Văzând faţa altora, mi-o văd pe a mea, fiindcă noi toţi, ca unul, suntem creaţi de Dumnezeu, dintr-un singur om, dintr-un singur sânge şi toţi, deopotrivă, suntem după chipul lui Dumnezeu şi de aceea la toţi trebuie să ne uităm curat, fără toane, fără vrăjmăşie, fără viclenie, fără lăcomie, cu iubire curată dumnezeiască.

De asemenea, văzând la icoane feţele sfinţilor, faţa Maicii Domnului şi a însuşi Dumnezeului-om, Domnul nostru Iisus Hristos, mă văd în ei pe mine însumi; fiindcă ei sunt oameni, iar Iisus Hristos, Domnul nostru, prin întrupare şi înomenire a luat întru totul firea mea omenească, dând omenirii o cinste nemăsurată, risipind duhoarea păcatului din cei ce cred şi se botează în numele Lui, înmiresmându-i cu sfinţenia Duhului Sfânt şi sălăşluindu-se în ei prin credinţă, Botez şi împărtăşirea cu dumnezeiescul Său Trup şi Sânge.

Aşadar vezi-te pe tine însuţi în ceilalţi, ca şi ceilalţi să se vadă pe ei înşişi în tine, iubeşte-i pe toţi ca pe tine însuti; şi aşa te vei vedea în Hristos, în Preacurata Sa Maică şi în feţele sfinţilor pe tine însuti şi omenirea, ca şi ei să vadă în tine pe ei înşişi, în măsura în care te vei asemăna lui Dumnezeu şi după virtuţi şi ei vor recunoaşte în tine mădularul lor, când vei veni la judecata a toată lumea şi când vei fi socotit ca pe unul de-al lor.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este mângâierea mea tare, care nu mă părăseşte nicicând; este plină de bunătate, de sfinţenie, milostivire, compasiune – ceea ce eu nu am şi este în Ea cu prisosinţă. În mine nu este curăţie, sfinţenie, bunătate sinceră şi milostivire; în Ea însă toate acestea sunt cu prisosinţă şi prin rugăciunile şi prin mijlocirea Sa, Ea poate să ceară orice de la Fiul şi Dumnezeul Său. De aceea mă rog Ei; oceanul iubirii Tale de oameni, izvorul cel nesecat al bunătăţii şi mărinimiei, revărsa-le şi asupra mea, blestematul; fereşte-mă de toată greşeală, dandu-mi înţelepciune, pastrandu-mi neîntinat sufletul şi trupul – Amin, Amin!...

DOAMNE AJUTA...

Nu de mult Îl uitasem pe Cel ce nu a vrut să mă uite…Pe Cel pe care fiecare dintre noi Îl răstignim zilnic, iar și iar, cel mai mic gând greșit având efectul trist și nedrept al unei sulițe care-ncearcă să străpungă aceeași coastă fragilă. Am fost acolo și am bătut cui in Cel Nevinovat. În loc să-mi poarte pică, a îndurat păcatele mele, a avut răbdare și a găsit o cale să mă întoarcă pe drumul Vieții.

Despre asta am să vorbesc, despre lumina Sfintei Învieri pe care cred că o simțim fiecare dintre noi în adâncul inimii când ne întoarcem fața către Hristos. Atunci El, fără să șovăie sau să aștepte recompensă, ne întinde mâna să ieșim la liman. Cine oare nu a simțit lacrimile acelea de bucurie care iți spală sufletul atunci când ți-ai dat seama că nu ești singur, că Cineva și-a dat Viața ca tu să fii fericit deși ai greșit de atâtea ori?

Cu toate că a trecut puțin timp de când m-am reîntors Acasă (căci nădejdea și încrederea în Dumnezeu îmi dau senzația unui cămin) , simt că de fapt nu am plecat niciodată. Asta e lumina despre care vorbesc, asta semnifică Sfânta Înviere pentru mine, propria-mi înviere când deznădejdea, singurătatea și neputința m-au doborât.

Aici nu este vorba decât despre iubire necondiționată, dragii mei, iubire pe care noi o ințelegem într-un mod eronat astăzi și ajungem să ne întrebăm de ce ni se întâmplă tocmai nouă, unde greșim. Noi suntem de vină, noi ne facem singuri rău prin îndepărtarea inimilor noastre de la Izvorul Vieții.

Vă propun astfel un exercițiu pe care eu însămi îl practic dimineața, în drum spre facultate: încetiniți pasul, simțiți lumina caldă a soarelui cum vă încălzește obrazul și veți știi că Hristos vă dă speranță, căutați surâsul nevinovat al unui îngeraș și veți ști că Hristos vă zâmbește, priviți crenguța aceea care se zbate să țină piept puternicului vânt și veți știi că Hristos vă poartă în brațe.

Iar cei care încă nu L-au descoperit și citesc accidental acest mesaj (nebănuite sunt căile Domnului), doriţi-vă schimbarea, mergeți la Biserică, găsiți un duhovnic bun și veți vedea cum lucurile vor sta altfel, căci Hristos este doctor de suflet și nu tratează doar efectele bolii, ci vindecă bolnavul.

O primăvară cât mai senină vă doresc și fie ca Domnul să vă aibă în grija Lui!...

DOAMNE AJUTA..

De multe ori m- am întrebat, la ceas de sfat cu mine însumi, și cu cine am mai găsit, de ce era și este, încă, nevoie de o zi anume pentru vești bune. Și aș vrea să mă refer doar în ceea ce privește persoana mea.

Mă uit în stânga, caut în dreapta, merg înainte și simt că în spate am ceva cu mare trecere la inima ce simte, simte o .... cerere de: SĂ LUĂM AMINTE!

Încurcat în multe, de altfel nimicuri, simt nevoia de a fi ajutat ca undeva în mine să fac loc unui vestitor de împliniri. Asemeni multora, nu pot să rabd la infinit singurătatea. Am un gol de tip apartheid. Sufăr zilnic când nu mă pot dărui sau împlini. Și atunci apare, la ceas potrivit, Bună Vestirea: NU EȘTI SINGUR. Astfel înțeleg că undeva în sufletul meu este loc și pentru Altcineva. Nu Îl știu fizic, nu- L percep la trecut, știu doar că e un Prezent Continuu și fără El nu l- aș putea cunoaște pe cel ce are nevoie de mine, de tine, de ei, de noi, și toți... de El.

Bună e Vestirea că am cui să mă plâng, și peste toate e Bună Vestirea că- s om și aceasta deja e lucru sfânt....

DOAMNE AJUTA..

În zilele acelea Elisabeta, soţia lui Zaharia, a zămislit şi s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând: Astfel mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Şi, intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi, iată, vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi, răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei, şi aceasta este a şasea lună pentru ea, care se numea stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea".

Sfânta Evanghelie care a fost rânduită de Biserică spre a fi citită în ziua prăznuirii Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria este plină de înţelesuri duhovniceşti şi ne arată cât de minunată este lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

Neamul omenesc mergea spre moarte ca urmare a păcatului protopărinţilor noştri Adam şi Eva, şi anume ca urmare a neascultării, nepostirii (neînfrânării) şi nepocăinţei. Această sărbătoare ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Se întrupează, adică Se face om, pentru a înnoi firea omenească moştenită de la Adam cel vechi, cel neascultător, nepostitor (neînfrânat), nerecunoscător şi nepocăit.

În acest sens, una din cântările sărbătorii de astăzi spune: în pântecele celei ce Te-a zămislit pe Tine fără de sămânţă, zideşti din nou pe Adam. Deci, Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, care se realizează fără de păcat, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, este o rezidire, o recreare a firii sau naturii umane, deoarece, prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a unit în El firea dumnezeiască şi firea omenească într-o legătură nedespărţită, mai tare decât moartea şi decât iadul. Astfel, când Se zămisleşte din Fecioara Maria, Iisus Hristos începe să împlinească un plan, şi anume planul mântuirii, acela de a descoperi oamenilor cum trebuie să fie omul cel adevărat, adică unit cu Dumnezeu, nu despărţit de Dumnezeu, ascultător de Dumnezeu, nu neascultător de Dumnezeu.

Evanghelia după Sfântul Luca ne spune că Arhanghelul Gavriil, întâistătătorul între îngeri, vesteşte Fecioarei Maria că va naşte Fiu, iar acest Fiu al ei este în acelaşi timp Fiul Celui Preaînalt, adică Fiul lui Dumnezeu; Lui i se va da tronul sau Împărăţia lui David şi va stăpâni în veci peste casa lui Iacov, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit (Luca 1, 33). Aceasta înseamnă că Iisus este un împărat veşnic. Omul care Se naşte din Fecioara Maria este o Persoană veşnică, este Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu-Tatăl.

Cinstirea Maicii Domnului exprimată mai întâi de înger şi apoi de oameni

Evanghelia ne mai arată că Sfântul Arhanghel Gavriil aminteşte şi de faptul că Elisabeta cea stearpă, verişoara Fecioarei Maria, va naşte şi ea un prunc. Însă zămislirea pruncului Elisabetei a avut deja loc cu 6 luni în urmă. Cu alte cuvinte, Sfântul Ioan Botezătorul va fi cu 6 luni mai în vârstă decât Mântuitorul Iisus Hristos şi el va fi Înaintemergătorul şi Botezătorul Acestuia. Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca ne arată că Maica Domnului e numită de către înger 'plină de har' şi 'binecuvântată între femei'. Apoi ni se mai spune că Fecioara Maria este numită 'Maica Domnului meu' de către Elisabeta, verişoara sa. Nu i-a spus tu eşti verişoara mea, ci tu eşti Maica Domnului meu. Iar la întâlnirea dintre Fecioara Maria şi Elisabeta, Fecioara Maria, inspirată fiind, a profeţit că 'de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui' (Luca 1, 48-49). Deci, cinstirea Fecioarei Maria, Maica Domnului Iisus Hristos, este începută de către Arhanghelul Gavriil care i se închină şi o salută, zicând: 'Bucură-te, ceea ce eşti plină de har…!' Apoi această cinstire este întărită de către Elisabeta, verişoara sa, care o numeşte 'Maica Domnului meu'. De aceea, şi Biserica o cinsteşte pe Maica Domnului, cântându-i Bucură-te! De pildă, în Acatistul Bunei Vestiri se spune, între altele: Bucură-te, cea prin care răsare bucuria! Bucură-te, cea prin care piere blestemul!

Pentru neascultare şi lipsă de smerenie, Eva cea veche a căzut în păcat împreună cu Adam cel vechi, iar urmarea căderii în păcat a fost blestemul. Acum însă, în Fecioara Maria, Noua Evă, femeia este binecuvântată, întrucât îngerul îi spune: 'Binecuvântată eşti tu între femei!' Deci, prin Fecioara Maria se anulează blestemul cel de demult, pentru că ea este ascultătoare şi smerită. Mântuitorul Iisus Hristos, Noul Adam, Se naşte dintr-o fiinţă smerită şi ascultătoare, care îi spune Arhanghelului Gavriil: 'Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!' (Luca 1, 38). Deşi nu a înţeles taina întrupării sau a înomenirii lui Dumnezeu, Fecioara Maria a acceptat-o totuşi prin credinţă, smerenie şi ascultare. Pe cât erau de mândri Adam şi Eva care au fost înşelaţi de şarpe crezând că pot fi ca Dumnezeu fără a asculta de Dumnezeu, pe atât de smerită şi ascultătoare este Noua Evă, Fecioara Maria, şi apoi Fiul ei, Noul Adam, Iisus Hristos. Născut din Mamă smerită şi ascultătoare, Mântuitorul Iisus Hristos 'S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce' (Filipeni 2, 7-8). Deci, taina mântuirii omului este viaţa trăită în smerenie şi ascultare faţă de Dumnezeu. De aceea, în Acatistul Bunei Vestiri, Fecioara Maria este lăudată prin aceste cuvinte: Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut! Bucură-te, ştergerea lacrimilor Evei!

Sfânta Treime este tainic prezentă la întruparea lui Hristos ca om

Evanghelia ne arată că Cel ce Se naşte din Fecioara Maria ca om, există mai înainte de veci, El este Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt, iar zămislirea Lui din Fecioara Maria nu este urmarea unei nunţi fireşti, deoarece ea nu se realizează din iniţiativă bărbătească şi din pofta cărnii, ci este o lucrare dumnezeiască mai presus de fire. În acest sens, Arhanghelul Gavriil îi spune Fecioarei Maria: 'Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema' (Luca 1, 35), pentru că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă şi nimic nu este cu neputinţă.

Aşadar, vedem că Duhul Sfânt pregăteşte Întruparea Fiului, Tatăl este prezent cu bunăvoinţa şi puterea Sa, iar Fiul Care Se naşte ca om din Fecioara Maria este Sfânt, nu devine Sfânt.

Ceea ce este cunoscut în mod tainic acum numai de către Fecioara Maria va fi cunoscut public mai târziu, când Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Se botează în Iordan, iar Sfânta Treime Se va descoperi: glasul Tatălui spune din ceruri: 'Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit' (Matei 3, 17) şi Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară peste Iisus.

Mântuirea omenirii în Hristos începe prin conlucrarea Sfintei Treimi, dar şi prin acceptul liber al Maicii Domnului

Iată de ce în cultul Bisericii Ortodoxe, îndată după ce este lăudată Sfânta Treime, zicând: 'Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh', se spune: 'Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor amin', adăugându-se îndată o rugăciune sau o cântare închinată Maicii Domnului. De ce? Pentru că Maica Domnului este fiinţa umană cea mai aproape de Sfânta Treime, de vreme ce Unul din Sfânta Treime, Dumnezeu Fiul, S-a Întrupat din ea ca om şi a devenit Mântuitorul lumii.

