Astăzi dimineața la Sfânta Liturghie în biserici s-a citit un pasaj din Pildele lui Solomon, care mie mi-a placut foarte mult. Vreau să-l împărtășesc și cu voi:

"Fiul meu, dacă inima ta e plină de înţelepciune şi inima mea se va bucura. Rărunchii mei vor tresări de bucurie, când buzele tale vor grăi ceea ce este drept.

Să nu râvnească inima ta la cei păcătoşi, ci totdeauna să rămână la frica de Domnul, căci dacă o vei păzi pe ea, mai ai şi tu un viitor şi nădejdea ta nu se va pierde.

Ascultă fiul meu, şi te înţelepţeşte şi îndreaptă inima ta pe calea cea dreaptă. Nu fi printre cei ce se îmbată de vin şi printre cei ce îşi desfrânează trupul lor, căci beţivul şi desfrânatul sărăcesc, iar dormitul mereu te face să porţi zdrenţe.

Ascultă pe tatăl tău care te-a născut şi nu dispreţui pe mama ta când ea a ajuns bătrână. Adună adevăr şi nu-l vinde, înţelepciune şi învăţătură şi bună chibzuială. Tatăl celui drept tresaltă de bucurie şi cel ce a dat naştere unui înţelept se bucură de el. Să se bucure tatăl şi mama ta şi să salte de veselie cea care te-a născut!

Dă-mi, fiule, mie inima ta, şi ochii tăi să simtă plăcere pentru căile mele, căci femeia desfrânată este o groapă adâncă şi cea străină un puţ strâmt.
Pentru aceasta ea stă ca un hoţ la pândă şi sporeşte printre oameni numărul celor înşelaţi de ea.
Pentru cine sunt suspinele, pentru cine văicărelile, pentru cine gâlcevile, pentru cine plânsetele, pentru cine rănile fără pricină, pentru cine ochii întristaţi?

Pentru cei ce zăbovesc pe lângă vin, pentru cei ce vin să guste băuturi cu mirodenii. Nu te uita la vin cum este el de roşu, cum scânteiază în cupă şi cum alunecă pe gât, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă împroaşcă venin. Dacă ochii tăi vor privi la femei străine şi gura ta va grăi lucruri meşteşugite, vei fi ca unul care stă culcat în mijlocul mării, ca unul care a adormit pe vârful unui catarg.

"M-au lovit... Nu m-a durut! M-au bătut... Nu ştiu nimic! Când mă voi deştepta din somn, voi cere iarăşi vin". Nu râvni la oamenii răi şi nu pofti să fii în tovărăşia lor, Căci inima lor pune la cale lucruri silnice şi buzele lor grăiesc cele nelegiuite.

Prin înţelepciune se ridică o casă, prin bună chibzuială se întăreşte și prin ştiinţă se umplu cămările ei de tot felul de avuţie scumpă şi plăcută.
Mai puternic este un înţelept decât un voinic şi cel priceput decât unul plin de putere."

(Pilde 23,15 - 24, 5)...

DOAMNE AJUTA..

Dragul nostru prieten, Codruț, ne-a trimis astăzi câteva fotografii din călătoria pe care a avut în Grecia, la Tesalonic. E un oraș frumos, port la Marea Egee, care nouă ortodocșilor are să ne ofere foarte mult.

Mai jos puteți vedea câteva fotografii de prin oraș:

În Tesalonic se află biserica Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, care îi adăpostește și moaștele întregi:

Tot aici pot fi găsite și moaștele Sfântului Apostol Pavel:

Biserica cu moaștele Sfântului Georgiou Napoletanul

Biserica cu moaștele Sfântului Grigorie Palama

DOAMNE AJUTA..

„E sărbătoare când inima mea se odihneşte în pieptul lui Hristos, când simt o mângâiere nevăzută şi toată fiinţa mea învăluită-n bucurie, când Duhul Sfânt pogoară doar ca să mă înalţe în rugă şi-n iubire şi gândul meu se-ndreaptă sus la Tine. Doamne, atunci e sărbătoare!”

Gândindu-mă cum să-mi aşez gândurile şi cuvintele m-am oprit în faţa calculatorului neştiind cu adevărat ce să scriu, sau mai bine spus cum să descriu din minte şi din inimă o trăire lăuntrică în duh de sărbătoare.

Faptul că sunt departe de ţară şi de biserică, cu siguranţă că influenţează bucuria sărbătorii, oricât de mult m-aş pregăti sufleteşte şi trupeşte, în afară de biserică nu găsesc măcar un strop de sărbătoare, de aceea spun că nu poţi să te bucuri de un ospăţ dacă rămâi afară şi toţi ceilalţi se bucură şi se veselesc în casă, din contră, te întristezi. Aşa şi eu, mă întristez de fiecare dată când ştiu că în biserică e sărbătoare iar eu nu sunt... Toate sărbătorile sunt ridicate la rang de sărbătoare prin biserică, de aceea nu pot fi separate, ele trăiesc una prin cealaltă şi faptul că societatea încercă să le despartă dându-le un alt semnificat decât cel iniţial de fapt le desfiinţează.

Exemplele cel mai elocvente sunt sărbătoarea Nașterii Domnului şi sărbătoarea Învierii, care au o importanţă şi o semnificaţie care trece mult dincolo de „spiritul” mediatizat al sărbătorii, însă, care au ajuns să fie materializate în aşa măsura, încât, aici şi mi-e frică că nu numai aici, mulţi văd Crăciunul ca fiind serbarea bradului şi a lui Moş Crăciun iar Paştile serbarea ouălor şi a iepuraşului, eliminând astfel adevărata frumuseţe şi dulceaţă a sărbătorii.

Trăind în societate şi făcând parte şi din biserică simt lipsa adevăratului sens al sărbătorii şi mă văd înconjurată de o bucurie materială încât mi se face permanent dor de adevărata bucurie izvorâtă prin har.

Viaţa mea nu aş concepe-o fără biserică şi nu văd cum ar exista o sărbătoare în afara ei, căci prin sărbătoare eu înţeleg „ziua bucuriei” şi nu există adevărată bucurie decât în conlucrare cu Dumnezeu. Mare parte a zilelor de sărbătoare le trăiesc şi retrăiesc prin prisma amintirilor sau anumitor trăiri înălţătoare care mi-au rămas întipărite în inimă şi parcă ori de câte ori ajung în pragul sărbătorii simt, ca şi cum ar fi ieri, bucuria harului.

În viaţa mea fiecare sărbătoare are importanţa şi rolul ei şi nu aş putea să exclud nici măcar una, toate într-o anumită perioadă, m-au învăluit în mireasma veşniciei. În tot timpul petrecut aici am resimţit cel mai mult lipsă „trăirii” sărbătorilor şi dorul de biserică, căci, deşi îl port pe Dumnezeu în suflet oriunde aş merge şi mă rog şi sunt conştientă că El veghează asupra mea în toată clipă, mă apucă des un dor să fiu alături de El în biserică şi singurele mele sărbători de aici sunt duminicile, nu atât de dese cât aş fi vrut, în care sunt şi eu la masă cu Dumnezeu...

Însă dintre toate, patru sunt sărbătorile care îmi aprind dorul, de a fi acasă în mănăstirea în care m-am lipit de Dumnezeu şi care mi-a dăruit atâtea trăiri, până la lacrimi... chiar dacă biserica de aici şi noul meu duhovnic mi-au intrat în inimă, căci e singurul loc în care mă simt acasă, totuşi toate trăirile mele şi urcuşul meu duhovnicesc se leagă de colţul meu de Bucovină.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului constituie pentru viaţa mea primul meu pas voit, spre un drum lung de conştientizare şi cunoaştere, dar făcut oarecum în mod inconştient; înainte cu câteva zile de acest mare praznic, cu vreo 5 ani în urmă, am făcut prima mea spovedanie adevărată, mi-aduc aminte şi acum cum am ieşit în căutarea unui duhovnic, nemulţumită de spovedania superficială pe care o făcusem până atunci, neştiind exact unde şi la cine mi-am lăsat paşii călăuziţi de Dumnezeu, până am ajuns la primul meu duhovnic şi cred că şi cel mai strict pe care puteam să îl găsesc, dar acest lucru m-a ajutat atunci şi acum ştiu asta... (deşi tot prin grija lui Dumnezeu, nu după mult timp, aveam să-mi întâlnesc duhovnicul meu actual de acasă şi să mă îndrăgostesc în aşa măsură de mănăstirea sufletului meu, aşa cum o numesc des, totuşi primul meu impact rămâne memorabil...)

Doamne ce trăire! Nu îmi amintesc dacă am mai avut aşa trăire vreodată de atunci, tremuram în timpul spovedaniei şi mai apoi până să termin m-a umplut aşa o forţă, nici nu ştiu cum să o descriu, ieşisem şi nu vedeam nimic, nu auzeam nimic, simţeam aşa o mângâiere şi pace de îmi venea să salt, păşeam vioi dar nu simţeam pământul, zburăm, parcă nu mai eram eu stăpână pe corpul meu, cu aşa putere a intrat atunci Dumnezeu în inima mea încât în acele momente nu mai trăiam eu ci Dumnezeu trăia prin mine...

Crăciunul împreună cu toate sărbătorile de iarnă, care cred că sunt cele mai îndrăgite sărbători, chiar şi de cei necredincioşi, mă umple de bucurie, perioadă de care mă leagă multe trăiri, atât de mic copil cât şi mai recente, probabil şi din cauză că iubesc iarna când e nins şi la mănăstirea mea situată între brazi parcă e răi în cânt de colind...

Apoi e Buna Vestire, zi care mi-e întipărită-n suflet, fiind totodată şi hramul mănăstirii, e o săptămînă întreagă de sărbătoare în inima mea, e aşa minunat să vezi acel mic rai îmbrăcat în miresme de flori şi în glasul îngeresc al călugărilor din seara privegherii, care parcă te înalţă spre cer, apoi acatistul de la miezul nopţii cu cântările acelea minunate şi Sfânta Liturghie de dimineaţă te fac să înlemneşti, strecurând din inimă spre buze doar atât: „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!”, parcă, acum când scriu mi se umple inima de bucurie iar ochii de lacrimi, căci şi în acest an eu am lipsit...

Şi în sfârşit Săptămâna patimilor şi Învierea Domnului, care şi pentru mine, ca pentru toţi creştinii e perioada cea mai frumoasă din an şi cea mai grea, căci dacă majoritatea persoanelor care sunt plecate din ţară ar spune că mai greu e să stai departe în timpul sărbătorilor de iarnă, eu spun da, e greu şi e pustiu!... dar, e trist să te lipseşti de Paştile Domnului, de frumuseţea deniilor, de Vinerea mare şi de cereasca noapte a Învierii, tristeţe care pentru mine depăşeşte greutatea depărtării.

Anul trecut, cum Paştile căzuse în aceeaşi dată cu catolicii, nu am putut să-mi iau liber, deoarece prin contract sărbătorile sunt nevoită să le lucrez, şi am ascultat prohodul Domnului pe internet, la fel şi învierea, înainte de miezul nopţii am stins toate luminile şi stăm cu ochii închişi, printre care curgeau involuntar lacrimi şi cântam împreuna cu calculatorul: Hristos a înviat!, am stat toată noaptea să ascult Sfânta Liturghie doar aşa să simt şi eu un strop de bucurie... Această perioadă, de când reuşesc să-mi amintesc, a fost mereu aşteptată, când eram mică îmi plăcea: pentru rochiţa nouă şi pantofaşii care ştiam că o să mi-i cumpere mama, căci aşa era obiceiul de Paşte fiecare mergea la biserică în haine noi, pentru pasca, cozonacul şi pâinea în cuptorul cu plită al bunicii, parcă şi acum le simt mirosul, pentru joaca noastră copilăreasca după Toacă sau A doua Înviere, în care toţi copii ciocneau ouă şi era aşa o bucurie când reuşeai să spargi mai multe ouă, apoi lunea Paştilor cu sceneta şi cântările de Paşte pe care le pregăteam cu doamna învăţătoare cu o lună înainte, toate acestea au sădit în suflet bucuria Sfintelor Paşti, care odată ce am crescut am început să o simt prin frumuseţea cântărilor şi prin harul pe care îl simţeam în biserică.

Când am început să înţeleg şi cu inima şi cu mintea această mare sărbătoare am început să simt cum parcă şi cerul se îmbracă în haină nouă şi aerul parcă e deosebit atât în marea vineri cât şi în dimineaţa învierii, se simte miros de sărbătoare pretutindeni. Iar, biserica, cât de frumos îşi urmează Mirele spre calvar şi spre doliu de trei zile, prin minunatele cântări, prin prohod care pentru mine e cea mai „plină de suflet” cântare din ortodoxie, cât de frumos este El plâns şi însoţit spre mormânt:” Mergi la cer şi Te aşează/Lângă Tatăl Creator, /Tu ce laşi în lume pace, /Iisuse salvator”!

Mi se face inima cât un purice în momentul în care cu sfântul epitaf se înconjoară biserica şi se cântă această cântare pe un glas aşa duios încât ai impresia că şi îngerii cântă şi cerurile se deschid... Apoi, urmează aşteptarea în tăcere în drum spre marea înviere, când cu lumânări în mâna înspre altar venim, ca să luăm lumină şi să primim Lumina...

Da, ca în fiecare an, noi gustăm puţin câte puţin din sărbătorile Domnului şi parcă de fiecare dată am vrea să luăm mai mult din dulceaţa lor şi să o păstrăm măcar pentru un an, dar din pricina inimii noastre, care nu-i pregăteşte loc prielnic, dispare după puţin timp, însă poate anul acesta o să rămână mai mult...

