Preaiubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini
din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
iar de la noi arhiereşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătoarea de astăzi, trecută în calendar cu numele de Duminica Ortodoxiei, a fost rânduită astfel cu 1169 de ani în urmă când, în ziua de 11 martie 843, a fost reașezată în temeiurile ei închinarea la sfintele icoane. Duminica Ortodoxiei, prăznuită de atunci și până astăzi în prima Duminică din Postul Mare, este încununarea luptelor și jertfelor creștinilor pentru apărarea sfintelor icoane, în timpul persecuțiilor împăratului Leon al III-lea Isaurul și urmașilor săi (730-787 - prima perioadă iconoclastă și 813-843 - a doua perioadă iconoclastă). În perioada respectivă mii de icoane au fost smulse cu furie nu numai de pe pereții bisericilor, ci și din casele dreptmăritorilor creștini, au fost sfărâmate, batjocorite și arse în piețele publice. Iar apărătorii sfintelor icoane au fost întemnițați, schingiuiți, uciși ori arși de vii, pătimind astfel pentru dreapta credință, care este temelia cinstirii sfintelor icoane.

Prigonitorii icoanelor nu acceptau adevărul că Mântuitorul Iisus este în același timp Dumnezeu și Om, afirmând că firea omenească a fost întru totul absorbită de firea dumnezeiască. Ei pretindeau că Dumnezeu nu poate fi zugrăvit, deoarece este duh care nu poate fi văzut.

Ortodoxia învață însă că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut văzut prin chipul Său uman, adică Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul. Iată de ce, în pofida tuturor prigonirilor și suferințelor la care au fost supuși, apărătorii icoanelor nu au contenit să arate tuturor adevărul cuprins în Sfânta Evanghelie după Ioan în care se spune: „Filip I-a zis [lui Iisus]: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 8-9). Prin urmare, potrivit mărturiilor Sfintei Evanghelii, Dumnezeu Cel Nevăzut S-a făcut văzut prin Fiul Său, Care S-a făcut Om, având chip sau față de om. Iar dacă Fiul Cel ce S-a făcut Om este chipul sau icoana văzută a Tatălui ceresc (cf. Coloseni 1, 15), atunci chipul văzut al Fiului poate fi pictat în icoană. Astfel, în icoana lui Hristos vedem pe Dumnezeu - Omul, pe Fiul lui Dum-nezeu întrupat. În acest sens, icoana are ca temei principal Întruparea Fiului lui Dumnezeu, după al Cărui chip a fost făcut primul om (cf. Facerea 1, 26). Acest adevăr este tălmăcit în cuvinte simple de către Părintele Cleopa Ilie, care ne spune că Dumnezeu poate fi pictat în icoane, pentru că S-a arătat oamenilor în chip vizibil și le-a vorbit prin cuvinte înțelese de ei: icoana devine chip al lui Dumnezeu, întrucât întreaga Sfânta Treime S-a arătat oamenilor. Glasul Tatălui se face auzit la Botezul Fiului ca și la Schimbarea la față, Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat și astfel L-au putut vedea ucenicii Săi, adică Sfinții Apostoli, precum și primul mucenic ștefan, iar Duhul Sfânt a fost văzut în chipul limbilor de foc la Pogorârea Sa peste ucenici (Arhim. Ilie Cleopa, Predici la Duminicile de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, 1990, p. 323-324).

De-a lungul veacurilor Părinții Bisericii ne-au învățat că, prin cinstirea icoanei, noi nu ne închinăm materiei din ea, adică lemnului sau vopselei, ci persoanei pe care ea o înfățișează. Icoana devine sfântă atât prin sfințenia chipului pictat pe ea, cât și prin sfințirea pe care preotul o săvârșește cu harul Duhului Sfânt. Sfinții Părinți vorbesc despre sfintele icoane cu multă evlavie, arătând că noi cădem și ne închinăm nu materialului din care sunt făcute icoanele, ci la aceea ce se închipuiește prin ele, adică la puterea Duhului Sfânt (Sf. Ioan Damaschin, Trei tratate contra iconoclaştilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998), că [...] Cinstea adusă icoanei trece la cel zugrăvit pe ea (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, 18, 45, PG XXXII, 146C), că [...] pictura tăcută grăiește de pe ziduri, mult bine făcând (Sf. Grigorie de Nyssa, cf. Leonid Uspensky, Teologia icoanei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 50), iar [...] noi creștinii, sărutând cu buzele trupești chipul lui Hristos, al apostolului sau mucenicului, cu sufletul și cu gândul nostru sărutăm pe Hristos și pe Sfinții Lui (Leonte de Neapole, cf. Arhim. Ilie Cleopa, Predici la Duminicile de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, 1990, p. 319). În acest sens, hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic din anul 787, devenite obligatorii pentru viața noastră creștină, mărturisesc coborârea Fiului lui Dumnezeu printre oameni, ca pe oameni să-i ridice la viața dumnezeiască, iar rostul icoanei este acela de a înduhovnici pe om și de a sfinți materia. Prin urmare, pot fi pictate icoane materiale ale Aceluia Care S-a făcut Om, purtând trup material. Prin aceasta, Dumnezeu ne-a arătat că materia poate fi sfințită și transfigurată, adică unită cu Dumnezeu prin har. Hristos a îndumnezeit materia trupului Său, făcând-o purtătoare de Duh. Prin urmare, dacă trupul poate deveni locaș al Duhului, tot astfel, și lemnul sau culoarea icoanei poate fi purtătoare de har al Sfântului Duh (Cf. Arhim. Ilie Cleopa, op.cit).

Când Patriarhul Metodie al Constantinopolului și Împărăteasa Teodora au hotărât să aleagă cea dintâi Duminică din postul Sfintelor Paști ca zi de sărbătoare a dreptmăritorilor creștini biruitori asupra batjocoritorilor de icoane, au numit-o Duminica Ortodoxiei, ca praznic al Bisericii și cunună a biruinței credinței adevărate asupra ereziilor. Acest moment este descris într-un mod inspirat și de părintele Dumitru Stăniloae, când afirmă că: Duminica Ortodoxiei e ziua a șaptea a Bisericii, odihna ei sărbătorească după victoria asupra haosului spiritual, prin așezarea temeiurilor adevărate ale existenței umane. Duminica Ortodoxiei este astfel, în fiecare an, sărbătoarea dreptei credințe în întregul ei, sărbătoarea biruinței adevărului revelat împotriva schimonoselilor mincinoase ale omului. De aceea se citește în Duminica Ortodoxiei lista tuturor ereticilor și se rostește anatema asupra lor (Părintele Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2005, p.51).

Iubiți credincioși și credincioase,

Icoana lui Iisus Hristos ne înfățișează prezența văzută a lui Dumnezeu Cel nevăzut, arătarea trupului nestricăcios al Dumnezeului nestricăcios, adică ceea ce este vizibil din Persoana Sa divino-umană. Pe de altă parte, în icoana lui Hristos recunoaștem chemarea oamenilor la sfințenie, la asemănarea cu Dumnezeu - Făcătorul cerului și al pământului, Care la facerea omului a zis: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). Creatorul spune să facem om după chipul și asemănarea Noastră. Or, acest verb, folosit la plural, ne arată că, la crearea omului, Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu era împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Prin urmare, omul a fost creat după chipul Preasfintei Treimi, iar Fiul lui Dumnezeu Se face Om, pentru a-i dărui omului harul înfierii și al îndumnezeirii, deodată cu vindecarea acestuia de păcat și de moarte. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că, „precum Hristos era după fire om fără de păcat, având trup și suflet, așa și noi, cei ce am crezut în El și ne-am îmbrăcat în El în duh, putem fi prin voia liberă fără de păcat în El” (Sf. Maxim Mărturisitorul, „A doua sută a capetelor gnostice”, cap. 84, în Filocalia românească, vol. II, p. 239-240).

În icoana unui om sfânt este zugrăvit trupul său înduhovnicit care devine nestricăcios, asemenea trupului slăvit al lui Hristos, deoarece trupul sfântului participă în arvună la starea trupului duhovnicesc pe care îl va primi omul la învierea drepților. Sfântul Apostol Pavel ne spune în Epistola întâi către Corinteni: „Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. [...] și după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm și chipul Celui ceresc. […] Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire” (1 Corinteni 15, 42-44, 49, 53). Așadar, icoana ne prezintă, în același timp, pomenirea vieții sfântului din istorie și arvuna vieții sfântului din Împărăția cerurilor.

Teologul ortodox Leonid Uspensky, vorbind despre sfinți și icoane, arată că „forța care învie sfinții după moarte este Duhul Sfânt, Care, în cursul vieții lor pământești, le cuprinde nu numai sufletul, ci și trupul. De aceea spunem că icoana transmite nu chipul de zi cu zi și banal al omului, ci chipul slăvit și veșnic” (L. Uspensky, La théologie de l’icône, Paris, 1982, p.147). De fapt, rațiunea însăși de a fi a icoanei este aceea de a arăta lumii pe moștenitorii nestrică-ciunii, adică pe moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu, pe care ei o caută și o pregustă încă din timpul vieții lor pământești. Icoana prezintă chipul omului în care locuiește harul lui Dumnezeu, biruind patimile și sfințind omul întreg, suflet și trup. La rândul său, Sfântul Irineu de Lyon atrage atenția asupra faptului că „rodul lucrării Duhului Sfânt în om este mântuirea trupului. Căci - se întreabă el - care ar putea fi rodul vizibil al Duhului invizibil, dacă nu acela de a face trupul matur și apt de a primi nestricăciunea?” (Adv. Haer., V 12, 4). Așa-dar, dobândirea sfințeniei prin conlucrarea omului cu harul Duhului Sfânt este scopul vieții creștine. În acest sens, icoanele sfinților ne arată că dobândirea sfințeniei este posibilă în orice timp și în orice loc, dacă omul iubește pe Dumnezeu și caută sfințenia Lui.

Dreptmăritori creștini,

Luând aminte la cele de până acum și meditând la înțelesul duhovnicesc al sfintelor icoane, care ne cheamă la sfințenie, îndeosebi în această Duminică a Ortodoxiei, ne bucurăm că asupra ereziilor a biruit dreapta credință, adică iubirea lui Dumnezeu pentru oameni arătată în Iisus Hristos. Sfinții pictați în icoane sunt pentru noi dascăli și prieteni ajutători. Dascăli, pentru că atunci când vedem chipul lor și auzim ce se spune despre viața lor învățăm mult despre credința lor vie și ne întărim în credința noastră. Prin câte necazuri, încercări și ispite n-au trecut ei și, totuși, au rămas credincioși lui Hristos! Văzând pilda și chipul luminos al sfinților, ne încurajăm și noi când trecem prin încercări și necazuri. Dar sfinții nu sunt numai modele pentru noi, ci sunt și rugători pentru noi. Ei se roagă pentru noi și împreună cu noi pentru mântuirea noastră. De aceea, trebuie să-i cinstim permanent, nu doar când avem nevoie de ajutorul lor.

După cum ne întâlnim cu Hristos când ne rugăm cu credință și evlavie în fața icoanei Sale, tot așa ne putem tainic întâlni cu Hristos când ajutăm pe semenii noștri care au nevoie de ajutorul nostru (cf. Matei 25, 35-36). Prin urmare, trebuie să fim cu multă luare aminte la necazurile semenilor noștri, la trebuințele lor, să ne ajutăm unii pe alții astfel încât să devenim unii pentru alții icoane vii ale iubirii jertfelnice a lui Hristos, după cum cerem la fiecare Sfântă Liturghie zicând: pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Întrucât Îl iubim pe Dumnezeu în rugăciune, se cuvine să iubim prin fapte bune și chipul Său tainic prezent în fiecare om. Dacă recunoaștem că viața și sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, atunci trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile și binefacerile Sale, dăruind și noi, din prisosul ori puținul nostru, semenilor noștri aflați în lipsuri sau în suferințe. Credința în Dumnezeu și iubirea de aproapele reprezintă cele două vâsle care ajută sufletul nostru să înainteze pe luciul apelor vieții duhovnicești și spre suferințele oamenilor care se zbat în nevoi. Nu poate exista cu adevărat credință vie fără iubire milostivă și iubire milostivă fără credință vie - spunea vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina, cel care a rânduit ca Duminica Ortodoxiei să fie ziua în care se face colecta pentru completarea Fondului Central Misionar, fond destinat lucrării misionare a Bisericii și ajutorării celor aflați în lipsuri și suferințe. Criza spirituală și criza economică de astăzi reprezintă pietre de încercare și durere pentru foarte mulți semeni ai noștri. Vedem din ce în ce mai mulți săraci, bătrâni, orfani, văduve, copii abandonați, familii destrămate care caută sprijin și își pun nădejdea în Biserică. Așa cum ne purtăm noi cu aproapele, tot astfel se va purta și Dumnezeu cu noi - spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, tălmăcind Evanghelia Înfricoșătoarei Judecăți. De aceea - zice el - caută mila lui Dumnezeu prin milostenia față de săraci, căci fără milostenie nu poți intra în Împărăția cerurilor. Prin milostenie ne dovedim toți un trup, ne simțim în unitate, în comuniune, depășim ceea ce în mod obișnuit acordăm numai fraților, rudelor, vecinilor, urcând până la transformarea tuturor în rudenii spirituale. Cu aceste gânduri ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ne adresăm frățiilor voastre astăzi, rugându-vă și îndemnându-vă să contribuiți, fiecare după puterea și inima sa, la colecta pentru Fondul Central Misionar, atât de folositoare semenilor noștri care își pun nădejdea în dragostea și ajutorul nostru, al celor ce ne bucurăm de darurile și binefacerile lui Dumnezeu, pe care, însă, trebuie să le împărtășim și altora. Când oferiți un ban din prisosul ori puținul dumneavoastră, să aveți în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel care zice: „Dumnezeu iubește pe cel care dă cu bunăvoie” (2 Corinteni 9, 7).

Vă mulțumim tuturor pentru dărnicia arătată în fiecare an, vă dorim mult spor în urcușul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paști, și ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvânteze:

Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți! Amin! (2 Corinteni 13, 13)

Președintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

† Daniel
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan
Arhiepiscopul Iaşilor şi
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei


† Laurenţiu
Arhiepiscopul Sibiului şi
Mitropolitul Ardealului

† Andrei
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi
Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

† Irineu
Arhiepiscopul Craiovei şi
Mitropolitul Olteniei

† Nicolae
Arhiepiscopul Timişoarei şi
Mitropolitul Banatului

† Petru
Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul
Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor

† Serafim
Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei,
Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul
Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Iosif
Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei
Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român
al Europei Occidentale şi Meridionale

† Nifon
Mitropolit onorific,
Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie
Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen
Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu
Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Gherasim
Arhiepiscopul Râmnicului

† Epifanie
Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Eftimie
Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic
Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei
Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae
Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi

† Justinian
Arhiepiscop onorific,
Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Ioan
Arhiepiscop onorific,
Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Corneliu
Episcopul Huşilor

† Lucian
Episcopul Caransebeşului

† Sofronie
Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim
Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Vincenţiu
Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Galaction
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie
Episcopul Giurgiului

† Sebastian
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion
Episcopul Tulcii

† Petroniu
Episcopul Sălajului

† Gurie
Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Daniil
Episcop-locţiitor (administrator) al
Episcopiei Daciei Felix

† Siluan
Episcopul Ortodox Român din Ungaria

† Siluan
Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei
Episcopul Ortodox Român al
Spaniei şi Portugaliei

† Macarie
Episcopul Ortodox Român
al Europei de Nord

† Mihail
Episcopul Ortodox Român
al Australiei şi Noii Zeelande

† Ciprian Câmpineanul
Episcop-vicar patriarhal

† Varlaam Ploieşteanul
Episcop-vicar patriarhal

† Varsanufie Prahoveanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor


† Andrei Făgărăşeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei
Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Emilian Lovişteanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioachim Băcăuanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei
Romanului şi Bacăului

† Sofian Braşoveanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Marc Nemţeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române a Europei Occidentale

† Ioan Casian de Vicina
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române a celor două Americi

† Iustin Sigheteanul
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române
a Maramureşului şi Sătmarului

† Ignatie Mureşeanul
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe
Române a Spaniei şi Portugaliei

Se spune că acum câtva timp un tânăr s-a dus la un bătrân înţelept să-l întrebe despre puterea cuvintelor. Tânărul a spus că el are obiceiul de a vorbi direct, dar că oamenii din jurul său spun că vorbeşte într-o manieră dura. A spus că el e obişnuit să vorbească sincer, dar oamenii consideră că el vorbeşte jignitor.

"Şi-n plus, chiar dacă aş vorbi urât uneori, ce contează? Sunt simple cuvinte, dispar în aer în clipa în care le-am rostit."

Bătrânul îl privi şi apoi îi spuse să-l urmeze. L-a condus pe tânăr la coliba unde locuia el.

"Ce vezi pe masă?" l-a întrebat bătrânul înţelept

"Două coli de hârtie albe" răspunse oarecum nedumerit tânărul.

"Bun. Ia una dintre coli şi strânge-o în mâini, mototoleşte tare."

Tânărul nu înţelegea ce legătură avea acest lucru cu întrebarea sa şi începuse chiar să regrete că a apelat la ajutorul bătrânului, dar totuşi nevrând să-l dezamăgească pe înţelept făcuse ce-i ceruse acesta. Luase hârtia şi timp de câteva minute o strânse puternic în mâini. În scurt timp coală de hârtie devenise o minge mică şi albă.

"Şi acum?" întrebase tânărul.

"Acum încearcă să o faci să semene la loc cu coala cealaltă de pe masă, cea pe care nu ai atins-o."

Tânărul încercase zeci de minute să facă acest lucru. În final, renunţase. Coala pe care el o strânsese în mâini nu mai semăna a ceea ce a fost. Era o hârtie plină de îndoituri, aspră, pe alocuri chiar ruptă.

"Nu pot să o fac să fie ca înainte!" răspunse înfrânt tânărul

"Nici cuvintele pe care le arunci în inimile altora nu le poţi scoate" zise zâmbind trist înţeleptul.

"Inima este precum o coală de hârtie, fiecare cuvânt dur pe care tu-l arunci în vânt şi crezi că se "dizolvă" în aer, de fapt intra adânc în inima respectivei persoane. Uneori îndoaie inima, alteori pe alocuri chiar o rupe. Gândeşte-te că tu ai strâns hârtia asta în mâini doar câteva minute, însă uneori, răneai inimile celor din jur cu vorbele tale chiar şi câteva ore... Întotdeauna o inimă aspră, este aşa din cauza cuvintelor care ani de-a rândul şi-au făcut loc cu forţa în ea."

Iar tânărul plecase trist, însă învăţase o lecţie importanta.

Povestioară aceasta nu este scrisă de mine, era pusă într-un clip video, însă mi-a plăcut şi m-am gândit mult la ea.

De foarte multe ori duritatea nu e sinceritate. Spun asta din proprie experienţă, de multe ori mama îmi spune " eşti prea dură! Jigneşti uşor când eşti nervoasă!" iar eu îi răspund:"sunt sinceră!", sau: "Şi? Adevărul e dur!", dar nu, mă mint singură. Eu ştiu foarte bine că nu am intenţia de a fi sinceră ci dimpotrivă am intenţia de a jigni pentru a-mi stinge furia.

Oamenii când sunt nervoşi nu au nici pe de parte bună intenţie de a spune adevărul, ci vor doar să se descarce, să se elibereze de furia adunată în ei. Însă furia nu poate fi eliberată prin cuvinte urâte, prin jigniri, dimpotrivă, cuvintele urâte alimentează furia şi crează răni adânci în sufletele noastre şi a celui de lângă noi. Cuvintele urâte şi jignirile întotdeauna aprind mai tare furia, în loc să calmeze rana din sufletele noastre, o fac mai adâncă.

