Mi-a luat ceva timp să ajung să termin articolul din seria abuzurilor sexuale, dar sper să fie de folos şi munca mea să aibă măcar un mic ecou. Am vorbit despre cum stau lucrurile în general in cazul unui viol, am vorbit despre victimă şi rămânea sa vorbim despre abuzator. Nu am să fac potretul celor cu patologie severă, care fac până şi paginile articolelor să se cutremure de atrocitatăţile pe care le comit.

În primul rând, abuzatorul este om; un om care a avut sau are încă o familie de origine, care şi-a întemeiat sau nu la rândul lui o familie – cu toate că de regulă au probleme în relaţionarea cu ceilalţi. În general, lipsurile din familia de origine sunt prezente în ceea ce priveste o educaţie moral-creştină, în general există carenţe afective, o lipsă de empatie şi susţinere. În general, copilul va fi expus timpuriu la materiale de natură sexuală, sau are intâlniri de natură sexuală timpurii – nu neaparat să fie abuzat la rândul lui, dar să ajungă să poată experimenta prea timpuriu sexualitatea, înainte de a avea prea multă înţelegere.

Abuzatorul nu priveşte victima ca pe o altă fiinţă umană, ci mai degrabă ca pe un obiect – atitudine care îşi are originea din educaţia primită, sau lipsa acesteia, alimentată de mesajele din media (că plăcerea personală e mai presus de orice, că ceilalţi, în special femeile sunt obiecte cărora le place să fie folosite). Expunerea la sexualitate, prea timpuriu, duce la o aplatizare a satisfacţiei, o habituare la stimulii sexuali, începând să aibă nevoie de tot mai mult pentru a ajunge la o plăcere care este şi ea nesatisfăcătoare.

E ca şi în cazul dependenţei de substanţe (alcool, droguri): are nevoie de o cantitate mai mare şi mai diversificată de material, dar nu va ajunge niciodată la o satisfacţie adevărată. E în toată regula o patimă, ca o sămânţă rea, care în timp incolţeşte, dă naştere unei plante care va face la rândul ei seminţe. Abuzatorul are o imagine distorsionată despre sine, lume în general şi despre ceilalţi. Nu are linişte pe plan spiritual, are un respect scăzut faţă de propria persoana şi faţă de ceilalţi, iar prin intermediul abuzului va încerca să coboare victima sub nivelul său, să o mutileze spiritual, pentru a fi superior ei. Va avea o satisfacţie de moment, lucru care îi va alimenta furia, setimentul de neputinţă şi josnicie. Această furie îl va face să acţioneze mai violent.

Personal, am studiat psihologia judiciara şi din această perspectivă pot sa enumăr o serie de trăsături ale abuzatorului (de citit Ioan Buş, pentru mai multe informaţii):

- Inadaptarea socială

- Duplicitatea comportamentului

- Imaturitatea intelectuală şi afectivă

- Instabilitatea emotiv-acţională, labilitatea, din cauza fragilităţii imaginei de sine

- Sensibilitatea deosebită ( capacitatea de a răspunde neinhibat la stimuli din mediul social, incapacitatea de a-şi controla raspunsuri declanşate de furie sau frustrare)

- Frustrarea şi intoleranţa la frustrare

- Complexul de inferioritate

- Egocentrismul

- Agresivitatea şi atitudinea ostilă

- Indiferenţa afectivă – pentru că nu poate empatiza cu victima, nu percepe că e greşit să se folosească de cineva sau să provoace durere altora pentru a obţine plăcere

- Dezechilibrul existenţial, cu perioade de vid existenţial pe care îl umple adesea cu diverse patimi, abuzuri, vicii, perversiuni;

Având în vedere trăsăturile enumerate mai sus, putem concluziona că abuzatorul defapt suferă destul de mult în forul său interior. În timp ce se afundă în patimi, se depărtează tot mai mult şi îşi pierde tot mai mult capacitatea de a lupta cu acestea – cum marea majoritate din noi facem, fiecare după puterea noastră. După cum spunea şi părintele Arsenie Boca în Cărarea Împărăţiei, nimic din ce facem nu poate să nu lase urme, atăt la nivel fizic căt şi la nivel duhovnicesc.

Abuzatorul are unele vulnerabilităţi moştenite, lucruri nereparate, transmise şi amplificate în timp, dar asta nu îl disculpă. Fiecare dintre noi avem unele vulnerabilităţi de acest gen, dar suntem responsabili de felul în care acţionăm, le controlăm şi încercăm să le reparăm. Ar ajuta psihoterapia, dar până la un punct, de unde orice ştiinţă devine neputincioasă. Şi în cazul unui violator, ca şi în cazul celor dependenţi de substanţe, trebuie multă trudă duhovnicească. Distanţa la care au ajuns e greu de strabătut, dar nu e imposibil să se apropie.

Oamenii aflaţi în aceasta situaţie au nevoie să se ierte pe sine, dar acest lucru poate să fie extrem de dificil. Cred ca am mai pomenit de asta, dar cel mai uşor mod de a te ierta, este dacă altcineva te iartă inainte. E ca şi cum greşeşti unui apropiat, te simţi foarte rău din cauza asta, dar inainte să poţi să îţi ierţi fapta, ai nevoie ca acel apropiat să te ierte. Cam aşa stau lucrurile şi în acest caz, numai că acel apropiat este chiar Dumnezeu. Spovedania poate să elibereze o parte din încărcătura dusă în spate atât de mult timp. În prima fază poate fi greu să te urneşti să participi la slujbe, să te urneşti să mergi la Liturghie, dar cu timpul, va deveni ca aerul: îţi vei da seama cât de mult contează când te lipseşti de acestea. Într-o lume în care se vorbeşte mult despre suflet se pare totuşi că acordăm tot mai puţină importanţă dezvoltării duhovniceşti. ...

DOAMNE AJUTA..

Doamne, ce bine e să fii oaspetele zidirii Tale : vântul bineînmiresmat, munţii care tind spre cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite în care se răsfrâng aurul razelor şi curgerea lină a norilor. Întreaga fire şopteşte tainic, toată e plină de mângâiere, păsările şi dobitoacele poartă pecetea iubirii Tale. Binecuvântat este pământul cu frumuseţea cea degrab trecătoare care deşteaptă dorul de veşnicul locaş unde întru nestricăcioasă frumuseţe se aude cântarea: Aliluia! (Condacul al II-lea din Acatistul de mulțumire ”Slavă lui Dumnezeu pentru toate”)

DOAMNE AJUTA..

Statistic, s-a constatat că tulburările de tip anxios au crescut ca prevalenţă. În acelaşi timp se constată o departare tot mai mare de credinţă. Pe scurt, anxietatea poate fi descrisă ca o stare de neliniste, frică accentuată, dar fără un obiect concret, sau tema acută de un insucces sau pericol imaginar. Frica e o stare ce se leagă de instinctul de conservare, prin urmare e eficientă în anumite situaţii, dar anxietatea este investirea cu prea multe resurse în ferirea de un pericol potenţial.

Discutând cu cineva, am lansat ipoteza următoare: “Dacă ai avea mai multa credinţă în Dumnezeu, nu te-ai mai teme atât, şi de orice.” Interlocutorul a căzut pe gânduri şi până la urmă a înţeles că avea sens ce îi spusesem. Dacă într-adevăr crezi în Dumnezeu, nu îţi mai pui problema că dacă o să se întample o nenorocire, ci te linişteşti la gândul că indiferent ce s-ar întampla, ai un ajutor de bază. Nu spun că îngrijorarea nu este bună, dar anxietatea este dincolo de îngrijorare; este teroarea că ceva o sa se întâmple, şi tu nu ai să poţi să controlezi lucrurile.

Oricum de la nivelul nostru putem controla destul de puţin, şi atunci de ce să investim atâtea resurse în îngrijorare, când putem să plecam din start cu ideea că Dumnezeu este cu noi. Multi Sfinţi au trăit izolaţi, sau înconjuraţi de mai multe pericole, dar au rezistat cu ajutorul lui Dumnezeu. E trist că mulţi au ajuns robi ai medicamentelor, pentru a scăpa de anxietate, sau au ajuns să fie înrobiţi chiar de această tulburare, când cea mai simplă rezolvare era mai aproape de ei decât ar fi crezut.

Plus că parinţii anxioşi, cresc copii anxioşi. Le transmit, mai mult sau mai puţin tacit, că e o lume periculoasă (şi într-adevăr aşa este, şi cred ca asa a fost de cand e lumea), numai ca apoi intervine greseala: trebuie să fii mereu atent la pericole. După mine, mesajul ar fi fost mai bun dacă ar fi sunat aşa: lumea e periculoasă, dar dacă mergi în lumina Lui Dumnezeu, nu are de ce sa îţi fie teamă. Acum nu am spus asta pentru ca tu, cel anxios care citeşti să mergi să îţi acuzi parinţii. Am punctat şi acest aspect pentru a întelege în profunzime lucrurile, nu pentru a scuza sau a te scuti de responsabilitate. Toţi avem un bagaj de vulnerabilităţi, transmise din generaţie în generaţie. Dar ca adulţi suntem responsabili de ceea ce facem.

Doamne ajută!

O carte în care (re)descoperi cum frământările adolescenței, curiozitatea specifică vârstei și lipsa reperelor morale, te ademenesc în brațele unei pseudo-fericiri care îți promite că îți va alina tristețea de zi cu zi dar în final te înșeală amarnic. Pentru unii, această ”fericire” este intrarea într-un anturaj rău famat dar care te acceptă așa cum ești deși nu-ți înțelege zbuciumul sufletesc, pentru alții este refugiul în desfrânare și drogurile de tot felul, însă pentru cei mai mulți dintre tineri această fericire este alcoolul sub forma unei ”chindii”, a unei ”băute” cu gașca.  Așa a început și aventura lui Ciprian cu alcoolul.

Acțiunea cărții pornește din timpul liceului. Ciprian face naveta până la școală iar la începutul clasei a IX-a resimte atât de acut lipsa de sens a vieții încât hotărăște să se îmbete în fiecare zi, timp de un an întreg, așa... ca o sinucidere plăcută.  Prieten de pahar îi va fi un coleg de liceu iar soluția cea mai simplă și ”elegantă” a beției rapide, fără efort prea mare, a fost vodca și romul.

De aici încolo, sub înfluiența nihilismului lui Cioran și a bețiilor de ocazie, Ciprian nu întârzie să-și facă probleme la școală, iar acasă probleme cu părinții. De multe ori, alcoolul îl va pune pe în situații jenante precum agresivitatea dezlănțuită pe diverse obiecte, încăierarea la discotecă sau ”prieteni” făcuți la beție, de care să îți fie rușine a doua zi.

După terminarea liceului, acțiunea se va desfășura la București, unde Ciprian urmează facultatea de psihologie. Viața de metropolă îi va oferi ocazia de a cunoaște mai muți oameni, dintre care unora le va încondeia portretele în carte iar unii îi vor deveni ”prieteni” de pahar. Ușor, ușor, Ciprian trece prin toate ”aventurile” alcoolismului, de la beția de ocazie până la a ajunge să-și pună chiar sănătatea și viața în pericol. Toate acestea culminează până la urmă cu depresia și gândurile de sinucidere.

