Tinerii în Biserică - Rugăciunea

Părintele Sofronie de la Essex relatează parte a luptei sale pentru rugăciune şi harul pe care l–a primit să–i ajute pe alţii. Fragmentul este din Despre rugăciune.

"…Nu numai odată am simţit că eram răstignit pe o cruce invizibilă. Asta se întâmpla pe Muntele Athos când m–am mâniat pe cei care m–au contrariat. Slăbiciunea a distrus rugăciunea şi m–a umplut de groază. În acel timp mi se părea imposibil să lupt împotriva ei – mă sfâşia ca o bestie sălbatică care îşi rupe prada în bucăţi. Odată, datorită unei iritaţii a cărnii, rugăciunea s–a depărtat de mine. A trebuit să mă lupt timp de opt luni ca să o regăsesc. Dar când Domnul a cedat lacrimilor mele, inima mea a avut curaj şi am devenit mai răbdător.

Această experienţă a răstignirii mi s–a întâmplat din nou mai târziu (când m–am întors în Franţa) dar într–o formă diferită. Nu aş refuza niciodată să îngrijesc, ca un tată spiritual, pe aceea care apelează la mine să–i ajut. Inima mea a simţit o compasiune specială pentru cei bolnavi mintal. Copleşiţi de dificultăţile monstruoase ale vieţii contemporane, unii dintre ei avea nevoie de o atenţie prelungită, pentru care nu trebuia să mă lupt. Eram disperat: oriunde mă întorceam, cineva plângea de durere. Aceasta mi–a descoperit adâncurile suferinţei din timpurile noastre, cu oameni zguduiţi de cruzimea civilizaţiei noastre faimoase. Mecanismele statale colosale, deşi stabilite de oameni, sunt impersonale, ca să nu spun aparate inumane, strivind cu indiferență milioane de vieţi. Aşa cum eram neputincios să schimb intoleranţa societăţii, în rugăciunile mele, departe de orice imagine vizuală, am simţit prezenţa lui Hristos răstignit. Am trăit suferinţele Lui în duh aşa de distinct, încât o viziune fizică a existenţei Sale fiind „ridicat de pe pământ” nu ar fi putut nicicum să–mi intensifice participarea la suferinţele Sale. Oricât de nesemnificativă ar putea părea experienţa mea, mi–a adâncit percepţia lui Hristos în venirea Sa pământească de mântuire a lumii."

Părintele Sofronie scrie aici despre „pierderea rugăciunii” timp de opt luni. Aceasta nu este acelaşi lucru cu a spune că nu s–a rugat opt luni, aşa cum mulţi dintre noi înţeleg. Mai degrabă înseamnă că a pierdut rugăciunea în sensul adevăratei uniri cu Dumnezeu găsit în adâncul inimii. Citind acest fragment am devenit conştient de cât de uşor este în viaţa mea să stabilesc sau să spun rugăciunile şi să fiu mulţumit că am făcut ceva, când de fapt n–am făcut absolut nimic.

Rugăciunea, aşa cum este descrisă de Părintele Sofronie, este un dar de la Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă că nu poate fi căutată. El a luptat din nou timp de opt luni ca să recâştige „rugăciunea”. În multe cazuri pur şi simplu a lupta să te rogi cu atenţie este un pas uriaş înainte şi o luptă care merită dusă. Aceasta se întâmplă dacă ne rugăm în particular sau în mijlocul unei liturghii.

Îmi amintesc conversaţia de vara trecută cu un adolescent când am fostla Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex. Cele două slujbe principale ale unei zile constau în mare parte din repetarea rugăciunii lui Iisus în lumina lumânărilor din Biserică. Este uşor să adormi – și mai uşor este să-ți laşi mintea să hoinărească. Acest adolescent vorbind blând şi fără nicio cunoştinţă a ceea ce zice, a spus: „ Am reușit să mă rog 45 minute, dar apoi a trebuit să mă opresc şi să ies afară.” Nu va ştii niciodată cât de mult m–au impresionat aceste 45 minute. Și cinci minute m–ar fi impresionat. Dar a fost o reamintire tăcută să continui să lupt şi să continui până când voi fi în stare să mă rog.

(Părintele Stephen Freeman)

Iubiții mei,

Hristos a înviat!…odată pentru totdeauna…și noi, cu toții, trăim pe fiecare zi o schimbare continuă în viața noastră…și ne bucurăm dumnezeiește pentru asta…căci Hristos Cel viu locuiește în noi.

O schimbare pe care harul lui Dumnezeu o lucrează în noi, în mod direct, prin harul Său…dar și prin lucrurile din afară, în mod mediat…

De aceea, în predica de față vreau să facem împreună câteva minute de contemplare…de înțelegere calmă, frumoasă, a lucrurilor din Biserică…

Pentru că toate sunt cu sens profund, frumos în Biserica lui Dumnezeu și nu se regăsesc aici la întâmplare.

Și, spre exemplu, să începem cu lumânarea…cu lumina de Paști…care ne-a umplut sufletul de bucurie.

Am așteptat să coboare Lumina sfântă în Mormântul Domnului, această lumină…acest foc preaminunat…care nu arde în primele clipe…dar după care devine incendiator.

Și a coborât în Sâmbăta Mare, la ora 14. 25…

Delegația Bisericii noastre a adus lumina la București…și apoi ea s-a răspândit peste tot…în țară.

Iar noi am primit-o într-un felinar…și v-am dăruit-o tuturor…

Însă, chiar dacă nu o aduceam pe aceasta, de la Ierusalim…și dăruiam lumină din lumina candelei de deasupra Sfintei Mese…toți o primeam cu aceeași bucurie…pentru că în acea lumină primită în noaptea Bisericii, cu luminile stinse…primeam bucuria sfântă a Învierii Lui din morți.

Însă nu lumina care arde, în sine, ne bucură…ci harul care vine prin lumina care arde!

Tot la fel astăzi am sfințit apă…apa cea mică…în comparație cu apa cea mare a Botezului Domnului…

E vorba de aceeași Agheasmă mică…Sfințire mică a apei pe care o facem în casele dumneavoastră…atunci când vă sfințim casele sau când vă facem Sfeștanie.

Că asta înseamnă Sfeștanie: sfințire a casei prin stropirea cu Sfânta Agheasmă mică…sfințită acolo, în casa dumneavoastră…

Însă, după cum ați auzit, nu am sfințit apă doar pentru ca să o bem…ci pentru ca, „prin gustarea și stropirea cu apa aceasta”, Domnul să ne trimită binecuvântarea Sa, „care spală întinăciunea patimilor” [Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 196].

Adică o apă care e mai mult decât o apă obișnuită…pentru că e plină de har, de nemurire.

Așadar avem lumânări aprinse, vii…care ne umplu de bucurie harică…pentru că ne înalță mintea mai sus de ele, la Dumnezeu, Care ne bucură…după cum avem și apă care ne curățește, ne sfințește, ne luminează mintea, pentru că ne bucură…

Și aceasta fiindcă același har al lui Dumnezeu…pe care îl trăim în prezența lumânării aprinse…care ne liniștește…coboară în trupul nostru prin apa sfințită pe care o bem…sau cu care ne stropim casele, lucrurile, trupurile…

Mergem mai departe: la masa prinoaselor.

Dumneavoastră aduceți colive/ colivi, prescuri, fructe, vin…aprindeți lumânări în colivi și în pâini…iar noi, preoții, le binecuvântăm pe ele…și le umplem de har.

Iarăși nu mai sunt pâini și fructe oarecare…ci pline de har…care ne bucură.

Și cel care mănâncă din ele cu evlavie și cu rugăciune…se îngrașă duhovnicește, i se umple inima de bucurie…și nu numai stomacul de mâncare…

Ce ne spune însă pictura de pe pereți?

Sfinții aceștia mulți și prea minunați?

Că tăcerea rugăciunii și evlavia curată sunt miezul vieții adevărate.

Și că noi, în Biserică…nu suntem o adunătură de oameni…ci o comunitate vie, care ne împărtășim de aceleași Taine ale Bisericii și de același har preasfânt.

Cu alte cuvinte: nimeni nu e nedreptățit la Biserică…pentru că toți avem toate darurile Bisericii în comun.

Slujbele sunt pentru toți, Biserica e pentru toți, rugăciunea e pentru toți.

Fiecare venim, cu inima deschisă, pentru ca să aflăm despre Dumnezeu, să Îi vorbim lui Dumnezeu, să ne umplem de slava Lui.

Și trebuie să facem tot posibilul, ca unii altora să ne oferim stare de rugăciune, de contemplare, de bucurie duhovnicească.

Adică fiecare concentrați la relația lui cu Dumnezeu, la rolul său…și cu grijă să nu deranjeze pe celălalt.

Pentru că Dumnezeu nu dorește ca să ne mântuim noi cu prețul enervării celorlalți…

Ci El dorește ca noi să fim promotori ai unității, ai sincerității, ai angajării totale în slujirea lui Dumnezeu.

Și dumneavoastră ați împodobit lumânările de Paști…cu care am ieșit afară, în curte, ca pe niște mirese…

Florile acelea vii, naturale, albe în mod preponderent…și puse în jurul lumânărilor de peste o jumătate de metru, erau ca niște rochii de mirese pentru lumânări…

De ce?

Pentru că frumusețea din Biserică reflectă frumusețea din suflete.

Iar frumusețea din sufletele noastre e coborâtă de sus, de la Împăratul luminii și a toată frumusețea.

De aceea grija noastră pentru curățenie, pentru podoaba cuviincioasă, pentru liniște la rugăciune…pentru că toate acestea sunt cadrul în care noi ne întâlnim cu Dumnezeu iar Dumnezeu coboară la noi.

În teologia liturgică recentă, datorită unei influențe eterodoxe, se vorbește adesea despre simbolismul, decuplat de realitate, al anumitor gesturi liturgice sau acte de cult.

Iar acest simbolism e văzut numai ca semn gol…deloc plin…un fel de semn de avertizare pentru șoferi…că urmează o curbă…sau o pantă cu predispunere la derapaj.

Numai că semnul e o pancartă…și panta…e realitate.

Nu te poți accidenta în pancartă…ci numai în realitatea pantei…

Adică la întrebarea ce simbolizează lumânarea…teologia liturgică mai nouă vine și turuie imediat că ea Îl simbolizează pe Hristos și lumina lui…spunându-ți în subsidiar că ea nu are nimic de-a face cu Hristos…pentru că una e lumânarea…și altul e Hristos.

Însă realitatea liturgică a Bisericii e cu totul alta.

Lumânarea nu e Hristos, după cum Icoana Sfântului Gheorghe nu e persoana Sfântului Gheorghe…dar lumânarea aprinsă te umple de dulceața și de pacea lui Hristos…după cum Icoana Sfântului Gheorghe și starea în rugăciune înaintea ei te pune în legătură cu Sfântul Gheorghe…cu persoana lui…și tu nu te rogi numai la pereți.

De aceea simbolismul liturgic ortodox nu e unul gol…ci plin.

Și când noi împungem coasta lui Hristos…împungând Iisusul Agnețului…sau când noi binecuvântăm cu mâna…sau când ne închinăm pe trup…sau când băgăm mâna în apă și sfințim apa…prin cererea pogorârii harul dumnezeiesc în ea…nu facem gesturi fără substrat…ci, dimpotrivă: gesturi pline de realism duhovnicesc.

Eu mă închin și simt puterea Crucii în inima mea.

Eu bag mâna în apă…și simt și văd și înțeleg cum se coboară harul în ea.

Binecuvintez…și știu…și simt…ce trece prin mine spre ceilalți.

Nu fac doar gesturi teatrale…ci gesturi pline de puterea sfințeniei.

Că de aceea sunt hirotonit, adică umplut de har preoțesc: pentru ca să slujesc dumnezeiește în Biserica Domnului, spre mântuirea oamenilor.

De aici evlavia de a ni se săruta mâinile, nouă, slujitorilor Altarului…sau atingerea cu evlavie de veșmintele noastre preoțești când slujim.

Pentru că omul credincios îți mulțumește ție, celui care îl spovedești, îl împărtășești, îl umpli de sfințenie…că lucrezi asta pentru el.

…De fiecare dată, la Biserică, ar trebui să simțim cea mai mare bucurie și pace, o încântare dumnezeiască fără sfârșit.

Dar și oriunde mergem…oriunde ne aflăm…trebuie să ducem Biserica în lume…

Prin zâmbetul nostru, prin liniștea noastră, prin rugăciunea noastră care ne umple de har…pentru că lumea, credincioasă sau necredincioasă, mai mult sau mai puțin școlită sau avută…are nevoie de viața lui Dumnezeu pentru ca să respire în voie…

Da, noi, fiecare…avem păcatele și ghiolbăniile noastre…cu care nu ne fălim…

Însă Biserica e mai mult decât nefericirea noastră personală sau comunitară.

E mai mult decât faptul că episcopul cutare face, preotul cutare face, monahul cutare face sau credinciosul cutare…iarăși face…nu știu ce nenorocire…nu știu ce lucru inacceptabil…

Biserica Ortodoxă nu se rezumă la Biserica unui stat național…și nici la toate la un loc…

Ci Biserica Ortodoxă este mereu o realitate prezentă…și una potențial prezentă…pe lângă una transistorică…toate formând un tot unitar și indestructurabil.

Adică Biserica Ortodoxă sunt toți ortodocșii, din toate națiile pământului…sunt toți ortodocșii și credincioșii lui Dumnezeu din veșnicie…dar, în mod potențial, Biserica Ortodoxă e mereu în expansiune duhovnicească.

Mereu iradiază în afară…și cheamă tainic pe toți oamenii pământului…la viața în sfințenie.

De aceea nu trebuie să ne culcăm pe-o ureche niciodată…pentru că Biserica Ortodoxă nu e numai pentru noi, cei care suntem ortodocși acum…ci și pentru cei care nu sunt încă ortodocși…sau nu vor fi niciodată.

Dar ea trebuie să fie evidența mântuirii pentru toți.

Și noi, oamenii Bisericii, cu toții, trebuie să dăm mărturia că suntem făclii de Paști, că suntem mirese împodobite, că Hristos, Cel ce ne iartă păcatele și cu Care ne împărtășim, e în noi și ne învață cum să lucrăm binele, frumosul, sfințenia pentru toți.

Adică nu trebuie să ne temem să dăm apa harului și altora!

Pentru că și ei sunt flămânzi și însetați ca și noi după dreptatea lui Dumnezeu care ne sfințește.

Bineînțeles că sunt plini de păcate, de erezii, de nebunii improprii înțelepciunii lui Dumnezeu…toți cei care sunt în afara Bisericii lui Dumnezeu…

Dacă noi, cei din năuntru, ne comportăm adesea ca fii nelegitimi și nu ca fii adevărați ai lui Dumnezeu, și avem nevoie de sfințenie, de iertare, de cuvinte și cărți care să ne îndrepte moravurile…cum ar putea să știe un analfabet al Ortodoxiei regulile de gramatică ale Bisericii…dacă nu are dicționarele teologiei și ale experienței ca să le consulte?

Și de ce am fi noi mai breji decât ei, decât cei care sunt în afara Casei Domnului…dacă ne arătăm tot necreștini, tot păgâni, tot grețoși la inimă?