De mii de ori mi-a spus mama "când eşti nervoasă nu face nimic. Nu căuta să lămureşti probleme, nu vorbi, nu scrie, pur şi simplu caută un loc unde să stai în linişte pentru a te calma şi apoi du-te să rezolvi problema", până acum însă, nu i-am ascultat niciodată sfatul acesta, întotdeauna am "uitat" de el, întotdeauna când am fost nervoasă spuneam tot ce credeam şi mai ales ce nu credeam cu adevărat însă o făceam pentru a răni pe cel care m-a jignit/rănit la rândul său. E un lucru foarte dureros şi urât în acelaşi timp să crezi că dacă celui de lângă tine îi provoci o durere mai mare decât ţi-a provocat-o el ţie durerea ta se va stinge. Însă nu este aşa, durerea ta se amplifică, pentru că după câteva momente când îţi dai seama ce-ai zis, cum te-ai comportat încep să apară regretele, ruşinea, lacrimile. Mie întotdeauna după ce spuneam ceva groaznic, ceva ce bineînţeles era spus la nervi deci nu era adevărat, nu simţeam lucrul acela şi nu-l credeam, aveam în minte întrebarea: "cum am putut să fac asta? Trebuia să tac, să procedez altfel, "dar întotdeauna era prea târziu...

Şi ca să "anulez" un pic regretele şi tristeţea tot pe cel pe care l-am rănit dădeam " vina" şi îi spuneam: "ştii că nu trebuie să mă iei în seama când sunt nervoasă! Că spun lucruri oribile pe care nu le cred şi nu le simt"

Am tot spus lucrul acesta până într-o zi când mi-am dat seama că pentru cel rănit nu e aşa uşor să nu ia în seamă cuvintele adresate lui.

Eram la şcoală când o colegă a intrat val-vârtej în clasă, nervoasă fiindcă îşi pierduse telefonul. O altă colega i-a sugerat să-l caute în bancă. Respectiva colega a răspuns foarte urât însă totuşi când s-a uitat în bancă, exact acolo îi era telefonul. M-am gândit că dacă eu aş fi apucat să-i dau sugestia şi aş fi primit acel răspuns, m-aş fi simţit rănită şi probabil aş fi ripostat şi dacă ea mi-ar fi spus: "nu te supăra, am zis-o la nervi" probabil m-aş fi supărat mai tare şi unde am fi ajuns? E ca şi atunci când răsplăteşti raul cu rău crezând că va ieşi ceva bine. Niciodată din două rele nu va ieşi un lucru bun.

Cuvintele au o putere mai mare decât credem noi. De fapt noi le dăm acea putere. Un cuvânt blând, plin de iubire are puterea de a ridica un om de jos, însă un cuvânt spus la nervi, din furie, ură, din dorinţa de a răni poate să distrugă un suflet, să-l ucidă.

Există iertarea şi împăcarea numai că, în unele cazuri, este ca şi atunci când cineva te-a rănit cu un cuţit. Rana sângerează dar dacă o dezinfectezi, o cureţi şi o pansezi în câtva timp se va închide. Dar uneori rămâne o cicatrice pentru toată viaţa.

Inimile noastre sunt precum nişte hârtii. Cuvintele pot să facă inima să se strângă ca un ghem, iar apoi când se desface să fie plină de rupturi. Un “iartă-mă” este precum scociul cu care lipeşti acea ruptură, însă totuşi ea rămâne acolo. Eşti iertat, dar din păcate nu poţi lua cuvintele înapoi, nu poţi închide complet rana. Deci cea mai bună metodă ar fi să ne gândim mai întâi la rană ce o putem deschide în sufletele celor de lângă noi înainte de a adresa acele cuvinte.

Nu merg pe ideea “iert dar nu uit”, sunt de părere că atunci când iertăm să o facem din tot sufletul. Dar asta nu înseamnă că nu ne rămân cicatrici, că nu ne rămâne amintirea durerii, a suferinţelor. A ierta înseamnă că dragostea pentru persoana care ţi-a făcut rău este mai mare decât răul ce ţi l-a făcut, dar asta nu şterge nimic din sufletele noastre. Sufletul este precum o casă. Când ierţi, cel mai mult spaţiu îl oferi dragostei, iar pe ură şi suferinţa încerci să le oferi cel mai mic loc iar cu timpul să le dai afară cu totul. Însă rămâne amintirea că... odată, cândva au “locuit” în sufletul tău din cauza faptelor şi de cele mai multe ori a cuvintelor cuiva.

Mi-ar plăcea atât de mult să am o metodă de a şterge din sufletele celor din jurul meu toate cuvintele urâte pe care le-am rostit, toată suferinţa şi toate amintirile neplăcute legate de mine care au fost create din cauza a ceea ce eu am spus. Însă nu pot, nu putem. Şi poate e mai bine aşa, pentru că dacă am putea, nu ar mai exista iertare, nu ar mai exista dorinţa de a ne autocontrola când vorbim, ideea de a ne stăpâni în a nu răni pe cineva prin ceea ce spunem.

Putem fi sinceri fără a răni. Sinceritatea nu înseamnă a jigni. Sinceritatea înseamnă adevăr. Iar Dumnezeu este Adevărul şi Dumnezeu niciodată nu poate răni sufletul cuiva.

Putem fi direcţi dar totodată blânzi. Sau mai bine “copiem” modelul sfinţiilor care întotdeauna au fost duri într-o manieră blândă. Pare un paradox, însă se poate. Să fii dur şi totuşi blând, înseamnă să spui ce este greşit dar să nu greşeşti şi tu când spui acest lucru, pentru că atunci când suntem duri pentru a ne elibera de furie, greşim. Când suntem duri într-un mod blând atunci într-adevăr o facem pentru îndreptarea celui de lângă noi...

DOAMNE AJUTA..

O mare minune din vremea noastră

Vedenia pe care a avut-o un om din Iugoslavia în anul 1976

Mă străduiesc din toate puterile să povestesc faptele pe care le-am trăit în ziua de 11 iulie 1976, în cel de al 48-lea an al vieţii mele. În urma vedeniei duhovniceşti pe care am avut-o atunci, viaţa mea s-a schimbat cu desăvârşire.

Fiind invalid de război, în fiecare an merg să fac tratament medical la una din staţiunile noastre balneare. Astfel, în anul acela, 1976, sfârşitul lui iunie şi o parte din luna iulie le-am petrecut la băile Matarusca, fiind găzduit la hotelul Ziţa.

După zece zile de tratament, la 9 iulie am întrerupt provizoriu şederea mea la Matarusca şi m-am întors acasă în Kragughievaţ, pentru a lua parte la parastasul unei rudenii apropiate. După parastas, în ziua următoare, adică la 11 iulie, puţin înainte de ora 10, am plecat de acasă cu automobilul meu spre băile Matarusca, pentru a continua tratamentul început.

Când am ajuns la podul lui Ibar, în Kralievo, circulaţia era întreruptă, datorită, precum spuneau şoferii prezenţi, unui accident de circulaţie, întâmplat lângă depozitul de benzină, în drumul către mănăstirea Ziţa. Accidentul lăsase maşinile răsturnate şi îngreuia circulaţia, dar în aceste împrejurări ce poţi face?

Trecând pe pod, am luat-o spre dreapta, pe drumul care duce la mănăstirea Ziţa. La o depărtare de câteva zeci de metri de pod, se afla staţia locală de autobuze pentru transportul călătorilor spre mănăstirea Ziţa şi spre băile Matarusca. În staţie, câteva zeci de călători aşteptau autobuzul, iar între ei se aflau şi un călugăr şi o călugăriţă de o uimitoare frumuseţe.

În această parte a drumului, terenul era puţin înclinat şi aveam o bună vizibilitate; având şi viteză mică, am putut vedea bine ce se petrecea înaintea mea. Am observat că monahul era de statură mijlocie, cam de 70 de ani, cu barba albă, deasă şi ondulată, dar după mişcare părea să nu aibă mai mult de 50 de ani. Purta rasă neagră, nouă şi culion cu camilafcă neagră, care cădea pe spate. La piept purta legat cu lanţ sau cordon o cruce luminoasă şi de un alt lanţ, un engolpion sau o iconiţă cu Maica Domnului şi Iisus Hristos. Călugăriţa de lângă el purta şi ea haină intens neagră şi pe cap avea culion la fel ca şi călugărul, numai că vălul ei negru cădea pe umeri. Era de statură mijlocie, cu ochi mari şi frumoşi. La gâtul ei atârnau, ca şi la monah, Cruce şi engolpion, care străluceau la soare. Eu atunci nu ştiam cum este îmbrăcămintea călugărească.

Călugărul şi călugăriţa făceau semn cu mâna ca să oprească vreo maşină din cele ce treceau pe lângă ei, dar în zadar. Nici un şofer nu voia să oprească deşi în multe automobile erau locuri libere pentru două persoane, ba şi pentru mai multe. În sinea mea am osândit pe şoferii care puteau să-i ia, dar nu voiau. De ce nu-i iau? mă întrebam eu, doară şi călugării sunt oameni ca şi noi! De ce toţi îşi întorc capul de la ei? Nu puteam suferi această lipsă de bunăvoinţă faţă de călugări şi m-am hotărât să-i iau eu, în cazul că nu mi-o va lua altul înainte. Dar nu i-a luat nimeni! Cum am ajuns aproape de ei, mi-au făcut şi mie semn să opresc. Am ieşit din rând cu automobilul şi m-am oprit alături, ca să-i iau. Atunci călugărul s-a apropiat şi mi-a zis: "Dumnezeu să ajute!" şi eu i-am răspuns: "Dumnezeu să vă ajute". Nu obişnuiam să salut aşa, fiindcă nu credeam în Dumnezeu, dar i-am răspuns aşa ca să-i fac plăcere. M-a întrebat apoi dacă pot să-l duc pe el şi pe soră până la mănăstirea Ziţa. I-am răspuns că pot şi i-am invitat să intre în maşină, deschizând portiera din dreapta şi ridicând scaunul din faţă, ca să intre în spate unul după altul. Când s-a apropiat de maşină, călugăriţa a pomenit şi ea pe Dumnezeu şi eu i-am răspuns de asemenea: "Dumnezeu să vă ajute". A intrat ea întâi în maşină şi s-a aşezat în spatele scaunului meu, apoi a intrat şi călugărul şi s-a aşezat alături. Ca să se simtă mai bine le-am zis: "Staţi în voie că este loc, nu vă înghesuiţi". La care călugărul mi-a răspuns cu bunăvoinţă: "Nu ne înghesuim Duşane, numai tu să conduci bine".

După acest răspuns am tăcut şi am închis uşa bine, ca să nu se deschidă cumva în timpul mersului. Fiindcă mă aflam în afara şirului maşinilor care circulau pe drum, aşteptam ca să-mi facă cineva loc spre a continua drumul cu pasagerii mei.

În timp ce aşteptam, călugărul mă întrebă: "Nu-i aşa Duşane, că te întorci de la parastasul din Kragughievaţ?". A pus întrebarea şi tot el a răspuns. M-a surprins de unde îmi cunoaşte numele şi ştie de unde vin. Surprins, n-am mai avut timp să mă gândesc şi i-am răspuns: "Da, vin de la Kragughievaţ. Ieri am avut parastasul de un an al uneia dintre rudeniile mele". Călugărul mă ascultă şi continuă: "Şi acum mergi la Matarusca, deşi nu faci băi". "Nu îndrăznesc să fac, i-am zis, pentru că apa este foarte caldă şi după fiecare baie trebuie să mă păzesc mult ca să nu răcesc şi să nu mă simt mai rău decât înainte".

Abia a încetat călugărul să vorbească şi a început călugăriţa: "De unde eşti Duşane? Din Zacuta?". Tot aşa făcea şi ea; punea întrebarea şi tot ea răspundea. Apoi a continuat: "Duşane, toţi ai tăi sunt bine sănătoşi: tata-Dumitru, mama Darenca, sora Duşanca, fratele Dragoliub. Ei cred în Dumnezeu şi cinstesc pe sfântul patron al casei, dar sunt nestatornici. Îndată ce se supără puţin înjură mult de cele sfinte. Fratele tău Milovan are şcoală înaltă şi este mare învăţat, dar şi mare ateu".

După ce ea a tăcut, a continuat călugărul: "Şi tu, Duşane, crezi că Dumnezeu a făcut pe om şi nu eşti adeptul acelei concepţii că omul provine din maimuţă, dar nu te rogi lui Dumnezeu. Ai însă inimă bună şi eşti cinstit. De trei ori ai avut ocazii potrivite ca să te îmbogăţeşti, dar n-ai voit s-o faci în chip necinstit. Şi ai bunăvoinţă faţă de bătrâni şi săraci. Bunătatea ta te-a făcut să opreşti maşina, cum ai făcut azi şi spre binele tău. Ai răspuns la semnul nostru şi ne-ai luat, pe când ceilalţi la care le făceam semn, întorceau capul şi plecau. Mai bine nu se năşteau decât să se poarte în acest fel".

N-am înţeles atunci rostul acestor cuvinte, dar tremuram de frică. Între timp, un şofer mi-a făcut semn că pot intra în rând înaintea lui, lucru pe care l-am şi făcut îndată. Am trecut repede de locul unde fusese ciocnirea maşinilor şi când am vrut să iau viteză, pentru a ajunge cât mai degrabă la mănăstirea Ziţa, pe neaşteptate, de pe un drum lateral de ţară, ne-a ieşit înainte un camion încărcat cu cărămidă şi alte materiale de construcţie, care ne-a încetinit dintr-odată drumul, pentru că mergea încet şi în aceeaşi direcţie cu noi. Eram silit să merg după el conducând încet şi cu atenţie, deoarece din direcţia opusă veneau continuu maşini. Această situaţie mă obliga să iau aminte şi la circulaţia din spate, ca să văd dacă nu cumva cineva vrea să mă depăşească; şi aşa, uitându-mă în oglindă, văd o privelişte neaşteptată: călugărul şi călugăriţa, care stăteau pe canapeaua din spate, aveau faţa foarte luminoasă şi în jurul capului aureolă de lumină orbitoare. Tremuram de frică şi am înţeles că aceştia nu erau nişte oameni obişnuiţi.

Din pricina atâtor surprize pe care le avusesem cu călătorii mei, atenţia a început să-mi scadă: de abia reuşeam să conduc maşina şi de aceea am început să merg mai încet decât îngăduiau regulile circulaţiei. În timpul acestei încetiniri a mersului, călugărul şi călugăriţa au început, pe rând, să-mi spună viata mea de când îmi aduc eu aminte de mine şi până în ziua aceea. Aminteau tot ceea ce am făcut, bune şi rele, precum şi planurile pe care nimeni nu mi le cunoscuse şi nici nu le realizasem cândva, din diferite pricini. Spre uimirea mea, povestirea lor era cu totul adevărată, ca şi cum îmi citeau viaţa într-o carte oarecare. Pentru cele bune mă lăudau, iar pentru viaţa fără rânduială, mă mustrau cu blândeţe. Eram bucuros să intru în pământ sau să mi se întâmple orice altceva numai să scap de acest chin, dar nu era scăpare, eram silit să le aud şi să le sufăr pe toate.

Nu pomenesc toate mustrările pe care mi le făceau, pentru că unele privesc viaţa mea personală. Mai târziu, pe toate acestea le-am spovedit şi m-am pocăit pentru ele. Voi pomeni totuşi un reproş pe care mi-l făcea călugăriţa, cu amănunte:"De ce, Duşane, n-ai vrut să vorbeşti cu tatăl tău la onomastica lui Desa, fica surorii tale?". I-am răspuns ce s-a întâmplat în realitate. Tata nu îmi atrăsese atenţia în legătură cu ceilalţi copii ai săi. Nu avea locul care i se cuvenea înaintea noastră şi voiam cu comportarea mea să-i arăt că este neplăcut şi dificil când într-o adunare de oameni, fiul nu vorbeşte cu tatăl său". La această explicare a mea, călugăriţa mi-a răspuns: "Cine eşti tu şi cine suntem noi ca să judecăm? Dumnezeu este Cel ce judecă şi împarte dreptatea. Dumnezeu a spus în porunca Lui ca să cinstim pe Tată şi pe Mamă şi celui ce împlineşte Porunca a făgăduit răsplata că va trăi pe pământ mulţi şi fericiţi ani. Părinţii sunt pentru copiii lor lucru sfânt. Tu însă ai procedat bine, pentru că ai inimă bună şi în ziua următoare ai mers la el, l-ai îmbrăţişat, l-ai sărutat şi i-ai cerut iertare. Tatăl a plâns de fericire şi a zis: "Te iert, fiule". Călugăriţa mi le-a spus toate cu exactitate şi am rămas fără glas la această lecţie.

Când am ajuns la podul din faţa mănăstirii Ziţa, călugărul mi s-a adresat din nou: "Duşane, ceea ce ţi s-a întâmplat acum şi ceea ce ţi se va mai întâmpla în cursul zilei, să nu le spui la nimeni înainte de trecerea celor trei luni de zile care urmează; dar după aceasta poţi s-o faci numai la rudenii şi prieteni." I-am răspuns scurt: "Bine!” şi m-am uitat iarăşi în oglindă, ca să văd dacă pot întoarce la staţia de maşini din faţa mănăstirii Ziţa. Şi de data aceasta, spre uimirea mea, văd aureole în jurul capetelor lor.

Starea mea sufletească era foarte tulburată, din pricina tuturor acestor lucruri. Simţeam o nestăpânită nevoie să mă despart cât mai repede posibil de aceşti călători.

În staţia de parcare, din faţa mănăstirii Ziţa, se aflau câteva maşini şi o mare mulţime de turişti, care admirau mănăstirea şi împrejurimile ei. Am condus maşina până la aripa din faţă, la zidul înconjurător al mănăstirii. Am ieşit din maşină ca să deschid uşa, ca să poată ieşi călugărul şi călugăriţa. Dar nici de data aceasta nu m-au cruţat. Când mă uit în maşină, înăuntru deja nu se mai afla nimeni. Am tremurat iarăşi de frică. Privirea mi-a căzut pe uşa deschisă, până la uşa care era închisă. Nu puteam crede ochilor. M-am uitat iarăşi de mai multe ori, cu foarte mare atenţie, dar în maşină nu era nimeni. Necredinţa, spaima, tremurul, m-au cuprins din toate puterile. Nesiguranţa de mine depăşise orice măsură, mă temeam să nu-mi pierd mintea. Pentru a mă trezi din această stare, am început să-mi muşc mâinile, să mă trag de păr şi să-mi dau palme peste obraz, fără măsură. În acest chin fiind, n-am observat că în jurul meu se adunase lumea care venise la Ziţa şi că unii mă întrebau ce mi s-a întâmplat şi de ce mă lovesc. Starea mea era deznădăjduită şi tremuram ca de febră. Le-am răspuns: "Plecaţi, oamenilor, de aici!". Am ieşit din mulţime şi m-am îndepărtat ca să mă concentrez şi să cuget asupra mea. În singurătatea mea, m-am uitat la ceas şi era ora 11,30. Am început să-mi amintesc de fiecare cuvânt pe care mi-l spuseseră călătorii mei, de când i-am luat în maşină şi până când au dispărut în chip inexplicabil.

Din toate câte mi se întâmplase, m-au tulburat mai mult ultimele lor cuvinte, să nu spun adică la nimeni în următoarele trei luni ceva din cele ce mi se întâmplase şi cele ce se vor întâmpla în cursul zilei. Din pricina emoţiei teribile, am început să vorbesc tare: "Doamne, ce ar putea să mi se întâmple? Voi merge la băi, nu voi mânca, ci mă voi culca imediat ca să mă odihnesc. Ce ar putea să mi se întâmple? am repetat. Poate să mor? Dar mi-am adus aminte că omul nu poate povesti dacă moare şi că aceia îmi spuseseră să nu spun la nimeni nimic înainte de trecerea a trei luni. Din aceasta mi-a venit oarecare mângâiere, eu care mai înainte mă temeam de moarte, însă în starea în care mă aflam nu-mi puteam lămuri toate aceste lucruri enigmatice.

După puţină odihnă, mi-am continuat drumul spre băile Matarusca, dar până astăzi nu-mi dau bine seama cum în aşa tulburare am putut conduce maşina de la mănăstirea Ziţa până la baie. Din fericire, am ajuns cu bine, fără urmări neplăcute, dar eram cu totul uimit şi zdrobit de oboseală.

Fără câteva minute era ora 12, când am ajuns în faţa hotelului Ziţa. Lumea mergea la masă la restaurant, dar mie nu-mi era foame, deşi era ora mesei. Aveam absolută nevoie de odihnă. Mi-am luat lucrurile din maşină, am mers la odaia mea să mă întind pe pat şi să mă gândesc pe îndelete la toate cele întâmplate.