Surprinzător este faptul că Ciprian este în același timp credincios, citește cărți duhovnicești și frecventează slujbele bisericii. Pare de neconceput să știi că un om care deși este credincios totuși ajunge la o patimă atât de evidentă ca alcoolismul. Însă realitatea din scaunul spovedaniei probează faptul că nu evidența patimei este cea care arată gravitatea ei, ci urmările ei în plan duhovnicesc și social.

Făcând o retrospectivă, pentru mulți dintre cei care l-au cunoscut, poate că Ciprian a fost doar un adolescent cu viața dezordonată, reprobabilă, dar în realitatea cea mai profundă Ciprian a fost unul din sutele de mii de adolescenți prinși în ghearele necruțătoare ale nihilismului, dar pe care  Hristos Domnul l-a scos în final biruitor, spre luarea aminte a tuturora. Părintele Seraphim Rose spunea că nihilismul , conform căruia ”Cã nuexistã nici un adevãr; cã nu existã nici o stare absolutã a lucrurilor - nici un 'lucru-în-sine'.Acesta este nihilism, şi la modul cel mai extrem.nu există niciun adevăr”, este o filozofie luciferică. De aceea, tinerii care cad pradă acestei concepții de viață trăiesc ca și cum n-ar exista vreun adevăr, ceva statornic, ceva care să merite.

Adeseori, atunci când vedem în jurul nostru tineri cu atitudine răzvrătită și sfidătoare, cu o înfățișare neconformistă ce scandalizează, nu realizăm ce luptă grea se dă în străfundurile acestor suflete naufragiate, câte gânduri negre zguduie universul lor intim pentru că nu li s-a dat piatra de temelie pe care să-și clădească sensul vieții, nimeni altul decât viața trăită în Hristos Domnul. Așa că defapt, răzvrătirea exterioară a acestor tineri este tocmai răzvrătirea față de lumea aceasta nepăsătoare cu ei și banală în așteptări, o lume care nu le dă poftă de viață... de viață veșnică, singura care are are gustul autentic al împlinirii.

Din această experiență dramatică, dureroasă, dar nu și fără amintiri plăcute, concluzia autorului este una tranșantă, ce ar trebui să dea mult de gândit tuturor celor care cochetează cu paharul: alcoolul intră în categoria mai largă a drogurilor iar prieteniile rele strică obiceiurile bune.

O carte care ar trebui citită nu numai de cei care ”se mai scapă la un pahar în plus” ci și de toți aceia care sunt corupți încet, dar sigur, de orice patimă. Nu în ultimul rând ”Diavolul din pahar” este o carte din care au de învățat nu numai tinerii, dar și părinții deopotrivă.

Cum a scăpat Ciprian de alcoolism, este pe cât de neașteptat, pe atât de elementar în viața duhovnicească.

Dacă în prima duminică din post, a Ortodoxiei, am vorbit despre legătura omului cu Dumnezeu, accentuând că Ortodoxia este cunoaștere întru adevăr a adevăratului Dumnezeu (Ps. 144,18), în această duminică vedem cum Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat cunoaște cele ale oamenilor, chiar dacă acestea ar fi ascunse.

La fel cum cunoașterea pe care o are omul despre Dumnezeu este una duhovnicească, în Duh (In. 4, 24 - Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr), vedem că și Fiul lui Dumnezeu cunoaște cele ascunse, tainice ale oamenilor: credința și gândurile, pe lângă nevoia de însănătoșire, care cade și sub incidența simțului văzului, referindu-ne la slăbănogul din Evanghelie.

Capernaumul devine scena acestei întâmplări minunate - vindecarea slăbănogului. Credința celor patru prieteni devine invitație sau provocare în vederea vindecării. Atotștiința divină se face lucrătoare și vizibilă în virtutea dragostei nețărmurite a lui Dumnezeu.

Referitor la atotștiința lui Dumnezeu, omul se va întreba, oarecum firesc – ce știe Dumnezeu despre om? TOTUL. Cele legate de trup sunt supuse cunoașterii și penrtu noi oamenii, dar vedem că Dumnezeu le cunoaște și pe cele ale sufletului - Şi văzând Iisus credinţa lor (Mc. 2, 5), dar și cele ale minții, ale rațiunii, ale intelectului - Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? (Mc. 2, 8) Aici se descoperă vrednicia cea mare la care îl cheamă Dumnezeu pe om, și anume cunoașterea în Duh sau duhovnicească, cea care depășește cunoașterea senzorială, potrivit învățăturii Sfântului Grigorie Palama, pomenit azi de Biserică.

Mai mult decât atât, revenind la fragmentul evanghelic de la Marcu, propus azi spre citire, tâlcuire și meditație, Îl vedem pe Hristos că El cunoaște și păcatele, dând chiar iertare pentru ele - iertate îţi sunt păcatele tale!(Mc. 2, 5).

Credința și gândurile noastre sunt cele care generează în om starea de curăție sau de păcătoșenie. Referitor la gânduri, merită menționată aici o zicere cu caracter de apoftegmă, de proverb, care este chiar titlul unei cărți de evlavie creștină, și anume - cum îți sunt gândurile așa îți este și viața. Acesta este adevărul, dar ne întrebăm, oare de ce este așa? Pentru că gândurile sunt ca semințele, lucruri mici, mărunte chiar, care pot germina lucruri mari, impunătoare și importante. Și cultura laică vine ca să întărească acest adevăr: „Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă”(M. Eminescu, Sărmanul Dionis). Viața noastră duhovnicească depinde în mare măsură de gândurile pe care le avem și cu care ne însoțim, fapt care l-a făcut pe regretatul părinte duhovnicesc Teofil Părăian să insiste asupra expresiei gânduri bune pentru gânduri bune.

Referitor la păcate vedem că Hristos în Evanghelie ne este prezentat ca unul care cunoaște păcatele. Și oamenii văd păcatele, uneori facându-ne chiar aspri judecători ai celor pe care îi credem păcătoși, dar important este să ne vedem propriile păcate, și nu pe ale altora.

Mântuitorul zicea referindu-se la aceste aspecte: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău?” (Mt. 7. 3-4) avem noi o preocupare în acest sens – care ce face, cum face, de ce face. Chiar am ajuns să urmărim la televizor dezbateri despre faptele altora, despre păcatele altora, cum ar fi cine cu cine mai iese, cine mai divorțează, cum și de ce a ucis un om pe altul, precum cazul de la frizeria din București. Ajungem astfel sa ne întrebăm cum de a putut omul să gândească astfel, cu alte cuvinte să ne însoțim cu gândurile care au dus la păcat. Întrebarea firească este – are vreun rost? NU. Nicidecum nu. Ajunge omul să piardă mult timp ocupându-se cu astfel de lucruri, și să nu mai avem timp – după cum zicem de multe ori – de viața noastră duhovnicească, de rugăciune.

Îi admirăm pe sfinți, ne bucură faptele lor minunate, ne cutremurăm uneori de fapte pe care Dumnezeu le săvârșește la cererea lor sau prin intermediul lor. Să nu uităm însă un lucru foarte important: Cel care îşi vede păcatele este mai mare decât cel care înviază morţii. De altfel, vederea propriilor păcate, concentrarea asupra propriilor păcate este de recomandat a fi între preocupările creștinului în această vreme a postului mare.

Zice rugăciunea sfântului Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”

Arhimandritul Serafim Alexiev zice, făcând referire la acest aspect: „Dar cum să luăm aminte la păcatele proprii? Omul păcătos nu este în stare să ajungă singur la adevărata vedere duhovnicească asupră-și. Chiar propriile lui păcate îl împiedică să le vadă! Cum se poate una ca asta? - va întreba cu nedumerire cineva. Foarte simplu! Păcatul este întuneric. În întuneric nu se observă nimic; ca să vedem lucrurile din jur, avem nevoie de lumina soarelui. Iar ca să ne conștientizăm păcatele, ne este de trebuință harul cel dumnezeiesc... În noaptea întunecoasă noi nu vedem lucrurile care ne înconjoară, însă, în ciuda acestui fapt, ele se află în jurul nostru. Faptul că noi nu le vedem nu înseamnă că ele nu există. Este suficient să ne ciocnim de ele ca să ne cunvingem de existența lor. Tot astfel este și în viața duhovnicească. Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozăviei împietririi în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate.”¹ În întunericul păcatului avem nevoie de ceva, mai bine zis de cineva care să ne lumineze. Cine poate fi Acela? E Hristos. Și nu întâmplător în această vreme de post la Liturghia Darurilor Înainte Sfințite zicem că lumina lui Hristos luminează tuturor.

A ne vedea păcatele e lucru mare, ne apropie și ne face asemănători cu Dumnezeu cel Atoateștiutor. Această vedere a păcatelor nu se face însă ca un scop final, ci ca un pas necesar înainte de a ne scăpa de ele prin singura și sigura cale existentă, anume spovedania. În această sfântă taină Hristos ne iartă păcatele și ne ia povara lor, El fiind „Cel ce ridică păcatul lumii”(In. 1, 29).

(Pr. Marcel Samsodan)

Ultima transhumanţă descrie in fotografie si film dispariţia unui mod de viaţă milenar. Este un proiect artistic, etnografic şi sociologic care insumeaza 5 ani de cercetare, 6 ţări studiate, 40.000 de km parcurşi, 100.000 de fotografii, 70 de ore material filmat şi 100 de ore înregistrări audio.

Am început acest proiect din mai multe motive. Primul este curiozitatea. Mergând cu trenul sau cu maşina am văzut pe câmp oi; uneori am jucat “oi”: un fel de numărătoarea lui Romulus şi Remus, dar cu oi, desigur. Lângă oi e şi câte un cioban. Şi am fost curios să aflu câte ceva despre ciobani. Unde dorm, ce mănâncă, ce fac toată ziua, tot anul… Am aflat că unii ciobani merg zi de zi cu oile, sute de kilometri într-un an, dorm unde îi prinde noaptea, sub cerul liber, indiferent de anotimp. Trăiesc într-o altă lume, într-un alt timp, într-un calendar cvasi-cosmic. Şi totuşi îi întâlnim din când în când.

Un alt motiv este acela că îmi place brânza. Brânza se pare că este unul dintre cele mai vechi produse româneşti de export; chiar şi etimologic. În Dicţionarul de cuvinte călătoare Alexandru Graur scrie: Cuvântul brânză după toate probabilităţile provine din substratul daco-getic; el a fost adoptat de mai toate limbile apropiate în spaţiu de a noastră. Limbile slave folosesc bryndza; din slavă cuvîntul a trecut în germană: dial. Brinse, Brimsenkäse . Mai apare şi Brinzenkäse ; în germană Käse înseamnă „brânza”, astfel că, după toate probabilităţile, avem aici o tautologie; dar se socoteşte de obicei că produsul vine din Elveţia, dintr-o localitate numită Brienz, astfel că s-a putut crede că Brinzen-käse înseamnă „brânza din oraşul Brienz”. Mult mai probabilă mi se pare ipoteza că oraşul îşi trage numele de la marfa pe care o exportă, iar aceasta a fost la început pregătită de ciobanii români. În sudul Franţei se foloseşte termenul brousse pentru „brânza de vaci”; singura etimologie care mi se pare probabilă este tot ‘brânză’ al nostru, care va fi ajuns în Franţa prin Elveţia.> Alexandru Graur, Dicţionar de cuvinte călătoare, Editura Albatros, Bucureşti 1978 Pentru că pregatirea mea este vizuală am încercat să vorbesc depre brânză, şi despre autorii ei pe limba mea, în imagini.

