Iubiți frați și surori întru Domnul, deși îi prăznuim pe Sfinții trei ierarhi…Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur…astăzi e prăznuit și Sfântul Sfințit Mucenic Ipolit al Romei, un alt teolog redutabil al Bisericii.

Adică 4 ierarhi foarte învățați și Părinți ai Bisericii, care au lăsat scrieri valoroase Bisericii universale…fapt pentru care ne sunt Învățători peste timp în cele ale teologiei.

Am spus teologie…și nu ipocrizie!…

Pentru că ipocrizia e purtarea părut evlavioasă ca ortodox, în care vrei să fii crezut un cunoscător al credinței…un prieten al lui Dumnezeu…dar tu nu știi lucrurile esențiale ale…comuniunii cu El.

Pentru că evlavia se naște din teologie…din cunoașterea reală a lui Dumnezeu. Din viața continuă cu Dumnezeu. Adică din experiență mistică și citire, din asceză și viață cultică…păstrându-se echilibrul armonios între dorințele sufletului și nevoile trupului.

Tocmai de aceea mă înfior când aud că „nu e nevoie să știi credința…ci să o practici”.

Ce să practici însă, dacă nu știi drumul care te duce la viața cu Dumnezeu? Și cum să fii indiferent față de tot ce ne-a lăsat Tradiția, față de acest nor de mărturii al cărților patristice…pentru o evlavie după ureche?

Și evlavia după ureche înseamnă întregul mod de a te ruga, de a posti, de a trăi creștinește…care nu a fost învățat din tradiția Părinților Bisericii.

Adică nu te poți închina cum vrei, nu poți posti oricum și oricând, nu poți să crești în Hristos fără să înțelegi rostul Sfintelor Taine ale Bisericii, al rugăciunii, al curățirii de patimi în viața ta.

Pentru toate acestea trebuie să pleci de la teologie…de la citirea ei…spre înțelegerea ei…până când teologia devine viața ta.

Dacă nu ai școală…sau ai câteva clase făcute…mersul la Biserică îți asigură intrarea în cunoașterea teologică…pentru că Sfintele Icoane, modul de a fi în Biserică, ce se spune și se cântă la slujbe, ce se predică în Biserică e teologie.

În Bisericile ortodoxe, la strană și din gura preotului, auzim teologie la slujbe.

Auzim și învățăm cele despre Prea Sfânta Treime, adică despre Dumnezeul nostru, despre faptul că Tatăl L-a născut pe Fiul din veci și L-a purces din veci pe Sfântul Duh, că Hristos S-a întrupat din Prea Curata Fecioară pentru mântuirea noastră, că Biserica e comunitatea celor credincioși, a celor care trăiesc și se bucură în Domnul, că viața noastră e darul lui Dumnezeu și că viața nu trebuie trăită la întâmplare…pentru că moartea ne trece în viața veșnică…unde există doar comuniunea cu Dumnezeu, Raiul Său sau depărtarea de El, adică Iadul.

Dacă nu știi să citești…în Biserică poți învăța lucrurile esențiale ale credinței.

Numai că trebuie să fii atent, să bagi la cap, „să furi meserie”…adică să înveți teologie.

Să asculți…și să întrebi.

Să întrebi mereu…și să te lămurești mereu.

Și când ai înțeles ceva…să te bucuri nespus…pentru luminarea lui Dumnezeu.

Având școală: 8 clase, liceu, facultate…nu mai zic de cei cu studii postuniversitare…a nu citi teologie…și a nu ști teologie e o rușine…o rușine cauzată de lene și indiferență.

Chiar dacă nu ești om credincios, a nu avea cultură teologică înseamnă a nu avea trecut valoros…a nu ști ce s-a crezut în istorie, de-a lungul timpului. A nu ști care a fost fundamentul vieții oamenilor.

Pentru că teologia este întreaga cunoaștere și experiență dezvăluite de Dumnezeu oamenilor Sfinți prin care stăm în relație vie cu El.

E o cunoaștere care devine viață, care ne dă viață…care face ca viața lui Dumnezeu să devină și viața noastră…pentru că adevărul teologiei ne dă să ne umplem de sfințenia vieții lui Dumnezeu.