M-am întins pe pat, fără să scot nimic de pe mine, împotriva obiceiului meu, când era vorba chiar şi de puţină odihnă. De odată, am simţit durere în mijlocul pieptului şi apoi a urmat ceva ca o puternică împunsătură de ac în inimă, după care m-a cuprins o somnolenţă nestăpânită şi am căzut într-un somn adânc.

Ceea ce mi s-a întâmplat apoi depăşeşte orice închipuire.

Uşa camerei s-a deschis larg. Odaia întreagă era plină de lumină. În ea a intrat un înger înaripat. Era de o mare frumuseţe, cu părul mare şi legat la spate. Purta o îmbrăcăminte largă şi luminoasă iar pe deasupra alta mai luminoasă şi fără mâneci, iar în picioare purta sandale. Îngerul a venit la mine şi mi-a zis: "Duşane, scoală să mergem". M-am supus şi m-am sculat ca să mergem. Îngerul mi-a zis iarăşi: "Duşane, eşti fericit că te-ai oprit azi şi ai ascultat pe Dumnezeu şi ai luat pe călugăr şi pe călugăriţă. Ştii oare pe cine ai dus azi cu maşina?" Am ridicat din umeri şi înainte de a răspunde că nu ştiu, îngerul mi-a zis: "Ai dus pe sfântul Apostol Petru şi pe Sfânta Paraschiva, patroana casei voastre". Mi-am adus aminte îndată că tata sărbătoreşte pe Sfânta Paraschiva şi acum am înţeles cine era cu mine în maşină.

După acestea, îngerul mă scoate din odaie şi mergem pe panta dinspre latura stângă de la intrarea în băi, care se vede din direcţia mănăstirii Ziţa. Câtva timp am mers în tăcere, apoi îngerul a început să-mi vorbească. "Duşane, tu lucrezi şi te afli adesea cu oameni şi zici că viaţa omului se reduce numai la a mânca, a bea şi a se îmbrăca, cât trăieşte, iar dacă moare îi este de ajuns cei aproape doi metri de pământ şi puţină ţărână deasupra şi asta este totul. Află, Duşane, că moartea nu este sfârşitul vieţii, ci loc şi stadiu prin care trebuie să treacă omul. Dumnezeu a creat pe om din pământ, i-a suflat Duh Sfânt şi omul a devenit suflet viu".

Când am ajuns în vârful dealului, îngerul a terminat de vorbit. În acel moment, în faţa noastră s-a coborât un nor des, pe care m-a luat îngerul şi apoi a început să se înalţe repede. În timp ce norul ne purta astfel, îngerul a început să-mi vorbească: "Duşane, cu inima ta nobilă, care iubeşte dreptatea şi cinstea, ai aflat mare milă înaintea Domnului, ca să-ţi arate drumul cel drept al mântuirii".

După aceste cuvinte, norul s-a oprit şi îngerul mi-a grăit din nou: "Uită-te la pământ”. M-am uitat şi el mi-a zis: "Ce vezi?”. I-am răspuns: "Văd totul, globul pământului, ţările, oraşele, satele, râurile, marea, animalele, oamenii şi persoanele pe care le cunosc bine". Apoi m-am întors spre înger şi am văzut că în dosul lui erau trei rânduri de îngeri cu trâmbiţe în mână. Străluceau cu o lumină neobişnuit de mare. E cu neputinţă să descriu frumuseţea acestor îngeri. Atunci îngerul care mă conducea mi-a zis: "Duşane, uită-te spre pământ şi la semnalul dat de trâmbiţele arhanghelilor, vei vedea cum o să fie învierea morţilor, când va veni Domnul Iisus Hristos pe pământ să judece viii şi morţii!" Când m-am uitat eu spre pământ, îngerii au trâmbiţat şi în acea clipă au început să se deschidă mormintele, pe toată faţa pământului şi să iasă din ele morţii. Eram uimit, dar uimirea mea a devenit fără margini când am văzut bărbaţi, femei şi copii ieşind din râuri, mări, lacuri, foc şi din gura animalelor şi în multe alte feluri, după cum plecaseră din viaţa pământească. În faţa acestei minuni am rămas mut, dar îngerul m-a lămurit imediat: "De ce te minunezi, Duşane? Fiecare om se va întoarce în viaţă la auzul trâmbiţei, în felul cum şi-a sfârşit viaţa pământească, indiferent dacă l-a înghiţit apa, l-a mistuit focul, sau l-au mâncat animalele. Toate sunt cu putinţă la Dumnezeu, pentru că la El nu există morţi, ci toţi sunt vii".

Şi mai mult m-am mirat când am văzut pe fruntea fiecărui om o hârtie de mărimea unei jumătăţi de bancnotă, pe care era scris ceva, la unul mai mult, la altul mai puţin. Mă gândeam ce putea fi scris pe fruntea fiecăruia, dar îngerul şi de data aceasta, fără să-l întreb, m-a lămurit: "Acestea sunt faptele pe care le-a făcut omul cât a trăit pe pământ şi cu ele se va înfăţişa înaintea Domnului Iisus Hristos şi pe baza acestora îl va judeca". Apoi a adăugat că aici sunt scrise şi gândurile toate şi că nimic nu poate fi ascuns. Printre cei ieşiţi din morminte am văzut şi rudenii de-ale mele, prieteni, vecini şi mulţi cunoscuţi, de când îmi aduc aminte de ei. Au întins mâinile şi au zis ceva, dar n-am putut auzi cuvintele lor. După rudenii şi după cunoscuţi, am înţeles că stăteau în cete, pe familii, deoarece rudeniile stăteau unele lângă altele. Apoi îngerul mi-a zis: "Să mergem mai departe acum, dar o să ne întoarcem tot în acest loc".

După aceste cuvinte, norul ne-a transportat spre răsărit şi tot mai sus. După ce am pornit, am întâlnit o mulţime de oameni, ca nişte umbre, zburând în jurul nostru în toate direcţiile. Li se vedeau bine mâinile, picioarele, capul, faţa întreagă. Mă gândeam ce popor să fie acesta, cine să fie aceşti oameni care se mişcă în văzduh. Cunoscându-mi gândul, îngerul m-a lămurit: "Aceştia nu sunt oameni, ci suflete omeneşti. Fiindcă Dumnezeu este lumină, iar omul a fost făcut din pământ, Dumnezeu i-a insuflat Duhul Său şi s-a făcut omul suflet viu. De aceea, şi sufletele sunt luminoase. Sufletul care iese din om are vedere, auzire, vorbire, memorie, însuşiri pe care le avea şi când era în trup. Mi-a spus apoi că sufletul se află în fiecare părticică a trupului omenesc şi că mişcă tot organismul. Dacă nu există suflet nu există nici viaţă în trup. După aceasta, mi-a spus şi acel lucru, că atunci când sufletul iese din trup, timp de 40 de zile trece din nou prin toată viaţa omenească, îi arată tot ceea ce a făcut, grăit şi gândit, iar după 40 de zile se înalţă la cer pentru judecată şi merge la locul care i se cuvine.

Cu aceasta s-a sfârşit vederea învierii morţilor şi convorbirea despre sufletele oamenilor şi norul ne-a dus mai departe spre sferele cele mai de sus. Despre călătoria din văzduh, numai în general vorbesc, pentru că nu este cu putinţă să descriu ceea ce se vede. Mulţimea şi spaima celor văzute îmi producea o negrăită şi continuă frică şi de aceea mă ţineam necontenit alipit de îngerul meu.

Aceste chinuri însă au dispărut când am ajuns la un loc curat şi frumos, unde se afla o mare împrejmuire, ceva ca un zid căruia nu i se vedea nici începutul nici sfârşitul. În zid se vedea o poartă în formă de cruce şi la dreapta intrării stătea un înger păzitor. Această îngrădire şi îndeosebi cetatea aveau o prealuminoasă podoabă. În acest loc sau staţiune, nu ştiu cum să-l numesc mai bine, se afla o mulţime de suflete, din acelea pe care le văzusem când mergeam prin văzduh, unele erau mai luminoase, altele mai puţin. În jurul lor se aflau mulţi îngeri, dar şi mai mulţi diavoli cu chipuri monstruoase. Diavolii se sileau să împiedece sufletele pe care îngerul porţii le lăsa să intre.

Din tot ce vedeam, nu puteam înţelege nimic. Mă întrebam în sine: de ce unele suflete stăteau în cete? De ce aceasta, de ce aceea? şi iarăşi îngerul meu îmi răspunde fără să-l întreb: "Duşane, n-ai putea să le înţelegi, dacă ţi le-aş spune pe toate". Apoi îngerul m-a băgat înăuntru prin poartă. Drumul de aici şi până la poarta următoare era drept ca o săgeată şi foarte strâmt. La dreapta şi la stânga drumului, pe toată lungimea lui, se vedea o prăpastie adâncă şi înfricoşătoare. Aşa erau şi toate celelalte intervale dintre staţiile acelui drum, numai că drumul de la o staţie la alta devine tot mai strâmt, ajungând la ultima poartă să aibă lăţimea abia a unui picior de om.

După puţin mers, am ajuns la staţia a doua, mai frumoasă şi mai luminoasă decât cea dinaintea ei. Şi aici erau suflete cu însoţitorii lor îngeri şi înger păzitor la poartă. Aici diavolii cu mai multă înverşunare se sileau să oprească sufletele, cărora li se îngăduise să intre prin poartă. Se sileau din răsputeri să le tragă în vreo parte, dar fără izbândă, pentru că sufletele, care putuseră intra prin poarta în formă de cruce, aici erau ferite de năvala dracilor şi treceau. Îngerul meu împreună cu mine am trecut prin toate aceste porţi. Fiecare staţie era mai frumoasă decât cea dinaintea ei; îngerii care stăteau la intrări, erau îmbrăcaţi deosebit şi porţile erau tot mai luminoase, cu cât înaintam de la prima spre cea din urmă.

La poarta staţiei celei din urmă stătea un tânăr preafrumos, asemenea cu îngerul meu conducător. În mâna stângă ţinea o carte, iar în dreapta sabie. Ne-a salutat, plecându-se bucuros şi am trecut înăuntru de la ultima poartă. Aici trecerea era şi mai strâmtă.

Abia am trecut de această poartă şi îndată ne-am aflat într-o mare lumină. Până la ultima staţie, se vedea obişnuita lumină pământească. Deosebirea dintre această lumină şi lumina cea nouă în care intrasem este aşa de mare, ca deosebirea dintre o zi plină cu soare şi noaptea cea mai întunecoasă.

Uimit de puternica lumină, am început să mă uit căutând cu ochii soarele, dar îngerul meu mi-a explicat că am trecut de sistemul solar şi ne găsim sub bolta împărăţiei cereşti, că cerurile strălucesc de la faţa lui Dumnezeu şi că aici nu este niciodată noapte, ci de-a pururi ziuă.

Frica şi cutremurul care mă stăpânise aproape necontenit până în acel loc, acum au dispărut şi deodată m-am umplut de o negrăită linişte şi mare bucurie.

Din înălţimea bolţii cereşti se vedea în jos măreaţa privelişte a unui foarte mare oraş. Case, biserici, parcuri şi alte nenumărate frumuseţi cereşti se vedeau peste tot în acest nemărginit spaţiu ceresc şi toate luminau şi străluceau cu o neobişnuită lumină. Privirea mi-a fost atrasă de către două râuri uriaşe, care curgeau domol prin acest oraş. Unul din râuri avea apa albă, iar altul galbenă. Îngerul mi-a înţeles şi de data aceasta mirarea mea şi mi-a explicat că e vorba de lapte şi miere. Uitându-mă la aceste râuri, am observat că din ele se răsfiră un mare număr de mici pârâiaşe, care în curgerea lor se apropiau de toate plantele şi le udau.

Uimit de această privelişte, am simţit în suflet un fel de tresăltare, care fără să vreau m-a făcut să întind mâinile înspre ea. Doream să ating cu mâinile acele lucruri, să le mângâi, dar îngerul meu m-a tras şi am coborât repede din acel loc înalt.

Bucuria şi uimirea mea nu mai aveau margini, văzând toate cele ce ne înconjurau. Nu ştiam unde să mă uit mai întâi. De lângă mine şi până departe, cât puteau cuprinde ochii, mişuna atâta viaţă, cum nu-şi poate închipui cineva să vadă în alta parte, decât în Paradis.

Terenul Paradisului era ca de sticlă şi limpede ca cristalul, iar acele pârâiaşe curgeau la vale pe teren. În jurul nostru la diferite distanţe se aflau preafrumoase case de tot felul de mărimi şi forme. Fiecare era împodobită cu o artă desăvârşită. Mi-au atras atenţia acoperişurile acestor case paradisiace, care se asemănau oarecum cu acoperişurile bisericilor ruseşti cu multe turle. Lumina care le scălda din toate părţile, dădea acestor construcţii şi mai mare frumuseţe. În jurul acestor palate cereşti se întindeau parcuri uriaşe, pline de copaci minunaţi şi de flori, care răspândeau o negrăită mireasmă şi parfumul lor purtat de o adiere uşoară se revărsa peste tot. Cu uimire am observat că fiecare floare înfloreşte necontenit şi îşi schimbă culoarea şi odată cu aceasta are o nouă şi îmbătătoare mireasmă. Împreună cu aceste plante am văzut şi o mulţime felurită de copaci roditori, împodobiţi cu rod ca cu nişte frumoase panglici. Roadele acestor pomi erau foarte mari şi pline de must, care se vedea cum curge prin ele. Îngerul mi-a explicat că pomii rodesc de 12 ori pe an. Prin toate părţile Raiului pe unde mă conducea îngerul am văzut o mare mulţime de oameni, de toate vârstele. Bătrânii erau de o frumuseţe desăvârşită şi minunată. Din semnele bătrâneţii păstrau numai părul alb şi barba ondulată, pe când feţele lor erau ca ale unor tineri. Şi mai mult am admirat pe copii, care în multe privinţe se asemănau cu îngerii. Mă uitam cum se jucau diferite jocuri prin parcuri: unii făceau coroniţe de flori şi alte podoabe şi păsările coborau pe umerii lor, băteau din aripi, cântau şi se veseleau de jocurile lor. Am observat că îmbrăcămintea copiilor şi a celor vârstnici nu era la fel şi aveau culori diferite; croiala şi alte amănunte se armonizau plăcut cu felul lor de slujire. În jurul capului, copiii aveau aureole mai mici decât ale îngerilor şi ale sfinţilor. Pentru viaţa lor pământească curată şi virtuoasă, Dumnezeu le dăruise în Rai toate bucuriile.

Împreună cu aceşti locuitori ai Raiului se afla şi o mulţime nenumărată de îngeri. Desăvârşirea şi frumuseţea îngerilor este cu neputinţă a o descrie. Străluceau mai puternic decât soarele şi de pe îmbrăcămintea lor se revărsau lumini ca fulgerele. Îngerii făceau ceată cu tinerii, cu cei în vârstă şi împreună cu ei slăveau pe Dumnezeu. Mergând prin Rai am observat un lucru mai minunat decât toate. Împreună cu îngerul meu umblam neobişnuit de uşor şi foarte repede. Într-o clipă am ajuns la un 1oc de o minunată frumuseţe ce întrecea prin lumină şi podoabă pe toate cele văzute până atunci în Rai. În faţa noastră, nu departe, la dreapta, se vedeau adunate într-o mare ceată puterile cereşti cele mai înalte. La fel, în partea stângă, se vedeau în cete deosebite una de alta marii aleşi ai lui Dumnezeu.

Nu pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie minunatele frumuseţi ale acestora.

În faţa acestei adunări, îngerul meu încetineşte mersul, se întoarce spre dreapta, începe să-mi explice şi să-mi arate cu mâna: "Aceştia sunt îngerii, aceştia sunt arhanghelii"; apoi se întoarce spre stânga şi zice: "Aceştia sunt cuvioşii, aceştia sunt proorocii”. Se întoarce iarăşi spre dreapta şi continuă: "Aceştia sunt Heruvimii, aceştia Serafimii". Şi iarăşi îngerul se întoarce spre stânga şi-mi arată cu mâna zicând: "Aceştia sunt monahii, aceştia mucenicii, care au fost munciţi pentru Domnul Iisus Hristos şi s-au învrednicit de slava cerească". Apoi se întoarce iarăşi spre dreapta şi zice: "Aceştia sunt Apostolii". Aici îngerul meu s-a oprit şi din ceata apostolilor s-a desprins Apostolul Petru şi a stat înaintea noastră. În acelaşi timp din stânga apare şi Cuvioasa Maică Paraschiva şi vine alături de Apostolul Petru. Călătorii pe care îi transportasem în acea zi de la Kralievo la mănăstirea Ziţa stăteau înaintea noastră în mare slavă şi strălucire. Pe capete purtau steme strălucitoare şi hainele pe care le purtau străluceau cu o neobişnuită lumină şi podoabă. Pe umărul drept şi pe piept avea coroane nespus de frumoase, care îi împodobeau ca nişte decoraţii. Frumuseţile Raiului erau mai presus de orice desăvârşire. În tot drumul făcut prin Rai, niciodată nu-mi trecu prin minte că o să revăd pe călătorii mei. De aceea, surprins de această întâlnire şi vedere a lor, îi priveam de jur împrejur fără să-mi pot lua ochii de la ei. Din această bucurie duhovnicească, m-au trezit cuvintele Sfântului Apostol Petru: "Ştii, Duşane, pe cine ai dus cu maşina astăzi?" Fără să-mi ascund bucuria, am răspuns cu mare însufleţire: "Ştiu!". Apoi Apostolul continuând cuvântul mi-a zis: "De acum să nu mai fii om necredincios, ci credincios şi să te botezi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Apoi Apostolul a făcut semnul crucii, arătându-mi cum să-l fac şi eu. Când eram copil eu nu făceam semnul crucii corect, de aceea, Apostolul mi-a arătat cum trebuie să-l fac şi apoi a continuat să mă sfătuiască: "În rugăciune să te rogi la toţi sfinţii: la prooroci, la apostoli, la îngeri, la arhangheli, la Heruvimi şi Serafimi, dar mai presus de toţi la Maica Domnului, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, a cărei slavă şi cinste este mai mare decât a tuturor îngerilor din Cer. Ea este grabnică ajutătoare, celor ce cheamă ajutorul ei cu credinţă şi rugăciune. De acum să te laşi de obiceiurile rele înrădăcinate în tine şi să sărbătoreşti pe Sfânta Petca-Paraschiva, patroana familiei, care se roagă pentru toţi cei ce ţin sărbătoarea ei. Aceasta pe care ai văzut-o şi o vezi – şi mi-o arătă cu bucurie – şi ţi-a arătat-o sfântul Arhanghel Gavriil. Fericit eşti tu, ai tăi şi toţi care o cinstesc; dar numai aceasta nu-ţi este de ajuns, dacă apoi nu vei merge pe calea arătată de Domnul nostru Iisus Hristos. Şi tu, Duşane, poţi în puţina viaţă cât ţi-a mai rămas, să te mântuieşti prin post şi prin rugăciune şi să ţii până la sfârşit poruncile lui Dumnezeu".

Cuvintele marelui Apostol au mişcat adânc sufletul meu. Sub puterea acestei învăţături, stăteam nemişcat şi ascultam acele lumini ale lui Dumnezeu. Din această stare m-a scos Arhanghelul Gavriil continuând explicaţiile: "Aceştia sunt proorocii lui Dumnezeu, aceştia mucenicii cei mari". Astfel mi i-a arătat la rând pe toţi şi ei la fiecare prezentare zâmbeau liniştit şi se înclinau uşor.