  Al treilea motiv este dispariţia transhumanţei. Din cauza schimbărilor ciobanii nu vor să mai fie ciobani. Sau cel puţin nu vor să mai meargă la drum zi de zi, an de an, toată viaţa. E mai mult decât o meserie, e un mod de viaţă greu, foarte greu. Şi sunt din ce în ce mai puţini ciobani care mai merg la drum. Titlul proiectului “Ultima Transhumanţă” mi-a fost dat de o familie de ciobani. De generaţii familia lor mergea la drum. Eu i-am urmărit timp de un an şi jumătate; apoi mi-au spus că renunţă la drum, la “trasformanţă” cum îi ziceau ei. Au rămas ciobani, dar sunt stabili, sedentari. În Tora, în Biblie şi în Coran putem să citim: “Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.” Ancestral, cu toţii avem o rudă mai apropiată sau mai îndepărtată cioban. Acum, noi suntem martorii dispariţiei unui mod de viaţă. Eu nu pot să mă opun dispariţiei transhumanţei, dar pot să încerc să o observ, atât cât a mai rămas.

DOAMNE AJUTA..

'În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.'

Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post al Sfintelor Paşti se numeşte şi Duminica Sfântului Grigorie Palama, încă din anul 1368, când a fost canonizat Sfântul Grigorie Palama.

Unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe, Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) s-a nevoit ca monah la Muntele Athos, în părţile în care se află acum Schitul românesc Prodromu, iar mai târziu a ajuns Arhiepiscop al Tesalonicului. El învăţa pe toţi adevărul că sfinţii mult-rugători şi smeriţi, când Dumnezeu voieşte, pot vedea încă din viaţa aceasta pământească slava sau lumina Împărăţiei cerurilor, care este lumină necreată şi veşnică. Această lumină s-a arătat Sfinţilor Apostoli Petru, Iacov şi Ioan la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe Muntele Tabor (cf. Matei 17, 1-9; Marcu 9, 1-9; Luca 9, 27-36), ea fiind harul Preasfintei Treimi împărtăşit îngerilor şi sfinţilor, ca lumină, pace şi bucurie. Învăţătura Sfântului Grigorie Palama bazată pe Sfânta Scriptură, pe scrierile şi experienţa Sfinţilor Bisericii este o notă specifică Ortodoxiei, apărată puternic de curentul isihast din secolul al XIV-lea împotriva teologiei raţionaliste şi reducţioniste scolastice.

Din acest motiv, în Duminica a doua din Sfântul şi Marele Post este pomenit în mod deosebit Sfântul Grigorie Palama ca 'fiu al dumnezeieştii şi neînseratei lumini', adică teolog al luminii dumnezeieşti neapuse, necreate şi veşnice. El este numit în Triod 'trâmbiţă a teologiei', 'stâlpul Bisericii cel nemişcat', 'sfeşnicul luminii', 'steaua cea luminoasă care luminează făptura', 'apărătorul adevăratei evlavii', 'vestitorul dumnezeieştii lumini', 'cunoscătorul tainei celei cereşti a Treimii' (Stihiri la Vecernia de sâmbătă seara).

Biserica a rânduit ca în a doua duminică din Sfântul şi Marele Post să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama şi pentru a ne arăta că dreapta credinţă pe care am prăznuit-o în mod deosebit în duminica anterioară (Duminica Ortodoxiei) nu este o credinţă teoretică, ci este credinţa prin care credinciosul ortodox primeşte lumina slavei dumnezeieşti şi viaţa veşnică. Când mărturisim şi trăim intens dreapta credinţă, ne luminăm sufletul şi ne curăţim de păcate prin pocăinţă, post şi fapte bune, spre a dobândi mântuirea şi slava vieţii veşnice.

Iată de ce Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post este Duminica luminii duhovniceşti care nu se vede cu ochii trupeşti, dar care se vede cu ochii duhovniceşti când Dumnezeu doreşte ca prin harul Său să-Şi arate prezenţa Sa iubitoare, luminătoare, sfinţitoare şi de viaţă făcătoare. Sfântul Grigorie Palama, în scrierile sale, arată că această lumină nu provine din exterior, de la soare, ci este lumină din interiorul sufletului, care vine din comuniunea omului cu Sfânta Treime. Ea este harul necreat şi veşnic al Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13), este însăşi prezenţa lui Dumnezeu în oameni. Cei ce mărturisesc dreapta credinţă, postesc, îşi plâng şi mărturisesc păcatele, iubesc pe semenii lor şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine primesc în suflet lumina necreată a harului dumnezeiesc, deşi acesta nu este văzut cu ochii trupeşti.

În tratatele sale de apărare a călugărilor isihaşti sau sihaştri şadică a acelor monahi ce se retrăgeau în locuri singuratice ca să dobândească pacea sau liniştea sufletului (isihia) şi să-şi pacifice patimileţ, Sfântul Grigorie Palama arată că aceştia sunt profeţii Împărăţiei cerurilor, întrucât pregustă încă din lumea aceasta, prin milostivirea lui Dumnezeu, lumina cea veşnică a Împărăţiei cerurilor. Acum, în timpul vieţii pământeşti, lumina slavei dumnezeieşti nu se arată oamenilor în mod natural, ci în mod minunat, pentru că ea nu este lumină din natura văzută, fizică, pe care o vedem cu ochii trupeşti. Totuşi, în mod nevăzut, tainic şi smerit, ea este prezentă în sufletele sfinţilor uniţi cu Dumnezeu prin har, până la arătarea slavei lui Dumnezeu 'în cerul şi pământul nou', precum şi în Cetatea noului Ierusalim despre care vorbeşte Cartea Apocalipsei (cf. 21, 1-27), lămurind că 'cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o' (Apocalipsa 21, 23). Atunci, lumina harului din sufletele sfinţilor se va vedea şi în trupul lor înviat.

Prin pomenirea Sfântului Grigorie Palama, teologul luminii şi slavei lui Hristos, în duminica a doua din Sfântul şi Marele Post, Biserica ne îndreaptă spre lumina Învierii lui Hristos sau spre lumina cea neînserată din Împărăţia cerurilor, pe care o binevesteşte sărbătoarea Sfintelor Paşti.

De aceea, timpul Postului Sfintelor Paşti este timp de luminare a sufletului credinciosului, prin mărturisirea şi iertarea păcatelor, prin fapte bune şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Astfel, omul rugător şi postitor are sufletul curat şi faţa luminoasă. Înţelegem, aşadar, că perioada Sfântului şi Marelui Post este o perioadă în care adunăm multă lumină în suflet, şi anume lumină din lumina Sfintelor Scripturi, din lumina Sfintelor Taine, din lumina Sfintelor Slujbe şi din lumina faptelor bune pe care le săvârşim. Cu fiecare cuvânt sfânt pe care-l auzim din Sfânta Scriptură, cu fiecare rugăciune pe care o săvârşim, cu fiecare împărtăşire din Sfintele Taine, ne luminăm duhovniceşte mintea şi inima, hrănind viaţa noastră cu lumina harului Preasfintei Treimi, ca pregătire pentru Sfintele Paşti.

Să ne rugăm Sfântului Grigorie Palama să fie pentru noi luminător şi sprijinitor în urcuşul nostru spre Înviere.

Iertarea păcatelor este vindecare a sufletului şi premerge vindecării trupului

Cât priveşte Evanghelia Duminicii a doua a Postului Mare, ea ne arată în mod deosebit puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (cf. Marcu 2, 1-12). El vindecă un paralitic sau un om paralizat - numit slăbănog, în limbajul Evangheliei. Însă, înainte de a-l vindeca, Iisus-Domnul îi spune slăbănogului: 'Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale' (Marcu 2, 5). Mântuitorul Iisus Hristos în mod voit a zis mai întâi: 'Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale', pentru a arăta că El nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul, adică Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut Om pentru a mântui pe oameni de păcate şi de moarte. Această putere de a ierta păcatele pe care o are numai Dumnezeu le-o dăruieşte după Învierea Sa şi ucenicilor Săi, zicând: 'Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute' (Ioan 20, 22-23).

Puterea de a ierta păcatele este şi o putere vindecătoare. Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul omului paralizat, care este bolnav din cauza păcatelor nemărturisite sau neiertate, iar după aceea îi spune: 'Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!' (Marcu 2, 11).

Prin urmare, Evanghelia ne arată legătura dintre păcat şi boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmarea păcatelor. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu conta pe sănătatea noastră trupească mai mult decât pe ajutorul lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens că, deşi majoritatea bolilor trupeşti sunt urmări ale păcatelor, totuşi, sunt şi boli îngăduite de Dumnezeu pentru a evidenţia răbdarea, credinţa şi smerenia unor oameni, cum a fost cazul dreptului Iov.

Uneori, boala cuiva este o pedagogie sau 'rânduială' tainică a lui Dumnezeu în viaţa omului şi a societăţii, o lucrare pe care o înţelegem abia mai târziu, ca având o semnificaţie necunoscută în timpul suferinţei înseşi. Totuşi, în Evanghelia de azi este evident că Mântuitorul mai întâi spune: 'Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale', şi apoi 'Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta'. Nu ştim ce păcate a săvârşit acest om paralizat, însă vedem că Mântuitorul Iisus Hristos este Duhovnicul desăvârşit care nu divulgă păcatele ascunse ale celui ce vine la El pentru vindecare. El îi spune: 'Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale', dar nu pomeneşte care păcate anume. Hristos Domnul îi iartă păcatul, dar nu-l ceartă pe păcătosul deja umilit sau certat de suferinţa bolii sale. Astfel, dintr-un rob al păcatului, de care s-a pocăit prin suferinţă, slăbănogul devine, prin iertare şi vindecare, fiu al iubirii divine părinteşti. De aceea, Iisus îi spune: 'Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!'

Să ne vindecăm de boala păcatului şi să ajutăm pe cei bolnavi

Evanghelia Duminicii a doua din Postul Sfintelor Paşti ne cheamă să ne îngrijim mai întâi de iertarea păcatelor şi de vindecarea sufletului de păcatele cunoscute de alţii şi de cele necunoscute de ei, dar cunoscute de Dumnezeu şi de noi înşine. În acest sens, spovedania este secretă sau tainică, pentru că numai Dumnezeu-Doctorul şi păcătosul-pacient sau penitent ştiu cu adevărat cât de mari sau cât de multe sunt rănile sufletului celui care se pocăieşte şi cere milostivirea lui Dumnezeu, Părintele ceresc.

Însă Evanghelia acestei duminici ne mai arată ceva esenţial pentru viaţa creştină, şi anume: vindecarea acestui slăbănog sau paralizat nu se dăruieşte la cererea lui, pentru că el nu se mai putea exprima şi nici nu putea veni singur la Hristos, ci el primeşte vindecarea mai ales pentru credinţa celor ce l-au adus la Mântuitorul Iisus Hristos, ca să-l vindece.

Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu ne spune: 'Şi, văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale'. Evanghelia nu spune 'văzând credinţa lui', ci 'văzând credinţa lor'! Prin aceasta, vedem cât de folositoare pentru vindecarea cuiva este şi credinţa altora, nu numai a lui personală. Când credinţa noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este 'paralizat' de păcat, atunci de mare folos ne este prezenţa celor credincioşi şi milostivi, prezenţa şi ajutorul celor ce au credinţă mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât noi şi sănătate a sufletului mai bună decât a noastră. Vedem aici taina Bisericii. Aceşti patru oameni credincioşi care aduc la Iisus pe omul paralizat reprezintă Biserica ce se roagă nu doar pentru cei prezenţi la rugăciunea ei, ci şi pentru cei suferinzi, pentru cei robiţi, captivi sau întemniţaţi, pentru călători, pentru toţi cei ce au nevoie de ajutor, pentru sănătatea şi mântuirea tuturor oamenilor şi pentru pacea a toată lumea.