Bucuria Sfintelor Paşti care se apropie să ne rămână în suflet permanent, ca aceasta să lumineze întunericul patimilor noastre în toată clipă, să ne răstignim patimile şi să înviem prin fapte bune! Hristos a înviat!

DOAMNE AJUTA..

„Hristos a înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cânta
De câte ori creştine o auzi.

Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poieniţă-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec şi de măr.

În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mângâios
În ramura-nflorită de cireş
Dar vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta creştine
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simţi măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?

Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânţi: Hristos a înviat!”
(Vasile Militaru - Hristos a înviat!)

Sunt singură în cămin... stând aproape de fereastră, îmi îndrept privirea spre cerul minunat care parcă născut dintr-un albastru magnific, îmi îmbracă privirea. Nişte porumbei, lipsiţi de grijile care ne apasă sufletul, nouă, oamenilor au ieşit la plimbare, unii preferând pământul iar alţii înălţându-se într-un zbor lin.

Deschid geamul şi îndată în camera pătrunde melodioasă voce a pasarelelor care parcă exersează pentru un concert celest. Nişte pisicuţe îşi fac veacul pe aici, mulţumindu-ţi printr-un mieunat ce îţi înmoaie inima, atunci când le dai o bucăţică de pâine. Culoarea copacilor din faţa camerei mele se îmbină armonios cu întreg peisajul, găzduind minunatele făpturi, vocile concertului celest. Soarele a început să se arate, îmbrăcând cu razele sale întreaga natură.

Doamne, Măiestrul inimii mele, ce minunate sunt lucrurile mâinilor Tale!

Pentru mulţi devine o banalitate peisajul atât de familiar, acest fapt făcându-ne să nu mai vedem lucrurile care deşi mărunte, sunt de fapt cele mai măreţe. Câţi dintre noi mai privim oare peisajul ce ni se dezvăluie în spatele ferestrei, câţi dintre noi ne mai bucurăm de lucrurile mărunte ale vieţii?

Viaţa este mult prea scurtă pentru a o irosi pentru lucruri care nu îţi aduc nici măcar o bucurie sufletească, care te închid într-o închisoare şi din care nu te mai lasă să ieşi, luându-ţi libertatea... preţioasa libertate.

Uitându-te cu atenţie la aceste aparent banale lucruri, constaţi că de fapt Îl vezi pe Dumnezeu. Da, pe Creatorul nostru. Pe Dumnezeu nu Îl întâlneşti în lucruri complicate, fără sens, ci Îl întâlneşti în lucrurile simple, în chiar Creaţia Sa; însuşi Dumnezeu este simplitate!

Dacă un om îmi zice că el nu crede în Dumnezeu fiindcă nu L-a văzut niciodată l-aş trimite să privească creaţia Sa, să se detaşeze de gândurile care îi robesc mintea şi să asculte natura care este vocea lui Dumnezeu. Pasarelele nu cunosc stresul de a lucra pentru a-şi asigura hrana, ele îi cânta permanent Celui ce le-a creat. Dacă Dumnezeu are grijă lor cum oare ne-am putea gândi că Dumnezeu nu ne are în grijă? Uitaţi ce spune Mântuitorul: "Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu aduna în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6, 26)

Uitam cuvintele Scripturii iar în locul acestora ne umplem mintea cu tot felul de griji fără de rost. Se apropie Săptămâna Patimilor iar noi de multe ori ne îngrijim ce punem pe masă în loc să avem în vedere Jertfă şi Învierea Mântuitorului, asemeni Martei: "Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-I deci să-mi ajute” (Luca 10,40)

Răspunsul Mântuitorului: "Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” ne vizează şi pe noi. Haideţi să fim asemenea Mariei şi să Îl lăsăm pe Domnul Dumnezeul nostru să se ocupe El de tot ceea ce avem noi nevoie, să ne lăsăm cuprinşi de braţele Sale protectoare pentru a-I simţi iubirea şi bunătatea, pentru a fi şi noi din nou copiii pe care părinţii îi ţineau la al lor piept, protejându-i şi iubindu-i.

Ce este oare mai minunat pe lumea asta decât iubirea? Ce poate oare înlocui fericirea celuilalt născută din bunătatea ta? Ce este mai sublim decât smerenia?

Să ne întoarcem la simplitate iar atunci vom fi fericiţi! Harul Domnului Dumnezeu nostru să se reverse asupra noastră asemeni unei ploi calde de vară iar lumina Să să ne îmbrace inimile în veşmântul inocenţei şi al iubirii!..

DOAMNE AJUTA..

Vă întâmpin pe toţi cu Hristos a Înviat! Este realitatea ce cuprinde în sine nu numai persoana lui Iisus Hristos, a Dumnezeului-Om, ci a tuturor în Iisus Hristos. Şi în acelaşi timp mă întreb, dacă a înviat cu adevărat şi în mine, dacă eu am murit odată cu El păcatului şi am înviat odată cu El virtuţii, faptei celei bune. Şi nu ştiu ce să răspund şi atunci mă cutremur căci mi-e teamă că pentru mine El a înviat în zadar, însă încerc şi mă străduiesc să nu fie aşa!...

Simt, observ şi constat cu multă amărăciune că încă în mine nu a murit mândria, orgoliul,vanitatea, egoismul, păcatul şi matima; în schimb zac în nesimţire, adormire şi nemişcarea fapta cea bună, smerenia, milostenia, ascultarea, postul şi rugăciunea!... Şi în aceste condiţii aflându-mă vin şi îi cer ajutorul Preaînaltului, Bunului şi Milostivului Dumnezeu – Care toate le poate celui ce crede în el, fiindcă El pe „cele neputincioase le întăreşte iar pe cele bolnave le vindecă”...

Şi am nădejde, un firicel de credinţă şi tare puţină dragoste, însă ştiu şi trăiesc cu toată convingerea că atunci când rostim Hristos a Înviat nu spunem numai taina negrăită a lui Iisus Hristos ci şi chemarea noastră, a fiecăruia dintre noi, de a participa la Învirea lui Iisus Hristos, pentru că numai aşa putem fi autentici creştini. A răspunde la întrebarea cum particip eu la Învierea lui Iisus Hristos nu este un lucru uşor. Dar Sfinţii Părinţi de Dumnezeu purtători au dat un raspuns nu doar teologic ci şi personal. Ei au arătat că omul dacă participă, ca experienţă la viaţa lui Dumnezeu şi în aceste condiţii ori împrejurări poate să şi învie în Iisus Hristos.

Practica, expertiza, experienţa şi metodologia lor este unică, şi sigură în acelaşi timp, ei au arătat că întâi trăim ca experienţă, ca realitate personală, ca practică, viaţa în Iisus Hristos şi numai după aceea teologhisim, vorbim ca discurs, mărturie şi mărturisire despre Iisus Hristos. La ei, în teologia Bisericii Ortodoxe unitatea, relaţia şi raportul dintre teologie şi viaţă, dintre teorie şi practică este organică, simfonică, unitară şi de nedespărţit.

Astfel pentru ca noi să fim vrednici de învierea lui Iisus Hristos în plan eshatologic, al împărăţiei lui viitoare trebuie să înviem în El încă de acum, participând la viaţa în Iisus Hristos dată în Biserica din ziua cincizecimii. Aşadar, participarea la viaţa în Iisus Hristos, la învierea lui Iisus Hristos este calea Bisericii întrucât ea, Biserica este un trup viu, al cărei cap este Iisus Hristos precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „ci în iubire trăind după adevăr, în toate să creştem întru El care este Capul, Hristos” (Ef 4,16).

Prin urmare, viaţa în Iisus Hristos ne este dată în Biserică şi de către Biserică, şi de aceea Însuşi Iisus Hristos a instituit Sfintele Taine. Omul îşi poate crea premisele mântuirii numai participând la Sfintele Taine. În ele el se rînoieşte, participă la viaţa lui Iisus Hristos, se ilumineză şi se desăvârşeşte. De la Sfântul Botez, Harul Duhului Sfânt este în sufletul omului, şi de la acest început el poate spune că are premisele vieţii în Iisus Hristos. La Botez se cântă „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi întrupat”. Dar această haină ce o îmbracă credinciosul este natura umană asumată de Iisus Hristos, cu tot ce a făcut El, în ipostasul său, pentru noi. În Sfintele Taine este Iisus Hristos personal, şi asumat în mod personal; aceasta este taina ce mulţi nu o cunosc.

În ele omul, fiecare credincios participă la tot ce a făcut el pentru noi, ca întrupare, răstignire, moarte şi înviere. A participa la viaţa lui Iisus Hristos este identic cu a spune a participa la taine. De aceea când vorbim teologic despre Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie (sau Împărtăşanie) Sfinţii Parinţi, continuând pe Părinţi Apostolici şi Sfinţi Apostoli spune că lumea, noi avem pe Iisus Hristos – A doua Persoană a Sfintei Treimi, Cel ce s-a întrupat pentru noi, a pătimit, s-a răstignit, a înviat şi s-a înălţat de-a dreapta Tatălui.

Ce mare taină, ce cutremur, ce pronie şi iconomoie dumnezeisacă, în Sfânta Împărtăşanie. Mântuitorul nostru Iisus Hristos arată apostolilor că el este Pâinea vieţii: „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu”(6,51).

Şi le-a zis Iisus: „Adevăr, adevăr vă spun: Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţa întru voi. Cel ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”(53, 54). Vedeţi aşadar, că viaţa de veci, învierea sunt legate de participarea şi împărtăşirea de Iisus Hristos dată de El în Sfânta Biserică, în Sfintele Taine şi mai precis în Sfânta Euharistie. Acest adevăr ar trebui să mă înfricoşeze şi să ne înfricoşeze toţi, dar totodată, să ne minunăm şi de marea iconomie a lui Dumnezeu făcută cu noi. Mă întreb ce spun ereticii care s-au rupt de viaţa lui Iisus Hristos din Biserică.

Cum poţi să participi la viaţa de veci, la învere dacă nu eşti în Biserică, dacă nu te împărtăşeşti de Iisus Hristos. Aici în Biserică este realism, este anamneză, este jertfă, la secte este neadevăr, ceremonialism. În Sfintele Taine el ni se dă cu natura sa umană rânoită, restaurată antologic şi numai participând la viaţa lui Iisus Hristos, dată realitate în taine, noi participăm la reînoirea naturii noastre, la iluminarea şi desăvârşirea ei. Viaţa în Iisus Hristos dată în Sfintele Taine este începutul vieţii veşnice, şi premisa învierii noastre.

Drept urmare, viaţa aceasta nu este un simplu ascetism sau moralism, nu este o împlinire juridică a poruncilor. Orice spiritulailtate, orice formă de asceză, de efort personal se altoieste pe acestă viaţă în Iisus Hristos dată în Sfintele Taine, în special în tainele iniţierii: Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie.

Aceste probleme, ar trebui mult abordate de Biserică, este timpul ca acum să se de-a lămuriri, să se insiste asupra faptului că temeiul oricărei vieţi personale, orice formă de asceză şi mistică îşi are sursa, originea, puterea, şi seva de viaţă numai în Sfintele Taine.Numai participând la viţa trupului tainic al Bisericii putem vorbi de o despătimire, de ilucinare şi desăvârşire. Aceasta este credinţa bisericii ca viaţă în Iisus Hristos şi cu Iisus Hristos de două milenii. Restul este o iluzie, o cale fără finalitate, un verbalism despre Iisus Hristos, o teoretizare, după cum afirmă, susţine şi numeşte Sfântul Ioan Scărarul.

Acesta este Testamentul Domnului şi Mântuitorului nostru – Cel răstignit, mort şi înviat: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu Întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In. Cap. 15. 5). Acesta a fost şi Crezul Bisericii în istorie când şi-a precizat învăţătura sa dogmatică. Ea arată că conţinutul dogmelor priveşte viaţa şi participarea la adevăr ca viaţă, ca mântuire. Am arătat până acum că viaţa în Iisus Hristos şi Învierea în Iisus Hristos ne este dată în Sfintele Taine şi am particularizat cu Taina Sfintei Împărtăşanii.

Este cuprinzător şi esenţial să spun că în Sfânta Împărtăşanie ne este dată şi starea de jertfă a lui Iisus Hristos – Mortul şi Înviatul, şi că din aceasta se hrăneşte şi dispoziţia noastră de jertfă. Precum tainei cruci urmată de slăvvita înviere aşa şi în cazul nostru, din dispoziţia şi capabilitatea de jertfă va urma ca o încununare învierea noastră în Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Alexandriei a arătat în lucrarea sa intitulată „Închinarea în duh şi Adevăr” că la Iisus Hristos nu se intră numai în starea de jertfă, iar noi împărtăşindun-ne cu Hristos, ne împărtăşim şi de acea stare ca disponibilitate. În Euharistie starea de jertfă şi cea a Învierii sunt unite organic. Acesta l-a făcut pe dascălul Ortodoxiei, Sfântul Maxim Mărturisitorul să afirme că Iisus Hristos vrea cu „fiecare dintre noi să săvârşescă taina întrupării sale” (Ambigua).

Această stare de jertfă este foarte importantă pentru spiritualitatea ortodoxă, ce nu s-a numit niciodată numai ascetică sau mistică ci în primul rând este bisericească, comunitară, eclesială şi evanghelică. Tradiţia filocalică este văzută ca o viaţă în Iisus Hristos, iar treptele de despătimire, iluminare şi desăvârşire sunt văzute ca o înoire, ca o înviere în Iisus Hristos, sau ca o înainte înviere în Iisus Hristos – Domnul şi Stăpânul, Fiul Omului, Cel ce a venit „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, ca să ne răscumpere din boală, din păcat şi din moarte pe mine şi pe noi, cei mulţi...

