În general, oamenii văd religia ca pe ceva opus profanului. De multe ori un hobby, o preocupare mai mult sau mai puţin intensă sau o simplă deconectare din cotidianul al cărui ritm se înteţeşte progresiv de la o clipă la alta. Astfel că, pentru mulţi dintre aceştia mersul la Biserică, de pildă, devine doar un mod prin care individul poate defula frustrările acumulate în timpul săptămânii. La un anumit moment dat, stările acestea de „beatitudine” pot crea şi dependenţă; pleacă acasă deconectaţi şi eliberaţi psihologic, urmând ca acest ciclu să se reia la nesfârşit. Or, nu acesta este rolul Bisericii în lume, de a oferi iluzii, ci acela de a fi cale şi poartă spre Împărăţie.

Prin Biserică aflăm că întreaga noastră existenţă este cruce; nu există momente de relaxare spirituală (viaţă în afara Bisericii) pentru cel ce ia în serios noţiunea de „viaţă întru Hristos”. Parcursul existenţial, un continuu urcuş, ni se revelează în înţelegerea mistagogică a unor Taine, în special cele de iniţiere. Acele momente cu adevărat mistice, care uneori smulg zâmbete celor insuficient catehizaţi (e.g. hora de la Botez, cununie ori hirotonie), toate acele cântări bisericeşti, care însoţesc rugăciunile şi gesturile, elogiază sacrificiul perpetuu al fiecăruia, rezultat al asumării interioare a crucii lui Hristos; participanţii (primitorii Tainei) se identifică sfinţilor mucenici, cei care au lepădat banalitatea şi au îmbrăţişat viaţa veşnică.

Totul devine mai clar atunci când această horă – simbol al bucuriei, dar şi cărare a mântuirii – se desfăşoară centrată în jurul Evangheliei – cuvânt al Domnului, dar şi loc al prezenţei divinităţii – şi, bineînţeles, privind către crucea, aflată pe masă, amintind de jertfa filantropică a Mântuitorului, îndemn la imitare personală. Nu este posibil, ne aminteşte părintele Steinhardt, să ajungi la Tabor şi implicit la Înviere, fără să parcurgi Golgota. Iată mersul firesc al lucrurilor în Biserică. Aceasta înseamnă să primeşti, ba chiar să valorizezi suferinţa, acceptându-o şi considerându-o cathartică, parte integrativă a unui întreg.

Departe, aşadar, de accepţiunea occidentală, care urmăreşte idealul atingerii unei fericiri surogat de tip hedonist, urmată oricum, în acest registru, de alte suferinţe inutile şi absurde, pentru că nu sunt asociate lui Hristos. Un modern face orice pentru a se ascunde de moarte, de a nu-i accepta realismul înfricoşător; de aici şi apariţia saloanelor care înfrumuseţează pe cei decedaţi. Moartea este doar un accident; durerea trebuie suprimată cu orice preţ! Până şi analgezicele sunt numite în limba, dar şi ethosul vestic, pain-killer – cel care ucide/ascunde durerea.

O scurtă analiză, fie ea şi succintă, în operele Părinţilor Bisericii ne face să recunoaştem faptul că optica de gândire a iluştrilor predecesori era cu totul alta. Orice moment al vieţii este asociat lui Hristos, noţiuni ca sinergie şi teandrie fiind principii călăuzitoare, departe de coloratura exotică pe care aceste concepţii le au astăzi. La fel cum natura Bisericii este una theantropică, unde există două voinţe (divină şi umană), prin extensie, omul, „o mică biserică” prin însăşi natura lui creată „după chipul şi întru asemănarea” cu Fiul, îşi trăieşte viaţa, urmând îndeaproape cele două seturi de valori (divino-umane) mărturisite în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan.

În afara lui Hristos totul pare absurd, iraţional. Îmbrăţişând adevărurile de credinţă in integralitatea lor şi nu preferenţial se petrece acea profundă schimbare a minţii, numită de părinţii filocalici, metanoia – o trecere dincolo de logica umană reducţionistă şi îmbrăţişarea modalităţii de fiinţare ortodoxă şi ortopraxică sau „mintea lui Hristos”. Avem convingerea că formulele de la Sinodul VI Ecumenic nu sunt doar concluzii teologice, ci reprezintă mărturii doxologice, dinainte stabilite în modus-ul vivendi al Bisericii Catolice (universală sau ecumenică). Mărturia conform căreia Hristos este deopotrivă Dumnezeu adevărat, dar şi Om adevărat, ar trebui să ne spună că acest aspect ne guvernează şi nouă viaţa.

Pornind de la îndemnul paulin adresat locuitorilor din Tesalonic, „Rugaţi-vă neîncetat!”, creştinul, nescufundat în obscurantismul spiritual al lumii secularizate, ştie că nu există momente ale lipsei lui Dumnezeu din viaţa sa. Şi se comportă ca atare, vieţuind în deplină trezvie duhovnicească, trăind perpetuu în tensiunea aşteptării Domnului. Pentru ei nu există viaţă şi/sau religie, ci religia este viaţa lor şi invers. Poate că nu există moment mai grăitor în scrierile Părinţilor care să exprime mai bine rolul ispitelor în viaţa noastră decât acesta, surprins de Atanasie cel Mare, în „Viaţa Sfântului Antonie”: după o îndelungă rezistenţă în faţa suferinţelor, „răbdând durerile rănilor”, „ridicând glasul său către Domnul, a zis Antonie: Unde ai fost, preadulcele meu Iisuse? – şi glas de sus s-a făcut pentru dânsul: Antonie, aici eram şi aşteptam să-ţi văd tăria. De vreme ce tu ai răbdat şi nu te-ai lăsat biruit, de acum îţi voi fi pururi ţie de ajutor şi te voi face niciodată biruit…”.

Nu trebuie să fii un Părinte al pustiei ca să Îl ai tot timpul în inimă pe Dumnezeu. Nu trebuie să renunţi la familie, avere, loc de muncă, pentru a te desăvârşi. Sfântul Siluan Atonitul, de pildă, vorbeşte despre acel creştinism „de cetate”, care promovează monahismul interiorizat, oameni care se îndeletnicesc cu rugăciunea continuă, gândul la Dumnezeu şi la Judecată. Pentru aceştia Liturghia se prelungeşte extra muros şi nu este limitată de factorul temporar sau spaţial. Cei ce „au văzut lumina cea adevărată şi au primit Duhul cel ceresc” merg în lume (ite misa est!) şi răspândesc lumina lui Hristos tuturor celor care vor să o primească.

(Preot Manuel RUSU - Sensul cathartic al religiei)

Când vede că sufletul nu s-a întărit încă în smerenie, Domnul îi retrage harul. Dar tu nu-ţi pierde curajul pen­tru aceasta: harul este în tine, dar ascuns. Obişnuieşte-te să tai gândurile de îndată ce se ivesc. Dacă însă uiţi şi nu le depărtezi de îndată, atunci adu pocăinţă. Sileşte-te ca aceasta să ajungă o obişnuinţă. Sufletul are obişnuinţe: cum s-a obişnuit, aşa va lucra apoi toată viaţa.

Omul bun are gânduri bune, omul rău are gânduri rele; dar fiecare trebuie să înveţe să lupte cu gândurile şi din rele să le facă bune. Acesta e semnul unui suflet experi­mentat.

Vei întreba, poate: Cum se face aceasta?

În chipul următor: aşa cum omul viu simte când îi este frig sau cald, aşa şi cel ce a cunoscut din experienţă pe Duhul Sfânt simte când în sufletul lui este harul şi când se apropie duhurile rele.

Domnul dă sufletului înţelegere să cunoască venirea Lui, să-L iubească şi să facă voia Lui. Tot aşa, sufletul cunoaşte şi gândurile care vin de la vrăjmaşul nu după înfăţişarea lor din afară, ci după lucrarea lor asupra sufletului.

Aceasta se cunoaşte prin experienţă; dar pe cel ce n-are experienţă vrăjmaşii îl amăgesc uşor.

Vrăjmaşii au căzut din mândrie şi, ca să ne atragă şi pe noi, ne aduc gânduri de laudă. Şi dacă sufletul primeşte laudele, harul îl părăseşte până când sufletul se va smeri. Şi aşa, toată viaţa sa învaţă omul smerenia lui Hristos şi, până când nu o va fi învăţat, sufletul nu cunoaşte odihna de la gânduri şi nu se poate ruga cu mintea curată.

Cine vrea rugăciunea curată nu trebuie nicicum să cu­noască ştirile din gazete, nu trebuie să citească cărţi rele nici, împins de curiozitate, să caute să ştie ceva despre via­ţa altora. Toate acestea aduc în minte gânduri necurate, şi atunci când omul vrea să le descurce şi lămurească, ele se încurcă din ce în ce mai mult şi chinuie sufletul.....

DOAMNE AJUTA..

Alegerea. Cel mai greu şi mai dificil moment în viaţa unui adolescent. Pentru mine cel mai important moment a fost când m-am trezit într-o dimineaţă şi am spus că: Eu de azi merg la Biserică. Nu ştiam de unde a venit acest gând, nu ştiam ce m-a determinat să fac acest lucru, ştiu doar ca un dor m-a cuprins, dor de ceva... de dincolo de lume, şi acum ştiu ce era: dor de Hristos, dor de Cel care m-a zidit. Să alegi ţine de libertatea noastră.

Nimeni nu te obligă să fii al lui Hristos, dar nimeni nu îţi garantează că nu vei şi suferi din pricina alegerii. Unii tinerii din prezent merg în suferinţă legaţi la mâini şi la ochi, căci au Cuvântul lui Dumnezeu lângă dânşii şi nu în ei înşişi! Sunt precum bogaţii din slujba vecerniei mari: “Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce îl căuta pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele!”

Da, tinerii noştrii sunt bogaţi, au ce dărui, sunt atât de minunaţi! Eu sunt înconjurat de tineri minunaţi! Tinerii sunt extraordinari! Ei au probleme, întrebări, frământări. Dacă noi care mergem pe Calea Bisericii nu îi ajutăm, atunci cine? Putem face din problemele lor, problemele noastre, din întrebările lor, întrebările noastre, din frământările lor, frământările noastre, pentru că aşa a luat şi Hristos asupra Sa toate durerile noastre! Da El le-a purtat, le poartă şi noi tot spre El arătam cu degetul! Prin aceste frământări, întrebări noi putem ajunge la coarda lor sensibilă, le putem spune un cuvânt de mângâiere, un cuvânt de alinare, să le dăruim o îmbrăţişare.

În acestea se propovăduieşte credinţa în Hristos - în iubire sinceră şi interes sincer pentru celălalt. Să fie celălalt ce eşti tu însuţi pentru tine. Şi atunci ei văzând că nu îi chinuim cu morala creştină (unii se simt atât de stingheriţi) vor înţelege că deşi noi trăim aceleaşi probleme ca şi ei, noi am găsit o şansă la Dumnezeu, în Biserică. Numai aşa vor veni către Hristos. Va veni timpul şi când vor fi curioşi de ce noi putem trece mai uşor prin necazuri în braţele Domnului. Slavă Domnului că aici e bună curiozitatea!!!

Atenţie ce alegere facem, ca un cuvânt luminează mintea omului, iar un altul dărâma. Eu mi-aş dori să nu greşesc, dar greşesc şi cad şi eu, dar slavă Domnului nu vreau să mă despart de Hristos iubire pe care încep să îl cunosc! Da, tinerii sunt bogaţi prin ceea ce sunt ei, dar flămânzi dacă nu îl au pe Hristos drept model moral. Spunea părintele mai în sens de glumă, mai în serios că n-a văzut pe nimeni de când e preot să leşine de emoţie la Sfânta Liturghie, în schimb la Michael Jackson a văzut atâţia... Dincolo de vorbele părintelui de fapt se vede cât de flamanda e lumea, câtă nevoie e de hrană bună, care să ajungă în găurile sufletului, adică în rănile fiecăruia dintre noi. Şi mai ales de modele morale creştine adevărate. Doar iubirea poate fi vindecarea generaţiei tinere, dar din păcate cei puţini rămaşi azi creştini le e frică să meargă la iad cu tinerii neinteresaţi de credinţă, căci se sălăşluieşte teama, teama prin care iubirea apune şi stăpâneşte moartea... de aceea vine Hristos... la Judecată... să refacă unitatea primordială, dintre oameni şi Creator, dintre oameni şi univers, dintre fiecare om cu propriul lui suflet...

“De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. (Corinteni, Cap13, vers 1-8)..

DOAMNE AJUTA...

Am ieşit afară. Vroiam ca aerul rece să-mi limpezească gândurile, să mă trezească din amintiri, din visare. Am privit pentru câteva secunde totul. Era o privelişte atât de sumbră. Absolut totul era acoperit de-o pătură de tristeţe. De tăcere. Nu, nu era pace, era o tăcere care acoperea o mie de strigăte, de lacrimi. O tăcere care te înspăimânta pentru că nu lăsa să se vadă sau să se audă altceva în afară de ea. Era o tristeţe care parcă venea de sus, chiar şi cerul însuşi părea atât de alb, atât de trist.