Cu alte cuvinte, Evanghelia ne îndeamnă să săvârşim fapta cea bună ajutând pe alţii să se vindece, atât sufleteşte, cât şi trupeşte.

Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, fiind Evanghelia iubirii, ne îndeamnă, mai ales acum în Postul Mare, ca pe lângă mărturisirea păcatelor prin spovedanie, să săvârşim şi fapte de milostenie, să ajutăm pe cei bolnavi şi să ne rugăm pentru toţi oamenii pe care-i vedem că suferă. În acest sens, cei patru oameni care ajută pe bolnavul paralizat din Evanghelie reprezintă simbolic pe toţi cei se îngrijesc de bolnavi în case particulare sau în unităţi de asistenţă medicală şi socială.

În cultul Bisericii Ortodoxe există mai multe rugăciuni pentru cei bolnavi, însă cea mai importantă lucrare duhovnicească de vindecare a sufletului şi trupului omului suferind este Taina Sfântului Maslu sau ungerea bolnavilor cu untdelemn sfinţit.

Conţinutul şi folosul Tainei Sfântului Maslu

Slujba Sfântului Maslu are trei părţi. Prima parte este o 'slujbă de mângâiere' (paraklesis) sau întărire duhovnicească pentru cel care va primi această Sfântă Taină. Partea a doua are drept scop binecuvântarea untdelemnului ce va fi folosit pentru ungeri. A treia mare parte a slujbei cuprinde ungerea bolnavului de către fiecare dintre preoţi. Fiecare ungere este precedată de citirea unui text din Apostol şi din Evanghelie. Apoi preotul care urmează să-l ungă pe cel bolnav rosteşte o rugăciune. Cele şapte rugăciuni care vor fi rostite astfel ocupă un loc esenţial în cadrul slujbei Sfântului Maslu. Reamintind mila şi compasiunea pe care Dumnezeu le-a arătat întotdeauna faţă de oameni, ele Îi cer lui Dumnezeu păzirea vieţii celui bolnav, uşurarea suferinţelor, vindecarea şi întărirea trupului său, dar în acelaşi timp şi mai presus de toate iertarea păcatelor, întărirea duhovnicească, mântuirea şi sfinţirea sa, regenerarea întregii sale fiinţe şi reînnoirea vieţii sale în Hristos.1

Întrucât prin harul acestei Taine se cere în mod principal vindecarea trupului, ea poate fi socotită, prin excelenţă, Taină a sănătăţii trupului sau Taină rânduită pentru însănătoşirea trupului. Prin ea se pune în relief valoarea pozitivă acordată de Dumnezeu trupului omenesc, întrucât El Însuşi a luat trup şi îl menţine în veci, ne mântuieşte prin el, împărtăşindu-ne viaţa dumnezeiască.2

Anul 2012 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind 'Anul omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor în Patriarhia Română'. Acest fapt are pentru noi o mare însemnătate pastoral-misionară, deoarece avem în centrul atenţiei noastre Taina Sfântului Maslu ca Taină a vindecării trupului de suferinţă şi a vindecării sufletului de boala păcatului, aceasta fiind boala cea mai grea. În acest an, 2012, suntem chemaţi să aprofundăm şi mai mult învăţătura de credinţă ortodoxă privitoare la Taina Sfântului Maslu şi să intensificăm mai mult cercetarea şi îngrijirea bolnavilor, prin iubire milostivă arătată faţă de orice om care suferă, atât sufleteşte, cât şi trupeşte.

Biserica, încă de la începuturile ei, a pus în practică Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos pentru bolnavi, prin înfiinţarea de infirmerii, farmacii şi spitale. Sfinţii care au înţeles bine Evanghelia milostivirii lui Hristos au îndemnat întotdeauna pe oameni să cerceteze pe cei bolnavi şi să-i ajute. Astăzi, în România sunt o mulţime de oameni bolnavi, atât sufleteşte, cât şi trupeşte. Prin urmare, este nevoie de multă vindecare sufletească şi trupească. Numărul medicilor a scăzut, medicamentele au devenit din ce în ce mai scumpe, spitalele mai greu de întreţinut, iar mulţi oameni au devenit foarte săraci şi neajutoraţi. De aceea, Biserica încearcă să ajute pe cei bolnavi, organizând diferite unităţi medicale. Astfel, există deja mai multe cabinete şi centre medicale ale unor centre eparhiale. Chiar şi unele parohii şi mănăstiri au organizat astfel de cabinete medicale. De asemenea, există şi cabinete medicale particulare în care medicii creştini ortodocşi oferă consultaţii gratuite. Adesea, aceste cabinete medicale cooperează cu preoţii de parohie. Desigur, mai este încă mult de făcut pentru a fi mai eficienţi în această privinţă. De aceea, în apropierea Catedralei Mântuirii Neamului din Bucureşti este prevăzută şi construirea unui Centru de diagnostic şi tratament, pentru ca pelerinii bolnavi şi săraci, care vin în pelerinaj acolo din diferite zone ale ţării, să fie consultaţi în mod gratuit, iar celor care au nevoie de îngrijiri medicale urgente să li se ofere asistenţă medicală.

Totodată, este necesar să apreciem şi să încurajăm activitatea preoţilor de caritate din spitale, pentru grija pe care o au faţă de bolnavi prin săvârşirea Sfântului Maslu şi citirea rugăciunilor de alinare a suferinţei bolnavilor. De asemenea, apreciem activitatea personalului medical din unităţile medicale şi din casele pentru copii şi căminele pentru bătrâni, precum şi pe toţi clericii, credincioşii şi credincioasele care vizitează bolnavii şi îi ajută după posibilităţi.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, să ne dăruiască tuturor bucuria vindecării şi bucuria de a deveni mâinile iubirii Sale milostive care alină suferinţa celor bolnavi, aducând speranţă şi pace în viaţa lor, spre slava Preasfintei Treimi şi întărirea comuniunii şi solidarităţii frăţeşti între oameni. Amin.

† Daniel, Patriarhul României

Omul, în privinţa vieţii lui trupeşti, este asemenea unei lumânări care arde: după cum lumânarea trebuie să se consume, tot aşa omul trebuie să moară. Sufletul însă e nemuritor. De aceea şi purtarea lui de grijă trebuie să fie mai mult pentru suflet decât pentru trup. Despre aceasta şi Evanghelia spune: „Ce va folosi omul de va dobândi toată lumea, dar îşi va pierde sufletul său?” (Marcu 8, 36). Sfântul Vasile cel Mare, Grigorie Bogoslovul, Ioan Gură de Aur, Chirii al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului şi alţi mulţi Sfinţi Părinţi, din tinereţe şi până la adânci bătrâneţi au fost feciorelnici şi aşa au murit, în deplină curăţie. Toată viaţa lor a fost îndreptată numai pentru îngrijirea de suflet, şi nu pentru trup. Aşa şi noi trebuie să punem toată sârguinţa pentru suflet, iar trupul numai întru atâta să-l întărim, ca să poată ajuta la lucrarea faptelor bune ce întăresc sufletul. Iar dacă vom şi istovi cu neînţelepţie şi în chip samavolnic trupul nostru în aşa fel, încât să se facă neputincios şi sufletul, atunci o asemenea jignire va fi fără judecată, chiar dacă acest lucru s-ar face pentru dobândirea virtuţii. Iar dacă Domnul va binevoi ca omul să fie încercat şi în trupul său cu boală, atunci tot El îi va da şi puterea răbdării. Şi aşa trebuie să lăsăm ca boala să nu fie pricinuită de noi înşine, ci să fie venită cu slobozenia şi judecata lui Dumnezeu....

doamne ajuta.

Permiteţi-mi să mă întreb şi să vă întreb: ne hrănim trupul? dar sufletul ni-l hrănim? De aceea să încercam să ne răspundem la aceste întrebări împreună, căci unde sunt mulţi este şi mai multă înţelepciune, după cum Mântuitorul nostru ne spune: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18:20).

Dacă o luăm sistematic şi ne adresăm prima întrebare pe care intenţionat am scris-o la forma exclamativă în titlu, vom vedea foarte uşor şi ne vom răspunde: cum? Păi altfel nu putem trăi! Ştim cu toţii că măncăm de cel puţin trei (sau de mai multe) ori pe zi, rareori cănd nu ajungem să luăm cele trei mese. Şi cu toate acestea ne întrebăm de multe ori ce vom mînca mâine?, deşi Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: „Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?” (Matei 6:31) şi ne-a arătat că: „Domnul însă a zis către Moise: "Iată Eu le voi ploua pâine din cer. Să iasă dar poporul şi să adune în fiecare zi cât trebuie pentru o zi, ca să-l încerc dacă va umbla sau nu după legea Mea” (Ieşirea 16:4).

De aceea să ne întrebăm de câte ori nu am avut ce manca cu adevarat (nu ceea ce am fi poftit să mâncăm şi nu am avut)?

În ceea ce priveşte cealaltă întrebare: Dar sufletul ni-l hrănim? Aici, mulţi vom şovăi deoarece poate nu ne-am pus niciodată această întrebare. Şi de ce nu ne-am pus niciodată această întrebare? Răspunsul este unul simplu: pentru că foamea sufletească nu o simţim la fel ca pe cea trupească. Dacă nu mâncăm hrană trupească ne va fi foame şi în consecinţă vom mînca şi ne vom sătura, deşi cunoaştem ce a spus Domnul nostru Iisus Hristos: „Fericiţi voi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura.” (Luca 6:21) şi „Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi” (Luca 6:25).

Putem să ne spunem că ne simţim sufletul sătul? Dar ce este săturarea sufletească? Şi ce ne poate astâmpra această foame? Dacă vom încerca să ne răspundem la aceste întrebări vom vedea că nu suntem nicidecum pe punctul de a ne sătura sufleteşte, căci săturarea sufletescă nu o putem ajunge niciodată. Dar de ce nu putem să ne simţim sătui sufleteşte? Deoarece foamea sufletească este astâmpărată de rugăciune. Iar cu cât flămânzim mai mult sufleteşte cu atat trebuie să stăruim în rugăciune. Şi cu căt stăruim în rugăciune cu atât vom fi mai flămânzi de rugăciune, deoarece sufletul este neîngrădit, nu este material precum stomacul care este din carne şi se umple uşor, astfel săturându-se; şi astfel ne vom hrăni din ce în ce mai mult sufleteşte şi astfel vom fi mai aproape de împărăţia lui Dumnezeu.

De aceea să încercăm să ne hrănim mai întâi sufleteşte şi mai apoi trupeşte şi vom vedea astfel că foamea trupească nu va mai fi la fel de mare, ba mai mult, nu vom mai putea să ne hrănim trupeşte fără a ne hrăni mai întai sufleteşte. Odată descoperită această foame sufletească şi văzând cât de bună este, vom da hrană bună sufletului în biserică, în casă, pe drum, la lucru şi în tot restul vieţii noastre.