În altă ordine de idei, Sfântul Ioan Scărarul spune despre curăţire: „o numesc liberare de patimi şi pe bună dreptate, căci ea este începutul învierii de obşte şi al nestricăciunii celor stricăcioase” (treapta XXIX), ce ne duce pe noi la adăvărata libertate, cea în Iisus Hristos. El vrea să ne arate, ca un al doilea Moise că cel ce ajunge părtaş al nestricăciunii ca şi culme a vieţii spirituale, este părtaş chiar al învierii sufletului şi trupului, înainte de învierea obştească. Toată asceza şi mistica lui practică este văzută ca o moarte şi o înviere în Iisus Hristos.

Acesta mă îndeamnă ne îndeamnă pe noi toţi, la un dialog şi o reflecţie: „Să cercetăm, vă rog, cine este mai mare cel care a murit şi a învaiat, ori cel care de fel nu a murit. Cel care a fericit pe cel de-al doilea s-a înşelat deoarece, murind Hristos a şi înviat, cel care fericeşte pe cel dintâi adevereşte că acei ce mor şi, mai mult încă, acei ce cad, nu sunt încercaţi de vreo deznădejde”(XV.-Despere curăţenie). Acest cuvânt este de o mare forţă a căinţei, o putere în a lăsa viaţa păcatului şi a plăcerii şi a învia în Iisus Hristos, şi de o nădejde că chiar dacă cazi, ridicarea ta şi a mea este oricând posibilă.

Părinţii au arătat că nimeni nu moare sub cruce, cine îşi asumă crucea,ca metania, ca pocăinţa, pronie şi judecată biruie şi învinge păcatul, moartea, lumea şi pe diavolul. Dar ei au arătat că pe cruce în final trebuie să fim, nu sub cruce, cel ce se răstigneşte pe ea în sens personal, în viaţa acestei lumi, în lupta fără odihnă faţă de păcat şi de diavol cunoşte propria sa înviere, a naturii sale încă de acum. Aşa au gândit toţi părinţii mari ai Bisericii. Însăşi salutul Hristos a Înviat!

Este un realism, un adevăr şi o realitate, o convingere ce o trăia fiecare sfânt părinte în planul vieţii de zi cu zi. Sfântul Serafim de Sarov, de pildă, a văzut, din punct de vedere cotidian, în toate sfintele sale nevoinţe învierea sa în Iisus Hristos, de aceea el întâmpina pe fiecare om cu cuvintele: „Hristos a înviat, bucuria mea!” Căci iată, în mijlocul istoriei stă pururea Învierea Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos – Marele Eveniment şi Marea Taină a Creştinătăţii, a lumii, a cosmosului şi a universului întreg... Căci, cu adevărat a Înviat!...
DOAMNE AJUTA..

Începutul postului aduce în mintea fiecărei creștine două întrebări esențiale: ”ce fac de mâncare” și ”cum fac schimbarea în bine”? După cum bine observați, ne gândim întâi la nevoile bazale (trupești), și apoi ne vin gândurile profunde, spirituale (sufletești)...

Recunosc că nu m-am străduit prea tare să schimb ceva în viața mea, să urc măcar o treaptă pe scara duhovnicească, deși credința mi-a fost încercată în “punctele slabe”. Dar nu am încetat să mă rog, să primesc ajutor de Sus, niște “semne”. Și răspunsul a venit.. printr-o cărticică pentru copii, pe care soțul meu i-a cumpărat-o fiicei noastre, cu ocazia vizitării unui târg de carte în orașul nostru. Cartea se numește “Din Țara lui Eu-Împarat în Țara lui Tu- Împărat” și autoare este Mersine Vigopoulou, cea care l-a cunoscut pe Cuviosul Paisie Aghioritul și de la care a învățat că “adevărata înțelepciune este smerenia, iar leacul cel mai eficace împotriva egoismului este gândul cel bun”.

Cartea părea o poveste simplă, pentru copilași. Însă conținutul ei inocent poate schimba întreaga viziune asupra vieții, dacă esți atent la mesajul cărții. Autoarea dorește să surprindă descrierea diferențiată a Țării Lui Eu-Împărat, unde este promovat egocentrismului, ca stil de viață, comparativ cu Țara lui Tu-Împărat, unde oamenii trăiesc în comuniune și iubirea este cea care le canalizează întreaga existență.

Însăși numele personajelor descriu lumea în care trăiesc. Personajul principal din Țara lui Eu-Împărat se numește Încăpățânatul, iar familia sa este compusă din: Slavă Deșartă (mama), Orgoliu Nemăsurat (tatăl), Mândrie (fratele) și Ambiție (sora). Regina care conducea Țara lui Eu-Împărat era Zeița Îngâmfare și aceasta locuia într-un palat uriaș, unde putea fi vizitată de 2 ori pe an, respectându-se ritualul de plecăciuni. În schimb, Țara lui Tu-Împărat avea ca regină pe Smerenie, o doamnă de profesie învățătoare, care locuia într-o casă modestă. Însă adevăratul conducător al acelui ținut era Dumnezeu pe care nu îl vedea nimeni, dar era întodeauna cu ei. Personajul principal din Țara lui Tu-Împărat este Seninătate, mama ei se numea Bunătate, tatăl ei Bunătate Răbdătoare, fratele ei Mărinimosul și sora ei Bobocel.

Conținutul cărții descrie călătoria Încăpățânatului din țara de origine (a lui Eu-Împărat) spre Țara lui Tu-Împărat și schimbările sufletești prin care trece el, cea mai importantă fiind descoperirea lui Dumnezeu și, ulterior acesteia, credința pe care o dobândește în El și pe care le-o transmite și altora.

Vă rețin atenția cu câteva citate din carte, simple în conținut, dar pline de învățătură: “Răspalata este în mâinile lui Dumnezeu. Când faci bine, fă-l într-o manieră bună. Nu aștepta ceva în schimb”;... “Când Dumnezeu îngăduie să se întâmple ceva rău, atunci la sfârșit va ieși ceva bun din acest rău. Orice facem din dragoste este bun”;...”Prea mulți “trebuie” îi coboară pe oameni. Nu te enerva și nu îți face griji, vei găsi o soluție. În toate e nevoie de discernământ. Cel ce-l are pe Dumnezeu alături, nu se teme de nimic!”

Este evident că nu putem trăi în două țări, în același timp. Fiecăruia ne vine timpul când e nevoie să alegem, și atunci vom învăța să înlocuim gândurile rele cu cele bune și ușor-ușor vom reuși să fim după chipul și asemănarea Celui ce a trăit, S-a răstignit și a Înviat pentru noi!

Închei cu ceea ce am citit în prefața cărții pe care v-am recomandat-o, respectiv cuvintele Cuviosul Paisie Aghioritul: “Lucrurile sunt simple, copiii mei. Noi suntem cei care le complicăm. E nevoie să aveți în orice clipă gânduri bune, pentru a vă apăra sufletul”...

DOAMNE AJUTA..

Cine s-a pregătit să primească Sfânta Împărtășanie să se apropie cu luare-aminte. Vă voi zice doar ce spune Sfânta Biserică, prin Legea Sa, adică prin pravilele canonice ale Sfinților Părinți despre cei ce sânt opriți o vreme de la Sfânta Împărtășanie.

Biserica îi îndepărtează de la Sfânta Împărtășanie, atâta timp cât nu se pocăiesc, pe cei ce au săvârșit ucidere cu vrere. De asemenea, sânt opriți de la Sfânta Împărtășanie toți cei ce se îndeletnicesc cu vrăjitoria sau care au mers la vrăjitori, câtă vreme nu se pocăiesc. Și cât timp nu se pocăiesc, toate acele femei ce au făcut avort - căci acesta este un foarte mare păcat, strigător înaintea lui Dumnezeu, și din această pricină suferă mult neamul nostru! - pe acestea Biserica le oprește de la Sfânta Împărtășanie, precum și pe cei ce nu s-au împăcat cu semenii lor, care își urăsc aproapele, care nu pot ierta din inimă. Și pe aceștia Domnul îi oprește de la Sfânta Împărtășanie, căci cu toții sântem zidirea mâinilor Domnului, sântem ai Săi, iar El vrea - dacă dorim a fi veșnic cu Dânsul - să iertăm din inimă tuturor oamenilor.

Și astfel, vai mie!, cu inimă împăcată, cu simțiri neîntinate și cuget curat să vă apropiați de Domnul, să primiți Preacinstitul Trup și Sânge al Domnului. Căci vedeți cum a binevoit Domnul să ne înrudim cu El, nu numai după suflet, ci și după trup? Vedeți, noi ne înrudim cu El și după duh, și după suflet, și după trup. El a bine-voit să ni se dea pe Sine. Vedeți cum ni se dă El fără preget? Ni se dă întreg. Ne dă Preacinstitul Său Trup și Sânge, ca să avem viață veșnică împreună cu El și în părtășie cu El - de aceea trebuie să căutați a avea inimă curată, a vă asemăna îngerilor și sfinților. De aceea trebuie să iertăm acum fiecăruia din inimă, căci toți sânt ai Domnului. Nu trebuie să avem nici un gând de întristare, ci să primim pe Domnul. Dacă Îl primim pe Domnul cu ură față de aproapele, primim în noi osândă, și nu mântuire.

Așadar, vai mie!, fiecare să se cerceteze, și astfel să se apropie de Sfântul Potir.

(Starețul Tadei de la Vitovnița - Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, pag. 159-160)

Vinerea Mare pentru mine are o semnificație cu totul aparte, o percep ca fiind o zi neagră! De ce asociez această culoare cu această zi? Pentru simplul fapt că mă regăsesc în fiecare an mai tristă… Dacă până acum câțiva ani, nu prea conștientizam importanța Postului Mare și semnificația pe care o are Sărbătoarea Sfânta a Învierii Domnului, în Vinerea Mare, îmi întocmesc un bilanț al conștiinței, cât mai real și mai aproape de adevăr.

Îmi găsesc cămăruțe ale sufletului neaeriste, pline de praf și cenușă, gânduri ascunse și lacrimi strânse ce nu curg. Adevărata luptă deabia acum începe… Mă interiorizez în mine! Ușa se închide! Se simte nevoia acută de lumină, această dorință de a birui, mă ajută să merg și mai departe. Înaintez cu greu spre nucleul sufletului. Se aud voci: mândria, lenea, egoismul, mânia... multe voci, prea multe. Mă simt înconjurată și încolțită. Închid ochii și văd dealul Golgotei, te văd Doamne, între doi tâlhari! E icoana Răstignirii, prăfuită și uitată într-o cameră a sufletului. Dar Te-am găsit!

Acum nu mă mai tem de voci, nu mă mai tem de nimic! Dorința de a face curățenie e mai arzătoare ca niciodată. E greu să recunoști unde și cât ai greșit, să te vezi pământ și să te simți parte din Iuda. Dacă până acum mi-am îngrijit trupul, acum vine un timp dedicat numai sufletului. În Vinerea Mare merg la duhovnic și încerc să caut calea spre pocăință: ”Eu sunt oaia cea pierdută; cheamă-mă, Mântuitorul meu, şi mă mântuieşte.“ Îmi curăț sufletul prin Sfânta Taină a Spovedaniei și astept cu frică de Dumnezeu, Trupul și Sângele Mântuitorului în noaptea Sfântă a Învierii.

Mă regăsesc din nou acasă, analizând! Ce păcat: avem ochi și totuși nu putem vedea. Nu sunt doi, suntem noi: o mulțime de oameni, și eu si tu... Iartă-mă, Doamne, de multe ori nu știu ce fac, unde și pe ce căi rătăcesc. Îți mulțumesc pentru mâna salvatoare care mă ridică mereu atunci când sunt gata să cad și nu mă lasă pradă dușmanilor care mă caută-n miez de noapte.

Te-aștept astăzi mai mult ca și oricând, te-astept cu sufletu-mi plângând și ușa descuiată!

Consider că perioada Postului Mare ne îndeamnă la o schimbare, iar Vinerea Mare e un bun prilej în care putem să ne îngropăm haina de păcate și fărădelegi, să lăsăm lumina să ne pătrundă-n suflet, să fim mai buni și mai iertători, mai răbdători și mai temători de Dumnezeu, să fim mai generoși și mai modești.

Cu speranță-n suflet, nădăjduiesc să cred că poporul român va depăși criza aceasta spirituală. Personal, mi-e atât de dor de simplitate și de tradiție. Ma înclin în fața țăranului român care prin credință a reușit să dăinuiască-n veci.

Să nu lăsăm realitatea sumbră să ne macine și să ne pietrifice sufletele. Să biruim și noi odată cu El: moartea noastră lăuntrică! Să lăsăm lumina Sfântă a Învierii să ne inunde-n suflet: dragoste, pace și liniște sufletească!....

DOAMNE AJUTA..

Iubiții mei, singurul lucru care ne împlinește…este acela de a fi una cu ceea ce credem.

Adică să întrupăm credința noastră.

Să o avem ca pe propria noastră respirare…

Și dacă simțim căderile din ea ca pe o insuficiență respiratorie…să vedem în Biserică aparatul nostru de oxigen, cel care ne scapă de sufocarea acestei lumi.

Pentru că atunci când ești sensibil la noxe… când suporți cu greu mirosurile și poluarea fizică dar, mai ales, pe cea morală… ți-e greu să respiri în această lume.

Cine ne va scăpa pe noi de mirosul ateismului, al indiferenței, al pornografiei, al decadenței, al banilor mânjiți de tot felul de compromisuri?

Cine ne scapă pe noi de insuportabil?

Cum putem să facem, până la urmă, din insuportabilele multiple…momente de contemplație?

Pentru că duminica de azi (cu Sfânta Maria Egipteanca în prim-plan…dar și prin Evanghelia zilei [Mc. 10, 32-45]) ne convinge de faptul că viața ortodoxă este una paradoxală…deloc ușor de înțeles…dar, mai ales, deloc ușor de trăit.