Păşeam în timp ce-mi doream să găsesc ceva. Nu ştiam ce caut, de fapt, cred că nu-mi dădusem seama că vreau să găsesc ceva. Mergeam printre oameni şi-i priveam. Căutam ceva... vroiam să găsesc ceva la ei, în ei. Nu ştiam încă ce. Am început să le studiez chipul, privirile. Oamenii veneau din fiecare parte, se întâlneau, se ciocneau unii de alţii şi fiecare privea prin celălalt. Cât de trist poate fi să priveşti prin omul din faţa ta? Să murmuri un "Scuze" doar pentru că aşa fac "oamenii civilizaţi", dar să nu-ţi pese dacă i-ai spus acest " scuze" unei fiinţe umane sau unei pietre.

Cred că din faptul că oamenii nu se mai privesc unii pe ceilalţi ci privesc prin ei, văzându-şi doar propriile ambiţii, propriile dorinţe, obiective, începe adevăratul iad. În momentul în care nu mai vedem în persoană de lângă noi o fiinţă umană atunci suntem capabili de cele mai mari monstruozităţi, pentru că ne vedem doar pe noi înşine, doar dorinţele noastre de a ne atinge scopurile, de a avea ceea ce vrem, chiar dacă ceea ce vrem nu ne face fericiţi, noi nu ne mai gândim la fericire, ne gândim doar că vrem şi atât. Ne mai văzând oamenii de lângă noi, ne mai simţindu-i, lăsând să cadă pe ochii noştri un văl de indiferenţă, de irascibilitate, de nerăbdare ajungem să-i considerăm nişte fiinţe peste care noi putem călca, pe care putem să le distrugem, căci ei nu contează. Tot ceea ce ajunge să conteze pentru noi este să ne satisfacem poftele, să fim noi satisfăcuţi, să fim noi împliniţi din punct de vedere material, căci spiritual, nu se poate vorbi de "împlinire"în astfel de situaţii.

Îmi amintesc ce ne-a spus profesorul de religie la oră: "Iadul înseamnă să nu poţi privi chipul celui de lângă tine, să nu te poţi bucura de faptul că este lângă tine" iar noi oamenii asta am ajuns să facem. Am ajuns să nu mai privim chipurile celor de lângă noi, să ni se pară transparente, vedem doar faptul că trebuie să ne atingem scopurile prin orice mijloace, vedem doar ambiţiile, nevoile, cererile, dorinţele, plăcerile, obiectivele, poftele noastre, iar restul e doar un decor nesemnificativ.  Am continuat să merg şi să caut. Vroiam să caut ceva diferit faţă de ceea ce văd nonstop. Nişte chipuri reci, inexpresive, cu priviri încărcate de furie, blazate, dorinţe tăcute. Toţi se grăbesc, dar de fapt, nimeni nu face nimic. Toţi forfotesc, dar de fapt, toţi sunt atât de morţi.

Dintr-odată aud: "Ai grijă pe unde mergi! " mă întorc şi văd un domn iritat de faptul că o fetiţă s-a lovit de el. M-am gândit "cât de tare l-o fi putut lovi acea fetiţă care avea până în opt ani pentru a-i trezi furia?". De fapt, biata fată nu avea cum să-l lovească, probabil doar l-a atins, ceea ce l-a deranjat pe acel om a fost faptul că pentru o secundă, cineva l-a forţat să se uite în jurul său şi să observe că persoanele acelea care îl înconjurau nu erau acolo de decor, ci erau nişte fiinţe umane ca şi el. L-a deranjat faptul că pentru o secundă cineva i-a distras atenţia de la el însuşi, de la scopurile lui, de la ceea ce vroia să facă, de la locul unde vroia să ajungă.

A văzut în acea copilă o piedică. O piedică ce îl face pentru câteva momente să se oprească din drumul său, să iasă câţiva paşi din cercul său strâmt "apărat" de ziduri înalte construite din nepăsare, insensibilitate şi egoism şi să facă efortul de a nu mai privi spre obiectivele lui ci să privească spre cei din jurul său. Asta a fost de fapt ce l-a deranjat.

Mi-am dat seama că omul îşi construieşte un adevărat iad. El însuşi. În fiecare zi mai ridică o cărămidă şi astfel îşi face un gard tot mai înalt fără nicio uşă, fară nicio scăpare. Şi-l construieşte în fiecare moment în care respinge pe cei din jur, în care răneşte pe cineva, în care nu ştie să aprecieze ce are în jurul său, în care nu ştie să mulţumească, în care nu ştie să vorbească frumos, să ierte, să iubească, să spere, să viseze, să zâmbească, să aibă credinţă. În clipa în care îşi dă seama de ceea ce a făcut începe să sufere, să urască, să devină trist, apatic, indiferent, furios, rău, insensibil, egoist, insuportabil. Nu face nimic pentru a ieşi din iadul său, ci ajunge să se complacă în el, să i se pară ceva normal, ajunge să numească acel iad " viaţa sa". De aceea omul ajunge să facă cele mai nebănuite dar şi cele mai urâte lucruri, cele mai inumane şi începe să nu mai poată să fie trezit din ceea ce face, pentru că este deja atât de obişnuit să nu vadă nimic în jurul său decât pe el însuşi şi ceea ce el vrea să obţină. Ajunge să nu mai vadă şi să nu mai caute decât modalităţi prin care poate să aibă ce are el chef, ceea ce vrea el. M-am mirat când am văzut cât de identici ne pot face să fim durerea, tristeţea, apatia, blazarea, furia, ura, nepăsarea, lipsa de sensibilitate, egoismul. Erau oameni diferiţi, dar chipurile le erau identice, privirile, grimasele, gesturile chiar şi mersul legănat, nimic nu îi deosebea.

Deja se făcuse mai frig. Devenisem plictisită să-i tot privesc, să tot caut acel ceva, eram poate şi eu un pic tristă, un pic furioasă, un pic nepăsătoare. Am intrat pe poarta liceului cu atitudinea adolescentei care mai degrabă s-ar duce pe front decât la orele de curs. Începuse iarăşi să ningă. Fulgii păreau că-n căderea lor se transforma în nişte lacrimi reci. Dădea impresia că Cineva de sus plânge. Nu mai vroiam nimic, nu mai căutam nimic. Aşteptam doar să se încheie şi ziua aceasta. Ceva mi-a oprit şirul gândurilor, parcă ceva vroia să mă oprească în loc. Era un zâmbet atât de cald, de vesel, atât de sincer, atât de nevinovat. Un zâmbet pentru mine. M-am întristat când mi-am dat seama că nu pot zâmbi şi eu la fel. Că tot ce pot face este să schiţez o mişcare a buzelor atât de falsă. M-am gândit la zâmbetul acela toată ziua. Oare persoana respectivă îi văzuse pe oamenii de afară? Văzuse lacrimile care cădeau neîncetat de undeva de sus? Poate că nu văzuse, poate că acesta era motivul pentru care putea zâmbi astfel. Sau poate invers, văzuse totul şi oamenii şi lacrimile şi s-o fi hotărât că cel mai bun lucru pe care-l poate face este să zâmbească.

Mi-am dat seama că oamenii în egoismul lor, în răutatea lor te pot face uşor să devii ca ei, să renunţi la entuziasmul tău, la optimism, la felul tău de a privi viaţa, să te facă să renunţi să mai cauţi frumosul, binele, să încetezi să mai lupţi pentru ceea ce e corect, pentru visurile tale, pentru iubire, oamenii te pot face să renunţi la valori, la speranţa, la credinţa, să renunţi să mai ai încredere-n viaţă.

Uneori fac acest lucru pentru că nu pot să accepte ca altcineva să vadă altfel viaţa, lumea, pentru că îi deranjează că cineva încă mai are încredere, mai are iubire şi atunci vor încearcă să te facă să fii ca ei, să-ţi pierzi credinţa, speranţa, iubirea. Nu trebuie să-i urâm pentru asta, pentru că prin ură nu rezolvăm nimic.

Trebuie să înţelegem că poate ei nu au fost învăţaţi să iubească, să dăruiască. Alteori te fac să te schimbi prin simplu fapt că se poartă în felul în care o fac, tăindu-ţi aripile, făcându-te să nu mai ai nicio aşteptare, nicio speranţă, niciun motiv pentru care să încerci să faci ceva bun pentru că vezi că ei tot pe drumul acela merg.

Însă nici nu poţi să le permiţi să te schimbe, să devii ca ei, pentru că astfel vei uita să trăieşti cu adevărat. Tot ceea ce poţi face este să încerci că prin felul tău de a fi, de a te comporta să le arăţi că trebuie să se schimbe, că pot să dăruiască şi altceva decât egoism, nepăsare, tristeţe, cuvinte dure şi priviri de gheaţă. Iar dacă nu reuşeşti, păstrează-ţi totuşi zâmbetul şi aşteaptă că poate cândva se vor trezi. Şi poate între timp nu vor mai cădea lacrimi...

DOAMNE AJUTA...

Această carte scrisă de Khaled Hosseini este una dintre puţinele care mi-au captat atenţia şi care mi-au oferit o lectură extraordinară, având în acelaşi timp un mesaj destul de puternic, din care fiecare dintre noi ar putea învăţa ceva. Cu toţii ştim că somnul e foarte la îndemână atunci când citim o carte. Vă asigur că nu face parte din categoria asta!!

Povestea începe frumos, într-o lume prea puţin cunoscută nouă, Afganistan. Amir şi Hassan sunt doi copii diferiţi care forţaţi de împrejurări sunt constrânşi să facă alegeri, care bineînţeles le definesc evoluţia pe măsură ce înaintează în vârstă. Alegerile le fac la o vârstă mult prea fragedă, din copilărie, când mulţi dintre noi poate suntem doar îndrumaţi (în general de părinţi).

În timp ce Amir provine dintr-o familie avută, care-i oferă tot ceea ce-şi doreşte, mai ales din punct de vedere material, Hassan este slugă, copilul sărac, dar cu nişte calităţi de excepţie, o fire blândă şi un extraordinar bun simţ. Se consideră prietenul cel mai bun al lui Amir, chiar dacă acesta din urmă se referă la el, din motive sociale, în conversaţiile cu alţii, ca fiind o slugă. Sunt puse în antiteza caracterele celor doi, calităţile şi defectele. În timp ce unul dintre ei este egoist, răutăcios şi profită de poziţia sa socială, al doilea are discernământul unui adult, înţelege, nu judecă, iartă şi îşi oferă prietenia necondiţionată.

Cartea ne vorbeşte despre prietenie, trădare, şi mai ales iertare. "Vânătorii de zmeie" m-a făcut foarte mult să mă gândesc la aceste lucruri, la atitudinea personajelor şi felul în care aleg să-şi trăiască viaţa. Autorul are un mod aparte de a transmite mesajele cititorului, suspansul apare şi el, lucruri care fac cartea foarte uşor de digerat.

Afganistanul apare şi el în două ipostaze. Culturile şi tradiţiile sunt descrise frumos în prima parte, pentru că ulterior să ne fie prezentat un teatru de război, o imagine cât de cât familiară datorită mijloacelor media de care suntem pur şi simplu bombardaţi.

Eu personal cred că viaţa este extraordinar de imprevizibilă, fiecare alegere influenţează cursul acesteia, viaţa se poate schimba într-o clipă, luând întorsuri neprevăzute, iar Vânătorii de Zmeie este un exemplu perfect, o poveste care se va întipări în minţile şi inimile voastre...

doamne ajuta.

 

Secretele preoţilor şi ale episcopilor

Trebuie să spun din start, pentru toți iubitorii de bârfe, că acest articol nu face nicio dezvăluire ”senzațională” şi nici nu scoate la iveală vreo faptă rea a celor care slujesc în Biserica Ortodoxă, ci pur şi simplu dezbate la nivel general problema faptelor reprobabile cu caracter secret, pe care le fac unii clerici, fie ei preoţi sau episcopi, și care au urmări negative în popor.

Acest articol îi vizează în primul rând pe clerici, dar nu ca o acuză ci ca un semnal de alarmă că noi, poporul, oamenii simpli din Biserică, vedem şi auzim tot sau aproape tot ce se întâmplă în viaţa celor care slujesc la altar, chiar dacă se încearcă ascunderea aspectelor nedemne ale vieţii. Tot de la început fac precizarea că articolul vizează doar pe acei clerici care au ce ascunde, şi a căror fapte sunt de ruşine şi nu pot fi aduse la lumină. Nu vreau sa generalizez, căci ar fi o mare greșeală, deoarece avem mulți clerici vrednici de toată lauda,  dar cine se va simți cu musca pe căciulă, va fi vizat. Însă vizat nu de mine, ci de glasul propriei conştiinţe, de dreptatea lui Dumnezeu, de „securea (care) stă la rădăcina pomilor, şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.” (Matei 3, 10)

Sunt preoţi care nu au secrete şi care sunt sinceri în tot ceea ce fac, şi pentru că au o viaţă curată nu le este teamă ca faptele lor să iasă la lumină. Dumnezeu îi ştie pe fiecare din ei. La fel sunt și preoţi care fac misiune prin familiile lor şi întăresc în credință întreaga parohie, atât prin cuvânt cât mai ales prin faptă, dar sunt deasemenea preoţi care dărămă ceea ce au zidit la predică, prin propriile fapte necreştine sau prin faptele nedemne ale soţiei sau copiilor lor. Dumnezeu îi ştie pe fiecare!