Și acesta e motivul pentru care teologia e viață și sfințenie și adevăr.

Iar când adevărul teologiei e ciuntit, e minimalizat, e negat…întru câtva…când se adaugă minciună la adevăr…de aceea Sfinții și oamenii duhovnicești reacționează foarte prompt împotriva acestei falsificări…și subliniază ceea ce înseamnă conținutul ereziei: adică minimalizarea/ denaturarea/ falsificarea unei părți din teologie.

Însă cum să îți dai seama care a fost eroarea lui Arie, dacă tu nu știi cine e Arie?

Și cum să înțelegi diferențele dintre Ortodoxie și romano-catolicism, Ortodoxie și mahomedanism sau dintre Ortodoxie și ideologii diverse…dacă tu nu știi, în mod aprofundat, atât dreapta credință a Ortodoxiei...cât și alte forme de teologie, de religie, de filosofie.

Și când să începi această școală a teologiei…decât de foarte devreme? Dacă se poate: din copilărie.

Încă de copil trebuie să înveți să te închini, să te înveți cu greul postului, care devine ceva firesc în scurt timp, cu dulceața rugăciunii, cu bucuria de a fi la slujbă, de a cânta, de a auzi lucruri dumnezeiești, de a călători spre locuri sfinte.

Bucuria de a citi cărți sfinte, de copil, devine un dor nespus mai apoi.

Și înveți teologie ca pe fundamentul vieții tale…pentru că tot ce înțelegi…devine propria ta viață.

Și îmi dau seama foarte bine, că cei care nu au făcut din teologia Bisericii viața lor…dorul meu de a vorbi, de a predica, de a cunoaște cele dumnezeiești ale Tradiției, de a mă umple de slava lui Dumnezeu nu are corespondent în ei.

Le vorbesc degeaba…pentru că nu avem aceeași dragoste…aceeași îndrăgostire de adevărul și viața lui Dumnezeu.

Însă cei care sunt tobă de carte și de experiențe teologice, dumnezeiești…rezonează nespus de bine cu dorința mea de a le fi prieten, confident, audient…pentru că ei îmi spun lucruri pe care le cunosc în parte…sau ei văd în mine pe cel care le pot urma și îmbogăți experiența.

E o întâlnire de suflet…între teologi, între oameni duhovnicești, între oameni cu aceeași dăruire.

Fiecare cu experiența noastră, cu împlinirile și neîmplinirile noastre…dar care nădăjduim în Cel care ne întărește pe noi, Care ne luminează pe noi, Care e viața noastră.

Pentru că teologia nu e doar plină de cunoștințe…ci și de rezistență, de echilibru, de luminozitate, de perspectivă clară.

Stare trează, atenție încordată, cădere și ridicare, înțelegere continuă…dureroasă…foarte dureroasă…sau bucuros de dureroasă.

Căci experiența noastră teologică, teologia noastră trăită, viața noastră teologică este o îmbinare uluitor de fină între cea mai mare concretețe a bucuriei și a adevărului…și vederea acută a celor mai josnice și inumane porniri din partea demonilor sau a viciilor.

Pentru că atunci când luptăm în bine/ de partea binelui/ pentru bine…aflăm și cât de mojic, de nesimțit e răul demonilor…și al oamenilor…vizavi de noi.

Suntem zdrobiți de răutatea vrăjmașilor noștri…în timp ce ne bucurăm nespus.

Suntem insultați când avem dreptate.

Ni se pun bețe în roate…tocmai când am intuit cum să ne pocăim, cum să trăim frumos…când am înțeles spre ce liniște teologică tinde duhul nostru…

Și mulți cred că noi, oamenii Bisericii, cei erudiți, teologii…nu cunoaștem durerea și șmagul lumii și disprețuim lumea…Că ne credem niște inși fără dileme, fără dureri, fără regrete…

Însă toate bucuriile, toată nevoia de sfințenie a lumii, tot greul ascezei…deopotrivă cu tot greul și duhoarea patimilor lumii și a păcatelor ei…sunt în ființa noastră…atunci când ne descoperim, pas cu pas, drept ființe teologice, dialogice, deschise spre infinitatea slavei lui Dumnezeu.