De ce?

Pentru că nu sunt mulți cei care te încurajează… și te ajută efectiv să trăiești ortodox.

Găsim foarte mulți oameni care vor să le trăim obsesiile, neîmplinirile, erorile…

Găsim pe mulți care vor să ne vândă ceva… sau să ne convingă de vreo banalitate sau utopie.

Întâlnim autosuficienți, aroganți, discreționari din diverse motive puerile…sau bătuți cu leoca, cu ochii numai pe luat… diverși agramați ai spiritului…

Proști celebri sau anonimi.

Angoasați sau defulați.

Cu interese pipernicite, meschine…sau histrionice.

Cu alte cuvinte, unde… în ce spațiu, în ce localitate… poți să mai trăiești ortodox, alături de alți ortodocși plini de cuviință și de har… dacă comunitățile ortodoxe ca atare… au tangență interioară cu Ortodoxia mai puțin saudeloc?

Suntem foarte buni la povești, la faptul de a ne imagina că întreaga lume e ortodoxă, la faptul de a ne închipui că distanța până la sfințenie se face în trei pași și cinci mișcări.

Însă sunt puțini cei care întrupează Ortodoxia.

Sunt puțini cei care sunt izvoare vii de viață, de înțelegere și de acțiune… și care poartă în ei, ca atare, modul de a fi al credinciosului ortodox și relația lui teologică și liturgică și ascetică și culturală cu Dumnezeu.

Majoritatea se ocupă de istoricizarea sau diluarea Ortodoxiei, de transformarea ei în cutume fără fond… înpure expresii oratorice.

De aceea Ortodoxia pare o domnișoară netrecută prin viață, fără experiență, cam naivuță… dacă o prezinți numai în frumusețile ei (avem Biserici frumoase, icoane scumpe, slujbe fastuoase, o veche tradiție teologică și monastică, oameni frumoși și inimoși, creștini de nădejde) și nu vrei să vezi deloc lupta ei pentru a-și păstra fecioria, cumințenia, fidelitatea față de Mirele ei.

Adică care e costul, în transpirație și sânge, al Fecioarei, adică al Bisericii, pentru ca să se simtă slujitoare fidelă a Mirelui ei, adică fidelă lui Dumnezeu?

Biserici la normă se pot face multe…

Dar capodopere se pot face la normă?

Putem scoate sfințenie pe bandă rulantă?

Putem să naștem teologi, în adevăratul sens al cuvântului, din oameni cu pile și relații… care să scrie patristic?

Putem să înmulțim numărul slujitorilor Bisericii, numărul Mănăstirilor, al cantinelor sociale, al librăriilor și facultăților teologice…dar prin asta nu sporim viața duhovnicească.

E observabil acest lucru.

Învățământul teologic în școli și facultăți produce oameni instruiți, cu cunoștințe și aptitudini ortodoxe…dar nu în mod neapărat caractere…eroi…genii în materie de fidelitate față de Ortodoxie.

Însă pe fiecare zi, în calendarul Bisericii, îi pomenim pe ortodocșii autentici…și nu pe cei la normă.

Au existat milioane de creștini în 20 de secole…Însă Biserica i-a reținut, în mare, doar pe cei fideli…pe cei careau făcut valuri pentru Biserică…pe cei care au adus Biserica în prim-planul societății…adică pe cei care nu au făcut de râs Biserica.

Și cei mai mulți au sfârșit-o „prost”…pentru că ori din Biserică…ori din afara ei…s-a găsit unul, doi, o sută…care „să-i omoare cu grație”.

Cu alte cuvinte, în ce Biserică să respiri, dacă și din Biserică și din afara ei…ești mitraliat…atunci când vrei să trăiești ortodox, adică dumnezeiește?

Însă Biserica, ieri și azi…dar și mâine…pentru că e condusă de Dumnezeu și nu de ideologii…găsește mereusoluții paradoxale să supraviețuiască.

Dacă Sfânta Maria Egipteanca, împreună cu Dumnezeu, a convenit pentru soluția pustiului…pentru a întrupaOrtodoxia…ortodoxul din timpuri postmoderne încearcă să întrupeze Ortodoxia tot mai mult în casa lui…în apartamentul său de bloc…în chilia lui…sau dormind pe stradă sau prin munți…mai mult sau mai puțincunoscut…mai mult sau mai puțin admirat…mai mult sau mai puțin ajutat…dar Dumnezeu îl conduce…da, tot El, Cel care i-a condus pe toți ai Lui…de dinaintea noastră.

Privatizarea credinței, pe care o subliniază sociologii și filosofii, pare a fi o soluție paradoxală a Bisericii pentru vremea noastră.

Dar nu în sensul că acasă ne construim o credință și o Biserică din o mie de teologii divergente…ci pentru căacasa ne-a mai rămas drept singurul loc în care putem să ne mai prezervăm liniștea…și intimitatea cu Dumnezeu…pentru că spațiul public sau cel religios e din ce în ce mai mult…impropriu intimității, regăsirii de sine…creșterii duhovnicești.

Acasă putem crește duhovnicește…acasă putem să ne instruim…să ne cizelăm comportamental cum nu ne-a putut instrui școala sau Biserica sau altă instituție culturală…pentru că putem, tot mai mult, să avem acces lacunoștințe personalizatoare.

Onlineul leagă casa noastră de alte persoane, întărește relațiile fără prea multe costuri financiare…și ne ajută în creșterea noastră duhovnicească, științifică și culturală.

De aceea acasa mea devine un bun fără preț…pentru că devine locul în care eu mă regăsesc…și îmi păstrez, în mod viu, trecutul.

Așa se explică numărul tot mai mic de oameni care vin la Biserică…

Sau care suportă…fără prea multă plăcere, atmosfera din Biserică…

Spațiul Bisericii e văzut ca plin de rumoare, cu multă înghesuială, cu oameni necivilizați și care vin pentru alte interese.

Într-o epocă în care confortul și calitatea sunt norme de viabilitate…e normal ca să se ridice din nas la praf, la cântări proaste, la înghesuială, la ipocrizie, la lipsa unor condiții de igienă a petrecerii timpului.

Tot mai mult Biserica e a celor săraci…și cu puțină școală…pentru că cei cu bani și cu mai multă cultură au nevoie de cadru și de oameni ai Bisericii care să le solicite interesul.

O slujbă care nu are perfecțiunea filmului văzut HD, o predică care nu se întâlnește cu nicio realitate din inima oamenilor…și un preot care nu e urmat de nicio operă…este…și va deveni tot mai mult…un spectacol neinteresat.

Ce îmi oferă Biserica…pentru ca să îmi pierd timpul cu ea?: așa se va pune problema: scurt și la obiect.

Adică Biserica oferă niște reduceri…niște promoții…îmi face vreun cadou…mă face să mă simt bine…sau plec cu gust amar?

Vor crește tot mai mult pretențiile la adresa Bisericii…cât și ochii deschiși asupra ei…pentru că e văzută ca având tot mai mulți bani și un capital de încredere încă mare.

Se vor radicaliza raporturile societății cu Biserica…pentru că sărăcia te face tot mai atent la cei care dețin proprietăți și capital.

Biserica va deveni tot mai mult un ONG care trebuie să se descurce pe speze proprii.

Adică Biserica, Fecioara pe care acum o prezentăm numai cu rochiile ei frumoase…și nu din prisma interiorității ei eroice, e readusă…încet dar sigur…la starea de minimalizare cu care am debutat în istorie…atunci când creștinul era de-un eroism martiric.

Și când Biserica mai rămâne doar cu cei care o întrupează…înțelegem de ce slujirea Bisericii are rostul de a transfigura lumea…și nu de a o binedispune.

Pe de altă parte, pomenirea Sfintei Maria Egipteana acum, în tinda Patimilor, oferă o încurajare enormă întregii Biserici, fie ea activă sau mai adormită.

Ortodocșii plini de trezvie se bucură de eroismul transfigurator al Sfintei Maria…pe când cei amețiți de tot felul de patimi văd…că se poate și altfel.

Și că atât femeile cât și bărbații pot fi alții…pot fi ortodocși eroici…slăbiciunea fiecărei firi nefiind deloc o pledoarie pentru o viață aiurea.

Pentru că ceea ce contează e faptul de a sluji autentic, din prisma ta de creștin, monah sau cleric…adică de a te manifesta ca un factor coagulant în societate, ca un catalizator al energiilor bune din oameni.

În concluzie, ne vom retrage tot mai mult în noi…pentru a descoperi Ortodoxia…și odată cu ea esențamonahismului și a rugăciunii neîncetate.

Biserica dăinuie și se extinde nu prin număr…și nici prin structuri cu totul și cu totul mundane…ci prin oameni care întrupează Ortodoxia, adică adevărata relație de credincioșie cu Dumnezeu.

A-ți schimba viața…a fi mereu altul…înseamnă a nu mai fi o povară…și o pată de rușine pe obrazul Bisericii.

Dar povară și rușine nu din motive lumești…ci duhovnicești.

Pentru că Biserica e viața noastră cu Dumnezeu…și tot ce iese din această ecuație înseamnă un minus de viață eclesială, bisericească.

Vă doresc…și îmi doresc…autenticitate!

Să fim autentici și când lucrăm binele…și când ne ridicăm din păcate!

Oamenii sunt atenți la fețele noastre…și surprind cutele noastre de fariseim.

Ele nu ne onorează…

Însă ne onorează asumarea greșelii, îndreptarea vieții, înfrumusețarea noastră interioară care ne face să iradiem în mijlocul lumii.

Pentru că slujim în mijlocul lumii…și suntem lumina…sau întunericul ei. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș - Teologie pentru azi)

Cred că niciodată până în ultimii doi ani nu am realizat importanța sărbătorii Bunei Vestiri. Știam de existența ei, însă fără să îi acord cinstea cuvenită. Însă duhovnicul meu m-a ajutat să îmi dau seama anul trecut, când am primit binecuvântare să mă împărtășesc chiar de această sărbătoare.

Tot ceea ce am auzit în timpul slujbei și la predică mi-a arătat că Buna Vestire este o sărbătoare deosebită, o sărbătoare a bucuriei, a credinței nestrămutate în Dumnezeu dar mai ales a speranței mîntruirii prin vestirea Întrupării Domnului.

Anul acesta a fost o dublă bucurie, pentru că pe lângă minunea sărbătorii în sine, am trăit o bucurie fără margini în familie. După mai mult timp de ezitare, părinții mei, în special mama mea, au mers în sfârșit să se mărturisească unui duhovnic și chiar au primit binecuvântare să se impărtășescă în această sfântă sărbătoare. Maica Domnului, pentru întărirea credinței mele celei puține a rânduit ca și eu să merg la spovedanie tot în perioada aceea și să mă pot împărtăși în aceeași minunată zi.

Astfel, pot spune că, la nivel omenesc, pământesc, am avut parte de o veste extraordinară care s-a concretizat prin Împărtășirea cu Sfintele Taine a întregii mele familii pentru prima dată chiar de prăznuirea Bunei Vestiri. Iar la nivel duhonicesc, am primit în suflet cu toată dragostea și nădejdea vestea mântuirii noastre pe care îngerul Gavriil i-o aduce Fecioarei Maria, cum că va naște în chip cu totul minunat pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul întregii lumi. Am luat aminte și la smerenia și credința Maicii Domnului și, am pătruns mai profund semnificația acestui praznic.

Așadar, aș putea spune, cu riscul să pară exagerat, că legătura mea cu sărbătoarea Bunei Vestiri va fi de acum una cu totul deosebită, pentru că ea constituie momentul în care Dumnezeu și Maica Domnului au intrat în sufletele noastre și au fost primiți cu ușile larg deschise dar și cu fiorul unei întâlniri mai presus de cuvinte și de lucrurile omenești. Am scris aceste gânduri pentru a-mi ține într-un fel promisiunea față de Maica lui Dumnezeu care mi-a ascultat rugăciunile și mi-a adus noian de bucurie în inimă.

Orice cuvânt mi se pare mult prea sărac ca să poată ilustra întreaga mulțumire pe care I-o aduc Maicii Luminii, pot spune doar că sufletele noastre erau deunăzi ca niște pomi uscați, gata oricând să se prăbușească. Acum, datorită rugilor fierbinți ale Maicii Domnului către Fiul ei Preadulce, a picurat roua credinței și a dragostei peste ele, și pe ici-colo au început să apară muguri de lumină. Am făcut apel la scrierea unui sfânt bineplăcut lui Dumnezeu care a alcătuit un imn de inspirație divină, închinat Preasintei Născătoare de Dumnezeu, imn din care am ales doar câteva versuri pentru că el a ilustrat mai bine decât aș putea eu vreodată frumusețea cinstirii Măicuței lui Dumnezeu.

Esti mângaierea tuturor
Ce ție se închină
Pe tine te fericim.

Ești Maica ortodocșilor
Și-a lor nădejde bună
Pe tine te fericim

A rânduielilor cerești
Stăpână mult cântată
Pe tine te fericim

Ești și a celor pământești
Scăpare întemeiată
Pe tine te fericim

Si sa-ti cântăm neîncetat
Cântarea ta-n vecie
Pe tine te fericim

Cuvine-se cu adevarat
Sa te slăvim Marie
Pe tine te fericim

Post binecuvântat tuturor!..

                                                                                                         DOAMNE AJUTA...

Am fost crescut de părinţii mei cu mentalitatea: „Învaţă! Învaţă! Învaţă!” şi „dacă nu înveţi ajungi rău”. Mama şi tata se aşteptau de la mine să-mi găsesc un serviciu bun la care să stau toată viaţa şi din roadele lui să-mi înţreţin familia şi să am şi satisfacţie profesională. Amândoi au lucrat la acelaşi loc de muncă şi au vechime de peste 30 de ani.