…Suntem în Săptămâna Luminată…până duminică…

Luminată nu de soare…ci de Soarele dreptății…

Luminată din plin…pentru că Paștile nostru, praznicul cel mai mare al Bisericii…de abia a început…și Săptămâna Luminată e ca porțiunea de la gura fluviului: apa țâșnește din plin.

…Și bucuria noastră trebuie să țâșnească din plin…

Trebuie să fie bucurie plină de înțelepciune, de fapte bune, de zâmbete sfinte…

Pentru că prea se zâmbește din interes, în mod profesional, așa…ca un rânjet…

Însă zâmbetul sfânt…e zâmbetul care împrăștie harul în inimile oamenilor.

Și noi, cei care suntem obosiți de atâta impostură, de atâta pioșenie fariseică…avem nevoie de obraji veseli, de zâmbete sfinte, de ochi care să ne îmbrățișeze și să ne ajute.

Să ne mântuie de indiferență și de singurătate.

Hristos a înviat!…și bucuria noastră nu se mai termină…Amin!

(Pr. Dorin Picioruș)..

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Credință și Știință - Tainele creației

Într-o seară am rămas timp de 5-10 minute singură în cameră, suficient pentru a mă gândi a diverse lucruri în linişte. Privind în jurul meu am constatat ce minunate sunt culorile, cât de viu şi de armonios se îmbină toate. Minunându-mă de frumuseţea lor nici am realizat cât de repede au trecut minutele, în curând în camera venind şi colega mea, Cristina, pe care am întrebat-o: "Cristina, ai observat ce frumoase sunt culorile?" Nu mai ţin minte răspunsul ei, dacă mi-a dat vreunul, dar sunt sigură că s-a întrebat:"ce a apucat-o şi pe fata asta?", dar nu asta contează.

Vreau să vă adresez o întrebare: Voi aţi remarcat ce frumoase sunt culorile?

Faptul că vedem în culori este un alt dar cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat. Dacă închidem ochii, nu vedem nimic, dar, dacă îi deschidem vedem tot ceea ce ne înconjoară, însă nu remarcăm culorile... suntem orbi.

Cum ar fi dacă am vedea lumea în alb-negru? Incredibil de tristă... imaginaţi-vă un apus de soare în alb-negru, fără splendoarea lui, o floare ce, în loc de a ne încălzi ochii şi de a ne bucura nu ne oferă decât o palidă umbră, un parc mult prea stins, înecat în aceleaşi sumbre culori alb-negru.

Dacă am vedea lumea în alb-negru, cel puţin am putea distinge formele sale... dar dacă nu am vedea deloc, dacă ne-am scufunda permanent într-un întuneric nefiresc din care nu am mai reuşi să ieşim? E îngrozitor, dar sunt oameni în această situaţie, sunt oameni care nu au văzut niciodată dansul culorilor.

Nu mai ştim să ne bucurăm de viaţă şi de darurile pe care ni le oferă, printre care şi culorile. Suntem prea obosiţi de luptă împotriva acestei furtuni, căreia trebuie să îi supravieţuim şi care poartă denumirea de viaţă. Viaţa nu este o furtună, cum probabil mulţi o vedem... viaţa este o adiere blândă, o mângâiere de la Tatăl ceresc!

Să nu ne lăsăm inima să ne fie cuprinsă de sumbrele culori alb-negru, ci să o colorăm cu iubire, bunătate, fericire sufletească şi smerenie! Împărăţia cerurilor care este înăuntrul nostru ("Că iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17,21) nu este îmbrăcată în două culori, ci este frumos împodobită, inima noastră este un viu altar.

Ştiu că problemele şi stresul ne pândesc la fiecare pas, dar să nu le lăsăm să ne ia şi acest dar, al culorilor! Uitaţi-vă la copii... ei apreciază această binecuvântare.

Frumuseţea vieţii o contemplam fiecare în modul nostru unic; de noi depinde cât de mult ne coloram viaţa sau dacă o lăsăm într-o stare morbidă, fără a-i da un sens. Nu putem să enumerăm toate binecuvântările pe care ni le-a dat Dumnezeu fiindcă Dumnezeu ne binecuvântează în fiecare zi, dar noi nu vedem asta, ci ne încăpăţânam să ne revoltăm împotriva Lui, plângându-ne de starea în care suntem. Şi o gură de aer este o binecuvântare divină.

Cât de mult ne minunăm de un tablou magistral realizat, admirând culorile ce i-au pecetluit frumuseţea, dar nu ne minunăm de natură dăruită, de puterea lui Dumnezeu, care, nu cu o pensulă, ci prin cuvânt a îmbrăcat atât de minunat lumea.

O inimă de copil, inocentă şi colorată este un mijloc ce ne ajută să ne veselim de viaţă cu toate greutăţile ei, fiindcă greutăţile ne apropie de Dumnezeu, viaţă fiind o continua maturizare spirituală pe care toţi ar trebui să ne străduim şi să o dobândim.

(Mihaela Gligan)

Mai jos am postat un slideshow cu fotografii în două ipostaze; alb și negru / color. E un mod foarte simplu prin care putem sesiza importanța și frumusețea culorilor.

Credință și Știință - Tainele creației

Tinerii în societate - Bărbatul

Cu mai puțin de oră înainte de a scrie acest articol am văzut filmul „300 – Eroii de la Termopile”, film pe care îl pot descrie printr-un singur cuvânt: bărbăție. E un film extraordinar, cu o scenografie parcă dintr-o altă lume. Ar fi și câteva puncte negative: trei scene cu tentă sexuală și cam mult sânge, cam multă cruzime, dar având în vedere că bătălia de la Termopile s-a dat în anul 480 î.Hr., lucrurile sunt de înțeles.

E un film motivant și cu un puternic mesaj, mai ales pentru băieți... pentru bărbați.

Noi, bărbații de astăzi, suntem ca niște fetițe speriate și alintate pe lângă adevărații bărbați ai vremurilor. Nu este de mirare că femeile își respectau bărbații acum ceva vreme, spre deosebire de felul în care îi tratează astăzi.

Respectul pe care femeia ar trebuie să ți-l poarte ție ca bărbat trebuie câștigat, nu e de la sine înțeles, nu te naști cu el. Faptele și caracterul tău pot să impună sau nu respect. Pot spune asta ca bărbat căsătorit de 6 ani. Nu sunt un bărbat adevărat, ba dimpotrivă, dar am observat de multe ori că soția mea, Iulia, îmi poartă respect atunci când reușesc ceva, când fac ceva pentru familie, când sunt demn, când sunt ferm și bine ancorat în poruncile lui Dumnezeu. În schimb, nu-mi poartă respect atunci când greșesc, când mă lăfăi în patimi, când lenevesc, când îmi zboară mintea la prostii, când nu sunt bine ancorat în realitate, când visez cai verzi pe pereți, când uit de familie.... când fac ce vreau dar nu fac bine.

Mulți dintre băieții de astăzi visează să stea confortabil într-un Audi decapotabil, să aibă case de lux, să lenevească prin baruri și restaurante și să se dea în stambă în fața fetelor. Bărbații de astăzi vor să facă bani ușor, să se strecoare în politică, ori să facă ”afaceri” cu învârteli și astfel să rezolve treaba. Bărbații de azi visează să fie mai presus de lege, visează să se dea șmecheri în fața celor mici, mulți și neînsemnați.

Băieții (copii) din Sparta erau învățăți de mici să lupte, să suporte suferința, să persiste în drumul lor spre victorie, să fie demni, să fie puternici, să se supună regelui întru toate, să-și dea viața pentru țară, să aibă familie și să-și ducă neamul mai departe. Bărbăția și cinstea erau crezul lor de o viață... nu se punea problema trădării sau a interesului personal ci doar a victoriei cu orice preț sau a unei „morți frumoase” așa cum o numeau ei, o moarte demnă de un bărbat adevărat.

Am fost fascinat de tăria a 300 de oameni care urmau să înfrunte un imperiu persan venit la luptă cu câteva zeci de mii de oameni. Trei zile această mână de oameni a reușit să țină piept unei armate câtă frunză și câtă iarbă.

Nouă românilor ne pare foarte cunoscut acest scenariu, ne amintește de Bătălia lui Ștefan cel Mare de la Podu Înalt de lângă Vaslui, împotriva otomanilor conduși de Suleiman Pașa, mult mai numeroși decât armata moldovenească. Sfântul Ștefan, cu ajutorul lui Dumnezeu, și prin vitejia oștenilor săi, reușește să conducă oastea spre o victorie extraordinară, unică în istoria poporului român.

Însă neamul nostru nu duce lipsă de bărbați adevărați, de oameni demni, credincoși, cinstiți și puternici. Mass-media încearcă să ne inoculeze mereu ura față de neam, batjocura față de țară, formând astfel premizele dezbinării, și promovând excesiv naționalismul american sau de alt neam, cu ascunse interese politice, economice și mai ales ideologice.

Dragilor, lupta aprigă a comunismului împtriva creștinilor și a lui Dumnezeu a adus în fața noastră numeroși bărbați români, demni, iubitor de țară și de credința neamului nostru, gata să sufere pentru crezul lor, neșovăind în fața compromisului material sau intelectual. Mii de români, de la studenți și țărani până la profesori, ingineri, medici, preoți și ierarhi au făcut ani grei de temniță, având curajul să-și susțină cuvântul prin faptă și să fie tari până la moarte... și încă moarte în chinuri groaznice.

După acest film care portretizează o lume păgână, dinaintea venirii Mântuitorului pe pământ, în care bărbăția era idealul oricărui tânăr în formare, mi-am pus problema: Oare ce înseamnă să fii bărbat în creștinism? Ce este bărbăția pentru un creștin care poartă numele lui Hristos?

Iisus Hristos nu este genul de erou din filmele de la Hollywood, nu este tipul lui Ștefan cel Mare – străjer la poarta creștinătății sau al lui Alexandru Macedon – care a cucerit lumea întreagă până-n India. Iisus se lasă batjocorit pe cruce, își arată slăbiciunea omenească în fața dușmanilor săi, fără a le sta fizic împotrivă, ci chiar se roagă pentru sufletele lor. Iisus moare răstignit de câțiva soldați romani și de o gloată de evrei răzvrătiți, refuzând să accepte ajutorul unei oști îngerești foarte numeroase care ar fi putut oricând interveni, așa cum a spus-o chiar El.

Cine este eroul nostru, al creștinilor? Pe cine trebuie să urmăm noi?

E caracterizată oare bărbăția în creștinism de o smerenie lașă? De o delasare iertătoare? Sau de o prea mare încredere în intervenția lui Dumnezeu în lume?

Primul loc în care am încercat să caut răspuns, a fost Sfânta Scriptură. Cuvântul bărbăție nu l-am găsit scris nicăieri, dar o căutare după cuvântul bărbat mi-a adus câteva răspunsuri extraordinare.

În primul rând Eroul nostru, al creștinilor, este nu numai om ci și Dumnezeu, și prin urmare urmându-ne modelul ar trebui ca toți să ne dorim să fim dumnezei, dar nu așa cum și-a dorit Lucifer, îngerul de lumină care a căzut prin mândrie, ci prin participare, prin comuniunea de iubire cu Sfânta Treime, prin unirea cu Hristos.

Aș începe cu Sfântul Iacob care redă un reper foarte important al bărbăției creștinului, în epistola sa: „Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul.” (Iacob 3,2)

Sfântul Apostol Pavel descriind calitățile pe care trebuie să le aibă un episcop, sau mai bine zis păcatele care să nu-l stăpânească, descrie starea bărbatului desăvârșit, vrednic să slujească în toate lui Dumnezeu, căci ce vrednicie mai mare poate avea omul pe pământ, decât aceasta? Iată ce zice el:

„Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa;

Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului. Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. ” (Ti 3, 2-9)

În Epistola către Efeseni Sfântul Apostol Pavel mai enunță o calitate a bărbatului desăvârşit: „fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi”. (Efeseni 5, 33)

În Epistola către Corinteni starea bărbatului este pusă în antiteză cu starea de copil, fiind asimilată stării de maturizare intelectuală și comportamentală. (1Co 13, 11)

Poate mai întâi de toate ar trebuie să pornim în a descrie starea de bărbăție cu acest verset:

„Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu.” (1Co 11, 3)

Bărbăția unui bărbat are drept centru de control, model, izvor de înțelepciune și pricepere chiar pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime.

E simplu să conturăm acum un portret al bărbăției în creștinism. Bărbatul adevărat este cel fără păcat, neîntinat de vicii, nerâvnitor la cele lumești, mereu înțelept în cuvânt și în faptă, blând, pașnic, care-și iubește soția și copiii, care-și conduce familia cu mult tact și bună-cuviință, și mai presus de toate credincios și râvnitor în toate către Dumnezeu. Bărbatul adevărat nu cunoaște compromis în fața Adevărului și îl mărturisește cu orice preț. Bărbatul creștin e cinstit, sincer, smerit dar totuși demn, fără a se lăsa manipulat prin dulcegării sau amenințări.

Iov este modelul bărbatului ce a crezut în Dumnezeu în pofida destabilizării sale morale și împotriva evidențelor care parcă sugerau doar părăsire. Iov nu bleastămă pe Dumnezeu deși femeia sa îi sugerează acest lucru ci rămâne credincios Domnului până la ultima suflare.

Dacă ar fi să caracterizăm în puține cuvinte bărbația în creștinism, ea s-ar rezuma la acest verset:

„În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge.” (Evrei 12, 4)

Bărbatul adevărat se împotrivește păcatului până la sânge.

Cât sânge a curs în lumea aceasta pentru victorii trecătoare, pentru glorie lumească, pentru cucerirea de noi teritorii, pentru putere politică... oare de ce nu suntem și noi dispuși să ne vărsăm sângele pentru ceva mult mai măreț: viața veșnică alături de Dumnezeu în Împărăția Cerurilor.

Calendarul Ortodox e o mare listă a bărbaților adevărați, începând de la Sfinții Apostoli, continuând cu Sfinții Mucenici, apoi cu sfinții din pustie, cu Sfinții Părinți – mari teologi ai Bisericii și terminând cu sfinții contemporani cu noi.

Ar fi multe de spus, dar mă opresc aici.

DOAMNE AJUTA..

Hristos a înviat! O știm și o spunem de aproape 2 mii de ani. Alex Dima și Mihai Buzduga, de la "România Te iubesc!" au întâlnit oameni care trăiesc profund această veste, iar când vorbesc despre Dumnezeu o fac cu toată tăria și convingerea.

Rohia este așezată pe stâncă. Călugării au o vorba: când ieși din chilie ori urci ori cobori. Aici, în inima stâncii, într-o bună zi va fi un centru cultural impunător.

HRISTOS A INVIAT..

Pustnicul Zosima a murit de curand, in octombrie 2008, la varsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a ingropat, in taina, intr-un loc inalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre putinii oameni care i-a cunoscut pe acesti sihastri cu aura de sfintenie din muntii Rarau-Giumalau, care i-a vazut, care i-a auzit, care a fost ingaduit sa urce pana la ascunzisul lor din padure. Marturiile sale sunt halucinante: de pilda, acest pustnic Zosima si-a "hotarat" exact ziua in care va muri, cu un an inainte. Si-a sapat singur groapa, asteptandu-l apoi pe ucenicul sau in ziua prorocita, ca sa il culce in mormant si sa aseze tarana peste dansul.