Troparul sărbătorii Bunei Vestiri ne spune că 'astăzi este începutul mântuirii noastre […]. Fiul lui Dumnezeu (Cel veşnic) Fiu Fecioarei Se face […]'. Aceasta înseamnă că Cel ce Se naşte veşnic din Tatăl, fără mamă, în ceruri, Se zămisleşte şi Se naşte din mamă, fără tată, pe pământ. Deci, aceasta ne arată că sărbătoarea de astăzi, deşi se numeşte Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, este şi o sărbătoare împărătească a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că este sărbătoarea Întrupării sau zămislirii Lui ca om, din Fecioara Maria. Acest adevăr îl arată şi otpustul sau apolisul slujbei sărbătorii de astăzi: 'Cel ce a binevoit a Se întrupa pentru mântuirea noastră, Hristos, Adevăratul nostru Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi de oameni iubitor'.

Deci, Cel ce a binevoit a Se întrupa pentru a noastră mântuire, Hristos, Adevăratul nostru Dumnezeu, este sărbătorit în primul rând. Dar întrucât Întruparea Lui se face din Fecioara Maria, cinstim deodată cu Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei, şi pe Maica Sa, Pururea Fecioara Maria.

Iubirea lui Dumnezeu Celui Atotputernic este iubire smerită

Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic Se face Fiul Fecioarei, Cel ce trăieşte mai presus de timp şi mai presus de spaţiu, intră în timp şi în spaţiu; Cel ce este necuprins cu mintea Se face limitat, Cel nevăzut Se face văzut, Cel neîncăput de ceruri Se face încăput în pântecele Fecioarei, Cel ce este neapropiat (inaccesibil) Se face apropiat (accesibil); Cel neatins poate fi atins. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic intră în timp, ca pe noi, cei din timp, să ne înveşnicească, adică să ne dăruiască viaţa veşnică. El asumă viaţa noastră cu toate păcatele noastre, deşi El nu are păcat, ca pe noi să ne sfinţească, să ne dăruiască biruinţă asupra păcatului şi asupra morţii, şi să ne înalţe în slava Preasfintei Treimi.

Maica Domnului ne învaţă să fim smeriţi

Fecioara Maria este nedumerită când i se spune de către Arhanghelul Gavriil că va naşte Fiu, deşi ea nu ştie de bărbat (cf. Luca 1, 34-35), dar apoi când aude că aceasta este lucrarea lui Dumnezeu în viaţa ei, se supune voinţei lui Dumnezeu şi zice: 'Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!' (Luca 1, 38). Prin aceasta, Maica Domnului recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, chiar dacă această lucrare este mai presus de mintea omenească.

Maica Domnului răspunde cu smerenie chemării lui Dumnezeu. Fără acest accept al ei, exprimat în cuvintele: fie mie după cuvântul tău!, spun unii teologi, nu s-ar fi realizat zămislirea sau înomenirea Fiului lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Dumnezeu, deşi este Atotputernic, totuşi nu voieşte ca oamenii să-L iubească în mod forţat, ci voieşte ca oamenii să conlucreze cu El în mod liber. De aceea, cu multă înţelepciune şi cu mult respect, Arhanghelul Gavriil binevesteşte Fecioarei Maria care este planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii prin Fiul Său Cel veşnic Care devine om, adică Fiu al Fecioarei şi aşteaptă răspunsul ei. El nu o transformă pe ea într-un instrument sau într-un obiect, ci dimpotrivă, o consideră persoană liberă, care va naşte, ca om, Persoana a doua din Sfânta Treime, adică pe Fiul lui Dumnezeu.

Atât de mult respectă Dumnezeu libertatea noastră, încât nu vrea, datorită respectului libertăţii noastre, să ne mântuiască fără voia noastră. Deci, Mântuitorul Iisus Hristos vine şi Se întrupează cu acordul liber al Maicii Domnului, cu acest fie mie după cuvântul tău! spus îngerului care transmite voia lui Dumnezeu. Vedem în Sfintele Evanghelii că şi Mântuitorul Iisus Hristos respectă libertatea omului, zicând: 'Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie' (Marcu 8, 34), sau: 'Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine' (Apocalipsa 3, 20).

Nu întotdeauna înţelegem cum lucrează Dumnezeu în viaţa noastră dar dacă avem credinţa vie că lucrarea Lui se face spre binele nostru, atunci o acceptăm chiar dacă nu o înţelegem. Uneori vin asupra noastră necazuri, greutăţi, încercări pe care nu le înţelegem, şi atunci reacţionăm în două atitudini posibile: fie de revoltă sau de cârtire faţă de Dumnezeu, fie de smerită ascultare chiar dacă nu înţelegem taina încercărilor din viaţa noastră. Iar adesea nu înţelegem nici chiar taina marilor bucurii, taina unor succese neprevăzute şi nemeritate pe care le trăim. Dumnezeu ne apropie de El uneori prin mari bucurii pe care nu le merităm sau prin mari încercări şi necazuri pe care nu le înţelegem, dar cei smeriţi le acceptă pentru că toate le lucrează Dumnezeu spre binele celor ce îl iubesc pe El.

Chiar şi în cântările de la înmormântare se spune: 'Cela ce, prin adâncul înţelepciunii, cu iubirea de oameni, toate le chiverniseşti', adică le guvernezi, le administrezi, le conduci, cu adâncul înţelepciunii şi cu iubirea Ta de oameni. Deci, orice vine în lume peste noi, mari bucurii sau mari necazuri, sunt adesea o pedagogie, o lucrare a lui Dumnezeu pe care noi nu o înţelegem, dar dacă totuşi îl iubim pe Dumnezeu, credem în iubirea Lui şi ascultăm de El, vom înţelege poate mai târziu, cel puţin o parte, din ceea ce n-am înţeles nimic la început.

Maica Domnului este şi Maica spirituală a tuturor creştinilor

De la ea învăţăm ca să lucrăm împreună cu Dumnezeu spre mântuirea noastră şi a altora. Mântuirea, care începe prin zămislirea Fiului lui Dumnezeu din pântecele Fecioarei Maria, nu este doar mântuire pentru ea şi nici doar pentru poporul ales sau poporul evreu, ci pentru întreaga umanitate. Deci, Dumnezeu ne cheamă să lucrăm nu doar pentru noi înşine, ci şi pentru folosul multora, poate uneori şi pentru mai multe generaţii.

De pildă, când ne cheamă tainic Dumnezeu să construim o biserică, noi nu ştim atunci cât va dura biserica aceea şi câte generaţii se vor folosi de ea, dar lucrăm intrând într-un plan al lui Dumnezeu, iar prin faptul că răspundem cu bucurie şi cu smerenie ne simţim binecuvântaţi de Dumnezeu şi împreună-lucrători cu El. Aceasta este şi chemarea Bisericii: a sluji lui Dumnezeu în lume pentru mântuirea lumii, nu pentru ea însăşi. Maica Domnului este icoana Bisericii care poartă în ea pe Hristos şi apoi îl arată lumii.

În Taina Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos, o Persoană veşnică Se zămisleşte ca om dintr-o persoană din istorie, care trăieşte în timp. Ceea ce are în comun Maica Domnului cu Dumnezeu Fiul este faptul că atât Dumnezeu Fiul, cât şi Maica Domnului sunt persoane libere. Mântuitorul Iisus Hristos este Persoană dumnezeiască liberă, Maica Domnului este persoană umană liberă, pentru că omul a fost creat după chipul Persoanelor divine (cf. Facerea 1, 26).

Nici o fiinţă de pe pământ, oricât ar fi ea de frumoasă sau inteligentă, nu-i numită niciodată persoană; nici delfinul, nici calul, nici pasărea, deoarece persoană este numai omul, întrucât el a fost creat după chipul lui Dumnezeu Cel personal. Iar libertatea şi iubirea sunt, pe lângă înţelepciune şi raţiune, componente ale tainei persoanei. O persoană este raţională şi cuvântătoare, este liberă şi în acelaşi timp iubitoare. Când omul nu mai gândeşte, el nu mai este liber, iar dacă nu mai iubeşte pe nimeni, el se depersonalizează.

Aşadar, Dumnezeu nu forţează poarta inimii, ci stă lângă ea şi aşteaptă, bate la poarta inimii, ne cheamă tainic prin bucurii, prin încercări, prin necazuri, şi aşteaptă ca noi să-i răspundem, iar dacă răspundem, ne mântuim, însă dacă refuzăm iubirea Lui pierdem mântuirea, pentru că El nu voieşte ca omul să se mântuiască forţat, ci mântuirea Lui cuprinde şi respectul libertăţii noastre, adică nu este o tiranie.

În Evanghelia de astăzi, Maica Domnului ne arată cât de mare este respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, dar şi cât de mare este libertatea omului care se uneşte cu libertatea lui Dumnezeu, cât de mare este smerita împlinire a voii lui Dumnezeu când omul iubeşte pe Dumnezeu ca răspuns al său la iubirea lui Dumnezeu.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca şi noi să o cinstim pe Maica Domnului aşa cum a făcut-o Arhanghelul Gavriil, să învăţăm de la Maica Domnului smerenia şi să avem nădejdea că Dumnezeu lucrează totdeauna spre binele nostru, chiar dacă nu înţelegem taina marilor bucurii sau taina marilor încercări prin care trecem. Astfel, sărbătoarea Bunei Vestiri este sărbătoarea în care vestea cea bună este aceasta: Dumnezeu ne iubeşte şi doreşte să ne dăruiască viaţa Lui cerească şi fericirea Lui cea veşnică! Amin.

† Daniel, Patriarhul României

"Sătui de betoane, poluare şi lăcomia capitalistă, căţiva ruşi educati şi curajoşi au părăsit oraşele aglomerate ca să îşi reînceapă viaţa în mijlocul naturii. Este un gest extrem, deşi nu este la îndemâna oricui, dar cu care rezonăm mulţi dintre noi, cei care ne dăm seama că civilizaţia umană merge într-o direcţie greşită, care se va termina într-o fundatură dacă nu ne trezim la timp."

Nu doar sfinţii din pustia Egiptului au avut puterea să părăsească lumea acum câteva sute de ani, ci şi astăzi există oameni care, deşi plin de bani, dar fără timp să-şi vadă copiii, au hotărât să lase tot şi să părăsească civilizaţia urbană.

Sunt fascinat de ce putere au unii oameni!

De ce părăsesc oamenii lumea ultratehnologizată?. Pentru că sunt sătui să fie sclavii unei lumi închise, egoiste, murdare, poluate... Pentru că vor să locuiască mai aproape de natură, mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de copiii şi să se bucure de lucrurile mărunte ale vieţii.

DOAMNE AJUTA...

Se cuvine să fim după buna cuviinţă şi trebuinţă uneori copii, iar alteori bărbaţi înţelepţi şi aceasta din urmă mai ales atunci când se ridică asupra noastră patimile sau duhurile cele viclene, lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, celor de sub cer (Efes. 6, 12). Drept aceea trebuie să fim întotdeauna cu luare aminte la atacurile diavolului, căci putem noi oare să nădăjduim că el ne va lăsa neispitiţi când n-a lăsat neispitit nici chiar pe însuşi Puitorul de nevoinţe, Domnul nostru Iisus Hristos? Şi chiar El însuşi a spus lui Petru: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Luca 22, 31). Şi astfel noi trebuie ca întotdeauna să chemăm întru smerenia inimii pe Domnul şi să-L rugăm ca să nu sloboadă asupra noastră ispite mai presus de puteri, ca să ne izbăvească de cel viclean. Deoarece când Domnul lasă pe om numai în seama puterilor lui, atunci diavolul este gata să-1 macine întocmai cum macină pietrele de moară boabele de grâu....

DOAMNE AJUTA..

Știm cum a fost Domnul câtă vreme a fost în trup - a fost cu grijă față de toți, față de fiecare, față de cei ce Îl prigoneau. El este Dumnezeu Atotputernic - un singur gând și cuvânt al Său, și totul cade, totul se năruiește. Dar El ne-a arătat calea, cum se cuvine să învățăm a ne feri de rău. Domnul Însuși spune: „Să nu stați împrotivă celui viclean.” (Mt. 5:39).

Spune să nu ne împotrivim celui viclean, și a nu ne împotrivi înseamnă a ne păzi pacea lăuntrică. Împotrivirea este ceva rău, ea vrea să întoarcă ceva cu aceeași măsură și, atunci, se pornește război - hrană pentru duhurile cele căzute din văzduhuri. Iar când atacă și nu întâmpină împotrivire, atunci armele lor cad de îndată și sânt biruiți. De aceea, să ne ostenim, cu orice preț, cu ajutorul lui Dumnezeu și să Îl rugăm neîncetat: „Doamne, păzește-mi pacea lăuntrică, învață-mă să fiu un suflet liniștit, pașnic, bun - așa cum sânt îngerii și sfinții Tăi.” De aceea trebuie neîncetat să fim și cu gândurile la Dumnezeu.

Celor pe care îi iubim în viața aceasta, rudelor noastre, celor apropiați nouă le dăruim toată atenția și viața noastră, gândurile și simțirile, totul. Iar Domnul tocmai aceasta vrea de la noi - să avem luare-aminte față de Dânsul, căci El este Părintele nostru. Cu dreptate ne cere să Îi înapoiem ceea ce ne-a dat, pentru binele nostru, ca să fim părtași la bucuria dumnezeiască, la pacea și viața dumnezeiască, să nu fim străini și să nu ne chinuim singuri. Pentru aceasta, să învățăm a ne ruga neîncetat Domnului, să Îl căutăm în rugăciune neîncetată.