După această întâlnire, îngerul meu m-a dus mai departe în Rai. Am înţeles atunci că am străbătut distanţe uriaşe şi că cu ochii deosebeam la mari depărtări cele mai mici amănunte ca şi cum le vedeam de aproape. În Rai vedeam mult mai bine şi mai departe, decât atunci când mă aflam pe nor şi priveam învierea morţilor. Îmi dăduse Domnul această putere în timpul când îmi arăta lumea cea duhovnicească. Mergând prin Rai am întâlnit nenumărate şi foarte frumoase biserici care erau construite din aur şi împodobite cu pietre scumpe. Uşile lor erau larg deschise şi dinăuntru se auzeau minunatele cântări ale cetelor îngereşti, ale arhanghelilor şi ale sfinţilor de la săvârşirea măreţelor liturghii cereşti. Îngerul meu mă purta peste tot şi unde voia ca să văd ceva mai bine, încetinea mersul, dar nu se oprea niciodată. Nu ştiu cât am mers astfel, când deodată îngerul s-a oprit. În faţa noastră a apărut la o mare depărtare o ridicătură şi deasupra ei o cruce mare. Pe cruce se vedea Domnul Hristos răstignit şi deasupra crucii un porumbel mare cu aripile deschise. Din Cruce se revărsa în toate părţile în chip de raze o lumină orbitoare, iar la baza ei se afla mulţime de îngeri cu multe aripi, arhangheli, apostoli, prooroci şi sfinţi, care slăveau pe Domnul răstignit. În spatele Crucii se vedeau biserici şi clădiri foarte mari. Toate cele văzute erau aşa de luminoase, măreţe şi împodobite încât am rămas mut în faţa acestor frumuseţi cereşti. Atunci, îngerul meu mi-a zis: "Acolo, Duşane, este tronul Domnului, dar nu eşti vrednic să mergi mai departe". Apoi îngerul s-a întors şi am ieşit repede din Rai. De acolo ne-a luat iarăşi norul pe care am intrat şi ne-a dus undeva spre apus. De astă dată, de pe nor nu se mai vedea partea spre care mergeam. Am avut impresia că nu am călătorit mult în această direcţie, deoarece norul a început să coboare cu mare iuţeală şi ne-a lăsat undeva departe într-un fel de prăpastie. Am ieşit de pe nor şi îngerul m-a băgat într-un loc întunecos, aşa de des şi de negru, cum nici un fel de întuneric nu i se asemăna. Din adâncul acestui infern ne-a izbit o putoare îngrozitoare, din pricina căreia abia mai puteam respira. Simţeam că ne găsim în faţa a ceva înfricoşător, dar nu-mi dădeam seama ce putea fi. Spaima şi cutremurul m-au cuprins în cel mai înalt grad şi m-am alipit de îngerul care mă conducea, ca să mă păzească şi ocrotească în această înspăimântătoare călătorie.

Bănuielile mele s-au adeverit repede, pentru că în adânc a apărut o mare nesfârşită, care ardea cu flăcări înfricoşătoare. În scurt timp am ajuns şi ne-am oprit în faţa ei. Mai târziu, mi-am dat seama că ne aflam pe un loc înalt, în faţa unui lung zid, care ne despărţea de focul cel veşnic şi de chinurile veşnice.

Priveliştea care mi-a apărut în faţa ochilor mi-a tulburat aşa de tare mintea că am rămas ca înlemnit. Ochii mi se învârteau şi frisoane reci îmi străbăteau tot trupul, parcă eram paralizat, simţeam numai că trăiesc. Când m-am uitat iarăşi, am văzut în faţa mea un fel de crater de vulcan, în care fierbea apa sulfuroasă împuţită şi deasupra jucau flăcări uriaşe. "Această mare mi-a spus îngerul, nu are peste tot aceeaşi adâncime. Acolo unde înălţimea flăcărilor ajunge la 40 de metri, marea este mai adâncă".

Cuprins de această neînchipuită spaimă, am văzut o mare mulţime de animale înfricoşătoare, care au fost făcute pentru ca muncile să fie şi mai groaznice. Şerpi uriaşi cu unul sau mai multe capete se încolăceau şi sugrumau pe păcătoşi şi îi trăgeau în adâncul acestei mări de foc. Se vedeau şi alte animale cu forme şi mărimi înspăimântătoare, din ale căror guri însângerate ieşeau mâini, picioare şi alte parţi ale trupului omenesc. Printre acestea colcăiau viermi, scorpioni şi alte fiinţe respingătoare, care se mişcau necontenit, săreau ca înnebunite, se aruncau şi năvăleau ca turbate asupra sufletelor osândite în acest loc de chinuri. Se auzeau strigăte, ţipete, tânguiri şi plângere de glasuri ale multor oameni.

În această mare de foc, sufletele omeneşti sunt părăsite ca peştii în apa adâncă. Din toate părţile năvălesc asupra lor nenumărate roiuri de astfel de animale, care îi muşcă, îi rup, îi sparg şi îi sfâşie până la ultima bucată. Iar trupurile îmbucătăţite şi mutilate îşi iau din nou întreaga formă omenească.

Uitându-mă îngrozit la această privelişte, eram gata să cad de frică în acest foc, dar îngerul m-a ţinut şi mi-a zis: "Nu te teme Duşane. Acum ne aflăm în iad. Aceşti şerpi şi celelalte vieţuitoare respingătoare, care se scaldă în această apă sulfuroasă clocotită i-a făcut Dumnezeu astfel că apa clocotită şi focul să nu-i vatăme. Acestea, precum vezi, în veci vor muşca, vor mânca şi vor suge pe aceşti păcătoşi. Toţi împreună vor fierbe şi se vor prăji în foc, dar nici odată nu vor arde, nici nu vor muri.

Nu puteam suferi priveliştea acestor chinuri şi de multe ori am închis ochii ca să nu le mai văd. Odată nu m-am stăpânit şi am întors capul spre întuneric şi de acolo mi-au apărut nişte fiare negre cu ochi ca de foc şi cu gurile căscate. Urlând au început să zboare în jurul nostru cu o iuţeală uimitoare, făcând un zgomot care cutremura iadul ca nişte trăsnete teribile. Înţelegând starea mea critică, îngerul mi-a zis: "Nu te teme! Aceştia sunt draci pe care îi deranjăm. Nu pot suporta prezenţa noastră, dar nu îndrăznesc să se apropie…" Apoi îngerul a adăugat: "Vezi, Duşane, cum se chinuiesc acum şi aşa se vor chinui în veci toţi cei care nu cred în Dumnezeu, toţi care leapădă Numele lui Dumnezeu, toţi cei care se închină la dumnezei mincinoşi. Adică acei al căror Dumnezeu constă în case, vile, automobile, podoabe, în viaţa degenerată, în stomacurile lor. Împreună cu ei se vor chinui şi acei care cred în Dumnezeu, dar se feresc s-o facă la arătare sau dacă îi întreabă cineva. Veşnicele chinuri îi aşteaptă şi pe acei care nu cinstesc pe tatăl şi pe mama lor şi pe aproapele lor. În acest foc se vor chinui şi acei care în viaţă au iubit mai mult păcatul, precum sunt: mincinoşii, cei ce au jurat strâmb, lacomii, batjocoritorii, răutăcioşii, cei ce urăsc, hoţii, criminalii, desfrânaţii, iubitorii de argint şi cei asemenea lor. Ca să scapi de aceste chinuri, trebuie neapărat să te pocăieşti, să te spovedeşti de toate păcatele tale, când te vei întoarce pe pământ".

După aceste cuvinte, îngerul m-a apucat de mâna şi fulgerător am ieşit din iad. La ieşire ne aştepta norul şi ne-a dus la locul de unde am văzut învierea morţilor. De data aceasta eram mai aproape de pământ.

Toată lumea înviată pe care o văzusem mai înainte era rânduită în trei cete mari. În prima ceată din partea dreaptă, oamenii erau luminoşi şi aveau faţa veselă. La stânga lor, în ceata a doua, oamenii aveau feţele triste şi întunecate. Numărul lor era mult mai mare decât al acelora din prima ceată. În sfârşit, la stânga, în ceata a treia se afla o foarte mare mulţime de oameni cu feţele negre şi urâte. Uitându-mă cu atenţie la aceşti oameni, îngerul a început să mă lămurească: "Oamenii din partea dreaptă, cu faţa luminoasă, sunt drepţii. Pe aceştia îi aşteaptă răsplata veşnică, care li se cuvine pentru viaţa lor cinstită de pe pământ. Aceştia din ceata din mijloc, cu feţele întunecoase, sunt cei care au păcate mai uşoare. Pentru aceştia trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu şi să facem fapte bune în numele lor şi aşa li se vor ierta păcatele. La Dumnezeu lucrul cel mai plăcut este rugăciunea şi faptele bune. Aceştia pe care îi vezi la stânga sunt păcătoşii cei mari. Din pricina vieţii lor urâte de pe pământ, acum sunt schimonosiţi potrivit cu păcatele făcute de fiecare şi aşa vor fi aruncaţi în focul cel veşnic".

Era o privelişte înspăimântătoare vederea acestor mari păcătoşi. Trupurile lor erau umflate şi pline de răni grozave. Din rănile vii şi deschise curgea un puroi murdar şi mulţime de viermi şi şerpi muşcau din aceste trupuri necurate. Din gurile lor deschise atârnau limbile umflate, pe care nu le mai puteau trage înlăuntru. Toţi ţineau în mâini câte ceva, potrivit cu îndeletnicirile pe care le avuseseră în viaţă. Astfel, brutarii ţineau pâine, măcelarii cuţite de măcelărie, hoţii ciomege şi pistoale pline de sânge, morarii şi negustorii ţineau balanţe şi alte unelte de măsurat şi arătau că au falsificat măsurile. Se vedea că au cântărit necinstit şi s-au îmbogăţit în chip necinstit. Aici se aflau şi doctorii, care ceruseră de la bolnavi plată pentru îngrijire, sau lăsaseră să moară pe cei ce nu puteau să plătească. Am văzut de asemenea vrăjitori şi vrăjitoare, că făceau vrăji, stingeau cărbuni, ghiceau în cafea, în palmă sau în cărţi cu scop de a desface căsătorii, de a învrăjbi pe prieteni. Toate le făceau pentru bani şi lângă vrăjile lor se aflau grămezi de bani. În ceata păcătoşilor, între desfrânaţi se aflau şi femeile care şi-au ucis copiii în diferite chipuri, numai şi numai ca să desfrâneze cu alţi bărbaţi. Acestea precum şi toţi desfrânaţii erau plini de umflături şi răni deschise. Organele lor genitale exagerat de mari ajungeau până 1a pământ şi pe ele pline de puroi se urcau şerpi şi viermi. Limbile lor, de asemenea, atârnau afară umflate. Aici se află şi cei ce au făcut grele amestecări de sânge: tată cu fiică, mamă cu fiu şi frate cu soră. Priveliştea aceasta era oribilă şi înspăimântătoare.

În chip deosebit m-am mirat când am văzut pe cei ce trăiseră în Biserică şi mănăstiri. Este vorba de episcopi, preoţi, diaconi, călugări şi călugăriţe, care cu grozava lor înfăţişare nu se deosebeau de criminali, de iubitorii de argint, de curvari, de înşelători şi de ceilalţi păcătoşi. Cunoscându-mi gândul, îngerul mi-a zis: "Nu te mira, Duşane, că şi aceştia se află împreună cu păcătoşii cei mari. Aceştia de bună voie s-au jurat pe Cruce şi pe Evanghelie că vor sluji lui Dumnezeu cu credinţă şi că vor urma calea Domnului nostru Iisus Hristos; că cu învăţătura şi cu pilda vieţii lor vor povăţui poporul ca şi sfinţii Apostoli, pe calea Domnului, ca să fie bisericile pline şi oamenii să se mântuiască. Dar ei au făcut dimpotrivă. În loc să fie pildă de urmat pentru popor cu viaţa şi purtarea lor, ei una au zis şi alta au făcut. Au scurtat slujbele, botezurile, cununiile, înmormântările, parastasele, sfinţirea apei şi celelalte slujbe. Au fost iubitori de argint. Au luat mai mult de la cei săraci şi credincioşi decât de la cei bogaţi; au iubit desfrâul, blestemul, beţia, lăcomia pântecelui, jocul cu zaruri, vilele şi automobilele. Au fost făţarnici şi invidioşi, s-au înjosit unul de altul ca să se facă iubiţi de popor. Prin viaţa lor de sminteală au depărtat pe mulţi oameni de bună credinţă, care veneau pentru rugăciune sau voiau să vie, dar când vedeau purtarea respingătoare a acestor clerici, părăseau credinţa, sărbătorile şi obiceiurile creştineşti. Ţine minte, Duşane, depărtarea omului de credinţă este asemenea cu uciderea. Dacă aceşti clerici aveau o viaţă vrednică de urmat, oamenii s-ar fi apropiat de Dumnezeu şi s-ar fi mântuit. Din această pricină, aceşti clerici, în afară de păcatele lor personale, s-au împovărat şi cu păcatele acelora pe care i-au îndepărtat de credinţă şi acum pe lângă cele ale lor, plătesc şi pentru ale altora. Celui care arată drumul cel drept al credinţei unui păcătos şi acesta se pocăieşte şi devine creştin adevărat, i se iartă multe din păcatele sale. Aceşti clerici păcătoşi au pierdut multe suflete şi de aceea Dumnezeu îi osândeşte împreună cu păcătoşii cei mari: cu ucigaşii, cu curvarii, cu iubitorii de argint şi alţi băutori de sânge. Vezi, Duşane, cum arată drepţii şi cum păcătoşii! Întocmai aşa se vor înfăţişa înaintea Domnului Nostru Iisus Hristos, la a doua venire a lui Dumnezeu, care-I va judeca după faptele lor".

Drepţii, de asemenea, purtau semne potrivit cu profesiunea lor. Brutarii, măcelarii, negustorii ţineau balanţe, înclinate de partea cumpărătorilor, pentru că le-au dat mai mult, au dat milostenie, au hrănit pe cerşetori, pe săraci şi pe flămânzi, au găzduit pe călători, au fost temători de Dumnezeu şi au împlinit poruncile lui. Toate păcatele şi le-au şters prin pocăinţă, post şi rugăciune, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos, prin milostenii şi alte fapte bune. Au iertat pe cei ce le-au greşit şi Dumnezeu i-a iertat pe ei.

Printre păcătoşi şi drepţi am recunoscut rudenii de-ale mele şi prieteni, dar îngerul mi-a atras atenţia: "Duşane, să nu pomeneşti pe nume cum arată vreuna din rudenii, prieteni sau cunoscuţi; numai în general să spui cum arătau drepţii şi cum păcătoşii".

După aceste cuvinte ale îngerului meu conducător, au trâmbiţat arhanghelii şi toată priveliştea a dispărut. Apoi îngerul m-a lămurit că şi cei vii în Ziua Judecăţii vor fi împreună cu cei înviaţi şi că într-o clipă se vor schimba şi vor deveni asemenea lor, cu faptele lor scrise pe frunţile lor. Apoi au dispărut şi arhanghelii cu trâmbiţele lor şi pe nor am rămas numai îngerul meu şi cu mine. În această singurătate, îngerul a continuat să-mi vorbească: "Duşane, tu eşti om cinstit, ai milă pentru alţii şi inimă bună care te-au păzit să nu faci rău cuiva. Urăşti pe mincinoşi, pe hoţi şi pe făţarnici şi nu râzi de alţii. Banul nu a putut să te corupă. În Dumnezeu crezi numai la suprafaţă, ca în anii copilăriei. N-ai fost adeptul învăţăturii că omul se trage din maimuţă, dar nici convins n-ai fost, pentru că despre Dumnezeu nu ştii nimic. Ai multe obiceiuri rele şi multe păcate. Când te mânii, înjuri şi pe Dumnezeu. Ai talent la cântat şi îţi place să ghiceşti în cafea şi să prezici. Eşti desfrânat. Orice femeie, care îţi place şi nu îţi este rudenie, doreşti să o câştigi. La aceasta te-a ajutat cântatul şi căutatul în cafea. Ai minţit numai când ai înşelat femeile şi mai ales pe a ta, faţă de care te jurai că eşti cinstit. Ai văzut în ce stare se află curvarii, cum putrezesc de vii şi cum se chinuiesc. De aceea, să nu mai ghiceşti în cafea şi să cinsteşti pe fiecare femeie ca pe soră şi ca pe mamă, pe fiecare tânăr ca pe un frate şi pe tot omul în vârstă ca pe tată. Şi să nu mai înjuri. Roagă-te lui Dumnezeu şi pocăieşte-te de toate păcatele pe care le-ai făcut. Iubeşte pe oameni, dar faptele lor rele urăşte-le. Iartă pe toţi, ca să ţi se ierte şi ţie păcatele. Dreapta ta judecată şi bunătatea au cântărit mai greu decât păcatele tale. Trebuie să te spovedeşti la una din bisericile ortodoxe; apoi să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos şi Domnul îţi va ierta păcatele. De azi înainte să nu mai păcătuieşti şi să te botezi în numele Tatălui şi a1 Fiului şi al Sfântului Duh". Apoi îngerul îşi face cruce, arătându-mi cum trebuie să fac şi eu corect semnul crucii. "În rugăciune să te rogi la toţi sfinţii şi la sfântul tău patron, la apostoli, la prooroci, la îngeri, la arhangheli, la Heruvimi şi Serafimi, continuă îngerul, dar mai ales decât la toţi şi în primul rând, la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, Mama lui Hristos Dumnezeu, pentru că slava ei, cinstea şi înălţimea ei sunt mai mari decât ale tuturor îngerilor din Cer. Ea este grabnică ajutătoare tuturor celor ce o cheamă cu evlavie în ajutor".

"Să ţii minte, Duşane şi acest lucru: Ori de câte ori un păcătos se pocăieşte sincer, se roagă lui Dumnezeu să-i ierte păcatele şi ne cheamă în ajutor pe noi care ne aflăm în cer, în aceeaşi clipă şi noi rugăm pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh ca să-i ierte păcatele. Atunci se face cu adevărat şi în Cer bucurie. De acum să prăznuieşti pe Sf. Paraschiva, patroana familiei tale, pe care tatăl tău o prăznuieşte. Ea, Duşane, se roagă pentru toţi ai tăi şi pentru toţi cei ce o cinstesc şi o pomenesc. Şi-ţi mai spun ceea ce ţi-a spus marele Apostol Petru: Foloseşte puţina viaţă care ţi-a mai rămas pentru mântuirea ta şi poţi să te mântuieşti numai prin post, rugăciune, prin primirea Sfintei Împărtăşanii şi prin fapte bune. Împlineşte cu sfinţenie toate poruncile Domnului până la sfârşitul vieţii.

Despre cele văzute acum să nu povesteşti nimănui înainte de trecerea celor trei luni, după care poţi să le spui la rudenii şi la vreun prieten de al tău.

Mai ţine minte şi aceasta: Când te rogi lui Dumnezeu să ai gândurile adunate şi să te adresezi lui Dumnezeu cu smerenie. Când posteşti să nu fii trist şi supărat, ci vesel şi zâmbitor. Nu trebuie să ştie cineva despre această nevoinţă a ta. În lume să fii şi în viitor comunicativ, cu cei ce se bucură, să te bucuri, dar în toate măsurat şi stăpân pe tine; cu cei ce plâng, plângi şi mângâie-i. Să respecţi legile şi stăpânirea şi să împlineşti cele rânduite de stăpânire. Să te rogi lui Dumnezeu şi să-L ai mai presus de orice. Dacă ai nevoie de sfat sau ajutor duhovnicesc, mergi la Biserica lui Hristos. Când ne vom despărţi, să mergi îndată la mănăstirea Ziţa şi când intri în biserică vei vedea la locul unde se vând lumânări, icoane, cărţi şi alte lucruri, pe raftul de lângă uşă se află cărţile. Cumpără-le pe primele patru la rând; ia şi Noul Testament. Sileşte-te să le citeşti, dar cu ajutorul explicaţiilor, deoarece nu înţelegi toate cele scrise în ele. Noul Testament citeşte-l regulat."

Cu aceste cuvinte, Sfântul Arhanghel Gavriil m-a însemnat cu semnul crucii şi s-a făcut nevăzut.

Odată cu încetarea vedeniei, m-am deşteptat. Eram lac de sudoare şi nu mă puteam mişca din pricina unei mari oboseli. Ceasul care se afla lângă mine arăta ora şase după amiază. Sub impresia acestei vedenii m-au cuprins pe rând sentimente de bucurie şi de frică şi am mulţumit lui Dumnezeu că m-a învrednicit să văd toate acestea. În această neputinţă şi gândindu-mă la toate cele văzute în cele şase ore trecute, mâna mi s-a mişcat spre obraz şi am făcut semnul crucii. Oboseala care mă ţinea pironit pe pat a dispărut şi m-am sculat imediat bucuros că am scăpat de această greutate. După ce m-am pus în rânduială am plecat la mănăstirea Ziţa după cărţile pe care îngerul îmi spusese să le cumpăr.