A spus sa nu i se puna cruce deasupra, ca sa nu afle nimeni unde a fost ingropat. A dat canon cu limba de moarte sa nu fie dezvaluit locul ingropaciunii, pentru ca ucenicii sai din munti sau eventualii pelerini sa nu-l tulbure nici dupa trecerea dincolo. "Un om cu viata ingereasca" a fost socotit schimonahul Zosima. La fel pustnicul Nectarie, mutat la viata vesnica in anul 2002, pe cand avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multa vreme inainte, fix in ziua pe care si-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, inainte de a se aseza in groapa proaspat sapata cu mainile. Si-au mai fost! Multi alti anahoreti, cu duh puternic, din muntii acestia, bucovineni, n-au vrut sa ramana nimic pamantesc dupa dansii. Doar rugaciunile lor. Padurile Raraului si Giumalaului sunt pline de asemenea morminte nestiute, de oameni indumnezeiti - unii poate chiar sfinti -, dar si de sihastri vii (multi dintre ei tineri), ce-si duc acelasi trai auster, in gropi, sub pamant, chiar si-n acest strasnic de geros inceput de an 2012. Pustnici multi, si doar intr-un singur munte? Cine ar fi crezut

Nimeni nu stie astazi groapa sihastrului Zosima. Nici macar cei cativa ucenici de-ai sai, care traiesc ascunsi prin codrii din jur. O groapa peste care poti sa calci nepasator, atunci cand umbli dupa fragi sau ciuperci, prin cine stie ce coclauri ascunse. Un singur om stie locul acestor morminte. Unul singur cunoaste aproape toate locurile unde traiesc ascetii din Rarau-Giumalau: acest Ioan Baron, care, pentru viata sa cuminte si pioasa, fiindca a trait el insusi multi ani in singuratate, dupa toate regulile ascezei crestine, a primit binecuvantarea de la duhovnicii pustnicilor si chiar de la Biserica Ortodoxa Romana, de a-i vizita pe multi dintre schimnici, de a-i ajuta si a le duce uneori cateva merinde la bordeiele lor tainice. Un singur om. Singura legatura de azi cu lumea pustnicilor din acesti munti ai Bucovinei de miazanoapte. Fratele Ioan Baron. Cel caruia toti calugarii manastirilor din jur ii zic "ingrijitorul sihastrilor".

Fratele Ioan

Printr-un noroc am aflat de Ioan Baron. In Campulung Moldovenesc, oraselul cotropit de frig si zapezi de la poalele Muntilor Rarau, aproape nimeni n-are habar ca acolo, sus, deasupra capetelor tuturor, se mai ascund inca asemenea sihastri ciudati, traitori in salbaticie. Aveam sa-i intreb pe multi localnici dac-au auzit de asa ceva. "In pamant?! Cine, Doamne iarta-ma, poate sa stea acolo pe gerul asta?", a fost replica. Si ziceau ca nu stiu, nu exista. De Zosima inca se mai zvoneste, datorita longevitatii sale, ca despre un calugar teribil de batran si "paranormal", care bantuie de peste un secol padurile dimprejur, cu parul si barba pana aproape de pamant, pe care unii l-au vazut ca pe o fantasma, caci el are capacitatea "de a se face nevazut" ("cand apare, cand dispare printre copaci, nici nu stii daca-i om sau naluca"), nevoind sa vorbeasca sau sa vada alti oameni.

Se mai stie ca Raraul e o veche si insemnata vatra sihastreasca, inca din veacurile XIV-XV, din vremea Cuviosilor Chiril si Sisoe, ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul, ca din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astazi? Tocmai astazi?! Si tocmai pe Rarau, acum, cand se construieste un drum european spre o partie imensa de schi, de peste 5 kilometri, cea mai mare din tara, si cand Raraul a fost defrisat si a inceput sa se umple de multimi de turisti?... Campulungenii sunt instariti, au supermarketuri ca-n Bucuresti, merg in restaurante luxoase, la sauna, fitness si bazine de inot acoperite, multi muncesc jumatate din an doar prin tari straine. Cui ii mai sta capul la ce se petrece pe sus, in negura padurilor?

Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om credincios si umil cu semenii, el insusi iubitor de singuratate, caruia i-a placut de zeci de ani sa cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, in cautare de comori ascunse sub pamant, dar si de povesti ale oamenilor. Asta e azi, "de profesie", Nicolae Iurniuc - cautator de comori, cu-n detector de metale sau urmand indicatiile batranilor de prin munti. Lui i s-a intamplat asa, acum, nu de mult: l-a prins o furtuna teribila prin muntii Raraului si, chiar cand si-a dat seama ca se ratacise, i-a pus o mana pe umar un om. De unde aparuse? Zice ca "parca din pamant", in spatele lui. Omul i-a facut semn sa vina dupa dansul. L-a dus prin vifor pana la o casuta singuratica din padure, la ferestrele careia ardeau cateva candele.

Copaci socotiti sfinti in Muntii Raraului

In fata casei se afla o troita, in spate se legana o toaca de lemn, atarnata de un brad enorm. Barbatul i-a pus hainele la uscat si l-a asezat la masa. Mamaliga, supa de zarzavat, hribi de padure. Si ceai. In cele doua odaite de sus erau gazduite doua femei, care aratau ca niste maici. O singura data au coborat si, trecand pe langa el, au iesit pana afara, unde au stat vreo doua ore, apoi s-au intors. El le-a spus "buna seara", dar ele nu i-au raspuns. Omul din padure i-a zis ca femeile acelea nu prea vorbesc cu nimeni. Ca sunt doua pustnice de la manastirea Petru Voda, care s-au "zavorat" sa nu vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi, si doar dupa amiaza. Sapte cuvinte. El nu avea voie sa le intrebe, sa le zica nimic. Doar ele, uneori. Sapte! I-a mai spus ca acea casa a lui e facuta pentru drumeti rataciti, dar si pentru a primi, uneori, unii pustnici, mai ales pe cei care abia vor sa se retraga in sihastrie si au nevoie de un timp pentru a-si sapa bordeiele pe vreme urata si-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar ii gazduia. Se numea Ioan Baron. Ce facea el? Le ducea mancare sihastrilor. Mergea zeci si zeci de kilometri prin viscole si ploi, cu traiste de merinde in spate (pesmeti, malai, orez, fasole, cartofi, toate cumparate din pensia lui) pe care le lasa in locuri anumite, la poalele povarnisurilor unde pustnicii isi aveau ascunse chiliile subpamantene, sau chiar pana la bordeiele lor, daca acestia ii ingaduiau sa urce. Le sapa el insusi bordeiele - era mare mester la asta -, le taia lemne, atunci cand trebuiau sa mai aprinda cate un foc, in iernile grele. Ajuta peste tot, in tot muntele. Asta facea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc ca poate sa mai vina acolo, la casuta lui. El mi-a povestit mie toata aceasta intamplare. Si am hotarat sa mergem impreuna.

Calatorie in munti

Drum greu, pe-o zapada tare ca sticla, de-a lungul albiei paraului Valea Seaca, ce urca spre munti, chiar din mijlocul orasului Campulung. Dupa vreo opt kilometri, masina nu ne mai foloseste. Casele se raresc, e placut sa le vezi, cu hornurile lor prin care ies varcolaci de fum, la marginea padurii. O ultima ulita se termina, urcam pieptis. O padure intinsa, "apocaliptica" parca, pustiu inghetat si fantastic, cu cioturi prelungi de arbori rupti de vant, ca dupa un razboi atoatepustiitor, sub un cer alburiu. Am trei pulovere pe sub haina groasa de iarna, abia primita de la Mos Craciun, si ma-ntreb mereu cum or fi traind insinguratii aia acolo, in pustiu, la minus zece grade Celsius (si oare chiar or fi existand?), daca mie, dupa doar o ora de mers, imi tremura barbia, de-abia mai pot vorbi. Trecem apoi de o culme a potecii, moment in care prietenul meu, Nicolae Iurniuc, se uita in toate departarile, neintelegand parca. Pentru cateva minute mi-e teama ca ne-am ratacit, asa cum a patit-o si calauza mea, altadata. De frig mi-e frica. Cel mai mult de frig! Insa Iurniuc se mai invarte pe vreo cativa zeci de metri, uitandu-se cu mana streasina la ochi, si-n cele din urma isi da seama: da, acolo este! Undeva, pe celalalt versant. Nu se vede, fiindca e ascunsa de brazi. Dar acolo este. Casa cu sihastri

Cel ce vorbeste cu sfintii

E un omulet vanos, parca fara varsta, cu o cusma de oaie pe cap, un spiridus al padurii, ce ne sfredeleste din cap pana-n talpi, zambind cu ochii lui micuti si rotunzi. Ioan Baron nu are barba, nici plete calugaresti. Mereu rade cand oameni-i zic ca "si-l inchipuiau altfel", "mai monahal, asa".
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei

Scorbura cu sihastre

Ce conteaza, a avut candva, a avut si barba, si plete, in anii cat a stat la manastirile Pojorata sau Sihastria, dar si le-a tuns aspru, scurt, ca de ostas, fiindca nu i-a placut sa i se zica "sarut mana", n-a vrut nicicand sa fie "cineva", sa fie bagat in seama, ci doar sa ajute din umbra, nestiut. Unii monahi ii zic si azi "parinte", iar el aproape se amuza - "habar n-am de ce-mi zic asa!" -, insusi Inaltul Pimen i-a propus sa-l preoteasca in calugarie, dar el este inca mirean, chiar daca s-a desprins de mult de sotie si cei doi baieti ai sai, acum barbati, cu deplinul accept al acestora, care i-au inteles "dorul de singuratate". Un "dor" pe care l-a avut inca din copilarie, care e "innascut", crede, caci nu i-au placut niciodata asezarile omenesti, nici orasele, nici satele, niciodata!, ci s-a jertfit din greu sa traiasca atatia ani printre oameni, pana cand a hotarat ca gata, si-a facut datoria, si trebuie sa sfarseasca cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trait multi ani complet singur, intr-un bordei in pamant, de pe Giumalau, ducand intocmai acelasi mod de viata ca ceilalti sihastri. Tacere si izolare depline. Casuta in care sta acum i-au ridicat-o abia de curand credinciosii locului si calugarii manastirilor, ca sa se poata ocupa mai bine de toti schimnicii pe care-i are in grija. Un bun crestin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn si doua hectare de pamant, fara a cere nimic in schimb. Localnicii au nevoie mare de rugaciunile acestor sihastri, de aceea il ajuta pe Ioan, in semn de pretuire pentru eforturile neostenite si voluntare pe care acesta le-a facut spre ocrotirea lor.

Ca un arhondaric de manastire arata cabanuta de pe Rarau. Cu doua chilii la etaj si fratele Ioan la parter. Lui nu prea ii prieste confortul acestei case. Se simte doar "un administrator", deloc la locul lui, care sta aici doar "cu ascultare". Zice ca daca ar fi dupa el, ar trai mai departe tot in "groapa" (chilia) lui din varful Giumalaului, unde "era asa o liniste, din octombrie si pana in ianuarie nu vedeam om...". Linistea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zambind, poftindu-ne la masa, dandu-ne mereu de-nteles ca nu trebuie urgent "sa dam raportul" de ce-am venit, chiar daca stie ca o sa-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri "delicate", dar nu-l intereseaza asta acum, ci doar sa ne lasam impreuna prada starii de bine ca ne-am intalnit, ca ii suntem oaspeti si el gazda. Caci de vorbit vom avea tot timpul. Deocamdata: bulz. Mamaliga aurie, aburinda, cu straturi de branza ciobaneasca inauntru. Inaintea mesei, o mica rugaciune. In soba jarul tresare mocnit. Afara, viscolul loveste in ferestrele casutei, din toate partile.

O aratare a muntilor

Nu stiu daca ne-a placut in mod special pe noi, sau daca asa se poarta cu toti pribegii ce trec prin munti si-l intreaba curiosi despre ce inseamna pustnicia. Cert este ca, pana la urma, a recunoscut... "Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima. L-am gasit, in ziua in care mi-a zis dinainte sa vin, intins langa mormantul sau si asteptand. Abia murise. Linistit, moale, parca s-ar fi cufundat intr-un somn. Cand l-am ridicat in maini sa il pun in mormant, am vazut ca trupul lui era foarte usor si frumos mirositor.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei

Cabanuta cu sihastri

A fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut in ortodoxie ca mare profet si vazator cu duhul. Apropiat de-al lu' parintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. Impreuna au fost "ca o manusa", la manastirea Rarau, dar Zosima era chiar mai in varsta decat Daniil. S-a retras in munti, cu decretul acela din '59, prigonit de comunisti, si-a stat in stanci. Toata lumea a dat zvon c-o murit. Dupa un timp, securistii nu l-au mai cautat, iar el a ramas in pustie pentru totdeauna. Eu l-am vazut abia prin anul 2000. E adevarat ce zice lumea: parca "se facea nevazut" din calea ta. Stiai ca-i acolo, undeva, ii simteai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Asa imi disparea si mie, la inceput. Pe urma, poate ca m-o cercetat el mai bine din umbra, si-o-nceput sa-mi mai apara mai mult. Avea un par maaare, roata-mprejur, ii curgea in vale, ca o umbrela, roata. Parca era o aratare a muntilor, cu cetina in par, cu frunze, cu barba care-i ajungea pana la brau. Umbla in doua bete, nu vorbea cu oameni, putini i-au auzit vocea.

Greu, foarte greu, m-o ingaduit langa el, chiar daca aveam blagoslovire de la manastiri si duhovnici. Mereu descult, n-avea nevoie de hrana aproape deloc, merindea mea ramanea uneori aproape neatinsa, cand veneam data urmatoare. Da, am apucat sa vorbesc cu el, m-a lasat de cateva ori chiar in chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reusit sa-si gaseasca, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot sa va zic asta, ce-am vorbit. Multe nopti am stat langa el, caci el vorbea numai noaptea. Atatea vorbe cu duh, atatea vorbe de folos!... N-as vrea sa va zic. Sunt vorbe atat de puternice, ca ar putea fi asa usor rastalmacite... Mai ales daca le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, sa-mi permit sa spun vorbele lui? Eu doar am facut ascultare, am fost trimis sau chemat. Va zic doar ca a prorocit unele evenimente foarte importante pentru Romania si lumea intreaga. De unde stia toate astea el, care nu coborase din muntele asta de peste-o suta de ani? A lasat aici putini ucenici, eu ii cunosc doar pe doi. Sihastrul Calinic si inca unul... Degeaba intrebati. N-o sa va pot duce la bordeiele lor, iarna asta..."

Pe varful cel mai de sus al Giumalaului este o cruce alba, inalta, de piatra. Intr-o nisa dreptunghiulara sapata in aceasta cruce sunt bagate cateva lumanari, o sticluta de ulei, o cutie de chibrituri mereu uscata si o candela. Alaturi, pe piatra alba, e scris: "Nu luati uleiul de candela si chibritul. Aici se intalnesc sfintii pustnici si se roaga pentru noi". Intr-adevar, un loc de intalnire. Doar cateva zile pe an, sihastrii urca din ascunzisurile lor spre crucea aceea, si se roaga impreuna. Stau acolo, unul langa altul, sub cruce. Probabil canta. Ii poti vedea uneori, invaluiti in ceturi, de pe Mestecanis, celalalt pisc, cu binoclul.