Sfinții Părinți spun: „De îndată ce ne trezim, grija noastră să fie la Dumnezeu, cugetele noastre să se unească cu Domnul.” Și așa, pe parcursul zilei, necurmat, neîncetat, să ne amintim de Domnul. Sfinții Părinți se rugau: „Doamne, izbăvește-mă de uitare!” Sfinții Părinți se rugau neîncetat pentru acesta, pentru izbăvirea de uitare. Căci ne pierdem în obiecte, în lucruri, în muncă… uităm că Domnul este pretutindenea, că este de față, uităm că lucrarea pe care o facem este și lucrarea Sa. Credem că oamenii sunt cei ce ne-au dat să săvârșim sarcina aceasta, și parcă o lucrăm cu voie - iar dacă o săvârșim prin voință, atunci se naște în noi cârtire și împotrivire. Așa curge viața noastră de zi cu zi, în împotrivire, așa îmbătrânim, suntem deja în vârstă, iar viața noastră a trecut în necontenită împotrivire...

DOAMNE AJUTA..

Ca să iei asupra ta rânduiala cea aspră a înfrânării desăvârşite sau să te lipseşti de tot ceea ce serveşte la uşurarea neputinţelor fireşti, nu poate să cuprindă oricine. De aceea trebuie să folosim zilnic atâta hrană cât este nevoie ca trupul, întărindu-se, să fie un prieten şi nu un duşman al sufletului şi să-1 ajute întru săvârşirea faptelor mântuirii. Altfel (din prea multă abţinere) se poate ca şi trupul să se istovească peste măsură şi sufletul să slăbească. În zilele de miercuri şi vineri, mai ales în cele patru pos-turi, este bine să folosim hrană o singură dată în zi şi îngerul Domnului se va apropia de noi.

Se cuvine să fim după buna cuviinţă şi trebuinţă uneori copii, iar alteori bărbaţi înţelepţi şi aceasta din urmă mai ales atunci când se ridică asupra noastră patimile sau duhurile cele viclene, lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, celor de sub cer (Efes. 6, 12). Drept aceea trebuie să fim întotdeauna cu luare aminte la atacurile diavolului, căci putem noi oare să nădăjduim că el ne va lăsa neispitiţi când n-a lăsat neispitit nici chiar pe însuşi Puitorul de nevoinţe, Domnul nostru Iisus Hristos? Şi chiar El însuşi a spus lui Petru: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Luca 22, 31). Şi astfel noi trebuie ca întotdeauna să chemăm întru smerenia inimii pe Domnul şi să-L rugăm ca să nu sloboadă asupra noastră ispite mai presus de puteri, ca să ne izbăvească de cel viclean. Deoarece când Domnul lasă pe om numai în seama puterilor lui, atunci diavolul este gata să-1 macine întocmai cum macină pietrele de moară boabele de grâu.

Moto: „Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase” (Andrei Pleşu)...

„Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos", afirmă Andrei Pleşu, în volumul „Despre frumuseţea uitată a vieţii", editat de Humanitas. Această carte, ce a fost publicată şi a apărut în librării la începutul anului 2011 „s-a născut în urma unei iniţiative prieteneşti. Gabriel Liiceanu a citit câteva texte apărute, în ultimii ani, în «Dilema (veche)» şi în «Adevărul» şi a ajuns la concluzia că, puse laolaltă, ar putea constitui un mic compendiu de înţelepciune cotidiană. Mi s-a părut, totuşi, prezumţios, să asum, fie şi într-o variantă minoră, postura înţeleptului. Mă cunosc prea bine ca să asum o asemenea postură", mărturiseşte autorul Acest volum este o adevărată provocare intelectuală, prin înserierea profilactică a „perplexităţilor noastre zilnice", dar şi prin deschiderea matură către „lucrurile cu adevărat importante" şi „ordinea subtilă a lumii".

Volumul cuprinde opt capitole, incluse în 280 de pagini, şi este alcătuit din următoarele titluri: „Ce facem cu viaţa noastră", „Despre lucrurile cu adevărat importante", „Ordinea subtilă a lumii", „Perplexităţi şi indispoziţii cotidiene", „Feluri de a fi", „Cetitul cărţilor", „Martirajul limbii române" şi „Cum stăm la televizor".

„N-aş vrea să par nostalgic, vetust, apocaliptic. Cred însă că este bine să luăm notă de mersul lucrurilor, să ne întrebăm, la rece, ce am câştigat şi ce am pierdut şi, dacă se poate, să întreprindem câte ceva pentru o recalibrare a facultăţilor noastre intelectuale şi sufleteşti în contextul lumii contemporane. Marile reforme morale şi instituţionale nu pot începe decât de aici, de la reforma individului, de la identificarea şi relansarea adevăratului său potenţial", punctează autorul, în volumul „Despre frumuseţea uitată a vieţii".

Filosoful şi gânditorul sau omul de cultură Andrei Pleşu, în vârstă de 64 de ani, celebru pentru cărţile sale „Minima moralia", „Jurnalul de la Tescani" sau „Despre îngeri", admite că există o legătură - nu neapărat programată - între textele adunate în acest volum: „sunt încercări de a ieşi din vârtejul «actualităţii» sau de a lua temele «actuale» drept punct de plecare către orizonturi aflate dincolo de tranzitoriu şi conjunctural. Este vorba, în fond, de câteva gânduri rapide asupra unor subiecte esenţiale, la care, în «clipa cea repede» a vieţii zilnice, nu mai apucăm să reflectăm. Nu expuneri sistematice şi pretenţioase, ci provocări de moment, sugestii de parcurs. Veacul nu ne mai lasă răgazuri nici să citim tratate, nici să le scriem. Dar nota fulgurantă, reflexia frugală, schiţa de demaraj sunt încă posibile şi utile".

„Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat"

În capitolul „Despre lucrurile cu adevărat importante", Andrei Pleşu scrie despre autenticitate, despre ce nu aduc banii, despre înrăire, dar şi despre iubirile fericite, adăugând şi câteva note despre demnitate. Tot în acest capitol se găseşte şi comentariul care dă titlul cărţii, în care autorul descrie, revoltat, alienarea pe care am ajuns s-o trăim zi de zi:  „Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost gust, condiţii de viaţă umilitoare. Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda cu o genuină evlavie splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta". Există, totuşi, soluţii să ieşim din acest cerc vicios? „Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi", conchide autorul, în comentariul „Despre frumuseţea uitată a vieţii".

Despre demnitate şi principii

În „Perplexităţi şi indispoziţii cotidiene", Andrei Pleşu vorbeşte despre principii şi demnitate, despre mâncatul sănătos, despre tranziţie şi avatarurile luxului, despre mânie şi ură ca mod de viaţă, despre frică, zgomot, inflaţia politică şi proasta intonare a libertăţii sau despre „plăcerile vinovate". Autorul şi filosoful Andrei Pleşu portretizează sarcastic câteva specii de ticăloşi, vorbeşte, cu umor, despre capitalistul român sau, cu amărăciune, despre eul propriu transformat în obsesie, masacrarea limbii române şi globalizarea manelelor.

Filosoful nu uită însă să ne arate şi partea plină a paharului: „Există încă păduri care n-au deloc un aer muribund, lacuri translucide, sate (austriece) modernizate şi totuşi patriarhale, familii demodate şi trainice, chelneri stilaţi, domni şi doamne, politicieni inteligenţi fără să fie şmecheri, oameni de afaceri cinstiţi, dar prosperi, texte bine scrise, vinuri paradiziace, păstrăvi, cremşnituri, chiparoşi şi stele". De asemenea, „există Şerban Foarţă care se joacă nebuneşte cu psalmii şi cu toate cuvintele lumii, există seri şi dimineţi, oameni care merg la biserică fără evlavii ostentative şi fără să negocieze cu Dumnezeul lor, există colinele Toscanei şi Coasta Boacii, femei frumoase şi deştepte, cărţi, solidarităţi curate, taclale prieteneşti, coincidenţe riguroase, savori melancolice, tigri albi", subliniază autorul în textul „Scurt acces de optimism".

„Ce facem cu viaţa noastră" - câteva maxime de parcurs:

A. Nicio datorie împlinită fără corolarul bucuriei. Sensul vieţii nu trebuie resimţit drept corvoadă.

B. Nicio suferinţă fără exerciţiul corelativ al răbdării. Răbdarea e un mod eficient de a căuta sensul, de a-l aştepta.

C. Nicio bucurie fără intuiţia extatică a neantului supra-luminos dindărătul ei.

D. Balastul unei vieţi nu poate dizolva sensul ei şi nu trebuie dispreţuit. El se lasă încorporat, ca soclu, în construcţia finală.

(Fragment din „Sensul vieţii. Punctaj pregătitor", volumul „Despre frumuseţea uitată a vieţii", Andrei Pleşu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011)..

DOAMNE AJUTA..

Iubiții mei, Sfânta Cruce este semnul unei ascultări…dar al unei ascultări paradoxale.

Numai după ce Hristos moare, învie, Se înalță la ceruri…înțelegem, tot mai mult, ce fel de ascultare a fost acceptarea morții de către El…și ce a produs ea în umanitatea Lui.

Pentru că în Ortodoxie ascultarea e paradoxală și nu liniară. Căci ea include nu numai ajungerea la scopuri…ci și modul, mereu altul, de a ajunge la ele.

Postul, în sine, nu te face să ajungi la…simțirea harului…

Dar postul paradoxal…sau un anume post…postirea într-un anume fel…da…

La fel e și cu ascultarea: până la un anumit moment ascultarea e acceptare…Pentru că ea e și îndrăzneală…dar și acceptarea înjosirilor de tot felul.

Și această paradoxală ascultare…creează o stare interioară paradoxală…compusă din mai multe virtuți la un loc.

Ea naște altceva mai mare decât ea…și niciodată mai mic decât ea.

La prima impresie, dintr-o perspectivă telurică, Crucea Domnului…e un final jalnic…Adică Fiul lui Dumnezeu Se întrupează…și moare în mod lamentabil…în loc să distrugă pe oricine i-ar fi stat împotrivă.

Pentru că omul trupesc are nevoie de victorii fără profunzime, de sfârșituri cu totul și cu totul eroice…în care eroismul să nu pară penibil.

Însă Sfintele Icoane surprind latura neaccentuată de Dumnezeieștile Evanghelii: că ascultarea Fiului față de Tatăl sau grija iubitoare a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Treimii față de om…e de o sinceritate și de o profunzime cu consecințe incomensurabile.

Pe când participanții la Răstignire, în marea lor majoritate, Îl vedeau pe Iisus ca pe un sleit de puteri…cei Sfinți ai Lui vedeau în interiorul persoanei Lui victoria…Victoria umanității, ajutată de Dumnezeire, împotriva a tot ce nu înseamnă unire, iubire, frățietate, conlucrare.

Și privind din interiorul nostru Sfânta Icoană, cea atât de calmă și de plină de slavă, a Răstignirii Sale, să ne întrebăm, fără menajamente: ce relevanță are pentru noi ascultarea?

Ce a produs în noi ascultarea de Dumnezeu…și, totodată, ascultarea de părinții noștri, de bunicii noștri, de duhovnicul nostru, de episcopul nostru, de părintele nostru, de cel care ne educă?

Pentru că asceza…trebuie să aibă urmări sfinte.

Ascultarea trebuie să nască o floare și mai rară: experiența, înțelegerea, intimitatea cu Dumnezeu și cu oamenii.

Și așa cad frazele frumoase, perierile de cuvinte: când ceri probe!

După cum păcatele sunt…păcate…tot la fel și probele convertirii sunt fapte de mare noblețe și nu șarlatanii.

Ce ai făcut după ce te-ai schimbat dumnezeiește prin intermediul credinței?

Care sunt lucrurile pe care le-ai făcut nu de ochii lumii…ci din normalitatea noilor simțiri pe care Dumnezeu ți le înflorește în inimă?

Cum arată noutatea vieții tale…dacă trăiești ca fiu al Împărăției și nu ca unul dus de ape?

La Vecernia de aseară, Sfânta Cruce a fost desemnată ca lemnul prin care s-a deschis Raiul…pentru cei „ce voiesc să se curățească prin post și prin lacrimi” [Triod, ed. BOR 2000, p. 310-311].

Deci ca o cale ascetică spre Rai…

Pentru că, în principiu, toate greutățile și durerile vieții sunt modul nostru ascetic, crucific, prin care biruim, în interiorul nostru, tot ceea ce ne obturează creșterea, continuarea…

Și când ne luptăm cu noi înșine ca să ne învingem slăbiciunile, comoditatea, fricile, obsesiile, panicile nu facem altceva decât să trăim, pe măsura noastră, suferințele înaintării, adică ale renașterii prin crucificare.

Cu orice pas înainte, în domeniul îmblânzirii de sine…înaintăm în frumusețea Crucii.

„Dar cum să fie frumoasă Crucea, adică durerea?”. E o întrebare…din public…

Bineînțeles că nu durerea e frumoasă…ci consecințele suportării și neabdicării sub durere…sunt frumoase.

Iar dacă rezistența la frig, la căldură, la dureri, mușchii mari și câteva replici învățate pe de rost te fac un războinic bun de filme…rezistența la durerea interioară, la umilință, la nesimțire, la invidie, la orice patimă degradantă…te face un războinic duhovnicesc, un om al sfințeniei.

Însă toate acestea sunt pe bază de…probe…

Sfințenia ortodoxă e cea mai strictă dintre științele lumii: e pe bază de probe…de la cele mai empirice…până la cele mai raționale.

Ce simți, ce ai, ce îți trebuie, cine ești…sunt date observabile cu ochii inimii. Însă întremarea în viața duhovnicească, întărirea tuturor simțurilor se face prin teologie, prin experimentarea dogmelor și a învățăturilor Bisericii în mod practic.

Ce înseamnă comuniune între oameni, ce înseamnă relație cu Dumnezeu, cum arată rugăciunea sau dragostea, ce simți când slujești un Sfânt Maslu sau când bei Sfânta Agheasmă…toate acestea nu sunt vorbe…ci realități interioare, experiențe, pe care le dobândești dacă le practici.