Cât priveşte pe unii episcopi, pe cei pe care i-am cunoscut personal şi pe cei de care am auzit, am aflat că au secrete, şi nu mi-a fost dat să aud până acum de un episcop a cărui viaţă să fie deschisă ca o carte. Ciudat! Chiar ei, care primesc atâta slavă de la oameni, atâta respect, şi atâta har de la Dumnezeu, chiar ei sunt cei care se afişează ca persoane închise şi cu teamă de a se apropia de oameni în mod real, nu doar la suprafaţă. Hristos era mereu înconjurat de mii de oameni, mulţumile îl urmau oriunde, iar astăzi episcopii nu mai au curajul nici să invite un sărac în casa lor. Sunt oameni ai străzii care stau în frig pe lângă palatele episcopilor. Astăzi episcopii stau la masă cu oamenii politici, nu cu săracii. Palatele episcopale sunt saloane de primire pentru primari, senatori, deputaţi, miniştri şi oameni de afaceri dar nu și pentru ciungi, orbi, şchiopi, săraci şi toți năpăstuiții lumii. Dar Hristos Domnul, Arhiereul cel Veșnic și Capul Bisericii se identifică în primul rând tocmai cu sărmanii: ”Întrucât ați făcut unora dintre acești frați mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40)

Pe mine mă doare asta foarte mult! Totuşi în predicile de la amvon auzim cu totul altceva.

Preotul şi episcopul sunt persoane publice şi foarte expuse în societate. Oamenii văd şi analizează fiecare gest al lor cu o atenţie mult mai sporită decât gesturile unui simplu mirean, pentru că toţi aşteaptă să simtă ceva dumnezeiesc în comportamentul lor pe măsura veșmintelor pe care le poartă dar mai ales pe măsura misiunii care li s-a încredințat. Poporul aşteaptă să vadă cum Harul lui Dumnezeu primit la hirotonie lucrează prin preoţi, nu doar la Sfânta Liturghie sau la săvârşirea Sfintelor Taine ci şi pe stradă, acasă și în societate. Oamenii, fie ei credincioși sau nu, au aşteptări mult mai mari de la clerici decât de la mireni!

Din acest motiv, orice mică scăpare din comportamentul lor este hiperbolizată şi va circula foarte repede din gură în gură. Cercetătorii de marketing spun că un client fericit cu experienţa pe care a avut-o după cumpărarea un produs sau a unui serviciu, va împărtăși experienţa sa la două persoane în medie. Pe de altă parte, un client nefericit, care a fost dezamăgit de produsul şi serviciul cumpărat, va povesti dezamăgirea sa la 10 persoane în medie. Prin urmare „păcatele” firmelor sunt de 5 ori mai promovate decât „virtuţie” lor, şi este logic să fie așa pentru că oamenii percep binele ca stare de normalitate şi nu se simt constrânşi să-l povestească, pe când răul îl percep ca pe o anomalie a societăţii şi povestindu-l încearcă să-i îndepărteze şi pe alţii de el, şi indirect încearcă să-l elimine prin atenționare.

Se întâmplă acelaşi lucru şi în cadrul relațiilor pacienți-doctori, și în cadrul relațiilor elevi-profesori, dar mai ales în cadrul relaței popor-clerici: faptele de rușine ale clericilor sunt mai puternic răspândite în popor decât faptele lor bune. Mai ușor se ține minte o faptă rea decât zece fapte bune ale aceleiași persoane. Astfel, uneori patimile clericilor smintesc mai mult decât zidesc virtuţile lor. De aceea ne cere Hristos Domnul să fim desăvârşiţi, ca binele nostru să nu fie slăbit în putere de răul din noi. Acesta este motivul pentru care preotul trebuie să împlinească în viaţa sa tot ceea ce propovăduieşte, pentru că altfel mesajul propovăduirii devine din ce în ce mai diluat, mai slab şi mai ireal în raport cu faptele de rușine. Oamenii se smintesc când văd clerici care nu sunt consecvenți cu învățătura pe care o propăvăduiesc, până într-acolo încât ajung să arunce cu mizerie chiar și în credința propăvăduită.

Sunt preoţi şi episcopi care cred că au secrete pe care oamenii nu le ştiu, sau cred că doar foarte puţine persoane din jurul lor le cunosc. Ceea ce nu realizează este că bârfele despre faptele rele circulă mai repede decât ar dori. Un singur om este de ajuns să ştie ceva rău, iar acel om va împărtăşi „secretul” cu alt om de mare încredere de lângă el, care la rândul lui va împărtăşi şi el secretul cu alţi doi prieteni, și care vor duce vestea tot aşa până ce ”secretul” va deveni public. Astfel, în câteva zile, sute de oameni din toate colţurile lumii află nişte „secrete” pe care clericii în cauză cred că le ţin bine ascunse. Chiar Hristos Domnul zice că „nimic nu este ascuns care să nu iasă la iveală”.

Credincioșii află până la urmă totul și drept urmare se smintesc, iar în sufletele lor se nasc resentimente, repulsie și atitudini anticlericale, adică un efect al lui ”semeni vânt și culegi furtună”.

Să nu ne mai înşelăm că putem face păcatul fără urmări deoarece totul iese la iveală. Şi când zic tot mă refer la tot. Există o singură soluţie: să nu mai păcătuim, doar aşa oamenii nu se vor sminti și îndepărta de Biserică.

Atunci când un cleric face nelegiuri, chiar acele persoane cu care a „colaborat” vor fi cele care vor acuza public starea precară a moralităţii clericilor, adică la nivel generalizat, ca să nu-și dea de gol propria complicitate. Am auzit oameni de afaceri şi politicieni care acuză preoţii şi episcopii de comportament imoral. Ba aş putea spune că tocmai ei, partenerii de afaceri ai clericilor, sunt cei care propovăduiesc societăţii sus şi tare că: „popii sunt hoţi”.

Trebuie să fii naiv să crezi că cei cu care te-nvoieşti la rău vor tace din gură și nu vor face reclamă la ceea ce au văzut. Sunt şi ei oameni, au şi ei aşteptări, vor şi ei să se mântuiască, au şi ei copii de botezat şi tineri de căsătorit. Au şi ei probleme de suflet, deci la preot vor ajunge, şi au şi ei pretenţia să ajungă în faţa unui om sincer şi curat. Gândiţi-vă ce părere au soţia împreună cu copiii unui afacerist, despre preotul cu care soţul/tatăl tocmai a făcut un compromis de natură economică.

Este și acesta un motiv pentru care se duce de râpă credinţa în Dumnezeu a oamenilor simpli, pentru că există slujitori ai alterelor care se străduie să obţină fonduri de la oameni de afaceri sau de la politicieni dar se compromit uneori în diverse feluri pentru asta, apoi construiesc o biserică şi o cantină socială, deși în spate dărâmă sufletele a sute sau mii de oameni.

Credeţi-mă, sunt fapte ale unor preoţi din Banat care smintesc oamenii din Dobrogea. Şi ştiţi de ce? Pentru că oamenii îi ştiu pe toţi ca preoţi şi nu-i interesează că sunt din Timişoara sau din Cluj, ei ştiu doar că slujitorii Bisericii îi dezamăgesc.

Aș vrea să subliniez încă odată că articolul de față are scopul de a trage un semnal de alarmă, acela că oamenii se smintesc de faptele rele ale clericilor pe care aceștia le cred bine ascunse. Oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, ies din sânul Bisericii în tăcere, pe nesimțite, lăsând în clericilor falsa percepție că totul este bine.

Tot cu această ocazie amintesc că motivul pentru care unii preoţi nu mai poartă reverendă în diferite ocazii, este pentru că oamenii se vor uita cu alţi ochi la ei, și vor avea așteptări pe care preoții respectivi simt că nu le pot îndeplini, deși condiția de preot o cere. Preoţii când sunt în restaurant, ştiu că oamenii vor trage cu ochii în farfuria lor şi vor vedea friptura pe care o mânâncă vinerea, în zi de post, știu că vor vedea maşina de lux pe care o au în proprietate şi alte asemenea.

Nu vreau să denigrez slujitorii Bisericii ci urmăresc să stârnesc un sentiment de ruşine în conştiinţe celor care ne îndepărtează de Dumnezeu prin faptele lor. Nu ştiu câţi dintre ei sunt aşa... Dumnezeu îi ştie. Dar vreau doar ca ei să conştientizeze că oamenii vorbesc şi află foarte multe lucruri, lucruri care le alimentează îndreptățirea de sine, patima bârfei, a clevetirii și în final îi îndepărtează pe oameni din sânul Bisericii.

Prin tot ce face ca preot/episcop şi ca om, viaţa însăși a unui cleric este o carte deschisă de pedagogie creştină, din care fii Bisericii învaţă în fiecare zi.

DOAMNE AJUTA..

Domnul meu, astăzi îmi plec genunchii inimii mele la Sfintele Tale picioare mai mult ca oricând. Sufletul mi-e pustiit, vânt şi viscol greu a cuprins inima mea, nici un mădular al trupului meu nu-şi mai găseşte odihna, lacrimile udă obrajii mei ca o ploaie rece de toamnă, greutatea păcatelor mele apasă mai rău ca oricând.

Vino Iubitul Meu Iisus, i-a sufletul meu în braţele Tale, nu-i mai da drumul nicicând, Fă ca picioruşele Tale Sfinte să fie odihna mădularelor mele. Mi-e sete de pacea Ta şi nu o găsesc nicăieri. M-am rătăcit Dragul meu şi nu Te găsesc nicicum. Ieşi în căutarea mea, întinde mâna Ta spre mine, du-mi paşi pe calea Ta. M-am pierdut, Doamne! Nu e lumină în jurul meu, simt o umbră grea în sufletul meu. E goliciunea inimii mele!

Acum ştiu, Domnul meu! Eu nu pot trăi fără Tine, nebună am vrut să fug de Tine, dar oriunde m-am ascuns îmi era şi mai dor de Tine. Te-am părăsit, Doamne! Tu să nu mă părăseşti! Adu-mă înapoi Acasă! Să-mi plec capul pe genunchii Tăi, mâna Ta cea Dulce să mângâie creştetul meu, să nu Te mai pierd Domnul meu, nimeni să nu mi te mai ia, să nu-mi mai fie nici frig, nici sete, să încălzeşti inima mea cea sfârşită, să nu mă mai laşi nicicând, să-mi spui că acum totul s-a terminat, că nimeni nu va mai sta între noi. Nici vifor, nici iarnă, nici ploaie, nici vânt ci-n veşnicie vom sta amândoi!..

doamne ajuta..

Singur într-o lume singură. Interesante cuvinte... dar totuşi, reale?

Până unde poate ajunge singurătatea, de ce ne simţim singuri, de ce nu facem ceva pentru a înlătura singurătatea. Dacă suntem liberi care este rostul singurătăţii? Acestea şi multe alte întrebări ce au la baza singurătatea se crează, singurătatea devenind asemeni chitului care la înghiţit pe Iona.

Paradoxul lumii de astăzi este acesta: cu toată tehnologia care ne înconjoară noi suntem singuri. Dar suntem într-adevăr singuri? De ce ne simţim aşa când până la urmă această viaţă trecătoare se încheie parcă mult prea repede asemeni unui izvor a cărui frumuseţe a fost răpită de razele nemiloase şi de căldura Soarelui ?

Omul nu a fost creat să rămână singur. Dacă nu îşi găseşte împlinirea alături de jumătatea sa, asta nu înseamnă că nu mai are pentru ce trăi. Poate nu sunt în măsură să zic aceste cuvinte din lipsă de experienţă, având doar 19 ani, dar cred cu toată tăria că orice om se poate ridica din starea de singurătate care de multe ori îl cuprinde.

Şi pe mine m-a cuprins, dar încerc să învăţ în fiecare zi să mă ridic şi să privesc darul lui Dumnezeu cu multă fericire. Deseori, când mă simt singură vorbesc cu Dumnezeu, iar dacă nu vorbesc, scriu. Este foarte important să nu rămână toată nedumerirea, toate răspunsurile fără întrebări şi întreaga disperare în tine. Trebuie să ai un dar special... toţi am fost înzestraţi de către Creator.

Dacă îţi cunoşti acel dar special, exploatează-l fiindcă nu se ştie niciodată pe cine îl poţi ajuta, sau pe cine îl poţi face fericit şi implicit eşti şi tu ajutat, eşti tu fericit pentru că iubirea se răsplăteşte cu iubire.