De multe ori auzim şi vedem în mass media cum în preajma sărbătorilor sunt atâtea cazuri care au apelat la ambulanţă sau la urgenţele spitalelor deoarece au diferite probleme de sănăatate din cauza unui excees alimentar (de hrană trupească). Vi-aţi pus însă, întrebarea: Câte persoane apelează la ambulanţă sau la spital deoarece s-au săturat (înbuibat) de hrană sufletească (de rugăciune)? Eu m-am întrebat. Am reflectat şi cercetat! Şi am aflat că nu s-a înregistrat până în prezent nici un astfel de caz în toată lumea. Dumneavoastră ce credeţi?

De aceea cănd mâncăm trupeşte să mâncăm cu grijă, iar când ne hrănim sufleteşte să nu ne facem griji că ne vom prea sătura. De aceea să nu spunem: eu nu pot ţine post că sunt bolnav, sau nu am timp, sau nu pot, căci ispita aceasta de la cel viclean vine. Căci dacă vom începe să ne hranim mai întâi sufleteşte şi mai apoi trupeşte nu va fi greu. Să ne uităm de pildă cum şi căt a postit Moise în munte: „Şi s-a suit Moise pe munte şi a intrat în mijlocul norului; şi a stat Moise pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”. (Işţirea 24:18) şi Domnul nostru Iisus Hristos în deşert: „Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu"(Matei 4:2-4).

Astfel, cu ocazia Învierii Domnului nostru Iisus Hristos vă doresc ca începând cu noaptea Sfintei Învieri inima să vă fie cuprinsă de bucuria pe care a simţit-o Pururea Fecioara Maria şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu în momentul în care la văzut pe Fiul Său şi Dumnezeul Nostru înviat din morţi după cum dinainte prorocise.

Hristos a Înviat!....

doamne ajuta..

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi...

Spovedania este esenţială pentru orice creştin, botezat în numele Preasfintei Treimi. Prin Botez omul primeşte un veşmânt de lumină necreată, un înger păzitor şi un loc în rai, şi mai ales este înfiat de Dumnezeu, devine cetăţean al cerului şi casnic al lui Dumnezeu, fiu al lui Dumnezeu după har.

Pe măsură ce omul înaintează în viaţă, această haină luminoasă a vieţii se întunecă din cauza păcatelor, se pătează de fărădelegi şi trebuie spălată mereu, în mod ritmic şi conştient, prin Botezul lacrimilor, adică prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Ea este indispensabilă pentru creşterea noastră în Hristos, aşa cum este necesară curăţenia casei, spălarea trupului sau igiena. Spovedania este aşadar curăţirea sufletului de păcate în faţa lui Dumnezeu care iartă păcatele şi în prezenţa preotului duhovnic care dă prin Duhul Sfânt sfaturile şi tratamentul duhovnicesc care trebuie urmat în fiecare caz în parte.

Mii de oameni care se declară creştini, nu înţeleg de ce viaţa lor este plină de suferinţă, de întuneric şi de moarte. Însă de cele mai multe ori este din vina păcatelor care sufocă viaţa noastră şi instaurează dependenţa de rău şi de înstrăinare de Dumnezeu. Lipsa de spovedanie echivalează cu rarefierea aerului spiritual, cu asfixierea noastră duhovnicească, ca sămânţa între spini, şi cu moartea spirituală.

De cele mai multe ori, oamenii care nu s-au spovedit niciodată, sau doar în copilărie, la porunca părinţilor, au o frică şi o ruşine de spovedanie şi caută tot felul de justificări pentru a evita curăţenia generală din sufletul şi viaţa lor. Ruşinea de preot nu trebuie însă să fie mai mare decât ruşinea pe care o vom avea în faţa întregii umanităţi şi în faţa îngerilor, când se vor da pe faţă păcatele noastre şi vom fi aruncaţi în focul cel veşnic. Preotul este şi el un om cu siguranţă păcătos, şi are şi el nevoie de duhovnic, şi oricum a auzit de multe ori tot felul de păcate, şi poate discerne gravitatea, stăruinţa lor, obişnuinţa de a păcătui, păcatul cronic sau ocazional, însoţit de pocăinţă sau de indiferenţă etc.

Nimeni nu simte plăcere să spună tainele întunecate ale sufletului său lui Dumnezeu. Dar El oricum le cunoaşte şi ne-a văzut când le-am săvârşit, aşa că ruşinea de Dumnezeu trebuia să lucreze atunci când am făcut păcatul, nu când ne spălăm definitiv de el. Pocăinţa trebuie însoţită de lacrimi de regret, de hotărârea de a nu mai păcătui, de refuzul păcatului, de conştiinţa friabilităţii şi slăbiciunilor noastre. Este un moment de ardere interioară a spinilor păcatelor noastre, de cauterizare a răului din noi. Spovedania este o operaţie dureroasă, dacă e onestă şi totală, prin care se extirpează din noi izvoarele răului, ocaziile, prejudecăţile, complexele şi catalizatorii păcatului. În acest moment de chirurgie duhovnicească, Dumnezeu transformă în nefiinţă păcatele noastre, le şterge din memoria Sa infinită, prin iubire şi ne dăruieşte puterea Duhului Sfânt de a nu le mai repeta. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea despre spovedanie: “Dacă nou ne amintim de păcatele noastre, Dumnezeu le va uita, iar dacă noi le vom uita, Dumnezeu şi le va aminti”.

Iată câteva dintre sfaturile pe care este bine să le urmăm atunci când mergem la spovedanie, mai ales dacă este Prima Spovedanie, sau una după multă vreme.

1. Vorbeşte cu Părintele duhovnic. O discuţie în prealabil, înainte de Spovedanie, este în măsură să alunge temerile, prejudecăţile şi părerile despre o asemenea Sfântă Taină. O discuţie liberă şi degajată înseamnă şi o pregătire mentală pentru mărturisirea păcatelor. Duhovnicul îţi poate spune ce rugăciuni să spui înainte de Spovedanie, unde găseşti un ghid de spovedanie etc.

2. Citeşte rugăciunile pentru Spovedanie. Mărturisirea este un exerciţiu spiritual complex, care merge la rădăcinile căderilor noastre spirituale. Ce altă cale mai bună pentru reconcilierea noastră cu Dumnezeu poate fi decât rugăciunea? Ea aduce şi o sensibilitate şi o atenţie sporită pentru momentul mărturisirii, o simţire a efectelor răului în viaţa noastră, un dor de Dumnezeu şi de curăţie şi o plângere interioară în care păcatele sunt respinse din suflet şi apare hotărârea de a nu mai păcătui. Dumnezeu poate ierta orice păcat dacă ne spovedim sincer şi dacă urmăm tratamentul prescris de Doctor.

3. Meditează asupra păcatelor tale. O perioadă de bilanţ interior, de gândire retrospectivă şi anticipativă asupra vieţii noastre, amintirea vieţii de păcat şi hotărârea de a abandona vechea viaţă, un clasament interior al căderilor noastre, de la păcatele mici până la cele omorâtoare de suflet, sunt necesare înainte de vorbirea cu Dumnezeu. Inima uşurată de rugăciune, simte mai acut nevoia de pocăinţă. La acest stadiu se află surogatul de spovedanie din confesiunile potestante, în care vorbirea cu Dumnezeu este anulată şi rămâne doar o introspecţie mentală, inutilă din punct de vedere haric. Unii oameni se ghidează cu Decalogul, alţii cer ca duhovnicul să le pună întrebări. Cel mai indicat este însă un Ghid de spovedanie, unde putem găsi toate păcatele posibile.

4. Să ai o inimă plină de regret. Apropierea de scaunul Spovedaniei înseamnă un pas spre Dumnezeu. Lepădarea de păcate şi de patimi trebuie făcută însă cu străpungerea inimii, cu regret pentru răul pe care l-ai săvârşit, cu dorinţa de a vindeca rănile din sufletul tău, care-L întristează pe Hristos. Modelul de pocăinţă este vameşul din parabola Mântuitorului. Aşadar, smerenia, pocăinţa, privirea înspre pământ, realismul pentru neputinţa sufletului tău, conştiinţa păcătuirii, dar şi speranţa iertării, dorul după virtute, făgăduinţa de a păstra lumina în suflet, toate acestea sunt necesare pentru o spovedanie sinceră. Vindecarea de păcat înseamnă lepădarea lui dar şi o perpetuă atenţie pentru a nu cădea din nou în acelaşi întuneric. Părintele duhovnic trebuie să audă ce este putred şi rău, nu ceea ce este bun. Spovedania nu este povestea vieţii noastre, ci examenul de extirpare a păcatului şi a răului din sufletul nostru.

5. Fii concis. În timpul spovedaniei, toate păcatele trebuie descrise pe scurt, fără a apela la circumstanţe şi amintiri colaterale, sau în amănunte particulare. Părintele duhovnic poate pune întrebări pentru a vedea gravitatea păcatului. Totuşi mărturisirea nu trebuie să fii prea general, pentru a permite duhovnicului să vadă amplitudinea şi înrădăcinarea omului în păcat, sau dimpotrivă.

6. Fii clar. Nu încerca să eufemizezi sau să spui unui păcat altfel decât se numeşte el. Expresii de genul “am fost ispitit”, “am căzut” etc., nu înseamnă nimic în iconomia examenului şi a iertării.

7. Spovedeşte-te complet. Este important să spui toate păcatele, fără a ascunde ceva. Scopul spovedaniei nu este de a arăta bine la chestionar, ci de a scăpa de păcate şi de a afla adevărul despre noi. Este inutil să mergi la doctor fără să-i spui şi să-i arăţi ce te doare, ci altceva. A ascunde adevăratele simptome este echivalent cu perpetuarea bolii şi cu agravarea ei. A omite un păcat înseamnă că spovedania este incompletă.

8. Primeşte canonul cu credincioşie şi împlineşte-l. Epitimia sau canonul nu este nicidecum o pedeapsă pentru păcat, ci un medicament care alinează durerea şi vindecă rănile interioare ale sufletului. De obicei canonul trebuie să fie proporţional cu păcatul: rugăciuni, milostenie, metanii, post etc. Canonul poate fi şi oprirea temporară de la Sfânta Împărtăşanie, dacă gravitatea păcatelor o cere. Canonul este o realitate flexibilă, care depinde de la caz la caz, şi este destinat accentuării atenţiei penitentului la adevărata viaţă duhovnicească.

9. Spovedania este un nou început. Păcatele mărturisite sunt iertate de Dumnezeu, dar rănile pe care le-au cauzat sufletului rămân în suflet. Ele trebuie vindecate prin rugăciune şi canon, dar şi printr-o prezenţă ritmică şi atentă la scaunul de spovedanie, pentru a eradica rădăcinile şi prilejurile de păcatuire. A trata păcatul fără a lua în considerare izvorul lui, este echivalent cu a trata efectele, fără a înlătura cauza bolii. Spovedania nu este un sfârşit, ci un început de viaţă nouă. Pocăinţa (“metanoia”) înseamnă “schimbarea minţii”, a modului de viaţă şi al felului de a simţi, în colaborare strânsă cu harul lui Dumnezeu.  

10. Spovedania este o realitate care trebuie repetată frecvent. Pentru a curăţa sistematic sufletul şi pentru a creşte spiritual, omul are nevoie de Spovedanie, cum are nevoie de spălarea trupului. Odată cu abandonarea vechilor păcate, omul devine mai atent şi la nuanţele întunecate ale vieţii, spovedeşte nu numai faptele rele, ci gândurile, intenţiile, ideile, care ar putea aduce întuneric în viaţa sa. Aşa că un om cu o viaţă spirituală avansată, odată cu smerenia, întăreşte şi aprofundează spovedania, ca întâlnire cu Dumnezeu şi ca bilanţ interior al sufletului până la judecata lui Dumnezeu....