În mănăstire nu era nimeni, afară de un monah, pe care mai pe urmă am aflat că-l cheamă Părintele Gherasim. După ce m-am închinat la icoane şi am aprins lumânări, m-am apropiat de raftul cu cărţi şi am cerut Părintelui Gherasim să-mi dea cele patru cărţi din rând. Afară de acestea am mai cumpărat încă două, pe care se afla icoana Maicii Domnului cu Domnul Hristos. La plecare, călugărul m-a întrebat cu multă bunătate de unde sunt. De teamă ca nu cumva să-i descopăr ceva din cele ce trăisem, i-am răspuns în grabă, lucru de care însă mă ruşinez şi acum: "Ce te interesează de unde sunt?". M-am întors şi am ieşit din biserică.

Îndată ce m-am întors la băi, m-am apucat să citesc cărţile ce le cumpărasem. În ziua următoare, fiind mare sărbătoare a sfântului Apostol Petru, am mers pentru prima mea rugăciune la Mănăstirea Ziţa. Din inimă am urmărit toate părţile Sfintei Liturghii iar cântarea monahilor mi-a adus aminte de minunatele cântări ale îngerilor din bisericile cereşti. Inima mi s-a umplut de dulceaţa unei duhovniceşti bucurii. Am mulţumit Domnului, Care a început să schimbe inima mea cea păcătoasă. Am mulţumit Preamilostivului, Care m-a miluit şi pe mine păcătosul. Mulţumeam şi prin faţa ochilor mei trecea viaţa mea confuză, păcătoasă şi plină de nerânduială. Nu se vedea nici o lumină, nici o mângâiere. Amintirea acestei vieţi îmi producea o adâncă mâhnire. Nu m-am mai putut stăpâni când în biserică a început sărbătoresc şi tainic cântarea: "Care pe Heruvimi", care anunţa momentele cele mai înalte ale Sfintei Liturghii. În lăuntrul meu parcă bătea ceva, parcă se desfăcea ceva din pieptul meu. Mi-am strâns inima, dar ochii n-au mai putut ţine; curgeau torent lacrimile în rănile mele deschise şi inima căită. Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie! Am ieşit din biserică liniştit, uşor şi refăcut duhovniceşte. În ăuntrul meu s-a coborât duhovniceasca rânduială.

Restul şederii mele la băi l-am folosit pentru schimbarea mea duhovnicească. În zadar mă aşteptau să mă întorc la ele, obiceiurile mele de mai înainte: plimbările, muzica distractivă şi alte rele neputinţe. Timpul care mi-a mai rămas din concediu l-am petrecut în rugăciune, citirea cărţilor şi cugetare la toate cele pe care le trăisem.

Când m-am întors acasă, am încetat să mai ghicesc în cafea, să povestesc glume nepotrivite şi să am convorbiri nefolositoare. Cu oamenii eram tot vesel şi glumeţ, dar preferam singurătatea mai mult decât orice întâlnire. În faţa ochilor aveam necontenit icoana celor trăite. Din mintea mea nu ieşeau cuvintele sfântului Apostol Petru, că trebuie să-mi folosesc restul vieţii pentru mântuirea mea. Eram atent să nu povestesc nimic din cele ce trăisem, înainte de trecerea celor trei luni. Vegheam, mă rugam şi plângeam. Şi ţineam post aspru. În ajunul fiecărei miercuri şi vineri, i-am spus soţiei mele ca pentru ziua următoare să-mi gătească mâncare de post, iar ea şi fiul meu puteau mânca ceea ce voiau.

Era ciudat că, în tot timpul de la întoarcerea mea de la băi, soţia mea nu m-a întrebat niciodată de ce postesc. Prima dată mi-a pus această întrebare cu două zile înainte de împlinirea celor trei luni de tăcere obligatorie despre vedenia mea. În timpul mesei, soţia mă întrebă: "Ce se întâmplă cu tine? De trei luni ai devenit alt om. Nu te mai recunosc. Suntem căsătoriţi de 18 ani şi în tot acest timp nu ai postit nici o zi, ca să nu mai vorbesc de miercurea şi vinerea din fiecare săptămână. Nu mai cauţi în cafea, ai încetat glumele, ai încetat să mai aduni vecinii ca să le povesteşti lucruri distractive. Şi ce este ceea ce m-a împiedecat până acum să te întreb acest lucru?" Uite că puterea Dumnezeiască nu i-a îngăduit soţiei mele să mă întrebe până ce au trecut cele trei luni! I-am spus să aibă răbdare până poimâine şi atunci îi voi spune totul.

După două zile, s-au adunat soţia mea, sora ei şi fiul meu ca să audă povestirea mea. Le-am povestit toate pe rând. Fără să-i întreb despre părerea lor, le-am zis: "De azi înainte să încetaţi de a mai înjura. Vă îndemn să vă rugaţi lui Dumnezeu şi să mergeţi la biserică. Să ştiţi că de azi înainte vom prăznui regulat sărbătoarea familială a Sfintei Paraschiva. Vă sfătuiesc, de asemenea, şi vă rog să postiţi şi să vă împărtăşiţi şi mie să nu-mi mai faceţi observaţie că postesc miercurea şi vinerea şi celelalte posturi, nici să nu mă deranjaţi când mă rog lui Dumnezeu acasă".

Soţia mea şi fiul meu au făgăduit că vor înceta să mai înjure, că vor crede în Dumnezeu, că-şi vor face cruce înainte şi după masă şi înainte de culcare şi vor ţine sărbătoarea familială. N-au primit să postească toate posturile, să meargă la biserică şi să se roage dimineaţa şi seara. Soţia mea mi-a zis că se va împărtăşi odată pe an şi împreuna cu fiul meu s-au angajat să ţină posturile din Vinerea Mare, din Ziua Crucii şi la Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul. N-am vrut să-i silesc la o asprime mai mare pentru mântuirea sufletelor lor, dacă ei nu o făceau de buna lor voie.

După câteva zile am plecat la mănăstirea Ziţa ca să mă spovedesc şi împărtăşesc. Am socotit că este mai bine să merg acolo unde s-a întâmplat şi faptul.

Ajungând la mănăstire, am rugat pe o călugăriţă să mă anunţe la episcopul Vasile, că vreau să mă spovedesc şi împărtăşesc şi că simt nevoia să o fac înaintea lui. I-am spus, pe scurt ceea ce mi s-a întâmplat şi am rugat pe episcop să mă primească. După puţină aşteptare, am fost chemat în biroul episcopului, care mă aştepta în picioare. I-am făcut metanie şi i-am zis: "Dumnezeu să ajute", iar el mi-a răspuns: "Dumnezeu să ajute, fiule". I-am sărutat crucea şi mâna şi i-am zis: "Preasfinţite, binecuvântaţi". "Dumnezeu să te binecuvinteze, fiule", mi-a răspuns episcopul.

A înţeles că eram neliniştit şi cu glas blând m-a poftit să şed. M-a întrebat de unde sunt şi i-am răspuns că m-am născut în Zacuta şi că de multă vreme trăiesc în Kragughievaţ. La răspunsul meu, episcopul mi-a zâmbit amabil şi mi-a zis: "Te-ai născut în eparhia mea". În continuarea convorbirii m-a întrebat dacă am familie, unde lucrez şi după aceasta m-a rugat să-i povestesc cu răbdare şi fără emoţie toate cele trăite. I-am povestit de la început până la sfârşit cele ce s-au întâmplat. Când îi vorbeam mă privea cu atenţie; din când în când îşi făcea cruce, se minuna şi mulţumea lui Dumnezeu pentru mila şi darul Său zicând: "Doamne miluieşte! Doamne, miluieşte! Doamne, mare este puterea Ta, stăpânirea şi mila Ta!".

Când le-a auzit pe toate, mi-a zis că sufletul meu în acel timp era afară de trup, că provizoriu eram mort în timpul cât a ţinut vedenia.

"Şi acum să te întreb dacă eşti pregătit duhovniceşte pentru spovedanie". După ce i-am răspuns afirmativ, m-a pus să-i sărut crucea şi icoana şi să îngenunchez. Apoi episcopul a luat epitrahilul, mi l-a pus pe cap şi mi-a zis: "Duşane, fiule, acum mărturiseşte toate păcatele, nu ascunde nimic. Eu te ascult şi-ţi voi citi rugăciunea de dezlegare şi vei primi Sfânta Impărtăşanie, Trupul şi Sângele lui Hristos, şi Domnul te va ierta. Spune liber toate păcatele pe care le-ai făcut cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul în toată viaţa ta până în clipa aceasta. Nu te teme că voi vorbi cuiva despre păcatele tale. Pe acestea numai Domnul le va şti şi eu, care te spovedesc. Noi care spovedim avem poruncă să păstrăm secretul spovedaniei."

Aceste cuvinte m-au eliberat desăvârşit şi i-am spus cu de-amănuntul toate păcatele. În cursul spovedaniei am început să plâng şi să suspin, rugând pe Domnul şi pe Maica Domnului să mă ierte că îi înjurasem de multe ori. După ce am mărturisit toate păcatele pe care le ştiam, episcopul Vasile a citit îndelung rugăciunea pe capul meu şi de multe ori m-a întrebat dacă mă pocăiesc de toate păcatele pe care le-am făcut. Printre lacrimi i-am răspuns din adâncul inimii şi al sufletului şi că făgăduiesc ca în viitor să mă păzesc de tot păcatul. Când a terminat rugăciunea, a luat epitrahilul de pe capul meu şi iarăşi am sărutat crucea şi icoana. Apoi episcopul m-a miruit şi a început să citească rugăciunile dinaintea Sfintei Împărtăşanii.

Când am primit Sfânta Împărtăşanie, am simţit o mare bucurie şi uşurare. Starea pe care o trăieşti după o spovedanie curată este cu neputinţă de descris. Bucuria, fericirea, buna dispoziţie, uşurarea stăpânesc şi îndulcesc sufletul. Omul simte că s-a născut din nou. Când i-am spus episcopului cum mă simt, mi-a zis: “Fiule, Duşane, acesta este semnul că Dumnezeu ţi-a iertat păcatele şi de acum să nu mai păcătuieşti. Ceea ce ai văzut şi ai auzit este un mare lucru şi cred că de acum nimic nu te va mai atrage să păcătuieşti".

La sfârşit, episcopul mi-a dat mai multe sfaturi. Mi-a spus să mă gândesc la moarte, deoarece cine se gândeşte la ea, păcătuieşte mai puţin şi să nu mă tem de scurtimea acestei vieţi pământeşti, despre care îmi vorbise şi sfântul Apostol Petru şi Arhanghelul Gavriil, deoarece ei s-au referit la această viaţă care este scurtă, faţă de veşnicie şi că pot trăi şi o sută de ani şi să mă rog lui Dumnezeu ca şi cum aş muri mâine.

Sunt deplin fericit că mila lui Dumnezeu m-a întors pe calea credinţei şi că pot să mulţumesc lui Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul pentru toate darurile, răbdarea şi pedepsele pe care mi le trimite Sfânta Sa Pronie.

Mă rog lui Dumnezeu ca să creadă în adevărul despre renaşterea mea duhovnicească toţi cei care îl cunosc şi să descopere şi altora cele ce m-au ajutat să găsesc drumul cel adevărat pentru mântuirea sufletului.

Har şi Pace să ne dăruiască Domnul nostru Iisus Hristos. Amin...

DOAMNE AJUTA,..

Nu trebuie să-ţi deschizi inima ta niciodată fără trebuinţă. Dintr-o mie, nu ştii de se va putea găsi măcar unul, care ar fi în stare să păstreze taina ta. Şi când noi înşine nu o vom putea păstra în sufletul nostru, cum putem nădăjdui că ea ar putea fi păstrată de alţii? Cu omul simplu trebuie să vorbeşti despre lucrurile omeneşti, iar cu omul bogat în înţelepciune duhovnicească trebuie să grăieşti despre cele cereşti. Oamenii plini de înţelepciune duhovnicească judecă felul de a fi al unui om oarecare după Sfânta Scriptură, căutând să se încredinţeze dacă spusele lui sunt după voia lui Dumnezeu. Şi numai după aceea îşi dau o părere sau alta despre el. Când se întâmplă să fii în lume, în mijlocul unui grup de oameni, nu trebuie să vorbeşti despre lucrurile sufletului, mai ales dacă între ei nu observi nici o dorinţă de a asculta asemenea lucruri, în acest caz, trebuie urmată învăţătura Sfântului Dionisie Areopagitul, care spune: „Cel ce s-a îndumnezeit pe sine prin cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti, şi ascunde în taină sfânta înţelepciune în faţa norodului celui neluminat, să şi-o păstreze ca pe una ce ar fi asemenea cu a lor, căci nu este bine, cum zice şi Scriptura, să arunci mărgăritarele cele înţelegătoare înaintea porcilor, căci acelea sunt o podoabă curată, luminată şi de mare preţ”. Pentru aceasta trebuie să ascunzi întru tine, cu toată luarea aminte, comoara darurilor. Altfel le vei pierde şi nu le vei mai găsi. Iar când nevoia va cere sau când va veni vorba şi de lucruri duhovniceşti, atunci trebuie să-ţi deschizi gura şi să grăieşti deschis pentru slava lui Dumnezeu, după cuvântul care zice: „Căci calea este acum deschisă”...

DOAMNE AJUTA..

După cum Domnul Se întristează când vede primejduită mântuirea sufletelor noastre, tot aşa ucigătorul de oameni diavol se mâhneşte când vede pe om venindu-şi întru sine şi întorcându-se de la păcat. De aceea, multă sârguinţă pune el să ducă pe păcătos la deznădejde. Iuda, vânzătorul, a fost laş şi neîncercat în luptă şi de aceea vrăjmaşul văzându-i descurajarea, s-a năpustit asupra lui şi l-a silit să se spânzure. Dar Petru – piatra cea tare - când a căzut în păcatul cel înfricoşat (al lepădării de Domnul), ca unul ce era încercat în lupte, nu s-a descurajat şi nu şi-a pierdut cumpătul, ci a vărsat lacrimi amare din inimă zdrobită şi vrăjmaşul, văzând lacrimile lui, şi-a simţit privirea arsă ca de foc şi a fugit departe de el, gemând de du-rere. Tot aşa învaţă şi Preacuviosul Antioh, zicând: «De se va abate peste noi deznădejdea, să nu ne supunem ei, ci, întărindu-ne şi îngrădindu-ne cu lumina credinţei, cu mare bărbăţie să spunem duhului celui viclean: „Ce este nouă şi ţie, înstrăinatule de Dumnezeu, căzutule din cer şi robule viclean? Tu nu vei reuşi să ne faci nimic. Hristos, Fiul lui Dumnezeu are putere şi asupra noastră şi asupra tuturor; iar tu, pierdutule, depărtează-te de la noi!» întrarmaţi cu Sfânta Lui Cruce vom zdrobi capul lui de şarpe...

DOAMNE AJUTA..

Toţi sfinţii şi călugării care s-au lepădat de lume pentru împărăţia lui Dumnezeu, au plâns în toată viaţa lor, întru aşteptarea veşnicei mângâieri, după făgăduinţa Mântuitorului: «Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia». Tot aşa trebuie să plângem şi noi pentru iertarea păcatelor noastre. La aceasta să ne înduplece şi cuvintele purtătorului de porfiră (împăratul David): «Umblând mergeau şi plângeau, aruncând seminţele lor; venind însă, vor veni adunând cu bucurie mănunchile lor» (Ps. 125, 6), precum şi cuvintele Sfântului Isaac Sirul: «Cu lacrimile ochilor tăi udă-ţi obrajii, ca să odihnească peste tine Duhul lui Dumnezeu şi să te spele de întinăciunea urii tale». Şi mai departe: «Milostiveşte pe Dumnezeu prin lacrimile tale, ca să vină la tine». Când plângem în rugăciune şi tot acolo amestecăm şi râsul, atunci să ştii că acest lucru este din vicleşugul diavolesc. Sunt greu de priceput lucrările cele tainice şi subţiri (fine) ale vrăjmaşului nostru. Razele soarelui dreptăţii, Hristos Dumnezeu, luminează însă inima celui ce varsă lacrimi de umilinţă....

DOAMNE AJUTA..

Trupul este rob, iar sufletul împărat. De aceea, când trupul se istoveşte de suferinţe, aceasta se face din milostivirea lui Dumnezeu, ca sufletul să împărătească nestingherit. Căci din boli slăbesc patimile şi omul îşi vine întru sine. Dar şi însuşi boala trupească se naşte din patimi, uneori. De aceea, în asemenea caz, ridică păcatul şi boala va înceta. Căci ele se nasc în trupul nostru din păcat, cum întăreşte Sfântul Vasile cel Mare: «De unde sunt bolile? De unde stricăciunile trupeşti? Dumnezeu a creat trupul, dar nu şi boala; a creat sufletul, dar nu şi păcatul. Ce este mai de folos şi de trebuinţă decât toate? Desigur, unirea cu Dumnezeu şi trăirea împreună cu El prin mijlocirea iubirii. Dar pierzând această iubire, noi cădem din harul lui Dumnezeu, iar căzând ne supunem la felurite şi nenumărate suferinţe. Cine îndură suferinţa cu răbdare şi cu mulţumire, aceluia ea i se face în locul marilor osteneli trupeşti şi chiar mai mult...

DOAMNE AJUTA..

Să presupunem că ateismul este adevărat iar realitatea ultimă despre lumea aceasta este că ea a apărut din cauze strict naturale. De aici înțelegem că modul în care există Universul,  a fost determinat de reacțiile fizico-chimice care s-au succedat de-a lungul timpului ca o înșiruire ”cauză-efect” pe scara timpului,  adică din momentul To, al apariției universului, până în momentul Tn de astăzi.

Deci totul s-a desfășurat de la simplu la complex, și fiecare entitate din acest Univers, fie galaxie, planetă sau particulă de praf, a apărut ca urmare a înșiruirii de evenimente fizico-chimice. La un moment dat s-a făcut saltul de la non-viață la viață, tot din cauze strict materiale, după cum spune Teoria Evoluției. Din atare ipoteză înțelegem că toate ființele vii, și implicit oamenii, există ca efect strict al reacțiilor fizico-chimice, în singurul plan pe care îl avem, cel material. Dacă privim invers pe scara timpului, de la Tn spre To, observăm că toate evenimentele viitoare au fost predeterminate de cele anterioare. Deci și modul în care se manifestă toate ființele vii, este determinat strict tot de aceeași înșiruire de reacții fizico-chimice.

Așadar, tragem concluzia că inclusiv cogniția și acțiunea umană, sunt determinate în mod cauzal de un lanț neîntrerupt de evenimente anterioare din planul material. Așadar, toate crezurile și manifestările oamenilor, sunt defapt reflexe condiționate de reacțiile biochimice din organismul uman. Tot ceea ce face și simte un om, modul în care se exprimă și toate gândurile sale,sunt dictate de reacțiile interne ale creierului, determinate la rândul lor de altele anterioare. Mai simplu spus, materia dictează toate gândurile și acțiunile pe care le facem. De aici rezultă niște concluzii foarte interesante și anume:

a) Libertatea de gândire este un nonsens, de vreme ce această libertate este condiționată în totalitate de niște reacții materiale. Nu poți să spui că gândești liber și că ai voință de alegere într-un sistem material, de vreme ce totul este cauzat de materie iar materia nu are nici rațiune, nici voință. Nu se poate pretinde exisența liberului arbitru dacă totul este predeterminat de materie.

b) Moralitatea, este și ea un produs al reacțiilor biochimice care s-au succedat de-a lungul timpului. Deci moralitatea evoluează și se manifestă în funcție de cum decurg reacțiile bio-chimice.

Odată ce am ajuns la aceste două concluzii, încercăm să le aplicăm în realitatea zilnică pentru a le vedea efectele:

1) De vreme ce nu există cu adevărat libertate de gândire, nu putem trage la răspundere vreun infractor, spre exemplu un criminal pentru crimă sau un violator pentru viol, deoarece și unul și celălalt au acționat condiționat de reacțiile biochimice din organismul lor, reacții care la rândul lor au fost determinate de altele, și altele, și tot așa. De așa natură au fost reacțiile biochimice din organism, încât au acționat astfel.