Eu am 28 de ani şi am lucrat deja în 6 firme şi două instituţii... de la toate plecând de bună voie şi nesilit de nimeni, în căutarea acelui ideal care mă împlineşte... acela de a vorbi oamenilor despre Dumnezeu şi în final de a fi preot. Am lucrat în 8 locuri de muncă şi am plecat de la toate 8, dar după demisie la câteva săptămâni m-am reîntors la 7 din ele, cerând să fiu reangajat. Doar o firmă şi o instituţie din cele 7 m-au primit înapoi... şi foarte bine au făcut.

Am plecat de la fiecare nemulţumit de activtatea mea zilnică şi visând la bucuria de a-L propovădui pe Hristos zi de zi. Astăzi nu am servici, dar sunt mulţumit că pot oricând să vorbesc despre Dumnezeu... să deschid laptopul şi să scriu 2-3 pagini despre bucuria vieţii în Biserică, alături de Hristos, fără să fiu împiedicat de programul zilnic de muncă specifice unei firme.

Sunt împlinit parţial, am multe planuri, gânduri, vise... dar sper că toate se vor aşeza la vremea lor. Sunt împlinit pentru că mi-a găsit talantul, am aflat ce a pus Hristos în mine la naştere, şi asta îmi da sens întregii vieţi. În adolescenţă eram ca un cal fără stăpân care aleargă de colo colo chinuit să demonstreze ceva, să fie văzut de cineva, să arate ceva... Astăzi ştiu care mi-e menirea.

Voi ştiţi care vă e menirea pe plan profesional?

Vrem toţi să ne schimbăm ţara în care trăim. Am văzut un tânăr care acum 15 ani se distra şi cheltuia mulţi bani, se droga şi în final a ajuns la închisoare. Astăzi acel tânăr e liber, are familie, soţie şi doi copilaşi, şi şi-a înfiinţat şi o asociaţia non-guvernamentală pentru a ajuta tinerii care se droghează, şi pentru a ajuta alte categorii defavorizate de oameni.

Sunt mulţi tineri care vor să mute munţi, aşa cum spune o melodie pe la radio. Sunt mulţi oameni care vor să schimbe lucrurile în ţara în care trăim. Citeam acum câteva minute cartea lui Andrei Pleşu: „Despre frumuseţea uitată a vieţii” şi el povestea cum o tânără juristă întoarsă de la studii din străinătate îi mărturisea că vrea să schimbe treburile în ţara noastră, că se poate... că are curaj...că e încrezătoare... Andrei Pleşu, care după revoluţia din 1989 a avut aceleaşi gânduri, acelaşi elan, ca să n-o descurajeze dar totuşi s-o tempereze îi spune:

„Feriţi-vă de tonul mesianic! Lucraţi conştiincios în ograda priceperii dumnevoastră, fără planuri de mântuire universală, fără aşteptări nerealiste. Mă tem că, la aceată oră, soluţia nu poate veni de la mari aglutinări de energie, de la organizaţii militante, partide, „grupuri de iniţiativă”, apeluri eroice. Trebuie mai curând să reîncepem de la buna îndărătnicie a responsabilităţii individuale, de la onestitate privată, hărnicie, exercitare tenace a propriilor aptitudini. A-ţi face un program de viaţă din cinste şi competenţă, „a-ţi face bine treaba”, a te concentra pe lotul tău de obligaţii profesionale şi morale e, deocamdată, mai productiv decât a te epuiza în acţiuni de masă, în activism public, în vervă agitatorică. Câteva milioane de cetăţeni conştiincioşi pot schimba ţara în mai mare măsură, cred, decât o echipă de „manageri” euforici.”

Acum câteva zile am înţeles ceva ce m-a ajutat foarte mult: Dumnezeu schimbă pe fiecare om în parte, şi lumea în ansamblul ei, fără să facă gălăgie, fără să facă show în faţa societăţii. Unii oameni se schimbă, se apropie de Dumnezeu, îşi părăsesc viaţa lor veche plină patimi şi nefericire... dar asta încet, lin, în intimitatea sufletului lor. Preoţii şi monahii Bisericii lucrează la mântuirea sufletelor noastre zi de zi: se roagă, slujesc Sfintele Taine, predică, sfătuiesc, ajută, dar nici ei nu văd momentul când omul se schimbă. Pot sesiza schimbarea unei persoane în timp, dar licărirea acea de har, bucuria pocăinţei care te-ntoarce la Dumnezeu într-o secundă, n-o vede nimeni.

Câţi oameni oare, săptămâna trecută, s-au întors la Dumnezeu? V-aţi gândit vreodată la asta? Transmite vreun canal de televiziune această ştire, această veste bună? Nu. Dumnezeu lucrează în taină, şi acesta e marele avantaj al credinţei, că ea se trăieşte în noi... împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru.

Oamenii se pot întoarce la Hristos şi în timp ce fac păcate sau se destrăbălează... Duhul Sfânt bate unde vrea... şi întoarce pe om acolo unde se aşteaptă mai puţin...

Şi e foarte bine că totul se întâmplă în taină şi nu gălăgios, pentru că altfel cei din jur ar putea strica bucuria momentului sau ar putea influenţa negativ „convertirea” celui ce se luminează. Am auzit un lider de sindicat spunând odată cum la fiecare miting pe care-l organiza era mereu sunat dar SRI pentru a le da informaţii cu ceea ce se va întâmpla: Cine vine? Care e scopul? Cât durează? Şi asta pentru ca ei să contracareze eventuale atitudini împotriva puterii, sau eventuale comportamente care pot pun în pericol siguranţa ţarii. Şi când am auzit asta, mă gândeam: ce ar fi dacă ar exista astăzi un om care să propovăduiască Evanghelia asemenea Părintelui Cleopa şi Sfântului Ioan Gură de Aur? Aceşti oameni ar atrage mase de oameni în jurul lor... şi când eşti aşa de influent asupra maselor, atunci apar şi „băieţii din umbră” care te roagă de dragul „siguranţei naţionale” să acţionezi în scopuri nu tocmai creştine.

În asemenea cazuri propovăduirea Evangheliei, în acest stil gălăgios, cu sute de mii de oameni, cu stadioane pline, cu afişe, cu întâlniri foarte mari ari putea fi umbrită de interese meschine şi uşor-uşor deturnată în favoarea celor care tânjesc după putere şi bani.

Din acest motiv e mult mai sănătoasă şi mai eficientă o propovăduire a Evangheliei mai smerită, fără slavă lumească, fără aplauze, şi fără show.

Dumnezeu lucrează mai bine în taină! Dar ştiţi de ce? Pentru că există unii oameni rău-intenţionaţi care abia ar aştepta să-i stea împotrivă. Dacă ar fi ştiut iudeii că Pavel are gânduri să se convertească la creştinism, l-ar fi convins uşor-uşor de „naivitatea” acestei opţiuni. Aşa, Hristos Domnul îi apare în cale lui Pavel fără să ştie cei din jur... şi în doar câteva zile Saul prigonitorul de creştini devine Pavel – cel mai mare propovăduitor al creştinismului până în ziua de astăzi.

Mi-am pus de multe ori întrebarea: De ce Iisus Hristos le poruncea celor pe care îi vindeca să nu spună nimănui cine i-a vindecat? Dacă le făcea un bine, de ce oare să nu ştie o lume întreagă despre asta?

Am aflat răspunsul acum câteva zile când citind Evanghelia după Marcu, în capitolul 1, Hristos Domnul îi porunceşte leprosului pe care l-a vindecat următorul lucru:

„Vezi, nimănui să nu spui nimic, ci mergi de te arată preotului şi adu, pentru curăţirea ta, cele ce a rânduit Moise, spre mărturie lor.”

Leprosul nu ascultă de Dumnezeu şi face ce vrea :”Iar el, ieşind, a început să propovăduiască multe şi să răspândească cuvântul....” Leprosul dă de ştire tutor că Iisus l-a vindecat.

De data aceasta Evanghelia ne arată şi consecinţele neascultării leprosului:

„...încât Iisus nu mai putea să intre pe faţă în cetate, ci stătea afară, în locuri pustii, şi veneau la El de pretutindeni. ”

Pentru că leprosul a spus tuturor această minune şi a atras atenţia tuturor oamenilor, Iisus nu mai putea intra în acea cetate (oraş) pentru a propovădui Evanghelia. Nu ştiu exact motivul... poate pentru că toţi oamenii ar fi sărit pe el să-i vindece, şi din acest motiv îmbulzeala lor ar fi creat un haos nebun... oamenii ne mai putând să-şi îndrepte atenţia către cuvintele lui Hristos ci doar către puterea Lui.

Dorinţa lui Iisus de a ţine misiunea la un nivel cât mai discret avea un scop foarte precis: eficienţa propovăduirii Evangheliei printr oameni... pentru a nu întâmpina obstacole sociale, politice, religoase sau de altă natură.

Noi ce tineri vrem să schimbă ţara în care trăim, locul de muncă, instituţia, familia, pe noi înşine... dar să nu ne grăbim s-o facem rapid, brusc, dintr-odată ci încet, în taină, organizat, pas cu pas, cu tact şi rugăciune, cu insistenţă şi convingere.

Cineva spunea: „Succes isn't a result of spontaneous combustion. You must set yourself on fire” (Succesul nu este rezultatul unei combustii spontane. Trebuie să te înflăcărezi tot timpul pentru asta).

Oricare ar fi tipul schimbării pe care-o doriţi: personală, profesională, sau de alt tip, înarmaţi-vă cu multă răbdare, credinţă şi insistenţă.

Eu cred că schimbările care apar lin şi continuu sunt mai puternice decât cele care apar brusc şi sporadic....

DOAMNE AJUTA..

Aș vrea să vorbesc puțin despre modul cum am trăit prima Săptămână a Patimilor din viața mea. Nefiind de mic dus la biserică, apropierea de Dumnezeu făcându-se undeva spre sfârștiul liceului, nu prea știam la ce să mă aștept de la fiecare sărbătoare sau perioadă mai specială din cadrul Bisericii. Astfel, la început, cu fiecare slujbă la care participam tot învățam lucruri noi și/sau experimentam trăiri noi. Deniile din Săptămâna Patimilor au fost primele slujbe mai diferite față de ce știam până la momentul acela. Până atunci mersesem doar la slujbele de dimineață (Utrenie, Acatist și Sf. Liturghie) ce se săvârșeau duminica sau în celelalte zile de sărbătoare.

Țin minte și acum ziua aceea; ziua în care am participat la prima slujbă a Deniei din viața mea. Nu țin minte ce am mâncat acum 2 zile, nu țin minte ce subiecte mi-au picat la nu știu ce examen, cu 2 luni în urmă. Nu țin minte nici în ce bancă am stat în gimnaziu. Însă, țin minte că era luni, era undeva până în orele 17, era o vreme frumoasă și eu eram în fața bisericii. Mai erau câțiva bătrânei ce așteptau în fața bisericii, pe bănci, mai povestind câte una – alta. Eu am intrat în biserică, m-am închinat la Sfintele icoane și așteptam să înceapă slujba.

Cât timp așteptam, am observat că erau puțini oameni, chiar foarte puțini în comparație cu câți eram eu obișnuit în duminici. Mă gândeam că poate am ajuns prea devreme sau cine știe...în fine, în cele din urmă, a început și slujba. Încercam să fiu cât mai atent și să înțeleg ce se citea la strană. Uneori mai reușeam, alteori gândurile îmi mai zburau. Alternam între aceste două stări. Era, un fel de luptă în mintea mea. Când, deodată, toate gândurile îmi îngheață, un frig începe să mi se plimbe pe șira spinării, iar pielea să mi se facă de găină. Aud Aaa-liii-luuu-iaaa. Dintr-odată, m-am trezit. Parcă a sunat un fel de trâmbiță duhovnicească în sufletul meu. Am rămas blocat. Parcă nici inima nu-mi mai bătea. Iată Mirele, vine în miezul nopții... Și așa am rămas până la sfârșitul slujbei. Blocat. Stană de piatră.

Abia așteptam a doua zi, să vin iar la biserică să pot asculta cântările acestea. Acum, eram atent la tot ce se citea la strană pentru a nu pierde niciun moment din cântările acelea îngerești. Astfel, am avut cu totul și cu totul o altă trăire, pe parcursul întregii slujbe, față de ziua precedentă. Acum, cântam și eu în șoaptă, deodată cu strana. Oboseala acumulată pe parcursul zilei nu mai era împovărătoare. Era chiar eliberatoare. Eram doar eu, cu inima cât un pui de purice, Dumnezeu și încă o mână de oameni. Și era liniște. Și pace. Chiar și faptul că erau puțini oameni în biserică îl percepeam altfel. Era o atmosferă mai intimă, față de aglomerația din duminici. Desigur, Sfânta Liturghie reprezintă punctul central al vieții creștinului; reprezintă frumusețea, biruința și cununa Bisericii, dar pentru începătorul, nepriceputul și necunoscătorul de mine, de acum 4 ani, acelea au fost primele momente speciale din timpul slujbelor. A fost o mângâiere care m-a făcut să merg mai departe.

Astfel, am participat cu mare bucurie la toate Deniile din acea săptămână și eram tare amărât că slujbele durau atât de puțin. Vineri, la slujba Prohodului Domnului, a venit mai multă lume, biserica era plină. Să auzi toată biserica răsunând, să fii în cuget, în cântare și rugăciune cu toți din biserică e ceva minunat. Tot atunci, a fost și prima slujbă de Înviere la care am stat până la capăt.