Și atunci ce practicăm noi, dacă nu știm să spunem mare lucru despre viața ortodoxă?

Nu știm să ne exprimăm trăirile…sau nu vrem?

De unde atâta teamă…și atâta anomie în perspectivele noastre față de realitățile cotidiene?

Da, la mijlocul Postului Mare, Sfânta Cruce leagă asceza de teologie, pentru că experimentarea teologică a Crucii duce la înțelegerea ei.

Mai întâi citești prospectul…apoi iei medicamentele…ca să le cunoști efectele pe propria-ți piele.

Mai întâi trudești la înțelegerea teologiei, te zbați să înțelegi sensurile teologice ale surselor credinței…și pe măsura înțelegerii lor te nevoiești…Te implici într-un mod practic…într-o traducere faptică a credinței.

Însă teologia după ureche duce la…pietismul fără culoare religioasă sau la o habotnicie nedeprinsă cu delicatețea.

Și ce poate fi mai grețos, decât modul de a fi al unui ortodox care îmbină toate credințele, religiile, superstițiile, transformându-le într-o salată mexicană, care te face să-ți ia gura foc?

Dar, pe de altă parte, cât de credibil poate fi zelul tău pentru credință…dacă ajungi să faci gesturi neasociabile cu bunul simț, cu delicatețea, cu cumpătarea?

…Și nu te-ai fi pierdut în sentimente fără echilibru…și nici în gesturi de furie și de orgoliu, pe care le consideri drept „sentimente evlavioase”…dacă ai fi înțeles teologia Bisericii pe măsura ta…și în pași firești, normali, fără grabă…

Iar acolo unde se preferă în materie de credință…unde se învață doar anumite dogme, pasaje, citate, prevederi…unde se înțelege, în mod prostuț, că gândurile lui Dumnezeu sunt ca ale noastre…și că El cere de la noi…cam ce ne trece nouă prin cap…se observă goana după senzațional, frica în fața durerii, neștiința în fața realelor probleme dar, mai ales…inconsistența creativă.

Dacă, realmente, ai zidit o Biserică frumoasă din piatră…cum nu poți să naști în suflet atenția față de Dumnezeu?

Dacă ai scris cărți citindu-ți adâncul…cum de nu ai învățat nimic despre cât de delicat, de profund, de provocator e adâncul celorlalți?

Dacă asculți…cum de ne enervezi?

Dacă vezi…cum de ești așa obtuz?

Dacă totul e bine, dacă nu ne lipsește nimic…de ce ascundem murdăria sub preș?

Oare noi, tocmai noi n-am aflat, că orice murdărie ascunsă…e o rușine și mai mare?

Și mă reîntorc la bucuria Crucii…

Cum să te bucuri că alții suferă? Cum să te bucuri că ei mor…sub privirea nesimțită a multora?

Însă toată slujba acestei duminici, după cum ați auzit, vorbește despre închinarea cu bucurie în fața Crucii Domnului.

Da, cu bucurie!

Pentru că e o bucurie teologică, paradoxală…și nu bucuria de suprafață, văzută ca expresie a avuției.

Bucuria Crucii e victoria ascezei, a luptei cu patimile: vindecarea de ele și umplerea noastră de slava lui Dumnezeu.

Bucuria Crucii nu țâșnește în noi datorită suferinței…ci datorită suportării ei cu delicatețe de conștiință.

Și neabdicând sub povara greutăților și a ispitelor, ridicându-ne mereu din păcate, învățând mereu din bucuriile și tristețile noastre…devenim tot mai mult acaparați de bucurie, de o bucurie tot mai trainică, tot mai dispusă să înțeleagă și să povățuiască.

Dincolo de tot ceea ce spunem și facem…rămânem cu ceea ce simțim în noi…ca rezultate/ consecințe ale vieții noastre.

Acolo e bucuria Crucii!

Bucuria crucii e ascunsă în taina inimii noastre…și ea este adusă de împlinirea, după putere, a faptelor cerute nouă de Domnul.

A faptelor cerute de El de la noi…și nu a celor inventate de noi…sau puse de noi pe seama Lui.

Și El vrea lucruri simple, clare și precise de la noi…matematic trăite și experimentate…pentru ca noi să ne deschidem ca o gură avidă …care vrea să soarbă din apa Vieții.

Dar dacă „sorbirea din apa Vieții” rămâne numai o metaforă…și nu înseamnă simțirea harului și vederea lui Dumnezeu…atunci nu suntem oameni duhovnicești și nici nu cunoaștem teologie…ci doar citate.

Citatele teologice pot fi plagiate. Nu și experiența teologică!

Experiența teologică este un ocean de trăiri și de înțelegeri…pe care o porți cu tine…în tine…despre care scrii…dacă vrei…sau taci…și o înmulțești…

Însă tăcută sau mai puțin tăcută…experiența teologică nu e mai puțin reală…și nici mai mult înțeleasă.

N-o înțeleg toți…deși mulți îi pot citi depozițiile…ci numai cei care vor sau o întrupează deja.

De aceea am spus că e o știință, una divino-umană…teologia…pentru că e conexiunea internă dintre ce a considerat Dumnezeu că putem înțelege…și ceea ce am putut înțelege luminați de către El.

Dar înțelegerea, pentru noi, e factuală.

E un fapt…și nu un șir de fraze…

De aceea, despre o realitate teologică, pe care ai experimentat-o, poți să scrii trei fraze sau 3 cărți…fără să ai orgoliul că „ai spus tot ce se putea spune”.

Însă ceea ce spui e mană cerească pentru cei care au nevoie de ele…pentru că ele reprezintă o cunoaștere experimentală a vieții veșnice.

Și dacă am fi foarte serioși cu adevărurile experimentale…cu cele care sunt consecințe ale trăirii sfințeniei am încerca să armonizăm în noi tot felul de exprimări ale acestora din sursele Tradiției.

Orice Sfânt ar fi atunci un caz unic de cercetare…pentru că am fi avizi și atenți la noutățile experimentate personal…și la modul cum acestea se întâlnesc cu experiențele celorlalți Sfinți.

Pentru că duminica de față ne întoarce la asceza postului…adică la experimentarea eclesială, comunitar-liturgică, a teologiei.

Cum arată teologia metaniei, a slujbei, a statului împreună la slujbă, a coslujirii, a cointeresării noastre soteriologice învățăm postind și rugându-ne, slujind și ajutând, ieșind din carapacea egoismului și interesându-ne de nevoile tuturor.

Căci cum am putea să ridicăm ochii la Dumnezeu fără să îmbrățișăm lumea?

Și ce fel de lume dorim noi, dacă nu o dorim plină de slava lui Dumnezeu?

Pentru că Sfânta Cruce unește toate colțurile lumii, toate eforturile umanității pentru Dumnezeu pentru a ne oferi perspectiva unui întreg format din părți și ale unor părți care nu pot trăi decât și pentru întreg.

Fuga de lume, dezinteresul față de dramele ei, înseamnă abandonarea ei.

Neabandonarea lumii înseamnă tocmai contrariul: a nu mai spori și noi răul lumii, necazurile ei, urâtul din ea.

A fi după altă paradigmă, după alt exemplu, după exemplul Lui înseamnă a ajuta efectiv lumea.

De aceea Dumnezeiasca Biserică, la mijlocul postului, ne oferă o reflecție profundă asupra mântuirii: ea înseamnă asumarea a ceea ce ești și faci până la capăt…

Nu te uita la faptul că ești minimalizat…dacă faci binele!

Nu considera că binele e lipsit de valoare în fața unui puhoi de răutate!

Nu dezerta din binele care te ține în frumusețe…pentru că ajungi ca cei pentru care vrei să păcătuiești!

Pentru ca să nu ne fie greu din cauza amărăciunii postului, ne spune Sinaxarul zilei, ni s-a pus înainte „cinstita și de viață făcătoare Cruce, ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine, să ne aducă aminte de Patima Domnului nostru Iisus Hristos și să ne mângâie” [Idem, p. 317].

Să ne mângâie cu faptul…că El, mai înainte de toți, a suferit toate acestea pentru noi…iar noi mergem pe urmele Lui…pentru ca să ne bucurăm.

Pentru că dincolo (acesta e accentul zilei!) de toate eforturile noastre ascetice stă bucuria și nu o fatidică dezolare.

Toate trec, numai bucuria nu trece!

De aceea, pentru a fi în bucurie…trebuie să mizăm până la capăt, cu toate căderile noastre, pe postul care naște bucurie și nu instinctualitate. Amin.

(Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare [2012])

Iubirea este comunitară. Dumnezeu este iubire infinită şi desăvârşită şi este infinit de comunitar şi milostiv, fiindcă chiar dintru început, când l-a zidit pe om după chipul şi asemănarea Sa, l-a chemat să între în comuniune cu El, dandu-i porunca pe care omul, dacă ar fi împlinit-o, comuniunea sa cu Dumnezeu s-ar fi întărit fără sfârşit şi în veci.

Şi atunci când cu uşurinţă şi fără ruşine omul a încălcat această poruncă, rupând legătură sfântă cu Creatorul său şi intrând în comuniune cu vrăjmaşul, diavolul, ademenit fiind de acesta – Dumnezeu, Cel în Trei Impostase L-a chemat din nou pe omul căzut să reintre în comuniune cu El, dându-i porunci limpezi, poveţe, făgăduinţe, ameninţări, mijloace pentru înnoire a lui, făgăduindu-i că va veni în lume un Răscumpărător, Fiul Sau Cel Unul – Născut.

Când a venit vremea s-a arătat Răscumpărătorul, s-a arătat însuşi Dumnezeu în trup, devenit om desăvârşit de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi rămânând mereu Dumnezeu, neamestecat şi neîmpărţit cu firea noastră; de vreme ce pruncii s-au făcut părtăşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El s-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stârpirea morţii, adică pe diavolul [Evrei 2, 14]. Ce extradordinară, uimitoare, pentru orice minte, îngerească şi omenească, această comuniune a lui Dumnezeu cu omul, a Creatorului Cel fără de început şi atotdesăvârșit cu creatura! Spăimântatu-s-au de aceasta cerul şi pământul, miratu-s-au marginile lumii că Dumnezeu s-a făcut om în trup şi pentru a-şi arăta dorinţa Sa de comuniune nu numai oamneilor contemporani arătării Dumnezeului-om în lume, ci şi oamenilor tuturor timpurilor, El a dat Bisericii Sale o poruncă preabună, preaînţeleaptă şi de mare bucurie: să săvârşească până la sfârşitul veacurilor Taina atotmântuitoare şi de mare trebuinţă a Trupului şi Sângelui Său şi a împărtăşirii credincioşilor. Şi astfel avem fericirea de a ne împărtăşi foarte, foarte des de Dumnezeire – şi ce strânsă, apropiată comuniune!

Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru El. Cel ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele Meu are viaţa veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Şi mai zice Domnul: Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui nu veţi avea viaţă în voi [în 6, 53-56]. Aceasta este comuniunea de iubire, cum a fost dintru început şi cum nu încetează să fie!

Maica lui Dumnezeu, Pururea – Fecioara Maria, e de asemenea plină de dragoste pentru omenire şi îndeosebi pentru neamul creştin care o cinsteşte după dreptate şi cum se cuvine. Şi cât de mişcător, de minunat, de binefăcător şi de mântuitor s-a arătat şi se arăta comuniunea. Ei cu oamenii încă de la începuturile proslăvirii Ei şi până astăzi, în nenumărate semne uimitoare şi minunate!

Câte minuni ale ocrotirii, apărării, salvării unor împărăţii şi popoare drept-măritoare, unor evlavioase persoane particulare sau unora ce s-au pocăit cu sinceritate de păcatele şi de nedreptăţile lor! Câte icoane făcătoare de minuni, fericite şi proslăvite după dreptate! După asemănarea Domnului şi Maicii Sale, ce comuniune în dragoste şi mântuire au arătat şi arăta faţă de creştinii drept–măritori sfinţii îngeri, arhangheli, mulţi, foarte mulţi sfinţi din Biserica lui Hristos, de pildă Sfântul Ierarh Nicolae, Făcătorul-de-minuni, marii mucenici Gheorghe şi Pantelimon, alţi mucenici şi mucenice: Teodor Tiron, Teodor Stratilat, doctorii fără de arginti şi făcători de minuni Cosma şi Damian, marile mucenice Parascheva, Ecaterina, Varvara şi mulţi alţi sfinţi. Să ne arătăm râvnitori către această comuniune şi să o imităm, după puteri şi noi, fiind părtăşi ai Duhului Sfânt ai ai harului lui Hristos, prin credinţa ortodoxă!

Să ne purtăm sarcinile unii altora ca să împlinim poruncile lui Hristos..

DOAMNE AJUTA..

'Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.' (Marcu 8, 34-38)

† Daniel, Patriarhul României

Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor se numeşte şi Duminica Sfintei Cruci. Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci începe cu îndemnul Mântuitorului ca fiecare om să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze Lui. Apoi întreabă Mântuitorul: 'Ce-i foloseşte omului să câştige lumea aceasta, dacă îşi pierde sufletul său? '. Iar în partea ultimă a textului Evangheliei se spune că între cei prezenţi se află oameni care 'nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere'. Deşi textul Evangheliei acestei duminici este relativ scurt, el este foarte bogat în înţelesuri duhovniceşti legate atât de taina vieţii creştine, în general, cât şi de perioada aceasta a Postului Sfintelor Paşti.