2) De vreme ce moralitatea este un produs al evoluției evenimentelor fizico-chimice, faptul de a trage la răspundere criminalii și violatorii este un nonsens, atâta timp cât moralitatea lor a evoluat astfel. Pur și simplu, așa s-a manifestat evoluția în cazul lor. Nu putem avea noțiuni de bine și rău într-un sistem materialist pentru că materia, cu reacțiile ei, nu spune nimic despre noțiunile de bine și rău. Dacă nu putem avea noțiuni de bine și rău, universal valabile, înseamnă că nu putem avea etaloane de referință pe baza cărora să facem comparație, și să tragem la răspundere, acolo unde este cazul. De aceea, într-un univers pur materialist, nu putem avea nici violatori, nici criminali, nici eroi și nici martiri, ci doar oameni care acționează și se adaptează la viață după cum sunt determinați de reacțiile fizico-chimice desfășurate pe scara timpului.

Totuși, urmărind realitatea de zi cu zi, suntem îndreptățiți să concluzionăm că ateismul este un nonsens, de vreme ce înșiși ateii pretind că au gândirea liberă, ba încă una critică, și se pretind a fi morali...

DOAMNE AJUTA..

Am observat că persoanele care nu participă la viaţa Bisericii sunt mai atrase de tablourile religioase în stil catolic şi de realismul lor. Şi eu îmi aduc aminte că atunci când eram mai mic îmi plăceau mai mult icoanele care aveau chipurile sfinţilor pictate realist, ca şi cum ar fi surprins realitatea în fotografie. Icoanele păreau practic portrete făcute sfinţilor de către un pictor. Şi astăzi mama are în casă o icoană a Maicii Domnului a cărui chip, foarte frumos şi blând de altfel, e realizat în acest stil, şi toată copilăria mea am văzut-o în casă...şi asta bineînţeles m-a influenţat.

Iconografia bizantină e cu totul altfel, pictarea personajelor se apropie mai mult de poveste, de o lume de basm, decât de realitate. Relieful, construcţiile, obiectele şi persoanele se află unele faţă de altele în proporţii ireale. Atmosfera unei icoane ortodoxe se reduce adesea fascinant la un număr mic de persoane şi lucruri esenţiale, eliminând detaliile.

Fetiţele noastre urmăresc la televizor un desen animat care pe mine m-a surprins cu frumuseţea lui. Sincer vă spun, nu credeam că într-o lume în care mass-media promovează atâta urâciune e posibil ca un post de televiziune să difuzeze un film animat atât de curat şi atât de frumos. Bobiţă şi Buburuză este creat de o echipă din Ungaria, şi noi am aflat de el de pe canalul Minimax, un post de televiziune pentru copii care nu promovează violenţa şi vulgaritatea în desenele animate.

Înainte de a vă vorbi despre Bobiţă şi Buburuză aş vrea să acordaţi câteva secunde, sau chiar un minut-două, pentru a vizualiza un episod din acest serial animat.

Bobita si Buburuza - Aventura pe mare

Din primele clipe veţi observa că se adresează copilaşilor foarte mici, de 2-3 ani, dar nu numai. Lumea în care Bobiţă-băiatul melc şi Buburuză-fetiţa mămăruţă trăiesc este una de basm, ca-n cele mai frumoase poveşti din sufletul nostru, o lume fără răutate, un univers în care omul şi natura sunt cei mai buni prieteni. O lume în care soarele este mereu lângă ei şi le zâmbeşte, urmârindu-i adesea cu privirea şi mângâindu-i cu razele calde. O lume în care este mereu primavară, câmpul fiind pline de floricele, şi mereu toamnă, pomii fiind plini cu fructe. Relieful pare a fi unul creionat de mânuţele copilaşilor de grădiniţă, cu dealuri şi văi line şi mereu înverzite.

Toată natura este centrată spre locul unde personajele îşi trăiesc viaţa, e ca şi cum ei ar fi singurii pe glob, sau lumea ar fi fost creată doar pentru ei. Munţii, norii, soarele, peştii, apa, pomii, luna, stelele, păsările, totul există doar pentru ca Bobiţă şi Buburuză să se bucure de viaţă. Culorile, muzica şi vocile personajelor transmit acea stare de linişte, de fericire şi de lipsă a grijilor, care caracterizează în general viaţa unui copilaş de câţiva anişori.

Nu există ură, răutate, sau gânduri rele între personaje ci doar iubire şi prietenie. Bucuria lor cea mai de preţ este să se joace împreună de dimineaţă până-n seară. E povestea unei copilarii mereu fericite, care descrie minunat lumea fascinantă a copilaşilor. Daca ar fi să descriu acest desen animat în doar două cuvinte aş spune: frumuseţe şi iubire. Frumuseţea lumii în care trăiesc şi iubirea dintre Bobiţă, Buburuză şi prietenii lor.

Bobiţă şi Buburuză este un desen animat care reduce genial lumea la esenţă sa, care străpunge orice suflet şi după care noi aleargăm însetaţi: iubirea şi frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu. Asta e viaţa copiilor: joc, inocenţă, afecţiune, descoperire, prietenie, iubire... noutate, culoare, improvizaţie, libertate, spirit creativ, fericire...

La acestea ne cheamă Hristos când ne spune: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor.” (Matei 18, 2-4)

Tot ce lipseşte din lumea lui Bobiţă şi Buburuză trebuie să lipsească şi din viaţa noastră: răutate, invidie, suspiciune, egoism, mândrie, suferinţă, chin, concurenţă, lăcomie, ură, desfrânare, ucidere, deznădejde, disperare, etc.

Copiii în inocenţa şi simplitatea lor ne arată sensul vieţii omului pe pământ. Copilăria, spune IPS Bartolomeu Anania, este viaţa în rai pentru copii, şi ar trebui ca părinţii să poarte mereu grijă ca această frumuseţe să nu fie ştirbită de nimic.

De ce desenele animate sunt mult mai bine primite de copii decât filmele?

Pentru că descriu mult mai bine starea sufletească în care ei se află în acel moment. Pentru că imaginaţia în copilărie este asemenea raţiunii la maturitate. Copiii folosesc imaginaţia pentru lumea în care trăiesc la fel cum noi, adulţii, folosim raţiunea în lumea noastră. Dar există o mare diferinţă: imaginţia copiilor este curată şi nepătată de păcat, şi din acest motiv imaginaţia îi ajută să înţeleagă lumea mult mai bine în esenţa ei. Pentru un adult imaginţia cariată de răutate mai mult distorsionează percepţia realităţii în care trăieşte.

Acesta este motivul pentru care unii oameni preferă icoanele pictate în stil catolic (renascentist) în care pictura e mult mai aproape de realitatea lor. Când văd o icoană pictată în stil bizantin, cu personaje şi peisaje mai aproape de lumea basmului decât de realitate, imaginaţia nu-i ajută în a înţelege sensul icoanei ci se constituie ca o barieră.

Pe de altă parte oamenii înduhovniciţi, care participă mereu la viaţa Bisericii, adăpându-se permanent cu Harul lui Dumnezeu, reuşesc să perceapă mult mai clar mesajul unei icoane bizantine,

Icoana bizantină, la fel ca lumea desenului animat, reduce lumea la esenţele ei: relaţia dintre Dumnezeu şi om, trecerea omului prin lume spre împărăţia cerurilor, lupta cu păcatul, asceza, sfinţenia, îndumnezeirea, renunţarea la sine, iubirea aproapelui... Icoana ortodoxă descrie în ea tot ce contează în esenţă pentru om...restul, tot ce rămâne nedescris, sunt detalii... Icoana ortodoxă în simplitatea şi frumuseţea ei arată sensul omului în lumea aceasta, indiferent de talantul pe care-l are şi de circumstanţele vieţii.

Icoana bizantină trasmite taine ale lui Dumnezeu pe care o pictură în stil realist n-ar putea nicoodată. Aşa cum animaţia Bobiţă şi Buburuză transmite o stare a copilăriei fericite pe care filmele nu o vor putea transmite niciodată, la fel icoana ortodoxă descrie lucrarea de mântuirii a omului de către Dumnezeu într-un fel în care un tablou religios n-ar putea niciodată s-o facă. Nivelul abstract pe care-l percepem în icoana bizantină e o dovadă că viaţa la care ne cheamă Hristos e esenţial alta decât viaţa pe care o ducem noi. Icoanele sunt aşa diferite de realitatea noastră, pentru că viaţa în Dumnezeu este aşa de diferită faţă de păcat, pentru ca sfinţenia este aşa de diferită de realitate, pentru că înţelepciunea lui Dumnezeu este nebunie pentru lume, pentru că lumea nu L-a putut cunoaşte pe Dumnezeu în înţelepciunea ei.

Când lucrurile devin foarte complicat de explicat, se recurge adesea la o simplificare majora folosindu-se o schemă mult simplificată a problemei pentru a ca mesajul să fie transmis mai uşor. Icoanele reduc realitatea vieţii umane la o schemă mult simplificată, dar care în simplitatea ei poate transmite mult mai mult decât un tablou religios realist.

Icoana bizantină este un desen animat pe înţelesul adulţilor.

Dacă vi se va întâmplă să percepeţi o icoană bizantină ca pe un desen dintr-o carte de poveşti, amintiţi-vă că acesta e singurul mod în care noi adulţii mai putem percepe realitatea vieţii veşnice, a unei vieţi accesibile nouă încă de pe acum, dar care e total în afara lumii materiale...

DOAMNE AJUTA..

Ce frumoasă este curăţia, şi ce urât este păcatul! Ce bucurie este fecioria şi ce tristeţe este desfrâul, ce urât e să te simţi pătat, vinovat, înaintea lui Dumnezeu! Acestea le zic din propria mea experienţă, căci şi eu m-am lăsat amăgita de păcat, şi pot spune, ca şi Sfântul Vasile cel Mare, care era curat, dar avea mare smerenie: "Nici femeie n-am cunoscut, nici fecior sunt”.

Mi-am stricat fecioria şi m-am complăcut în mocirla păcatului, cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, dar Domnul nu m-a lăsat, şi cu ajutorul Lui m-am ridicat cât de cât...

Slavă Domnului, căci El m-a luminat şi m-a ajutat să înţeleg că păcatul înseamnă moarte. Astfel, m-am hotărât să îmi păstrez curăţia, cât a mai rămas din ea, cu ajutorul lui Dumnezeu, până când El îmi va da un soţ pe care să îl iubesc mai presus de trup. Să nu vă lăsaţi înşelaţi! Nici amăgiţi de plăceri trecătoare, nici răniţi de ocările, batjocura şi suferinţa pe care aţi putea-o primi, căci dacă Hristos a suferit atât pentru noi, apoi şi noi să acceptăm să suferim din iubire pentru El!

Ca să dau un exemplu concret, părinţii mei consideră voinţa mea de a-mi păzi virginitatea o prostie, iar o prietenă a mea, când a auzit de aceasta a zis „Aoleu...”.

Să nu ne lăsăm luaţi de valul lumii acesteia! Sunt sfinte care au pătimit sau chiar s-au săvârşit pentru că voiau să se afierosească Mirelui Hristos, şi nouă nici că ne pasă dacă ne bălăcim în desfrâu şi în păcat, cu dracii! Să ne ajute Dumnezeu să rezistăm tentaţiilor, şi să ne acopere de tot răul Măicuţa Sfântă ca să reuşim să ne păstrăm fecioria gândului, a ochilor, a cuvântului, a buzelor, căci bucuria comuniunii cu Dumnezeu este mai mare de mii de ori decât orice bucurie lumească, decât orice plăcere deşartă!

Doamne ajută!

Cu privirea-mi îndurerată / Caut liniştea ce odinioară / O aveam pe chipul meu.

Slabănog de atâtea rele / Nu cutez a mă privi  / Lanţuri grele sunt în juru-mi  / Spini în sufleţelul meu.

Unde esti Tu oare Sfinte / Ca în braţe să mă iei , / Să mă alini cu duioşie / Vorbe dulci să îmi şopteşti / Inima să mi se îndoape, / De al Tau Chip Nemuritor.

Dor şi jale m-a cuprins, Ale mele lacrimi multe / Vestejesc obrajii mei. / Un surghiun mi-e viaţa întreagă / Fără Dulcea-Ţi Mângâiere!  / Vin-o iar la căpătâiu-mi /

Vin-o în grabă să mă iei / Să mă smulgi din al său loc,  / Plin de negura şi foc, / Rănile să mi le ştergi.

Vindecă-mi durerea-mi mare / Ce-a cuprins întreaga-mi fiinţă / Ce-nsetează după Tine!

Tu eşti Apa mea Cea Vie, / Tu eşti Veşnicia-mi Sfântă / După care mă topesc.

Tare dor îmi e de Tine / Domnul meu Iubit şi Sfânt!

Dulce dragoste Iisuse, / Domn al sufletului meu. / A mea Sfîntă întărire /  În necazuri şi nevoi. A mea Sfîntă izbăvire / De vrăjmaşii pierzători.

Smerit glas al veşniciei / Ce răsare dintre nori, / Ca o Sfîntă adiere.

Unde să mă duc eu ,Doamne, / Să-mi plec inima cea rea, / Unde trupu-mi să-mi aştern, / Să se închine Ţie Doamne / Spre-a ta Sfîntă Slavă în veci / Să petrec în nemurire / Ca o rugă să mă fac, / Să mă înalţ la Tine Sfinte, / Să petrec în bucurie De-acum pînă-n vecie!..

DOAMNE AJUTA..

Am auzit cu toţii spunându-se că Biserica este Trupul Lui Hristos şi poate adesea n-am prins prea bine înţelesul acestei afirmaţii. Înainte de a încerca să desluşim puţin înţelesul tainic al Bisericii aş vrea să punctez câteva lucruri în legătură cu acest cuvânt.

Poate aţi observat că în scrierile teologice sau în articolele legate de credinţa ortodoxă cuvântul "biserică" se scrie uneori cu litera mare alteori cu litera mică. Atunci când găsim acest termen ca substantiv comun, scris cu "b" mic el se referă la clădirea de zid, la încăperea bisericii. Astfel sintagma "biserica parohiei mele" se referă strict la clădirea bisericii, care are o anumită arhitectură şi care poate fi foarte clar localizată în spaţiu.

Atunci când termenul este folosit ca substantiv propriu şi este scris cu "B" mare el se referă la comunitatea tuturor credincioşilor botezaţi. În acest caz termenul de "Biserica" sugerează denumirea unei instituţii. Astfel denumirea de "Biserica Ortodoxă Romana" desemnează comunitatea tuturor credincioşilor ortodocşi botezaţi de pe teritoriul României şi din diaspora. Denumirea "Biserica Ortodoxă Rusa" desemnează comuniunea tuturor credincioşilor din Rusia şi din întreaga lume. Deşi sunt autocefale (se guvernează singure) cele două Biserici sunt surori şi se ghidează după aceleaşi dogme, canoane şi norme de credinţă. Atunci când se foloseşte sintagma "Biserica Ortodoxă" ea denumeşte comunitatea tuturor credincioşilor ortodocşi botezaţi din întreaga lume, indiferent de naţie şi de poziţia lor geografică. Biserica Ortodoxă reuneşte în ea toată Bisericile ortodoxe surori din întreaga lume (din România, Grecia, Rusia, Bulgaria, Cipru, Serbia, Muntele Athos, etc).

Hristos este Trupul Bisericii Ortodoxe din întreaga lume.

Haideţi să ne gândim ce înseamnă acest lucru. Ce ne uneşte pe noi ortodocşii? Faptul că suntem botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi faptul că ne împărtăşim din acelaşi Potir, din acelaşi Trup al lui Hristos. Semnul real ca două Biserici sunt surori şi au aceeaşi credinţă este faptul că preoţii lor slujesc împreună Sfânta Liturghie, şi laolaltă cu credincioşii, se împărtăşesc împreună din acelaşi potir. Acesta este motivul pentru care nu veţi vedea niciodată preoţi ortodocşi slujind Liturghia cu preoţi catolici sau cu pastori protestanţi.

Dacă noi toţi, credincioşii ortodocşi, ne împărtăşim cu acelaşi Trup şi Sânge al lui Hristos înseamnă că Hristos este prezent şi în mine şi în Dan, şi în Iulia, şi în preotul din Cipru, şi în episcopul ortodox rus din America şi în toţi. Faptul că mii de biserici ortodoxe duminică dimineaţă au pe altarul lor Trupul Lui Hristos nu înseamnă că există mai multe persoane sau mai multe trupuri ale lui Hristos, şi nici ca Trupul Lui se împarte în mii de bucăţele. Hristos este prezent în mod real întreg în fiecare potir de pe fiecare altar, şi chiar în fiecare părticică din Sfânta Euharistie oferită credincioşilor.

Eu nu mă împărtăşesc cu urechea lui Hristos, Dan cu ochii Lui şi Iulia cu mâna, ci fiecare din noi primim pe Hristos întreg în mod real în noi.

Preoţii rostesc acest adevăr tainic la fiecare Sfânta Liturghie la una din rugăciunile spuse în taină în fata Sfintei Mese: "Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte. "

Dacă acelaşi Hristos este prezent în mine, acelaşi şi în Dan, acelaşi în Iulia şi acelaşi în toţi ortodocşii, atunci înseamnă că Hristos ne uneşte pe toţi prin Trupul Lui. Acelaşi Dumnezeu lucrează şi în mine şi în Dan şi în Iulia, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

Mântuitorul ne explică în Evanghelie printr-un exemplu foarte frumos cum ne adună El pe toţi laolaltă:

"Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit." (Mat 23:37)

Şi iarăşi zice: “În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.” (Ioan 14, 20).

Prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în noi este reală, nu simbolică: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.” (Ioan 14, 23)

Dacă Dumnezeu e prezent în fiecare creştin botezat înseamnă că toţi avem ceva în comun, Cineva care ne uneşte spiritual, trecând barierele spaţiului şi al timpului. Hristos uneşte în sine nu doar pe creştinii botezaţi vii, ci şi pe cei adormiţi, care se bucură acum în rai.

Cei care prin faptele lor au ajuns în iad, au refuzat împărtăşirea cu Trupul lui Hristos, au refuzat lucrarea şi unirea Duhului Sfânt printre oameni. Până la judecat universală, noi fraţii lor, îi vom pomeni mereu în rugăciune pentru că Dumnezeu să-i scoată din iad. După a doua venire a lui Hristos, cei răi vor fi separaţi de Trupul Bisericii, ca unii ce au lucrat mereu dezbinarea între creştini, aducând celorlalţi multă suferinţă.

Mântuitorul ne uneşte nu doar prin Trupul Lui ci şi în Trupul Lui. Acesta este motivul pentru care construcţia bisericii, privită de sus, are forma crucii, pentru că noi toţi adunaţi laolaltă în interiorul ei să fim adunaţi de fapt în Trupul lui Hristos care a fost răstignit pe cruce şi care a înviat.

Faptul că toţi suntem reuniţi în acelaşi trup, arată că ne mântuim împreună, nu separat în mod egoist, ci unii pe alţii sprijinindu-ne pe drumul îngust şi greu care duce spre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

În concluzie, noi toţi creştinii ortodocşi suntem Biserica, adunaţi în Trupul lui Hristos. Hristos este în acelaşi timp şi capul Bisericii. Acesta e motivul pentru care în fiecare biserica ortodoxă este pictat Mântuitorul pe turla cea mare, sus, pictura fiind numită Pantokrator (atotputernicul).

Biserica - Trup al lui Hristos este un subiect foarte larg şi există chiar o disciplină teologică dedicată acestuia: Eclesiologia. În acest articol am incercat doar să schiţez în linii mari câteva idei. Sunt multe lucruri frumoase de discutat în legătura cu Biserica - instituţie divino-umană...

DOAMNE AJUTA..

Deseori ni se întâmplă să auzim pentru prima dată numele unui Sfânt sau al unei Sfinte prăznuit/e în Biserica Ortodoxă. Această carte, tipărită de Mănăstirea Paraclitu din apropierea Atenei, ne descrie viaţa Sfântului Ierarh Nifon al Constanţianei, dar ne şi aduce un numar de 23 de rugăciuni, pe care Sfântul le-a rostit în diferite împrejurări şi situaţii ale vieţii.  Sfântul Nifon a trăit în veacul al IV-lea, alături de alţi mari ierarhi ai Ortodoxiei, ,,în aceeaşi vreme cu Sfântul Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei", după cum a afirmat Protosinghelul Petroniu Tănase în prefaţa cărţii.