Aveam să aud pentru prima dată Canonul Învierii și să fiu din nou complet cucerit de emoție și bucurie. Sfânta Liturghie ce a urmat, mi s-a părut cu adevărat sfântă. Slujba s-a terminat în jurul orei 4 dimineața. Nu simțeam nici oboseala și nici somnul. Când am ieșit afară, mirosul florilor de cireși din curtea bisericii m-a ademenit. Copacii erau plini de flori; mirosea grozav de frumos. Dumnezeu, parcă a lovit bolta cerului, iar întunericul începea să crape precum coaja unui ou. Iar sufletul meu era plin de harul Lui. Atât. Mulțumesc, Doamne! Eram unul din cei mai fericiți oameni de pe Pământ. Nu mai aveam nevoie de nimic altceva.

Începând de atunci, această perioadă a Săptămânii Patimilor, încununată cu slujba Învierii, reprezintă pentru mine cea mai așteptată perioadă din întregul an...

DOAMNE AJUTA.

Noi nu fugim de oameni, care sunt de aceeaşi fire cu noi şi poartă acelaşi nume al lui Hristos (de creştini), ci fugim de păcatele făcute de ei, ca să nu cădem şi noi în aceleaşi curse, căci aşa i s-a spus şi marelui Arsenie: «Fugi de lume şi te mântuieşte!»..

DOAMNE AJUTA..

Pentru cel cu luare aminte de sine este de ajuns numai vorbăria împreună cu cei ce nu sunt de aceleaşi năravuri cu el, şi îndată omul cel dinlăuntru al său va fi cu lesnire destrămat. Dar ceea ce este şi mai păgubitor decât aceasta este că din destrămarea omului duhovnicesc cel dinlăuntru, se poate stinge şi acel foc pe care Domnul nostru lisus Hristos a venit să-l ascundă în pământul inimii omeneşti: fiindcă nimic nu răceşte aşa de tare şi nu stinge aşa de cu lesnire focul acela, care din Duhul Sfânt suflă în inima călugărului, spre sfinţirea sufletului său, ca întrunirile la sfătuiri deşarte şi limbutia cea afară din cale. (decât dacă se vor grăi cele duhovniceşti, căci unele ca acestea slujesc la sporirea înţelepciunii şi la apropierea duhovnicească a dragostei unuia către altul). De aceea, pentru omul cel dinlăuntru, trebuie să ne sârguim a înfrâna limba de la multa vorbire, căci bărbatul înţelept linişte (negrăire) aduce (Pilde 11, 12) şi cel ce-şi păzeşte gura sa, îşi păstrează sufletul său (Pilde 13, 3). Neauzind mai întâi de la cineva întrebare, ca pricină de vorbă, nu trebuie să grăieşti, fiindcă cel ce grăieşte cuvânt mai înainte de a auzi întrebarea, nebun şi de ocară se face pe sine (Pilde 18, 13)..

DOAMNE AJUTA..

Şi uite aşa că orişicând, Cel ce a fost martor la crearea lumii, cu ochii Lui senini şi puri, a fost şi răstignit, dar nu oricum, ci pus între doi tâlhari... Există oare o mai mare smerenie că aceasta?! Însăşi asumarea şi acceptarea crucii dovedeşte măreţia şi iubirea Domnului. De mic copil m-am tot gândit la durerea Lui de-atunci, din acea sfântă zi de vineri şi adesea o întrebam pe mama: „De ce Lui?”, iar mama îmi răspundea senin, „pentru că te iubeşte”! Mult mai târziu am reuşit să pătrund pe deplin spusele mamei şi să înţeleg marea Lui taină.

O zi de doliu, o zi tristă, însă la fel cum natura moare iarna numai pentru a renaşte primăvara, aşa şi bunul nostru Iisus nu face decât să se stingă spre a învia. Spre a arăta lumii că moartea nu are ultimul cuvânt de spus. Mi-a plăcut întotdeauna că în Vinerea Mare, de Prohodul Domnului să fiu aproape de bunicii mei. S-a întâmplat asta în aproape fiecare an şi deja este un obicei la care ţin. Există în satul bunicilor mei o bisericuţă la care se adună oameni credincioşi şi cânta dumnezeieşte, mai ales în această Vineri ca un colţ de Rai. Poate de asta îmi place aşa mult să vin acolo...

Anul trecut de Prohod am avut un sentiment atât de profund la slujbă, parcă simţeam cum Iisus ne priveşte şi e bucuros că-L căutăm. E foarte greu de descris, dar ştiu că aveam o stare minunată.

M-am gândit într-o zi că dacă noi, oamenii, am fi mai mult legaţi de această sărbătoare, în sensul unei apropieri lăuntrice faţă de ea, poate că viaţa noastră ar căpăta un alt curs şi s-ar apropia mai mult de esenţa ei. Să fii în fiece zi conştient că Domnul Iisus a murit pentru tine, pentru păcatele tale, şi că şi tu într-o bună zi te vei sfârşi, oare nu cumva alegerile noastre vor fi uşor modelate în bine?!

Nu cumva ne vom gândi de două ori înainte să spunem ori să facem un lucru?! Părintele Cleopa a fost întrebat cândva care este cea mai mare înţelepciune de pe pământ. Sfinţia sa a răspuns: „Moartea, moartea şi iarăşi moartea!!! Gândeşte că mori mâine şi vei da socoteală... şi ce faci? „

Ştiu că poate gândurile aşternute mai sus vă sunt cunoscute, ori uşor neinteresante, însă vă asigur că sunt din inima unui adolescent ce abia da piept cu viaţă şi care nu vrea decât că lumea asta să fie un pic mai deschisă spre Hristos care ne aşteaptă cu braţele deschise, la fel cum a murit pe Cruce. Amin!

"Doamne, înviază",

Zicea, vărsând lacrimi,

Maica Ta ce te-a născut. (Prohodul Domnului)

Lacrimile curg atunci când gândurile se adună în lăuntrul nostru, când stăm la rugăciune și când suntem cu luare-aminte la ea, sau când inima este atinsă de unele cuvinte - de pildă la Sfânta Liturghie, sau când gândurile noastre sunt legate de cuvinte ce se găsesc în rugăciunile Sfintei Liturghii, ale Vecerniei sau Utreniei, sau când ne rugăm în singurătate.

Sfinții Părinți spun: Fiecare, când se roagă lui Dumnezeu, va găsi pe undeva un cuvânt care îi va mișca inima, undeva în Psaltire sau în vreuna din cărțile de învățătură - un cuvânt care îi va atinge inima sau o rugăciune din care vor izvorî lacrimi.

Când toate puterile înțelegătoare ni se adună în lăuntru, pricepem, cu deplină înțelegere și cunoscându-ne slăbiciunile, că am păcătuit împotriva dreptății, împotriva adevărului și iubirii. Simțim atunci că vrem să se reverse ploaie asupra noastră și să ne spele de toate aceste necurății. Acest simțământ înseamnă lacrimi. Da, atunci încep lacrimile să curgă! De aceea Sfinții Părinți spun că, de îndată ce un cuvânt atinge inima, trebuie să păstrăm mult acest cuvânt, cât mai mult cu putință și nu trebuie să purtăm de grijă la nimic altceva. Nu suntem toți cu atât de mare luare-aminte la Sfânta Liturghie, încât să plângem.

Cel ce s’a lepădat în mai mare măsură de griji, cel ce are umilință, poate plânge în orice clipă, oriunde și oricând. Și acest lucru nu e de mirare, căci se află în starea d unire a gândurilor (în minte). Această stare este smerenie, și sufletul lui este blând, de aceea este gata totdeauna să plângă - iar eu, care nu sunt așa, trebuie să mi se dea peste nas ca să pot plânge. Să plâng pentru că mă doare nasul, sau din pricina iubirii de sine, pentru că cineva a umilit persoana mea, pentru că mi-a tras o palmă…

Vedeți din ce pricini pot eu plânge, dar să știți că nu mi-e de nici un folos! Însă lacrimile care sunt din smerenie și care izvorăsc din inima blândă, acestea sunt cele mântuitoare.

Dacă plângem de ciudă, nu avem nici un folos; dacă plângem pentru că cineva ne-a defăimat, nu avem nici un câștig. Astfel de lacrimi ne sunt chiar păgubitoare.

(Pr. Tadei de la Vitovnița - Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, Ediția a III-a, pag. 183-184)

Ieri am avut o discuţie cu un prieten, care la un moment dat îmi spune: „Oare de ce m-am nascut în familia în care m-am născut, şi nu într-o familie de prinţi britanici sau în familia lui Obama?”.

Am mai auzit şi pe alţii punând problema în acest fel, defapt chiar şi eu, când nu făceam parte din viaţa Bisericii, mă gândeam la acest lucru. Uitându-mă la prietenii sau la colegii mei, sau la televizor, îmi imaginam cum ar fi fost dacă m-aş fi născut şi eu într-o familie de oameni bogaţi, cu case mari şi frumoase şi toate avuţiile la dispoziţie.

Concepţia este greşită şi din punct de vedere logic dar şi din punct de vedere teologic. Defapt este o deviere gravă de la modul în care Biserica Ortodoxă vede viaţa, aşa cum ne-a fost ea dăruită de Dumnezeu.

Cred că şi eu, şi prietenul meu, dar şi mulţi alţi oameni, am fost influenţaţi în gândirea noastră de filmele americane care promovează uneori conceptul reîncarnării, care presupune că sufletul omului, după ce moare, se reîncarnează în alt trup, într-un animal sau într-un om. De aici şi întrebarea: „de ce nu m-am născut într-o familie înstărită?”.

Dacă trupul moare, putrezind în pământ, înseamnă că doar sufletul poate dăinui şi se poate „reîncarna” într-un alt trup. Dar ce este sufletul? Prietenul meu, creştin-ortodox ca şi mine, participant la viaţa Bisericii, argumentează oarecum, întrebându-mă: „De ce Dumnezeu, care ştia când trebuie eu să mă nasc, a binevoit să mă nasc în familia părinţilor mei şi nu în alta?”

Din întrebarea lui reiese că sufletul lui exista înainte de a se naşte. Şi l-am întrebat: „Tu, care? Tu, cine? Ce erai tu înainte de a te naşte? Şi el mi-a zis: „eu ca persoană, cu sentimentele şi capacităţile mele intelectuale, eu ca suflet...exact aşa cum sunt... cu calităţi şi defecte.”

Problema se pune astfel: omul ca persoană, gândire şi concepţie, diferă de la o vârstă la alta. La tinereţe e într-un fel, mai naiv, mai curat sufleteşte, mai încrezător, la maturitate are mai multe prejudecăţi, e mai suspect în relaţiile cu oamenii, mai cu capul pe umeri, mai puternic. La bătrâneţe e mai înţelept, trecut prin viaţă, mai puţin dedat la patimile trupeşti. Care suflet să-l fi trimis Dumnezeu înainte de naştere în pântecele unei femei? Sufletul tânăr, cel matur sau cel ajuns la înţelepciunea bătrâneţii?

Din acest punct începe să fie clar că întrebarea este greşită din punct de vedere logic.

Copilul este rezultatul genetic al unirii dintre bărbat şi femeie, el preluând de la ei toate caracteristicile fizice şi înclinațiile de caracter. Tot în momentul zămislirii Dumnezeu concepe și sufletul. Deci conceperea omului, este trup și suflet, deopotrivă în același timp. Dacă n-ar fi așa, atunci înseamnă că omul este mai vechi (sufletul ) și mai nou (trupul) decât el însuși ceea ce este o eroare logică. Nu pot vorbi despre un Claudiu preexistent, care aştepta în ceruri şi Dumnezeu l-a trimis la existenţă în pântecele unei femei. Şi asta pentru că eu, Claudiu, semăn trupeşte şi sufleteşte cu Matei şi Otilia, părinţii mei. Eu nu aş putea exista în afara existenţei lor. În plus, Claudiu cel de astăzi, de la vârsta de 28 de ani, nu este doar rezultatul genetic al unirii părinţilor ci este şi rezultatul trecerii mele prin viaţă, a educaţiei pe care am primit-o, a oamenilor pe care i-am cunoscut, a faptelor pe care le-am făcut, a suferinţelor şi bucuriilor care mi-au trecut prin suflet, a locurilor pe care le-am văzut, a năzuinţelor pe care le-am dobândit, a relaţiei cu Dumnezeu pe care am avut-o şi o am, a păcatelor pe care le-a făcut.

Existenţa mea este un efect foarte complex al combinaţiei dintre voia oamenilor şi voia lui Dumnezeu. La fel şi existenţa ta şi a tuturor oamenilor.

Dacă sufletele oamenilor ar exista înainte de a se naşte înseamnă că parte din vină pentru slăbiciunile trupeşti pe care le moştenim ar fi a lui Dumnezeu, şi nu a părinţilor. Dacă gândim aşa, înseamnă că şi sufletul lui Adam exista dinainte de a fi creat, ceea ce contravine cu cartea Facerii din Sfânta Scriptură unde zice:

„Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. ” (Facere 2, 7)

E foarte interesant că Scriptura spune „a suflat” nu „a pus”, “a aşezat” sau „a luat” sufletul dintr-un anumit loc şi l-a pus peste trup. A suflat, adică i-a dat viaţa omului din viaţa Lui, El fiind izvorul vieţii. E ca focul care înroşeşte fierul şi-i transmite acea temperatură foarte mare. Căldură nu exista în prealabil undeva, ci e parte constitutivă a focului. La fel şi viaţa omului, sau sufletul lui, nu exista undeva separat aşteptând să fie trimis undeva, ci e viaţă din viaţa lui Dumnezeu.

Concluzia e simplă: Omul a fost creat trup şi suflet în acelaşi timp, pentru că abia când acestea două s-au unit omul s-a făcut „fiinţă vie”. Omul nu exista nici trupeşte nici sufleteşte înainte de a sufla Dumnezeu peste el. La fel, fără trup omul n-ar mai fi fost om, ci ar fi fost înger, aşa cum ne zic Sfinţii Părinţi despre ei că sunt „puteri netrupeşti”.