Textul Evangheliei reprezintă o iniţiere sau o luminare a credincioşilor în urcuşul lor spre Înviere, spre Sfintele Paşti. Evanghelia ne spune că pentru a dobândi mântuirea, în primul rând trebuie să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea noastră şi să-i urmăm lui Hristos, pentru că cel ce voieşte să-şi scape viaţa sa o va pierde, dar cine îşi pierde viaţa pentru Hristos şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Aceste cuvinte ne arată că există o singură modalitate sau o singură cale pentru a ne mântui: aceea de a ne uni cu Dumnezeu. Cine voieşte să-şi scape viaţa prin sine, cu propriile sale forţe intelectuale şi fizice, se va pierde, iar cine se dăruieşte pe sine lui Hristos-Izvorul vieţii veşnice, chiar până la jertfa propriei sale vieţi, acela se va mântui. Iată de ce perioada Sfântului şi Marelui Post al Sfintelor Paşti este un timp sfânt în care, prin post şi pocăinţă, ne dezlipim şi ne despătimim de ceea ce este rău în viaţa noastră, de tot ceea ce este păcat şi patimă egoistă, şi ne unim cu Hristos Cel Sfânt prin rugăciune şi fapte bune. Ne lepădăm de păcate prin post, prin înfrânare de la păcatele lăcomiei de plăcere, de avere şi putere, prin pocăinţă şi Spovedanie, ca apoi să ne unim cu Hristos prin rugăciune, Împărtăşanie şi fapte bune. În acest înţeles, Evanghelia ne spune că cine îşi pierde viaţa sau sufletul său pentru Hristos şi pentru Evanghelie, adică cel ce renunţă la voia sa proprie, egoistă şi păcătoasă, pentru a urma voia sfântă a lui Hristos, acela se va mântui, adică va dobândi viaţă veşnică. Cine trăieşte egoist, pentru sine, acela merge spre moarte, iar cine se dăruieşte în iubire curată lui Hristos şi semenilor merge spre viaţă veşnică, chiar dacă trece cu trupul său prin moarte, potrivit învăţăturii lui Hristos, Care zice: 'cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac' (Ioan 11, 25-26).

Harul lui Hristos transformă crucea noastră în cale spre Înviere

Al doilea mare adevăr pe care ni-l comunică Evanghelia din Duminica Sfintei Cruci este Taina crucii ca lumină a vieţii creştine. Evanghelia îndeamnă ca fiecare să se lepede de sine, adică să nu mai facă voia sa, ci voia lui Dumnezeu, să-şi ia crucea sa şi să urmeze lui Hristos. Aici crucea poate însemna dimensiunea nefericită a vieţii omului, partea ei de suferinţă sau durere, mai precis o boală, o neputinţă, o neîmplinire, o încercare, o constatare permanentă a finitudinii condiţiei umane, precum şi o permanentă răstignire a omului între idealul propus şi rezultatul obţinut, 'căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc' (Romani 7, 19). Pentru unul, crucea este o boală sau o patimă nevindecată, pentru altul, crucea este neîmplinirea unui ideal; pentru unul, crucea poate fi o stare nedorită, pentru altul, crucea poate fi o chemare neînţeleasă sau o şansă ratată. În multe feluri se poate înţelege cuvântul cruce, privit duhovniceşte, când îl referim la propria noastră viaţă. Totuşi, Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci este o Evanghelie a speranţei. Recunoscând noi povara vieţii sau neputinţa noastră, o aducem la Hristos, ca El să ne ajute să o purtăm. Astfel, neputinţa noastră va fi integrată în prezenţa iubirii Sale milostive, atotputernice şi smerite. Să lăsăm pe Hristos-Doctorul să lumineze viaţa noastră, să vindece neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, să ne ajute să purtăm crucea vieţii noastre spre înviere, pe calea mântuirii. Cu alte cuvinte, necazul, încercarea, neputinţa pe care le avem nu trebuie să ne despartă de Dumnezeu sau să ne îndepărteze de Dumnezeu, ci să devină motive în plus pentru a ne apropia mai mult de Dumnezeu. Încercările şi suferinţele nu ne lasă neutri niciodată. Cei care trec prin multă suferinţă şi poartă o cruce grea nu mai pot fi oameni neutri sau indiferenţi în raport cu sensul şi taina vieţii. Necazul şi suferinţa pot să-i apropie sau să-i îndepărteze de Dumnezeu! Totul depinde de credinţa lor.

Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci ne îndeamnă să asumăm şi să purtăm crucea vieţii noastre şi să facem din ea drum spre înviere, adică prilej de apropiere şi de unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Lui să-i cerem ajutor ca să fie alături de noi, să ne ajute să ne purtăm crucea spre înviere, aşa cum a purtat El Crucea Sa. Mai învăţăm, însă, din Evanghelia acestei zile şi adevărul pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-a spus ucenicilor Săi: 'sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere' (Marcu 9, 1). Prin aceasta, Mântuitorul a vrut să arate taina Schimbării Sale la Faţă, eveniment care a avut loc nu cu mult timp înainte de pătimirea şi răstignirea Sa. Atunci, pe muntele Taborului, cei trei ucenici - Petru, Iacov şi Ioan - au văzut faţa lui Iisus strălucind ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina (cf. Matei 17, 2; Marcu 9, 2-3; Luca 9, 29), iar ucenicii Lui simţeau o pace şi o bucurie negrăită (cf. Matei 17, 4; Marcu 9, 5; Luca 9, 33). Această trăire sau experienţă minunată era pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu, ea fiind 'dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt ' (Romani 14, 17). E foarte semnificativ faptul că în Evanghelia de azi Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte, în acelaşi timp, de Cruce şi de vederea slavei Împărăţiei lui Dumnezeu. În felul acesta, El pregăteşte pe ucenicii Săi să înţeleagă atât suferinţa Crucii, cât şi bucuria Învierii. Cel ce poartă crucea urmând lui Hristos merge spre Înviere, pentru că lumina Împărăţiei lui Dumnezeu intră tainic în sufletul şi în viaţa lui, iar el simte bucuria chemării lui Hristos şi e bucuros să-L urmeze, chiar dacă întâmpină greutăţi şi necazuri.

Legătura dintre Cruce şi Înviere, dintre post (asceză) şi bucurie

În Duminica Sfintei Cruci, preotul scoate Sfânta Cruce din Sfântul Altar şi o aşază pe un tetrapod (iconostas mic) spre închinare şi sărutare, în timp ce se cântă imnul: 'Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim'. De ce vorbim despre Cruce şi despre Înviere în Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post? De ce în mijlocul Postului? De ce Biserica a rânduit ca să fie pomenită Crucea în mijlocul Postului Sfintelor Paşti şi să fie deja vestite Sfintele Patimi sau Pătimiri ale lui Hristos şi Slăvita Lui Înviere?

În acest sens, Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă în primul rând că, după cum în mijlocul Raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare al Sfintelor Paşti este prăznuită sărbătoarea Sfintei Cruci celei de viaţă făcătoare. De ce? Pentru că păcatul neînfrânării (nepostirii) şi neascultării lui Adam se vindecă prin înfrânare sau postire faţă de cele materiale şi prin ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Adam şi Eva au pierdut Raiul şi Pomul Vieţii pentru că nu au postit şi pentru că nu au ascultat de Dumnezeu. Noul Adam, Iisus Hristos, făcându-Se ascultător până la moarte şi încă moarte pe Cruce, ne-a dăruit Pomul Vieţii, El Însuşi fiind Pomul vieţii, care Se dăruieşte nouă în Sfânta Euharistie. De aceea, Sfântul Isaac Sirul ne spune că Pomul vieţii din Rai era Hristos, iar acum l-am câştigat prin Sfânta Euharistie. Din acest motiv, Sfânta Euharistie ni se dăruieşte după ce am postit şi ne-am spovedit, iar în timpul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos se cântă: 'Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul Cel fără de moarte gustaţi '.

În al doilea rând, sărbătoarea Duminicii Sfintei Cruci este rânduită în a treia duminică din Postul Mare pentru a întări duhovniceşte pe cei ce postesc, arătându-le Crucea ca fiind steag de biruinţă a lui Hristos asupra păcatului şi asupra morţii, precum şi semn luminos al Învierii. De ce? Pentru că taina Învierii este ascunsă în Cruce ca iubire jertfelnică, iar taina Crucii îşi arată slava ei în lumina Învierii. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că împăraţii biruitori, când intră într-o cetate, mai întâi trimit înainte semnele biruinţei sau stindardele lor, ca să binevestească tuturor că vor veni în cetate biruitori. În mod asemănător, în mijlocul Postului, se ridică stindardul credinţei noastre, Sfânta Cruce, simbolul Răstignirii şi Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a ne încuraja sau întări în lupta cu ispitele plăcerilor (lăcomiei) şi ale durerii (teama de necazuri şi greutăţi), întrucât Crucea este semn al biruinţei iubirii smerite asupra păcatului şi asupra morţii, adică semn al Învierii. Cinstirea şi sărutarea Sfintei Cruci, însoţite de cântarea: 'Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim', ne întăresc în nevoinţa noastră duhovnicească şi în urcuşul nostru interior spre Înviere. Chiar şi în noaptea de Paşti, Crucea nu dispare, ci alături de ea se adaugă o lumânare, lumânarea Învierii, iar când preotul spune în auzul tuturor: 'Hristos a înviat!', el arată tuturor Crucea luminată de Înviere. Aceasta înseamnă că cel ce îşi poartă crucea vieţii sale şi Îi urmează lui Hristos se pregăteşte pentru Înviere. Când ne dăruim lui Hristos în iubirea smerită a rugăciunii, a postului, a pocăinţei şi a faptelor de milostenie, lumina sau harul Învierii intră tainic în sufletul nostru prin Cruce, adică prin răstignirea egoismului din noi dobândim mai multă iubire sfântă, smerită şi darnică din iubirea milostivă a lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat.

Duminica Sfintei Cruci este lumină mare şi călăuză sigură în pregătirea noastră pentru Înviere

Înţelesuri duhovniceşti multe şi adânci ale Duminicii Sfintei Cruci sunt cuprinse mai ales în cântările din Triod consacrate săptămânii a treia a Postului Sfintelor Paşti şi Duminicii Sfintei Cruci. Această duminică este o prevestire a Săptămânii Sfintelor Patimi şi a Învierii Domnului: 'Trecând a treia săptămână a cinstitului post, Hristoase Cuvinte, învredniceşte-ne să vedem lemnul Crucii celei făcătoare de viaţă, şi cu cinste să ne închinăm şi să cântăm după vrednicie; să slăvim stăpânirea Ta, să lăudăm Patimile Tale, să ajungem în chip curat la slăvita şi sfânta Înviere, la Paştile cele de taină, prin care Adam iarăşi a intrat în rai'.

Cinstirea deosebită a Sfintei Cruci este vestită în Triod în aceste cuvinte din sâmbăta premergătoare: 'Acum obştile îngereşti însoţesc lemnul cel cinstit, cu bună cucernicie înconjurându-l, şi cheamă pe toţi credincioşii la închinare. Deci veniţi cei ce vă luminaţi cu postul, să cădem la el cu bucurie şi cu frică, strigând cu credinţă: Bucură-te cinstită Cruce, întărirea lumii! '

Ziua aceasta este a închinării cinstitei Cruci; veniţi toţi la dânsa. Că revărsând razele cele luminoase ale Învierii lui Hristos, le pune înainte. Să o sărutăm deci toţi, sufleteşte bucurându-ne!'.

Cât priveşte binefacerile cinstirii Sfintei Cruci, Triodul le arată în mod concentrat în cântările lui: 'Dumnezeiasca Cruce este tăria postului, ajutătoare celor ce priveghează, întărire celor ce postesc, apărătoare celor ce li se face război. Acesteia, adunându-ne noi, credincioşii, să ne închinăm ei cu dragoste, bucurându-ne'.

Puterea harică a Sfintei Cruci provine din legătura ei cu Persoana veşnică a lui Hristos Cel Răstignit pe ea şi Înviat din morţi. După cum odinioară Adam cel vechi şi neascultător faţă de Dumnezeu şi-a întins, în miezul zilei, mâinile spre pomul oprit din mijlocul Raiului, tot aşa Hristos - Noul Adam, Şi-a întins, în miezul zilei, în mijlocul pământului, mâinile pe cruce, 'făcându-Se ascultător până la moarte, şi încă moarte pe Cruce' (Filipeni 2, 8), izbăvindu-ne astfel de păcatul neascultării lui Adam celui înşelat atunci de demoni, pe care acum i-a învins Hristos, 'biruind asupra lor prin Cruce' (Coloseni 2, 15).

Aşadar, pentru a arăta legătura dintre mijlocul Raiului, amiaza sau mijlocul zilei şi timpul din mijlocul Postului, Crucea lui Hristos este scoasă spre cinstire în mijlocul bisericii. 'În miezul zilei şi în mijlocul pământului răstignindu-Te de bunăvoie, ai smuls marginile lumii, îndurate, din mijlocul gâtlejului balaurului'. Aceeaşi idee este exprimată în Octoih, unde se spune: 'Cel ce eşti Stăpân al vremilor şi al anilor, în mijlocul pământului, la amiază, pe lemn Te-ai înălţat fiind răstignit, Îndelung-răbdătorule; şi alunecarea celui ce a suferit în mijlocul raiului pentru rodul cel pricinuitor de stricăciune ai îndreptat-o'.

Puterea Sfintei Cruci este vindecătoare şi mântuitoare, pentru că prin ea se arată iubirea milostivă a lui Hristos-Dumnezeu pentru toate popoarele adunate în Biserica Sa: 'Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului, Hristoase Dumnezeule, pe Cruce Ţi-ai întins preacuratele Tale mâini adunând toate neamurile care strigă: Doamne, slavă Ţie!'

Prin rugăciune, pocăinţă şi post, taina Crucii, ca răstignire a patimilor egoiste, este integrată în urcuşul credinciosului spre Înviere: 'Cu lemnul ai stins, Stăpâne, văpaia neascultării, pe Cruce înălţându-Te, şi ai omorât pe vrăjmaşul, fiind omorât de bunăvoie. Pentru aceasta, te rog omoară voile trupului meu, şi înviază ticăloasa mea inimă, cu postul cel ucigător de patimi, curăţindu-mă de toată întinarea, ca un Milostiv!'