DOAMNE AJUTA..

Părintele Schmemann îşi începea un eseu preluând şi resemnificând o concluzie a unui filosof german raţionalist, Fuerbach: „Omul este ceea ce mănâncă!“. Şi, din păcate, Occidentul şi-a împropriat această sentinţă dând naştere unui nou mod de viaţă necunoscut până atunci Europei, anume, consumismul iraţional, o plagă ispititoare ce va cuprinde încet, dar sigur şi Răsăritul bătrânului continent, odată cu prăbuşirea „cortinei de fier“. Departe de a-şi fi epuizat resursele, acest curent responsabil îndeosebi pentru mutilarea mediului înconjurător exploatat necontrolat pentru a acoperi cererea mereu crescândă, deşi îşi va păstra vigoarea, va fi eclipsat de o altă formă de delir achizitoriu, cum îi zice Mihail Neamţu.

Mai nou s-a trecut la un alt nivel: consumul de produse de larg consum cade în plan secund, deşi nu îşi pierde din vigoare. Acum vorbim de stimularea imaginaţiei şi consumul de informaţii, tone de ştiri şi evenimente spectaculare, caracterizate prin atribute ca senzaţional, ieftin, vulgar, dar fără efecte formative imediate sau pe termen lung. A căpătat acest trend, la un moment dat, datorită unui puternic trust media, chiar şi un titlu răsunător, insuficient metabolizat de intelectul celor care l-au creat: „Eşti ceea ce vezi!“.

În altă ordine de idei, nu-ţi mai aparţii, ci eşti doar un produs, o păpuşă dezarticulată, mişcată de mâini nevăzute, care doresc să imprime publicului o anumită mentalitate. Mă gândesc aici în special la pretinsa renunţare la prejudecăţi (aici cu sensul de valori tradiţionale şi creştine văzute ca depăşite şi caduce). De aici şi până la „Gândeşte liber!“ (faţă de cine sau ce?!) nu a mai fost decât un singur pas. Se „cosmetizează“ astfel „teroarea“ de a te întâlni cu tine însuţi, de a te cerceta şi coborî în adâncul fiinţei tale, unică şi irepetabilă. Şi rezultatele nu au întârziat să apară.

Îi vedem pe „consumatorii“ de tipul acesta peste tot în jurul nostru: în metrou, în parc, în familiile noastre, pe băncile unui cătun oarecare… fiecare dintre aceştia face orice altceva în afara descifrării temelor fundamentale, având grijă să se ţină ocupat, fie vorbind excesiv, citind ziarul sau contraindicaţiile unui medicament antidepresiv, fie inventând subiecte de discuţie fără

importanţă sau implicaţii pentru cei din imediata apropiere.

Puţinul timp liber de care dispun e monopolizat de veşnicul aparat TV sau PC. Se instaurează, astfel, acea păguboasă mulţumire de sine şi nici măcar nu se realizează că au o problemă atunci când, de pildă, îşi amână întâlnirea cu un vechi prieten sau un membru al familiei, motivând că „are meci“/un joc online sau că rulează telenovela preferată.

Omul clişeu, care obiectivează şi imită nediscriminatoriu ceea ce fac cu precădere aşa-numitele vedete de carton, ele însele însetate la rândul lor de cultul propriei imagini şi personalităţi, pare a fi pe gustul celor care obţin profituri uriaşe de pe urma popularizării şi

ridicării la rang de idealuri, a nimicului, inutilului şi prostiei. Conform ultimelor reclame publicitare se pare că nici măcar nu mai trebuie să îţi alegi un model viu, fie el şi precar pentru a-ţi metamorfoza personalitatea. Este de ajuns să fii posesorul ultimului tip de telefon mobil X sau automobil Y; acestea te pot transforma radical dintr-un „nimeni”, un anonim din punct de vedere social, într-un individ privilegiat, invidiat de „duşmanii“ invizibili şi rataţi. Altfel spus, doar surse infinite de complexe, frustrări şi nevroze.

Până la urmă totul depinde de coordonatele şi ţelurile pe care ţi le auto-impui. Fie alegi valori imuabile ca mântuire, desăvârşire spirituală şi de ce nu culturală, fie îţi fixezi ca scop suprem al existenţei un produs al tehnologiei, banul la discreţie obţinut prin orice

mijloace. În al doilea caz, orice persoană echilibrată, dăruită cu spirit de observaţie ştie că nu poate umple vidul existenţial cu un alt vid, cu himere. În disperare, se caută soluţii, de nenumărate ori altele decât cele creştine. Unele dintre acestea aproape că au devenit banale: refugierea în alcool, droguri, apartenenţa la secte misticoide sau, în ultimă instanţă, se poate face apel la cea mai cruntă formă de negare a lui Dumnezeu: sinuciderea. „La ce bun?“ să mai lupţi pentru ceva, fie şi pentru propria viaţă când nu mai există finalitate, viaţă veşnică. Acest simptom şi-a câştigat şi un nume; Larchet îi zice „achebonită“ (din fr. „A que bon!“).

Poate că discursul de mai sus va fi catalogat ca redundant. Sau, că ţine de domeniul evidenţei, nu aduce nimic nou; este un val care poate că va trece, oricum nu-i putem rezista. Poate că este adevărat, dar din nefericire gradul nostru de implicare este încă redus. Mesajul Evangheliei trebuie rostit şi propus ca unică soluţie şi antidot pentru angoasa contemporanilor noştri, a căror soartă nu ne poate fi indiferentă. Degeaba se scriu tomuri întregi şi se vorbeşte mult despre mântuire şi Dumnezeu, dacă nu oferim concret şi practic şi mijloacele pentru a ajunge acolo. Iar aceste mijloace sunt proprii numai spaţiului eclezial, care, obiectiv, conţine toate „pârghiile“ necesare.

Mai lipseşte doar un singur lucru din partea celui ce caută – hotărârea (Sfântul Serafim din Sarov). Aceasta, coroborată cu abilitatea noastră de „a agăţa“, asemenea pescarilor de oameni cum au fost numiţi primii apostoli ai Domnului, vor duce, bineînţeles prin lucrarea Duhului Sfânt Care rodeşte în orice sol fertil disponibil, la scoaterea la liman a tuturor celor rătăciţi în vâltoarea patimilor şi ignoranţei.

(Preot Manuel RUSU - Superficialitatea ca virtute)

Sunt eu, fiica Ta netrebnică. Sufletul meu atât de întinat tânjeşte spre Tine, spre iubirea Ta nemăsurată asemeni făpturii rămase fără aer şi care tânjeşte doar pentru încă o suflare, o ultimă suflare. Nu ştiu cum încă Îţi mai apleci urechea spre rugăciunile mele, Doamne după câte fărădelegi am săvârşit eu, păcătoasa şi fricoasa, nedemnă de a mă numi fiica Ta.

Am greşit înaintea Feţei Tale, am greşit când nu mi-am pus toată nădejdea în Tine, lăsând frica să îmi cuprindă inima şi astfel să mi-o robească.

Am greşit când, din prea multă trândăvie am uitat de Glasul Tău atât de blând care îmi şoptea la urechea sufletului iar eu am ales calea neascultării, a ignoranţei.

Am greşit când,după multele binecuvântări pe care Tu mi le-ai oferit eu am uitat să Îţi mulţumesc, uitând că eu mai respir acum doar datorită bunătăţii Tale.

Am greşit când m-am lăsat purtată de valul acestei lumi trecătoare şi am uitat de dulceaţa iubirii Tale, preferând să fiu pe plac unor trupuri create din pământ.

Am greşit când, din deznădejde şi griji, am lăsat păcatul idolatriei să mă acapareze asemeni unei fiare care zi de zi îmi muşca din suflet, uitându-Te, părăsindu-Te, lăsându-Te singur şi trist.

Am greşit când Te-am izgonit din sufletul meu pe care mi l-am umplut doar cu fărădelegi iar Tu, în nemăsurata Ta dragoste stăteai şi mă priveai trist.

Am greşit când, din mândrie am crezut că voi răzbi singură în viaţa însă Tu, smerit ai aşteptat să mă întorc la Tine asemeni fiului risipitor care s-a întors la tatăl său.

Am greşit când mi-am judecat apropele, uitând că eu şi el am fost creaţi de un singur Tată şi că înaintea acestui Părinte voi da socoteală pentru fratele meu.

Am greşit când am minţit doar pentru a ieşi eu bine din situațiile delicate, necugetând asupra urmărilor din această faptă.

Am greşit când gura mea a vorbit fără a trece prin sita judecăţii cuvintele şi astfel i-am rănit pe mulţi.

Am greşit când am văzut un om în nevoinţă şi nu l-am ajutat, ascultând de glasul cel rău care mă îndemna să mă grăbesc pentru a ajunge la destinaţie, care îmi zicea că nu am timp de pierdut.

Greșelile mele sunt multe Doamne, asemeni nisipului deşertului, însă Tu îmi eşti salvarea, Tu mă ridici de fiecare dată întinzându-mi mâna Ta cea sfântă, iar acest gest mă face să mă simt ruşinată de propria mea fiinţă, de propria mea fire stricăcioasă.

Îţi mulţumesc Doamne că nu mă laşi orfană şi că de fiecare dată iei în braţele Tale această fiică nedemnă de Împărăţia Ta...

DOAMNE AJUTA....

Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte [Lc 11, 23]. Cine nu este cu Biserica, acela este împotriva Bisericii; cine nu este în Biserică, acela este împotriva Bisericii; cine nu crede acela este împotriva credinţei; cine nu face faptele pocăinţei, faptele virtuţii acela este împotriva virtuţilor.

Puţin lucru este să te numeşti creştin; Trebuie să o dovedeşti prin  fapte, să împlineşti poruncile lăsate de Hristos; trebuie să te căieşti neîncetat, să fie neîncetat cu tine luarea-aminte în duhul credinţei, să te rogi neîncetat, să te îndrepţi neîncetat, să te lupţi neîncetat cu tine însuti şi să te desăvârşeşti, şi ca să ajungi la acest ţel trebuie să te verifici neîncetat pe tine însuţi: sunt oare în credinţă? Trăiesc eu oare, după credinţă, sunt oare împreună cu Biserica? Mă duc oare la Biserică? Iubesc oare Biserică? Împlinesc oare cele prescrise de Biserică sau poruncile lui Hristos propovăduite de Biserică? Iată cum ne învăţa Hristos Dumnezeu. De aceea, cel ce nu se căieşte, nu merge la biserică, ci la teatru, la felurite spectacole şi adunări lumeşti, în loc de biserică, dispreţuind biserica, acela nu este creştin.

Dumnezeu i-a legat cu El pe credincioşii drept-măritori prin Unul Duhul Sfânt şi prin Biserica cea una, printr-o singură credinţă, prin unitatea poruncilor, Tainelor, a ierarhiei, spre binele obştesc al făpturii celei cuvântătoare. Să ne ţinem de această legătură printr-o viaţă sfântă şi prin supunere unul faţa de altul...

DOAMNE AJUTA..