Când ne simţim singuri să ne gândim la Mântuitorul nostru care, timp de 40 de zile a fost singur în pustie, deşi era într-un permanent dialog cu Tatăl Său, al nostru. Cea mai mare greşeală a noastră, a oamenilor este aceea că suntem mereu nemulţumiţi, sfidându-L de multe ori pe Creator.Şi eu am fost nemulţumită de multe ori, până când am fost în situaţia în care mi-am dat seama că nemulţumirea cea dintâi nu avea nici o logică.

Singurătatea este o boală grea, dar nu şi incurabilă. Tratamentul trebuie aplicat în fiecare zi cu nădejde şi iubire. Trebuie să luăm zi de zi pastila încrederii în Dumnezeu, a iubirii aproapelui şi a încrederii în propria persoană, iar atunci tratamentul nu va da greş. Poate că va dura ceva timp până vom scăpa definitiv de boală, uneori chiar fiind riscul ca aceasta să recidiveze, însă având la noi pastilele miraculoase, riscul se diminuează iar vindecarea începe să îşi reverse dulceaţă asupra noastră.

Viaţa este un şir lung iar întâmplările prin care trecem sunt perlele care îmbrăca şirul. Să nu lăsăm momentele triste să ne afecteze, să nu lăsăm singurătatea să ne doboară fiindcă ar fi păcat să ne irosim viaţa în acest fel. Sunt mii de oameni care au nevoie de ajutorul nostru, de mângâierea noastră, însă singurătatea, arma diavolească ne împiedică să vedem aceste lucruri, transformându-ne viaţa într-un calvar. Poate te simţi uneori prizonierul vieţii tale, însă nu uita că întotdeauna cheia este la tine, doar tu având posibilitatea să te eliberezi.

Niciodată să nu te subapreciezi, să zici că nu poţi să faci ceva anume, pentru că te minţi pe tine însuţi. Orice pe lumea asta are rezolvarea, numai moartea nu şi chiar şi acea fiind doar podul pe are trebuie să îl trecem pentru a merge spre fericirea veşnică, sau din păcate spre chinul veşnic, aşa că fruntea sus, priveşte înainte şi mulţumeşte-I mereu la Dumnezeu pentru toate. Toţi suntem incluşi în planul Lui sfânt, nimeni nu este copil orfan....

DOAMNE AJUTA..

Doamne ajută! Am văzut pe site secţiunea "Recomanda tinerilor o carte care ţi-a plăcut" şi aş vrea să recomand şi eu o carte care pe mine m-a impresionat foarte mult: Viaţa şi minunile Sfântului Ioan Iacob (Hozevitul de la Neamţ).

Finuţul nostru s-a născut în dată de 5 august, ziua prăznuirii Sfântului Ioan Iacob. Am considerat potrivită aceasta carte ca primul nostru cadou pentru micuţ (încă nu era botezat), mai ales că îi poartă şi unul dintre nume. M-am gândit că dacă tot am cumpărat această carte, nu ar strica să o citesc şi eu înainte de a o face cadou.

Este o carte care te aduce în contact direct cu un sfânt al zilelor noastre. Totul e real şi recent, iar cel mai mare efect asupra mea l-au avut pozele. Ele sunt reale, sunt de netăgăduit, vorbesc de la sine şi nu mai lasă loc de interpretări sau teorii inutile.

Sfântul Ioan Iacob e un sfânt roman, e de aici, de pe aceste meleaguri, nu de undeva departe. A trăit recent (23 iulie 1913 - 5 august 1960), arătând prin exemplul propriu ca şi în aceste zile se poate ajunge la sfinţenie.

Pentru mintea umană de azi, care cere tot timpul dovezi clare şi care are tot timpul nevoie de justificări palpabile, pozele cu moaştele sfântului sunt o întărire a faptului că Dumnezeu lucrează prin oameni, că Dumnezeu există.

Într-o lume în care atâtea culte şi secte creştine simplifica, minimalizează şi desconsidera multe aspecte ale Dreptei Credinţe, viaţă şi moaştele Sfântului Ioan Iacob dau mărturie despre Adevăr, despre unicul şi singurul Adevăr, despre valoarea Sfintei Tradiţii, care include şi cinstirea moaştelor. Nu cinstim nişte oase, nişte fire de păr, câţiva metri pătraţi de piele şi nişte haine vechi, ci noi ortodocşii cinstim omul,

Atât sufletul lui cât şi trupul lui, care I-a urmat lui Hristos în toate. Omul care prin vieţuirea să exemplară s-a umplut de Duhul Sfânt, Duh Sfânt care continuă să lucreze şi după moartea trupească. Dovada acestui fapt sunt minunile pe care Sfântul Ioan Iacob, din milă Bunul Dumnezeu, le face în aceste vremuri.

Pentru toţi cei rătăciţi de la Dreapta Credinţă, care însă cred în Iisus Hristos, aş avea o întrebare: Când un om se roagă Mântuitorului, se roagă doar părţii dumnezeieşti, său şi celei trupeşti? Iisus Hristos îmbina cele 2 firi, în El cele 2 firi sunt Una, pe vecie. (Să nu uităm că pentru păcatele şi răutăţile noastre Mântuitorul nostru Iisus Hristos are trup pe vecie). Iar dacă cinstim, respectăm şi credem în Învierea cu trup şi suflet a Mântuitorului, atunci să-i cinstim şi pe prietenii Lui, pe sfinţii Bisericii dreptmăritoare, cu aceeaşi evlavie şi în acelaşi fel: atât sufletul (prin rugăciune) cât şi trupul (prin cinstirea moaştelor).

Dacă vreţi credinţa ortodoxă reală, autentică, concretă, vizibilă, recentă atunci această carte este cea mai indicată.

Doamne ajută!

Iubiții mei, în această zi începe Triodul…adică pregătirea pentru Paști. Și în tot acest drum vom fi când vameși…când farisei…

Adică când smeriți…când infatuați…

Și de aceea drumul nostru este cu vale…și deal…cu deal…și vale…cu ridicări și coborâșuri.

Cât de mari ridicări…ascensiuni duhovnicești?

!!!!

Însă căderile…o, da, căderile…în păcate…sunt multe, grele și rele…

Cel care nu știe logica înaintării duhovnicești…crede că duhovnicia/ sfințenia…nu are iluzii…căderi…rușine…

Ba da, are!

Însă sfințenia nu e suma locurilor în care n-am cedat păcatelor…ci e forța duhovnicească a iubirii pentru Dumnezeu…aceea care nu ne lasă de a pactiza…interior…cu necurăția…cu lipsa de frumusețe.

E dorința, fără răgaz…pentru bucuria cu Dumnezeu.

Nu, nu e o problemă care se înțelege de la sine…parabola de astăzi [Lc. 18, 10-14].

Nu știm ce e smerenia…și nici ce e infatuarea…și lipsa de recunoștință…până nu ne curățim de patimi…până nu privim limpede, profund, în sinele noastre.

Pentru că smerenia nu e părerea smerită despre noi…ca sumă a tuturor greșelilor și neputințelor noastre…după cum infatuarea nu se confundă cu înălțarea minții și cu o părere călduță despre noi înșine.

Pentru a te infatua îți trebuie daruri, harisme mari…pe care să le terfelești…să le calci în picioare…crezând că ți s-au dat numai ție…

Pe când, pentru a te smeri cu adevărat…trebuie să te umpli de mare pocăință…de multe vederi dumnezeiești…de multă sfințenie…ca să înțelegi cât de mic ești tu…pe lângă Dumnezeul slavei.

Și patima infatuării…și harisma smereniei au nevoie de oameni cu mari sporiri duhovnicești și intelectuale…și nu de leneși.

Un om genial…cu scrieri fluviu, cu compoziții muzicale…cu o măiestrie picturală enormă…au motive serioase…reale…de infatuare.

Ei se cred mari…pentru că sunt mari.

Însă încep să se creadă mari la modul negativ…uitând…că măreția artei lor e darul lui Dumnezeu…

Și infatuarea începe din momentul…în care îți asumi…ceea ce nu poți asuma: izvorul artei tale, care e harul lui Dumnezeu.

Când te pui pe tine în locul harului lui Dumnezeu…atunci începe decăderea ta artistică.

La fel, cine se poate infatua, cine se poate înălța cu mintea, cine poate crede lucruri mari despre sine…decât un om duhovnicesc plin de harisme și minuni?

Și acesta e motivul pentru care toți Sfinții lui Dumnezeu au căutat să fie minimalizați, să fie vorbiți de rău sau se vorbeau de rău…tocmai pentru a nu lăsa loc acestei bune păreri despre ei înșiși.

Pentru că buna părere despre tine te face vedetă duhovnicească.

Și vedetismul în materie de viață duhovnicească te face să cauți laude, onoruri, adepți…pe măsură ce o lași, tot mai moale, cu munca teologică, cu asceza, cu curățirea de patimi.

Bineînțeles oamenii te pot aprecia…te pot asculta cu nesaț…te pot publicita.

Problema însă nu stă în ce spun alții despre tine…ci în ceea ce crezi tu despre tine.

Pentru că infatuarea se traduce tocmai prin faptul…că ajungi să crezi că ești altul…decât ești.

Uneori nu poți fugi de laude exagerate…dar, de fiecare dată, poți face acest gest în inima ta: de a nu le accepta.

Pentru că de la a nu le accepta…începe toată coborârea în smerenie…

Și omul care se știe…care își știe și își vede păcatele…patimile…la modul abisal și cu consternare…cu durere…cu jale…nu și le minimalizează…și nu poate fi mințit de nimeni cu o părere „curată”, „parfumată” despre el.

În ce interval ne mișcăm noi atunci?

În intervalul compromisului…al lejerității…al nebătăii de cap.

Închidem ochii pentru că avem nevoie…

Ne gândim că e mai bine…mai ușor…decât mai repede…ca să nu ne îmbolnăvim subit…

Ne spunem că merge și așa…fără schimbări…pentru că și noi suntem greu de urnit spre bine.

Călduți…vorba Apocalipsei.

Suntem călduți…și înceți…

Ne e teamă de prea mult bine…sau de prea mult rău…de aceea nici păcate mari nu avem…nici virtuți mari nu avem.

Însă lenea noastră…lâncezeala noastră…insensibilitatea noastră…sunt cele care ne schimbă, în timp, credința…din ceva viu…în ceva abia respirabil…

Cum ne putem îndrepta…din ce nu ne place că suntem…că am devenit?

Fiecare trebuie să își caute răspunsul la întrebare…stând în fața lui Dumnezeu.

Și, garantez acest lucru: Dumnezeu nu ne lasă fără un răspuns despre noi…despre ce trebuie să facem fiecare dintre noi…dacă problema se pune stringent...pe viață și pe moarte…cu seriozitate bărbătească.

Pentru că bărbăția e virtutea ascetică și a bărbaților și a femeilor…prin care recunoaștem ce suntem…și ce trebuie schimbat în noi. E eroismul sincerității noastre…

Dumnezeu răspunde de fiecare dată…la întrebările ultimative…

De fapt asta și așteaptă Dumnezeu: ca să devenim atât de serioși…încât, într-o clipă…să dorim să tranșăm lucrurile foarte clar.

De fiecare dată când stau înaintea lui Dumnezeu…mă cutremur…

Pentru că mă simt dezarmat…fără nimic…gol cu desăvârșire de vreun lucru bun…

Și de fiecare dată…îndreptarea datorată rămânerii înaintea Lui…înseamnă tot mai multă responsabilitate…o tăioasă responsabilitate…și mai multe proiecte…și mai puțin timp pentru mine…și mai mult, tot mai mult timp pentru El și…pentru statul cu El.

Adică îndreptarea nu e doar pentru azi…ci îndreptarea e pentru fiecare secundă…

Chiar dacă până azi…am făcut multe…am trăit multe…am experiat multe…a nu mai vrea…dintr-o clipă…și mai mult…înseamnă a pierde totul.

De aceea nu contează, vorba Sfântului Pavel, victoriile zilei de ieri…dacă azi, în clipa de față…sunt o „epavă admirabilă”.

Cu ce mă ajută bucuria de ieri…dacă astăzi sunt trist ca un demon?

Ce să fac cu tot ce am spus ieri…dacă azi simt că am început să trăiesc net diferit de ieri?

A mă lăuda cu împliniri, cu bucurii trecute…înseamnă a mă infatua…a mă auto-amăgi că sunt fericit…când eu știu că nu sunt…

De aceea, dacă azi, mâine, peste un an…mă simt gol…mă simt nefericit…neîmplinit…a recunoaște toate acestea în fața lui Dumnezeu înseamnă a avea curajul să privesc…cu ochi plânși…propria mea dramă…propria mea părăsire…

Și, deși e foarte dureros să te vezi așa…eroismul mărturisirii…înseamnă ridicarea din gol…din singurătate.

Vă doresc să ieșiți din mințirea de sine…așa cum coborâți dintr-un tren pe peron!

Gara…vi se va părea o liniște dulce…

Amin!