Sfântul Nifon a purtat încă din copilărie, o mare evlavie faţă de Dumnezeu şi de Biserica Sa. Îi plăcea să participe la sfintele slujbe, dar şi să citească cu râvnă şi atenţie Sfânta Scriptură şi să studieze zilnic Vieţile Sfinţilor cuvioşi sau mucenici.  La o vârstă foarte tânără, a decis să sporească în cunoştinţă şi mai ales, în virtute, pentru a se face următor Sfinţilor şi pentru a primi cununa mântuirii.  În lupta cu patimile sufleteşti şi trupeşti o sumedenie de ispite au încercat să-l doboare pe Sfânt, dar le-a biruit de îndată cu ajutorul credinţei sale neclintite şi a smereniei negrăit de mare.

"Dulceaţa miresmei Sfântului Duh întrece orice bucurie şi fericire". Sfântul Nifon, renunţând la toate plăcerile acestei lumi, a dobândit multe daruri duhovniceşti, printre care blândeţea şi smerenia. Cele două ,,arme" l-au ajutat să treacă peste orice pericol şi încercare, mai mult decât atât, l-au ajutat în focul ispitelor trupeşti, aşa cum ne descrie şi capitolul şapte.

Dar cartea nu creionează doar faptele sau învăţăturile Sfântului, ci şi o multitudine de vedenii şi descoperiri ale Sale, dintre care cea mai importantă este cea a Înfricoşătoarei Judecăţi.  Iată şi un pasaj în care Mântuitorul Hristos i se adresează Sfântului, în timpul minunatei vedenii:

"Nifone, Nifone, frumoasă a fost prooroceasca ta vedenie. Scrie dar cu amănuntul toate cele ce ai văzut şi ai auzit, pentru că aşa se vor întâmpla. Ţi le-am arătat ţie pentru că îmi eşti prieten credincios, fiu al Meu iubit şi moştenitor al Împărăţiei Mele. Încredinţează-te deci acum, când te-am învrednicit să vezi înfricoşatele taine, de marea Mea iubire de oameni faţă de cei ce se închină cu smerenie Împărăţiei şi Stăpânirii Mele. Pentru că Eu Mă bucur să privesc spre cel blând şi smerit care se cutremură de cuvintele Mele ".

Cartea a apărut la editura: Mănăstirea Sihăstria (2004), iar dacă nu o veţi găsi la pangarele bisericeşti, o puteţi comanda accesând site-ul egumenita.ro.

Vă doresc din toată inima o lectură plăcută tuturor şi nu în ultimul rând, un post binecuvântat cu cât mai multe bucurii duhovniceşti!  Închei cu o scurtă rugăciune a Sfântului Ierarh Nifon, care mi-a atras atenţia în mod special:

"Doamne, să nu mă slăvească oamenii, nici nu-i lasă să mă respecte sau să mă cinstească. Ci dăruieşte-mi slava care rămâne în veşnicie! " Amin...

DOAMNE AJUTA...

Mântuitorul Hristos spune la un moment dat în Evanghelia după Matei: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.” (Matei 6, 7-8)

Pe de o parte ştim că Domnul Hristos mereu ne-a îndemnat la rugăciune: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.” (Matei 26, 41), la fel şi Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat.”(1 Tesaloniceni 5, 17), şi la fel toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, dar pe de altă parte Domnul ne spune că Tatăl, Căruia ne rugăm ştie tot ce vom cere dinainte de a cere noi, ştie tot ce avem nevoie dinainte de a-le gândi noi. E un paradox să-i spui ceva cuiva care ştie totul, atunci de ce-i mai spunem? De ce ne mai rugăm?

Dacă Dumnezeu ştie tot ce simt şi tot ce-i voi cere în această seară la rugăciune, de ce să-i mai spun? N-ar putea El oare să ne ajute fără să-L mai rugăm? N-ar putea oare să ne vină în ajutor în viaţa noastră fără ca noi să-i spunem mereu ce probleme avem? Pare o pierdere de timp... Dacă am gândi în termeni economici şi de eficienţă, ne-am putea gândi că este o prostie ca subalternul să meargă să-şi informeze şeful de anumite probleme din firmă, pe care şeful le ştie deja. Care ar mai fi rostul? Nu mai bine s-ar pune pe treabă şi ar folosi acel timp pentru a rezolva problema?

Comunicarea între oameni este cheia rezolvării tuturor problemelor. Chiar dacă şeful ştie tot, discuţia cu subalternul său ajută mult la consolidarea relaţiilor de servici între ei, ajută la creşterea încrederii reciproce, şi e foarte posibil ca din discuţii să apară soluţii nebănuite de niciunul din ei pentru acea problemă. Astfel deşi aveau amândoi aceleaşi informaţii despre o anumită problemă, totuşi comunicarea aduce un plus pe care niciunul din ei nu-l bănuiau înaintea începerii discuţiei.

Lucrurile stau la fel şi în cazul relaţiei noastre cu Dumnezeu. Deşi eu îmi ştiu păcatele şi răul din mine, şi Dumnezeu mă cunoaşte din cap până-n picioare, de la o celulă la alta, de la un gând la altul, totuşi discuţia ajuta la consolidarea relaţiilor dintre noi, ajuta la creşterea încrederii mele în El, invers nu se pune problema, pentru că Lui Dumnezeu nu-i lipseşte nimic. Discuţia dintre mine şi El poate aduce soluţii nebănuite pentru problemele mele, şi perspective de a vedea lucrurile pe care până atunci nu le-am avut.

Scopul rugăciunii este mereu îmbogăţirea şi curăţirea mea sufletească... Chiar dacă El ştie tot, eu mă rog ca şi eu să ştiu ce ştie El, să văd şi eu lumea cum o vede El, să dobândesc şi eu acea libertate faţă de toată creaţia pe care El o are. Dacă eu nu m-aş ruga Lui, cu gândul că oricum mereu îmi poartă de grijă, şi oricum ştie tot, şi n-am ce să-i spun nou, atunci pe zi ce trece aş începe se percep ajutorul Lui din ce în ce mai greu, chiar dacă El îmi poartă de grijă secundă de secundă. Ajutorul Lui n-ar mai fi aşa de transparent pentru ochii mei, ci aş ajunge pe parcurs la concluzia că de fapt eu mă descurc şi singur, că tot ce merge bine în viaţa mea mi se datorează mie şi capacităţilor mele fizice şi intelectuale.

Lipsa chipului lui Hristos din ochii mei în fiecare zi la rugăciune m-ar face să cred tot mai mult că lumea şi tot ce se întâmplă în viaţa mea, există şi fără El. Percepţia lumii materiale ar fi pentru mine mult mai evidentă şi de crezut decât percepţia lucrării nevăzute al lui Dumnezeu în această lume.

Acesta e motivul pentru care bisericile sunt pictate cu chipul lui Dumnezeu, cu chipul blând al Maicii Domnului şi cu chipurile sfinţilor. Dacă nu i-am vedea i-am uita. Noi avem icoane în fiecare camera, inclusiv pe hol şi în bucătărie, mai puţin în băi. În treburile noastre zilnice prin casă întâlnim fără să vrem chipul lui Dumnezeu, şi asta ne mustră, ne incurajează, ne reaminteşte care e scopul vieţii, ne resetează puţin, ne scoate din cotidian. Rolul icoanei tocmai acesta este: să te înalţe cu gândul de la cele lumeşti spre chipul Celui care e zugrăvit în icoană, şi prin Duhul Sfânt să începi a comunica în rugăciune. Icoana e poartă spre cer pentru că din mulţimea uşilor din casă, icoana îţi deschide o uşă spre o lume fără suferinţă, fără păcat, fără oameni răi, fără mizerie,...îţi deschide în taină uşa spre Împărăţia Cerurilor.

Chiar dacă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ştiu totul despre noi şi în rugăciunea noastră nu le aducem noutăţi, totuşi ei se bucură să ne vadă chipul, aşa cum o mamă se bucură să-şi vadă copilaşul care o priveşte.

De ceva vreme când mă aşez la rugăciune sunt foarte departe de Dumnezeu şi rostesc cuvintele rugăciunilor mecanic fără să fiu prezent, le zic ca pe o poezie. După care urmează să-i cer iertarea pentru ce am făcut în acea zi şi apoi să-i cer ajutorul pentru cei din familia mea, pentru prieteni, naşi, fini şi alte persoane pe care le pomenesc. Îi mulţumesc pentru tot ce-am primit şi totul se termină în câteva minute. În următoarea seară la fel....aceleaşi rugăciuni, aceleaşi cereri, aceeaşi mulţumire...totul mecanic şi doar cu gândul de a împlini un ritual, mustrat de conştiinţă.

Într-o seară sătul să tot repet aceleaşi cuvinte şi având în minte cuvintele Mântuitorului: „ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El”, am hotărât să tac şi să nu mai zic nimic. M-am aşezat în genunchi, mi-a îndreptat privirea spre chipul Mântuitorului şi am tăcut. Mi-am impus să nu zic nimic, nici în gând, nici cu vocea, şi am incercat să nu mă gândesc la nimic, ci doar să stau şi să mă uit la Hristos.

A fost o senzaţie extraordinară pentru că în sfârşit reuşeam să fiu atent... să comunic...să-L văd. Cuvintele mele stăteau ca un zid înaintea mea şi parcă vorbeam cu mine însumi înainte. Acum era altceva, era aşa o tensiune pe care o simţeam, o stare pe care n-o mai trăisem până atunci...

Era ca şi cum m-aş fi lăsat de tot în mâinile Lui. Plecarea capului meu era totul: şi rugăciune, şi mulţumire, şi pocăinţă, şi strigăt după ajutor pentru nevoiele mele.... Nu trebuia să zic nimic, Hristos ştia tot ce urma să spun, mă ştie şi de bun şi de rău, ştia tot ce făcusem în cursul zilei, ştia gândurile cele mai ascunse ale inimii mele.

Şi am stat...şi am stat...şi simţeam aşa o pace în suflet...o bucurie pe care n-am mai avut-o de mult la rugăciune.

Privirea lui Hristos mă mângăia dar mă şi mustra, parcă-mi pătrundea până-n ultimul colţişor al fiinţei mele. Am făcut la fel şi în faţa chipului Maicii Domnului, încercând doar să văd blândeţea ei şi gingăşia cu care-L ţine în braţe pe Fiul ei cel Bun.

L-a sfârşit mi-am făcut semnul crucii şi m-am ridicat. A fost o rugăciune mută dar am comunicat cu Hristos mai mult decât aş fi făcut-o vorbind. În sfârşit o rugăciune de seară pe care cu bucurie aş putea-o numi rugăciune, nu monolog sau discuţie de unul singur în faţa icoanei.

În concluzie vă îndemn ca atunci când cuvintele nu mai pot transmite starea voastră lui Dumnezeu, lăsaţi tăcerea să o facă. Când vedeţi că vorbele voastre zboară nesincer şi neatent către Dumnezeu atunci opriţi-vă.

Cu vorbe sau fără, prin tăcere sau prin strigăt, rugăciunea trebuie să fie nelipsită...mai ales acum în Postul Învierii...

DOAMNE AJUTA..

Societatea noastră civilizată a adus drepturile femeii, dar Domnul Iisus a adus respectul ei. Hristos a vindecat femei: pe soacra lui Petru, pe femeia gârbovă, pe cea cu scurgere de sânge.

A lăudat pe văduva care dăduse 2 bănuţi la Templu.

A ascultat rugăciunea cananeencei pentru fiica ei.

A vorbit la fântânalui Iacov cu femeia samarineancă, ce a devenit mai apoi muceniţă.

Pe drumul Golgotei, Hristos mergea zdrobit sub povara crucii. Maica Sa și Maria Magdalena Îl urmau îndeaproape. Veronica I-a întins năframa ca să-Și șteargă fruntea. Nici o femeie nu L-a trădat pe Domnul Iisus.

Iuda L-a vândut. Petru s-a lepădat de El în noaptea când a fost prins. Toma s-a îndoit de Înviere.

Femeile nu s-au îndoit, n-au fugit, nu L-au părăsit pe drumul Golgotei. Ele I-au uns trupul. Ele L-au plâns și L-au așezat în Mormânt. Lor Li s-a arătat întâi și ele au vestit primele scularea Lui din morţi.

Femeile au profunzimi sufletești mai mari decât bărbaţii. Au o inimă caldă și intuiesc totul din iubire. Au puterea de a se dărui, aducând lumină și bucurie. Sunt fiinţe plăpânde, dar cu suflet mare, plin de delicateţe și gingășie.

Femeile sunt asemeni florilor. Floarea bucură pe toţi. Înfloreșteca să aducă bucurie. Oferă frumuseţe petalelor ei minunat colorate și parfumul ei. Se lasă ruptă și moare ca să-ţi facă o bucurie, ca să-ţi înfrumuseţeze viaţa și casa. Căci totul în lume răsare din durere...

DOAMNE AJUTA..

Doamne ajută! Mă bucur atât de mult de această iniţiativă şi de faptul că în pofida faptului că mai toată lumea aduce fel şi fel de argumente care să contrazică acest subiect (inducând chiar motive medicale) şi, mai ales să ne ponegrească pe noi, cei care încercăm să o susţinem, dumneavoastră aţi găsit această oportunitate, această deschidere spre sufletele celor tineri, care sunt însetate de „bine”, de „frumos”, de „linişte”, prin această campanie.

Mă numesc Vlad, am 21 de ani şi sunt student la Facultatea de Teologie.

Ţin să vă mărturisesc faptul că studierea Facultăţii de Teologie se datorează întocmai bunicii mele, căreia îi sunt recunoscător şi pentru multele învăţături pe care a încercat să mi le implementeze cu toată dragostea ei.

Pe lângă învăţăturile tipice bunicilor (să nu minţim, să ascultăm de părinţi, să mergem la biserică...), bunica mea insista foarte mult asupra păstrării fecioriei mele până la căsătorie (bineînţeles, aceasta se întâmpla când deja era destul de mărişor, pentru a putea înţelege). Nu aveam răbdare cu acest subiect pe vremea aceea şi mi se părea, dealtfel, că e foarte uşor să o păstrez şi mă întrebam adeseori: „Totuşi, dar de ce insistă atât de mult cu asta? Ce e atât de greu?”.

Iată, am crescut şi acum conştientizez de ce insistă bunica atât de mult cu subiectul acesta. Îmi dau seama că de fapt, nu e chiar atât de uşor, tentaţia e mare şi ispitele nu se opresc, însă şi grija lui Dumnezeu e mare.

De trei ani şi jumătate am o relaţie stabilă cu o fată. Îi mulţumesc lui Dumnezeu zilnic pentru că mi-a scos-o în cale. Sunt convins de faptul că dacă nu o întâlneam şi nu reuşeam să mă ataşez într-atât de mult de ea, cădeam de mult în păcat.

Situaţia mea familiară este una mai puţin fericită, pentru asta fiind nevoit să stau la bunica mea, despre care v-am povestit mai devreme, până la vârsta de 14 ani. Creşterea bunicii a fost una sănătoasă, însă exemplul părinţilor mei putea să mă arunce în prăpastie, dar fata aceasta mă ridică, mă înalţă şi îmi dă mereu ambiţia de a merge „frumos” şi „curat” mai departe.

Aşadar, ca sfat pentru frăţiorii mei adolescenţi, căutaţi-vă partenerul/prietenul potrivit pentru că vă poate fi de un sprijin deosebit!

Vă îmbrăţişez pe toţi!..

DOAMNE AJUTA..

Ne influenţează genele soarta? Există tendinţa să „repetăm” destine? Sau avem predispoziţii pentru anumite păcate? Acestea sunt întrebări pe care ni le punem adesea, în special în momentele grele. Pentru mine, este un aspect care m-a preocupat mult, atât din punct de vedere personal, cât şi din punct de vedere profesional. Problema genelor este analizată cel mai adesea în cazul copiilor adoptaţi. Am văzut părinţi adoptivi care nu au putut „gestiona” gena copiilor, deşi au oferit acestuia mediul favorabil creşterii şi dezvoltării, dar mai ales afecţiunea de care avea nevoie. Sigur că nu este general valabil, însă s-a constat că asupra genei umane nu se poate interveni.

Cartea pe care v-o prezint ne oferă explicaţii medicale şi spirituale legate de acest aspect. Totodată, în ea sunt evidenţiate şi metodele spirituale de îndreptare (cum putem elimina sau cel puţin diminua efectul vătămător al eredităţii negative).

Această carte m-a ajutat să înţeleg unele lucruri şi în acest sens, citez:  Sfântul Nicolae Velimirovici explică foarte bine: „Fiecare nou-născut este o reflecţie a lui Dumnezeu, întunecată puţin de păcatul neascultării. Această mică umbră din sufletul nou-născututlui reprezintă înclinaţiile sale negative.

Păcatul neascultării de Dumnezeu este exprimat prin alte păcate, deprinderi rele, patimi şi plăceri. Această mică umbră a nou-născutului este o oarecare înclinaţie spre rău. Deoarece numărul acestor înclinaţii este mare, la fel de multe sunt situaţiile dramatice din viaţa omului. Dar Dumnezeu este milostiv faţă de fiecare om. Ştiind neputinţa fiecărui suflet, El îl aşează pe fiecare în situaţia de a se putea îndrepta, aşa încât umbra să se transforme în lumină. După părerea Sfântului Nicolae, dacă această umbră este mândria, atunci Domnul îi va pregăti sufletului condiţii de viaţă modeste, pentru a-l învăţa smerenia şi a-l izbăvi de pericolul care îl paşte.

Dacă umbra este iubirea de sine, sufletul va fi în situaţia de se sacrifica pentru binele altora, cum ar fi cei dintr-o familie numeroasă. Pe sufletul înclinat spre disperare, Dumnezeu îl va trimite în condiţii de muncă multă, pentru ca să nu aibă timp de melancolie sau de tristeţe.

Iată de ce ni se pare că toate nu se află la locul lor: vânzătorul este mai mult ca un poliţist, iar poliţistul ca un vânzător; monahul seamănă cu un ofiţer şi invers; sluga seamănă cu un rege şi invers. Aceasta se datorează iluziilor noastre privind locul oamenilor în viaţă. Indiferent de poziţia aleasă de Dumnezeu pentru suflete, acestea sunt tot timpul urmărite cu atenţie. Dumnezeu este gata să vină oricând în ajutor cu medicamentele sale harice.”

Este evident că suntem cu toţii moştenitori ai lui Adam şi Eva şi ai păcatului strămoşesc, însă datoria noastră este să urmăm Calea cea Bună. Numai aşa vom obţine liniştea sufletească de care avem atâta nevoie...

Recenzie de carte „Enigmele eredităţii. Păcatele strămoşilor şi genele urmaşilor” – Kostantin V. Zorin, traducere din limba rusă,  Editura Sophia, 2011(din colecţia Psohoterapia Ortodoxă)..

DOAMNE AJUTA,,.

Există destule obiceiuri care însoţesc ritualul ortodox de îngropare a celui adormit care sunt de origine păgână şi nu au legătură cu credinţa noastră, ci pur şi simplu sunt moştenite din bătrâni. Astfel, obiceiul de a sparge o cană când decedatul este scos din casă, acoperirea oglinzilor cu prosoape, aruncarea banilor la intersecţiile de drum acolo unde convoiul se opreşte, lipirea unei monede de crucea pe care cel mort o ţine în mână, datul găinii peste groapă, etc., sunt obiceiuri păgâne, străine de Duhul credinţei în Hristos şi care au efecte negative asupra evlaviei creştine şi asupra dreptei-credinţe în Dumnezeu.

În necunoştinţă de cauză, coliva ar putea părea şi ea unora dintre credincioși drept un accesoriu al obiceiurilor pe care poporul român le are în momentul îngropării celui adormit. Totuşi coliva are un simbolism teologic bogat şi îmbină frumos şi tainic materia cu harul, cele din lumea aceasta cu cele dumnezeieşti.

Coliva se prepară din grâu fiert îndulcit cu miere sau zahăr şi se amestecă cu nuci pisate şi aromate. Apoi este împodobită cu bomboane aşezate în chipul crucii. Coliva se aduce ca ofrandă de către credincioşi la înmormântare, la slujbele de pomenire ale morţilor (parastase), la ziua numelui în biserică spre cinstea şi pomenirea praznicului sau a sfinţilor sărbătoriţi în acea zi, sau spre pomenirea morţilor care poartă numele acelor sfinţi.