În altă cântare se spune: 'Răstignindu-ne împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru noi, să ne omorâm toate mădularele trupului cu posturi, cu rugăciuni şi cu cereri'.

Dar răstignirea sau pacificarea patimilor egoiste ale credinciosului, prin nevoinţele postului, nu se limitează doar la Duminica Sfintei Cruci din Marele Post, ci ea este o constantă a întregii perioade a Postului, după cum se spune într-o cântare din Săptămâna lăsatului sec de brânză, care premerge începutul postului: 'Crucea Domnului este înfrânarea a toată desfătarea, şi lege de postire celor ce se închină ei fără încetare. Că cei ce privesc neîncetat la Cel ce S-a pironit pe ea, îşi răstignesc trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Pentru aceasta să ne sârguim să ne facem şi noi curaţi prin post; să ne împărtăşim cu Cel ce S-a împărtăşit nouă cu iubirea de oameni prin patimi şi dintru a Sa nepătimire a împărţit firii noastre, Cel ce are mare milă'.

Această vedere şi practică duhovnicească a luptei creştinului cu patimile egoiste, ca înaintare interioară a lui spre lumina Învierii, urmează viaţa şi învăţătura apostolică a Bisericii, cuprinse în cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: 'Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm' (Galateni 5, 24-25). 'Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El' (Romani 6, 8).

În această Duminică, Biserica noastră cinsteşte în mod deosebit puterea şi lumina spirituală a Sfintei Cruci ca lumină a Postului Sfintelor Paşti şi ca arvună a Săptămânii Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Iisus Hristos. În cântările din Triod, referitoare la lumina Crucii din Postul Sfintelor Paşti, Crucea este numită: 'făcătoare de viaţă', 'raiul Bisericii', 'uşa Raiului', 'noul pom al vieţii', 'pom al nestricăciunii', 'armă nebiruită', 'lauda preoţilor', 'lauda şi scăparea monahilor', 'slava mucenicilor', 'podoaba sfinţilor', 'izvor al harului', 'bucuria ortodocşilor', 'strălucirea îngerilor', 'mai luminoasă decât soarele', 'luminătoarea creaţiei'.

În rezumat, putem spune că legătura dintre Duminica Sfintei Cruci şi Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale lui Hristos se vede în însuşi faptul că viaţa creştină se sfinţeşte printr-o asceză de răstignire a patimilor egoiste ale lăcomiei (plăcerilor) şi de biruinţă asupra temerii sau fricii de durere, pentru a dobândi iubirea smerită şi milostivă ca izvor de bucurie a învierii sufletului din moartea păcatului.

În acest sens, cităm cuvintele unui bun cunoscător al înţelesului şi folosului Triodului, ca şcoală duhovnicească de pregătire pentru Sfintele Paşti:
'Prăznuirea Crucii ne permite să caracterizăm întregul Post Mare ca un timp rânduit în vederea răstignirii duhovniceşti, şi ne îngăduie să spunem că fiecare din virtuţile practicate aici ca pregătire în vederea celebrării Patimii (lui Hristos) e în fapt deja o participare voluntară şi reală, chiar dacă parţială, la jertfa Crucii. (…) În timpul Postului Mare, credincioşii sunt chemaţi să urmeze pe Hristos în pustie pentru a triumfa asemenea Lui asupra 'ispitei plăcerii', prin asceza liber consimţită şi modul de existenţă al căinţei (tropos metanoias). Odată această victorie potenţial câştigată, ei vor putea fi introduşi în cea de-a doua fază a identificării lor cu Hristos, pentru a triumfa împreună cu El asupra 'ispitei durerii', găsindu-se, aşadar, în ziua Paştelui, în starea de nepătimire pe care Hristos a venit s-o restaureze în propriul Său trup, pentru a îndumnezei firea omenească asumată şi a o elibera de 'frica morţii', căreia îi era aservită din pricina plăcerii'.*

De aceea, în duh de rugăciune, să aducem mulţumire Domnului nostru Iisus Hristos, zicând: 'Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim', spre lauda Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră.....

DOAMNE AJUTA...

Duminică am fost cu Sofia, fetiţa noastră cea mare, de 4 anişori, în vizită la două mănăstiri din judeţul Galaţi. Când am văzut ce frumos a fost afară sâmbătă, mi-am pus în gând că duminică să scot fetele la o excursie... undeva frumos.

Cea mică a fost cam somnoroasă, aşa că a rămas acasă cu soţia. Eu şi Sofia ne-am urcat în maşină foarte bucuroşi, şi am plecat. Afară erau probabil vreo 20 de grade... soare... era superb..

Am plecat spre Mănăstirea Vladimireşti din localitatea Tudor Vladimirescu. În aproximativ 30 de minute de mers cu maşina am ajuns. Zăpada încă era pe marginea drumului, dar natura dădea semne clare de venire a primăverii... deşi încă totul era uscat, verdeaţă mai deloc. Am lăsat maşina în parcarea mare de la poarta de lemn şi am plecat spre mănăstire pe jos. Sofia era foarte încântată... mai ales că putea în sfârşit să stea cu capul gol. Era un loc nou şi o vedeam bucuroasă că poate explora şi descoperi lucruri pe care nu le-a mai văzut. Ne-am oprit la lacul din încina mănăstirii, apoi am intrat în troiţa de pe partea dreaptă, apoi în lumânărar şi am ajuns apoi să păşim între zidurile groase ale mănăstirii.

Era ora 12.30, Sfânta Liturghie se terminaseră. Pe drum întâlnisem pâlcuri de oameni venind pe jos spre casele lor, sau maşini pline de creştini. Am intrat în biserică, ne-am închinat la Domnul Hristos şi la Măicuţa Lui cea Curată şi apoi am ieşit în curte. Simţeam deja atmosfera aceea de linişte specifică aşezămintelor monahale, percepeam cu toate fiinţa mea că e un loc aparte, şi asta pentru că oamenii se retrag aici pentru a se ruga. Ne-am aşezat pe băncuţe şi ne bucurăm de razele soarelui dar şi de razele nevăzute ale Duhul Sfânt care blând ne mângâiau sufletul.

După aproximativ o oră am plecat, oprindu-ne puţin şi la magazinul mănăstirii. Peste tot unde am intrat Sofia mi-L arăta pe Domnul Hristos pe Cruce şi sângele cuielor de la mâini, picioare şi din coastă. Mi-arăta îngeraşii pictaţi şi-mi spunea: „tati, ei vor fi cu noi în rai, nu-i aşa?”. Mă întreba care e Maica Domnului şi făcea mereu observaţii privind picturile sau icoanele pe care le vedea.

Am urcat în maşină şi am plecat spre Mănăstirea Buciumeni. De acolo mai erau 60 de km. În drum am oprit la o benzinărie şi am cumpărat apă şi ceva de mâncare şi după o oră bună de mers am ajuns în pădurea Buciumenilor. Aici era puţin mai frig, zăpada de pe câmp şi din pădure nu se topise încă, dar era destul de cald, peste 15 grade. Am lăsat maşina tocmai jos la poarta sculptată din lemn.

Soarele strălucea frumos printre copaci, un pârâiaş susura minunat lângă noi, păsările ciripeau armonios şi parcă toată natura de îndemna spre rugăciune şi spre a-L lăuda pe Dumnezeu. Am alergat puţin cu Sofia, ne-am făcut poze şi apoi am intrat în incinta mănăstirii.

Am început cu magazinul bisericesc, unde Sofia a avut o conversaţie cu măicuţa care vindea. Eram numai noi toată mănăstirea. Niciun turist. Nicio maică pe afară... probabil toate erau prin chilii se odihneau. Era trecut de ora 15.00. Eram numai eu, Sofia, şi măicuţa de la pangar. Am intrat în biserică, ne-am închinat, ne-am rugat puţin... acolo era o altă măicuţă care se ruga în linişte. Am scris câteva pomelnice şi apoi am ieşit afară.

Totul mi-aducea aminte de clipele frumoase petrecute în copilărie la ţară. Simţeam că acolo e alt ritm, alt mod de a-ţi trăi viaţa. Totul îţi mergea la suflet...

Mai la vale puţin, tot în curtea mănăstirii văzusem câţiva stupi şi am decis s-o duc şi pe Sofia să-i vadă. Până acolo ne-a atras atenţia grajdul de văcuţe. Ne-am îndreptat spre ele, le-am văzut cum stăteau făcându-şi amiază, apoi am văzut şi tăuraşul, şi pisica. Pentru un copil crescut la oraş, care primeşte toată mâncarea de la hipermarket, e foarte important să-i arăţi de unde vine de fapt lăpticul pe care-l bea dimineaţă, mierea de albine, roşiile, castraveţii, şi în general tot ce mâncăm noi.

Am ajuns şi la stupii de albinuţe... s-a uitat puţin speriată că o s-o pişte dar până la urmă i-a plăcut.

Se făcuse ora patru şi am ieşit pe jos din mănăstire şi ne-am îndreptat către un lac îngheţat din pădure, care era puţin mai la vale. Ciudat, după două săptămâni de temperaturi peste zero grade, lacul încă era plin de gheaţă.

După ceva joacă şi pe acolo, ne-am urcat în maşină şi am plecat spre Galaţi. Îi spusesem Sofiei că în drumul nostru spre casă trecem şi pe la Mănăstirea Cudalbi. Totuşi pentru că a adormit, n-am mai oprit şi ne-a dus direct către casă.

A fost o zi foarte frumoasă, petrecută alături de fiica mea. Sofia a fost foarte încântată şi s-a bucurat de fiecare moment... la un moment dat obosisem eu de câtă energie avea.

Mi-aduc cu plăcere de locurile pe care le-am vizitat prin ţară cu părinţii mei. Sunt amintiri care vor rămâne mereu în suflet şi pe ele îmi construiesc viaţa.

De fapt asta facem toţi, ne construim viaţa pe plan personal şi profesional pe ceea ce am trăit şi simţit în copilărie. Copilăria cu bucuriile, frustrările, abundenţa sau lipsurile ei ne influenţează astăzi chiar şi în cele mai mici alegeri ale noastre.

Voi ţine minte toată viaţa ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „cea mai mare avere pe care poţi să i-o laşi copilului este Hristos”. Încerc pe cât de mult posibil să le transmit fetiţelor noastre credinţa în Dumnezeu, prin exemplu propriu, al meu şi al soţiei, şi prin implicare lor în viaţa Bisericii. Obiectivul numărul unu pentru mine în educaţia lor este să le transmit credinţa în Hristos şi iubirea faţă de oameni.

Pelerinajele la mănăstiri sunt ocazii minunate de a întări credinţa copiilor în Dumnezeu. Mănăstirile prin liniştea şi pacea Duhului Sfânt atrag la ele până şi pe cei mai mari păcătoşi adulţi... ce să mai zicem de copii care sunt fără de păcat, curaţi şi sinceri. Vreau să le învăţ de mici, pe Ilinca şi Sofia cu mersul la mănăstire pentru ca atunci când vor fi mai mari să vină singure de bunăvoie şi să ştie că aici îl vor întâlni mereu pe Dumnezeu, şi vor da aici de persoane care au lăsat totul pentru împărăţia cerurilor.

Într-o lume desfrânată şi în fugă după plăceri, mănăstirile dau alt ritm vieţii, mai domol dar autentic, mai lin dar plin de pacea aceea pe care lumea nu ţi-o poate oferi. Într-o lumea plină la refuz de mizerii, mănăstirile sunt temple ale frumuseţii dumnezeieşti... adevărate grădini ale raiului, unde oamenii trag să se liniştească, să-şi spună ofurile şi să scape de grijile cotidiene.

Ce bucurie că avem atâtea mănăstiri în ţara noastră! Ce bogăţie spirituală imensă reprezintă ele pentru noi!

Vreau să leg toată viaţa şi amintirile fetiţelor noastre de relaţia cu Dumnezeu, ca să ştie mereu că El e Cel ce le poartă de grijă şi le iubeşte.

Pelerinajele construiesc aşezarea sufletească a copiilor pentru viitor. Bucuria pe care o simt copiii la mănăstire e o bucurie pe care n-o vor uita niciodată, şi dealungul vieţii vor căuta s-o retrăiască.

Chiar dacă uneori te costă ceva bani să te deplasezi la mănăstirile din împrejurimi, totuşi gândiţi-vă la ei ca la o investiţie în copilul dumneavoastră.

De câte ori n-am cheltuit un milion de lei aiurea, pe tot felul de prostii...

Ce înseamnă aceşti bani când ştiu că prin ei am adus-o puţin mai aproape de Dumnezeu ?

Aş fi împărtăşit cu voi cu drag câteva fotografii din pelerinaj, dar telefonul meu nu se mai încarcă şi acum e închis, şi nu pot descărca pozele de pe el. Dacă reuşesc să-l resuscitez promit că postez câteva fotografii. :) Poza din articol e una luată de pe net.

Doamne ajută!

Următorul fragment a fost trimis de un prieten drag şi un cititor frecvent al blogului. Este luat de la Richard Wurmbrand din "Cu Dumnezeu în regim de izolare". Wurmbrand, un pastor luteran care a fost întemniţat în timpul regimul comunist din România,  întotdeauna îi vorbea de bine pe ortodocşii pe care i–a întâlnit în acele locuri de detenţie, şi explica acele simţăminte pe care suferinţa pentru Hristos le aduce adesea.  Am fost profund impresionat de acest citat.