Pentru că viața cu Dumnezeu e viața la temperatură înaltă, e viața incandescentă, e viața ca îndrăgostire veșnică de El…în care te aprinzi pentru a cunoaște și a fi de partea tuturor acelora care se bucură sau plâng, caută sau jubilează, găsesc sau se dau de ceasul morții că nu înțeleg una sau alta.

Da, teologia e un incendiu în ființa noastră…care ne aprinde ca pe torțe!

E un incendiu dumnezeiesc…care ne schimbă, ne preface…ne coace ca pe pâinea în țest…pentru viața viitoare.

Și de aceea mulți Sfinți mărturisesc faptul că îndrăgostirea de o persoană…te face să înțelegi care e ușa spre incandescența iubirii lui Dumnezeu. Cât de spirituală dar și de practică e viața cu Dumnezeu.

Căci, ca și în dragostea față de persoana iubită…ce afli despre ea devine viața ta…vrei să fii ca celălalt, vrei să îi faci pe plac…și trecerea ta spre dialog, spre dăruire, spre altfel, spre mereu-altfelul-dialogic-și-comunional…te face de nerecunoscut.

De aceea am spus că teologia este viața noastră…dacă noi ne lăsăm continuu schimbați de Dumnezeu, prefăcuți de El în ființe…de nerecunoscut…și asta la modul foarte pozitiv.

Însă teologia ca viață începe odată cu învățarea scrisului și a cititului.

Teologia începe cu învățarea pe de rost a rugăciunilor, a slujbelor, a zilelor de postire, a modului cum să ne comportăm în diverse situații.

Și se continuă cu tot ce citim și auzim și trăim…într-o amestecare firească cu viața noastră de copil, de tânăr, de om matur…

Pentru că teologia este fundamentul și introducerea în tot ceea ce facem.

Învățăm carte, suntem respectuoși, muncitori, onești, ne pregătim de o carieră sau de un mod de a fi care are la bază viața cu Dumnezeu.

Poți fi vânzătoare…fără să fii mai puțin ortodoxă. Poți fi profesor…cu Ortodoxia în suflet…Polițist, avocat, fermier, militar, apicultor, ceferist…orice…dar punându-ți viața în acord cu cererile profunde ale credinței.

Nu, nu doar teologii știu teologie în Ortodoxie!

Ci oricare dintre ortodocși trebuie să fie un teolog…un om care cunoaște ce crede și trăiește ceea ce crede.

Un om în care frica de cunoaștere nu are ce căuta…pentru că Dumnezeu ne cheamă la cunoaștere și experiență teologică și nu la un mod de viață fanatic, care distruge relațiile și pacea dintre noi.

În plină iarnă…vorbind despre teologie…e ca și cum ai vorbi despre un foc în zăpadă…

Despre un foc în mijlocul Siberiei, care nu e stins de viscol…ci care face din viscol…o pace lină.

De fapt acesta e rolul aceste zile de praznic de la sfârșit de ianuarie: de a ne umple de foc dumnezeiesc, de râvna de a urma marilor teologi ai Bisericii, prin cunoașterea și viața noastră.

Pentru că nu e un demonism…faptul de a ne sfinți viața prin cunoaștere și experiență…ci e împlinirea noastră cu adevărat, ca oameni ai dialogului, ai comuniunii și ai respectului reciproc. Amin!...

DOAMNE AJUTA..

Când am venit în Germania, primul lucru care mi-a atras atenția sau mai bine zis, m-a șocat, au fost acei nemți “ciudați”, cu părul vopsit în culori stridente, cu brățări sau cercei pe față, îmbrăcați mai ciudat. În sinea mea mă întrebam, ce-s cu oamenii aceștia fără Dumnezeu, și într-un fel, am dezvoltat înăuntrul meu sentimentul “ortodoxului mândru”, care provine dintr-o țară cu valori şi tradiții, dintr-o țară unde sacralitatea încă mai există. Mă simțeam cumva mai binecuvântată și norocoasă că nu m-am născut în Germania sau în locul acestor oameni.