(Pr. Dorin - Predică la Duminica a 33-a după Rusalii [2012])

Ni se pare lipsit de importanţã sã mai vorbim despre credinţã, fie pentru că cei mai mulţi dintre noi ne numim deja credincioşi, fie că, având alte preocupări decât cele religioase, credinţa nu îşi mai are loc în sfera activităţilor noastre cotidiene. Însă, chiar şi cei ce ne numim “credincioşi” suntem puşi în situaţia de a recunoaşte că avem momente în care credinţa ne părăseşte sau o vedem doar ca pe o anexă a vieţii noastre, ceva secundar, rupt de adevăratele priorităţi ale vieţii de zi cu zi. Chiar şi diversitatea sensurilor acestui cuvânt poate genera confuzii în mintea noastră.

Într-adevãr, se pot înţelege multe prin noţiunea de credinţã: o adeziune la o doctrinã sau confesiune, o stare intelectualã, o etichetã, sentimentalism, fanatism, superstiţie, presupunere, părere etc. Însăşi afirmaţia că prin credinţă intrăm în legătură cu o lume nevăzută, ar atrage după sine şi o anume nesiguranţă în credinţă. Mai ales în veacul de acum, când suntem înclinaţi mai mult spre palpabil, când credem doar în ceea ce vedem, considerăm că prin credinţa intrăm într-o zonă plină de incertitudini.

Astfel, “eşti întrebat: şi pentru că nu L-ai văzut se conchide că nu există”. Însă, “concluzia ar fi logică, dacă premisa n-ar fi falsă. Se uită, când se întreabă astfel, că nu tot ce există se vede. În lumea naturală însăşi, există elemente şi puteri care nu se văd şi care sunt totuşi cele mai importante în economia ei – ca electricitatea, puterea magnetică, undele şi însăşi energia şi mişcarea, care formează existenţa materiei.” (Prof. Teodor M. Popescu) Pe de altă parte, aşa cum spunea cineva, avem mai multă încredere în ceea ce se scrie în diferite cărţi, decât în ceea ce ne spune Sfânta Scriptură.

Valoarea adevãratei credinţe constã tocmai în faptul cã ne pune în legãturã cu lumea nevãzutã – dar reală şi prezentă - a lui Dumnezeu, cãci “credinţa este încredinţarea celor nãdãjduite, dovedirea lucrurilor nevãzute” (Evrei 11, 1).  De aceea, Mântuitorul îi fericeşte pe credincioşi: “Fericiţi cei ce n-au vãzut şi au crezut.”(Ioan 20, 29)

Adevãrata credinţã în Dumnezeu înseamnã o relaţie personalã, comuniune vie şi intimã cu El. Îl simţi şi te dãruieşti Lui. Tot aşa au simţit oameni credincioşi ca Noe, Avraam, Moise, Ilie… sau toţi cei cãrora Mântuitorul le-a spus: “Dupã credinţa voastrã fie vouã” sau “Credinţa ta te-a mântuit” şi viaţa lor s-a transformat… De fapt, cuvintele pe care Mântuitorul Iisus Hristos le adresează celor doi orbi, “După credinţa voastră fie vouă” (Matei 9, 29), ne sunt adresate şi fiecăruia dintre noi… După credinţa noastră ne este nouă.

Viaţa, modul nostru de a fi, gândirea, limbajul, concepţiile, mentalitatea, valorile, aspiraţiile… toate sunt în funcţie de intensitatea credinţei noastre… De aici rezultă şi necesitatea credinţei în viaţă căci “niciun om nu este pregătit pentru viaţă, pentru toate bucuriile şi durerile ei, pentru tot ce viaţa are frumos sau urât, greu sau uşor, cum este credinciosul. Nici o ştiinţă, nicio filozofie, nicio artă, nicio lege, nicio concepţie de viaţă nu luminează, nu întăreşte, nu susţine şi nu mângâie pe om în viaţă cât credinţa în Dumnezeu. Oamenii sunt în stare să facă multe lucruri, mari opere şi capodopere de ştiinţă şi tehnică, de artă, dar nu sunt în stare să biruie greutăţi de natură sufletească, să îndeplinească misiuni de natură morală cât cel mai umil dintre credincioşi. Puterea sufletească şi siguranţa pe care le dă omului credinţa sunt superioare cu mult oricărei alta de care poate fi capabil omul”. (Prof. Teodor M. Popescu)

A fi credincios nu înseamnã a vorbi despre Dumnezeu, ci a vorbi cu Dumnezeu în rugãciune. Credinţa nu e doar o însuşire personalã între celelalte, ci e însãşi viaţa noastrã, care izvorãşte din comuniunea cu Mântuitorul Iisus Hristos: “Cel ce trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.”(Ioan 11, 26)

Aceasta este credinţa care nu se limiteazã doar la intelectualism sau sentimentalism, ci este cea la care participã întreaga noastrã fiinţã. Este credinţa prin care nu mai slujim “la doi Domni”, cãci prin ea ne dãruim întru totul lui Dumnezeu, în toate împrejurãrile vieţii. Este credinţa care nu decade într-o simplã “afacere personalã” pe care o avem cu Dumnezeu ori într-o idee pe care o ţinem închisă în noi înşine sau o trâmbiţăm celorlalţi, ci credinţa mărturisitoare prin modul nostru de a trăi, credinţa vie şi “lucrãtoare prin iubire”. Este credinţa prin care gândesc, voiesc, lucrez şi trãiesc cu şi prin Dumnezeu. De aceea, ea este cea mai mare siguranţă, convingere şi bucurie a vieţii. Desigur, pentru o credinţă puternică avem nevoie şi de mărturia altora care au experimentat binefacerile credinţei.

Însă, credinţa este, de fapt propria noastră întâlnire cu Dumnezeu, aşa cum au simţit locuitorii din cetatea Sihar, care îi spuneau femeii samarinence: “Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”(Ioan 4, 42)

Punte de legãturã între Dumnezeu şi oameni, credinţa este dar al lui Dumnezeu sens al vieţii de pe pământ şi izvor al vieţii veşnice, “cãci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sãu cel Unul Nãscut L-a dat, ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaţã veşnicã”.(Ioan 3, 16)

De aceea, “ în toate luaţi pavăza credinţei , cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului” (Efeseni 4, 16).

(Pr. Daniel Camara)

<!-- {lofimg src="/images/stories/2012/02/credinta.jpg"} -->

Iubiți frați și surori întru Domnul, în ce termeni mai putem vorbi despre întâmpinare… despre ieșirea înaintea cuiva… într-o lume în care ușile nu mai au umanitate? În care ușile nu se mai deschid… ci se zăvorăsc tot mai mult?

Nu părem mult prea naivi, noi, oamenii Bisericii, când mai vorbim despre deschidere, dialog, comuniune… când cuvintele de ordine sunt profitul, relațiile pur-comerciale, indiferența și cruzimea față de altul când vine vorba de imaginea proprie…de interesul personal?

Cui îi mai pasă de întâmpinarea lui Dumnezeu…acolo unde nici ei înșiși, oamenii, nu se mai cunosc, nu se mai știu, nu își mai găsesc rostul?…

Și cu toate acestea, pe 2 februarie, în fiecare an…întâmpinarea Domnului înseamnă reamintirea vocației Ortodoxiei.

Adică? Aceea că Biserica trebuie să iasă, în continuu, înaintea/ în întâmpinarea oamenilor…pentru a le da stabilitatea Împărăției…adică viața veșnică.

Ca fiind în lume, omul să nu se simtă un animal cu pofte… și cu frică de moarte… ci o persoană plină de viața veșnică, care trăiește încă de aici ritmul bogat, suplu, al învierii duhovnicești… al vieții veșnice.

Și troparul…troparul zilei…vorbește despre părinți… și, în mod subliniat, despre mame.

Despre vocația mamei: aceea de a-l dărui pe copilul ei lui Dumnezeu. De a-l da în dar lui Dumnezeu…Celui care i l-a dăruit. De a-i reîntoarce darul Lui.

Și astfel spune troparul zilei: „Bucură-te, Cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos, Dumnezeul nostru, luminând pe cei din întuneric”.

Pentru că el, copilul ei, al mamei, al oricărei mame… dacă i-l dă lui Dumnezeu și Dumnezeu rodește în el prin slava Sa…poate fi o lumină… în întunericul ideologic și moral al acestei lumi.

Dacă învață de la Maica lui Dumnezeu să îl crească… copilul ajunge o lumină, un purtător de sensuri adânci și de înțelegeri iluminatoare.

Părinții, conștienți și mulțumitori față de darul primit de la Dumnezeu, pot face o minune din copilul lor…o minune copleșitoare.

Pentru că el poate fi o uimire pentru toți, un locaș al harului, al curăției, al dreptății, al frumuseții cerești și pământești.

Dar pentru a uimi la modul frumos… trebui să răsari în slava lui Dumnezeu…

Trebuie să fii mădular al Bisericii… mădular viu… conștiință vie și iubitoare… în relație continuă cu Dumnezeu și cu oamenii… cu întreaga existență.

Trebuie să fii luminat de raza Treimii.

Trebuie să nu fii întuneric!

Pentru că întunericul nu comunică… nu îmbrățișează… nu se pătrunde de milă… nu are dragoste.

Întunericul răutății are toate ușile închise.

Așa se explică de ce umanitatea… cu atâtea exemple vii de sfințenie… de măreție sufletească… de eroism… preferă o lejeritate morală schizofrenică… preferă urâtul… inconsistentul… mojicia fără mustrări de conștiință.

Stai și întrebi: cum mai pot exista atât de mulți oameni urâți, desfigurați de păcat… într-o lume atât de burdușită cu frumusețe? Cum să calci peste cadavre…când orice lucru din viața noastră reclamă atenție, sensibilitate, duioșie?

Cum?!

Cum de mai putem să ne suportăm simțindu-ne atât de închiși în moarte…în lipsa de frumusețe sufletească?

Despre întâmpinare… împreună cu bătrânul cel Drept, cu Sfântul Simeon… primitorul de Dumnezeu… care s-a veselit dumnezeiește „primind în brațe pe Izbăvitorul sufletelor noastre”.

El…necredinciosul de altădată în ceea ce privește profeția de la Is. 7, 14… unul dintre traducătorii Septuagintei… vede în Pruncul Iisus pe Dumnezeul și Domnul lui… și de aceea Îl întâmpină… și Îl primește cu bucurie mare.

Iar rugăciunea sa [Lc. 2, 29-32], care a devenit emblematică pentru cultul ortodox…care cere slobozirea de viață…s-a făcut după 360 de ani de așteptare…de așteptare a prorociei pe care o negase.

Așa că viața lungă… adâncimea de zile… nu e întotdeauna o binecuvântare… ci o îngăduință dumnezeiască pentru o înțelegere și mai mare… pentru o pocăință și mai corectă… mai proprie vieții tale.

Alături de Sfântul Simeon, Sfânta Ana…avea 84 de ani și slujea lui Dumnezeu, ziua și noaptea, în post și în rugăciune [Lc. 2, 37].

Iar dacă doar un bărbat de 360 de ani… și o femeie de 84 de ani… L-au văzut… L-au sesizat… L-au înțeles… au văzut în Pruncul Iisus, Cel de numai 8 zile după umanitatea Sa… pe Domnul și Dumnezeul lor…înțelegeți cât de minunat lucru e să vedem un copil, un tânăr, un om în prima tinerețe vorbind… și slujindu-I lui Dumnezeu?

Adică întâmpinarea nu e la îndemâna oricui…

Pentru că ieși înaintea cuiva… numai dacă îl înțelegi.

Comentezi lucrările cuiva numai dacă ai sesizat… măreția lor.

Poți să lauzi pe cineva… numai dacă îl știi… îl vezi… te impresionează… te umple de uimire mereu…

Iar dacă nu te lași uimit… sau nu poți fi uimit de oameni… ești încuiat la minte și la inimă…

Ești o fereastră zidită…

Ești o inimă perfidă… și avară… care nu accepți măreția din alții… tocmai pentru că ea este o palmă adusă nesimțirii tale perpetue.

L-au primit pe „Cel ce ne-a dăruit nouă și învierea”.

Pentru că predica adevărului vrea să îl scoată pe om din urâțenia lui pentru a-l umple de învierea harului, a iubirii lui Dumnezeu față de oameni.

Căci predica Bisericii e lumină care-l înviază pe om… care îl mută de la moarte la viață…

Condacul zilei vorbește despre sfințire, despre pace și despre întărirea dreptei credințe în oameni.

Credința ortodoxă trebuie să prindă rădăcini adânci în oameni… până într-acolo încât ea să fie gândirea, viața, modul de a reacționa la tot ce se petrece cu noi.

Și când prinde rădăcini reale… și noi devenim pomi ai dreptei credințe… credința nu mai e un set de întrebări și răspunsuri… nu mai e o problematizare sterilă… ci o jubilare, o bucurie, o încântare continuă… plină de sensuri, de înțelegeri, de bucurii, de mântuire.