Femeile "zavorate"

Mereu ma gandesc: ce sansa a avut, totusi, omuletul asta ascultator sa-i cunoasca pe acesti vestiti anahoreti cu vietuire ingereasca! Ce comoara trebuie sa fi preluat de la ei in sufletul sau!... Chiar calugarii vrednici din manastiri ii vorbesc deseori cu reala invidie: "Mult ti s-o dat, frate Ioane, da' si mai mult o sa duci pe lumea ailalta, pentru asa noroc!...". La toate astea, el rade. Are doar 65 de ani acum, e total sanatos, poseda o forta fizica cam cat trei barbati de varsta lui, n-are nimic de pierdut. Isi poate duce prin munti sacii lui cu pesmeti inca multi ani de acum inainte, nici nu-si imagineaza ca asta ar fi vreo cazna. Si cand n-o sa mai poata? Doar n-o fi o gaura-n cer. S-o gasi altul in locul lui. El chiar nu face mare lucru. Doar cara.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei

In scorbura acestui copac se roaga pustnicele de la Petru Voda

E formidabil cu cat firesc vorbeste despre "vecinii" lui din munti, insi parca desprinsi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi pasi de dansul, nevoindu-se afara, in frig, dupa toate regulile severe si stravechi ale schimniciei. Privindu-l pe Ioan, in casuta lui din inaltimi, parca aluneci spre basm, prin vremurile cele dintai ale pustniciei egiptene. Intr-adevar, un Pateric viu sunt astazi acesti doi munti apropiati, pe care el ii cunoaste palma cu palma. Imi arata pe ferestrele cabanei, prin viscol, anumite puncte din munti, anumite directii pe care le ia el catre pustnici: "Acolo-s doi parinti, dincolo alti trei sihastri La Piatra Rosie, la Pietrele Doamnei, la Slatioara, in codrii seculari... Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, si-un parinte de 86 de ani sta si acuma acolo, in pamant, bagat intr-un cojoc de oaie, fara foc, fara nimic. Slaaab, facut parca numai din oase si duh. Ce face acolo? Se roaga. Cu rugaciunea se hranesc oamenii astia - au simturile zavorate si reusesc sa treaca cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrana sau apa. Pustnicul asta nu mi-a dat voie nici sa privesc in odaia din pamant unde doarme si se roaga. El e cunoscut prin manastiri, dar putini au vorbit cu el, putini ii stiu numele. Se zice ca unii nu reusesc nici "sa il vada".

Ca asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe in manastirile din munti si acolo sa nu ii vada nimeni. Trec printre oameni, printre fratii manastirilor, iar acestia nu-i vad. Stau la Liturghie in biserica, in umbra zidurilor, si nu-i vede nimeni ca sunt acolo. Da, mai exista inca schimnici din astia si azi, infocati, care nu coboara din munte niciodata, acolo mor si nici nu stii c-au murit. Sunt vesnici. Femei sunt si mai multe decat parinti. Mucenite! In Rarau, numai eu cunosc cinci, la distante mari unele de altele. Femei cu viata foarte imbunatatita. Cu unele nu poti vorbi decat in ziua de miercuri, o jumatate de ora. Atat. In Giumalau sunt mult mai multe. Pustnice "zavorate", retrase acolo de la manastiri mari, precum Dragomirna, Neamt, Agapia, Vladimiresti-Galati, de la Piatra Fantanele - Nasaud, chiar fosta stareta de la manastirea Pasarea din Bucuresti. Si altele si altele... Zeci si zeci de maici, numai eu cunosc bine... exact douazeci si opt de pustnice. Acuma, in decembrie, am mers acolo, pana la o maica batrana, sa o mai ajut. La vreo 15 kilometri de-aici - eu fac cam o ora. Si am inteles de la ea ca inc-au mai venit alte sihastre noi...".

Chiar in timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit insusi marele duhovnic Iustin Parvu de la Petru Voda, cu care e vechi prieten. I-a zis ca ii va trimite doua calugarite din Manastirea Poiana Maicilor - undeva sub Ceahlau -, una absolventa de Medicina, alta de Teologie, femei ce vor sa se pustniceasca aici, in Rarau. De poimaine, fratele Ioan le va gazdui in casuta lui si va incepe sa le sape bordeiele.

Urcusul spre Rai

Treptat, imi dau seama ca nu degeaba il "aleg" pe Ioan acesti anahoreti cu viata sfintita. In primul rand, fiindca stie muntii. A fost mereu acolo, intre ei. L-au urmarit de atata vreme, pandindu-l din intunecimile padurii, i-au vazut faptele, comportamentul neprihanit, bucuria cu care se duce sa ajute pe oricine, sfant sau pacatos deopotriva. De cincisprezece ani sta neclintit in pustietati, neabatandu-se un moment de la viata lui supusa si crestina. A locuit candva in orasul Iasi, peste o jumatate de viata, la apartament de bloc, perioada pe care o considera "crucea" sa, pe care a trebuit sa o duca. Cand, prin 1998, a vrut sa renunte total la lume, familia a zis "bine", dar nimeni n-a crezut ca o sa reziste singur acolo. "Ce, crezi ca pustnicia e asa, pentru oricine?", i-au zis sotia, baietii, prietenii.

A coborat din tren in gara la Pojorata si s-a uitat la piscuri - sapte ore avea de urcat pana la locul unde se hotarase sa-si faca bordei. Si, chiar cand a pornit spre inaltimi, o furtuna teribila s-a napustit asupra-i, cu gheata, cu ploi si vanturi grozave ce-i raneau chipul, cu brazi smulsi din radacini, picand imprejurul lui. De cateva ori si-a spus: "Nu o sa pot ajunge sus! Ce-ar fi sa ma intorc in gara aia, sa plec inapoi la Iasi?". De cateva ori a avut ispita asta. Dar nu s-a mai intors.

Trei ani in manastire, cinci in bordeiul de pe Giumalau. Forfota manastirii, obstea, nu prea i-au placut. In schimb, zice ca anii petrecuti in singuratatea friguroasa a bordeiului sau din munti au fost fara indoiala cei mai fericiti ai vietii. Mai mult decat fericiti - sublimi, dumnezeiesti! 380 de zile a muncit la chilia aceea, s-o sape in piatra. Trei sferturi bagata in pamant, camuflata cumva, cu-n acoperis pe care-a apasat pamant si muschi, ca sa nu fie observata, din orice directie ai veni. Inauntru, pe-un perete, a batut intr-un cui un carton cu regulile lui de asceza, Pravila Sfantului Vasile si a Sfantului Antonie cel Mare. Si a pornit sa traiasca in curatie si simplitate, asa cum si-a dorit dintotdeauna. In prima iarna, chiar daca ar fi vrut, nu s-ar fi putut intoarce. Si-a luxat grav un picior in padure, i se umflase tare, nu mai putea merge. Trei luni a stat acolo, singur, sub zapezi. In ultimele doua saptamani, nu mai avea nimic ce manca, incepuse sa scormoneasca prin pamant, sa roada scoartele copacilor. Spre primavara, cand l-au vazut calugarii de la Pojorata, coborand schiopatand spre manastire, s-au mirat foarte: "Cum ai rezistat, omule bun?!". Dar el venea zambind, abia asteptand sa-si ia ceva merinda si sa urce inapoi.

Zice ca urmatoarele ierni n-a mai simtit nici lipsuri, nici insingurari. C-a stat acolo, in bordeiul lui, ca-ntr-o alta existenta, paradisiaca, pe care doar o banuise c-ar putea fi, dar niciodata atat de la indemana. "Va spun: eram deasupra lumii. Vedeam privelisti care te ameteau cu frumusetea lor... Uitai de foame, de frig. Muntii astia... Frumusetea pura, curata. Stiam deja toate animalele care-mi erau vecine, ma uitam prin gemuletul ala prafuit de la bordei si vedeam caprioare, mistreti, lupi, trecea ursul chiar pe langa bojdeuca mea, cu cerbu' de-a dara... De nimic nu ma temeam, animalele parca imi erau prieteni. Si reuseam sa ma rog la Dumnezeu... nu stiu cum sa va zic... cu bucurie! Fara nici un efort, fara truda. Puteam cuprinde cu mainile toti muntii! O bucurie pe care n-am trait-o nici cand am fost copil...".


Maica fara nume

Adevarata rugaciune a invatat-o de la o femeie. O pustnica ce traia nevazuta prin padurile Giumalaului, considerata prin manastirile imprejmuitoare "foarte speciala". Intr-o zi, staretul de la Pojorata a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme din munte. "Frate Ioane", i-a zis, "eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine decat noi, calugarii. Avem mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si noua o vorba de folos, ca sunt timpuri grele pentru manastiri acuma.

Cabana fratelui Ioan

N-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi am chemat-o aici?". Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic s-a apropiat de el si i-a spus: "Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gasesti pe maica aceea. Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa pornesti cu post, cu rugaciune multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oricui "i se arata" sihastrii astia cu viata nelumeasca...". S-a dus chiar in ziua aia. Se gandea c-o va gasi repede, poate-n cel mult cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea, cam prin ce parte a muntelui ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea...

Patru ani de zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giumalaului. Culme cu culme, valcea cu valcea, pestera dupa pestera. "Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, oboseala, foame... Pe rape, prin desisuri neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si totusi, erau unele zile in care parca "o vedeam", simteam ca trebuie sa fie acolo, undeva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie sa o vad. Nu stiu cum sa explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa umblu de nebun prin munti.

Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abatut. La un moment dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai la doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam locul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului, imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca nimic nu avea rost. Si, intr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de capul meu de mahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe acolo. Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelui, pe ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cruce. Cum a putut ajunge pana aici?... Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in mana. Parca impietrisem. La un timp, maica se apropie si zice: "Doamne ajuta". O intreb: "Nu sunteti cumva maica fara nume?". Ea, c-o voce asa, pierduta: "Nuuu, is o biata maica ratacita pe-aicea...". Eu stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai inselai asa usor. Zic: "Nu, n-ai cum sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n-o stie nimeni in muntii astia!...".

Fratele Ioan si pustnica Serafima, venita din Rusia

Si-n sinea mea ma tot gandeam ca s-o fi facut Diavolul in chip de maica, ca sa ma ispiteasca. Cand vezi asa, o femeie singura noaptea, in varful muntelui, ce sa mai crezi? Citisem si prin carti despre diavoli care iau infatisari de femeie, de calugarite, tot felul de naluciri... Parca mi-era si frica. Ea era palida la fata si tot venea catre mine. "Da' de ce tot te dai in spate, de ce te temi?", zicea. Ma dadeam in spate, spre bordei, si parca simteam ca n-are cum sa-mi faca nici un rau, imi dadeam seama undeva inauntrul meu, dar tot mi-era teama. Cumva n-as fi vrut sa plece, da-mi era si rusine sa-i zic ca mi-e frica. Cand a ajuns mai aproape de mine, maica mi-a soptit: "Ai ispite, nu? Ti-e tare urat aicea, saracutu' de tine...". Am lasat tarnacopul jos, mi-a cazut din mana. Ca paralizat am ramas. Si am izbucnit in lacrimi. Am pus capul in piept, si stateam asa, plangand, in fata ei. Eu cred ca nu am plans niciodata in viata in felul asta, cu lacrimi multe. Cand am fost copil poate, nu-mi amintesc. Maica m-a luat pe dupa umeri si m-a dus incet, sa intram in bordei. "Hai la rugaciune", a zis. "Hai la rugaciune...", ca o mama.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei

Doi ani de zile am stat cu ea in sihastrie. M-a primit in bordeiul ei, unul micut, pitit sub o stanca pe langa care trecusem de atatea ori pana atunci. Si acolo a inceput ea sa imi spuna, cate putin, despre ce inseamna rugaciunea "cu toata fiinta"... Trei-patru ore aveam de mers pana la dansa, seara de seara, prin padure. Ajungeam frant de oboseala, uneori numai ca s-apuc sa ma uit la ea cateva clipe. Atat. Si apoi ma intorceam iarasi, cincisprezece kilometri prin noapte. Ea statea doar in metanie si rugaciune. Nu dormea. Parca era total rupta din lumea asta. Si se ruga... cu lacrimi. Plangea la rugaciune acolo, in grota ei, in frig. N-am vazut niciodata ceva mai impresionant, mai sincer. Nu trebuie sa-ti fie rusine niciodata de lacrimile tale, domnule. Niciodata! Patru ani de zile am cautat-o pe maica cea sfanta. Patru ani! Ea este inca acolo...", si-mi arata cu mana, prin fereastra, spre culmile involburate de zapezi ale Giumalaului.
 

Nu este mai mare ascultare ca ascultarea din biserică! Şi dacă n-ai face altceva decât să cureţi cu o cârpă duşumeaua din casa Domnului, asta se socoteşte în faţa lui Dumnezeu mai presus de orice altă ascultare. Căci nu este o ascultare mai mare, ca cea făcută pentru biserică. Şi orice ai face într-însa şi când intri şi când lucrezi înăuntru şi când ieşi afară, totul trebuie să faci cu frică şi cu cutremur şi niciodată să nu-ţi înceteze rugăciunea cea din lăuntru şi să nu vorbeşti cu nimeni în biserică, afară numai de mare trebuinţă şi pentru nevoia bisericii şi atunci numai în şoaptă. Căci ce este mai frumos, mai plăcut şi mai presus decât biserica? Şi de cine oare să ne temem într-însa, şi unde să ne bucurăm cu sufletul, cu inima şi cu tot cugetul nostru mai mult, dacă nu în biserică, unde însuşi Stăpânul şi Domnul nostru este de faţă cu noi întotdeauna?..

DOAMNE AJUTA..

„Mi s-a întâmplat odată, scrie ucenicul Părintelui Serafim, să fiu la el după Vecernie. Eu îndeplineam pe atunci slujba de canonarh la biserică. De aceea, Părintele Serafim, după ce a închis uşa pe dinlăuntru cu cârligul, a găsit de cuviinţă să înceapă a grăi despre aceea, dacă eu îmi îndeplinesc slujba cum se cuvine sau nu. La început am crezut că el vorbeşte despre îndeplinirea cea din afară a slujbei (dacă mă duc totdeauna şi la timp la biserică, dacă pun totul după tipic şi altele asemenea) şi de aceea i-am răspuns că mă silesc să îndeplinesc totul cum se cuvine. Părintele Serafim însă voia ca împreună cu cele dinafară, să fie plăcute şi cele dinlăuntru, temelia sufletească, deoarece nu Îi este plăcută lui Dumnezeu numai partea cea din afară singură, căci El însuşi zice prin gura Proorocului: Blestemat tot cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă.

Apoi, aşa, ca şi cum ar fi vrut să spună cu totul altceva, a început să mă descopere, zicând: «Desigur, sunt unii care par că ar citi bine, dar nu înţeleg cuprinsul celor ce citesc. Apoi sunt mulţi şi din aceia care spun că au fost la Sfânta Liturghie, la Utrenie sau la Vecernie şi se mângâie cu nădejdea deşartă, că în adevăr au fost. Dar de fapt, pe unde rătăcesc cu mintea lor în timpul sfintei slujbe? Şi au fost numai cu trupul în Biserica Domnului, nu şi cu mintea şi cu sufletul. Iar noi, ca monahi, suntem datori mai mult să ascultăm şi să ne sârguim a ne convinge că în faţa noastră se află însuşi Domnul, Văzătorul imilor şi că noi, stând în biserică, ne aflăm chiar în acea stare, care făcea pe Proorocul să zică: Văzut-am pe Domnul înaintea ochilor mei, stând de-a dreapta mea ca să nu mă clatin (Ps. 15, 8). Cine-şi aminteşte totdeauna că se cuvine să slujim Domnului cu frică şi să ne bucurăm Lui cu cutremur, acela este cu luare aminte la tot ce se cântă şi se citeşte în timpul slujbei şi mai ales la ceea ce se citeşte din Sfânta Evanghelie, care este o doctorie pentru orice rană a păcatului. Iată tu, desigur, ai luat astăzi parte la Sfânta Liturghie; dar ai putea să-mi spui care este Apostolul şi Evanghelia zilei ce s-au citit?»