Ca să fiu sinceră, aproape toții străinii care vin în Germania și privesc din afară, judecă mai mult sau mai puțin acești oameni diferiți de restul societății. Oricum, cel puțin un “Doamne ferește” îți trece prin cap, când treci prin fața unor oameni ca aceștia, mutilați de cercei şi vopsele. Ba mai mult, susții că tu nu îi judeci, și că te vei ruga pentru ei. Iar astfel îți îndeplinești datoria de frate ortodox. Dar înăuntrul tău tot există sentimental acela “Cât de mult m-a binecuvântat Dumnezeu”, care de fapt s-ar traduce, “Ce bine că nu sunt eu în locul lor și îți mulțumesc Doamne că eu nu sunt așa”. Problema pusă total greşit, după cum și întâlnim o situație asemănătoare în Evanghelie (rugăciunea vameșului și a fariseului) și care ascunde de fapt o subtilă mândrie și fățărnicie.

De curând mi-am dat seama că am pus problema foarte greșit.

Am cunoscut aici încă din primele zile o nemțoaică, Luisa (am ales un nume fictiv). Ceea ce mi-a atras atenția la ea au fost zecile de tăieturi pe care le avea pe brațe. Avea și piercing în nas și în buză. În timpul facultății nu își permitea, dar pe timpul vacanței își făcea părul albastru, verde, său și-l rădea și își făcea creastă pe mijloc. Ca să încerc să scurtez povestea, voi spune simplu, că în timp ne-am apropiat tot mai mult una de alta, ea s-a atașat de mine încă de la început. Și spre surprinderea mea, mi-am dat seama curând ce suflet mare și sensibil are Luisa.

Se oferea mereu să mă ajute, era foarte săritoare în diversele probleme pe care le aveam ca și proaspătă studentă într-o țară stăina, chiar și atunci când nu îndrăzneam să cer ajutorul cuiva.De multe ori a insistat să îmi facă câte o cinste, știind că îmi este mai greu material aici. Și trebuie neapărat să precizez, că acest lucru este foarte atipic pentru un neamț, anume să fii atât de prietenos, de deschis și de grijuliu față de problemele altora, chiar și nemții ei între ei, darămite așa o afecțiune față de un “auslănder “(așa cum suntem noi străinii numiți).

Ea m-a făcut să mă simt acceptată atunci când simțeam ostilitate din partea altora. Știam că pot apela la ea la orice oră când aveam nevoie, când mă simțeam singură. Și ca să fiu sinceră, eu nu știu dacă aș fi oferit atâta timp din timpul meu, atâta grijă ca să ajut un străin venit în țara mea, cum a făcut Luisa. Nu din răutate sau indiferență, dar probabil aș fi fost prea absorbită de numeroasele mele probleme din România. Și nu dau aici vina pe sistemul românesc, ci pe egoismul și scuzele mele.

Deși ne apropiasem mult, nu am îndrăznit niciodată să o întreb de ce se taie, ci am lăsat-o pe ea să deschidă subiectul. Ceea ce s-a și întâmplat de curând.

Povestea ei sună cam așa. Începând cu vârsta de 10 ani, a fost sistematic violată de niște bărbați, până la vârsta de 13 ani. Părinții ei sunt despărțiți, cu tatăl ei nu mai avea nici un contact, iar mama ei era într-atât de ocupată cu problemele personale, încât, ca și asistentă medicală, nu a fost în stare să observe că propria ei fetiță a rămas însărcinată de două ori, ajungând chiar până în luna a patra! Luisa nu a vorbit cu nimeni de frică, și și-a provocat singură ambele avorturi.

Dumnezeu știe cum a supraviețuit. Iar de aici au apărut tăieturile pe mâini, picioare, pe burtă. Mi-a zis că și le face pentru că se simte vinovată și se urăște. A stat mai multe luni într-un spital de psihiatrie. Din păcate, problema ei este faptul că nu poate să își dezvăluie trecutul psihiatrilor, nici măcar până în ziua de azi. Ascunde acest lucru, dintr-un sentiment de frică sau rușine. Nimeni nu știe, decât vreo 3 persoane mai apropiate, și eu, mai nou. Am încercat să vorbesc cu ea, să o conving să vorbească cu doctorii despre asta, dar înăuntrul ei se dă o luptă foarte complexă, pe care noi nu o putem înțelege.