Pentru că Îl întâmpinăm astăzi… și oricând… pe Cel pe care Îl știm… cu Care trăim… prin Care ne mișcăm și suntem…

Înălțarea inimii spre El… țipătul rugăciunii spre El… umplerea noastră de El, de Dumnezeul slavei… e continua întâmpinare, continua înviere, continua cincizecime/pogorâre a Lui la noi ca să ne urce la El.

Întâmpinăm… fără să fim întâmpinați?

Le dorim tuturor mântuirea… și nimeni, de fapt, nu o dorește?

Ne prefacem că suntem „fericiți”, că suntem „alții”…dar nu facem decât să ne mințim cu eleganță?…

Poate că da… sau poate că nu…

Poate uneori ne mințim cu bucurii false…iar alteori chiar ne bucurăm întru Domnul.

Însă soluția e să rectifici!

Să îndrepți ceea ce trebuie îndreptat… pentru ca ieșirea ta din nefericire… să fie o primăvară caldă, calmă… o minune îmbelșugată, plină de bucurie…

Stam și priveam frigul de afară… înfofolirea noastră… nasurile curgând… tusea și scuipatul… Dacă am trăi numai pe vreme bună, temperată… am uita greul… am uita că viața înseamnă încordare… și nu relaxare…

Însă frigul, gerul, viscolul, zăpada de trei metri, rămânerea în câmp, lipsa de perspectivă… aceleași dureri, aceleași dorințe… aceleași neliniști sunt cele care ne unesc și ne vor uni mereu… chiar dacă, în primă instanță, credem că nu avem lucruri în comun.

O, da, avem prea multe lucruri în comun ca ele să fie puține!

Avem nașterea, avem viața, avem aceleași bucurii, necazuri, tristeți, frici…aceeași moarte în față…numai că noi putem îndulci viața sau o putem amărî tot mai mult.

Întâmpinare…

Întâmpinare… și salvare.

Pentru că mântuirea e întinderea brațelor spre Cel ce a venit să ne vindece de toată boala și de toată neputința.

Și boli și neputințe grave ale noastre sunt… lipsa de dialog, lipsa de încredere, neiubirea, nesimțirea, închiderea ochilor în fața martirajului sufletesc și trupesc și a morții dramatice a altora.

Ne prefacem că nu vedem… pentru că ne e frică să ne punem în locul lor.

Și tot fugind de răul altora… dăm, inevitabil, peste greul nostru…pe care, dacă îl trăim singuri, fără alinare, e un cataclism.

Avem nevoie de întâmpinare… de îmbrățișare… de contaminare de bucuriile și necazurile tuturor.

Dacă nu ne pătrund… înseamnă că suntem pe moarte cu sufletul…

Dacă însă durerile și bucuriile altora sunt vii pentru noi… atunci suntem împreună cu cei ce se bucură și cu cei ce plâng, cu cei ce trăiesc.

Însă pe cine… și cum întâmpinăm noi?

Dacă scriem un mesaj cuiva… nu-l întâmpinăm? Dacă zâmbim, apreciem, ajutăm pe cineva…oare nu-i facem bine?

Nu e binele făcut o bucurie care ne face vii?

Nu e, de fiecare dată, vederea cuiva… ceva infinit mai mult… decât nevederea lui?

Întâmpinare… și încântare…

Pentru că atunci când ieși cu toată inima spre cineva…arăți semnele încântării față de vederea lui.

Și când ne încântă oamenii? Nu când ne rugăm pentru ei? Nu când îi citim, zi de zi, în toate faptele, cuvintele și urmele lor?

Ce e încântarea decât descoperirea cuiva mereu, vederea lui tot mai profund, mereu altfel, mereu demn de prețuit?

Din acest motiv… oamenii nu sunt expirați dacă sunt în vârstă… și nu suntmocofani… pentru că nu știu multe lucruri…

Pentru că bătrânețea decantează… pe cele la care tinerețea aspiră.

Și bătrânul înțelept e cel care îl face pe tânăr să vibreze vizavi de propriile sale adâncimi încă nedescoperite… dar întrezărite prin discursul celui în vârstă.

Maturitatea nu înseamnă absolutism experiențial, un răspuns la toate lucrurile…ci înseamnă coacere în experiența personală… Înseamnă evidența palpabilă a unei vieți de om…care a adunat și s-a adunat din lume în fiecare clipă.

De aceea ești și devii tot mai mult lumină, o lumină tot mai mare….pe măsura adevărurilor pentru care arzi și te consumi.

Iar astăzi, fiecare dintre noi, ca niște lumini vii…suntem chemați să Îl întâmpinăm cu dragoste pe Soarele dreptății, pe Cel ce face din noi mărturii ale iubirii Sale nețărmurite.

Câți suntem credincioși… și câți vrem să ne facem credincioși… trebuie să Îl întâmpinăm pe Cel ce ne întâmpină, prin fiecare om, prin fiecare pom, prin fiecare floare, carte și idee… ca să ne bucure.

Un praznic al bucuriei împreună cu Pruncul Iisus, Cel de 40 de zile născut pentru noi dar Care e mai bătrân decât veacurile.

Pentru că maturizarea reală e îmbrăcarea în curăție, în frumusețe, în înțelepciune, în dreapta credință și doxologie, chiar dacă ai cinci, zece, 30 sau 90 de ani.

Și suntem maturi pe cât suntem de Sfinți.

Pe cât dovedim maturitate în credință, în nădejde, în dragoste și în toată viața noastră ascetică și mistică.

Dumnezeu, Cel care ne întâmpină pe noi cu bucurie negrăită, acum și pururea să ne bucure pe noi cu vederea feței Sale, Care e hrana, bucuria și frumusețea noastră veșnică. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș)

Primul lucru: Dimineaţa cînd te scoli, trebuie să te speli pe ochi.
Al doilea: Faci trei închinăciuni zicînd: “Prea Sfîntă Treime, Dumnezeul nostru, slavă Ţie”, “Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă!”.
Al treilea lucru: Rugăciune cît timp poţi: 1 minut, 1 oră.
Al patrulea lucru: Masa, după mîncare rugăciunea de mulţumire.
Al cincilea: La servici sau la scoală sau alte probleme, de la orele 7-15, şi în timpul lucrului, rugăciunea scurtă: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul !” cît de des. Cine trece pe lîngă Biserică se închină, iar de ai timp mergi şi faci o rugăciune, aprinzi o lumînare, cînd vii de la servici, la fel.

La orele 16 masa cu rugăciune înainte şi după mîncare, odihnă un ceas sau alt lucru de nu eşti obosit. Pe la orele 22 înainte de culcare, rugăciune: Acatiste, Paraclise şi culcarea.

Duminica dimineaţa la orele 7 rugăciune, la orele 10 la Biserică la Sfînta Liturghie, apoi după ce iei anafora, vii acasă mănînci, te odihnesti puţin, citeşti cărţi religioase, la orele 17 la Vecernie la Biserică la catehizaţie, unde se fac şi cîntări, iar la orele 20 acasă masa, rugăciune, culcare.

Cele 4 posturi se posteste tot anul, Miercurea şi Vinerea, şi Spovedanie şi Impărtăşanie în aceste posturi.

La diverse nevoi omeneşti se fac urmatoarele slujbe: Cea mai puternică slujbă, la orice nevoie omenească, este Sfînta Liturghie, cu scoaterea de părticele din prescura la Proscomidie.

Pentru cei ce sunt certaţi şi nu vor să se împace, se face Acatistul Sfîntului Fanurie cu post.

Pentru căsătorie, necaz, boală, deznădejde se face urmatoarea rînduială:
1. Se spovedeşte din copilărie pînă la zi cel bolnav, după ce a postit timp de 5 zile;
2. Împărtăşanie, de nu este oprit de canoane;
3. Miercuri şi Vineri mîncare odată în zi, de post, după orele 16;
4. 40 de Sfinte Liturghii, cu scoaterea de părticele de la Proscomidie pentru cel în cauză;
5. Citirea Psaltirii timp de 40 de zile;
6. La Miezul nopţii, de 33 de ori “Tatăl nostru”, după fiecare cîte o metanie;
7. Dimineaţa Acatistul Maicii Domnului, iar seara, Paraclisul Maicii Domnului;
8. Rugăciunea continuă: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul !”;
9. Taina Sfîntului Maslu cu 3 sau 7 Preoţi.
Rînduiala acesta se face timp de 40 de zile, atît de cel în cauză, cît şi de cei din casă şi toate neamurile, dînd milostenie la săraci după putere.

Pentru Bolnavi psihici şi alte boli greu de vindecat se face aşa:
1. 5 zile de post, Spovedanie generală, Sfînta Împărtăşanie;
2. Miercuri şi Vineri, mîncare odată în zi, după orele 16;
3. Acatistul ACOPERĂMÎINTUL MAICII DOMNULUI timp de 40 de zile, căci spune în el: “Bucură-Te Ceea ce iei în atotputernicile Tale mîini pe cei părăsiţi de doctori !”
4. Rugăciunea: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluişete-mă pe mine, păcătosul !” o zice atît bolnavul, cît şi cei ce-l ajută, de nu poate bolnavul, fac pentru el rînduiala cei sănătoşi.
5. De 7 ori rînduiala Sfîntului Maslu;
6. Milostenie la săraci, după putere.

Pentru cei pătimaşi: beţie, curvie, ucidere şi alte patimi, nu-i pomenim la Sfînta Liturghie, dar facem Psaltirea, care-i ajută să scape din aceste păcate.

Pentru MORŢI: din ziua morţii trebuie puşi la Liturghie timp de 40 de zile, este vremea cînd sufletul merge prin Rai şi prin Iad, iar a 40-a zi se duce la Tronul lui Hristos, la Judecata Particulară. Liturghiile îi ajută foarte mult, 40 Liturghii  = 1 Sărindar. PARASTASELE îi ajută mult, la 3 zile, la 40 de zile, la 6 luni, la 1 an şi aşa mai departe şi MILOSTENIA din cea avut mortul îi ajută foarte mult, s-o facă şi din ceea ce au cei ai casei.

Ce rugăciuni vom face în fiecare zi ?
Rugăciunile dimineţii şi ale serii în primul rînd. Apoi, în fiecare dimineaţă se zice unul din Acatistele Maicii Domnului, zilnic, seara vom face Paraclisul Maicii Domnului. Cele mai lungi mîini sunt cele ce ajung pînă la cer – RUGĂCIUNEA;

Luni: Acatistul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, Canon către Îngerul păzitor, Canon de rugăciune către Puterile Cereşti.
Marţi: Acatistul Sfîntului Ioan Botezătorul şi al Sfîntului Antonie cel Mare.
Miercuri: Acatist către Maica Domnului unul din cele 3.
Joi: Acatistul Sfîntului Apostol Petru şi Pavel şi al Sfîntului Nicolae.
Vineri: Acatistul Sfintei Cruci.
Sîmbătă: Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos
Duminică: Acatistul Sfintei Treimi.

În fiecare zi se ţine această rînduială, iar de va cădea în acea zi şi un sfînt ce are Acatistul său, se face pe lînga Acatistul zilei şi Acatistul sfîntului zilei.

De la Sfintele Paşti pînă la Înălţarea Domnului se face Acatistul Sfintei Învieri zilnic, pe lîngă Acatistele zilelor respective. De la Înălţare la Rusalii se face zilnic Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos. În postul Adormirii se face zilnic Acatistul Adormirii Maicii Domnului şi la fel în fiecare post, al cărui sfînt este postul, al aceluia se face zilnic Acatistul. Creştinii, de nu vor ţinea cele 4 posturi de peste an şi Miercurile şi Vinerile, nu sunt creştini. De nu ţinem acest post Apostolic, alt post este zadarnic. Miercurile şi Vinerile de peste an sunt zile de post, cine poate mănîncă numai odată pe zi, cine vrea, fără ulei, cei bolnavi mănîncă de 3 ori pe zi de post. Lunea se ţine post pentru sănătate şi pentru Îngerul păzitor.

Postul RĂSTIGNIRII, ţine din Joia cea mare pînă în ziua de Paşti, cînd nu se mănîncă nimic, iar în ziua de Paşti te Spovedeşti şi Împărtăşeşti. Prima săptămînă din Postul Paştilor, Luni şi Marţi nu se mănîncă nimic, iar Miercuri Spovedanie şi Impartasanie, la fel şi în Săptămîna Patimilor. Sînt călugări ce nu mănîncă nimic de la Florii la Paşti. Pentru bolnavi gravi se ţine Postul lui Hristos de 10 zile, de la Înălţare la Rusalii. Orice post se începe cu Spovedanie şi Împărtăşanie şi se termină tot cu aceasta. Nu se posteşte Marţea şi Sîmbăta, numai în cele 4 posturi. Cine ţine alte posturi şi nu le ţine pe acestea rînduite de Sfinţii Apostoli şi biserică posteste în zadar.

de Arhimandrit CLEOPA ILIE

Am avut multe probleme, adică cel puţin mie aşa mi s-au părut şi pur şi simplu căpătasem un stil de viaţă haotic. Am 16 ani şi aş vrea să vă spun câte ceva din viaţă pentru că am simţit multă căldură pe acest site şi vă simt parcă de mi-aţi fi prieteni deja. Eu locuiesc în Constanța, și mereu am stat cu chirie. Tatăl meu lucra în armată. Câştiga bine. Mama era femeie de servici. Ne descurcam bine cu toate cheltuielile, cu chiria... Până când tata începuse să bea, mă rog el bea şi înainte dar nu foarte mult. Deci începuse să se certe cu mama. Eu eram la grădiniţă, nu prea înţelegeam situația, dar simţeam că ceva nu era bine.