Cu aproapele nostru trebuie să ne purtăm prieteneşte, silindu-ne ca să nu-l întristăm nici măcar cu privirea. Când noi ne întoarcem de către un om sau îl întristăm, atunci parcă ni s-ar pune o piatră pe inimă. Duhul omului tulburat sau mâhnit trebuie să ne sârguim a-l mângâia cu vorbe bune, izvorâte din iubire. Pe fratele care a greşit, acoperă-l, cum învaţă Sfântul Isaac Sirul (cuv. 89): «Întinde rasa ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l» (căci şi Dumnezeu îţi acoperă ţie păcatele, în măsura în care ştii şi tu să acoperi păcatele aproapelui şi virtuţile tale -spune în Filocalie). Noi toţi avem nevoie de milostivirea lui Dumnezeu, cum cântă Biserica: «Că de nu ar fi fost Domnul întru noi, cine ar fi în stare a se păzi întreg de vrăjmaşul, precum şi de ucigaşul de om?» În legăturile noastre pe care le avem cu aproapele, trebuie să fim curaţi şi către toţi deopotrivă, atât cu cuvântul, cât şi cu gândul, altfel ne trecem viaţa fără folos. Pe aproapele trebuie să-1 iubim nu mai puţin decât pe noi înşine, precum spune porunca Domnului: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27). Numai să fim cu luare aminte, ca nu cumva iubirea de aproapele, ieşind din hotarele cumpătării, să ne abată de la împlinirea poruncii de căpetenie, adică de la iubirea de Dumnezeu, cum învaţă despre aceasta Domnul nostru Iisus Hristos în Evanghelie: „Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic; şi cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic (Mat. 10, 37). În privinţa aceasta foarte bună este socotinţa Sfântului Dimitrie al Rostovului, care spune: „Acolo se arată la omul creştin dragostea falsă faţă de Dumnezeu, unde făptura începe să se măsoare cu Făcătorul său, când făptura se cinsteşte mai mult decât Făcătorul. Iar dragostea adevărată se arată acolo, unde singur Ziditorul este iubit şi cinstit mai mult decât zidirea întreagă”...

DOAMNE AJUTA...

Vă recomand tuturor această carte minunată care fetiţelor noastre le-a adus mult folos. De când s-a născut primul copil în familia noastră mi-am dorit să cumpăr o Biblie ilustrată pentru copii, în care învăţăturile să fie expuse pe înţelesul lor. Mi-au trecut prin mână tot felul de publicaţii dar n-am fost aşa de încântat. Unele erau prea voluminoase şi nu se potriveau copilaşilor de 2-3 ani, altele avea imagini ilustrate greşit sau neconform cu textul Evangheliei.

Acum vreo doi ani am găsit într-o librărie ortodoxă „Evanghelia pentru copii”, o carte în format mare, ilustrată în totalitate cu icoane ortodoxe şi cu o calitate grafică excepţională. Deasemnea textul care însoţeşte fiecare imagine este unul pe înţelesul copiilor şi conform cu textul orginal al Evangheliei.

De la doi anişori Sofia, fetiţa noastră a început s-o răsfoiască, având foarte multe imagini, şi a început să pună întrebări. Noi i-am spus de mai multe ori că în icoană pe perete este Domnul Hristos şi Măicuţa Domnului iar acum când îi vedea şi în carte îi era mai uşor să-i recunoască.

Toate discuţiile noastre pe tema credinţei au pornit de la icoana răstignirii Mântuitorului Hristos:

„Tati dar de ce L-au răstignit pe Doamne-Doamne?”

„De ce L-au bătut soldaţii?”

„Tati, uite! Lui Doamne-Doamne îi curge sânge de la mânuţe.”

Şi răspunzându-i îi veneau şi mai multe întrebari. „Tati de ce i-au bătut cuie?”, „Tati, soldaţii răi se duc în iad?”

Mă ruga mereu să-i citesc despre cum s-a întâmplat răstignirea şi asculta cu mare atenţie. Discuţia noastră s-a extins şi am ajuns să discutăm şi despre Botezul Domnului Hristos în Iordan, şi despre Schimbarea la faţă, şi de icoana unde Mântuitorul este înconjurat de copilaşi şi le vorbeşte frumos.

Prin această carte am ajutat-o pe fetiţa noastră să facă primii paşi pe calea credinţei.

Ieri, în biserică la Sfânta Liturghie, Sofia se uita pe picturile de pe pereţi şi începea să-mi spună: „Tati uite-o acolo pe Măicuţa Domnului culcată”, „Ce frumos este îmbractă Măicuţa Domnului”, „Uite-o pe Sfânta Ilinca (Elena) care ţine crucea în mână”, „Tati uite pe Domnul cum face baie în apă (pictura Botezului Domnului)”, „Tati de ce ţine îngeraşul sabia în mână?”, „Tati uite pe Domnul cum le dă mănuţa la oameni să se ridice (icoana Învierii, mâna întinsă către Adam şi Eva)”, etc.

Dacă această carte n-ar fi fost în casa noastră, nu ştiu dacă aş fi avut ideea să-i vorbesc aşa de devreme despre toatea acestea. „Evanghelia pentru copii” a iniţiat-o în minunata lume a iconografiei, care tocmai acest rol îl are: să tâlcuiască Evanghelia celor ce nu pot citi.

Vă recomand această carte cu toată dragostea şi bucuria!

Copilaşii vor fi foarte încântaţi de ea. Este de ajuns să o cumpăraţi şi s-o lăsaţi pe masă, curiozatea celor mici îi va îndemna repede s-o răsfoiască de la A la Z.

O puteţi comanda de pe internet sau de la librăriile ortodoxe din ţară...

DOAMNE AJUTA..

Câteodată, în momentele mele de singurătate care din păcate sunt multe, încep să îmi pun anumite întrebări referitoare la existenţa mea pe pământ sau chiar la existenţa lui Dumnezeu. Legat de existenţa lui Dumnezeu frământările mele se spulberă repede, trebuie doar arunc o privire pe geam şi văd iarba de un verde închis şi cerul albastru (locuiesc în Danemarca şi aici zăpadă nu mai este de ceva timp) şi îmi dau seama imediat că toate acestea nu puteau să apară de la sine. Cineva le-a făcut şi le-a făcut perfect, nu este o coincidenţă că toate se leagă atât de bine şi armonios între ele, regnul animal cu cel vegetal.

Noi nu putem vedea frumuseţea aceasta din cauza păcatelor noastre pentru că ne întunecă mintea şi sufletul. Spunea un prieten de-al meu odată: “Oare dacă aici e atât de frumos, oare în rai cum e?” Eu aş vrea să aflu. Cred că toţi vrem. Avem la îndemână şi metoda. Să renunţăm la păcate în favoarea facerii de bine şi curăţirii sufletului prin învăţăturile Bisericii.

Noi, oamenii, avem în noi acest potenţial, calitate sau cum vreţi voi să-i spuneţi, de a face bine încă de la naştere, încă din copilărie. Dar pe măsură ce creştem, toate aceste sentimente care par copilăroase, dragostea sinceră faţă de părinţi, faţă de un tovarăş de joacă, bucuria să împarţi, bucuria comuniunii cu ceilalţi, inocentă şi zâmbetul sincer dispar.. încet, încet dar nu de tot. Încă mai rămâne ceva acolo, ca o sămânţă ce aşteaptă să rodească şi depinde doar de noi dacă o facem să rodească sau nu.

A face bine e ceva natural, firesc şi uşor pentru că este în noi, pe când a face rău e nenatural, trebuie gândită treaba bine înainte, gândită şi răzgândită pentru ca să fie în conformitate cu interesele noastre, fără a ne pasă prea mult dacă facem rău şi altcuiva. Dar totuşi există un echilibru, Cineva controlează balanţa şi există o continuitate în lume, există bine, există oameni sfinţi, există Dumnezeu pentru că altfel la câte războaie au fost dealungul timpului nu cred că ajungeam ziua de azi.

Mă gândesc câteodată cum era dacă trăiam în altă perioadă a omenirii, când viaţa era simplă, când nu erau atâtea ispite, când nu era aşa de multă informaţie care să pătrundă în creierul nostru. Oare cum era? Bănuiesc că era şi atunci la fel, avea cel rău grijă să nu ne lase să ne plictisim cu atâta bine şi să ne pună la fel de multe piedici doar că sub altă formă.

Eu am început relativ recent să merg la biserică, de vreo doi ani. Înainte mergeam doar aşa, în vizită ca la un muzeu şi sperăm că Domnul Iisus Hristos să-mi împlinească dorinţele iar eu să mă bucur din plin de viaţa mea plină de desfătări efemere. Ştiam totuşi că îmi lipseşte ceva, chiar dacă nu am dus niciodată lipsă de nimic. Îmi lipsea liniştea sufletească, îmi lipsea rugăciunea şi mai presus de orice îmi lipsea credinţa adevărată.

Nici acum nu le-am dobândit dar măcar ştiu metoda, cum am scris şi mai sus. Am început să cunosc puţin câte puţin tainele Ortodoxiei şi să gust din bucuria care o simţi în suflet atunci când mergi pe calea cea dreaptă, cu toate că m-am abătut de la ea de multe ori şi încă mă mai abat. Dar încerc să o găsesc mereu şi e chiar uşor de găsit, cu un pic de post, un pic de rugăciune şi am reintrat iar în cursa spre curăţirea inimii.

E greu... dar e atât de frumos!

Acum ne aflăm în perioada Postului Mare, dar mie personal îmi provoacă bucurie fiecare perioadă de post din an. Chiar dacă sincer să fiu nu am ţinut niciodată un post aşa cum trebuie, curat, cu trupul şi sufletul dar am încercat şi vreau să tot încerc până o să reuşesc. Am învăţat de la părintele meu duhovnic cum să rezolv orice problemă care o am, orice întrebare care pare fără răspuns, orice nedumerire legată de ceva anume, orice decizie care trebuie să o iau sau orice altceva ce pare iniţial că mă depăşeşte.

Toate aceste se rezolva uşor cu o singură întrebare: Ce ar face Iisus Hristos în locul meu? Primul gând care vine în minte acela este şi răspunsul, pentru că este vocea conştiinţei care este însăşi glasul lui Dumnezeu. Încercaţi şi voi...

DOAMNE AJUTA...

Un frate a vrut odată să picteze chipul Părintelui Serafim, dar el n-a vrut, zicând: „Cine  sunt eu, sărmanul, ca să-ţi dau voie să pictezi chipul meu? Se pictează cele trei feţe ale lui Dumnezeu şi chipurile sfinţilor. Dar noi, păcătoşii, merităm oare atâta, ca să se picteze chipul nostru?“ Iar când fratele a continuat să-l roage, zicând că sunt mulţi care doresc acest lucru din râvnă curată, atunci stareţul a răspuns hotărât: „Noi suntem datori ca totdeauna şi în toate împrejurările să înlăturăm pricinile slavei deşarte, chiar de la început“.....

DOAMNE AJUTA..