+++

“Am încercat odată să explic "teologia sistematică' unui pastor rus al Bisericii Ruse Secrete care nu a văzut niciodată  o carte cu Noul Testament întreagă. Sistematic, am început să–i explic învăţăturile despre Divinitate, despre unitatea Sa în trei Persoane, învăţătura despre păcatul originar, despre mântuire, despre Biserică, despre Sfintele Taine, despre Biblie ca revelaţie infailibilă.

“El a ascultat cu atenţie. Când am terminat, el mi–a pus o întrebare mai surprinzătoare: ‘Cei care au crezut aceste sisteme teologice şi au scris despre ele într–o ordine atât de perfectă, au dus vreodată vreo cruce?" A continuat: "un om nu poate gândi sistematic nici atunci când are o puternică durere de dinţi. Cum poate un om care duce o cruce să gândească în mod sistematic? Dar un creştin trebuie să fie mai mult decât purtător de cruce grea; trebuie să împărtăşească răstignirea lui Hristos. Durerile lui Hristos sunt ale sale, şi durerile întregii creaţii. Nu este nicio durere şi suferinţă în întreaga lume care să nu–L întristeze şi pe El. Dacă un om este răstignit cu Hristos, cum poate el să gândească în mod sistematic? Poate exista o astfel de gândire pe o cruce?

Iisus însuşi a crezut nesistematic pe cruce. El a început cu iertarea; a vorbit despre un Rai în care chiar şi un tâlhar a avut loc; apoi a fost cuprins de disperare că, probabil, ar putea să nu mai existe un loc în Rai tocmai  pentru El, Fiul lui Dumnezeu. Se simţea El însuşi părăsit. Setea Sa era aşa de greu de suportat încât a cerut apă. Apoi şi–a predat sufletul în mâinile Tatălui. Dar nu a urmat linişte, doar un strigăt puternic. Mulţumesc pentru ce încerci să mă înveţi. Am impresia că doar repeţi, fără prea multă convingere, ce alţii te–au învăţat pe tine”.

+++

Această poveste ilustrează distanţa mare dintre teologie ca şi construcţie intelectuală, sau chiar o aşa numită interpretare “raţională” a Scripturii şi ceea ce Stareţul Sofronie odată a numit “conştiinţa dogmatică”. Părinţii Bisericii nu ne oferă teologia ca pe “cea mai bună presupunere” sau ca un fruct al gândirii superioare. Ceea ce ştim în Biserică ca dogmă, ştim pentru că este cunoscut cu adevărat şi experienţial. Este cunoscut că Scriptura îl cunoaşte pe Dumnezeu şi că Biserica cunoaşte Scriptura.

Lupta noastră în Postul Mare este unirea zilnică a corpului şi a sufletului în Duhul lui Hristos. Într–o astfel de uniune şi asceză care este naturală, încet devine posibil să–L cunoaştem pe Dumnezeu, şi lucrurile care se referă la Dumnezeu.

“Ia–ţi crucea” este porunca lui Hristos. Fără această “luare a crucii” nu vom ştii nimic.

(Părintele Stephen Freeman)

Poate că pare devreme pentru a vorbi despre zdrobirea porţilor iadului (nu este ceva ce ar trebui să fie lăsat până la Paşti?), dar Biserica ne angajează ca “zdrobitori de poartă” mult mai devreme în Postul Paştelui decât chiar Sfintele Paşti în sine. Sâmbetele de aducere aminte (“Sâmbetele morţilor”) pe care le avem şi în care ne rugăm pentru cei răposaţi (sunt aproape în fiecare sâmbătă din Post) sunt mici readuceri aminte că de Paştele Domnului nostru s–au sfărâmat porţile, şi astfel noi putem să ne rugăm liberi pentru răposaţi.

Pasajul din Scriptură (Matei 16:18), atunci când Hristos spune că “porţile iadului nu vor birui Biserica” este adesea interpretat în sensul că Biserica va fi ocrotită de atacurile duşmanului. Acesta este un mod de a traduce acest pasaj. Literar pasajul spune, “porţile infernului” mai degrabă decât “porţile iadului” care pentru mine semnifică mai puţin o problemă cu duşmanul şi mai mult o problemă cu puterea morţii şi toată nimicnicia care cuprinde iadul.

În această dimineaţă, când ne–am rugat încă odată pentru cei plecaţi dintre noi am realizat că acesta nu este numai un “eveniment memorial” în care ne suportăm durerea şi ne rugăm pentru cei dragi care au plecat dintre noi. Acesta este un act Pascal esenţial, care proclamă vestea cea bună, prin rugăciunile noastre, că Hristos a călcat cu moartea pe moarte.

Ne rugăm pentru ei – şi ei se roagă pentru noi. Biserica este Una – pe pământ şi în Cer. Duminică de Duminică ne rugăm călătorind pe drumul ce duce către Sfintele Paşti. Şi acest ciclu de “Sâmbetele Morţilor” nu va fi complet decât la ultima care ne este oferită în duminica de Rusalii. Şi la “Vecernia îngenunchierii” din Duminica Rusaliilor ne vom ruga pentru toţi cei aflaţi în “iad” de la începutul lumii. Este îndrăzneală, dar aceasta este rugăciunea aşa cum este scrisă.

Persistăm în rugăciune în ciuda dificultăţilor!

(Pr. Stephen Freeman)

Cu inima sfâşiată de frumuseţea jertfei Mântuitorului, în acesta săptămână, sufletul meu plânge pentru durerea pe care şi eu I-am pricinuit-o Domnului Iisus care Şi-a dat viaţă şi pentru bietul meu suflet, pentru a fi el mântuit. Acesta Sfânta Săptămâna schimba total cursul vieţii mele obişnuite, devine nu o săptămână banală precum sunt multe altele, ci una plină de rugăciune, lacrimi şi durere.

În decursul acestei săptămâni, treburilor gospodăreşti, din prima jumătate a zilei le ia locul rugăciunea pe care împreună cu atâtea suflete din Biserică o rostim în a doua parte a zilei. Anul trecut, după rugăciune toţi tinerii prezenţi în biserica am fost chemaţi de către părinte la strana pentru a cânta pricesne în timp ce dânsul miruia credincioşii. A fost un sentiment minunat, eu, care personal nu îi cunoşteam pe mulţi dintre cei prezenţi fiind la licee diferite, simţeam cum, rostind pricesnele împreună devenim un singur glas care se înalţă spre Dumnezeu, îmi simţeam sufletul uşor, cuprins de o linişte negrăită.

În Săptămâna Patimilor, este mult mai prezentă durerea, jertfa Sfântă a Bunului Pastor decât în celelalte zile, întreaga mea fiinţă fiind copleşită în fiecare an de tristeţea, învinuirea ca şi eu am contribuit cu o palmă, cu o lovitură de bici de fiecare dată când am păcătuit, de recunoştinţă că Şi-a dat viaţă şi pentru sufletul meu nevrednic.

Însăşi natura îşi schimbă faţa în preajma acestei iubiri divine, fiindcă jertfă a fost din iubire. Cum oare ar putea oamenii, principala cauză pentru care au avut loc aceste Patimi să nu se schimbe? Eu îi simt pe toţi oamenii, în aceste zile sfinte, ca o singură suflare care Îl conduce pe Cel Sfânt pe un drum anevoios dar necesar pentru eliberarea sufletelor noastre. În mulţi ani o ajutăm pe mama în bucătărie la mâncare, dar, când la televizor era difuzat filmul cu Patimile Domnului, ochii mei erau aţintiţi spre acel ecran, şi cu lacrimi în ochi priveam Patimile, în timp ce o întrebam pe mama, "cum pot să facă oamenii aşa ceva?”

Săptămâna Patimilor este şi va rămâne pentru mine cea mai grea săptămână din punct de vedere emoţional, o săptămână în care ne apropiem cu fiecare zi de momentul culminant şi anume moartea şi Învierea Creatorului pentru creatura Sa.

Articol trimis în cadrul concursului „Cum simţiţi voi legătura dintre marile sărbători ale Bisericii Ortodoxe şi viaţa noastră de zi cu zi?”..

DOAMNE AJUTA..

Nu trebuie să te dedai nici la osteneli peste măsură, pentru ca tovarăşul de vieţuire, trupul, să fie credincios şi destoinic întru săvârşirea faptelor bune. Trebuie să mergi pe calea de mijloc, fără să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga (Pilde 4, 27) şi să dai duhului cele duhovniceşti, iar trupului cele trupeşti, ceea ce este necesar pentru menţinerea vieţii vremelnice şi ceea ce se cere cu dreptate de către ea pentru viaţa comună, după cuvântul Sfintei Scripturi: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21). Trebuie să facem pogorământ faţă de sufletul nostru pentru neputinţele şi nedesăvârşirile lui şi să-i ducem cu îngăduinţă neajunsurile, cum le ducem pe ale altora, dar să nu ne lenevim a-1 îndemna şi spre cele mai înalte. Ai folosit prea multă mâncare sau ai făcut altceva asemenea, înseamnă că ai făcut ceva firesc slăbiciunilor omeneşti; nu te tulbura de aceasta mai mult decât se cuvine ca să nu adaugi o vătămare la alta, ci luptă-te cu bărbăţie spre îndreptare, iar odată cu aceasta, sârguieşte-te să-ţi păstrezi pacea sufletului, după cuvântul Apostolului: „Fericit cel ce nu se osândeşte pe sine în ceea ce aprobă” (Rom. 14, 22), sau după acelaşi înţeles al cuvintelor Mântuitorului: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerului.”(Mat. 18, 3). Trupul sleit de osteneli sau de boli trebuie întărit cu somn cumpătat, cu hrană şi cu băutură, nepăzind cu stricteţe nici chiar vremea (rânduită pentru masă şi odihnă). Iisus, după învierea fiicei lui Iair din morţi, îndată a poruncit să-i dea să mănânce (Luca 8, 55). Săvârşirea oricărui lucru bun trebuie să o punem pe seama Domnului şi să zicem cu Proorocul: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă slavă” (Ps. 113, 9). Până la vârsta de 35 de ani, adică pe la jumătatea vieţii pământeşti, lupta cea mare a omului se îndreaptă către păzirea de sine şi mulţi în cursul acestor ani nu pot stărui în virtute, ci se abat de la calea cea dreaptă către propriile lor pofte, cum mărturiseşte despre aceasta Sfântul Vasile cel Mare:  «Mulţi au adunat destule lucruri bune în tinereţe, dar, ajungând la mijlocul vieţii, n-au putut răbda ispitele valurilor ridicate asupra lor de duhurile vicleniei şi s-au lipsit de toate acele bunătăţi câştigate întru multă osteneală». Pentru aceasta, ca să nu suferi o asemenea cădere, trebuie neapărat să te pui pe sine în măsura ispitei şi în observarea atentă de sine, după învăţătura Sfântului Isaac Sirul: «Trebuie a cumpăni fiecăruia după măsura (puterii), petrecerea sa»....

DOAMNE AJUTA...

În slujba ortodoxă a Sfântului Botez, candidatul este întrebat: “Te uneşti cu Hristos?” Întrebarea este pusă de trei ori, şi la urmă este întrebat din nou la timpul trecut: “te–ai unit cu Hristos?” Este clar din acest dialog şi din însăşi rugăciunile slujbei Botezului că această întrebare merge la centrul înţelegerii botezului de către Biserică. Într–adevăr, Botezul este doar începutul. S–ar putea spune că toată viaţa noastră este o chestiune de unire. “M–am unit cu Hristos?”

Această înţelegere a fost de importanţă majoră în viaţa mea ca şi creştin ortodox, şi cu siguranţă a jucat un rol în procesul convertirii mele. Pentru că atunci când suntem uniţi cu Hristos, nu este ceva ce se întâmplă în afara Bisericii, ci în, prin şi cu Biserica, cu Duhul Sfânt. Acesta este unul din motivele pentru care subiectul Ecleziologiei (doctrina Bisericii) mă interesează. Pentru că, aşa cum am mai spus în postările mele anterioare, Biserica nu este ceva separat de doctrină. În mod corespunzător, Biserica este ceea ce doctrina “descrie prin dogmele ei”, dacă aş putea fi aşa de îndrăzneţ.

Tot ceea ce Hristos ne–a dat în moartea şi învierea Sa este unirea noastră cu El. În scrisoarea către Efeseni Sfântul Paul rezumă asta prin a scrie:

El ne-a făcut cunoscută taina voii Sale pe care, potrivit bunăvoinţei Lui, mai dinainte întru Sine o plănuise spre buna rânduială a plinirii vremilor: toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, să fie iarăşi adunate întru Hristos; în El. (1:9 – 10)

Şi puţin după aceea afirmă:

Nu încetez să mulţumesc pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele, pentru ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duh de înţelepciune şi de descoperire spre cunoaşterea Lui; şi să vă lumineze ochii inimii, pentru ca voi să pricepeţi care este nădejdea la care El v'a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui întru cei sfinţi şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Sale întru noi, cei ce credem, potrivit cu puterea lucrătoare a tăriei Lui pe care El a făcut-o să lucreze în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa întru cele cereşti, mai presus decât toată Începătoria şi Stăpânia şi Puterea şi Domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor, şi pe toate I le-a supus sub picioare, şi pe El L-a dat peste toate Cap Bisericii care este trupul Său, plinătatea Celui ce pe toate întru toţi le plineşte. (1: 16–23)

Unirea cu Hristos despre care vorbeşte Sfântul Pavel nu este altceva decât Biserica care este trupul lui Hristos. Suntem botezaţi “în Trupul Său” şi ne trăim toată viaţa noastră ca şi creştini  în Trupul Său. Biserica nu este secundară scopului lui Hristos, nu este nicio asociere simplă de credincioşi, ci este chiar taina unirii cu Dumnezeu care este scopul Său în toate lucrurile.

În pelerinajul meu, înţelegerea caracterului esenţial al Bisericii a fost un punct de cotitură – o recunoaştere că Biserica este o problemă serioasă, şi nu doar un punct de confort creştin. Dacă scopul lui Dumnezeu este adunarea tuturor lucrurilor în unul, atunci acea adunare este Biserica în sine.