Ne mutasem recent într-un alt cartier pentru că stătusem la un unchi dar acesta a murit. În acea zi un vecin, Vasile, a venit la noi să facă cunoştinţă. De prima oară îi plăcuse de mama. Şi el bea, avea mulţi bani şi avea şi patima jocurilor de noroc. Venea la noi zilnic. Mai târziu între mama şi el începuse o relaţie. Ea credea că nu-mi dau seama că eram prea mică. Tata se îmbata zilnic şi făcea scandaluri, iar şeful lui o suna deseori pe mama şi-i zicea:

- "Vedeti că Costeluș riscă să-şi piardă locul de muncă, că iar a venit cu băutură la servici şi a căzut din cuşetă. Noi avem nevoie de oameni serioşi."

Mama era disperată. Muncea foarte mult. Într-o seară tata băuse cu Vasile atât de mult încât aproape intrase în stare de inconştienţă. A doua zi dimineaţă îl sună şefu:

- "Hai mă pe vapor că vin ăştia în inspecţie şi dacă nu te găsesc te dau în dezertor."

El, ciudat tot beat era. Nici nu putea vorbi. Eu cu mama trăgeam de el, îi dădeam palme, îl stropeam cu apă, îl ciupeam, dar nici nu putea să se ridice din pat. Şi l-au dat în dezertor.

De aici au început necazurile. Tata, îşi îneca amarul în băutură tot mai mult şi a ajuns pazinic. Dar la firma la care făcea de pază bea pe ascuns şi veneau hoţii şi-i furau marfă de sub nas. Mama a muncit o lună ca să plătească pagubă. L-au dat afară şi de acolo și tot aşa a umblat din firmă în firmă pentru că pățea mereu la fel, până a ajuns culegător de fructe de sezon. Dar şi acolo, vara se suia în pomi beat, şi într-o zi a leşinat şi a făcut spume la gură, deoarece avea probleme și cu tensiunea. Apoi mama devenise într-adevăr capul familiei. Muncea la 12 scări, şi mai făcea curăţenie pe la oameni. Eu meditam copii la şcoală, la romană şi matematică, pentru a mai câştiga ceva (aveam cam 12 ani atunci).

Mai târziu, relaţia dintre mama şi Vasile devenise tot mai evidentă. Eu plângeam pentru că nu-mi plăcea de el, dar nu-l mai vroiam nici pe tata iar mama striga:

- ”E mai bun ca tactu'. Bea şi ăsta nu zic dar e stăpân pe el. Are casă, ce mai vrei, scăpăm de chirie. Taci şi îndură că aşa o să mă chinui cu tine până te-oi face mare."

...Şi o ascultam.

Mama a inaintat divorţ şi ne-am mutat la el, la Vasile. Pe tata l-a dat afară proprietara, cu tot cu lucruri, şi le-a vândut pe toate pe 200 lei, cât să ajungă la casa lui la Iaşi. Îmi lăsase un bilet în care îmi spunea că-i pare rău că s-a ajuns aici, că eu tot copilul lui rămân şi că mă iubeşte şi că să nu-i zic niciodată altcuiva ”tată”. Atunci mi-a dispărut toată ura faţă de el şi am plâns pe ascuns foarte mult.

Vasile ţinea la mama dar nu prea îi convenea că stau şi eu la el. La început m-a acceptat dar mai târziu, când se îmbăta, mă dădea afară şi încuia uşa iar pe mama n-o lăsa să-mi deschidă. O femeie a avut milă de mine şi după câteva luni de chin i-a zis mamei să mă lase să stau la ea că mama ei e paralizată şi aşa o mai ajutam puţin pe bolnavă, după puterile mele. Am stat acolo cam 2 ani şi am avut grijă de femeia aceea, după care mama primise o ofertă de la sora lui vasile, să plece în italia. Eu când eram la şcoală, mama îmi mai ţinea locul şi se ducea la femeia bolnavă să-i dea să mănânce dar acum nu mai putea. Aşa că m-am reîntors la Vasile care părea paşnic şi mult mai binevoitor. Mama a plecat în Italia şi am rămas cu el.

La început s-a purtat frumos cu mine după care a început să ceară bani din ce în ce mai des de la mama pe motiv că-mi trebuie mie pentru școală, haine, mâncare etc. Îi juca la jocuri de noroc, bea şi la 12 noaptea, venea la mine în pat şi mă înjura, mă amenința că o să văd eu într-o zi. Am suportat eu câteva luni dar când am văzut că nu se schimbă, am început să mă tem de ce era mai tare. Apoi, am vorbit cu mama şi i-am zis că vreau să mă mut de la el. A acceptat, normal, şi m-a ajutat cineva să-mi găsesc chirie în cealaltă parte a oraşului, ca să nu mă găsească Vasile. M-am mutat pe ascuns, când s-a dus la muncă. M-a ajutat o prietenă şi mama ei. El parcă turbase când a aflat şi m-a urmărit la şcoală, în cartier, în staţia unde coboram, peste tot. Mă suna mereu să-mi zică că nu mă lasă nerezolvată şi mă urmărește în continuare.

Eu am încredere în Dumnezeu că n-am să păţesc nimic pentru că în cele mai grele momente m-a ajutat foarte mult. Dar acum, mai spre sfârşit am devenit foarte nervoasă, nu prea mai am încredere în oameni, în special băieţi, am un stil de viaţă dezordonat, mănânc numai porcării de la magazine, nu mai pot să mă rog sau să mă spovedesc şi în suflet meu ştiu că trebuie să mă schimb, ştiu dar nu pot. Nu pot să mai postesc, nu mai pot nimic... Temele mi le fac noaptea iar eu am ore de dimineaţă şi sunt la matematică-informatică unde materia e puţin greoaie.

De prietena mea cea mai bună m-am distanţat, crezând că dacă acum are prieten nu mai are nevoie de mine.

Deşi mulţi mă încurajează şi mă ajută, eu le mulţumesc şi par fericită dar simt nevloia cuiva care să-mi dea nişte sfaturi de viaţă. Adică cum să restabilesc legătura cu Dumnezeu fiindcă de El mi-e dor cel mai mult acum.

Cu ceilalţi nu prea pot să vorbesc de religie pentru că râd de mine. Vă doresc să luptați în continuare şi să depăşiţi cu bine orice obstacol....

DOAMNE AJUTA..

O floare în mijlocul iernii supravieţuieşte doar din adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început. Un om trist moare încet, neştiind să culeagă, asemeni florii cele ce îi sunt necesare supravieţuirii, astfel sufletul lui, împietrit de atâta suferinţă este strivit sub greutatea propriei suferinţe, greu de descris şi de înţeles.

De ce trebuie să suferim? Nu e nevoie să suferim. Suferinţa noi o alegem. Dacă nu ne-ar face plăcere să ne scufundăm în veninul suferinţei, am extrage din fiecare clipă, din fiecare moment în care suntem trişti, adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început.

Floarea inimii noastre se ofileşte încetul cu încetul dacă o lăsăm pradă grindinii celei înfiorătoare, frigului care muşcă din ea fără nici un strop de compasiune

Viaţa este un album ale cărui pagini goale, noi îl umplem cu diverse fotografii. De ce am alege ca la final albumul să fie plin de poze cu chipuri triste, fără speranţă sau pline de ură ?

Înţeleg că viaţa este grea, uneori copleşitoare, dar chiar asta este esenţa iubirii, şi anume speranţa că va fi mai bine, speranţa creaturii care se înalta spre Creator.

În jurul meu văd doar oameni posomorâţi, fără nici un zâmbet care să le îmbrace chipul într-o frumoasă binecuvântare. În momentul în care o să înţelegem că viaţa este un dar mult prea preţios pentru a-l pierde, poate vom şti atunci să preţuim fiecare clipă, vom şti să ne ridicăm şi să înfruntăm problemele mereu cu zâmbetul pe buze, aducându-i slavă Celui ce ne-a făcut atât de frumoşi, sănătoşi şi inteligenţi, să fim asemeni florii din mijlocul iernii, razei de lumină în mijlocul întunericului.

Dacă vreodată nu veţi găsi un motiv îndeajuns de întemeiat pentru a vă schimba percepţia negativă într-una pozitivă, atunci priviţi în jurul vostru, însă încercaţi să priviţi cu ochii inimii, asemeni unui copil care abia a descoperit frumuseţile naturii iar atunci veţi fi plăcut surprinşi de tot ceea ce vă înconjoară şi în mod sigur pe buzele voastre se va naşte un zâmbet.

Uitaţi-vă la cineva mai neajutorat decât voi şi încercaţi să vă puneţi în locul lui. Dacă, pentru o secundă aţi reuşit să faceţi acest lucru atunci vă veţi da seama că problemele voastre nu sunt atât de grave precum le credeaţi. Lăsaţi-vă în mâinile Creatorului, permite-Ţi să vă atingă sufletul iar atunci veţi simţi cum inima voastră va deveni mai uşoară că un fulg de nea şi mai luminoasă decât lumina soarelui.

Omule, binecuvântarea lui Dumnezeu, ai fost creat liber! Nu îţi distruge libertatea, închizându-te singur într-o închisoare, pedepsindu-te o întreagă viaţă pentru greşelile săvârşite sau din cauza unor proleme aparent fără soluţie. Şi cea mai întunecată noapte are sfârşitul ei. De ce nu ar avea şi problemele noastre ?

Nu ştiu în ce măsură cuvintele mele te-au afectat, ţi-au atins sufletul, însă îmi doresc pentru tine o libertate divină, o inimă uşoară şi un zâmbet blând. De aceea te rog să te opreşti puţin din mersul acesta nebun al lumii şi să te gândeşti ce este mai important pentru tine, pentru ce te chinui atâta şi să încerci să deschizi această închisoare, să devii o pasăre liberă, proaspăt scăpată din spatele gratiilor reci ale coliviei şi să te înalţi într-un zbor lin spre cerul unde Dumnezeu te aşteaptă să îţi aline toate rănile....

DOAMNE AJUTA..

La Paris, circa 35.000-40.000 de persoane, conform organizatorilor, s-au reunit duminică, 22 ianuarie, în zona Piața Republicii pentru a mărșălui, în ritm de muzică, până la Piața Operei. Ca și anii trecuți, majoritatea covârșitoare a participanților au fost tineri și foarte tineri. Cu toții au cerut abolirea avortului și respect pentru viața umană. Au participat și delegații din Belgia, Olanda, Germania, Italia, Irlanda, Polonia, Africa de Sud și România (din partea Asociației Pro Vita București). Detalii pe site-ul oficial En Marche pour la Vie.

Ce este mai frumos, decât tinerii plini de viaţă şi speranţă să mărşăluiască pentru VIAŢĂ pe străzile celui mai cosmopolit oraş al Europei, în Paris !

 

 

Plini de entuziasm, pe ritmurile muzicii, mii de tineri din Europa au venit să strige în gura mare:

I love La vie – Iubesc viaţa!

Salvaţi copiii nenăscuţi!

Avort, Eutanasiere, de ajuns!

În marş pentru viaţă!

Apăraţi viaţa!

Europa, apără viaţa!

Vreau să trăiesc!

Legi pentru viaţă

Nu Avortului!

Viaţa este darul lui Dumnezeu!

Protejaţi viaţa!

Rugaţi-vă să se pună capăt avorturilor!

Drepturi de viaţă pentru toţi, născuţi sau nenăscuţi!

Cerem legiferarea statutului embrionului!

Primul drept al omului: dreptul la viaţă sa!

Nu mă omorî, lasă-mă să trăiesc!

Stop avorturilor!

Şi eu am fost deasemenea un embrion!

Fotografii realizate de delegația română şi noi le-am preluat de pe contul de Picassa al Asociaţiei Pro-Vita Bucureşti.

<!-- {lofimg src="/images/stories/2012/02/marsul-vietii-paris.jpg"} -->

Pentru că mă simt mai întărit când citesc mărturiile altor persoane și cred că e bine să fie colecția de mărturii cât mai mare, vă scriu povestea mea pe această latură a vieții. Am 22 de ani și am descoperit mai târziu ce înseamnă fecioria așa încât am făcut păcate împotriva curăției. Ce înseamnă un păcat? Un păcat e o încălcare a unei porunci a lui Dumnezeu, iar un preot mi-a spus că cele 10 porunci pot fi numite cele 10 iubiri. Așadar, prin cele 10 porunci, Dumnezeu nu ne interzice ceva dintr-un interes al său, un interes egoist, dar ne spune ce să facem și ce să nu facem ca să fim fericiți. Și așa este.