Trebuie să fim milostivi faţă de cei săraci şi călători. Despre aceasta mult au învăţat marii luminători şi Părinţi ai Bisericii. Iar noi suntem datori să ne străduim din toate puterile să mergem pe urmele lor şi să împlinim acest cuvânt al lui Dumnezeu: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri, milostiv este” (Luca 6, 36) şi iarăşi: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Mat. 9, 13). Cei înţelepţi iau seama la aceste mântuitoare cuvinte, iar cei neînţelepţi le trec cu vederea. Şi de aceea s-a spus: „Cel ce seamănă cu scumpătate, cu scumpătate va şi secera; iar cel ce seamănă întru binecuvântare, întru binecuvântare va şi secera” (II Cor. 9, 6). Exemplul lui Petru Vameşul, care pentru o bucată de pâine dată unui sărac a primit iertare pentru toate păcatele lui, lucru pentru care a şi fost încredinţat în vedenie, să ne înduplece şi pe noi a fi milostivi faţă de aproapele nostru, ştiind că şi milostenia cea mică ajută la câştigarea împărăţiei lui Dumnezeu. Milostenia să o facem cu bună stare sufletească, după învăţătura Sfântului Isaac Sirul: «Iar când dai ceva celui lipsit, darul tău să fie însoţit de veselia feţei tale şi prin cuvinte bune să mângâi întristarea lui». Deoarece milostenia poate sluji ca mijloc pentru dobândirea Sfântului Duh, numai atunci când se face în numele lui Iisus Hristos (deşi în toate cazurile rămâne o faptă bună). Atunci buna stare sufletească, vorbele cele bune, veselia feţei, trebuie să fie socotite ca semne văzute, cum că milostenia ta se face în numele lui Iisus Hristos....

DOAMNE AJUTA..

Duminica Ortodoxiei nu vorbește despre trecut…ci despre viitor.

Pentru că atunci când a fost subliniată în calendarul ortodox ca primă duminică a Postului Mare…după o săptămână de post aspru…s-au avut în vedere tocmai eforturile prin care se păstrează credința ortodoxă…și mântuirea noastră odată cu ea.

Căci puritatea credinței e păstrată prin sfințenia vieții și printr-o cunoaștere teologică aprofundată.

Prin ambele în același timp…

Căci dacă ignori teologia…faci erori dintre cele mai penibile și ai un mod de a fi ca ortodox care te face să treci dintr-o extremă în alta în materie de învățătură și comportament.

Iar dacă mizezi doar pe cunoașterea științifică a teologiei…fără să fii un om al curățirii de patimi și al sfințeniei…transformi teologia într-o ideologie pe măsura aspirațiilor tale minore…și prin această credință ideologizată refuzi orice contact real cu Dumnezeul nostru, Care vrea să te umple de viața și de frumusețea Lui.

Și de aici înțelegem…din titulatura acestei duminici…că teologia noastră e liturgico-ascetică…și că e una cu viața noastră…și că ea…teologia ortodoxă e fundamentul întregului cult al Bisericii și al nevoințelor duhovnicești.

Adică teologia sunt boii din fața carului…

Nu pui carul în prim-plan, adică nevoința…și pe baza nevoinței tale subiectiviste te crezi…ortodox.

Ci mai întâi ai nevoie de boi, de boii care să te ducă la calea mântuirii…adică de ascultarea lui Dumnezeu și a Bisericii…de teologie.

Și teologia Bisericii e diseminată/ împrăștiată în orice slujbă și rugăciune, în orice carte patristică, în orice dogmă sau canon al Bisericii.

De aici și nevoia sintezei personale, a acumulării continue de teologie…

Mersul la Biserică, rugăciunile din Biserică și cele de acasă, personale, citirile noastre teologice au rolul de a ne face depozitare personale ale credinței.

Aflăm despre trecutul Bisericii, despre ce s-a petrecut în istorie cu Sfinții, îi cunoaștem pe Sfinți, ne cunoaștem cultul, cunoaștem greutățile prin care a trecut Biserica…tocmai pentru a înțelege misiunea noastră din prezent…și spre ce ne îndreptăm…

Oricât am vrea să ne închipuim că trăim în alt secol…noi trăim numai în secolul nostru.

Și pentru a trăi cu adevărat în secolul nostru…trebuie să ne asumăm cunoașterea trecutului și a prezentului deopotrivă.

Câte pierdem dacă nu aprofundăm teologia Bisericii? Enorm de multe lucruri!

În primul rând nu avem stabilitate în gândirea și simțirea noastră…nu avem perspectivă de ansamblu și nici una sintetică asupra demnității și responsabilității umane.

Cum să ajungi să te nevoiești…dacă nu știi Cine te cheamă la El…și ce îți cere să faci?

Iar istoria ideatică a Bisericii e plină de răspunsuri teologice universal valabile. De răspunsuri care întotdeauna sunt actuale…și te ghidează spre drumul corect.

Noi credem astăzi, în general, că știm ce îi trebuie omului și care e demnitatea lui.

Dar nevoile reale ale omului vin tocmai din demnitatea la care e chemat: aceea de a fi fiul lui Dumnezeu după har.

Despre om, mediu ambiant, libertate, dreptate, adevăr, patimi, excese, post, rugăciune, realitate…s-au dat deja răspunsuri colosale în istoria Bisericii.

A ne priva de ele într-o manieră penibilă…pentru că ne e lene să studiem…și suntem incapabili, datorită patimilor noastre, să sintetizăm volumul enorm de cunoștințe…înseamnă a ne preda unei toropeli care nu are nimic de-a face cu Ortodoxia.

Cu Ortodoxia e prietenă multa nevoință a minții și a inimii și a trupului pentru a înțelege, a iubi, a ne schimba viața.

De aceea Postul Mare începe cu „pomenirea dreptei credințe”, cum ne spune Triodul (ed. 2000, p. 204)…pentru că între marginile dreptei credințe avem și dreapta nevoință, dreapta înțelegere asupra existenței, dreapta perspectivă asupra relațiilor dintre oameni.

Și cităm din Triod, din slujba de azi, ca să vedem ce face dreapta credință, întru care noi ne-am botezat și pe care trebuie să o aprofundăm zilnic!

Ea, dreapta credință, „luminează inimile celor credincioși” (Ibidem). Sfintele Icoane sunt podoabele Miresei lui Hristos, ale Bisericii (Ibidem), pe când ereziile sunt „înșelăciune întunecată” (Idem, p. 205).

Și e subliniată cinstirea Sfintelor Icoane…pentru că erezia care lupta împotriva lor în secolul al 8-lea după Hristos, fusese biruită recent…

Slujba de azi e o expresie a bucuriei identitare!

A bucuriei pentru identitatea noastră eclesială, aceea de creștini ortodocși, adică drept-slăvitori.

Și restaurarea Sfintelor Icoane în Biserică e cântată ca o evidență picturală a întrupării Domnului (Idem, p. 214). El, Cel care S-a întrupat pentru noi, a purtat cu adevărat firea noastră, afară de păcat…și de aceea Icoanele prăznuiesc continuu această iconomie/ lucrare prea iubitoare a întrupării Sale.

Și în postmodernitatea noastră aiuritoare…vedem ce bine nespus…sunt Sfintele Icoane…

Dacă vezi toată ziua numai morți, răniți, trupuri goale, obscen de goale…mizerii și contrafaceri, violență și acte de incredibilă lipsă de umanitate…nu mai simți nicio liniște în fața oamenilor.

Pe cel din fața ta…îl vezi ca pe un potențial agresor…și nu ca pe un prieten, nu ca pe un semen…

Unde să mai găsești normalitate, sinceritate, sfat, frumusețe…dacă toți par la fel de corupți?

Unde ai mai vedea chipul omului, nefalsificat, în stare transfigurată…dacă nu am avea Sfinte Icoane în Biserici?

Icoane care nu sunt muzeale în primul rând…nu sunt frumoase în primul rând…ci teologice, pline de normalitate înduhovnicită.

Privești…și intuiești ce trebuie să faci.

Pe măsură ce te adâncești în tăcerea rugăciunii…pe atât găsești și sensul postului: adică tăcerea gândurilor și a pornirilor pătimașe ale firii.

Pentru că postul și rugăciunea sunt teologie îndumnezeitoare…ca unele care transformă cuvântul și gestul în expresie a înduhovnicirii personale.

Însă de unde ai cunoaște despre patimi, despre cum se luptă cu ele, despre dogma Sfintei Treimi și relația ei cu eshatologia, despre legătura dintre păcat și iertare, despre conștiință, despre ce a făcut Hristos pentru noi, despre cum se sfințesc oamenii etc. …dacă nu citești din cărțile de platină ale Bisericii, adică din cele mai valoroase surse de cunoaștere ale lumii?

Și prin lenea noastră…desființăm în mod tacit și fără scrupule toată Tradiția Bisericii.

Tot ce a făcut ea până acum…

Cine să mai afle despre munca misionară a Sfântului Apostol Pavel? Cine să mai citească teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul? Cine să mai înțeleagă truda imensă predicatorială a Sfântului Ioan Gură de Aur, aceea de a lua Scriptura verset cu verset pentru a da hrană luminoasă, plină de nemurire, oamenilor Bisericii?

Cine să mai cunoască Sfinți, Sfinte, milioane la rând…care ne pot spune, fiecare în parte, lucruri unice despre…cum să ne trăim viața?

Bineînțeles, niciunul dintre noi nu vom termina de citit și de studiat arhiva Tradiției Bisericii.

Însă a nu pune un început cunoașterii ei, deși suntem ortodocși, e cea mai mare crimă împotriva conștiinței noastre, a Bisericii și a umanității.

De ce?

Pentru că ne privăm de însăși viața noastră reală.

Fără această trezire spre cunoaștere…spre cunoașterea teologică…trăim ca în somn…

Dormităm…

Nu ne dăm seama că suntem cataleptici…

Din acest motiv am spus că Duminica Ortodoxiei e…despre viitor…despre viitorul nostru și al întregii creații.

Pentru că atâta timp cât Biserica păstrează imaginea/ icoana clară, reală, profundă a omului…noi avem posibilitatea binecuvântată de a ne trezi din somnul neștiinței și a ne clădi ca persoane reale, vii, conștiente de vocația lor în relația cu Dumnezeu și cu oamenii.

Ce au făcut înaintașii noștri…putem dărâma foarte ușor prin lipsa noastră de educație teologică…și prin delăsarea noastră ascetică.

Și în aceste zile ale Postului Mare…mulți dintre noi văd faptul că metaniile, postul, slujbele lungi…ne sunt cam peste mână…pentru că nu prea ne mai priesc…

Și de ce nu ne mai priesc?

Pentru că trăim într-un context social unde statul degeaba nu are nimic ascetic.

Ce lăsăm viitorului?

Doar regrete? Doar intrigi penibile? Doar înălțări din umeri?

Și ce relevanță mai are Ortodoxia pentru alții…dacă pentru noi e o problemă banală?

Și cum să nu fie o problemă banală…sau indiferentă…dacă noi, pentru propria noastră credință, nu facem mai nimic?

O duminică pentru viitor…

Dar pentru un viitor care are nevoie de normalitate…ca și secolele de până la el.

Pentru că asta prăznuim noi acum: normalitatea vieții cu Dumnezeu!

A fi ortodox înseamnă a fi om normal, întreg, responsabil față de toți.

Însă această normalitate, din ce în ce mai rară, trebuie prezervată cu atenție, adică…ascetic…

Și coborând spre pământ în metanie mare…și văzându-ne păcatele cu luciditate…și postind…și simțindu-ne ușori de materie…vedem că mereu și cu toții…trebuie să alergăm spre normalitatea…spre firescul vieții duhovnicești.

E firescul nostru…

E modul nostru de a ne trăi bucuriile și necazurile…

Vă mulțumesc pentru că încercați să fiți mereu alții!

Dumnezeu să ne dea darul de a ne bucura cu atenție, cu sfială, cu modestie frumoasă! Amin.

(Pr.Dorin - Predică la Duminica Ortodoxiei [2012])