Ştiind că nu a început să răspundă la toate întrebările mele, am început să–mi incadrez întrebările. Unde este Biserica? Cum este Biserica? Care este relaţia mea cu Biserica?

Sfântul Pavel recunoaşte în acelaşi pasaj din Efeseni că ceea ce ştim despre Biserică nu este încă ceea ce va fi. Spune că noi:

Am fost pecetluiţi cu Duhul cel Sfânt al făgăduinţei – arvuna moştenirii noastre –, în vederea răscumpărării celor dobândiţi, spre lauda slavei Sale. (13 – 14)

Nu este ceva desăvârşit ceea ce căutăm, nici ceva desăvârşit ce ar trebui să încercăm să creăm. Este noua creaţie a lui Dumnezeu pecetluită de Duhul Sfânt, până la timpul plinătăţii moştenirii noastre.

Pe o bază zilnică întrebarea “te–ai unit cu Hristos?” rămâne cea mai bună auto–examinare pe care am găsit–o. Îmi aminteşte de singurul meu scop al fiecărei acţiuni. Tot ceea ce trebuie să fac este să mă unesc cu Hristos. Fie că este iubirea de aproapele şi de duşman, rugăciunea, studiul, postul – totul – este de a mă uni cu Hristos.

Să dea Dumnezeu să cunoaştem viziunea pe care Sfântul Pavel ne învaţă în Scrisoarea către Efeseni şi să ne unim cu Hristos.

(Părintele Stephen Freeman)

Am stat şi m-am gândit la citatul acest mult timp. Cred că este printre cele mai frumoase citate despre iubire. De ce? Pentru că prin citatul acesta Fericitul Augustin spune clar că iubirea înseamnă viaţă.

Sunt non-stop înconjurată de adolescenţi şi tineri care se sufocă iubind. Care ajung la disperare, care se afundă într-o depresie atât de groaznică încât cred că ajung să-şi trăiască propriul iad. Pare un paradox, cum poate iubirea să-ţi facă în suflet un adevărat iad? Cum poate iubirea să ne arunce pe culmile disperării, ale deznădejdii? Cum poate iubirea să ne mutileze sufletele, să ne împingă spre automutilare? Cum poate iubirea să ne facă să ne urăm pe noi înşine? Dacă aceasta " iubire" face aşa ceva cu noi, cu sufletele noastre, înseamnă că nu e iubire adevărată. E o iubire bolnavă, egoistă, distrugătoare.

Iubirea adevărată niciodată nu va fi bolnavă, nu va pune lacăte la sufletele noastre, nu ne va izola de ceilalţi. Dimpotrivă, ne va face să ne deschidem, să primim pe ceilalţi oameni în ele, nu ne va duce pe culmile deznădejdii ci ne va da întotdeauna speranţă. Ne va da întotdeauna dorinţa de a merge mai departe tocmai de dragul fiinţei iubite căreia îi putem fi alături nu căzând în prăpastie ci continuând drept drumul pe care am pornit.

Am cunoscut o tânără care timp de 2 zile nu mai mâncase nimic din dorinţa de a muri pentru că fusese părăsită de iubitul său. Era nervoasă, ura pe toată lumea şi era plină de lacrimi. Am stat şi am privit-o şi m-am gândit: “Nu. Acesta nu poate fi chipul iubirii adevărate”. Iubirea adevărată nu e egoistă, adică nu se canalizează cu toată puterea spre o singură persoană iar pe ceilalţi din jur îi urăşte. Iubirea adevărată nu este un animal sălbatic care-şi apără hrana de teamă ca altcineva să nu vină şi să i-o fure.

Am observat un lucru, adolescenţii care suferă din dragoste şi se izolează, de fapt o fac de bună voie. Şi această concluzie nu este una făcută pentru a-i judeca, ci e doar o simplă constatare. Se izolează pentru că pur şi simplu le este frică de faptul că dacă ar fi înconjuraţi de alţi oameni, acele persoane ar avea puterea să îi distragă atenţia de la suferinţa lui, de la aşa-numita dragoste pe care o simte pentru acel cineva.

Tocmai din acest motiv acea dragoste nu este una sănătoasă şi deci nu este una adevărată. Când iubeşti cu adevărat nu ai teamă că o persoană din exterior te-ar putea face să nu mai iubeşti. Nu te izolezi de ceilalţi şi nu vezi în ceilalţi nişte "inamici" care vor să îţi ia iubirea. Pentru că acea iubire îţi este în suflet mereu, merge în acelaşi pas cu sufletul tău, se suprapune perfect peste el. Nu-l sufocă, nu-l distruge, îl lasă să trăiască, doar că în acelaşi timp trăieşte şi ea, în el. Se ascunde acolo, într-un colţ, se face mică, însă devine tot mai profundă.

Acum ceva timp am discutat cu mama despre o veche prietenă de familie. Doamna respectivă este bătrână acum şi văduva de cel puţin 19 ani. Din câte îmi povestea mama, acea doamnă era de nedespărţit de soţul ei, au fost întotdeauna împreună, până când el a decedat. M-am gândit într-o seară când vorbeam pe subiectul acesta, "de ce nu s-a recăsătorit?", probabil pentru că nu a găsit o persoană pe care să o iubească mai mult decât l-a iubit pe soţul ei şi cel mai probabil pentru că încă acea iubire este vie în sufletul ei. Doamna respectivă acum trăieşte în continuare în România, se bucura de copiii şi de nepoţii ei. Şi-a continuat viaţa. Da, a reuşit să şi-o continue fără a ajunge în depresie, sau la sinucidere şi asta după ce a pierdut persoană cu care a convieţuit timp de peste 20 de ani.

Tinerii din ziua de astăzi, aşa numiţii "romantici incurabili" (sau mai bine zis, sentimentali incurabili) ar fi surprinşi şi probabil ar privi dispreţuitori zicând: "ce dragoste poate fi când ea l-a uitat şi şi-a continuat viaţa?", cu alte cuvinte "cum? Nicio dramă? Nicio sinucidere? Nimic senzaţional?”, avem concepţia asta pentru că am crescut cu ideea că dragostea trebuie să fie ceva senzaţional, ceva care să uimească pe toată lumea, să fie precum o lumină extrem de puternică ce orbeşte pe toţi. Greşit. Pentru că lumina care orbeşte are o putere distrugătoare. Este profundă prin distrugerea pe care o poate cauza. Însă o lumină blândă, care te face să priveşti mai larg, în loc să-ţi fereşti ochii de ea, care te face să o admiri, care-ţi pătrunde în suflet, şi ţi-l luminează fără a ţi-l orbi, acea este o lumină vindecătoare, dătătoare de viaţă. Aceea este o lumină care este profundă prin puterea ei de a vindeca, de a încălzi şi lumina sufletul cuiva. Aşa este dragostea. Aşa este Dumnezeu.

Tinerii din ziua de astăzi merg pe ideea: "nu pot trăi fără el/ea", cu alte cuvinte ei cred că dacă se distrug pe ei înşişi, asta ar fi vreo mare dovadă de iubire. Nu. Este o dovadă de nesiguranţă, imaturitate, şi puţină dependentă. Poţi iubi şi să fii liber. Poţi iubi şi să nu te umileşti. Dacă privim, Hristos este singurul care a iubit până la apogeu, atât de mult încât şi-a dat viaţa pentru oameni, însă în niciun moment în Scripturi nu aflăm că Hristos ar fi fost dependent de cineva, s-ar fi umilit din cauza iubirii pentru oameni. Nu, El pur şi simplu I-a iubit.

Când iubeşti pe cineva asta nu înseamnă că trebuie să mergi în genunchi la acea persoană să-i cerşeşti iubire. Nicăieri nu scrie că persoana respectivă e obligată să îţi răspundă la sentimentul de dragoste. Ştiu că e dur, şi nu e deloc romantic, dar acesta e adevărul. Nu poţi obliga pe cineva să te iubească, tot ce poţi face tu este să iubeşti. Desigur că într-un fel sau altul vei suferi şi îţi vei pune de o mie de ori întrebarea "de ce nu mă iubeşte?", nu-ţi poţi impune să nu suferi, însă îţi poţi impune nivelul de suferinţă. Nu suferi până ajungi la depresie, până ajungi să te autodistrugi. În timp toată suferinţa aceea va deveni acceptare.

Adolescenţii văd dragostea precum o explozie care lăsa în urma ei artificii sau doar un dezastru. De aceea ei nu înţeleg ideea de a "merge pe drumul vieţii cu aceeaşi iubire în suflet", ei văd dragostea ca un lucru spectaculos şi incitant sau dimpotrivă, distrugător, în loc să o vadă că ceva dătător de speranţă, de încredere, de mângâiere.

Mulţi dintre tineri s-ar întreba:"cum poţi trăi fără persoana iubită?" trăieşti pentru că ştii că şi acea persoană trăieşte. Da, trăieşte în sufletul tău, în tine, trăieşte undeva şi are grijă de tine poate mult mai mult decât avea când era aproape de tine. Asta înseamnă de fapt " te iubesc", faptul că persoana respectivă va trăi mereu în noi, în amintirea şi în inima noastră. Faptul că poţi trăi chiar dacă nu mai ai persoană dragă alături, asta nu înseamnă că ai uitat-o, că ai încetat să o iubeşti, ci din contră! Înseamnă că o iubeşti cu atâta profunzime încât acea dragoste a devenit parte din fiinţa ta, din felul tău de a fi, de a trăi.

Am auzit oameni spunând că ei după ce au pierdut fiinţă dragă nu au mai găsit un motiv pentru care să trăiască. Aici cred că apare cel mai periculos lucru, în momentul în care dintr-o singură persoană faci sensul tău de a trăi. riscând să transformi acea persoană într-un idol.

În al doilea rând, sunt absolut convinsă că oricine ar fi persoana pe care am pierdut-o, niciodată acea persoană nu şi-ar dori să murim şi noi, dimpotrivă chiar, şi-ar dori să trăim şi să o purtăm mereu în inima noastră.

Avem tot dreptul să iubim. Însă nu avem voie să ne construim din iubirea aceea o fortăreaţă, o închisoare şi să ne închidem de bună voie în ea. Nu avem voie să iubim şi să ne izolăm de ceilalţi, pentru că astfel devine egoism.

Nu există “dragoste la prima vedere”, pentru că dragostea e ceva mult prea intens, mult prea profund ca să “cadă” pur şi simplu fără ca tu să depui niciun efort. Poate există la o primă vedere un fior, o emoţie în inimă, însă nu dragoste. Acel fior poate fi unul superficial că o adiere de vânt, însă poate fi şi un început de drum şi mergând pe acest drum în timp să se formeze iubirea. De aceea tinerii care spun “te iubesc” după nici o lună de relaţie o spun fie pentru că aşa ştiu ei că “trebuie spus”, fie pentru că vor să impresioneze, însă în niciun caz nu o fac pentru că o simt. Nu poţi simţi iubire pentru cineva după atât de scurt timp. Poţi să simţi apreciere, prietenie, siguranţă, afecţiune chiar, dar nu iubire în toată puterea cuvântului. Toate acestea în timp îndelungat pot duce la iubire, şi de aceea nu poate exista iubirea în deplinătatea ei de la început, pentru că prima dată ai în suflet alte sentimente care încetul cu încetul duc la dragoste.

Am observat la mulţi adolescenţi obsesia că atunci când persoana pe care ei o îndrăgesc nu le răspunde la sentiment, încearcă să îşi scoată cu toată puterea sentimentul de afecţiune pentru acea persoană. Îşi mutilează sufletul, se chinuie singure doar pentru a îşi scoate acea persoană din suflet şi din gând, cu alte cuvinte pentru “a-l uita”. Asta este încă o dovadă a ne-iubirii adevărate. Când iubeşti nu vrei să îţi scoţi din suflet pe respectiva persoană. Dimpotrivă vrei să o ai în suflet tot timpul, să te însoţească tot timpul, te bucuri că e la tine în suflet.Cu alte cuvinte nu încerci să-l uiţi, ci îl laşi să trăiască în inima ta în continuare.

De multe ori tinerii nu suferă din dragoste. Suferă din cauza încăpăţânării lor de a face să apară dragoste acolo unde Dumnezeu crede că nu trebuie să apară. De această încăpăţânare am suferit şi eu mult timp, încercând non-stop să fac un băiat să se îndrăgostească de mine, până când am înţeles că dacă acel băiat nu simte nimic pentru mine este pentru că nu trebuie să simtă. Pentru că nu este potrivit pentru mine.

Poţi să suferi din dragoste atunci când vezi că persoana iubită suferă, poţi să suferi din dragoste atunci când vezi că persoană dragă era apropiată de tine, ţinea la tine iar acum s-a îndepărtat, însă nu poţi suferi din dragoste pentru că tu ţii la cineva şi vrei ca acel cineva la rândul lui să ţină la tine şi nu o face, cu alte cuvinte nu face ceea ce vrei tu. Sigur, e normal să te simţi rănit/a, însă suferinţa nu trebuie să îţi diminueze din iubire.

Noi nu ştim dacă persoana de care ne-am ataşat sufleteşte este şi persoana potrivită, uneori poate fi un miraj, necunoscând adevărată persoană care e dincolo de aparenţe şi astfel putem suferi mai mult fiind dezamăgiţi de acel om decât dacă nu am avea tangenţe cu el tocmai datorită indiferentei lui.

Cred că cel mai greu este să acceptăm voia Lui. Adică în anumite cazuri în loc de suferinţă distrugătoare să punem răbdare îndelunga, iar în altele în loc de deznădejde, distrugere şi revolta să aducem în sufletele noastre acceptarea.....

DOAMNE AJUTA...