De pe la 18 ani am înțeles mai bine cum este viața, deși ai mei m-au dus la biserică de mic, aproape duminică de duminică și când era cruce roșie în calendar. Astăzi știu ce trebuie să fac, uneori e greu, ispite mari, dar tot același preot mi-a spus că decât să suferim făcând răul, mai bine să suferim făcând binele. Mă mai gândesc uneori să păcătuiesc crezând că așa mă voi simți mai cu chef de viață, de studii, căci uneori am o dispoziție mai proastă. Dar nu e adevărat, o știu din experiența mea și observ că multora le vine greu să studieze (atât celor care păstrează, cât și celor care nu păstrează curăția), așa că decât să suferim făcând răul mai bine să suferim făcând binele.

Problema cu libertatea. Când am făcut un păcat de necurăție, m-am simțit apăsat și nu mai puteam să fac ceea ce doresc, gândurile care îmi veneau mă deranjau, eram neîncrezător. Pe de altă parte, după ce am spovedit păcatele de necurăție m-am simțit și mă simt liber, îmi controlez mai bine voința (mai am probleme cu lenea), discut cu cei din jurul meu cu încredere în mine, pot să râd. Nu vreau să mai pierd niciodată libertatea adevărată. Și cu toate astea mai am apăsări. Suferim, Iov a suferit drept fiind și mai mult, Iisus a suferit pentru noi.

Acum îmi doresc să respect fecioria care pentru mine este libertate și o condiție a fericirii. Așteptăm ajutor de la Dumnezeu.....

DOAMNE AJUTA..

Acum ceva timp am dat pe internet de un site al unei parohii care avea camere de supraveghere, în interiorul bisericii, în exterior şi în cimitirul de lângă. Cu un simplu soft oricine ar fi putut intra de acasa şi vedea ce se întâmplă în acea biserică în orice moment din zi şi din noapte, chiar şi în sfântul altar.

După ceva vreme am intrat într-o biserică din Bucureşti şi am asistat la Sfânta Liturghie din pridvor. Atunci am observat două camere de supraveghere care filmau din diferite unghiuri ale acelui sfânt locaş. M-a surprins şi m-a dezamăgit prezenţa acelor camere şi mă gândeam: „Dacă Dumnezeu nu are grijă nici măcar de biserica Sa, atunci de ce tot ne mai punem nădejdea în El?”

Camerele de supraveghere în biserică sunt un non-sens pentru că însăşi Biserica e cea însărcinată cu sădirea nădejdii în Dumnezeu în sufletele oamenilor. Din biserică se aude glasului lui David zicând:

“Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică, că Dumnezeu este cu neamul drepţilor. Săracul nădăjduieşte în Domnul şi voi aţi râs de nădejdea lui, zicând: cine va da din Sion mântuire lui Israel?” (Psalmul 13, 5-6 )

Frica de hoţi şi teama că ei vor prăda biserica este în contradicţie cu ceea ce Biserica învaţă prin preoţi pe tot poporul de la amvon, aceea că Dumnezeu este mereu cu noi, secundă de secundă:

„...iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28:20)

E ciudat că găsim camere de supraveghere în biserici, acolo unde auzim mereu că trei sunt virtuţile creştinului: credinţa, nădejdea şi iubirea. Dacă nu avem nădejde că Dumnezeu are grijă de casa Lui, loc sfânt şi nepătat de urma păcatului, cum oare să credem că va avea grijă de cele lumeşti, de casa sau maşina noastră? de ce vom mânca sau ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca?

În Psamul 4 versetul 8 David împăratul spune:

“Cu pace, aşa mă voi culca şi voi adormi, că Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai aşezat.”

verset pe care noi creştinii îl repetăm la rugăciunea de după masă în fiecare seară. Omul a fost aşezat întru nădejde în Dumnezeu, într-o relaţie continuă cu El, ca un cordon ombilical dintre mamă şi fiu, şi oricând se teme are la îndemână rugăciunea.

“Mijlocul cel mai potrivit pentru întărirea şi împrospătarea nădejdii este rugăciunea stăruitoare (Iacov 5, 13). Rugăciunea stăruitoare este « securea deznădejdii » (Sfântul Ioan Scărarul) şi este solia nădejdii, trimisă să mijlocească la Dumnezeu fericirea veşnica – tinta cea mai de pe urma a nadejdii. Si, dupa cum « credinta fara fapte bune este moarta » (Iacov 2, 26), asa si nadejdea fara rugaciune este amortita.” (Pr. Gabriel Militaru)

Un părinte spunea la un moment dat că în Biserica noastră acum, când duhul secularizării este foarte puternic, e prea puţină rugăciune şi multă mândrie. Camerele de supraveghere sunt un semn al slăbirii rugăciunii şi al lipsei de încredere în Dumnezeu.

Sfântul Ioan de Kronstadt, unul dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse spunea: „Bizuie-te pe ajutorul lui Dumnezeu la modul absolut. ”, adică nu doar pentru mântuirea sufletului sau pentru iertarea păcatelor, ci şi pentru cele mai mici lucruri pe care le faci zilnic, pentru că fără El nici acelea nu ţi-ar reuşi, Sfântul Ioan de îndeamnă să ne punem nădejdea în Dumnezeu şi pentru a ajunge cu bine la servici, şi pentru a nu aluneca pe gheaţa de afară, şi pentru a ne păzi de hoţi, şi pentru a ne ieşi ciorba bună, şi pentru a reuşi la examene, şi pentru a vorbi, şi pentru a respira...pentru tot.

Orice putem să-i cerem lui Dumnezeu şi ne va ajuta, chiar El ne spune asta:

„Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa. Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.” (Matei 21, 21-22)

Oare esta aşa de ruşinos să nădăjduieşti în Dumnezeu că-ţi va păzi biserica, şi toate cele din ea?

“Spre Tine am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac, nici să râdă de mine vrăjmaşii mei.” (Psalmul 24,2)

Cât e de greu ca preot să-i ceri lui Dumnezeu ca şi David, atunci când ieşi din biserică: „Doamne, spre Tine am nădăjduit, ai grijă de sfântul tău locaş, păzeşte-l de hoţi, de foc, de ape, de primejdii, de tot răul.” ?

Da, probabil au fost biserici din care s-a furat, dar până la urmă ce este mai important în acea biserica? Potirul şi discul de aur sau Trupul şi Sângele Domnului ce se aşează în ele? Dacă hoţii le fură atunci se poate sluji în vase de ceramică, care nu vor atrage hoţii. Ce este mai important, coperta de aur a Evangheliei sau cuvintele Evangheliei ce strălucesc ca o făclie pe paginile de hârtie ale ei? Să fure tot aurul dacă vor..., bogăţia Bisericii este în altă parte.

Comuniunea oamenilor în Duhul Sfânt şi primirea Trupului lui Hristos asta e pâna la urma cel mai important. În diaspora, românii fac slujbă în frunte cu preotul lor în locuri închiriate cu ora, duminica, după care strâng tot şi pleacă, dar pleacă mulţumiţi şi bucuroşi că au avut unde se întâlni cu Dumnezeu şi unii cu alţii.

Mi-aduc aminte că citisem undeva, cred că la părintele Cleopa, că la o mănăstire icoana făcătoare de minuni a fost furată de hoţi, iar asta se întâmplase chiar după câteva zile după ce icoana fusese aurită. Până atunci nu atrăsese atenţia hoţilor. Şi chiar dacă s-ar fura o icoană făcătoare de minuni, sau moaştele unui sfânt, Dumnezeu credeţi că n-ar mai face minuni? Credeţi că Dumnezeu n-ar mai lucra prin sfinţii Lui?

E oare cuviincios să pui camere de supraveghere într-o biserică în care se află moaştele unui sfânt, acolo unde sfântul acela mereu veghează şi ocroteşte pe toţi cei ce se închină şi-i cer ajutorul?

Dacă nici tu ca slujitor al lui Dumnezeu, nu mai ai nădejde în Dumnezeu, cum să ceri păstoriţilor tăi să aibă?

Biserica nu va cădea niciodată, nici porţile iadului nu o vor birui, indiferent în ce vremuri va trăi, indiferent câţi îi vor sta împotrivă, Hristos, Cel ce o conduce o va scoate mereu nevătămată. Nu obiectele liturgice ale unei biserici sunt bogăţia Bisericii, ci creştinii, cei care-l poartă pe Hristos în inimile lor, şi care oricând pot zidi o nouă biserică de zid. Nu veşmintele preotului sunt cele pline de har ci sufletul şi întreaga lui fiinţa, şi chiar de hoţii le vor fura, Duhul Sfânt primit de la hirotonie nimeni nu-l poate lua de la el.

Fraţilor, cel mai frumos lucru este că ne avem unii pe alţii şi Hristos ne uneşte tot mai mult în El, restul nu mai contează...

Pe timpul comunismului s-au dărâmat biserici, s-au închis mănăstiri, s-au transformat în veceuri publice şi în închisori, dar credinţa în Hristos a oamenilor n-au putut s-o dărâme şi s-o piardă.

Grija excesivă pentru biserica de zid a parohiei este un semn de slabă credinţă în Dumnezeu şi de perspectivă îngustă asupra acestei mari taine: Biserica – Trup al lui Hristos. Mai bine păstorii noştri ar supraveghea cu rugăciunea camerele sufletelor celor păstoriţi, pentru că un suflet e mai valoros decât o lume întreagă, chiar şi decât 100 de biserici de zid.

Să mă iertaţi dacă am supărat pe cineva...

DOAMNE AJUTA..

Cînd o întîlnesc pe ea, coarda sufletului incepe sa vibreze mai intens, parcă ar vrea sa-mi iasă din piept. Dar de ce sa nu fiu calm şi să las totul sa curgă, ca un rîu duios de munte? Nu vreau să fac gesturi extreme care nu mă reprezintă, vreau doar să pornesc cu gîndul să cîştig o prietenie. Nu vreau din start să o privesc ca pe-o viitoare iubită, soţie, inconştient am să ajung să nu mai fiu eu. Ştiu! Sunt mai căpos din fire şi tind să mă avînt ca un lup înfometat în miei, dar pasul odată facut peste graniţa prieteniei mă face mai predispus să pierd o prietenă şi-o iubită. Timpul, încoronat cu răbdarea mi-au răspuns la mulţi saci cu întrebări pe care-i purtam in suflet, prioritar este să ajungem pe aceeaşi frecvenţă sufletească, restul am să le las să curgă.

O simt, sufletele ne vibrează la fel, tăcem şi tot vorbim, vreau să incep prin a fi sincer fară să ţin cont că aş putea fi rănit, fară să am vreun zid de apărare, vreau să trimit raţionalul la plimbare. Viaţa-i o oglindă, ce dau aia primesc, iar dacă raspund la rău cu dragoste nu vă faceţi griji, rezultatele o să apară. Dar dacă vreau sa fiu fericit e bine să nu am nici o aşteptare, pentru că noi oamenii suntem diferiţi şi acţionăm diferit şi simţim diferit, pînă la urmă asta e frumuseţea.

„Te iubesc” Huhh, ce grele cuvinte! De multe ori l-am rostit, dar oare le-am simţit? Iubirea e ceva veşnic, dincolo de spaţiu şi timp. E iubire cînd îţi zic te iubesc şi peste o lună, un an îţi spun ca nu mai vreau să ne vedem? Sau e ceva de moment? Dar stai că am simţit nişte furnicături in stomac! Nu le contest, dar nu spune te iubesc, lasă timpul să se scurgă, staţi singuri sub o lună, fugiţi desculţi de griji prin iarbă, sărut-o încet ca şi cum ar fi ultima dată... Dar nu spune te iubesc, pînă nu-l simţi...

În trecut podul de legatură între mine şi ele erau bîrfele şi materia care erau dulci la prima atingere, dar în timp au putrezit şi au căzut. Atunci ce am de facut? Cum construiesc un pod care să ţină măcar o veşnicie?

Am descoperit in mine că noi purtăm în noi un aliaj incă de la începutul vieţii noastre care se numeşte Dumnezeu şi aşa m-am hotărît sa încerc să clădesc podul din acest aliaj veşnic.

Rezultatele nu au incetat să apară, am început s-o deosebesc pe ea de ele, am început să ştiu să încep s-o apreciez. Îmi e frică să supăr podul, atunci pe ea cum s-o jignesc? Dacă mă raportez la pod sincer ea o să simtă c-o iubesc.

Iubirea e ca un dans. Eu şi ea suntem partenerii şi muzica e divinitatea.

Deci, în dans se simte o plăcere cand ea se lasă condusă de el, armonia e deplină cand el se ghidează după El. Ce frumos e să dansezi pe podul veşniciei, paşii îi înveţi din mers şi muzica este cu tine...

Iubirea toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură" (Sf. Ap. Pavel)....

DOAMNE AJUTA..