Claudiu, ca suflet şi trup, apare în acelaşi timp în pântecele Otiliei, şi se dezvoltă concomitent, nu separat, şi nu sufletul mai mult şi trupul mai puţin, ci mereu împreună.

În Tradiţia Bisericii Ortodoxe trupul este strâns legat de suflet şi chiar dacă la moarte trupul se dezintegrează în pământ şi sufletul se duce în faţa lui Dumnezeu, totuşi la a doua venire a lui Hristos fiecare suflet se va uni iarăşi cu trupul lui, şi pe fiecare trup se vor vedea consecinţele păcatelor sau efectele virtuţilor din viaţa noastră.

Omul este veşnic trup şi suflet, nu doar suflet. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că deşi trupul nostru se dezintegrează în pământ după moarte, fiecare celulă din corpul nostru are amprenta sufletului nostru, şi la a doua venire a lui Hristos, toate celule se vor uni iarăşi în acelaşi trup, prin puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, fără confuzie.

Eu Claudiu, nu exist decât ca moştenire genetică a părinţilor, bunicilor, străbunicilor şi a tuturor celor dinaintea lor... Nu există un suflet al meu în afara trupului meu, constituţia trupească la acest moment e şi o consecinţă a stării mele sufleteşti, şi invers. Starea sufletului meu e strâns legată de puterile şi slăbiciunile trupului meu.

Naşterea mea pe 20 iunie 1983 nu e o întâmplare ci este o conlucrare între voia părinţilor mei, care m-au dorit şi voia lui Dumnezeu care a binevoit să dea rod (viaţă) iubirii dintre cei doi. Momentul putea fi amânat de voia liberă a celor trei. Naşterea mea, ca şi a fiecăruia dintre voi, a fost influenţată şi de condiţiile istorice, politice, economice, morale, educative, etc. ale lumii în care trăiau părinţii mei. Vedeţi de exemplu creşterea nativităţii în România în momentul când statul român a început să acorde indemnizaţia de creştere a copilului timp de doi ani.

Conceptul reîncarnării se leagă de conceptul predestinării vieţilor noastre, ambele fiind străine de credinţa adevărată.

Biserica şi Sfinţii Părinţi ne explică frumos şi clar cum viaţa omului e o minune, o unire adâncă între trup şi suflet... unire insesizabilă şi la nivel de celulă vie.

DOAMNE AJUTA..

Şi uite aşa că orişicând, Cel ce a fost martor la crearea lumii, cu ochii Lui senini şi puri, a fost şi răstignit, dar nu oricum, ci pus între doi tâlhari... Există oare o mai mare smerenie că aceasta?! Însăşi asumarea şi acceptarea crucii dovedeşte măreţia şi iubirea Domnului. De mic copil m-am tot gândit la durerea Lui de-atunci, din acea sfântă zi de vineri şi adesea o întrebam pe mama: „De ce Lui?”, iar mama îmi răspundea senin, „pentru că te iubeşte”! Mult mai târziu am reuşit să pătrund pe deplin spusele mamei şi să înţeleg marea Lui taină.

O zi de doliu, o zi tristă, însă la fel cum natura moare iarna numai pentru a renaşte primăvara, aşa şi bunul nostru Iisus nu face decât să se stingă spre a învia. Spre a arăta lumii că moartea nu are ultimul cuvânt de spus. Mi-a plăcut întotdeauna că în Vinerea Mare, de Prohodul Domnului să fiu aproape de bunicii mei. S-a întâmplat asta în aproape fiecare an şi deja este un obicei la care ţin. Există în satul bunicilor mei o bisericuţă la care se adună oameni credincioşi şi cânta dumnezeieşte, mai ales în această Vineri ca un colţ de Rai. Poate de asta îmi place aşa mult să vin acolo...

Anul trecut de Prohod am avut un sentiment atât de profund la slujbă, parcă simţeam cum Iisus ne priveşte şi e bucuros că-L căutăm. E foarte greu de descris, dar ştiu că aveam o stare minunată.

M-am gândit într-o zi că dacă noi, oamenii, am fi mai mult legaţi de această sărbătoare, în sensul unei apropieri lăuntrice faţă de ea, poate că viaţa noastră ar căpăta un alt curs şi s-ar apropia mai mult de esenţa ei. Să fii în fiece zi conştient că Domnul Iisus a murit pentru tine, pentru păcatele tale, şi că şi tu într-o bună zi te vei sfârşi, oare nu cumva alegerile noastre vor fi uşor modelate în bine?!

Nu cumva ne vom gândi de două ori înainte să spunem ori să facem un lucru?! Părintele Cleopa a fost întrebat cândva care este cea mai mare înţelepciune de pe pământ. Sfinţia sa a răspuns: „Moartea, moartea şi iarăşi moartea!!! Gândeşte că mori mâine şi vei da socoteală... şi ce faci? „

Ştiu că poate gândurile aşternute mai sus vă sunt cunoscute, ori uşor neinteresante, însă vă asigur că sunt din inima unui adolescent ce abia da piept cu viaţă şi care nu vrea decât că lumea asta să fie un pic mai deschisă spre Hristos care ne aşteaptă cu braţele deschise, la fel cum a murit pe Cruce. Amin!

"Doamne, înviază",

Zicea, vărsând lacrimi,

Maica Ta ce te-a născut. (Prohodul Domnului)

... și am constatat că suntem de-abia la începutul demersului ce s-ar cuveni a fi făcut pentru martirii secolului XX trecuți prin cele trei cunoscute prigoane: carlistă, antonesciană și mai ales comunistă. Suntem departe, foarte departe de a alcătui o lucrare vrednică de frumusețea duhovnicească a celor pe care ne străduim să-i cinstim. Dar cu mila lui Dumnezeu și ajutorul vostru, al tuturora, sperăm să ne ridicăm la așteptările care se cer. Pentru că a trecut un an de când vă înștiințam de apariția acestui proiect, vom face în continuare o...

Scurtă rertospectivă a anului

În tot acest timp am reușit să îmbogățim site-ul cu mult mai multe chipuri de mărturisitori, 18 la număr în lista principală și peste 50 în categoria ”alți mărturisitori”¹. Aceștia din urmă nu sunt mai puțin importanți decât cei din lista mare, ci materialele despre ei sunt singulare, pentru moment. Deci îi deosebim din motive organizatorice însă odată ce vom selecta mai multe informații, vor fi așezați în lista principală.

Știm că mulți dintre dumneavoastră sunteți nerăbdători să vedeți pe site și materiale despre mărturisitori care încă mai sunt în viață dar rugăm să aveți răbdare pentru că până la urmă nu vom trece cu vederea pe nimeni. Pur și simplu ne concentrăm atenția pe mărturisitorii trecuți la Domnul, care nu au fost promovați suficient dar care merită din plin să fie scoși din anonimat.

În decurs de un an am avut bucuria de a aduce mai multe evocări din literatura de detenție, despre mărturisitorii deja existenți. O parte din aceste mărturii le-am publicat pe prima pagină, altele urmează să fie semnalate mai bine, odată cu comemorarea mărturisitorilor în cauză.Literatura de detenție este principala noastră sursă de cercetare, astfel încât am început să ne concentrăm aproape toate eforturile în această direcție. Tot din acest motiv am hotărât ca în perioada următoare să extragem toate evocările din toată literatura de detenție românească, până la epuizarea acestei surse.

Deasemenea, am selectat material fotografic mai mult, cu toate că momentan doar o parte este accesibil pe site. Oricum, mult mai mult decât la apariția site-ului. Fotografiile mărturisitorilor sunt un element foarte important în demersul nostru deoarece chipurile mărturisitorilor au menirea de a ne apropia mai mult de cei pe care îi cinstim, de a ni-i face mai familiari.

Pe această cale, facem rugăminte către toți cei care au posiblitatea de a ne trimite fotografii ale mărturisitorilor, în format electronic. Cred că ar fi o mare bucurie să putem vedea cu toții mai multe fotografii, care să ne sporească evlavia. În plus, dorim ca acest demers să fie unul de cursă lungă, bine făcut, dar pentru asta avem nevoie de sprijin.

Precizăm și faptul că lucrarea aceasta nu este lipsită de ispite așa încât uneori am greșit, poate din slăbiciune, poate din neatenție sau poate din neștiință, căci oameni suntem. De aceea ne cerem iertare pentru eventualele tulburări pricinuite. Mulțumim tuturor acelora care ne-au sfătuit și ne-au sprijinit cu cele mai bune intenții.

În tot acest răstimp s-au conturat și câteva gânduri/opinii despre subiectul general al noilor martiri, pe care vi le împărtășim în speranța de a ne îmbogăți cu toții din experiențele acumulate:

Privirea individuală a martirilor

După cum se poate lesne observa, mulți dintre martirii prezentați în cadrul proiectului ”Fericiți cei prigoniți”, au viața sintetizată fragmentar, cu accentul pus în perioada detenției. Chiar dacă perioada detenției a fost cea mai roditoare în plan duhovnicesc, nu este nici pe departe suficient să ne rezumăm doar la această perioadă ca să nu le prezentăm viața martirilor în mod trunchiat și astfel să-i înțelegem doar parția. Au fost și încă sunt destui mărturisitori care au ieșit vii din temniță și trebuie să le cercetăm întregul curs al vieții. Un alt motiv, capital am zice, pentru care se cade să facem asta, este de a-i deosebi pe mărturisitori de restul foștilor deținuți politici care nu și-au sfințit crezul de viață. Nu toți cei care au trecut prin temniță s-au ridicat la demnitatea de mărturisitori. Pentru unii temința a fost probă de poticnire, pentru alții a fost chilie de sfințire. Trebuie să facem deosebiri clare între cei care au suferit pe considerente strict politice și cei care au suferit pentru Hristos. Trebuie să facem deosebire între cei care au rămas statornici în credință până la sfârșitul vieții și cei care nu. Iar aici avem cazuri și cazuri.

Ca să înțelegem mai bine rostul acestei deosebiri aducem în discuție cazul de tristă amintire al lui Gheorghe Vasîi. Puțini sunt cei care știu că Gheorghe Vasîi, a fost nu doar celebrul mentor al sectei ”Rugul Aprins” de la Brăila ci a fost cândva și membru al autenticei mișcări isihaste ”Rugul Aprins al Maicii Domnului” de la Antim². Dacă am privi fragmentar viața lui Gheorghe Vasîi, cu accentul pus în exclusivitate pe viața de temniță, am putea trage concluzia pripită că a fost și el un mărturisitor care a pătimit pentru Hristos, demn de cinstire. Și totuși, Gheorghe Vasîi va avea să cadă mai târziu în grave erezii, iar mai apoi își va lua viața din pricina disperării, asemenea lui Iuda. Deci iată cum privirea fragmentară a oamenilor este insuficientă și ne poate pune în fața celor mai neplăcute surprize.

Și din păcate, Gheorghe Vasîi nu este singurul exemplu de acest fel, ci doar unul ușor de sesizat. Cazuri sunt destule, mai mult sau mai puțin evidente. De aceea avem nevoie de mare atenție și mai ales de o cercetare cât mai cuprinzătoare a înaintașilor chemați la răstignire pe golgota neamului, pentru a ne încredința de cei care au rămas statornici în credință până la sfârșitul vieții.

De aceea, din marea de foști deținuți politici urmărim să aflăm ce fel de oameni au fost înainte de întemnițare, în timpul întemnițării și după întemnițare, până la trecerea la cele veșnice, pentru a ști care sunt vrednici de cinstire. În acest sens urmărim strângerea de materiale documentare după pe următoarele criterii:

a) ce au spus despre mărturisitori cei care i-au cunoscut în temniță (mărturisitori la rândul lor sau nu);

b) ce scrieri au lăsat în urmă mărturisitorii (cei care au reușit să lase ceva în scris);

c) ce au spus mărturisitorii despre ei înșiși în legătură cu perioada de temniță (cei care și-au scris memoriile);

d) ce au spus rudele și toți cunoscuții despre mărturisitorii care au mai reușit să iasă din temniță;

e) ce au spus prigonitorii și delatorii despre mărturisitori (măsuri represive și note informative din dosarele penale);

Abia după ce vor fi sintetizate toate aceste surse de informare, vom avea imaginea de ansamblu a vieții martirilor noștri, pe baza cărora cei în drept să o facă, vor putea alcătui mai apoi martirologii.³

Privirea de ansamblu a martirilor

Această perspectivă este esențială pentru că ne va ajuta să înțelegem fenomenul istoric, atât din punct de vedere psihologic și cultural, cât mai ales din perspectiva duhovnicească. Vom înțelege de ce (re)apar prigoanele, cum se instalează și care sunt formele de a le învinge. Vom găsi răspunsuri la întrebările: Cum s-au format duhovnicește mărturisitorii? Cum au depășit tulburările ideologice, inerente Celui de-al II-lea Război Mondial? Care este mesajul lor general pentru generația de azi și de mâine? Ce avem de învățat din experiența lor astfel încât să aplicăm concret învățăturile lor în viața de zi cu zi, pentru a face față ispitelor, ideologiilor nefaste și tuturor provocărilor secolului XXI?

Ca o constantă peste toate acestea rămâne faptul că indiferent de opțiunile politice ale mărturisitorilor și disensiunile formate pe aceste considerente, numitorul comun care i-a unit și care i-a definit a fost credința în Iisus Hristos Domnul! Și cred că avem foarte mult de învățat din unitatea lor de credință, și că aceasta singură este cea care ne unește desăvârșit.