Stareţul întreba despre aceasta totdeauna, ori de câte ori povăţuia şi pe alţii să fie cu luare aminte la slujbă. Eu însă, uneori puteam să-i răspund, dar câteodată, din cauza neatenţiei, rămâneam cu desăvârşire fără răspuns. Atunci, de obicei, spu-nea el singur ce s-a citit şi explica, în acelaşi timp, în puţine cuvinte, bucăţile citite. Iar uneori, tâlcuia toată Sfânta Liturghie, dând o mare atenţie acestor foarte însemnate cuvinte din Heruvic: Toată grija cea lumească acum să o lepădăm. Precum şi cuvintelor din Simbolul credinţei: Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, ca şi altor cuvinte însemnate, prin care el se străduia să semene în sufletele celor ce-1 ascultau seminţele rodurilor duhovniceşti.

DOAMNE AJUTA..

Trupul Domnului a fost dat jos de pe Cruce de Sfinții Iosif și Nicodim, ucenici ai Lui în taină…și „l-au înfășurat în giulgiuri cu aromate [otoniis meta ton aromaton], după cum este obiceiul de a înmormânta al evreilor [In. 19, 40]”…

Și din cauza aromatelor, a mirului…giulgiurile, făcute din pânză, s-au lipit de trupul Domnului…încât nu mai puteau fi dezlipite de el în mod natural…

Pentru că nu erau 3 grame de mir…ci „un amestec de smirnă și aloe ca [la] o sută de litre” [In. 19, 39, cf. GNT].

Iar o litră însemna 327, 45 mililitri după măsura romană.

Și după cum știți mirul e lipicios…

…Dar și o piatră mare au prăvălit la intrarea în mormântul Lui [Mat. 27, 60]…la care arhiereii și fariseii au adăugat strajă armată și pecetluirea acestei pietre de dimensiuni mari [Mat. 27, 66].

De ce?

Pentru ca Domnul să nu mai învieze…

Sau, după cum au motivat ei (pentru ca să nu se dea de gol): pentru ca Apostolii să nu-I fure trupul din mormânt [Mat. 27, 64].

Însă, tot Sfântul Matei ne spune, după ce Domnul a înviat dintre cei morți…iar cei din strajă „s-au făcut ca morți” [Mat. 28, 4]…când l-au văzut pe Arhanghelul Gavriil la mormânt [Mat. 28, 2-3]…arhiereii și bătrânii s-au sfătuit și le-au dat „arginți mulți” [arghiria icana] ca să mintă…și să susțină varianta cu furarea trupului din mormânt de către Apostoli [Mat. 28, 11-13].

După cum se observă impostura mai marilor evreilor a funcționat și înainte și după învierea Lui din morți.

Au vrut să ascundă evidențele…

Au brodat o istorie falsă…o istorie alternativă…care să pună în umbră adevărul…

Însă cine poate să ascundă adevărul lui Dumnezeu de oameni…când El Se revelează oamenilor în mod extatic?

Când El Își arată puterea Lui în furtună, în trăsnet, în cutremur, în mod minunat în multe feluri…și te face să înțelegi că nu poți să lupți cu El?

De fapt asta e nefericirea noastră, a celor care căutăm un alt fel de a fi: că nu există altul!

Există numai normalitatea comuniunii cu Dumnezeu…sau ieșirea din comuniune spre tot felul de comportamente deviante.

Și oricât am căuta împlinirea noastră…fugind de El…vom descoperi, cu multă durere, cu mult zbucium, prin multă nefericire (pentru că nu vrem să acceptăm evidențele!) zi de zi, săptămână de săptămână, an de an…că nu există o alternativă de împlinire…în afară de iubirea Lui.

…Și până acum am cântat împreună Prohodul/ Prohodirea Domnului…cântările de înmormântare ale evlaviei noastre.

I-am cântat ca unui Mort viu.

Pentru că Cel care a murit pe Cruce pentru noi e Viața fără de moarte a întregii umanități [Triod, ed. BOR 2000, p. 648].

Dar, mai ales, ne-am rugat ca și noi să înviem din moartea păcatului…pentru ca să ne bucurăm de viața Lui.

Și apoi am cântat Binecuvântările Învierii…acum, la Înmormântare.

Pentru că noi nu avem niciodată conștiința că El e mort cu totul…ci numai trupul Lui, care nu a cunoscut stricăciunea, e înfășurat și îmbălsămat cu miruri în mormânt.

…Cine I-ar fi putut fura trupul…și străjerii să nu observe?

Și cum ar mai fi ieșit Apostolii în lume, ca să moară pentru Hristos, dacă ei știau că trupul Lui zace undeva…ascuns de ei…după ce l-au furat?

Însă nimeni nu a simțit când a înviat Împăratul slavei!

Arhanghelul Gavriil a prăvălit piatra…i-a înspăimântat de moarte pe străjeri…doar pentru ca să le arate Sfintelor Femei Mironosițe că mormântul e…gol…[Mat. 28, 2-6].

El nu le arată pe Hristos…ci le subliniază absența trupului Lui din mormânt…

Sfântul Petru și Sfântul Ioan, Apostolii Domnului, vin la mormânt [In. 20, 3-4]…și văd în el „giulgiurile zăcând” [In. 20, 6, cf. GNT] la pământ și sudarionul/ mahrama, care fusese pusă pe capul Lui [In. 20, 7, cf. GNT].

Acestea, în mod normal, nu mai puteau fi dezlipite de trupul unui om mort…datorită mirului care le lipise de trup…și ca să le scoți trebuia să sfâșii trupul…

Însă trupul duhovnicesc al Domnului, cel deplin pnevmatizat, cel plin de lumină dumnezeiască…iese din giulgiuri mai presus de fire…și le lasă acolo, în mormânt…nesuferind nimic…la despărțirea Lui de ele…

…După cum, în coborârea Lui duhovnicească la noi…în trupul nostru…nu suferă nicio contaminare din partea necurăției noastre…dar ne dă nouă bucuria prea dumnezeiască a simțirii și a vederii slavei Sale.

…Însă azi, în Sâmbăta Mare, noi nu prăznuim numai Îngroparea Domnului…și mulți nu știu asta…

Ei cred că doar Prohodul…doar Înmormântarea Lui o prăznuim…

Însă astăzi, în Sâmbăta Mare, pe lângă Înmormântarea Domnului noi prăznuim și Pogorârea Domnului la Iad, prin care Sfinții lui Dumnezeu au fost ridicați întru Împărăția Lui [Triod, ed. BOR 2000, p. 665].

Și Sinaxarul zilei ne vorbește despre pogorârea preasfântului suflet al Domnului în Iad, unit cu dumnezeirea Sa…și despre cutremurarea Iadului [Ibidem].

…Am înconjurat Biserica și am trecut pe sub Sfântul Epitaf…adică pe sub lințoliul iconizat…pe care este zugrăvită punerea Lui în mormânt.

Punere în mormânt pe care o avem și pe Sfântul Antimis, pe care slujim Sfânta Euharistie.

Pentru că de fiecare dată reactualizăm și Moartea și Învierea Lui…Hristosul nostru euharistic, Cel cu care ne împărtășim, fiind Hristosul înviat din morți.

De aceea Moartea Lui e plină de viață veșnică…pentru că Învierea Lui este moartea care a atins desăvârșirea pentru umanitatea Sa.

Și când murim pentru Hristos, ca bobul de grâu, cum ne spune Sfântul Pavel [I Cor. 15, 37-38], înviem cu El ca „cheni ctisis/ făptură nouă” [II Cor. 5, 17], duhovnicească.

Pentru că ceea ce trăim noi acum, în Biserică, e începutul transfigurării noastre duhovnicești, a învierii noastre din morți.

Aici…punem punct postului și întristării…în această zi…

Pentru că în zorii zilei viitoare, la miez de noapte…vom auzi cântare de bucurie.

Și fericit este acela a cărui inimă cântă de bucurie! Amin.

(Pr. Dorin Picioruș)

† DANIEL

Iubiții mei,

Hristos a înviat!…și a făcut din noaptea aceasta a noastră o zi preafrumoasă, plină de lumină dumnezeiască.

Pentru că Mirele Bisericii a înviat din morți, cu moartea Sa pe moartea noastră călcând…pentru ca celor din morminte…și nouă, tuturor, să ne dăruiască viață veșnică, bucurie veșnică, frumusețe netrecătoare.

Să ne dăruiască viață: aceasta e sublinierea troparului zilei!

Viață nu ca existență fizică…pentru că suntem în existență…ci viața ca sfințenie…ca nemurire…ca bucurie netrecătoare.

Adică viața împlinită în har.

Viața plină…așa, ca rotunjimile oului înroșit…pe care îl vom mânca…în scurt timp…la masa de Paști.

Pentru că oul de Paști este semn, este mărturie a vieții veșnice…a vieții veșnice care se dobândește prin Cruce.

Căci la această „noapte de mântuire și strălucită” [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 21], plină de slavă, am ajuns după săptămâni de post, de rugăciune…de așteptare…

Am ajuns prin Cruce, adică prin renunțarea la noi înșine…pentru a simți și a pătrunde bucuria care vine din curățirea de patimi.

De aceea bucuria noastră e plină de dureri curățitoare. Sau e umplere de bucurie sfântă după zile de încordare ascetică, de luptă cu neputințele și limitele noastre.

După cum știm: nu puține…

…Și am ajuns, iată, să strigăm plini de bucurie…să mărturisim cu bucurie…că Hristos e viu, mereu viu…și ne înviază pe noi din moarte, din tristețe, din deznădejde!

Căci piatra grea, mare, pusă pe mormânt…e perspectiva vieții pământești care nu se termină cu veșnicia.

E o scufundare în disperare…

Căci cum să te bucuri cu adevărat…dacă crezi că la sfârșitul vieții tale…te scufunzi în neant…și nu mai rămâne nimic din tine?

Cum să te bucuri…dacă tu dispari definitiv?

Ce înseamnă posteritate pentru cineva care nu crede în nemurirea sufletului și în învierea din morți?

E o posteritate lamentabilă: averea și mormântul lui sunt tot ce mai rămâne după el…

Însă…această perspectivă a necredinței nu are nimic de-a face cu realitatea…post-mortem!

Moartea e o ușă spre viață, spre viața veșnică…

Numai că viața veșnică e de două feluri…și ea continuă cele două căi ale vieții de aici: viața cu Dumnezeu sau viața trăită împotriva Lui.

Nu există și o a treia cale…

…De aceea, ne spune Sinaxarul zilei: „pogorându-Se la Iad, [după moartea Sa trupească], Domnul nu a înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele Sfinților din veac, ținute cu sila de Iad, le-a slobozit [din tristețea Iadului] și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri” [Idem, p. 19].

Pentru că mântuirea e relație, e deschidere, e iubire pentru Domnul…și nu act în forță!

Iar Raiul cel deschis astăzi de Domnul pentru întreaga umanitate…este opțiunea validă, alegerea normală a omului…pentru că omul e creat de Dumnezeu spre viață și spre bucurie veșnică și nu spre chin, nu pentru nefericire și tristețe…

Lucru reconfirmat continuu de Domnul în Scriptură, în monumentele Tradiției și în viața Bisericii…pentru că El ne cheamă la bucurie.

Căci cu îndemnul la bucurie le-a întâmpinat pe Sfintele Femei Mironosițe [Mat. 28, 9] după Învierea Sa din morți.

Cu îndemnul la bucurie sfântă, la bucuria întru curăție și întru ascultarea de Dumnezeu și nu la o bucurie deșănțată, lubrică…

Fiindcă după atâtea zile de post, de rugăciune, de nevoință…ai nevoie de o masă liniștită, bună, sățioasă, pentru ca să te întremezi, să te stabilizezi trupește…și nu de îmbuibare.

Pentru că trecerea de la post…la mâncarea de dulce se face lin, cu atenție…mai ales de la o anume vârstă…

Trebuie să simți lucrurile pe care creierul și trupul tău le vrea…și să te conformezi nevoilor lui reale…

Și astfel nu ajungi niciodată la spital…ci te umpli de har…

Pentru că și după ce vom mânca de dulce…trebuie să trăim creștinește, atent, cuvios…atâta timp cât zilele pascale abia acum încep…și nu acum se termină…

Adică să trăim ca fii ai luminii, ai păcii și ai dragostei. Ca fii ai Împărăției lui Dumnezeu.

Căci El ne-a scos și ne scoate continuu din moartea păcatelor și ne dă viață…din viața Lui.

Viață nemuritoare, viață plină de frumusețe și de pace…și nu ca a lumii [In. 14, 27]: zgomotoasă și avidă de senzații periferice.

…Și, tot în Sinaxar, ni se spune că Domnul a urgentat Învierea Sa [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 20]!

Că El S-a grăbit…ca să ne bucure!

Căci de vineri până duminică în zori…nu sunt trei zile întregi…atâta timp cât Răstignirea a fost spre seară, vineri spre seară…iar duminică în zori…trupul Lui nu s-a mai găsit în mormânt…pentru că El a înviat din morți ca un Biruitor.

El S-a grăbit să ne dea vestea bucuriei, vestea cum că de aici încolo bucuria Bisericii se va înveșnici…va fi veșnică…pentru că nimic nu ne mai obturează fericirea decât…păcatul, depărtarea noastră de Dumnezeu și de semenii noștri.

…Și acesta a fost motivul pentru care am început Utrenia Învierii afară, în fața Bisericii și acolo, pentru toți, am mărturisit învierea Lui: pentru că toți au nevoie de înviere…pentru că toți au nevoie de fericire.

Toți vom învia…la învierea de obște…însă nu toți ne vom bucura la fel…

Ne vom bucura pe măsura râvnei și a dorinței noastre de mântuire, a faptelor noastre luminoase și pline de iubire.

Dar vai aceluia care nu se va bucura când Mirele va veni!

După cum, acum e trist tot cel care nu se bucură de Învierea Lui, care nu trăiește Învierea Lui ca pe bucuria dătătoare de sens și de înțelepciune pentru viața noastră.

Așadar, să ne apropiem cu toții, fraților și prietenilor, de Masa cea purtătoare de Bucurie a Sfântului altar…pentru ca să ne împărtășim cu Paștile nostru Cel Viu, cu Hristos, Dumnezeul slavei!

Să iertăm tuturor toate pentru Învierea Lui din morți [Idem, p. 24]!

Căci e zi de imensă bucurie, de prăznuire preafrumoasă și nimic nu trebuie să întunece bucuria noastră.

Hristos a înviat!…și ne-a dăruit nouă bucurie nesfârșită. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș)

Iată Mirele vine, tăcere inima, ca să auzi paşii şi şoaptele Împăratului...

Dar vai... Împăratul din Icoana în loc de cunună plină de slava are o cunună plină cu spini, în loc de frumuseţe, afirm cu Isaia, că "nici chip nici frumuseţe nu avea" din pricina batjocurii suferite: bătăi, scuipări, pălmuiri... şi vai!!! De mâna mea sunt făcute şi croite pe Chipul Lui cel Sfânt!!!!

Ochii i-au rămas senini şi blajini, dar înecaţi în sângele păcatelor mele... ochii îi sunt aplecaţi înspre pământ, şi îi picura lacrimi şi sânge, mă cutremur uitându-mă, şi mă întreb cum de pot să existe oameni ca aceia care L-au răstignit!! Dar îmi dau seama, că sunt tâlharul cel nepocăit care îi vorbeşte, sunt arhiereul care îl condamna, sunt Iuda care îl vinde, sunt soldatul care îl dezbrăca şi îi rosteşte ocărî, sunt fiecare evreu care l-a împresurat cu vorbe, blasfemii.

Cum? Eu am făcut toate astea?? Cum? În ochii lui senini mă văd... făcând acestea, căci în ciuda absenţei mele de la acele evenimente din trecut, sunt atât de prezent astăzi în indiferentismul meu faţă de cei ce suferă, în povara aproapelui pe care refuz a o purta, în lipsa mea de iubire faţă de orfani, faţă de oamenii străzii, în lipsa mea de ajutor pentru cei infirmi şi suferinzi... În toate acestea eu rup Cămaşa Mirelui Hristos, iar la denie aud că nu pot intra în Cămara Lui... pentru că nu am haina de nuntă... păi cum să am haina de nuntă, dacă Mirelui i-am rupt Cămaşa Sa? El oricum le poartă pe toate fără mâhnire... dar în Cămaşa Lui, se vede cât de mult mi-am rupt eu însumi Haina de pe mine, dăruită din Cămaşa Lui... cu dragoste multă...

Cu durere...
 

Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el [In 6, 56]. Ce strânsă comuniune duhovnicească, sfântă, nestricăcioasă între creatură şi Creator! Cum poate sălăşlui împreună lumina cu întunericul, fiindcă păcatul este întuneric demonic; sau nestricaciunea cu stricăciunea, dreptatea cu nedreptatea, buna-mireasmă cu duhoarea, frumuseţea cu urâţenia, simplitatea cu viclenia, smerenia cu trufia, blândeţea cu furia, duhul cu trupul, adică toate patimile trupeşti, iubirea de oameni cu ura, milostivirea cu inima împietrită, curăţia şi sfinţenia cu necurăţia păcatului?! Omul este fiinţă liberă; el se poate schimba în bine după harul lui Dumnezeu, se poate preface din viclean în simplu; din rău în bun, din mânios în blând, din necurat în curat, prin pocăinţă din inima necontenită, prin suspinare, lacrimi, rugăciuni, aşa cum vameşul s-a schimbat printr-o rugăciune scurtă” “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Omul îmbătrânit şi spurcat în păcate poate deveni fiinţă nouă.

Dumnezeul meu, câtă nemărginită iubire, câtă bunătate! Câtă deplină dăruire! Să mi Te dai mie drept hrană şi băutură cu toate veşnicele şi nesecatele Tale bunătăţi! Să Te dai tot unui vierme de nimic – omului! Doamne, ce sunt eu, că îţi aduci aminte de mine, mă cercetezi şi sălăşluieşti întru mine!

Domnul ni se da nouă pe Sine însuşi sub înfăţişarea pâinii şi a vinului fiindcă S-a arătat oamenilor în trup, cu suflet omenesc şi fiindcă altmiteri omul n-ar putea să se unească cu El decât prin mijlocirea naturii Sale văzute şi pipăibile, respectiv preacuratului Său Trup şi Sânge prefăcute după fiinţa lor în însuşi adevărul din pâine şi din vin. în aceasta stă cea mai mare bunătate şi înţelepciune a lui Dumnezeu, care lucrează cu puterea Dumnezeirii dulcelui nostru Domn.

Impartasindu-te cu Sfintele Taine, adu-ţi aminte neîncetat Cine se află întru tine şi în Cine trebuie să fii. Impartasindu-te cu blândul şi neprihănitul Miel, trebuie să fii tu însuti un miel fără răutate şi fără de prihană; impartasindu-te cu deplinătatea tuturor bunătăţilor, nu trebuie să mai tânjeşti după bunătăţile pământeşti sau să le doreşti pentru semenii tăi; impartasindu-te cu Cel ce împărăteşte întru cele înalte, cugetă şi tu la cele înalte, lăsând înţelepciunea pământească, trupească şi grabindu-te spre limanul ceresc şi veşnic....

DOAMNE AJUTA..

Am selectat din Triod câteva cântări care se vor intona astăzi în toate bisericile ortodoxe la slujba deniei din sfânta și marea zi de marți:

„Întru strălucirile sfinților Tăi cum voi intra eu, nevrednicul? Că de voi cuteza să intru împreună în cămară, haina mă vădește, că nu este de nuntă, și legat mă vor scoate îngerii afară. Curățește-mi, Doamne, întâniciunea sufletului meu, și mă mântuiește, ca un iubitor de oameni.”

„De lenea sufletului meu dormitând eu, Mire-Hristoase, n-am agonisit candelă aprinsă din virtuți, și m-am asemănat fecioarelor celor neînțelepte, trândăvind în vremea lucrării. Stăpâne, nu-mi închide milostivirile îndurărilor Tale, ci scuturând somnul meu cel întunecat, scoală-mă și mă primește în cămara Ta, împreună cu fecioarele cele înțelepte, unde este glasul cel curat ale celor ce prăznuiesc și cântă neîncetat: Doamne, slavă Ție!”

„Auzind, suflete, de osânda celui ce a ascuns talantul, nu ascunde cuvântul lui Dumnezeu, ci vestește minunile Lui, ca înmulțind harul să intri întru bucuria Domnului tău.

„Veniți, credincioșilor, să lucrăm Stăpânului cu osârdie, că împarte slugilor bogăție; și fiecare din noi înmulțim talantul harului după măsură. Unul să aducă înțelepciune prin fapte bune; iar altul să săvârșească slujba luminării; credinciosul să împărtășească cuvântul său celui ce nu știe tainele, și altul să-și împartă bogăția săracilor. Că așa vom înmulți împrumutul. Și ca niște economi credincioși ai harului, ne vom învrednici de bucuria Stăpânului. De care învrednicește-ne pe noi Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni.”

„Iată că își încredințează Stăpânul talantul Său ție, suflete al meu. Primește darul cu frică, împrumută pe Cel ce ți l-a dat, împarte-l la săraci și câștigă prieten pe Domnul, ca să stai de-a dreapta Lui, când va veni cu slavă și vei auzi glasul cel fericit: Intră, slugă, întru bucuria Domnului tău. Căreia mă învrednicește pe mine cel rătăcit, Mântuitorule, pentru mare mila ta.”

„Este vremea sfârșitului, să ne întoarcem deci, învață Hristos, că va veni într-o clipeală; veni-va și nu va zăbovi, ca să judece lumea Sa.”..

DOAMNE AJUTA..

În noaptea Învierii, la miez de noapte, când clopotele din "Valea Neagră" sună pentru Învierea Mântuitorului, ni se face o amănunţită percheziţie de către ostaşi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blănaru, pontatorul brigăzii, ne ţine de faţă cu aceştia, predica zilei:

- A venit momentul când ştiinţa alungă tot mai departe întunecatul misticism, care a ţinut omenirea în întuneric de mii de ani. Este timpul ca să părăsiţi idioatele şi bolnavele învăţături înapoiate, cu sectanţi, închinătorii lui Iehova.

Care aţi îmbâcsit capetele oamenilor până acum şi dacă vreţi să vă întoarceţi în societatea de astăzi, să vă lepădaţi de tot trecutul cu tot Hristosul vostru, intrând în rândurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care vă invită să urcaţi.

Iar comandantul încheie predica lui Vasile, adresându-se brigadierului şi subalternilor lui:

- Să-i omorâţi! Vă dau ordin să-i omorâţi! Pe răspunderea mea! Paştele mamii lor de dobitoci!

Ne-am uitat unul la altul. În acest moment, ca o lumină a trecut peste inima mea şi strig tare:

- Hristos a înviat, fraţilor!

Care eşti acela mă? întreabă comandantul, întors de pe coridor.

- Eu sunt.

Du-l la carceră, aşa dezbrăcat! Dumnezeul matii de bandit!...

Când răsărea soarele, peste pleşuvele dealuri dobrogene, se auzeau, în zbor înalt, osanalele clopotelor de la bisericile din Constanța. Către cerul albastru, ridicau scări nevăzute, cântăreţele ogoarelor, ciocârliile.
Şi era bine! Şi pace-n suflet!

Însemn fruntea, pieptul şi umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat Iisus pluteşte pe lângă sufletul meu. Mâna Lui îmi atinge fruntea cu caldă binecuvântare.

I-atâta pace-n carceră!

Dulce eşti Doamne, în suferinţele pe care ni le îngădui!

Fă-mă Doamne, bun! Bun, ca un Om!

Sursa: Fericiti cei prigoniti

Evanghelia care se citeşte la Denia acestei zile (Matei 22, 15-46 şi 23, 1-39) arată cât întuneric este în cei ce nu primesc în suflet Cuvântul lui Dumnezeu şi urăsc pe Iisus. Se mai vede cum Iisus mustră pe cărturarii şi fariseii care au devenit ,călăuze oarbe”, datorită împietririi sufletului lor în răutate şi înfăţărnicie. Pentru a alunga un astfel de întuneric din suflet, Evanghelia care se citeşte la Liturghia Darurilor mai inainte sfinţite (Matei 24, 36-51, 25, 1-46; 26, 1-2) cuprinde cuvintele lui Iisus privind sfârşitul lumii.

Pilda celor zece fecioare, Pilda talanţilor şi Judecata de apoi.

Slujbele din Sfânta şi Marea Marţi se referă la toate acestea, însă mai ales se face pomenire de Pilda celor zece fecioare. Pilda celor zece fecioare este un îndemn la priveghere, la trezvie, care e o vedere duhovnicească a lucrurilor dincolo de faţa lor fizică. Privegherea este o vedere prin şi dincolo de ceea ce se vede cu ochii fizici, este o vedere duhovnicească a sensurilor ultime ale existenţei. „Cămara s-a deschis şi impreună cu ea s-a împodobit şi dumnezeiasca nuntă. Mirele este aproape, chemându-ne pe noi; deci să ne pregătim”.

Evanghelia aceasta, prin pilda celor zece fecioare, ne dăruieşte o învăţătură foarte profundă şi semnificativă pentru viaţa creştină şi pentru unitatea Bisericii. Două lucruri ne reţin atenţia în mod deosebit: primul este candela, iar al doilea uleiul. Cinci fecioare au avut doar candelă fără ulei, iar cinci fecioare au avut candelă şi ulei. Primele sunt cele ce aveau credinţă, dar fără fapte bune, iar celelalte cinci aveau deodată atât credinţa, cât şi faptele bune. Ce semnificaţie are uleiul din candelă? Candela este fecioria, iar untdelemnul este milostenia.

Aceste două tipuri de fecioare, unele cu candelă fără ulei şi celelate cu candelă şi ulei, semnifică două atitudini religioase. Candela cu ulei reprezintă evlavia însoţită de milostenie. Candela fără ulei reprezintă evlavia fără milostenie, spune Sf. Ioan Gură de Aur şi Sinaxarul zilei din Triod. Există o mulţime de oameni foarte evlavioşi, dar foarte zgârciţi, adică nemilostivi. Acestea sunt candele fără ulei, fără untdelemn.

Candela fără ulei poate simboliza multă ştiinţă teoretică, dar puţine fapte bune. Candela fără ulei poate fi realizarea de sine individualistă, narcisistă şi egoistã, în totală nepăsare faţă de nevoile celor din  comunitate. Candela fără ulei mai poate însemna şi doctrina clară, dar fără iubire frăţească. Adevărul teoretic, dar fără iubire frăţească devine candela fără ulei. Adevărul intelectual fără iubire smerită poate deveni ideologie de putere, după cum iubirea fără lumina dreptei credinţe poate deveni rătăcire. De aceea, Evanghelia ne îndeamnă să avem deodată atât candela dreptei credinţe, cât şi untdelemnul curăţiei şi al faptelor bune.

În cele din urmă, uleiul curat din candelă nu reprezintă simpla noastră iubire posesivă şi trufaşă, ci el este iubire din iubirea lui Hristos, dar al Duhului Sfânt, adesea simbolizat prin untdelemnul sfinţit.

Iar untdelemnul pentru candelă sau iubirea smerită şi milostivă se dobândeşte prin rugăciune şi post, prin priveghere şi luptă, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. În acest înţeles, o cântare din Sfânta şi Marea Marţi ne îndeamnă zicând: „Împodobindu-ne sufletele ca nişte făclii luminoase, să intrăm împreună cu Mirele, care merge la nunta cea nestricăcioasă, mai înainte, până ce nu se închide uşa.”

(Foame şi sete după Dumnezeu - PF Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)

Iubiții mei, duminica aceasta e una a meticulozității profetice…atâta timp cât e împlinirea, în fapt, a profeției mesianice de la Zah. 9, 9…dar, în același timp, e un praznic de bucurie-tristă…pentru că inițiază partea finală a drumului Domnului spre Cruce și spre Înviere.

…Și celor care caută să cunoască și azi, cu o curiozitate deloc înțeleaptă, împlinirea profețiilor din Scriptură și ale Părinților…Evanghelia de azi [In. 12, 1-18] le arată…și ne arată…că profețiile se împlinesc…mai presus și de așteptările celor Sfinți…darămite ale oamenilor păcătoși…care nu înțeleg nici cele mai elementare semne ale iconomiei dumnezeiești.

Pentru că nimeni nu a înțeles, atunci când Zah. 9, 9 s-a împlinit, după cum, în mod smerit, mărturisește Sfântul Evanghelist Ioan despre sine și despre ceilalți Apostoli: „Acestea nu le-au cunoscut [uc egnosan] Ucenicii Lui mai întâi/ la început, ci [numai] când Iisus S-a preaslăvit [edoxasti]. Atunci [Ucenicii] și-au amintit [emnistisan] că acestea erau scrise pentru El [ep' Aftu ghegrammena] și acestea I le-au făcut Lui” [In. 12, 16, cf. GNT].

Și dacă Apostolii Domnului nu au înțeles, în mod punctual, etapele tainei lui Dumnezeu cu oamenii…dacă n-au înțeles cum s-au împlinit profețiile și care a fost drumul lor, pe mai departe…dar au înțeles unele, post-factum/ după ce ele s-au petrecut…cum să nu fie semn de mare imaturitate duhovnicească dorința noastră de a cunoaște profețiile, de a tâlcui fără rest Apocalipsa și prorociile Părinților…de a face pronosticuri cu vedere la prigoane, semne și a doua Sa venire?

Și, bineînțeles, că e mai ușor să numeri versetele Scripturii, să înfricoșezi cu Scriptura în mână, să mai faci încă o sectă pe baza ei sau să egalizezi cine știe ce text al Scripturii cu vreun cip sau cod de bare...decât să îți sfințești viața.

Iar sfințirea vieții…ajutată de această nevoință extenuantă și umilitoare a Postului Mare și de toată teologia practică a Bisericii…e cea care contează…pentru că în ea se împlinesc toate așteptările noastre eshatologice.

Pentru că a aștepta ortodox…nu înseamnă să fantazezi pe tema viitorului…nu înseamnă să te panichezi de orice fantasmagorie mediatică…nu înseamnă să te crezi pregătit pe sufletul gol de slavă dumnezeiască…ci a te concentra pe relația cu Dumnezeu…și a trăi din ea.

Căci a aștepta ortodox pe Domnul…înseamnă a fi cu El…și a nu-ți păsa de ce se întâmplă azi, mâine, poimâine…atâta timp cât El te învață ce să faci în toate zilele vieții tale.

Noi așteptăm pe Cineva deja prezent!

Prezent nu sus…nu la dreapta…nu doar în Biserici…nu doar de Paști…nu doar seara sau dimineața…ci prezent în noi și cu noi în orice clipă…fiind pretutindeni și peste tot în același timp, pentru că El cuprinde și susține toate câte există.

Noi așteptăm…pe Cel pururea fiitor, neclintit și nemișcat…care ne mișcă pe noi toți prin slava Sa…și, prin ea, cântă în noi…melodia îndumnezeirii.

Pentru că trebuie să fii mlădiat de slava lui Dumnezeu ca să înțelegi lucrările Sale…lucru care S-a petrecut cu Sfinții Apostoli, după Învierea și Înălțarea Sa la ceruri…când au înțeles, întru harul Treimii…că acel mic verset de la Sfântul Zaharia…s-a petrecut deja, într-un mod paradoxal, la intrarea Lui în Ierusalim…

Acum cine ar fi putut înțelege, citind Zah. 9, 9, că șederea pe mânz…se va petrece așa cum s-a petrecut?

Cine ar fi putut să o lege de Mesia…și ar fi putut vizualiza, în mod punctual, împlinirea ei?

Și, la fel, cine ar fi putut lega Is. 7, 14 de Prea Curata Fecioară…și ar fi înțeles, înainte să se petreacă, dărâmarea Ierusalimului la anul 70 d. Hr.?

Însă, după observăm, profețiile sunt mici și umbroase…iar împlinirea lor este de o istoricitate perplexantă.

Înțelegi că s-a petrecut ceva prezis…numai când te luminează Dumnezeu asupra textului…și după ce evenimentul s-a petrecut…

Restul sunt doar speculațiile unor minți orgolioase.

Și speculațiile despre viitor sunt cel mai adesea lamentabile pe lângă normalitatea realităților istorice…cu tot paradoxul sau, dimpotrivă, anormalul lor.

Scriptura, în abisul ei, a vorbit despre Cruce…a vorbit despre asumarea umanității de către Hristos…a vorbit despre deschiderea Împărăției pentru întreaga umanitate…dar numai când lucrurile au început să se contureze…am înțeles cât de firesc…cât de normal…cu tot paradoxalul lor…s-au petrecut lucrurile în istorie.

De aceea, unii văd numai liniaritatea istorică…și în Hristos văd un simplu om răstignit pe o cruce…care poate fi real sau o fabulație/ un mit…pe când creștinii ortodocși văd istoria în mod paradoxal, din perspectiva veșniciei, și Hristosul disprețuit de unii este pentru noi Dumnezeul întregii umanități, Creatorul și Preaiubitorul nostru Mântuitor, care a dus iubirea pentru noi până dincolo de limitele morții…ca să facă din drumul iubirii…un drum mai puternic și mai durabil decât moartea.

Cei care vor să știe cum va fi viitorul…nu vor să își afle prezentul.

Interioritatea prezentului lor…

Pentru că numai un om neîmplinit caută în afara lui lucruri care să-l împlinească…când împlinirea…toată…e înăuntrul lui…pentru că e viața în Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea noi nu căutăm împlinirea unui viitor total necunoscut…ci revelarea deplină a unui viitor deja trăit în miezul lui, în incandescența lui îndumnezeitoare.

Pentru că viitorul nostru e prezentul nostru…adică Dumnezeu.

Și din acest motiv suntem interesați de a fi în prezentul relației cu Dumnezeu, de a fi cu El noapte și zi, clipă de clipă…pentru că Domnul viitorului…e Domnul prezentului…și al întregii istorii…Cel care ieri și azi și în veci e Același.

Și în relația cu El…El mă învață să fiu omul prezentului…al unui prezent mereu în derulare…pentru că tot viitorul nostru…e, cum bine știm, prezentul continuu al vieții noastre până la moarte…și după moarte, într-o viață și mai prezentă decât cea de acum.

Așa că intrăm în Ierusalim împreună cu Domnul…adică intrăm în pacea sufletului, dacă alegem smerenia de a fi cu El și la bine și la greu…mai ales la greu…

Pentru că e ușor să fii un mânz blând…când ai verdeață destulă în cont, mașină la scară, casă bine izolată termic și fonic…familie frumoasă…și sănătate cât cuprinde…

Dar credința, fără ipocrizie, se vede când duci greul evlaviei singur, când ești neputincios, sărac, minimalizat…bolnav…când ești credincios împotriva tuturor evidențelor care te conturbă.

Și iată, acum, în al doilea praznic cu pește pe masă…ne bucurăm cu un ochi de simțirea hristologică a celor care L-au întâmpinat…și care au făcut un gest mai mare decât propria lor intenție…și cu un ochi ne întristăm…pentru că de diseară încep Deniile Săptămânii Mari, ale Patimilor Domnului, când umanitatea nu și-a mai arătat fața frumoasă, nu a mai simțit prezența Lui înfricoșătoare…ci L-a călcat în picioare ca pe o treanță…ca pe un lucru uzat, nefolositor…spre marea noastră rușine veșnică…

Și de aici bucuria noastră tristă…

Bucuria noastră mai mult tristă…

Pentru că în 2000 de ani de Creștinism repetăm…tot repetăm…în fiecare zi…mai degrabă gesturile bădărane ale umilirii celuilalt…decât pe cele ale umplerii lui de lumină, de cutremurare sfântă.

Fiindcă atunci când nu suntem principiali, când suntem duplicitari…când ne dăm de Sfinți…dar în noi pute tot Iadul…nu facem decât să Îi mai dăm o piatră în cap lui Hristos…să Îl mai huiduim copios…să Îl mai disprețuim cu sadism inexprimabil.

Căci de aceea Domnul ne-a spus să fim lumină…să fim iubire…să fim frumusețe pentru întreaga umanitate: pentru că știe cât de urâtă e lumea fără toate acestea și multele altele care țin de sfințenie.

Da, sfințenia nu e moralism ieftin…ci transfigurare dumnezeiască a persoanei noastre!

Sfințenia nu e să punem două lumânări, să facem o donație…să zâmbim frumos la Biserică…ca la prezentarea de modă.

Sfințenia e să fi avut patimi multe și caraghioase la culme…și, pe fiecare zi să le vezi tot mai stinse, tot mai șterse în tine…și în locul lor să fi răsărit multă lumină dumnezeiască, multă curăție, multă virtute în ființa ta.

Înseamnă să fii bogat în Dumnezeu, în harul Său…și nu în lucruri pe care le pierdem, inevitabil, pe buza gropii…

Cum să participăm la Denii?!

Cum să ne zdrobim inimile…și să plângem…dacă până acum n-am făcut-o?!

Cum să ne spovedim și să ne împărtășim cu El?!

Cum să facem din viața noastră un colț de rai (că tot am văzut astăzi un bar…care se numea nici mai mult și nici mai puțin decât: „colț de rai”)?!

Pentru toate acestea…aflăm răspuns de la Domnul Însuși…dacă El e cu noi mereu…și noi ne rugăm și așteptăm cuvântul Lui cel de viață făcător…și îndumnezeitor…

Însă asceza creștină nu se termină odată cu Paștiul…după cum bucuria duhovnicească nu începe…sau nu ține trei zile de Paști.

Bucuria, cunoașterea și asceza se împletesc, merg mână în mână…și sunt pentru toată viață…chiar dacă programul ascetic al Bisericii e accentuat în posturile cele mari, cele 4 din an.

Așa că îndemnul meu e să începeți la un moment dat viața ritmată după traiectul Bisericii, după programul ei…și să nu mai doriți să ieșiți din tipicul ei!

Asta, bineînțeles, dacă nu v-ați decis cu mult înainte…pentru bucuria trudnică a ascezei…cea care ne renovează mereu interior…și ne face mai frumoși decât florile și pădurile.

Mergem spre Înviere…prin Cruce, iubiții mei!

Prin suportarea durerilor, a bolilor, a ispitelor…și prin truda continuă de a înțelege, de a ne dezlipi de rău…și de a ne înfrumuseța cu binele slavei lui Dumnezeu.

Mergem spre învierea noastră…trăind Învierea Lui, a Celui ce a fost Primul înviat din morți…Care nu a putut fi ținut de moarte cu forța…pentru că era fără prihană…și S-a ridicat ca un Biruitor din Iad, cu toți Sfinții Lui…pentru ca Împărăția Sa să se umple de nestemate personale, de Sfinți fără de număr.

Mergem spre Învierea Lui…văzându-ne mereu neputința noastră.

Nu mergem ca niște triumfători…ci ca niște vindecați continuu de El.

De aceea, cu această conștiință frumoasă, că El este Viața și susținerea noastră în viață, să ne apropiem în aceste zile de Domnul slavei, Ca să ne umplem de focul iubirii Sale, ca întru bucurie sfântă să vestim tuturor Învierea Lui.

Nu doar cu buzele…ci cu întreaga noastră ființă.

Pentru că  vestindu-L astfel pe El…vestim tuturor că lumea are un sens, că el e sublim și preasfânt…și sensul e comuniunea veșnică cu Dumnezeul cel veșnic. Amin!....

DOAMNE AJUTA..

„Mi s-a întâmplat odată, scrie ucenicul Părintelui Serafim, să fiu la el după Vecernie. Eu îndeplineam pe atunci slujba de canonarh la biserică. De aceea, Părintele Serafim, după ce a închis uşa pe dinlăuntru cu cârligul, a găsit de cuviinţă să înceapă a grăi despre aceea, dacă eu îmi îndeplinesc slujba cum se cuvine sau nu. La început am crezut că el vorbeşte despre îndeplinirea cea din afară a slujbei (dacă mă duc totdeauna şi la timp la biserică, dacă pun totul după tipic şi altele asemenea) şi de aceea i-am răspuns că mă silesc să îndeplinesc totul cum se cuvine. Părintele Serafim însă voia ca împreună cu cele dinafară, să fie plăcute şi cele dinlăuntru, temelia sufletească, deoarece nu Îi este plăcută lui Dumnezeu numai partea cea din afară singură, căci El însuşi zice prin gura Proorocului: Blestemat tot cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă. 

Apoi, aşa, ca şi cum ar fi vrut să spună cu totul altceva, a început să mă descopere, zicând: «Desigur, sunt unii care par că ar citi bine, dar nu înţeleg cuprinsul celor ce citesc. Apoi sunt mulţi şi din aceia care spun că au fost la Sfânta Liturghie, la Utrenie sau la Vecernie şi se mângâie cu nădejdea deşartă, că în adevăr au fost. Dar de fapt, pe unde rătăcesc cu mintea lor în timpul sfintei slujbe? Şi au fost numai cu trupul în Biserica Domnului, nu şi cu mintea şi cu sufletul. Iar noi, ca monahi, suntem datori mai mult să ascultăm şi să ne sârguim a ne convinge că în faţa noastră se află însuşi Domnul, Văzătorul imilor şi că noi, stând în biserică, ne aflăm chiar în acea stare, care făcea pe Proorocul să zică: Văzut-am pe Domnul înaintea ochilor mei, stând de-a dreapta mea ca să nu mă clatin (Ps. 15, 8). Cine-şi aminteşte totdeauna că se cuvine să slujim Domnului cu frică şi să ne bucurăm Lui cu cutremur, acela este cu luare aminte la tot ce se cântă şi se citeşte în timpul slujbei şi mai ales la ceea ce se citeşte din Sfânta Evanghelie, care este o doctorie pentru orice rană a păcatului. Iată tu, desigur, ai luat astăzi parte la Sfânta Liturghie; dar ai putea să-mi spui care este Apostolul şi Evanghelia zilei ce s-au citit?» 

Stareţul întreba despre aceasta totdeauna, ori de câte ori povăţuia şi pe alţii să fie cu luare aminte la slujbă. Eu însă, uneori puteam să-i răspund, dar câteodată, din cauza neatenţiei, rămâneam cu desăvârşire fără răspuns. Atunci, de obicei, spu-nea el singur ce s-a citit şi explica, în acelaşi timp, în puţine cuvinte, bucăţile citite. Iar uneori, tâlcuia toată Sfânta Liturghie, dând o mare atenţie acestor foarte însemnate cuvinte din Heruvic: Toată grija cea lumească acum să o lepădăm. Precum şi cuvintelor din Simbolul credinţei: Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, ca şi altor cuvinte însemnate, prin care el se străduia să semene în sufletele celor ce-1 ascultau seminţele rodurilor duhovniceşti....

DOAMNE AJUTA..

Cuvintele... zi de zi auzim o sumedenie de cuvinte dar, oare, câte ne sunt de folos? Câte sunt spuse din inimă şi nu spuse aşa, fără a ne gândi la importanţa lor?

Puterea cuvântului este uimitoare... Prin Cuvânt a creat Dumnezeu lumea. Cuvântul tău poate avea o influenţă majoră asupra lumii, fără ca măcar să îţi dai tu seama; el poate ucide sau ridica un om. Cuvintele tale, îţi pot aduce osândirea sau binecuvântarea... să privim puţin în trecut şi să ne amintim de poporul care strigă: "Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27,25).

Sunt convinsă că poporul acela nu ştia ce cere, ce zice. Mă întrebam adesea de ce au strigat toţi acest lucru, de ce nu era nimeni care să se împotrivească... până într-o zi, mai bine zis seara, când la întâlnirea cu tinerii părintele a adus în discuţie acest subiect, făcând comparaţie cu fugitul de la ore. Cred că toţi am trecut prin situaţia următoare: nişte colegi de clasa îi ademenesc pe ceilalţi să fugă de la ora X, dar un coleg mai conştiincios refuza să se alăture mulţimii. Ceilalţi încep să îi aducă diverse argumente care să îl convingă să chiulească, în cele din urmă ajungând chiar să îl insulte dacă nu cedează; din cauza presiunilor, în multe cazuri colegul conştiincios cedează. Prin cuvânt, sabie cu două tăişuri, acel copil a cedat. Asemenea să întâmplat şi cu mulţimea.

Să privim puţin şi la procesul Mântuitorului. În cele ce urmează voi folosi cuvinte din manualul de Noul Testament pentru a aduce o nouă perspectivă a modului în care să desfăşurat procesul:

"Sinedriul de la Ierusalim se întrunea la date stabilite sau în şedinţe excepţionale, dar niciodată în zile de sărbătoare sau Sabat. Sinedriul era aşezat în semicerc şi avea doi grefieri, unul care înregistra voturile în favoarea achitării, iar celălalt, în favoarea condamnării.În cazurile capitale se făcea mai întâi pledoaria pentru achitare, apoi cea pentru condamnare. Persoanelor al căror caz era îndoielnic, li se acordă prezumţia de nevinovăţie, avantajul fiind întotdeauna de partea acuzatului.În acest context al condiţiilor procedurale de judecată, procesul Mântuitorului Iisus Hristos şi sentinţa pronunţată au însemnat mai mult decât o gravă eroare judiciară; a însemnat cea mai nedreaptă judecata din istoria omenirii, dar care a pecetluit însă drama care a mântuit lumea.”

Noi ne-am întors împotriva Cuvântului care ne-a creat, condamnând Viaţa prin propriile noastre cuvinte negândite. Pilat, prin cuvânt L-a judecat, oamenii prin cuvânt L-au rănit cel mai tare pe Mântuitor. Rănile fizice pe care noi I le-am provocat erau ca o adiere de vânt în comparaţie cu furtuna durerii cauzată de cuvintele noastre. O durere fizică trece cu timpul, însă un cuvânt nepotrivit se transformă într-o carnivoră care îţi muşcă zi de zi din suflet, poate pentru întreaga viaţă.

Într-un cuvânt sta condamnarea sau achitarea... noi am ucis Cuvântul prin vorbele noastre.

Precum cuvântul poate să rănească, acesta poate să şi aline chinurile. Să ne întoarcem privirea spre tâlharul de pe cruce. Prin cuvântul Domnului, Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai!” (Luca 23,43) omul acela şi-a găsit viaţă, prin moarte a înviat.

Haideţi să facem un mic test! Pentru o zi să cântărim fiecare cuvânt înainte de a-l rosti iar la sfârşitul zilei să tragem o linie. Multele cuvinte pe care nu le-am rostit poate ne-au salvat sufletul, ne-a salvat de la condamnarea lacrimilor semenului nostru. Cuvântul este o floare albă... haideţi să nu o murdărim cu noroiul gândirii noastre nebuneşti! Dumnezeu să ne ghideze pe drumul acestei vieţi iar gura noastră să nu ne fie spre osândire ci să fie asemeni unei comori nepreţuite, dătătoare de imnuri închinate Celui Fără De Sfârşit!..

DOAMNE AJUTA..

Doamne ajută! Când eram mică, am citit de multe ori dintr-o carticică de pilde pe care încă o mai păstrez. Deși aparent foarte simple, aceste pilde mi-au influențat sufletul de copil și au lucrat nevăzut în inima mea...

Cele pe care le-am selectat și le-am transcris aici se referă la relația cu aproapele nostru (la partea practică, aceea care ne cam lipsește...).

TÂNĂRA OARBĂ ȘI BIBLIA

O tânără oarbă și săracă, auzind că s-a tipărit, pentru orbi, o Evanghelie cu slove ieșite în relief, dorea să aibă și ea o astfel de carte. Un prieten i-a dat-o în dar. Era Sf.Evanghelie după Marcu. În același timp, i-a dat și un alfabet, ca să învețe a citi.

Tânâra era de o rară pricepere. Începu îndată să învețe slovele și, spre uimirea tuturor, după câteva zile a fost în stare să citească o pagină întreagă. dându-și multă silință la citit. Cu toate acestea ea găsea că nu merge destul de repede, alfabetul fiind dificil. Fiind foarte săracă, trebuia să muncească cu mâinile ici, colea, spre a-și câștiga pâinea cea de toate zilele. În afară de aceasta, lucra și într-o grădină de legume. Din pricina aceasta avea bătături la degete, ceea ce nu se vede de obicei la orbi, ceea ce făcea ca ea să poată deosebi cu greu slovele.

Descurajată întrucâtva de încetineala reușitei sale, își zise că, dacă ar putea să-și taie bătăturile de la degete, ar puta pipăi și citi mai ușor: și iată că, cu un briceag, își jupui vârful degetelor! Dar, ce dezamăgire! A avut dureri mari, fără a putea pipăi mai bine cu degetele ei. Dimpotrivă, pielea, crescând din nou, a fost și mai vârtoasă decât înainte, încât, după câteva sforțări fără rod, era ca deznădăjduită.
Într-o clipă de adâncă mâhnire, a luat în mâini Cartea Sfântă și, cu lacrimi în ochi și suspin în inimă, a apropiat-o de buze, ca pentru a o săruta pentru cea din urmă oară.

„Adio, adio! suspină ea. Tu cuprinzi Cuvântul Părintelui meu ceresc, tu ești singura mângâiere a sufletului meu! Și vai...trebuie să mă despart de tine!”
Mare i-a fost mirarea bietei tinere fete, când văzu că buzele sale, mai simțitoare ca degetele, îi lămureau forma slovelor. Se gândi o clipă, încercă încă o dată și toată îndoiala
îi pieri. N-o mai încăpea bucuria acum. Simțea în inima ei atâta recunoștință, cât nu se putea grăi. Era seară, când făcu această îmbucurătoare descoperire. Se așeză în pat, dar nu ca să doarmă. Toată noaptea trecu pe dinaintea buzelor sale pagini din Cartea Sfântă. Sforțările sale erau în final răsplătite! Ea a putut nu numai să deslușească slovele, ci să citească bucăți întregi. În scurtă vreme putea citi toată Evanghelia după Marcu, ba a învățat-o și pe dinafară.

NU SE TEME DE NIMIC CEL CE SE ÎNCREDE ÎN DUMNEZEU

Un ofițer de marină, foarte pios, a fost numit, acum câțiva ani, căpetenie peste o insulă franceză, în Oceanul Pacific.
A plecat imediat cu familia sa să-și ia locul în primire. Pe când plutea pe mare, a început o furtună groaznică, care a înghețat de frică și de groază pe călători. Toți se credeau pierduți. Singur ofițerul își păstra cumpătul. Liniștea lui uimitoare a izbit-o puternic și pe soția sa, care n-a mai putut să se stăpânească și i-a spus dojenitor.
- Dacă ne-ai iubi mai mult, pe mine și pe copilașii noștri, n-ai rămâne așa de nepăsător în fața primejdiilor care ne pândesc!
Ofițerul nu răspunse,dar, coborând în odăița lui, s-a întors îndată ținând în mână spada sa, scoasă din teacă.
A chemat-o pe soție și uitându-se încruntat la ea, a apropiat vârful spadei de pieptul ei. Biata femeie îngrozită a început să tremure din tot trupul. Dar groaza ei nu a durat decât o clipă, căci încetul cu încetul a început să surâdă.
- Cum poți să râzi, îi zise atunci bărbatul ei, când vârful unei spade se sprijină pe pieptul tău? Nu ți-e frică?
- Frică mie? Când știu că mânerul acestei spade e în mâna bărbatului meu! Nu știu eu cât mă iubește?
- Ei bine, atunci, cum vrei tu să-mi fie frică de această furtună? Ea e în mâna Părintelui meu ceresc Care mă iubește și mai mult decât te iubesc eu, deși te iubesc atât de mult! Vezi tu...Dumnezeu este IUBIRE!

ÎNCREDERE ÎN DUMNEZEU

Era o zi tristă de iarnă. Un biet băiețaș de 7-8 ani, singur și tremurând de frig, stătea pe o bancă, în grădina unui oraș. I-o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică, iar pantalonașii aveau două găuri mari la genunchi. Buzișoarele îi erau vinete și fața slabă îi era galbenă ca ceara.
Poate o fi avut o supărare mare, căci plângea din când în când și privea spre Cerul acoperit de nori. Pe lângă ei trecuseră mulți inși, fără să le pese de el. Într-o vreme, un domn bătrân s-a apropiat de el și i-a spus părintește:
- Ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe cineva?
- Da, domnule, răspunse copilașul. Aștept pe Dumnezeu, să vină să mă caute.
- Ce vrei să spui, drăguțule? Ești bolnăvior? Crezi c-ai să mori?
- Nu, dar anul trecut El a trimis să caute pe tatăl meu și pe fratele meu mai mic, ca să-i aibă în casa Lui, în Cer. Iar ieri, la spital, mama mi-a spus așa, că și ea pleacă tot acolo, și că Dumnezeu nu mă va părăsi în niciun fel. Acum, adăugă el în lacrimi, n-am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să-mi dea să mănânc. Și iată, atâta vreme de când mă uit în sus la Cer, să văd dacă vine Dumnezeu, dar nu văd nimic. Totuși, Dumnezeu va veni sigur, dacă-L mai aștept nițel.Nu e așa, domnule?
- Da, copile dragă, zise domnul, podidindu-l lacrimile. Nimeni nu așteaptă în zadar pe Dumnezeu! El m-a trimis să port grijă de tine. Vino cu mine; nu te voi lăsa să duc lipsă de nimic.
Ochii copilașului străluciră de bucurie și fața lui ca un fulger de biruință.
„Știam eu, zise el, că Dumnezeu va veni sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n-a spus minciuni! Dar cât ați întârziat pe drum și cât a trebuit să vă aștept!”

NU SUNT PIERDUȚI

Un copil a văzut un bărbat și o femeie că plângeau și a întrebat-o pe slujnica ce îngrijea de el, de ce sunt atât de mâhniți.
Ea îi răspunse că acești oameni pierduseră pe scumpul lor băiețaș.
- Pierdut! zice copilul. Vino iute să-l căutăm!
- La ce bun? răspunse slujnica. Nu-l mai găsim în lumea asta. A murit...
- Și unde e acum?
-  În cer.
- În cerul despre care mi-ai vorbit tu atâta? În cer, unde e atât de frumos, unde este Mântuitorul Hristos și unde copiii se joacă cu îngerii?
- Da,da ! Acolo!
Copilul rămase câteva clipe pe gânduri. Apoi mirat, a întrebat:
- Asta numesc oamenii „pierdut”?!
Câtă înțelepciune la copil!

NECREDINȚĂ ȘI CREDINȚĂ

Era după un prânz bogat. Voltaie înveselise toată curtea regelui Friederich al II-lea, cu tot felul de glume despre religie, și, sculându-se după masă, adăugă:
- Iată! Mi-aș vinde locul din Rai pentru un pol de aur!
Un ofițer bătrân, cu părul alb, care până atunci nu scosese grai, nu mai putu să tacă:
- Domnule, în cuprinsul țării Majestății Sale, regele Prusiei, este oprit de-a pune în vânzare ceva pe care nu-l stăpânești cu adevărat. Dovediți-mi că aveți un loc în Rai și vi-l cumpăr imediat.
Nimeni nu mai râse. Iar regele îngândurat zise: „Colonelul are dreptate, domnilor. Cea mai mare din biruințele mele m-ar bucura mai puțin decât a ști că poporul meu a rămas tot așa de credincios cum era când m-am suit pe tron!”

CEL MAI MARE NEBUN

Odinioară, la curtea regilor și uneori a prinților, se întâlnea adesea un om gătit ca o paiață și care trebuia să înveselească pe stăpânii lui. I se da numele de „nebunul”. Nebunul era o fire născocitoare; vesel, voios, gata cu răspunsul râzător și în stare să facă și pe alții să râdă. Oricui îi era îngăduit să râdă de el, ba să-l și pălmuiască sau să-l lovească cu piciorul. La rândul lui putea și el să râdă de alții și adesea în glumă spunea mai marilor săi crude adevăruri.
Un nebun de la curtea unui prinț primi într-o zi de la el un băț cioplit din topor.
- Ține acest băț, zise stăpânul, și nu-l lăsa din mână, decât atunci când vei întâlni un om mai nebun ca tine. Aceluia poți să i-l dai.
Nebunul a încuviințat. De atunci, fie că sta, fie că pornea la drum, totdeauna îl vedeai cu bățul în mână.
Trecură câțiva ani de atunci și prințul căzu bolnav. Nebunul veni să-l vadă și rămase în picioare, lângă pat, rezemat în băț.
- Cum se află stăpânul meu? întrebă el cu multă plecăciune.
- Rău de tot, răspunse prințul. Văd bine că va trebui să plec curând de aici.
Nebunul începu să plângă.
- Și când te vei întoarce, stăpâne? Peste o lună?
- Nu, suspină prințul.
- Poate peste un an?
- Vai! Nu!
- Dar peste cât timp, stăpâne?
- Niciodată! Nu mă voi mai întoarce niciodată!
- Niciodată! repetă nebunul încremenit. Dar, stăpâne,te-ai pregătit de drum pentru o lipsă așa de îndelungată?
- Pregătiri de plecare? Niciuna. Nici nu am gândit măcar.
- Și tu vei pleca în curând... Ești gata să părăsești casa ta, ca să mergi în tărâmuri de unde nu te vei mai întoarce niciodată, și n-ai făcut nicio pregătire de plecare. Ține bățul, stăpâne! Ia-l. EU N-AM ÎNTÂLNIT PÂNĂ ACUM UN OM AȘA DE NEBUN CA TINE!

LUMINA VINE DE SUS

O doamnă avea să facă un drum lung cu trăsura, printr-o pădure deasă. Era noapte, un întuneric de nu se vedea pic de lumină. Auzea zgomote ciudate. I se părea că vede stafii alergând prin întuneric. Inima îi bătea tare. Era pierdută de groază.
Cu toate acestea vizitiul mâna caii fără teamă.
- Cum vezi dumneata drumul? îl întrebă ea târziu așteptându-se în toată clipa la o nenorocire.
- Lesne, răspunse el, privesc în sus! Calea mi-e trasă pe cer de creștetele brazilor. Să ridicăm, așadar ochii în sus; de acolo ne vine Lumina.

VEGHEAȚI ASUPRA VOASTRĂ

Un rege avea un fiu așa de răutăcios, încât, cu toate sfaturile și pedepsele date de tatăl său, văzând că nu mai este nicio nădejde de îndreptare, a fost osândit la moarte. I s-a dat răgaz de 3 luni, ca să se pregătească de moarte.
În vremea aceasta tânărul s-a schimbat mult. Pe fața lui tristă se putea citi căința adâncă.
„Dacă te-ai căit cu adevărat, îi zise tatăl său, te iert pentru totdeauna, dar cu o singură îndatorire. Iat-o:
Ia cupa aceasta plină ochi cu untdelemn și poartă-l prin oraș, făcându-i înconjurul. Doi oameni înarmați cu spada în mână, te vor urmade aproape. Îndată ce va pica un singur scop, auzi tu, UNUL SINGUR, ți se va reteza capul!”
Tânărul plecă, urmat din scurt de doi soldați străbătu ulițele orașului, mergând încet, foarte încet, oprindu-se totdeauna, când vedea vasul clătinându-se cât de puțin. Târziu de tot se întoarse la palat, fără să fi căzut o picătură măcar.
- Spune-mi,copile dragă, îl intrebă regele, ce ai văzut străbătând orașul?
- Nimic, tată, răspunse băiatul.
- Cum nimic? Nu e oare astăzi mare zi de târg? N-ai întâlnit în cale oameni și vite? N-ai văzut mărfuri înșirate și prăvălii fără număr?
- N-am văzut nimic, răspunse din nou tânărul. Nu mi-am ridicat ochii de la untdelemnul din vasul pe care-l purtam.
-  Bine, zise regele. Învață acum ce înseamnă să veghezi asupra ta. Păstrează-ți totdeauna sufletul în mână, ca pe un vas sfânt, spre care fără încetare să-ți îndrepți ochii. Fii cu luare-aminte la fiecare din faptele tale, așa cum ai luat aminte la fiecare din pașii tăi în oraș. Întoarce-ți privirea de la tot ce te-ar putea abate și vei fi ferit pe viitor de vicii, care erau cât pe-aci să te piardă.
Fiul înțelese lecția și de atunci merse numai pe calea binelui, unde-și găsi fericirea în Hristos Domnul.

(Pilde trimise de LC)

                                           DOAMNE AJUTA..