Coliva a fost introdusă în practica Bisericii după minunea Sfântului Teodor Tiron, săvârşită la 50 de ani după moartea sfântului, în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363) care, dorind să-i batjocorească pe creştini, a dat ordin guvernatorului oraşului Constantinopol să stropească toate proviziile din pieţele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sfântul Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (360-370), i-a poruncit acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere (coliva). Nu mult după aceasta, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Teodor a fost rânduită în calendar în prima sâmbătă a Postului Mare (mai precis pe vremea Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397)). De atunci şi până astăzi, în prima sâmbătă a Postului Mare, se face pomenirea morţilor şi pomenirea Sfântului Teodor Tiron.

Coliva este expresia materială a credinţei noastre în Înviere pentru că este realizată dîn boabe de grâu, iar Mântuitorul Hristos a fost cel care s-a folosit de exemplul bobului de grâu pentru a prevesti Învierea Lui din morţi:

„Iar Iisus le-a răspuns, zicând: A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului. Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică.” (Ioan 12, 23-25)

Dacă Hristos n-ar fi murit, lumea s-ar fi adâncit şi mai mult în păcatele ei şi simpla propovăduire a Împărăţiei Cerurilor, fără moartea pe cruce şi fără înviere, n-ar fi adus folos. Așa cum bobul de grâu moare în pământ şi apoi creşte dând rod, tot aşa şi Hristos a murit dar a adus nebănuite roade duhovnicești prin Învierea Sa, şi va aduce până la sfârşitului lumii şi în vecii vecilor.

Tot Mântuitorul Hristos foloseşte sămânţa de grâu într-o parabolă pentru a simboliza Împărăţia Cerurilor:

„Altă pildă le-a pus lor înainte, zicând: Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus. Iar dacă a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. Venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta? De unde dar are neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Voieşti deci să ne ducem şi s-o plivim? El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul.

Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea. ”

Adunarea boabelor de grâu în jitniţă simbolizează extraordinar de frumos Biserica noastră ca Trup al lui Hristos, care ne adună pe toţi în El. Sunt unele colive care dintr-o intuiţie fascinantă a poporului român sunt făcute în formă de cruce, asemenea formei pe care biserica de zid o are. Biserica în care ne adunăm are forma crucii pentru că pe cruce a fost răstignit Hristos, şi pentru că Biserica este Trupul lui Hristos. Deci aşa cum forma crucii cuprinde pe toată suprafaţa ei trupul lui Hristos, aşa şi Biserica construită în formă de cruce este Trupul lui Hristos şi cuprinde în ea pe toţi cei botezaţi.

Coliva simbolizează Biserica, adică pe noi toţi, uniţi de aceeaşi credinţă în Dumnezeu. Poate aţi observat cum în timp ce în biserică se cântă „Veşnica pomenire” credincioşii ţin coliva împreună cu preotul şi o leagană de sus în jos. Cei care nu pot atinge platoul colivei ating cu mâna pe cei din faţa lor. Cei din rândurile din spate fac acelaşi lucru şi practic toţi se unesc atingând coliva.

Unirea lor simbolizează adunarea Bisericii, toţi membrii ei botezaţi, vii sau adormiţi, iar coliva, în acel moment, simbolizează sufletul celui adormit care se ridică la cer spre Dumnezeu. Credincioşilor uniţi spre atingerea colivei arată că Biserica, prin toţi membrii ei, aduce înaintea lui Dumnezeu sufletul celui adormit şi-L roagă să-l ierte şi să-l primească în Împărăţia Cerurilor. Mai simbolizează deasemenea pomenirea permanentă în rugăciune pe care Biserica o va face de acum înainte pentru cel trecut la Domnul.

Dulceaţa colivei reprezintă dulceaţa vieţii veşnice şi a petrecerii cu cetele îngereşti şi cu toţi sfinţii în dumnezeiasca Lumină. Dulceaţa colivei simbolizează şi darurile lui Dumnezeu pregătite pentru cei buni şi drepţi.

Legănarea colivei se aseamănă şi cu legănarea Sfântului Acoperământ al Sfintelor Daruri din timpul Sfintei Liturghii, la momentul rostirii crezului, care are ca simbol învierea lui Hristos din mormânt şi cutremurul care a avut loc cu ocazia morții și învierii lui Iisus Hristos (Matei 27, 51).

Coliva, prin simbolismul ei teologic, se rezumă practic la semnificaţia Învierii lui Hristos, şi a învierii tuturor oamenilor din morţi.

Sunt oameni cărora le este oarecum dificil să mănânce colivă din pricina asocierii gustul ei cu stricăciunea şi degradarea mortului pentru care s-a făcut coliva. Dar între noi creştinii să nu fie aşa! Fiecare obiect liturgic al Bisericii şi fiecare materie folosită ca mod de trasmitere a sfinţeniei (apa, pâinea, grâul, busuiocul, vinul, etc.) sunt în complexitatea lor simboluri ale Învierii, ale bucuriei vieţii veşnice şi nicidecum ale morţii.

Deci nu uitaţi să preparaţi colivă şi s-o aduceţi la biserică:

• la înmormântarea celor dragi;

• la parastasele celor adormiţi (3 zile, 9, 40, un an, 2, 3, 4, 5, 6, 7 ani, etc.);

• la marile sărbători ale Bisericii, la praznicele împărăreşti sau la zilele de pomenire ale sfinţilor a căror nume îl purtăm.

  Coliva nu este doar un obicei, coliva este parte din viaţa creştinilor...

• DOAMNE AJUTA..

Când scriu aceste cuvinte sunt în fața cimitirului unde, acum două minute, l-am petrecut pe ultimul drum pe unchiul meu. Am mai participat la înmormântări dar cea de astăzi a fost mai deosebită, și asta poate datorită obiceiurilor pe care le au sătenii localității IC Brătianu, din județul Tulcea.

Nimic deosebit și de sesizat până la momentul pogorârii sicriului în mormânt. Unchiul Licu a murit la vârsta de 55 de ani, în urma unui cancer la gât, după o suferință de un an de zile. În tot acest timp medicii au încercat să-l salveze dar s-a ajuns la un punct când nu s-a mai putut. Soția, cei trei copii ai lui și noi, familia cea mare, ne-am obișnuit cu idee că va veni o zi când va muri și va trece la Domnul. Moartea lui n-a fost o surpiză ci dimpotrivă, ajunsese să fie dorită de cei de lângă el care-i vedeau suferința și chinul continuu.

Chiar și așa, sicriul cu trupul celui adormit a fost așezat la gura gropii, pe o movilă de pământ făcută cu puțin timp mai devreme. Soția si copiii au început să plângă și să-și ia rămas bun de la cel drag, iar asta în fața a zeci de oameni care l-au condus până groapă. Acest moment a durat 5 minute sau chiar mai mult dar a avut o încărcătură emoțională pentru toți. Mulți ochii lăcrimau și suferința familiei ne străpungea sufletele.

Credeam că nu se mai termină. La un moment dat familia s-a dat puțin deoparte iar patru tineri s-au apropiat de sicriu pentru a-l acoperi cu capacul. Ce m-a surprins și m-a motivat să scriu acest articol, au fost șuruburile cu care sicriul a fost închis. După potrivirea capacului, unul din tineri a folosit o șurubelnița electrică ( o bormașină mică pe baterii) pentru a roti cele patru holdșuruburi.

Mă uitam și nu-mi venea să cred, iar primul gând m-a dus la mormântul Mantuitorului care a fost sigilat și bine închis cu o piatră. De ce au sigilat ostașii romani mormântul lui Hristos? Pentru că știau că Hristos a spus că va învia și pentru că deși nu credeau în Înviere totuși s-au temut ca nu cumva apostolii să-i fure trupul.

Surpriza a fost și mai mare când au văzut că în ciuda măsurilor de securitate luate și în pofida păzirii mormântului de către ostași, Hristos tot a înviat. Oricât de mult l-au închis în moarte, moartea nu L-a putut reține. Hristos a biruit moartea și a înviat.

Pe unchiul meu l-au închis bine cu șuruburi în sicriu, l-au așezat în groapă și au aruncat peste el câteva sute de kilograme de pământ. Chiar și dacă ar fi fost viu n-ar fi putut ieși. De ce îi îngropăm pe cei apropiați așa de starșnic în pământ?

Ca să izolăm moartea. Ca să îndepărtăm de la noi un om care, prin lipsa de viață, ne înfioarează și parcă ne sugerează în constiință că și noi vom muri.

Atât timp cât unchiul mort era încă în casă se simțea AȘA o tensiune printre toți, un fior care ne deranja pe toți. Odată îngropat, familia începe să-și ia de o grijă, izoland suferința în groapă. Gândiți-vă ce-ar fi dacă cineva ar păstra trupul celui adormit în casă ani de-a rândul. Ar vedea cum chipul celui drag se degradează zilnic și se urâțește până la descompunere. Ar vedea cum moartea îl cuprinde din ce in ce mai mult pe cel iubit și asta ar aduce mai multă suferință decât mângâiere.

Ne îngropăm morții pentru că vrem să izolăm moartea de viață, frumuseţea de urât, iubirea de suferință. Îngroparea celui drag aduce în mod paradoxal mângâierea familiei.

Înainte de a arunca pământ peste groapa preotul spune: ”Se pecetluieşte groapa aceasta până la a doua venire a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.”

Astfel, izolarea trupului în sicriu, în groapă, în moarte, este temporară şi Cel care a scăpat din ghearele morţii omorând moartea, ne va scoate în mod minunat şi pe noi.

În cimitir izolăm moartea punând la capul celui drag Crucea, singurul şi unicul simbol prin care moartea a fost depăşită. Crucea la capul celui adormit este o promisiune spre înviere, şi nicicum o condamnare definitivă.

La Biserica Patriarhiei Romane, crucea din altar este pictată pe o parte cu trupul Cel răstignit al lui Hristos şi pe cealaltă cu învierea şi pogorârea Lui la iad.

Atunci când îi înmormântăm pe cei dragi, izolăm moartea prin crucea învierii. "că iată a venit prin cruce mânturire la toată lumea".

Totuşi vreau să reţineţi un lucru: la înmormântare izolăm moartea trupului "căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce". Dar sufletul nu moare, fiind suflare de viaţă veșnică din Dumnezeu, el se întoarce tot la Dumnezeu spre judecata particulară.

Au participat foarte mulţi oameni la înmormântarea unchiului şi mulţi dintre ei au fost curioşi cum va fi pogorât în groapă. Această stupoare în faţa morţii, pe care noi oamenii o experimentăm, îmi arată cât de anormală este pentru noi moartea. Curiozitatea oamenilor de a trage cu ochiul la aruncarea în groapă a celui drag îmi arată cât de interesaţi suntem de sensul nostru pe acest pământ. Văzând îngroparea unchiului meu am trăit virtual sentimentul morţii părinţilor mei, a soţiei mele, a copiilor noştri, a prietenilor şi chiar sentimentul morţii mele.

Moartea, un fenomen atât de urât dar care prin natura lui ne interesează aşa de mult pe toţi... pentru că ne uneşte pe toţi... pentru că îl vom trăi toţi.

Aşa cum am văzut eu lucrurile azi, moartea fără nădejdea învierii este un non-sens. Și este normal să fie așa pentru că moartea nu este proprie firii umane de vreme ce omul nu a fost făcuți să fie sortit morții ci vieții celei veșnice.

Hristoase Dumnezeul nostru înviază şi sufletele noastre!..

DOAMNE AJUTA..

Iubiții mei, în mijlocul zăpezilor, a zăpezilor reci ca inimile noastre, Evanghelia de azi [Mt. 25, 31-46] e o altă palmă a milostivirii Sale. Pentru că ea ne vorbește despre ce facem și nu facem pentru aproapele nostru și, implicit, pentru noi.

E reala noastră carte de vizită.

Fiindcă Matei 25, 31-46 arată cu degetul locurile nescrise ale CV-ului nostru și anume: lipsa de fapte bune.

Lipsa unei reale și personalizante atenții față de cei din jurul nostru.

Pentru că înaintarea în vârstă ar trebui să meargă mână în mână cu creșterea în omenie, în sensibilitate, în atenție… și nu în obtuzitate și bădărănie.

Copilul poate fi egoist… pentru că nu știe ce mare rău este egoismul…

Poate cere marea cu sarea de la părinții lui, de la cei care-l iubesc… pentru că nu știe cum e viața.

Nu știe ce pericole, ce dureri, ce necazuri îi stau înainte.

Nu știe că are nevoie de prieteni, de oameni care să-l iubească și să-i dorească binele.

Însă când tinerețea îi facilitează contactul brutal cu viața… omul nu mai ar trebui, în niciun fel, să fie o brută, o canalie…atâta timp cât înțelege fragilitatea vieții, adică cât de scurtă și de dureroasă e viața.

Și de aceea Domnul, acum, în această duminică, ne dă să privim dinspre viitor… spre prezent… pentru ca să înțelegem cât de serioasă e viața aceasta, câte implicații are ea… ce fel de veșnicie aduce modul nostru actual de existență.

Căci punem punct mâncării de carne până la Paști… pentru ca să nu mai dorim să sfâșiem sufletul și viața aproapelui nostru… ci să-i alinăm inima.

Dar, în același timp, punem început cugetării la faptele noastre, la o tot mai profundă privire de sine… pentru că postul ce vine nu e doar abținere de la păcate…ci și dorință vie de a ne umple de bucurie.

Și cum să te bucuri și să bucuri și pe alții… dacă nu prin a face binele?

Căci cine se bucură de rău? De nedreptatea care i se face?

Cine se bucură de faptul că e călcat în picioare, că e umilit, că e desconsiderat?

Și pentru legaliști, pentru cei care vor să vadă scris… ca să facă ceva… Domnul ne spune că El privește, în primul rând, nu la ce nu faci pentru El… ci la ceea ce faci pentru El.

La ceea ce faci, din proprie inițiativă… și, mai ales, din toată inima.

El privește…și iubește…ceea ce faci cu bucurie…și nu mânat de la spate.

Pentru că binecuvântații Lui (v. 34) sunt cei care au dat de mâncare, au dat de băut, au vizitat, au primit, au ospătat, s-au dăruit cu totul altora… au dat zăpada la o parte… și i-au salvat pe oameni.

Binecuvântații Lui sunt și vor fi cei care s-au umplut de bucuria de a dărui, de bucuria de a fi oameni printre oameni, de a fi oameni cu obraz și nu oameni…cu nesimțirea groasă pe inimă.

Căci degeaba dai binecuvântare cuiva să facă nu știu ce lucru… dacă el nu vrea din toată inima să facă acel lucru… și, în primul rând, nici nu știe prea bine să facă acel lucru.

Însă când cineva e umplut de Dumnezeu cu râvna de a munci, de a scrie, de a crea, de a se jertfi pentru un țel… atunci acela face mai mult decât se așteaptă alții de la el… și de la cât credea și el însuși că poate să ofere, să dăruie…

Și aceștia sunt binecuvântații Tatălui ceresc: cei care au făcut binele ca normalitate, ca firesc al omului… care nu au așteptat ovații pentru faptele lor… ci s-au manifestat ca oameni buni de la sine… în modul cel mai firesc cu putință.

De aceea Sfinții nu își pun problema echivalenței (v. 37-39)…a primirii din partea lui Dumnezeu a ceva în schimb…pentru că ei sunt oameni curați, frumoși…

Însă Dumnezeu Se simte dator față de ei (v. 40)…pentru că ei nu au considerat pe nimeni ca fiind mic, adică neimportant…

Și vedem cum statul, care nu își face treaba…consideră puțin important faptul că…oamenii mor zidiți în zăpadă…

Și dacă nu îți pasă de oameni…ești inuman.

Și ești inuman…pentru că nu înțelegi că în viață nu e important să îți scapi pielea…ci să lași urme de măreție.

Urme de măreție, de candoare, de umanitate, de atenție, de grijă pentru ceilalți…urme pe care Dumnezeu nu le aruncă la coș…ci le pune sub ochii Săi.

Le dă exemplu.

Le elogiază…

Și Înfricoșătoarea Judecată este…o înfricoșătoare lecție de adevăr și de dreptate, de neuitare, la modul ultrapozitiv…de neuitare a oricărui membru al umanității.

Nu contează că ai fost avortat…că ai murit la 40 de zile, la 10 sau la 96 de ani…

Dumnezeu te aduce în față, în fața tuturora…ca să luminezi…sau să fii o tenebră vie.

Pe tine, oricare ai fi, Dumnezeu te va învia din morți la a doua Sa venire întru slavă, te va face o ființă nouă, spiritualizată…iar conținutul tău, al persoanei tale, va fi plin de har sau de absența lui.

Iar dacă lumina din tine, sufletul tău adică, va fi întuneric…va fi plin de bezna neiubirii…vei simți prezența lui Dumnezeu, slava Lui, ca tortură, ca un chin imens.

Dar dacă tu vei fi găsit plin de slava Sa…venirea Lui întru slavă va fi fericirea cea mai mare a vieții tale…pentru că slava Lui va fi cea care îți va șterge toate lacrimile sufletului.

Faceți un exercițiu de…comparație…

Gândiți-vă ce înseamnă pentru voi apropierea cuiva…mângâierea cuiva…Cum vă inundă bucuria, frumusețea…datorită unei persoane.

Și acea persoană e un om!

Iradierea acelui om e ca luminița unui licurici…pe înserate…

Ce înseamnă însă această iradiere a omului…pe lângă imensa lumină a lui Hristos, a slavei Sale…care se va arăta extrem de pozitivă pentru noi…atâta timp cât va transfigura întreaga creație în mod instantaneu?

Judecata universală, a toată lumea…se va face în lumea aceasta transfigurată de venirea lui Hristos…în lumea unde viețile oamenilor se vor judeca după gradul de adevăr, de frumusețe, de delicatețe, de sfințenie sau de nonsfințenie…

De aceea lipsa de omenie, de atenție, răutatea cu carul…e un blestem pentru om.

Pentru omul care se comportă inuman…cât și pentru cei care îl văd și suferă din cauza lui sau pentru el…

Și Domnul nu îi va numi blestemați (v. 41) pe cei păcătoși pentru că le dorește răul…ci El indică prin acest numepropria lor stare, pe care aceștia și-au construit-o cu sârg: starea de autism moral.

Nu au avut timp decât pentru ei.

Nu s-au văzut decât pe ei.

De aceea li s-au părut ceilalți ca fiind mici…neimportanți…insignifianți…pe lângă propria lor stare de relaxare, de bine relativ…

Însă binele relativ, binele egoist…nu dă bine la CV!

Mai devreme sau mai târziu…dacă ai fost neam prost, dacă ai fost duplicitar, dacă ai fost îngrijorat decât pentru tine…se va ști pentru eternitate.

Așa că regretele eterne nu sunt pentru toți…ci doar pentru unii.

Pentru cei care și-au permis luxul de a fi canalii, inumani, autiști la nevoile altora.

Și cele două veșnicii, una ca osândă și alta ca viață fericită (v. 46), sunt moduri de a fi adjudecate pe deplin, construite cu grijă…și nu fatalități.

Pentru că totul depinde de cum ai văzut lucrurile.

Ține de perspectiva noastră asupra vieții și asupra relației cu ceilalți.

Și faptul că Dumnezeu ne amintește că Raiul e universal…e pentru toți cei care trăiesc în adevăr și lucrează dreptatea e un lucru plin de responsabilitate și de trezvie…pentru că asta înseamnă că Dumnezeu nu ne obturează bucuria…ci ne ajută să ne bucurăm de ea în mod veșnic.

Dumnezeu să vă ierte și să ne ierte, iubiți frați și surori întru Domnul!

Și să ne dea să înțelegem…că zăpada e ca inima noastră: rece!

Și acolo unde nu e rece…există pârtie…există drum…există tunel spre alții…indiferent dacă zăpada e de 3, 4 sau 6 metri.

Haideți să topim zăpada din noi…ca să iradiem în afară!

Pentru că fără lumină în noi…și care să țâșnească din noi…postul nu ne aduce decât tristețe și schimonosire a feței.

Însă unde există lumină, oare poate fi confundată ea cu bezna?…

Dumnezeu să ne umple de bucurie și de pace, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș)