Cartea aceasta ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferinţă şi la cruce. Şi asta pentru că nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa, tentaţia şi ispita omului contemporan, spune Sfântul Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fără jertfă, aşa încât şi noi creştinii, am dori să ne mântuim fără să ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Aşa stând lucrurile, cartea de faţă este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare şi teribile în care cei ce au vrut să se mântuie au avut foarte mult de suferit, adică atunci când statul român, comunist şi ateu, foloindu-se de instituţii diabolice şi draconice precum securitatea şi închisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni creştini, aflaţi atunci printre noi; căci „comunismul a umplut cerul de Sfinţi – zice Părintele Arsenie Papacioc. De aceea, dacă ar fi să cunoască cineva pe toţi din neamul nostru care au trecut pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, ar veni la cuvintele rostite în veacul al XVII – lea de sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: „dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi., dară nu s-au căutat!”...

Lucrarea aceasta, cu adevărat mărturisitoare şi folositoare, apărută cu binecuvântarea părintească, duhovnicească şi responsabilă a Înaltpreasfinţitului Andrei – Arhiepiscopul Alba Iuliei – care are „Aiudul aproape, cu teribila-i închisoare şi cu monumentul dedicat celor ce au pătimit”, a fost îngrijită şi redactată de către Părintele Moise Morgovan de la Mănăstirea Oaşa – Alba, care are o mare evlavie faţă de cei ce au suferit în temniţele comuniste, mărturisindu-l pe Hristos. Potrivit Cuvântului Înainte, intitulat „Ne lăudăm şi în suferinţe” – semnat de către acelaşi distins ierarh şi slujitor al Bisericii: „Această evlavie, secondată de râvna cercetării, l-a determinat să bată ţara în lung şi în lat pentru a strânge documente şi mărturii de la oamenii care au trecut prin iadul încarcerării şi încă mai trăiesc, alcătuind lucrarea de faţă şi alta care va urma, oferindu-ne nouă posibilitatea de a afla lucruri cutremurătoare dintr-o perioadă tristă prin care a trecut România”.

Unul dintre cei care au suferit, mărturisindu-l pe Hristos a fost Valeriu Gafencu, pentru care era foarte clar şi limpede cuvântul Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturi-voi şi Eu pentru El înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32). De remarcat este că Părintele Moise a reuşit să scoată în evidenţă faptul că într-adevăr, Valeriu Gafencu a reuşit să se delimteze de orice ideologie şi atitudine partizană, acţionând pur şi sipmlu ca un sincer ucenic al lui Hristos. Chiar dacă la început a fost membru al „Frăţiilor de cruce” – şi atunci doar din elanul său pentru o viaţă spirituală curată, fără compromisuri şi politicianisme – a ajuns să se detaşeze atât de mult de toate, încât şi unii dintre cei de dreapta îl socoteau un exagerat şi un mistic. Aşa se face că Părintele Nicolae Steinhardt – evreu de origine – îl supranumeşte „Sfântul închisorilor”. Aşadar, Valeriu Gafencu a fost una din cele mai impresionante figuri care s-a înălţat la o admirabilă trăire duhovnicească în condiţiile vieţii de temniţă. Prin dragostea sa jertfelnică izvorâtă dintr-o desăvârşită închinare a vieţii lui Hristos, a rămas zugrăvit în cele mai luminoase culori în inimile celor ce l-au cunoscut. Astfel, Părintele Gheorghe Calciu spunea că „nu are nici o îndoială că este sfânt; a trăit cuvântul lui Dumnezeu la o înălţime de neînţeles pentru noi”. De aceea Părintele Constantin Voicescu era încredinţat că „mai devreme sau mai târziu Biserica Ortodoxă Română îl va canoniza”. Părintele Moise mărturiseşte cu toată sinceritatea şi responsabilitatea că deşi „Valeriu Gafencu este adesea amintit în mărturiile publicate de cei trecuţi prin închisori, cu toate că despre el au apărut articole în presă, şi s-a făcut chiar un documentar de televiziune, fiind – ca să folosim un termen la modă – cel mai „mediatizat” dintre trăitorii temniţelor comuniste, totuşi viaţa lui este mult prea puţin cunoscută în rândul credincioşilor. Prin urmare, folosind tot ceea ce s-a publicat, alăturând unele mărturii inedite, în cele urmează (adică în această carte) vom pune în faţa cititorului crâmpeiele adunate despre viaţa, trăirea şi gândirea acestui sfânt al veacului XX.

Memoriile foarte mişcătoare cuprinse în acest volum, sunt împărţite în următoarele tiluri foarte sugestive, cum ar fi: „Dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi”, „Înainte de închisoare”, „Valeriu şi educaţia legionară”, „Nevoitorii de la Aiud”, „Ei au găsit această cale cu un ceas mai devreme”, „Calea fericirii”, „Viaţa în „lavra” Aiudului”, „Colonia de muncă de la Galda de Jos”, „Din mărturia lui Marin Naidim”, „Valeriu Gafencu: o lumină!”, „Închisoarea Piteşti şi reeducarea”, „Valeriu la Piteşti”, „Mi-e aşa de dor de Târgu Ocna!”, „Un om fericit”, „Mărturitorul lui Hristos”, „Lui i-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!”, „Am văzut-o pe Maica Domnului”, „Mărturia Părintelui Mihai Lungeanu”, „Va veni o zi când inima ta va cânta rugăciunea”, „Pastorul Richard Wurbrand”, „Crăciun la Târgu Ocna”, „Trecerea la cele veşnice”, „Ucenicii lui Valeriu”, „Lotul mistico-legionar Târgu Ocna”, „Dialoguri cu Valeriu”, „Gânduri pentru o împreună lucrare spirituală”, „Două mărturii”, „Adenda: Valeriu Gafencu – scrisori şi poezii; Îndreptar de spovedanie alcătuit de Valeriu Gafencu”, toate acestea fiind scrise (parţial), de cel care mucenicit în puşcăriile comuniste ale gulagului românesc timp îndelungat (sau de alţii în cinstea lui), alături de Ioan Ianolide, Părinţii Gheorghe Calciu, Marcu Dumitru, Gherasim Iscu, Constantin Voicescu, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniil Sandu Tudor ori Mircea Vulcănescu, Marcel Petrişor, Radu Gyr, Constantin Oprişan, Nichifor Crainic şi Gheorghe Jimboiu împreună cu mulţi alţii. Această scriere constituie o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu multă umilinţă şi fineţe, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor”, căci aceşti martiri contemporani au supravieţuit în arena „leilor comunişti” datorită credinţei lor nestrămutate în Dumnezeu - Cel Care „toate le poate celui ce crede”, dându-le celor smeriţi Harul ce sfinţeşte, stăpâneşte şi ocârmuieşte toată făptura!...

Din toate relatările despre închisori, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta (alături de cea a lui Ioan Ianolide) este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).” Afirmaţiile Părintelui Calciu făcute în „Cuvântul său introductiv” din cartea „Întoarcerea la Hristos” al lui Ioan Ianolide, se potriveşte foarte bine şi aici căci, „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Hristos şi de eficienţa pocăinţei, această carte, acest document duhovnicesc, te va convinge” şi are multă dreptate căci eroii lucrării acesteia şi a închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare” şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă, au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!... Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este coplexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!... Cu alte cuvinte, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.

Drept pentru care „cititorul care se apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa lui Valeriu Gafencu şi a celorlalţi ca el este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos. Oare nu este cutremurător ceea ce spune un tânăr neteolog care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cittitorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Gafencu, ce se arată a fi adevărate file de Filocalie, şi asta pentru că atunci când Valeriu Gafencu se simţea bine, vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui preferată, curăţirea lăuntrică” – pe care şi-a asumat-o în viaţa sa duhovnicească la modul plenar, din convingere şi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului şi a regimului ticăloşit, antihristic!...

Lucrarea în sine este un complex, un tot grăitor, alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroul cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu a fost niciodată victimă, ci întotdeauna va fi consemnat (alături de ceilalţi), de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept eroul credinţei, purtătorul Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX – lea!...

Eu cred că trebuie reţinut şi subliniat faptul că interesul cărţii nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească (de care am pomenit şi mai sus): anecdotica se completează, se întregeşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste, în jurul lui Valeriu Gafencu, s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste)”.

În încheiere, vreau să subliniez că lucrarea de faţă reprezintă meritul de necontestat al ierarhului locului, al editorilor de la Alba Iulia, al Părintelui Moise Morgovan de la Mănăstirea Oaşa – un om tânăr, care n-a trăit în acele timpuri, dar care toţi au demonstrat importanţa, rolul, locul şi valoarea „Pro Memoriei” istoriei recente, a experienţei ascetice şi mistice, petrecută în locurile cele mai insuportabile şi mai inumane, pentru cunoaşterea Ortodoxiei, deci a Bisericii. Volumul de faţă, cu caracterul său pedagogic şi chiar apologetic – misionar, ne reaminteşte şi ne reliefează convingerea că fără comuniune, participare şi jertfă, creştinismul este o simplă ideologie, lipsită de „Duh şi de adevăr”. Aşadar, Biserica – care este o Instituţie divino-umană vie şi dinamică, nu reprezintă un muzeu de antichităţi, de piese istorice şi artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbării noastre la faţă şi al naşterii atâtor generaţii de oameni „din apă, Duh Sfânt şi foc”, mulţi dintre ei iată, fiind chemaţi la a îmbrăţişa „cununa muceniciei şi deci, a sfinţeniei”. Aşa încât, „un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus” – după cum spunea Simion Mehedinţi. Adoptând-o ca o concluzie, Părintele Moise recunoaşte şi mărturiseşte că „Oamenii prin care Duhul Sfânt lucra cu putere, precum Valeriu Gafencu şi alţi mărturisitori ai temniţelor, vrednici de toată preţuirea, îşi aşteaptă locul în calendar, fiind cele mai sigure modele pentru noi în vremurile acestea dominate de confuzii. Viaţa lor merită cunoscută, nu pentru slava lor pământească, ci ca oamenii din zilelele noastre înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să ştie că au existat în veacul al XX – lea asemenea aleşi care s-au ridicat la puterea de credinţă şi de jertfă a primilor martiri creştini”.

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...

DOAMNE AJUTA..

Cartea Preacuviosului Părinte Protosinghel Dr. Teofan Mada se bucură de publicarea în tânăra dar deja (re)cunoscuta editură „Vremi” din Cluj Napoca. Lucrarea de faţă, ca şi celelalte de altfel, este rezultatul şi rodul mai multor ani de cercetare şi studiu profund teologic (doisprezece la număr), pe care autorul i-a întreprins în diferite instituţii de învăţământ superior din străinătate: Ierusalim, Mirfield, Leeds, Durham, Regensburg şi, mai ales Thessalonic – Grecia.

Potrivit afirmaţiilor mai multor teologi care-l cunosc şi-l preţuiesc pe autor Părintele Teofan este un teolog contemporan cu o neobosită capacitate de lucru şi o bogată activitate în studiile sale, în dăruirea şi în slujirea sa, un cleric vrednic al Bisericii Ortodoxe Române, care face cinste Bisericii şi Teologiei, oferind totodată, soluţii la problemele sociale contemporane, la cerinţele gândirii contemporane, fără compromisuri şi abateri de la credinţa, evlavia şi tradiţia ortodoxă, bine ştiind că Biserica este „ieri, azi şi în veci aceeaşi”. Preacuviosul Părinte Teofan, prin toată viaţa şi prezenţa lui, cu recunoaşterea meritelor în studii şi dăruirea slujirii lui, prin cuvântul scris sau oral, prin vocaţia sa către aprofundarea studiilor sale şi în general, prin formarea sa, se dovedeşte a fi un cleric vrednic în toate, ce oferă o bogată mărturisire a lui Iisus Hristos, constituind un exemplu de urmare şi imitare, îndeosebi pentru tineri şi slujitori ai altarelor.

Cu alte cuvinte, este o carte care nu ar trebui să lipsească din biblioteca teologilor interesaţi de audiovizual, dar nici a cinefililor din Biserică este "Evanghelia în versiunea Hollywood. Iisus în cinema" a Părintelui Protosinghel Dr. Teofan Mada.

Editată de Editura clujeană "Vremi" în anul 2010, cu sprijinul Mănăstirii Crasna – Prahova, cartea nu s-a bucurat până acum de o promovare pe măsură, cu toate că o merită cu prisosinţă. Autor prodigios de literatură teologică, dedicată atât Sfinţilor Părinţi ai veacului de aur, cât şi problemelor actuale de etică şi psihologie creştină, Părintele Protosinghel Dr. Teofan Mada abordează, surprinzător, şi un domeniu acreditat îndeobşte uneia dintre zonele cele mai profane şi mai rebele ale culturii: filmul. Considerat, şi nu degeaba, primejdios pentru viaţa ascetică şi contemplativă, filmul poate fi teren al meditaţiei religioase, teatru de desfăşurare a diverselor scenarii biblice, scripturistice şi hagiografice. Acesta este spaţiul de cercetare al Părintelui Teofan Mada, iar modul de abordare al subiectului ales - imaginea lui Iisus în cinema - este exemplar prin seriozitate, acribia documentării, nivelul discursului academic şi, nu în ultimul rând, prin elocvenţa şi eleganţa scriiturii.

Departe de Preacuviosul Părinte Teofan Mada, abordările naiv-sentimentaliste care ignoră total fenomenul cinematografic, centrate eventual în jurul unui singur film şi expandate entuziast la nivel de volum, vehiculate uneori în literatura autohtonă de meditaţie ortodoxă. Departe de el şi subiectivismul juvenil-iconoclast în care câte un tânăr monah cinefil care, pentru a-şi demonstra isteţimea şi "actualitatea gândirii", se ia la harţă cu superproducţiile cinematografice de ultimă oră, pescuind didacticist evidenţe ale moralei creştine, dar alunecând periculos pe cojile de banană ale texturilor subliminale. Care este veridicitatea istorică, umană şi duhovnicească a episoadelor biblice şi scripturistice supuse ecranizărilor? Care este unghiul de interpretare regizorală a mesajului evanghelic? Care sunt firele narative şi personajele decupate din textul biblic şi care e scopul, declarat sau nedeclarat, al acestei alegeri? De la notele de producţie cinematografică la registrul interpretativ şi la celelalte elemente de limbaj filmic, surprinse sensibil şi expuse inteligent, până la mesajul psihologic şi duhovnicesc al peliculei, argumentate obiectiv pe criterii de psihologia receptării şi până la reacţiile presei, autorul urmăreşte pas cu pas eficienţa soteriologică a interpretării mesajului evanghelic de către Arta a şaptea.

Discursul său este captivant, surclasând prin obiectivitatea demonstraţiei şi ştiinţa argumentării plictisitoare tomuri celebre de istoria filmului universal. Libertatea de mişcare a autorului într-un spaţiu filmografic şi bibliografic extrem de vast şi inaccesibil din România este uimitoare; informaţia, culeasă din cele mai diverse şi varii surse, nu îl înrobeşte ci, dimpotrivă, îi conferă creativitate intelectuală. Generozitatea cu care teologul erudit se transformă în spectator (şi încă într-unul sensibil şi avizat), pentru a viziona zecile de pelicule rare citate, a le expune cititorului şi a observa câte un detaliu edificator, scăpat din atenţia cronicarilor, toate acestea pot pune în genunchi o mulţime de istorici şi cronicari de cinema din România sau de aiurea.

Însăşi lista bibliografică din finalul cărţii, alcătuită în special din studii occidentale de primă relevanţă (de istorie a "filmului religios" sau a "religiei în cinema", monografii de cineaşti, importante periodice de specialitate, filozofie generală şi antropologie), arată o seriozitate rar întâlnită în breasla show-biz-ului, chiar şi la teoreticieni.

Lucid, subtil şi lipsit de patetism, fără fundamentalisme religioase sau ideologice şi teze enunţate cu pumnul (spre deosebire de filmologia occidentală, adesea impregnată ba de marxism, ba de freudism sau alte ideologii politic-corecte ale vremii), Părintele Teofan Mada ştie să păstreze duhul confesional ortodox în subtextul abia vizibil al scriiturii, făcându-l să transpară - întotdeauna cu eleganţă - şi să-şi arate eficienţa doar când este nevoie.

Rareori am întâlnit la un teolog ortodox atâta sensibilitate şi înţelegere faţă de fenomenul artistic; şi mai arareori am întâlnit atâta erudiţie şi asimilare a terminologiei analizei artei, expuse într-un discurs modern, flexibil şi neostentativ, captivant prin frumuseţea demonstraţiei intelectuale, dar neînrobitor, elevat, dar firesc şi lipsit de grandiloncvenţă. Sintetizând creativ o bibliografie occidentală impresionantă şi foarte variată - de sorginte catolică (neo)protestantă şi (cripto)marxistă - Părintele Teofan o şi depăşeşte prin anvergura analizei comparatiste şi a capacităţii de pătrundere specifice modelului estetic ortodox.

Drept urmare, oricine doreşte să cunoască şi să înţeleagă fenomenul ecranizărilor evanghelice (şi îndrăznesc să nu mă gândesc doar la cititorii români…) ar trebui să înceapă cu cartea Părintelui Teofan Mada (potrivit afirmaţiilor doamnei Elena Dulgheru, făcute, cu multă competenţă, pe marginea acestei cărţi, în cotodianul “Lumina” al Patriarhiei Române, din data de 14.01.2012. http://www.ziarullumina.ro/articole;1838;1;67893;0;Evanghelia-in-versiunea-Hollywood.html )…

Aşadar, volumul de faţă se aşează în faţa unor realităţi contemporane de ordin religios-moral şi spiritual nemaiîntâlnite până acum căci asistăm, uneori neputincioşi, alteori ignoranţi şi indiferenţi, la desacralizarea noastră, la secularizarea, compromiterea conştiinţei şi dezumanizarea noastră ce se petrece prin variate metode, instrumente şi mijloace, pe care autorul le depistează şi ni le sesizează nouă tuturor, cu scopul combaterii acestor maladii spirituale molipsitoare şi deci, a vindecării noastre de toate bolile trupeşti şi sufleteşti ce sălăşluiesc în viaţa noastră foarte destabilizată şi bulversată, din punct de vedere psihic şi duhovnicesc, ajungând, cu adevărat, la o nefericire a noastră.

După această observaţie foarte grăitoare, vom susţine că „în ce priveşte competenţa acestei cărţi, este un fapt ce reiese cu evidenţă, ca formă şi fond, din întreg demersul teologic pe care autorul îl susţine cu vigoare şi convingere... La actualitatea şi competenţa temeinic prezentate în această carte, se alătură originalitatea. De fapt, este vorba despre o anume originalitate descoperită ca atare mai întâi în discernământul prin care selectează din bogăţia de date şi idei, formate şi alcătuite într-o impresionantă bibliografie. Această notă de prelucrare creatoare, ce se afirmă nemijlocit, reuşeşte astfel să ne redea imaginea fidelă a dramei vieţii creştine contemporane, în specificul ei social, prin care se relevă de fapt păcatul, agresivitatea, violenţa ipocrizia şi impostura în toată gravitatea agresiunii lor”. Ceea ce ne provoacă interesul şi ne atrage la această carte este participarea „la una şi aceeaşi Împărăţie a lui Dumnezeu, pe care autorul ne-o relevă în numeroasele ipostaze şi manifestări ale ei”.

Prin urmare, fiind „judicios concepută, scrisă cu impresionantă dialectică interioară, impregnată de accentele unei gândiri teologico-filosofice, iluminată de o stilistică adecvată, cartea Părintelui Teofan Mada are meritul de a aborda cu seriozitate o temă deosebit de complexă. Importante nu sunt numai orizonturile pe care le deschide, ci impresionantă este şi cutezanţa de a căuta atât de diverse probleme şi a le împreuna pe una şi aceeaşi albie”.

În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii (reclamat, revendicat şi invocat de Părintele Teofan Mada ca fiind soluţia ultimă şi unică ce ne poate remedia, reabilita şi salva pe noi, fiii ei din aceste vremuri) trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată şi necompromisă în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile şi conştiinţele noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...

DOAMNE AJUTA

Pentru un sociolog al religiilor este foarte clar faptul că orice frământare socială, politică, economică sau, pe scurt, o schimbare de paradigmă, aduce cu ea şi o explozie de ideologii periferice în sfera religiosului, mai ales acum, în plină globalizare, când nu mai există „probleme locale, punctuale, ci chestiuni universale, de interes internaţional”. Iar una dintre temele ce revine obsesiv pe diferite canale mediatice este şi „sfârşitul lumii”.

Fără a lua în considerare numeroasele producţii hollywood-iene de acest gen, cu încasări remarcabile în „box-office-uri”, mă refer aici doar la emisiuni de genul „Dezastre” (Discovery Chanel) sau „Biblia secretă” (National Geografic Channel-NGC) şi altele de acelaşi tip, programe încărcate de ideologie (altfel spus, o depăşire a competenţelor) şi motivate doar de aspectul comercial şi mai puţin de abordările cu adevărat obiective, ştiinţifice.

Diferite personalităţi mai mult sau mai puţin avizate prezintă, într-o perspectivă sumbră viitorul incert al omenirii, aflată la limita existenţei, datorită accelerării fenomenului de încălzire globală, cauzat de emisiile de CO2, principalul catalizator al acestui proces considerat ireversibil. Totuşi, am aflat cu surprindere, că tema în cauză, alarmismul climatologic global, a fost voit exagerată, iar cei în drept să se pronunţe, adică, de pildă, „The American Geophysical Union (AGU)”, organizaţie cu peste 35000 de membri „world wide”, afirmă că nu există suficiente date care să concure la ideea că actuala explozie tehnologică ar fi principalul factor al stării de global warming.

Într-un excepţional studiu, „Pe culmile încălzirii globale” (în revista Idei în Dialog, nr. 3/martie 2007), Dragoş Paul Aligică, Senior Fellow la George Mason University, Mercatus Center, numeşte această „hiperbolizată” credinţă într-o iminentă catastrofă planetară drept o psihopatologie socială, o formă de manipulare în masă, fără precedent în istorie, menită să aducă numeroase fonduri organizaţiilor de factură ecologist-extremistă. Şi, culmea, zice autorul, e vorba de exact aceleaşi structuri care, acum un deceniu, cu aceeaşi fervoare anunţau intrarea într-o nouă „eră glaciară” (sic!)… Se pare că acest trend face şi deliciul multora dintre români, deveniţi la unison „experţi de talie mondială”, cu toate că, şi am în vedere strict capitala noastră, mulţi bucureşteni ignoră starea precară a blocurilor marcate cu bulină roşie în care locuiesc, vulnerabile la un seism puternic, mult mai probabil să se întâmple într-o perspectivă apropiată.

Pe lângă alte documentare cel puţin denigratoare la adresa tuturor bisericilor creştine, NGC propune o altă abordare a sfârşitului. Din ciclul Biblia secretă, o veritabilă „renaştere” a şcolii raţionaliste occidentale orientată împotriva oricărei forme de sacru, interpretarea cărţii Apocalipsei, ocupă de departe primul loc în graficele de rating. Este cel puţin uimitoare uşurinţa cu care o carte profetică se supune unei neavizate abordări literaliste, generată strict doar de întrebarea „ce ar fi dacă!”, căreia i se alătură diferite animaţii computerizate ce tratează despre consecinţele ipotetice ale unui impact nimicitor generat de un mega-asteroid sau ravagiile unei super-tornade, de neîncadrat pe scara Fujita, megalo-erupţia unui potenţial vulcan aflat sub Yellowstone etc.

Numeroşi „studenţi în Biblie”, „calculatorişti”, reprezentanţi de seamă ai curentului eclectic New Age, în cel mai deplin spirit milenarist, îşi expun rând pe rând punctele de vedere dintre cele mai absurde, căutând să prevadă, în baza unor versete rupte de contextul cărţii Apocalipsei, în ce fel vom fi anihilaţi. Desigur că nu sunt primii, iar istoria păstrează în memoria sa personaje cel puţin hilare de propovăduitori ai adventului, prea bine cunoscuţi celor care au studiat sectologia. Vorba lui Culianu, agasat de câţiva „Martori de-ai lui Iehova”; ei sunt cei care ştiu, cei care au certitudinea. Pocăieşte-te, sfârşitul e aproape!, zic ei -, ca şi cum ar fi iniţiaţi într-unul dintre cele mai mari secrete ale lumii, aflat la adăpost de ochii noştri, adică de profani.

Nu trebuie să fii un specialist în Patrologie ca să vezi că toţi Sfinţii Părinţi au evitat să speculeze asupra acestui subiect. Începând cu Sfântul Apostol Pavel, toţi creştinii au trăit sub iminenţa Parousiei (gr. prezenţă), într-o continuă aşteptare şi pregătire, ca şi cum Domnul ar veni în orice clipă (Maranatha = Domnul vine!). Ziua Domnului va veni, cu siguranţă, ca un „fur” (2 Petru 3,10), nu printr-o distrugere a Creaţiei, ci printr-o transfigurare a ei, a „suportului” în care Hristos va sosi în slavă, „ca să judece viii şi morţii”. Lumea întreagă este predestinată să devină Biserică, cum mărturiseşte părintele Dumitru Stăniloae. Dumnezeu conduce Creaţia sa prin raţiunile divine sădite în „interiorul” ei spre o îndumnezeire a sa (Apocalipsa 21,1), prin om, care I se face părtaş (2 Petru 1,4). În rest, ar fi mai simplu pentru oricine să cerceteze etimologia noţiunii greceşti apocalipsis, însemnând în sensu-i metafizic descoperire, revelaţie: dezvăluire a unui adevăr divin, sau o manifestare de la Dumnezeu (cf. G. Abbott Smith, A manual greek lexicon of the New Testament).....

DOAMNE AJUTA..

Astăzi deschidem o nouă categorie de articole în secțiunea Credință și Știință, numită: Armonia universului.

Pentrucă mass-media împreună cu învățământul preuniversitar și universitar susțin constant și fără niciun dubiu că universul s-a creat la întâmplare acum câteva sute de milioane sau miliarde de ani, și lumea noastră așa cum arată astăzi, a evoluat dintr-un ”mic bulgăre” de energie-materie, am vrea și noi să susținem constant, cât de des se poate, că aceste teorii sunt o glumă, iar complexitatea incredibilă a lumii noastre strigă secundă de secundă în conștiințele noastre, că avem un Creator, un Dumnezeu care a făcut totul din iubire pentru noi oamenii.

Dacă programe de televiziune precum Discovery sau National Geographic afirmă de câte ori au ocazia că lumea s-a creat singură, deci întâmplător, acum câteva miliarde de ani, atunci vom susţine şi noi de mii de ori, la fel ca şi ei, că lumea noastră a fost creată de Dumnezeu acum 7600 de ani.

Chiar şi noi creştinii, dacă auzim o minciună repetată la nesfârşit, spusă de persoanele din jurul nostru, ajungem până la urmă să tindem spre a o crede. Acesta e motivul pentru care am hotărât să combatem minciuna îmbrăcată în halatul ”științei”, susţinând şi noi cât de des se poate adevărul unui creaţii care funcţionează mai miunţios decât un ceas elveţian şi este mai frumoasă decât se aşteaptă şi cel mai mare ateu.

În acest prim articol aş vrea să discutăm despre întâmplare şi despre termenul „întâmplător”.

Ateii, oamenii care nu cred în existenţa lui Dumnezeu, explică apariţia Universului prin teoria Big-Bang. Această teorie postulează următoarele: „Universul s-a extins de la o singularitate primordială fierbinte și densă acum aproximativ 13.3-13.9 miliarde de ani. „Teoria Big Bang" este modelul care explică apariția materiei, energiei, spațiului și timpului, altfel spus la existența Universului.” Mai pe scurt spus, Universul a apărut din explozia unui ”mic bulgăre” de materie fierbinte şi s-a extins. Această teorie explică doar ”apariţia” Universului nu şi apariția vieții, așa cum o cunaștem astăzi.

De acest lucru se ocupă Teoria Evoluţionismului, formulată pentru prima oară de naturalistul Charles Darwin, care susţine că toate formele de viaţă de pe pământ provin dintr-un strămoş comun: bananele, păsările, peştii şi florile, toate sunt legate între ele și își au originea într-o primă formă de viață. Teoria lui Darwin postulează apariţia vieţii din non-viaţă, creaturile complexe evoluând din strămoşi cu o structură genetică mai simplă.

Practic cele două teorii, Big Bang și Evoluționismul, au ca numitor comun ideea că Universul, în toată complexitatea lui are drept cauză întâmplarea. Sigur că teoriile devin pe parcurs complicate, dar aş vrea să nu pierdem esenţialul: oricât de ingenios şi oricât de mulţi termeni ştiinţifici ar fi folosiţi pentru a prezenta apariţia vieţii prin evoluţie naturalistă vreau să reţineţi un lucru extrem de important: totul a fost întâmplător. Şi asta o susţin chiar ei, adepţii acestor teorii, nu noi.

Presupusa explozie a acelui punct de materie şi evoluţia Universului prin fel de fel de combinaţii chimice s-a făcut întâmplător, fără un plan pus la punct, fără o minte inteligentă care să guverneze toate reacţiile. Pur şi simplu s-a întâmplat. Asta susţin ei. E ca şi cum ai detona o bombă într-o cameră vidată şi prin explozia ei, dilatând timpul la milioane de ani, ar apare o grădină frumoasă de flori, cu păsările ciripind, cu un mic lac pe care răţuştele înoată.

Aş vrea ca oricând auziţi discuţii despre crearea lumii şi evoluţia vieţii să fiţi atenţi la acest aspect al desfăşurării argumentelor, care reiese fără să fie precizat punctual, direct: totul a avut la bază întâmplarea.

Dicţionarul Explicativ al limbii române defineşte termenul întâmplare astfel: „Ceea ce se petrece în mod incidental; hazard. Ceea ce se întâmplă; lucru petrecut în mod incidental.”

Noi oamenii folosim acest termen în mod constant în viaţa noastră, caracterizând diferite situaţii şi evenimente impredictibile. Haideţi să luam un exemplu.

„Un automobil a fost lovit foarte puternic pe calea ferată de un tren de călători. Pasagerii automobilului au ajuns în stare foarte gravă la spital.”

Care sunt şansele ca un automobil să se întâlnească cu un tren exact în acelşi punct, exact la aceeaşi oră? Dacă automobilul ar fi întârziat puţin, șoferul ar fi văzut calea ferată ocupată de tren şi ar fi oprit aşteptând trecerea acestuia. Dacă trenul ar fi întârziat puţin atunci automobilul ar fi trecut fără a se mai întâlni cu trenul, şi fără a mai fi lovit. Acest „accident” (chiar termenul accindent presupune în definiţia lui întâmplarea) este perceput de mulţi dintre noi ca o întâmplare negativă, ca un ghinion, şi asta pentru că din experienţa noastră ştim că şansele de a te întâlni cu un tren în aceeşi secundă pe doi metri pătrați de cale ferată sunt foarte mici.

Şi totuşi haideţi să analizăm puţin lucrurile. Trenul care trecea pe acolo avea un program bine stabilit şi dacă vom veni mâine la aceeaşi oră aproximativ, vom vedea că va trece exact prin acelaşi loc prin care a avut loc accindetul. Dacă ne gândim la reţele de cale ferată occidentale, care au întârziere câteva minute pe an, atunci putem spune că zilnic acel tren intersectează drumul naţional exact la aceeaşi oră (plus-minus câteva secunde). În al doilea rând, trecerea la nivel cu calea ferată era fără bariere, fără semnale acustice şi luminoase, dar era semnalizată prin semne de circulaţie, cu 150 de metri înainte de a o întâlni. Conducătorul autovehicolului avea obligaţia să oprească la semnul STOP şi să se asigure temeinic înainte de a trece. Prin urmare accidentul a avut loc în primul rând din cauza nerespectării regulilor de circulaţie. Este de precizat că nerespectarea acestor reguli a survenit în urma alegerilor conştiente pe care şoferul le-a făcut la volan.

Şi totuşi, sunt şi alţi şoferi care nu respectă semnalizările la trecerea căii ferate şi nu dă trenul peste ei. Şi ajungem iarăşi la întrebarea: cum oare de s-a întâlnit cu trenul exact în acelaşi timp?

Haideţi să mai sondăm puţin situaţia: Automobilul a plecat din oraş la o anumită oră. Un calcul simplu ne ajută să aflăm timpul care-i va lua automobilului să ajungă până la calea ferată. Timpul e distanţa de parcurs împărţit la viteza medie pe care o va avea până acolo. Viteza medie este calculată în funcţie de viteza pe care automobilul o are în zonele urbane şi în zonele dintre oraşe. E posibil ca în drum automobilul să întâmpine diferite situaţii care să-i încetinească viteza medie: maşini de mare tonaj care circulă încet, căruţe care nu pot fi depăşite imediat ci după o anumită aşteptare, aglomeraţii în trafic şi alte asemenea.

Ajungerea automobilului la 10.04 AM pe calea ferată exact la momentul impactului cu trenul nu este o întâmplare ci are în realitate mici evenimente care au prelungit timpul parcurs de automobil. Dar nici aceste mici evenimente nu sunt întâmplătoare. Poate ele or fi din pricina celui ce urmează a fi accidentat, dar căruţa pe care a întâmpinat-o în drum era condusă de un sătean care plecase cu un scop precis spre o destinaţie anume. Chiar căruţaşul poate fusese influenţat în a pleca la drum de părerile şi nevoilor celor din casa lui.

Concluzia e următoare: întâlnirea trenului şi a automobilului în aceeaşi secundă pe calea ferată nu e efectul hazardului ci este efectul unui cumul de fapte foarte clare, în care concură mai multe persoane din societate. Aşa zisul accident este un fapt determinat de alegerile greşite ale şoferului în contextul altor alegeri ale celor din societate.

Analiza poate fi făcută în cazul tuturor evenimentelor din viaţa noastră şi la o cercetare sinceră vom ajunge simplu la concluzia că: nu există întâmplare ci doar un cumul de alegeri ale oamenilor (cauze) care puse în practică în mediul în care trăim duc la un cumul de fapte (efecte).

Nici starea vremii nu e întâmplătoare, şi asta o dovedeşte chiar prognoza meteo pe 3 zile care este destul de fidelă şi veridică. Dacă am privi o schemă computerizată a vremii pe glob am vedea curenţii de aer reci şi calzi care se mişcă dintr-o parte în alta, norii de diferite tipuri care aduc sau nu precipitaţii în anumite zone în fucţie de presiune, temperatură şi vânturi, etc.

Nici trosnirea şifonierului de lemn în timpul nopţii nu este o întâmplare ci e o cauză a caracteristicilor lemnului tăiat, a felului în care e prelucrat şi asamblat, a vârstei copacului din care a fost luat și a umidității din cameră.

Nimic nu este întâmplător, totul are o explicaţie, chiar dacă de multe ori nouă oamenilor simpli ne scapă, din pricina neştiinţei sau ignoranţei noastre.

Deşi eu cred că nu este definibil în esenţă, termenul întâmplător nu l-am putea defini dacă în jurul nostru nu am percepe atâta ordine şi atâtea procese cauză-efect. Carcaterizăm ca întâmplător un eveniment care nu se încadrează în limitele experienţelor noastre fizice şi mentale, şi care pentru noi este o excepţie de comportament, ceva impredictibil.

Pentru că lumea din jurul nostru este aşa de armonioasă şi mediul înconjurător ne arată ordine în fiecare aspect al lui, atunci din acest motiv noi carcaterizăm ca întâmplător un eveniment care conform minţii noastre se afişează drept o excepţie. N-am putea defini întâmplarea dacă am trăi într-o lume creată la întâmplare, pentru că n-am avea reperele opuse ale întâmplării.

Carcaterizăm întâmplarea pentru că am experimentat ordinea.

Prin urmare a sugera că Universul a fost creat întâmplător e un non-sens pentru că noi oamenii ştim din viaţa de zi cu zi, că la baza fiecărui efect stă o cauzăl. Ba dimpotrivă, a susţine că întâmplarea a dus la apariţia Universului înseamnă a susţine sus şi tare că trăieşti într-o lume care ţi-a demonstrat ce e ordinea şi armonia, şi doar în raport cu ele poţi face referire la întâmplare.

Ce ciudat! Adepții teoriei Big-Bang susţin că lumea s-a creat singură din întâmplare dar recunosc că a evoluat după mecanisme incredibil de complicate şi precise.

Dragilor, nu există întâmplare!

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.” (Ioan 1, 1-4)

DOAMNE AJUTA...

În acest al doilea articol al noii categorii deschise pe site, Armonia Universului, aş vrea să începem o serie de întrebări care la prima vedere vă vor părea stupide, dar dacă veţi cugeta mai mult la ele veţi vedea că în contextul în care unii oameni spun că lumea s-a creat întâmplător, fără Dumnezeu, fără un plan bine stabilit, atunci totul e posibil.

Ştiţi ce mă surprinde? Faptul că trăim într-o societate în care toţi suntem fascinaţi de documentarele de pe Discovery, Naţional Geographic şi recunoaştem toţi incredibila minune a Universului în care trăim, dar pe de altă parte acceptăm inconştient găluşca apariţiei Universului prin întâmplare. Dacă totul e întâmplător atunci întâmplător să fie. Dacă totul e întâmplător atunci totul e permis şi nicio regulă nu stă în picioare.

Cum de nu se naște același om de două ori? Cum de toți oamenii se nasc şi evoluează având aproximativ aceeași statură? De ce nu cresc unii de 5 metri şi alții doar de un metru?

Cum de temperaturile pe Globul pământesc se situează mereu într-o marjă acceptabilă pentru om, care-i permite mereu să supravieţuiască? Cum de omul, care manipulează materia la câteva mii de grade celsius sau câteva zeci de grade cu minus, pentru a crea diferite obiecte, trăieşte într-o lume în care paradoxal temperaturile aerului se păstrează între -50 şi +50? Ce ciudat! E ca şi cum cineva ar avea mereu grijă de noi ca să trăim. Dacă lumea s-a creat întâmplător atunci de ce din întâmplare mâine nu sunt afară 160 de grade Celsius?

Dacă lumea s-a creat întâmplător atunci cum de eu, produsul acestei lumi, pot gândi raţional despre ea că e apărută la întâmplare?

De ce omul iubeşte aşa mult pacea dacă el însuși este produsul haosului?

Dacă lumea aceasta n-are un Creator cum de noi oamenii ne punem întrebarea cine a creat-o?

Cum de circuitul apei în natură este mereu același şi funcționează ca un mecanism perfect de mii de ani? De ce izvoarele nu dau apă murdară? De ce apele curg mereu în același sens?

De ce toată lumea moare?

De ce toți suntem datori cu o moarte şi niciunul nu-şi dorește moarte?

De ce toţi oamenii evoluează de la embrion la omul matur şi niciunul ajuns la bătrâneţe nu evoluează în sens invers, spre tinereţe, spre copilărie şi din nou în starea de embrion? (vezi filmul The Curious Case of Benjamin Button)

De ce percepem toți culorile în același fel?

De ce este nevoie de lumină într-o lume creată întâmplător în întuneric?

De ce mă mustră conştiinţa când fac rău deși nimeni n-a stabilit într-o lume creată la întâmplare ce este rău şi ce este bine?

Dacă suntem aşa de amenințați de meteoriţii care trec pe lângă planeta noastră, cum de nu ne-a lovit niciunul care să ne extermine pe toți?

De ce ştiinţa nu se poate referi decât la general? De ce ştiinţa nu se ocupă de neonul fluorescent de la mine din cameră şi se ocupă de fluorescenţă în genere? Dacă totul ar fi întâmplător n-am putea generaliza, n-am putea studia grupuri de fenomene, comunităţi, obiecte, vietăţi, pentru că nu le-ar lega nimic. Întâmplarea elimină orice principiu, orice lege care caracterizează un set de evenimente, stări, lucruri.

De ce plouă doar cu apă şi nu şi cu acid clorhidric? Pare ciudat nu. Răspunsul e simplu, pentru că norii sunt plini cu apă. Pentru că apa circulă în natură din sol spre atmosferă şi iarăşi spre sol. Dar dacă totul e întâmplător cum de răspunsul vine mereu în urma observării unui fenomen care se repetă cu stricteţe de mii de ani, secundă de secundă.

Dacă întrebările vi se par stupide şi răspunsurile vi se par foarte simple, asta se întâmplă doar pentru că niciunul din fenomenele puse sub interogare, în realitate nu sunt caracterizate de întâmplare.

Dacă cineva ar spune că e stupid să-ţi pui asemenea probleme eu aş răspunde: Mie mi se pare de mii de ori mai stupid să afirmi că Universul s-a creat la întâmplare.

E ca şi cum un posesor de Mercedes-Benz Class S ultimul tip, de 100.000 de euro, vine şi îşi laudă maşina enumerând toate caracteristicile ei tehnice. Iar eu cel care am ascultat tot ce a spus l-aş întreba: „Nu vă supăraţi maşina aceasta ştie să facă omletă?”. Cu siguranţă posesorul maşinii ar fi indignat şi mi-ar spune; „Ce întrebare stupidă. Domnule, tu eşti sănătos?”. Iar eu i-aş răspunde frumos: „Nu vă supăraţi ce este mai stupid: a întreba dacă această minunăţie de maşină cu atâtea dotări face omletă sau a spune că acest automobil s-a creat singur.”

Nicio întrebare nu este stupidă în momentul în care defineşti ca regulă a jocului întâmplarea. Nimic nu mă împiedică să afirm orice, să aştept orice de la cei care mă înconjoară, şi mai ales să cred orice.

Dacă regula jocului vi se pare stupidă, atunci haideţi s-o aplicăm de la început, de la începutul lumii. Dacă vi se pare stupid să întreb orice atunci haideţi să stabilim că ordinea şi armonia guvernează Universul încă de la facerea lui.

Dacă lumea întreagă poate susţine de mii de ori o minciună agresându-ne, promit să susţin şi eu de mii de ori adevărul.

Aceste întrebări sunt doar începutul. Promit să scriu cel puţin o mie, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Poţi afla că există Dumnezeu doar uitându-te la peştele din imagine. E aşa de simplu...

DOAMNE AJUTA,,.

Cel care nu îndrăznește să (mai) caute sfințenia este acela în care s-a stins dorul după Dumnezeu. Dar sfințenia nu este vizată de Mântuitorul Hristos ca un statut opțional ci ca o restaurare de drept a creației dintru început. Deci, în planul lui Dumnezeu, sfințenia este normalitatea duhovnicească a întregii creații, după normalitatea Celui care a creat-o, căci ”aşa cum Cel ce v-a chemat pe voi e sfânt, fiţi şi voi sfinţi în întreaga voastră purtare. Că scris este: Voi veţi fi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt.” (I Petru, 1: 15-16)

De aceea, dorul după sfințenie nu este un moft duhovnicesc, o exaltare  sau fuga după un ideal realizabil ”doar pentru unii”,  ci este  necesitatea primară a firii umane, tânjirea omului după ceea ce a fost la început când toate erau ”bune foarte”. Așadar, dorul după sfințenie este dorul după sănătate duhovnicească, la fel de firesc ca și dorul orbului după vedere sau a surdului după auz.

Anormalitate este tocmai lipsa dorului după sfințenie, altfel spus surzenia la chemarea ”fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”. Cine nu are dor după sfințenie nu are nici înaintare duhovnicească întrucât dorul acesta este singurul sentiment care naște în om nemulțumirea de sine, nemulțumire care  îl convinge să se angajeze în viața de asceză, în lupta cu propriile patimi și neputințe. Iar asceza este singura luptă prin care omul poate dobândi sfințenia, căci "din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăţia cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul o cuceresc" (Matei 11:12)

Numai în oamenii care îl caută necontenit pe Dumnezeu se naște dorul după sfințenie, dorul care aduce sfințenia. În memoriile sale, Richard Wurmbrand își amintește că atunci când îl îmbărbăta pe fericitul mărturisitor Benedict Ghiuș după ce fusese torturat, acesta ”și-a ridicat frumoșii ochi către mine și a răspuns: Frate Wurmbrand, eu nu cunosc decât o singură tristețe: aceea de a nu fi sfânt.”..

DOAMNE AJUTA..

Aseară povesteam cu o prietenă cu care nu am reuşit să vorbesc de ceva timp şi din vorbă-n vorba am ajuns la subiectul: "Religie, existenţa, respectiv nonexistenţa Lui Dumnezeu". A redeschis subiectul chiar dacă eu nu vroiam acest lucru considerând că am discutat prea mult pe această temă. Am făcut amândouă eforturi enorme să ne păstrăm calmul de fiecare dată şi totuşi n-am ajuns la niciun numitor comun, ea fiind atee.

Totuşi, mi-a promis că dacă voi reuşi să o conving să creadă în Dumnezeu o să facă orice, citez: "Voi merge şi la biserică!". Mi-a spus că majoritatea oamenilor " credincioşi" i-au zis că trebuie să creadă în Dumnezeu, indiferent ce întrebări are ea, pur şi simplu trebuie să creadă că altfel va ajunge în Iad. Mi-a spus de la început că ea nu crede-n iad pentru că după părerea ei iadul a fost creat pentru a speria oamenii şi a-i forţa să se comporte mai frumos. La fel şi cu cele 10 porunci. Ea crede că nu este nevoie de religie sau de Dumnezeu pentru că oamenii să fie buni. Ea crede cu tărie că Universul şi viaţa au apărut prin reacţii chimice şi prin atomul de carbon care s-a tot modificat şi că în acelaşi mod în care eu susţin că "Dumnezeu a creat lumea din nimic" la fel crede ea că lumea ar fi putut apărea din nimic.

Am discutat foarte mult ştiu că ultimele lucruri care i le-am spus au fost: “Deci nu crezi în Dumnezeu dar crezi într-un hazard favorabil?" prin care s-a creat lumea, pur şi simplu, la întâmplare, deci noi, oamenii suntem o întâmplare?

Răspunsul a fost cât se poate de sincer, cu zâmbetul pe buze: "Da, asta cred. S-a demonstrat că emoţiile provin de la creier, plus că omul după moarte dispare, se transformă în compuşi care ajută la hrănirea altor vieţuitoare". Asta a sunat mai rău decât reîncarnarea în care cred budiştii şi hinduşii. Să devii hrana pentru celelalte vieţuitoare?

Mi-am lăsat uimirea la o parte şi am întrebat-o care crede ea că este scopul omului, a răspuns la fel de simplu: reproducerea. Într-un final a spus că ea pur şi simplu nu crede că poate să "existe un om mic albastru care stă deasupra noastră şi care are o baghetă magică şi care a creat lumea de ce? E aiurea, nu are niciun sens, de ce să creeze lumea?" ştiu că atunci mi-am pierdut un pic calmul şi am spus că dacă este chiar atât de greu să crezi că cineva poate face ceva pentru alte persoane doar din iubire, fără niciun alt motiv, doar acesta: iubirea! Înseamnă că suntem complet dezumanizaţi, sau mă rog, pe cale de a fi. Eram prea obosită ca să mai continui discuţia, deci am lăsat-o în "standby". Dar m-am gândit foarte mult la ceea ce mi-a spus ea. Mi-am reamintit toate replicile sale şi am încercat să le " rezolv" în minte.

În primul rând, ideea cum că "trebuie" să crezi este una venită după părerea mea nu din partea adevăraţilor creştini. Cuvântul "trebuie" te duce cu gândul la un anumit nivel de obligativitate, cu alte cuvinte fie că vrei sau nu, fie că eşti sincer/a în credinţa ta sau nu, "trebuie" să crezi pentru că aşa spune X şi Y. Dacă este să privim atenţi, Iisus Hristos nicăieri nu a obligat oamenii, nicăieri nu a spus "trebuie" să credeţi, nu, le-a lăsat liberul arbitru. Credinţa impusă de cei din jur nu este una adevărată, nu te ajută la nimic, ci trebuie să vină din inima ta, din convingerea ta proprie.În al doilea rând ameninţarea cu iadul este într-un fel malefică şi nu are cum să vină de la nişte oameni care chiar cred în Dumnezeu. Eu nu i-am înţeles niciodată pe oamenii care ameninţa pe alţii cu Iadul, îi face cumva mai fericiţi faptul că ameninţa? Nu cred. În momentul în care îi spui la X: "Vei ajunge în Iad!" înseamnă că tu nu ai pic de iubire faţă de acea persoană, în loc să încerci să o ajuţi, tu îi închizi toate uşile

Şi îi semnezi condamnarea. Nu prin ameninţări poţi convinge oamenii de existenţa Lui Dumnezeu. Nici prin cuvinte nu prea ai cum să-i convingi pe oameni, pentru că până la urma credinţa este ceva ce o simţi, nu poate fi materializata prin cuvinte.

Revenind la ideea cu Iadul mi-a spus că pentru ea: "iadul este precum i-ai spune unui copil care nu vrea să doarmă ca dacă nu se culca vine Baubau". Cum spuneam mai sus nu consider benefică ameninţarea cu Iadul şi nici ideea cum că dacă le spui la oameni de Iad ei vor deveni mai buni. Nu, omul ar trebui să fie bun de la sine, nu în urma unor constrângeri. Nu eşti bun pentru că ţi-e frică să nu ajungi undeva, ci eşti bun pentru că aşa simţi tu, pentru că şi Dumnezeu e bun şi bunătatea o avem toţi în noi.

În al doilea rând nu Dumnezeu alege Iadul pentru noi ci noi înşine facem acest lucru.În momentul în care tu duci o viaţă haotică plină de nefericire, respingi pe cei din jur, nu laşi pe nimeni să se apropie de tine, atunci tu îţi creezi propriul iad şi este logic că dacă nu vei vrea

Nici în al "12-lea ceas" să ieşi din el vei rămâne acolo tot timpul. Pentru că după ce mori nu mai ai şansa să repari ce-ai stricat, să cunoşti oameni, să faci ceea ce nu ai făcut cât ai trăit. Vei rămâne doar cu iadul pe care ţi l-ai construit în timpul vieţii. Pentru că tu ai ales. Într-un fel este amuzant şi în acelaşi timp trist când vezi că oamenii îşi imaginează iadul precum o cameră roşie plină de fum cu foc în care lor le e frică pentru că or să ardă.

Nu ai cum să arzi la propriu pentru că nu te duci cu trupul în iad, te duci cu sufletul. Arsură aceea, "flăcările" sunt durerea pe care tu o simţi, suferinţa, singurătatea, nefericirea pe care ai trăit-o şi pe pământ şi în care te-ai complăcut. Din care n-ai mai vrut să ieşi. Iadul e starea în care sufletul atinge nivelul maxim de singurătate şi nefericire.Ca să fac referirea la cea spus ea legat de copil şi de Baubau este ca şi când copilul nu ar dormi toată noaptea iar a doua zi s-ar simţi rău, ameţit, fără energie, etc. Starea din a doua zi ar fi o continuare şi într-un fel şi o consecinţă a nopţii trecute. La fel şi iadul, este o consecinţă a ceea ce tu alegi. Alegi rău, atunci te vei simţi rău şi nefericit.

Eu personal cred că omul este mai mult decât nişte celule care evoluează atât de mult încât la final de vin hrana pentru alte vieţuitoare. Omul este prea complex, sufletul său este mult prea complicat, prea sensibil, prea profund. Spun asta pentru că mă uit la mine, la sufletul meu şi ştiu cum sunt.

Cât de uşor un cuvânt poate să distrugă un suflet sau să-l înalţe, un zâmbet, o îmbrăţişare, un "te iubesc", dacă efectiv nu există suflet, de ce simţim toate acestea? De ce atunci simţim că ceva în noi "moare" atunci când suferim, şi atunci când suntem fericiţi simţim că "explodează"? Chiar dacă emoţiile provin de la creier, ele se simt în " noi", în sufletul nostru, nu le simţim în creier.

Acum vreo câteva luni a murit bunica prietenei respective, ştiu că era foarte abătută, tristă în perioada aceea, însă dacă aş fi întrebat-o în seara trecută: "Deci tu crezi că bunica ta a ajuns ceea ce ai spus tu că ajung oamenii?" posibil aş fi întristat-o sau chiar aş fi rănit-o de aceea nu am pus întrebarea, însă totuşi mi-ar fi plăcut să ştiu ce crede ea când e vorba de o fiinţă dragă, pentru că a generaliza este uşor când vorbeşti despre oameni pe care nu-i cunoşti.

Cel mai trist lucru mi se pare că e atât de greu să crezi în iubire. De fapt asta este Dumnezeu. În momentul în care tu nu crezi în Dumnezeu înseamnă că pur şi simplu nu crezi într-o iubire infinită, nesfârşită, adevărată. Până la urmă, cred că din cauza asta sunt atât de nefericiţi oamenii, pentru că efectiv nu mai cred în iubire, nici în iubirea dintre oameni, nici în iubirea adevărată dintre doi îndrăgostiţi, şi la final nici în iubirea Lui Dumnezeu care este mai presus de oricare altă iubire.

Dacă nu aş fi fost un pic prea obosită aseară aş fi întrebat-o dacă ea crede în iubire, dacă poate să-mi definească iubirea, să mi-o arate, şi evident nu ar fi putut să mi-o arate, pentru că iubirea nu are o imagine vizuală, ea se simte. La fel este şi cu Dumnezeu.

Reţin faptul că mi-a spus: "există şi atei buni, care fac bine, deci nu e nevoie de religie ca să fii bun." Eu personal nu cunosc nici ateu bun (în sensul de om care să-şi fi consumat energia şi timpul ajutând oamenii din jurul lui în loc să încerce să demonstreze inexistenţa Lui Dumnezeu), dar probabil există, însă majoritatea ateilor nu aş putea spune că sunt persoane prea fericite, sau prea pline de iubire, dimpotrivă. Chiar dacă să zicem că ai fost bun şi înainte că ai făcut fapte bune, în momentul în care crezi în Dumnezeu ai mai multă speranţă, mai multă încredere-n viaţa, eşti mai fericit pentru că ştii că Cineva te iubeşte.

Nu în ultimul rând i-am spus despre " pariul" lui Pascal: "Dacă eu cred şi Dumnezeu nu există, nu am pierdut nimic, dar dacă eu nu cred şi totuşi există, am pierdut totul" ea mi-a răspuns: “Preferi să crezi şi Dumnezeu să nu existe şi apoi să îţi dai seama că ai trăit în minciună toată viaţa? Însă, chiar dacă să presupunem că ar fi aşa, am trăit în "minciună" toată viaţa, însă în afară de asta mai pierd ceva? Nu, dar dacă eu nu cred şi totuşi Dumnezeu există, tot în minciună am trăit, şi o minciună atât de gravă încât va avea repercursiuni asupra mea... o veşnicie!...

DOAMNE AJUTA...

Sf. Scriptura tine seama de firea limbii omenesti, adica de felul ei de a-si arata gandurile. Cuvintele de mai sus nu infatiseaza organe trupesti, asemenea celor omenesti, ci anumite puteri ale lui Dumnezeu. Astfel inima arata bunatatea si iubirea lui Dumnezeu, ochii si urechile arata atotstiinta Lui, iar mainile, atotputernicia Lui. Dupa cum chipul lui Dumnezeu nu poate fi zugravit in mintea noastra, tot asa nu poate fi vorba de organe trupesti ale lui Dumnezeu, caci dupa cuvantul unui Parinte al Bisericii: «El aude fara urechi, vorbeste fara gura, lucreaza fara maini, vede fara ochi»91 (Sf. Efrem Sirul, Cantece nisibiene, 3, 1, BK 78 si Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Dr. D. Fecioru, Bucuresti, 1938, pp. 38-40).

Daca Dumnezeu este peste tot locul, de ce se spune in Sf. Scriptura ca El este in ceruri sau in Biserica?

Dumnezeu este peste tot locul; daca se zice ca El este in mod deosebit in ceruri, este pentru ca prezenta Lui e mai vadita fiintelor spirituale, si cerul inchipuieste sfintenia; daca se vorbeste de prezenta Lui deosebita in Biserica, este pentru ca mai ales in Biserica impartaseste El, prin Sf. Taine, harul Sau sfintitor.

DOAMNE AJUTA..

Pe calea constiintei, care, dupa firea vazuta, este al doilea invatator al omului. Sf. Ioan Gura de Aur si Sf. Ioan Damaschin spun ca: cunostinta existentei lui Dumnezeu este pusa de El in chip firesc in toti oamenii72 (Sf. Ioan Gura de Aur, Cuvant despre Ana, 1, n. 4, Migne, P. G., LIV, col. 636; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 1,1, Migne, P. G., XCIV, col. 789). Sf. Grigorie Teologul observa ca puterea din noi, innascuta tuturor, prima lege lipita de noi, care ne duce spre Dumnezeu prin cele vazute, este ratiunea73 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul 11 Teologic, 16, Migne, P. G., XXXVI, col. 48).

Cunoastem existenta lui Dumnezeu numai pe calea firii?

Noi cunoastem existenta lui Dumnezeu si pe calea Descoperirii sau Revelatiei dumnezeiesti supranaturale. Dumnezeu Si-a descoperit existenta Sa proorocilor, S-a aratat prin Fiul Sau Cel intrupat si Se va face cunoscut in imparatia cerurilor. «Duhul, zice Sf. Irineu, pregateste pe om in Fiul, Fiul il duce la Tatal, iar Tatal ii da nestricaciunea pentru viata vesnica, pe care o capata din faptul ca vede pe Dumnezeu»74 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 4, 20, 5, Migne, P. G., VII, col. 1035). Cunoasterea mai presus de fire a lui Dumnezeu, pe care cei imbunatatiti moral, ajunsi pe cea mai inalta treapta a urcusului duhovnicesc dupa curatirea de patimi, o gusta anticipativ inca din aceasta viata, constituie insasi viata vesnica pentru cei drepti in imparatia cerurilor (Ioan 17, 3).

DOAMNE AJUTA..

"Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţa simţurile învăţate să deosebească binele şi răul." [Evrei cap 5 ver. 13-14]

Aş dori să vă împărtăşesc un pic din experienţa mea referitoare la citirea cărţilor duhovniceşti.

Mi-aduc aminte că prima carte duhovnicească pe care am citit-o pe de-adevăratelea, pe nerăsuflate, a fost una a Părintelui Arsenie Boca. Nu-i mai reţin numele, mi-o împrumutase doamna profesoara de religie şi m-am grăbit să o citesc pentru a i-o duce înapoi la timp. Despre subiectul cărţii nu-mi mai amintesc mare lucru însă tot ceea ce ştiu este că m-a fascinat.

Şi aşa mi s-a deschis acest « drum ». Am crezut că acea stare o să o am mereu, citind cărţi duhovniceşti, indiferent de autor sau de problemele abordate.

Dar n-a fost aşa: ulterior am citit foarte multe cărţi de-ale pr Cleopa, într-un timp foarte scurt, iar starea resimţită de pe urma acestor scrieri n-a fost deloc una bună. Cele citite în cărţile dumnealui m-au dus în nişte stări în care ajunsesem să mă simt depresivă prin faptul că simţeam că orice aş face în viaţa asta, n-ar avea niciun rost, aş face degeaba, pentru că nu voi putea fi niciodată perfectă, « că la carte », aşa cum cerea pr Cleopa ; ce rost avea să-mi bat capul cu planuri măreţe, să mă gândesc la căsătorie şi eventual la copii, că oricum o să mor... ajunsesem să cred că mântuirea mea constă în cele mai mici detalii prezentate de dlui ; simţeam un sfat forţat către călugărie pentru că doar de acolo s-ar obţine mântuirea adevărată. În tot ceea ce condamna vehement în scrierile dumnealui mă regăseam aproape în totalitate : nu purtam batic pe cap la biserică (şi deci nici cu alte « ocazii ») ; nu purtam fusta ; mă pensam ; mă machiam, mai ieşeam cu prietenii la un suc, la cinema, iubeam animalele, etc.

Mă înspăimântasem ! Mă cuprinsese o frică, o groază aş spune, faţă de faptul că mântuirea mea e o cauză pierdută.

Am trecut printr-o perioadă de câţiva ani în care trăirile mele sufleteşti erau foarte ciudate, iar cei din jurul meu observaseră o schimbare la mine (încercam să mă schimb după cum « scria la carte »). În schimb eu credeam că am găsit « calea cea bună » şi că aşa e bine a merge în viaţă, chiar dacă nu mă simţeam «eu », iar constatările celor din jurul meu le priveam de-acum cu dispreţ.

Cândva citisem în spusele dumnealui că trebuie să te trezeşti la miezul nopţii şi să spui de 7 ori Tatăl nostru ; am încercat şi eu acest lucru câteva nopţi, gândind că doar aşa mergea cu mântuirea ; numai că mi-am dat seama că nu mă puteam deloc concentra, mi-era foarte somn şi cred că de câteva ori mi s-a întâmplat să şi aţipesc. Şi-apoi mă mai luau şi ispitele faptului că sunt cu gândul în altă parte în timpul rugăciunii (celei de la miezul nopţii) – trăirile mele treceau dintr-un « iad » în « altul »...

Totuşi, constatasem ceva care mă contraria în dorinţa mea de a face o schimbare radicală şi a merge « de-acum, pe calea cea bună » şi anume : atunci când citeam din scrierile pr Arsenie Boca, simţeam un fel de linişte, o prezenţă vie, vedeam o logică în cele scrise, în argumentările coerente la acele lucruri cărora li se spunea că sunt « păcate » ; în schimb, când citeam din pr Cleopa simţeam o nelinişte, simţeam că sunt în sesiune şi mă pregătesc de un examen greu pe care l-aş lua doar cu milă şi bunăvoinţa profesorului, un examen la care trebuia să tocesc pentru că nu înţelegeam ce vrea profesorul mai exact de la mine...

Ulterior am început să gândesc mai la rece: am constatat anumite contraziceri în spusele pr Cleopa, dar poate justificarea ar fi că diferea contextul prezentării, iar eu încercam să iau totul adlitteram crezând că tot ce spun sfinţii părinţi se aplică, indiferent de situaţie.

Astfel că mi-am dat seama că nu pot ! Nu puteam fi eu prin acea schimbare; Ajunsesem să nu prea mă mai machiez şi să mă pensez, dar batic pe cap şi fusta nonstop nu începusem să port pentru că nu mă caracteriza la momentul respectiv. Ajunsesem să mă îndobitocesc de bună voie ! Ţin minte că eram odată la facultate în sala de curs şi încercam să-mi imaginez atitudinea colegilor mei dacă m-ar vedea izolată într-o margine de perete, cu capul acoperit şi cu o atitudine sfioasă... Nu, nu se putea ! Deşi sunt o fire mai introvertita, totuşi simţeam nevoia de comunicare, de a relaţiona cu cei din jurul meu... Nu trebuia să renunţ la identitatea mea pentru a mă schimba doar la suprafaţă, iar în interiorul meu să simt cu totul altceva, să nu mă simt confortabilă cu mine însămi. O schimbare radicală nu m-ar fi caracterizat nicicum.

Totodată, în acea perioadă, mi-a picat în mână o carte de-a lui Danion Vasile, Cartea nunţii – sau ceva de genul. A fost ca o gură de aer, o şansă să nu mă mai simt încă de pe pământ urmărită de gândul groazei, o carte prin care descopeream că pot fi şi eu « normală » cu personalitatea mea ; doar că trebuia să mă ia cineva mai cu binişorul, să-mi vorbească pe limba mea, la nivelul meu de tânăr la început de drum. În acea carte (re) descoperisem şi faptul că a-ţi dori să te căsătoreşti nu este un păcat (din păcate, din scrierile pr Cleopa cam asta percepusem : că gândul la căsătorie, prin anumite circumstanţe, ajunge să se identifice tot cu păcatul...).

Trebuia să aud pe cineva zicându-mi lucruri frumoase despre Dumnezeu şi iubirea Lui de oameni. Dumnezeu nu era un dictator ! Nu era nici Stalin, nici Hitler, care îţi ofereau bineţe doar respectând cu stricteţe regulile impuse de ei ; Dumnezeu nu te arunca în ghenă iadului dacă mai şi greşeai, dar îţi dădeai seama! Cu greu am înţeles (şi uneori mi-e greu şi-acum să înţeleg) că El este bun, iubitor de oameni, milostiv, răbdător şi că nu se supără de tună şi fulgeră dacă faci o mică greşeală şi îţi dai seama de ea ; nu se supără dacă te mai vezi cu prietenii la un suc ; nu se supără dacă mai şi zâmbeşti din când în când...

Am constatat totodată că Lui nu-i plac extremele pentru că acestea ne pot face să fim radicali şi să recurgem la violenţa pentru crezurile noastre ! Mi-amintesc acum de ceea ce spunea pr Dumitru Stăniloae : « Învaţă să-nţelegi că te iubesc » - referindu-se la iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

De acum, ceea ce mi se spunea că e « păcat » trebuia să-mi fie justificat cu argumente clare : «E păcat să faci cutare ? Foarte bine, convinge-mă şi am să te cred ! »

Ce vreau să vă spun din această experienţă a mea este că dacă nu simţiţi că vă puteţi identifica cu o anumită stare care vi se pare că e bună doar pentru că este prezentată de cineva renumit, nu forţaţi lucrurile ! Totodată: învăţaţi să citiţi selectiv ! Dacă nu vi se pare că un anumit părinte scrie pe placul vostru, mai bine renunţaţi decât să începeţi să-l urâţi. Eu ajunsesem să-l urăsc foarte tare pe pr Cleopa. Cu greu am ajuns să mi-l aduc la o stare de indiferenţă.

Nu de alta, dar observasem că începusem să manifest o stare de agresivitate verbală şi faţă de persoanele care încercau să-şi trăiască Ortodoxia după reguli care mie mi se păreau prea grele.

Deşi Ortodoxia este aceeaşi pentru toată lumea, cei care trăiesc creştinismul îl trăiesc diferit unii faţă de alţii. Pentru că suntem oameni cu identitate unică şi deci cu percepţii diferite. Prin urmare e normal să ne exprimăm diferit, în funcţie de trăirile fiecăruia.

Este că atunci când lumea vorbeşte despre un profesor ca fiind cel mai bun, iar dacă un elev nu înţelege lecţia predată de el, simte că e un elev prost doar pentru faptul că ceilalţi îl văd ca fiind cel mai bun profesor iar el nu.

Acum nu mai citesc orice şi sunt destul de atentă la ce-mi pică în mâna sau sub priviri.

Mi-am dat seama de faptul că trebuie să îmi valorific talanţii mei, nu talanţi închipuiţi văzuţi la alţii...

DOAMNE AJUTA...

Unii spun că uriașii sunt prea incredibili ca să fie adevărați și că referirile Bibliei la aceștia țin de domeniul fantasticului.Totuși, multe informații extra-biblice confirmă existența acestora, printre care descrierile obiective ale unor exploratori precum Magellan și texte străvechi precum Epopeea lui Ghilgameș, Cartea lui Enoh și Cartea Uriașilor.

Acum, un schelet mumificat descoperit în Peru arată ca un copil uriaș. Dacă aceasta este într-adevăr ceea ce pare, acest lucru întărește și mai mult ideea că uriașii au fost reali.

Cercetători au găsit mumia lângă Cuzco, în Peru. În prezent, se află la Muzeul Ritos Andinos, la sud-est de Lima. O adâncitură în craniul mumiei indică prezența unei fontanele (o zonă de țesut conjunctiv în vârful capului bebelușului, care se osifică mai târziu). Ca la toți copii, craniul este mai mare decât corpul (proporțional). Cel mai ciudat este însă faptul că acesta [craniul] are 20 inchi lungime [aproximativ 51cm], ceea ce înseamnă cu mult mai mult și decât lungimea craniului unui adult normal din zilele noastre.

Antropologul Pablo Bayabar din Lima, examinând mumia, subliniază: “La copii, capul este proporțional mai mare decât corpul. Aici sunt două aspecte. În primul rând, fontanela este deschisă (în mod normal, se închide la 31 de luni). Și are molari, care în mod obișnuit apar între 13 și 19 luni. Deci, ne uităm la un copil sub doi ani, cu un cap enorm. Dacă acesta s-ar fi maturizat, ar fi fost calificat drept uriaș. Scheletul are și alte trăsături unice: orbite mari, structură unică a molarilor și o proeminență neobișnuită pe bărbie. Renato Davila, directorul Muzeului Ritos Andinos afirmă: “Are 20 de inchi lungime, ceea ce nu corespunde cu stereotipul uman.” Alți antropologi ezită să îl numească om.

Teoria evoluției afirmă că oamenii au evoluat din strămoşi mici, asemănători maimuțelor. Dar potrivit Bibliei, oamenii au fost creați după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu și sunt descendenți ai lui Adam.(Facere 5:3)  Biblia deasemenea ne învață că au existat uriași, ceea ce contrastează mult cu istoria omului după standardul evoluționist.

Cartea Numerii ne spune că o mână de israeliți, sub conducerea lui Moise au cercetat țara Canaanului și au raportat cele descoperite: “Iar oamenii cei ce fuseseră cu el [Caleb] au zis: "Nu putem să mergem împotriva poporului aceluia, pentru că e mult mai puternic decât noi.' Și au împrăștiat printre fiii lui Israel zvonuri rele despre pământul pe care-l cercetaseră, zicând: 'Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc în el, și tot poporul pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi și uriași, pe fiii lui Enac, din neamul uriașilor; și nouă ni se părea că suntem față de ei ca niște lăcuste și tot așa le păream și noi lor"” (Numerii 13: 32-34).

De vreme ce Biblia face referire la uriași, se înțelege de la sine că sunt și alte dovezi istorice și artefacte care să confirme existența lor (de exemplu, descoperirea în 2006 a unor bucăți de ceramică în Gath - locul de proveniență al lui Goliat - datând din secolul al X-lea î. Hr., cu două inscripții care, fonetic, seamănă cu numele Goliat. Iar o mumie a unui copil uriaș pare a fi tocmai un astfel de artefact care confirmă veridicitatea istoriei relatate în Sfânta Scriptură.".

O vorbă spune că a greși este omenește iar a ierta e dumnezeieşte. De greșit greșește tot omul, dar în cele ce urmează vom vedea că de iertat nu poate ierta oricine și mai ales nu se poate oricum. Mai întâi de toate, se cade să înțelegem cele două rosturi de căpetenie ale iertării:

Pentru cel care iartă, rostul iertării este de a-l scoate din cercul vicios al răsplătirii răului cu rău. După legea firii căzută în păcat, răspundem în cel mai bun caz cu ”dinte pentru dinte și ochi pentru ochi”, dacă nu, chiar cu un rău și mai mare. Nedreptatea suferită stârnește mânie, mânia aduce ură, ura cere răzbunarea iar răzbunarea produce suferință, și tot așa. Așadar, nu este decât o singură cale de a ieși din cercul vicios al răului: calea lui Iisus pe cruce care își iartă dușmanii: ”Părinte iartă-le lor, că nu știu ce fac”. Deci iertarea este în primul rând o depășire a firii căzute în păcat.

Pentru cel căruia i se iartă, rostul iertării este de a-l reabilita, de a-l îndrepta spre a nu mai greși. Iertarea primită are menirea de a stârni rușine celui care o primește, de a-i sensibiliza conștiința cu facerea de bine pe care nu o merită.  Asta urmărește Iisus cu fiecare ins în parte: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi de acum să nu mai păcătuieşti!“ (Ioan 8:11)

Deci iertarea, atât pentru cel care iartă cât și pentru cel iertat, are rol pedagogic. Totuși, deși iertarea personală este necesară și suficientă pentru cel care iartă, ea nu este suficientă pentru cel iertat, întrucât iertarea primită nu îl dezleagă pe vinovat de păcatul său, nici în fața lui Dumnezeu și nici în fața legii, dacă vinovăția stă sub încidența legii. De aceea, cel care a greșit mai are nevoie de alte două feluri ale iertării: cea a societății și cea a Bisericii. Să luăm iertările pe rând pentru a vedea cum funcționează, cum se condiționează una pe alta și cum se întrepătrund în toate trei planurile:

Iertarea personală

La nivel personal, Dumnezeu a lăsat porunca să iertăm ”de șaptezeci de ori câte șapte”, adică de ori de câte ori ni se greșește. Iertăm când suntem mințiți, când suntem insultați, bârfiți, bătuți sau nedreptățiți în cine știe ce fel, dar totuși iertarea personală nu mai funcționează când greșeala se răsfrânge asupra unui colectiv întreg. Fericitul mărturisitor Nicolae Steinhardt spune că ”nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptăţit, insultat, lovit, ocărât, înşelat nu avem nici o cădere a ierta, noi, pe făptaşul răului. Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un individ ci de un grup de oameni ori de o colectivitate întreagă. Dacă o asemenea colectivitate ori o naţiune ajunge a fi obiect de discriminări de orice natură, dacă e prigonită, sărăcită, batjocorită, minţită, năpăstuită, împilată ş.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face.”

Așa se face că, în condiții de grup, iertarea unei persoane - pericol social, este dovadă de nerozie, de  strâmbă judecată. Nu ai dreptul să ”ierți”, mai bine spus să închizi ochii, când știi că cel vinovat va aduce pagubă/suferință majoră și altor oameni din jurul tău. Ai obligația morală să tragi la răspundere pe vânzătoarea care fură la cântar când știi că va fura și pe alți oameni. Ai obligația morală să tragi la răspundere pe cel care a agresat fizic pe cineva, îndiferent dacă îți este cunoscut sau nu. Ai obligața morală să tragi la răspunderea legii până și pe conducătorul țării care devine tiran, pentru că iertarea răului care se răsfrânge colectiv n-ar face decât să încurajeze și mai mult tirania conducătorului în cauză. Nu poți ierta un conducător asemenea lui Ceaușescu decât individual, dacă ți-a greșit doar ție, însă dacă greșește față de o comunitate întreagă ai obligația să îl tragi la răsundere tocmai pentru a nu răspândi generalizarea răului în societate.

Într-un interviu acordat, fostul deținut politic Nistor Man, trecut prin temnițele comuniste, mărturisește că ”în Securitate, la Cluj, a fost un ofițer... Noi așa am știut că Bărănescu îl chema, da„ nu , de fapt, Barany Elemer se numea... A fost un om foarte rău... Nici n-a putut să vorbească fără înjurături și fără cuvinte murdare... No, într-un fel l-am iertat... Dar nu-i complect, pentru că eu n-am dreptul ca să fac decât o iertare individuală... Dacă numai eu aș fi fost torturat, atuncea da, e treaba mea, da aicea este vorba de o treabă colectivă într-un fel...Și în al doilea rând, iertăm, dar vrem să știm ce să iertăm! Al treilea: oare omul care a făcut astea și care mai trăiește, el cum privește lucrurile petrecute și cum privește vina și crima lui? A regretat oare? Despre astea trei elemente ar trebui să știm lucrurile și atuncea ar fi o iertare adevărată și complectă. Altfel, doar așa, personal, individual.”

Așadar, prin iertarea acordată urmărim să vedem dacă cel iertat conștientizează că a greșit. Dar dacă vinovatul nu conștientizează că a greșit deși a fost iertat în nenumărate rânduri, va percepe iertarea ca pe ”câinii latră iar caravana trece”. În acest caz, continuarea noastră de a ierta n-ar fi decât încurajarea răului prin toleranță. Deci fără pedeapsă răul va înflori nestingherit în continuare. De aceea, răul este combătut în societate și prin...

Pedeapsa și iertarea în plan social

Ca să știm cum funcționează iertarea în plan social trebuie să știm ce fel răspunde omul pentru încălcările legilor comunității și ale națiunii din care face parte. În funcție de gravitatea faptei, omul răspunde penal sau contravențional. Penal răspunde cu propria libertate iar contravențional răspunde doar cu averea personală, în tot sau în parte. Pedeapsa de natură penală, are două roluri:

- de a-l izola pe vinovat de comunitatea din care face parte, astfel încât comunitatea să fie apărată de repetarea altor pagube de aceeași natură (morală sau materială);

- de a-l reabilita pe vinovat, astfel încât acesta să nu mai reprezinte un pericol și să se poată integra în societate, la vremea eliberării.

Fericitul mărturisitor Virgil Maxim spună că ”înaintea instaurării comunismului, până să se ajungă la indiferentismul spiritual, cel pedepsit cu privare de libertate pentru infracţiuni morale (crime, viol, furt etc.) nu era izolat de societate, şi pedeapsa avea ca scop recuperarea lui morală. De aceea, executarea pedepsei se săvârşea în trei faze. Prima fază era „regimul celular” care varia în funcţie de pedeapsă (10% din totalul condamnării) de la 3 luni la 3 ani. Singur în celulă, fără nici un drept administrativ (scrisoare, pachet, vorbitor) doar dreptul de a citi Sfânta Scriptură şi a avea o convorbire o dată pe săptămână (vinerea) cu preotul confesor (duhovnic); această perioadă avea rost să smulgă vinovatul răufăcător din mâinile lui satana, redându-i conştiinţa răspunderii în faţa lui Dumnezeu, pocăindu-se şi hotărând să devină cinstit sufleteşte.”

Așadar, înțelegem că pedeapsa care nu are în vedere reabilitarea vinovatului este defapt doar o amânare a unei viitoare fapte de aceeași natură, atunci când contextul va permite vinovatului să recidiveze. Aceasta este și realitatea tristă a zilelor noastre, când mulți dintre condamnații care și-au înspășit pedeapsa recidivează imediat după ieșirea din temniță. Nu au învățat nimic din pedeapsă.

Totuși, acolo unde este cazul, legea reglementează iertarea sub formă de grațiere sau eliberare condiționată pentru faptele cu caracter penal și sub formă de avertisment pentru faptele cu caracter contravențional. Dacă avertismentul poate fi acordat fără a avea garanția îndreptării celui avertizat, eliberarea condiționată se poate acorda numai după ce persoana grațiată dă dovadă de reabilitare, de îndreptare. Altfel, iertarea legii nu are vreun temei ci este o îngăduire a răului. Deci iertarea, în plan social, la fel ca și în plan personal, se acordă numai în vederea reabilitării.

Dar indiferent dacă vinovatul a fost grațiat sau își ispășește pedeapsa integral, păcatul încă nu este răscumpărat în perspectiva veșniciei, caci păcatul trebuie ispășit și față de Dumnezeu. Orice păcat, oricât de mic și oricât de aspru ar fi pedepsit în lumea aceasta, nu poate aduce iertarea lui Dumnezeu dacă nu este însoțit de pocăință, așadar de lepădarea de păcat, căci ”nimic necurat nu va intra în Împărăția cerurilor”. De aceea, pentru o iertare universală, este nevoie de...

Iertarea Bisericii

Prin Taina Spovedaniei penitentul primește dezlegarea păcatelor de la preot și este iertat de Dumnezeu şi implicit de întreaga comunitate a Bisericii însă iertarea este completă doar cu îndeplinirea a trei condiții:

- spovedania să fie sinceră

- penitentul să dea dovadă de părere de rău și...

- să nu mai repete fapta.

Totuși, deși Mântuitorul Hristos i-a investit pe preoții din Biserică cu puterea de a lega sau dezlega orice păcat, oricât de mare, iertarea este condiționată și aici de îndreptarea celui iertat. Altfel, iertarea n-ar fi decât o îngăduire a răului. Insă Hristos Domnul spune că ”De-ţi va greşi fratele tău, mergi, mustră-l numai între tine şi el. Şi de te va asculta, l-ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, pentru ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot ce se spune. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar dacă nici de Biserică nu va asculta, să-ţi fie ca un păgân şi ca un vameş.” (Matei 18:15-17)

Din acest motiv, Biserica, deși poate ierta orice păcătos, afuresește, caterisește sau chiar anatemizează pe cei care persistă în rău, pentru a preveni o răspândire și mai mare a răului. Deci astfel de oameni cad sub pedeapsa Bisericii pentru că nu au luat aminte la rostul iertării.

Desemenea, deși Biserica iartă, ea nu absolvă pe cel iertat de pedeapsa legii dacă vinovăția intră și sub incidența acesteia. Așadar, chiar dacă Biserica iartă de la mincinos până la criminal, totuși criminalul trebuie să-și plătească greșeala față de comunitatea din care face parte. Lucrul acesta are o mare însemnătate: Pedespirea răului în societate îi ajută pe alții să nu săvârșească fărădelegea măcar de frica legii, dacă frica de Dumnezeu nu le mai spune nimic. Pedepsirea răului prin lege are menirea de a arăta că ”nu este satul fără câini”, că suferința se întoarce și asupra celui care face răul.

Așadar, iertarea trebuie să aibe ca scop îndreptarea celui care a greșit, fie că este vorba de iertarea personală, fie de cea a societății sau de cea a Bisericii. Când iertarea nu își (mai) dă roadelei ei, când nu mai are caracter pedagogic, atunci intevine pedeapsa pentru a împiedica răspândirea răului sau izolarea celui ce a greşit de comunitate. Tot de aceea, când iertarea nu va mai fi lucrătoare în inimile oamenilor, Dumnezeu va pune capăt istoriei lumii și va chema toată suflarea la dreapta judecată, luând fiecare răsplată după fapte, bucurie sau pedeapsă veșnică....

DOAMNE AJUTA..

Azi, mergând spre casa bunicii împreună cu familia mea, priveam peisajul atât de obişnuit, atât de cunoscut mie, mintea mea fiind învelită în zeci de gânduri. Printre gândurile mele apare şi întrebarea cu numărul 2 de pe acest frumos site şi anume: "Dacă ar fi să muriți în această seară, fără a mai apuca să vorbiți cu cineva, care ar fi lucrul pe care ați regreta cel mai mult că nu l-ați spus? De ce nu ați făcut-o până acum?".

După ce am citit prima dată întrebarea am meditat în seara aceea la răspuns. În cele din urmă am constatat că până acum nu am realizat mai nimic în viaţă, pierzându-mi timpul atât de preţios cu lucruri materiale, griji fără rost, zile în care am fost pesimistă, deznădăjduită, sau momente în care am luat în considerare mai mult decât trebuie părerile celor din jur, lăsându-mă influenţată de opinia lor şi ajungând să mă subestimez.

Dacă ar fi fost ultima noapte din viaţa mea aş fi regretat enorm:

• momentele în care nu am ştiut să zâmbesc,
• momentele în care nu i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate minunile de care am avut parte, însă pe care nu le-am observat, oarbă fiind de lucruri artificiale.
• faptul că nu le-am spus celor dragi cât de mult îi iubesc şi
• faptul că de multe ori mi-am sufocat sufletul în păcate, alegând să mă comport întocmai cum se aşteptau alţii să mă comport deşi nu era un comportament frumos,
• dar şi clipele în care fără să vreau i-am rănit de multe ori pe cei din jur.

Mulţi tineri din zilele noastre îşi acuza părinţii că nu au ştiut să le poarte de grijă, să le dea bani pentru a-şi satisface nevoile, însă mă întreb: dacă acei părinţi ar dispărea mâine, ce s-ar întâmpla cu aceşti tineri, ce ar gândi şi ar simţi ei? De ce nu ştim, de multe ori să apreciem un lucru, o persoană, un sentiment decât după ce le pierdem ? Nu ar fi mai simplu dacă nu am lăsa pe mâine aceste frumoase, adevărate şi până la urma singurele cuvinte cu adevărat importante din viaţa noastră: te iubesc, şi le-am zice chiar în acest moment ? Poate mâine nu vom mai fi pentru a le spune... poate o să fie prea târziu

Până nu demult nu le ziceam părinţilor mei, fratelui meu că îi iubesc, deşi îi iubeam, însă, acum le zic asta în fiecare zi, dacă pot, dacă nu, săptămânal sigur, şi nu numai lor.

Acum doi ani cu aproximaţie mi-a venit ideea că pot schimba lumea, urmând ca în curând să îmi dau seama că era doar o iluzie frumoasă şi prea măreaţă... însă şi cu iluzia m-am înşelat şi am ajuns la următoarea concluzie: lumea întreagă nu o poţi schimba, dar poţi schimba lumea din jurul tău. Cum poţi face asta ? Simplu, prin comportamentul tău, prin faptele şi vorbele tale. Cu o vorbă poţi să înseninezi ziua cuiva dar o poţi şi întunecă, însă cu un zâmbet naşti zâmbete de cele mai multe ori

Haideţi să încercăm să schimbăm lumea noastră până nu ne vine rândul să ne întâlnim cu Judecătorul şi să Îl dezamăgim. Ce frumos este să faci pe cineva fericit, ce minunat este când şti că există cineva care te iubeşte şi care este alături de tine.

Fericirea nu te costă nimic, din contră te îmbogăţeşte, dar tristeţea, disperarea te sărăceşte, te transformă într-un deţinut căruia i se interzice să vadă lumina. O inimă fericită este cea în care sălăşluieşte Creatorul. Să nu o întinam şi nici să punem lacăt pe ea fiindcă, în primul rând pe noi ne distrugem iar apoi şi pe cei din jur.

O inimă uşoară, o viaţă senină şi adierile line ale harului dumnezeiesc să ne fie noua daruri sfinte !...

DOAMN AJUTA..

Un student de 24 de ani din Chicago şi-a propus să facă un experiment social pe propria piele: timp de 3 luni, din octombrie până în decembrie 2011, el a renunţat să mai folosească telefonul mobil, inclusiv mesajele sms, email-ul, precum şi reţelele de socializare precum Facebook, Twitter sau LinkedIn.

În timpul acestui experiment, tânărul, care studiază copywriting-ul pentru publicitate, şi-a dat seama că unii oameni din preajma sa, pe care îi considera prieteni apropiaţi, nu erau de fapt deloc aşa. A descoperit că, în această pauză de "viaţă virtuală", a ajuns să fie atent la oamenii din jurul său şi a redescoperit romantismul vieţii reale, relatează Yahoo News.

De câteva ori, tânărul, pe nume Jake Reilly, a primit notificări de la bancă, pe email, şi a fost nevoit să se uite la ecranul computerului, însă spune că nu a trişat niciodată de-a lungul experimentului şi că privea cu mâinile la ochi, ca să vadă strict emailul de la bancă.

A ajuns să folosească telefoanele publice, să scrie scrisori, să lase mesaje cu creta pe asfalt şi să îşi viziteze prietenii.

Înainte, viaţa lui Jake era cu totul alta. Citea fiecare mesaj de pe Twitter, lansat de cei 250 de oameni pe care îi urmărea, stătea apoi cam o oră şi jumătate pe Facebook. Lunar, trimitea peste 1.500 de sms-uri şi vorbea la telefon între 600 şi 900 de minute.

"E greu, pentru că am ajuns în etapa în care, dacă nu răspunzi la sms-urile oamenilor în maximum o oră sau la email-uri în maximum o zi, este pur şi simplu inacceptabil din punct de vedere social. De când am revenit, mi-a fost greu. Oamenii îmi zic: Ce faci', ţi-am dat şi mesaj..."., spune Jake Reilley.

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Jake îşi aminteşte ce a declanşat acest experiment. Locuieşte cu trei prieteni şi au fost vizitaţi de alţi doi buni prieteni din New York, pe care îi vedeau foarte rar, cam o dată pe an. Erau cu toţii la Universitatea din Wisconsin şi se uitau la un meci de baschet, însă toţi aveau în mână fie un laptop, fie un telefon.

"Era foarte amuzant. Ce facem noi aici? I-am întrebat pe fiecare ce face şi unul juca Words with Friends, altul Angry Birds, altul un joc de trivia online. Nimeni nu făcea de fapt nimic, stăteau cu toţii în tăcere. Asta mă scoate din minţi de fapt. Oamenii ies în grup la masă şi fiecare stă cu ochii în telefon. Ce altceva cauţi?", îşi aminteşte Jake.

"Este şi un sistem interesant de a-ţi măsura viaţa, de a vedea cine îţi sunt de fapt prietenii apropiaţi, cine e dispus să-şi piardă timpul. Cu siguranţă mi s-a schimbat nivelul şi numărul de prieteni, precum şi nivelul de contact pe care îl aveam cu ei", declară Jake.

"Mă duceam la şcoală, apoi nu aveam nimic de făcut acasă, aşa că mă plimbam pe bicicletă şi mergeam acasă la oameni, la toţi cei cu care de obicei vorbeam prin sms sau cu care mă vedeam doar în weekend. Era foarte mişto, mă reconectam, făceam lucruri pe care în mod normal nu le mai faci, cum ar fi să iei micul dejun cu părinţii cuiva".

La facultate, colegii au început să-i facă farse, scriindu-i mesaje la avizier: "Jake, a sunat mama ta şi a zis că nu te mai iubeşte", "Jake, te caută poliţia" sau chiar "Jake, sunt însărcinată. Sună-mă".

Jake a ajuns să creadă că cei care comunică în special pe reţelele de socializare rămân la un nivel superficial.

"Facebook este cea mai mare pierdere de vreme, pentru că toată lumea îşi creează o imagine atât de filtrată despre sine. Îţi postezi doar cele mai bune poze, dai check-in doar la cel mai tare restaurant din oraş, păstrezi doar lucrurile care te flatează. Dar cineva mereu va avea un job mai bun ca al tău, va merge în vacanţe mai bune ca ale tale şi va avea o nevastă mai frumoasă ca a ta. Deci e superficialitate peste superficialitate. Nu ajungi niciodată să vezi părţile reale ale oamenilor", spune Jake.

Cea mai frumoasă parte a experimentului, spune Jake, a fost că a redescoperit lucrurile pe care ajunsese să le ignore: să meargă cu bicicleta doar de plăcere, nu strict la muncă, să stea în parc, să joace pase cu prietenii, să meargă la patinaj pe gheaţă.

"Uneori, stai pe internet şi trec patru ore şi zici: n-am făcut nimic. Poate că m-am uitat pe un articol, la nişte poze, m-am uitat la nişte clipuri video tâmpite şi am rămas prins vreo oră într-o gaură neagră pe Youtube, doar privind, privind, privind. Cred că e greu să găseşti pe cineva care să spună că asta e ceva folositor pentru viaţa ta", spune studentul, după experimentul său.

(Sursa: gandul.info)

Mi-e frică de multe lucruri. Nu am o viața liniştită pentru că mă tem de prea multe lucruri din jurul meu.

E ciudat, n-ar trebui să mă tem de nimic într-o lume în care suntem noi şi Dumnezeu, şi diavolii care de la botez nu mai au putere asupra noastră decât în măsura în care le-o oferim noi.

Mi-e frică de abuzuri, mi-e frică de un regim politic totalitar care impune forțat reguli, măsuri şi comportamente. Mi-a rămas în minte povestea unui om care în timpul regimului comunist a fost luat de acasă cu forța de sub ochii copilului lui deși era nevinovat. Mi-e frică şi mă gândesc ce-ar face copiii şi soția mea fără mine. Mi-e frică să nu mă pedepsească Dumnezeu pentru cât rău am făcut. Mi-a iertat multe şi îmi îngăduie multe, dar până când? Poate într-o zi se va supărat şi îmi va lua totul. Mi-e frică să ajung să-mi văd părinții bolnavi prin spitale. Mi-e frică să mă gândesc că fetiţele noastre ar putea ajunge prin spitale aşa cum în acest moment sute de copiii sunt internaţi cu diferite boli. Mi-e teamă că mâine nu vor mai merge lucrurile aşa de bine şi nu vom mai avea cu ce să ne întreţinem. Situația instabilă din ţara îmi inspira şi mie nesiguranţă şi teamă. Mi-e teamă că patimile din mine să nu-mi înnăbuşe credința. Mi-e frică să nu ajung mai rău decât eram înaintede a-L cunoaște pe Dumnezeu.

Când văd în ce mizerii se arunca unii din tinerii din ziua de azi mi-e frică pentru Sofia, care deși are aproape 4 ani, mâine-poimâine se va lovi de astfel de oameni în anturajul ei. Mi-e frică pentru că mă gândesc că n-am făcut destul pentru creșterea ei.

Mi-e teamă de cum noi creştinii devenim din ce în ce mai răi pe zi ce trece. Mi-e teamă că Hristos mă va trage la răspundere pentru oamenii din orașul meu care mor în frig pe stradă. Mi-e teamă pentru că știu că n-am făcut destul pentru cei din jurul meu, pentru cei săraci şi necăjiţi în primul rând.

Mi-e teamă că am smintit şi am dezamăgit mulți oameni din jurul meu prin faptele mele nedemne de numele lui Hristos, pe care-l port de la botez.

Mi-e teamă că nu voi face niciodată ceea ce mi-am dorit. Mi-e frică de întunericul din casa mea deși am aproape 30 de ani.

Am multe complexe... ar fi trebuit ca în acest moment al vieţii să fi fost mai bun... mai cu viața sfânta. Mi-e teamă că nu fac destul faţă de cât aş putea.

Mi-e teamă că mă voi prăbuși şi Dumnezeu îmi va lăsa de înțeles că mi-am făcut-o cu mâna singur.

Nu iubesc pe cât ar trebui. Mă bag în prea multe şi mă risipesc uneori pierzând esenţialul. Încerc să fac lucruri mari dar uit de cele mici.

Mi-e teamă de suferinţă şi boală. Mi-e teamă că voi ajunge în închisoare...chiar dacă n-am făcut nicio faptă care să-mi atragă condamnarea. Mi-e teamă foarte mult de ger şi singurătate. Mi-e teamă că în goana mea de a-L propovădui pe Dumnezeu îl voi pierde chiar eu. Mi-e frică de efectele pe care o să le aibă asupra mea monotonia şi automatismele din cadrul rugăciunii şi a Sfintei Liturghii. Mi-e teamă că în lumea noastră nu se mai nasc oameni cu credință de fier şi cu puterea asemeni unui voievod, oameni care nu se tem să spună ceea ce gândesc şi sunt dispuşi să sufere pentru asta. Mi-e teamă că banii pot cumpăra prea multe lucruri.

Mi-e frică de necunoscut.

Nu sunt nefericit dar trăiesc cu aceste frici în mine. Mi-e frică de prea multe pentru că nădejdea mea nu e la Domnul ci e în puterile şi capacităţile mele.

Am început să simt şi să văd cât de corupt şi nedemn poate ajunge omul... Cât de jos poate coborî... Cât de egoist poate fi... Cât de mârşav. Râul pe care îl văd în lume mă dezamăgeşte constant şi-mi creează senzaţia aceea puternică de “lume fără sens”, de instabilitate.

Mi-e teamă de toate astea pentru că nu-L mai primesc pe Hristos în inima mea ci îi deschid uşa puţin, îi spun două cuvinte şi apoi i-o închid în nas.

Mi-e teamă pentru că sunt robit de prea multe patimi şi prea slab în credinţă ca să înţeleg că defapt: Dumnezeu e cel care îmi poartă de grijă, chiar dacă prin mintea şi mâinile mele se schimba şi se păstrează totul în jurul meu.

Toate aceste temeri ale mele cred că au la bază o singură mare frică: frica de suferinţă. Mi-e tare frică să sufăr, fizic în primul rând şi sufleteşte în al doilea rând.

Acestea sunt cele mai mari temeri ale mele. Şi cred că mai sunt şi altele dar sunt mai intime şi n-aş vreă să le spun tuturor.

Care sunt cele mai mari temeri ale voastre?...

DOAMNE AJUTA...

Am făcut şi eu de multe ori greşeala de a vorbi despre fericire la modul general, ca şi cum ar fi o stare impersonală, o stare de beatitudine care pur şi simplu se aşează peste suflet şi te linişteşte. Noi oamenii folosim des acest cuvânt şi de multe ori confundăm în exprimare fericirea cu plăcerea, fericirea sufletească cu fericirea trupească. Fericirea este un termen foarte vag şi dacă vom ruga 1000 de oameni s-o definească vom primi răspunsuri variate şi unele chiar neaşteptate. Totuşi dacă acei 1000 de oameni ar fi rugaţi să răspundă la aceeaşi întrebare în condiţii de suferinţă extremă (ex: pe timp de război; deţinut şi persecutat într-o închisoare; ca persoană fără adăpost care doarme pe străzi; sau după ce-i moare cineva drag; etc.) răspunsurile vom observa că vor deveni din ce în ce mai asemănătoare şi mai puţin variate, şi asta pentru că în suferinţă realizezi că bucuriile adevărate şi reale (care durează) sunt puţine la număr, dar aşa de cuprinzătoare în simplitatea lor.

Dicţionarul Explicativ Român dă următarea definiţie fericirii: „stare de mulțumire sufletească intensă și deplină”. Eu prin această definiţie înţeleg o stare de mulţumire sufletească foarte puternică, zguduitoare în sensul de a-ţi atinge fiinţa profund, şi care să dureze cât mai mult, ca explicaţie pentru deplină. Există între oameni, creştini sau nu, atei sau păgâni, conştiinţa faptului că „fericirea” este cu atât mai mare cu cât ţine mai mult. De fapt asta e toate problema fericirii pe pământ: n-o putem avea tot timpul şi doar uneori, doar în anumite condiţii, doar în compania unor oameni, doar ca efect al unor fapte şi gesturi ale noastre. Şi asta pentru că suntem creaţi după asemănarea lui Dumnezeu şi moştenim genetic ceea ce primul om a avut de la început: veşnicia, viaţa în împărăţia cerurilor fără a fi tulburată de frica morţii. Suntem veşnici pentru că Tatăl nostru e veşnic. Suntem creativi pentru că Dumnezeu e creativ şi a creat o lume care ne lasă fără respiraţie prin frumuseţea ei. Iubim pentru că Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt este iubire.

Trag de aici concluzia că fericirea, în mintea oricui din lumea aceasta, trebuie să fie veşnică, să dureze cât mai mult, la nesfârşit dacă se poate.

Din acest punct încep discuţiile: ce aduce fericirea? Ce ne face fericiţi?

Pentru că nimic nu este întâmplător într-un univers aşa de bine organizat, nici fericirea nu apare oricum şi la întâmplare, ci printr-un efort al nostru, ca o un efect al unei fapte pe care o facem, sau al unei atitudini pe care o avem.

Ba mai mult decât atât, dacă cugetăm mai mult vom ajunge uşor la concluzia că fericirea este personală, că vine doar din relaţia cu o persoană, sau cu lucrurile pe care le-a făcut acea persoană, fie ea om sau Dumnezeu.

În Ortodoxie nu se vorbeşte despre fericire la modul relativ, ca de o stare aşa de mulţumire fără explicaţii şi fără cauză ci se vorbeşte de fericire ca fiind viaţă, iar de viaţă ca fiind Hristos. Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte cel mai mult în evanghelia sa despre viaţă şi chiar de la început spune:

„Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.” (Ioan 1, 3-4)

Sofia, fetiţa noastră de 3 ani şi 8 luni, îmi spune adesea după ce aude că a murit o anumită persoană şi a fost îngropată: „Tati eu nu vreau să mor” sau „Tati eu nu vreau să stau în groapă”. Omul nu-şi poate percepe viaţa în întuneric, şi dovadă o stă bucuria pe care o avem toţi în zilele însorite şi călduroase, pline de razele soarelui. Viaţa nu este doar lumină sufletească ci şi acea lumină a Duhului Sfânt pe care o percepe doar sufletul, acea energie necreata a lui Dumnezeu care ne străpunge fiinţă.

Când Sfântul Ioan spune că întru El este viaţă spune şi că în El există rezolvarea tuturor problemelor noastre, şi că prin relaţia noastră cu El, viaţa Lui devine accesibilă şi nouă.

Fără Dumnezeu nu există fericire. De fapt noi trăim în lumea Lui, ne mişcăm într-un univers guvernat de legile instituite de El. Fie că vrem, fie că nu vrem, trebuie să ne folosim de lumea Lui pentru a căpăta fericirea. Totuşi creaţia care ne este gazdă nu ne obligă să căutăm fericirea ci doar ne sugerează acest lucru. Nici Dumnezeu nu ne obligă să fim fericiţi ci doar ne sugerează care este calea spre fericire, defapt spre viaţă.

„Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3, 36)

Avem libertatea de a trăi fără Dumnezeu şi de a nu crede în Hristos, Fiul Lui, dar experienţa vieţii după ani şi ani ne va dovedi contrariul.

Chiar Hristos Domnul accentuează acest lucru:

„Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.” (Ioan 6, 53)

Conform argumentelor de mai sus, dacă nu vom mânca trupul lui Hristos şi nu vom bea sângele lui nu vom dobândi fericirea. Dar fericirea pe care o propune Hristos nu este doar „stare de mulţumire sufletească intensă” ci este accesul omului la viaţa dumnezeiască. Putem fi şi noi dumnezei dar nu separat ci ca participarea la viaţa lui Dumnezeu.

Fără Hristos nu vom fi niciodată fericiţi, şi ştiţi de ce? Pentru că El este fericirea, a spus-o pe faţă:

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 4, 6)

Vom umbla din plăcere în plăcere, dintr-o reuşită în alta, dintr-un plan spre altul, tot câutând şi căutând, şi mereu vom rămâne nemulţumiţi încercând să acoperim în noi setea pe care doar apa vieţii ne-o poate potoli, apă accesibilă nouă doar de la Hristos şi prin Hristos

„ Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.” (Ioan 4, 14)

Sfintele Taine ale Bisericii şi în general toată lucrarea Duhului Sfânt în viaţa noastră este de fapt viaţa lui Hristos făcută accesibilă nouă, muritorilor.

„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (Ioan 11, 25)

În Ortodoxie nu există fericire la modul relativ, ci fericirea este comuniune de viaţă cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În Ortodoxie a fi fericit înseamnă a-L avea pe Hristos în tine, dar nu la modul relativ, ci real, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui.

Fericirea în Ortodoxie este bucuria împlinirii poruncilor lui Dumnezeu şi satisfacţia că voia noastră se aseamănă pe zi ce trece cu voia lui Dumnezeu. Dar iarăşi subliniez că că nici bucuria aceasta nu este relativă, pentru că împlinind poruncile lui Dumnezeu ne apropiem din ce în ce mai mult de El, gustând din Duhul Sfânt, Cel ce lucrează mereu binele în noi şi prin noi.

Şi mai e un lucru şi vreau să reţineţi asta, chiar şi filozofii au spus-o, fără să ştie prea multă teologie: Nu există bine fără Dumnezeu. Nu poţi face binele fără ajutorul Lui. Orice om de pe acest pământ, creştin sau nu, necredincios sau credincios, închinător la idoli sau închinător la adevăratul Dumnezeu, face binele doar prin Duhul Sfânt, fie că e conştient de asta sau nu.

Având acest lucru în minte, orice înaintare în bine, e de fapt o conlucrare şi mai accentuată cu Dumnezeu. Şi pentru că e de toţi acceptat că binele aduce „fericirea” atunci drumul spre fericire este de fapt drumul spre Dumnezeu. Şi ajungem iar la Tatăl care l-a trimis în lume pe Fiul, Hristos, care lucrează în inimile noastre prin Duhul Sfânt.

Fericirea în Ortodoxie este Hristos, dar pentru că Hristos este nedezlipit de Tatăl şi de Duhul Sfânt în tot ce face, fericirea este de fapt comuniune permanentă cu Sfânta Treime:

„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.” (Ioan 14, 23)..

DOAMNE AJUTA..

Iubiții mei, avem azi o Evanghelie [Lc. 15, 11-32] foarte bogată în semnificații teologice…dar dintre ale cărei semnificații vreau să discutăm acum numai trinomul semantic: desfrânare – iertare – îndreptare.

Pentru că el explică, de fapt, logica teologică a acestei a doua duminici din Triod și anume: oricine se poate mântui…dacă își limitează des-frânările/ dez-lănțuirile de energie interioară, își cere iertare pentru impetuozitatea sa păcătoasă, pentru ieșirea din firesc/ din frâul normalității și intră, după fiecare exces întristător, în calea binelui, a binelui asumat, dorit, care întinerește sufletul omului.

Astfel, deși considerăm adesea, în spațiul ortodox, că desfrânare înseamnă o relație sexuală între un bărbat și o femeie ambii fiind necăsătoriți…și preadesfrânare…relația sexuală extramaritală dintre doi oameni căsătoriți…care își înșală, fiecare dintre ei, soțul/ soția…desfrânarea, din perspectivă scripturală și patristică, înseamnă cu mult mai mult: ieșirea din normalitatea firii.

Și desfrânarea, așadar, nu se reduce la sexul nepermis, deși îl înglobează…ci reprezintă toată ieșirea din firescul nostru.

Pentru că avem, în limba română, prefixul des, cu sens privativ/ negaționist, contopit cu substantivul frâu…care exprimă cenzura personală, grija la detalii, respectarea normalității ontologice.

Iar ați păstra și lucra energiile și potențele cu grijă, a te înfrâna, a te cenzura înseamnă a te feri de excese.

Adică de mâncatul mult, de băutul mult, de visatul mult la lucruri nepermise, de sentimentalismul fără rațiune…care se pierde în dorința unui frumos fără folos real, de excesul de nervi, de excesul de muncă, de excesul de oboseală, de excesul de dorințe minore…

A vedea imagini și filme erotice pentru a te excita și a te masturba înseamnă desfrânare…după cum desfrânare înseamnă și visarea la femei sau bărbați în același sens erotic.

Dar desfrânare înseamnă și suprasaturarea stomacului…când noi avem nevoie doar de o anumită cantitate de mâncare și de băutură…iar noi mâncăm până ne doare nu știu care organ intern sau vomităm…

Excesul de sentimente sau de nervi, de căutări și griji ridicole…sunt tot des-frânare…pentru că nu ne calmăm, nu ne ponderăm căutările…nu ne reținem la cât ne trebuie.

Și tot ce nu ne trebuie…tot ce e prea mult…e un exces…adică o acțiune fără frâu…desfrânată…

Iar toată viața fiului mai tânăr din parabola de astăzi, de până la cererea iertării…e un exces…o desfrânare.

Pentru că frânarea reală a firii noastre începe atunci când conștientizăm faptul că răul ne destructurează interior iar binele ne personalizează, ne împlinește interior și ne asigură sănătatea sufletului și a trupului.

Mâncăm în exces, muncim în exces, nu avem nicio grijă, ne facem de cap?…Dacă da, atunci urmează bolile…și degradarea morală.

Excesul se transformă în dureri, în boli, într-o conștiință bolnavă, în lipsa de relații autentice, în necunoaștere de sine.

Însă, dacă înțelegi că ți-ai făcut răul cu mâna ta, dacă ai ajuns la conștiința că trebuie să schimbi unele lucruri din tine…atunci ieși din desfrânare…și optezi pentru înfrânare…

Și cauți iertarea lui Dumnezeu și a oamenilor pe care i-ai exasperat cu conduita ta rea.

Relații sexuale pasagere? Droguri? Țigări? Furturi? O viață trăită în minciună și în bădărănie? Nu știi ce înseamnă familie normală sau mers la Biserică? Cunoști numai lașitatea, parvenirea și turnătoriile?

Toate acestea sunt o acumulare demonică care te umple de greață…atunci când nu te mai suporți…nu te mai vrei…te vezi urât și singur…

Singur în tine…mirosind a moarte…și neavând bucurii reale.

Atunci vine…căutarea iertării ca ieșire din groapă!

Vrei să evadezi din închisoarea vieții tale…vrei să îți pierzi urmele rele…

Și de aceea ieșirea din desfrânare/ din exces…se poate face oriunde pe acest pământ…și în orice clipă…pentru că nevoia de libertate interioară, de demnitate duhovnicească…e mai mare decât povara lucrurilor rele.

Însă dorești libertatea iertării…numai dacă te-ai suprasaturat de rele…de impostură, de minciună, de vanități fără sens.

Fiul mai tânăr vine la Dumnezeu, la Tatăl său ceresc, îmbâcsit de rele, plin de greață față de ceea ce ajunsese.

Tocmai de aceea cererea iertării nu ia în calcul rușinea…pentru că rușinea păcătoasă e semnul că încă nu ți-a ajuns cuțitul la os…că încă mai crezi păcatul ca ceva „bun”, „delicat”…

Dar când păcatul…orice păcat…ți s-a arătat în tine ca o urâciune, ca o moarte…pentru că ai văzut că niciunul nu te îngrașă, nu îți îngrașă inima cu seninătate…cu pace…atunci nu mai zâmbești pervers când vorbești despre păcat, despre orice păcat…pentru că nu te mai poți bucura de ceea ce te omoară încet…dar sigur…

Și bărbăția duhovnicească se naște tocmai de aici: de la lipsa de bucurie față de păcat.

Pentru că păcatul, oricare ar fi el, nu e o bucurie…ci o rană mortală.

De aceea nevoia, nevoia nestăvilită de iertare.

De iertarea lui Dumnezeu care te împacă cu tine, care te face să vezi cât îți este de ajuns…care e măsura ta…și care te face să simți nevoia unor prietenii reale, cu oameni ca tine, care se despart de rău, de desfrânare, de exces în fiecare clipă…pentru că au gustat, până la fund, paharul morții păcatului…

Și convertitul autentic, cel care caută iertarea lui Dumnezeu în mod continuu, are dorința mereu vie de a se în-drepta/ de a trăi în ceea ce e drept, frumos, sfânt, curat…

Pentru că harul iertării lui Dumnezeu, primit prin Taina Sfintei Spovedanii și prin toată slujirea Bisericii, e cel care ne umple de dorința de îndreptare continuă, de aprofundare continuă, de luminare continuă.

Și de aceea am spus că vreau să vorbim astăzi despre această treime de cuvinte: desfrânare – iertare – îndreptare, pentru că ele reprezintă calea de la moarte la viață, calea soteriologiei personale, a mântuirii.

Și oricând și oriunde păcătuim…avem nevoie de ridicarea din păcat și de iertare…și de schimbare a vieții prin înfrânare, prin atenție, prin depărtare față de excesele trecutului.

Dumnezeiasca Scriptură extinde realitatea desfrânării până o face sinonimă cu idolatria. Și aceasta, pentru că idolatria, închinarea la alți dumnezei…sau teologia falsă…sunt cele care ne duc spre un alt fel de actualizare a energiilor ființei noastre, adică spre ieșirea din normalitatea ființei noastre.

Iar pentru noi, ortodocșii, teologia, care naște viața și închinarea ortodoxe, e foarte importantă…pentru că de sănătatea ei ține sănătatea vieții și a închinării noastre bisericești.

Acesta e motivul pentru care s-au ținut Sinoade, s-au anatematizat/ blestemat eretici și tot felul de idei desfrânate/ neconforme cu adevărul/ diferite de adevăr…de-a lungul timpului.

Pentru că schimbarea teologiei/ falsificarea ei înseamnă denaturarea realității lui Dumnezeu și a omului.

Iar dacă Părinții Bisericii, de-a lungul timpului, nu ar fi luptat cu cei care brodau minciuni pe marginea adevărului…acum nu am mai fi avut perspectiva unui  Dumnezeu spiritual, plin de iubire și de grijă pentru umanitate, pentru că e Treime de persoane veșnice și iubitoare ci imaginea unui Dumnezeu indiferent și Care ne umple de teroare.

Și nu l-am mai fi văzut pe om ca pe o creație a lui Dumnezeu, care crește prin iubire și comuniune în relația cu Dumnezeu…ci ca pe un ins stingher, fără destinație și fără valoare.

Însă teologia autentică vorbește despre valorile autentice ale existenței. Iar ea, teologia, există, pentru că e darul lui Dumnezeu, ca și viața, dăruite omului ca să privească continuu spre El tocmai pentru ca…să rămână om.

Căci de aceea degradarea umană…suma tuturor exceselor noastre e văzută ca nefiresc, atunci când ne venim în fire/ când ne pocăim: pentru că ne face să înțelegem că omul nu e suma păcatelor sale ci a faptelor care îl mențin în firescul creatural dorit de Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, oricine am fi…oricât ne scuzăm…și oricât de mult credem că nu suntem păcătoși…cu toții avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu.

Pentru că aprofundând voia lui Dumnezeu…vom vedea că și nesimțirea interioară, și lipsa de înțelegere, și lipsa de compasiune, și orice non-acțiune care ne răcește inima…sunt desfigurări enorme ale firii noastre.

Și că renunțând la rău…întinerim interior, ne înfrumusețăm mintea și inima…și această frumusețe duhovnicească e împlinirea noastră.

Dumnezeu să ne dea tuturor această împlinire…ca să nu mai însetăm pentru rău…ci pentru frumusețea slavei Sale. Amin!

(Pr. Dorin - Predică la duminica a-34-a după Rusalii [2012])