Tendințe (ne)duhovnicești

Am observat în repetate rânduri că există un sentiment de nemulțumire care mocnește în sufletele credincioșilor și anume că ”Biserica nu face mai nimic, sau prea puțin pentru recunoașterea și cinstirea martirilor secolului XX”. Și inevitabil, vina o aruncăm asupra ierarhiei. Recunoaștem că și pe noi ne-a încercat acest sentiment. Însă la o evaluare mai atentă a acestei nemulțumiri vom vedea că această atitudine este greșită, cel puțin parțial. Desigur, cu toții ne-am dori să avem pictate icoane cu ”sfinții închisorilor” și acatiste alcătuite după rânduiala canonică a Bisericii, mai ales că au trecut peste 20 de ani de la căderea comunismului, însă ierarhia singură nu este Biserica așa cum nici laicatul singur nu este Biserica, ci Biserica suntem toți cei botezați întru Hristos și trăitori în dreapta credință, deci și ierarhi și mireni deopotrivă. De aceea, când ne cuprinde nemulțumirea că Biserica nu face destul pentru cunoașterea și cinstirea martirilor neamului, se cade să ne îndreptăm cu vina mai ales asupra noastră, a mirenilor, căci noi suntem majoritatea covârșitoare a membrilor Bisericii. Și abia acum înțelegem că noi mirenii, nu facem destul pentru martirii noștri.

Și ca să vă convingeți de acest adevăr dureros, intrați vă rugăm într-o biserică și întrebați pe oricine găsiți dacă știe ceva concret despre Valeriu Gafencu. Veți vedea că îi numărați pe degetele de la o mână pe credincioșii care știu câte ceva. Și dacă despre cel mai popularizat dintre sfinții necanonizați încă ai închisorilor nu știu mai nimic credincioșii, atunci ce să știe despre părinții Florea Mureșan, Ioan Coliță, Toma Gherasimescu sau alte sute de martiri? Nu, nu este numai vina ierarhiei că oamenii din Biserică nu fac eforturi minime de a-și cunoaște martirii contemporani sau măcar amploarea prigoanei sub a cărei umbră s-au aflat, cei de vâsta a doua și a treia. Este trist să constați dimensiunile nepăsării, mai ales când le observi și la cei dragi, tocmai la aceia care au trecut prin valurile comunismului.

Totuși, analizând evoluția generală a recunoașterii martirilor veacului roșu, este îmbucurător faptul că se manifestă un interes din ce în ce mai mare asupra subiectului, mai ales în rândul tinerei generații. Și în acest sens ne punem mari nădejdi.

Mai mult decât atât, avem motive să ne bucurăm cu toții că demersul cunoașterii mărturisitorilor a început să fie girat de înalți ierarhi ai Bisericii, cum ar fi Mitropolitul Iosif al Bisericii Ortodoxe a Europei Centrale și Occidentale prin ciclul de conferințe Martor, sau Preafericitul Patriarh Daniel, prin demersul ”Memoria Bisericii” din cadrul Ziarului Lumina. Sigur că se poate face mult mai mult, dar aceasta este altă discuție. Important este că există deja un proces de scoatere la lumină a patrimoniului de sfințenie din temnițele comuniste, și că acest proces ia amploare atât la nivelul ierarhiei cât mai ales în rândurile mirenilor.

O altă tendință, cel mai probabil involutară, este de a considera că patrimoniul sfințeniei Bisericii din secolul XX este alcătuit numai din creștinii care au trecut prin temniță, ceea ce nu este tocmai așa. Sigur că majoritatea covârșitoare a mărturisitorilor din secolul XX au suferit prigoană, dar nu toți. Rămâne de cercetat viața pusnicilor din munți și a creștinilor cu viață îmbunătățită care nu au suferit prigoană. Bunăoară părinții Ioanichie Bălan, Serafim Popescu și Teofil Pârâianu nu au trecut prin temniță dar totuși sunt mari figuri duhovnicești ale ortodoxiei din secolul XX. Și câți cuvioși cu viață deosebită nu avem?

Din aceste motive, încercăm să atragem atenția ca la nivel individual să nu fim selectivi cu mărturisitorii lui Hristos, trecând cu vederea sfințenia unor mărturisitori pe considerentul că nu au trecut prin temniță, căci ei toți au fost insuflați și sfințiți de același Duh Sfânt.

Totuși demersul nostru nu este atât de amplu încât să-i cuprindă și pe mărturisitorii neprigoniți, dar nu mai puțin împortanți. Rămâne ca suflete râvnitoare să se aplece cu cercetarea și asupra acestor părinți ai Bisericii și să îi angajeze în evlavia generațiilor viitoare, căci merită din plin.

Un alt aspect important este de a avea cu toții grijă să nu ducerem în derizoriu demersul general de cinstire a mărturisitorilor prin înregimentarea și promovarea lor ideologică. Dar cred că de departe, cel mai important aspect este să ne însușim în viața de zi cu zi, faptele de sfințenie ale noilor martiri, astfel încât evlavia noastră să dea roade duhovnicești. Pentru că nu-i așa?... degeaba vobim de martiri, de faptele lor minunate, de minunile petrecute în temniță dacă toate acestea nu ne înduhovnicesc în mod concret. Să vadă cei mai puțin sensibili față de acest subiect cum evlavia noilor martiri este aducătoare de sfințenie în viața noastră, și negreșit îi vom câștiga prin aceasta și pe ei.

Speranțe de viitor

Credem că unul dintre cele mai importante obiective ale ortodoxiei este de a dezgropa din uitare și nepăsare patrimoniul de sfințenie și demnitate al Bisericii și al neamului românesc.

Sperăm ca prin această platformă să putem prezenta în continuare, constant și cu promtitudine, imaginea de ansamblu a lucrării duhovnicești ce ține de martirii neamului. Lucrul acesta ne va ajuta să înțelegem mai bine că lucrările noastre individuale, fie că suntem editori, prezentatori TV, istorici, preoți, călugări sau ierarhi, sunt parte integrantă din planul cel mare al lui Dumnezeu care pe toate le ocârmuiește cu minunată înțelepciune. În acest sens, sperăm ca demersurile din partea mirenilor cu cele din partea clericilor să se împletească armonios ca ițele unei frânghii, ca să mărturisim cu toții în același duh și cu aceeași statornicie. Lucrul acesta este pe cât de necesar, pe atât de firesc.

Încheiem aici gândurile noastre adunate peste an, precizând că subiectul față de martirii neamului nu este nici pe departe epuizat și suportă mult mai multe unghiuri de abordare dar sperăm că aceste câteva aspecte aduse la cunoștință să redea esențialul din momentul prezent.

Pentru orice nelămurire ori sugestie, vă stăm la dispoziție cu frățietate sperând într-o împreună lucrare care să se ridice la chemarea testamentară a Mântuitorului nostru Iisus Hristos: ”Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții”. (Ioan 13, 34-35)

Bucuria Maicii Domnului peste voi toți!

DOAMNE AJUTA..

Una din cele mai cunoscute sfaturi ale Sfinţilor Părinţi din deşert este „Stai in chilia ta şi aceasta te va învăţa pe tine toate”. Acest cuvânt preamăreşte virtutea stabilităţii. Mutarea dintr-un loc în altul nu rezolva niciodată problema – doar amână inevitabilul. Undeva, cândva, trebuie să ne confruntăm cu lupta noastră interioară şi să biruim cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Bineînţeles, nu toţi sunt pe deplin biruitori în aceste lupte din viaţă. Însă, deoarece vindecarea noastră este completă dincolo de viaţa aceasta, ea este lăsată în voia misterului harului.

Nu este nimic laic în ceea ce priveşte deşertul, arena luptelor noastre spirituale. Monahii de atunci care zburau spre deşert pentru a se ruga nu se gândeau că fac asta pentru a evita problemele şi a căuta singurătatea. Sfântul Atanasie a scris în secolul IV „Viaţa Sfântului Antonie”, unul dintre primii mari părinţi eremiţi. Acea carte a devenit „best-seller”, chiar înainte de a apărea presa şi editurile. A fost citită de mulţi oameni şi a îndemnat sute de mii de femei şi bărbaţi să intre în viaţa monahală. Creştinii moderni sunt copleşiţi atunci când aud de numărul mare de călugări existenţi în secolul V. Este greu de crezut că în deşert puteau trăi atât de mulţi.

Dar acea carte despre viaţa Sfântului Antonie nu era deloc o carte romanţioasă. Viaţa de rugăciune a Sf Antonie a fost în acelaşi timp o viaţă de luptă contra demonilor. Ei l-au chinuit şi l-au bătut. Astfel, această scriere ar fi trebuit să fi determinat generaţii întregi să nu se apropie de deşert.

În cap. 6 al Epistolei către Efeseni, Sfântul Pavel scria:

11. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.
12. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.

Observaţia Sfântului Pavel conform căreia lupta se duce contra inamicului spiritual al răutăţii care se află în văzduh (literal, „ceruri”) în mod clar nu a desconsiderat cetele de eremiţi care au invadat deşerturile din Africa şi Orientul Mijlociu sau insulele şi peşterile din Galia şi Insulele Britanice. Un motiv ar fi acela că „ceruri” nu se referă la un univers cu două (sau mai multe) dimensiuni ci este o descriere a naturii acestei lupte. Aceste „locuri cereşti” sunt cât vrei teritoriul inimii umane. Sfântul Macarie, un locuitor al deşertului scria:

Inima însăşi este un mic vas, totuşi în ea se găsesc dragoni şi de asemenea lei. Există bestii veninoase şi toate lucrurile răutăţii. Însă acolo se află de asemenea Dumnezeu, îngerii, viaţa şi împărăţia, lumina şi apostolii, cetăţile cereşti şi toate comorile harului – toate se afla acolo înăuntru, în inimă.

Locurile cereşti nu se caută contemplând o a doua dimensiune a universului, ci se găsesc în hotarele teribile (în sensul clasic al cuvântului) ale inimii umane. Aceasta era marea promisiune a deşertului: că în singurătate şi în linişte, prin intermediul rugăciunii şi al postului, omul poate intra în adâncul inimii sale şi acolo să ducă războiul care ne este dat tuturor să-l ducem. Puţini au devenit mari sfinţi. Alţii însă doar au înnebunit. Creştinătatea ortodoxă a primit un fel de ghid (manual) asupra războiului din acea parte a inimii în scrieri precum „Vieţile Sfinţilor Părinţi”, „Filocalia”, „Jugul urcuşului duhovnicesc” şi alte opere similare. Ele au rămas baza vieţii spirituale de atunci şi până în zilele noastre.

Lupta din deşert nu ignoră relaţiile cu ceilalţi oameni. Dar recunoaşte faptul că neplăcerile din aceste relaţii nu au cauza în ceilalţi oameni, ci în propria mea inimă. Iisus Hristos nu a suferit neplăceri în relaţiile Lui cu umanitatea. El era împăcat cu toţi. Noi nu putem face mai mult decât a fi precum Hristos, care El însuşi a început lupta în deşert, biruind pe vrăjmaşul acolo.

Gândirea ortodoxă de după aceea a lărgit semnificaţia termenului de „deşert” şi a recunoscut faptul că ea include orice teritoriu. Nu există loc unde mergem pentru care lupta să fie definită altfel. Fie în oraş, fie în fabrică, fie la şcoală sau la birou, câmpul de luptă al războiului nostru spiritual rămâne inima noastră. Singurătatea este doar un instrument în a învăţa a recunoaşte aceasta şi a ne concentra atenţia acolo unde trebuie.

În mod evident, majoritatea dintre noi nu părăsim relaţia cu ceialţi oameni în drumul nostru spre mântuire. Însă ar trebui să tragem concluzii corecte de la oamenii care au intrat prima oară în deşert şi care ne-au lăsat mărturia luptei lor. Nu muncim într-un loc secularizat, sub ochiul vigilent al perfecţiunii unei dimensiuni de ordinul doi a lumii. Muncim pe pământul pe care se duce bătălia între îngeresc şi demonic: inima fiecăruia dintre noi. Iar dacă inimile noastre se află acolo unde este această arenă, atunci ar trebui să recunoaştem faptul că în această arenă vom găsi marele „nor al mărturisitorilor” (Evrei 12:1).

Marea pleiadă de sfinţi care, aşa cum spune Sf Pavel în Epistola către Evrei, şi-au încheiat cu bine lupta lor şi ne înconjoară asemenea unor spectatori din arenă, nu trebuie crezut că se află undeva departe de noi, într-o altă dimensiune, privindu-ne de acolo. Astfel, e normal ca aceia care duc cel mai bine acest război spiritual să aibă mulţi prieteni printre sfinţi, pe care învaţă să-i cheme în ajutor. Pentru că deşi ar părea că aceasta este lupta „mea”, totuşi ea este lupta tuturor celor care l-au numit pe Iisus Hristos: Dumnezeu. Sfinţii nu ne înconjoară ca un mare nor de mărturisitori care se uită curioşi la noi şi în mod pasiv. Ei ne înconjoară ca să ne întărească şi să ne ajute, să ne încurajeze, şi chiar, de va fi cazul, să lupte alături de noi. În acest mod se duce războiul duhovnicesc al inimii.

A-ţi petrece timpul cu cineva care a învăţat bine lupta din inimă, înseamnă să stai la poarta Raiului. Am avut puţine ocazii să întâlnesc astfel de luptători. Pacea lor, lipsa completă a auto aprecierii, sunt semnele care îţi arată că ai intrat într-o nouă lume. Astfel de mărturisitori în viaţă sunt cea mai sonoră propovăduire a Evangheliei cunoscută pe pământ. Deoarece în inimile lor, voia Domnului se face pe pământ aşa cum ea se face în ceruri. Ei sunt lăcaşurile Noului Ierusalim şi promisiunea vie a lui Dumnezeu. Inimile lor ne arată locul unde trebuie să ne angajăm în luptă şi noi şi ne amintesc că alături de Dumnezeu totul este cu putinţă.

(Parintele Stephen Freeman)