De ce am povestit toate acestea? Pentru a scoate în evidență faptul că nu avem nici un drept să catalogăm sau să judecăm acești oameni care dinafară pot părea doar niște teribiliști sau oameni care vor să iasă în evidență. Niciodată nu putem ști, ce se află în spatele acestor măști cu adevărat, ce se află în trecutul lor, din ce motiv au ajuns așa. Aparențele, într-adevăr înșală. Și mai trist este când persoana în cauză are un suflet frumos, iar noi o etichetăm negativ.

Și ca să mai precizez un lucru. Luisa are acum 23 de ani. La 20 de ani, i-a murit prietenul de cancer, exact de ziua ei de naștere. Iar cu acest lucru mi-am dat seama cu adevărat ce persoană puternică e Luisa de fapt. Cum a reușit ea să nu se piardă de tot, să nu se sălbăticească, ba mai mult, sufletul ei este capabil de atâta bunătate și sensibilitate. Are o bucurie când îi poate ajuta pe alții, o bucură chiar și ideea de a ajuta bătrâni, de a avea grijă de ei. Mă gândesc că alții se pierd atât de ușor când de exemplu se despart de prietenul/prietena lor. Eu una nu știu dacă aș fi reușit să rămân atât de puternică, dacă aș fi trecut prin ce a trecut ea, și încă să păstrez dorința în mine de ajuta pe alții, de a mă smeri, pentru a mă concentra pe bucuria altora.

Încă un aspect, cu asta voi încheia și care de fapt, clarifică puțin mai bine titlul care parcă se bate cap în cap. Să încercăm să nu mai judecăm atât de aspru Occidentul, respectiv Germania, de cât de pierduți sunt ei spiritual comparativ cu România. Bineînțeles, în România încă există ceva minunat și sacru, ceva dincolo de cuvinte. Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat asta ca să ne ridicăm mai deasupra decât restul popoarelor și să batem cu pumnul în piept că noi încă avem principii morale și nu suntem așa lipsiți de Dumnezeu ca cei din celelalte țări. Ar trebui să folosim darul acesta minunat al Ortodoxiei, pentru a-i ajuta şi a ne ruga pentru ceilalți, și nu pentru a ne simți mai binecuvântați decât alții. Nu acuz pe nimeni personal, dar am observat în general atitudinea asta de român "mândru că e un smerit ortodox" (chiar și la mine). Sună paradoxal, dar cam așa stă situația în multe cazuri.

Și să nu mai judecăm după aparențe. Există unele persoane, care își pun o mască ce șochează, o mască ce i-ar face pe mulți oameni să creadă că acele persoane și-au deschis drumul singuri spre iad. Dar sub acea mască, spre surprinderea noastră, poate exista un suflet mai ortodox, decât al multora care sunt din naștere ortodocşi și care merg la biserică, dar sunt prea cufundați în problemele personale zilnice, încât să se mai îngrijească de problemele fraților lor și să își sacrifice timpul, doar din bucuria de a vedea că au reușit să aducă o ușurare în sufletul lor sau un zâmbet pe buzele lor.

Sper că această experiență a mea să fie de folos și altora.

Doamne ajută

Se simte din ceruri, se simte un plâns

Suspină din nou pentru oameni Hristos,

Din nou hulitorii, viclenii s-au strâns

Cămaşa-i s-o rupă de sus până jos!..

 

Se uită la noi Răstignitul, de sus -

La cei ce fac răul, la cei care tac..

Va spune  El oare, aşa cum a spus:

,,Iartă-i, Părinte, că nu ştiu ce fac?!"

 

Ba ştiu! Din nou ştiu şi lucrează cu sârg

Tarabele-s pline cu putreziciuni,

E lumea întreagă, sărmana, un târg,

Se vând şi se cumpără deşertăciuni!

 

Se  vând şi se cumpără grabnic piroane,

Vor iar Adevărul crucificat !

Adjudecate-s şi roluri din vremuri romane:

O parte-s Caiafa, o parte-i Pilat!

 

Din cer vor să-L coboare pe Hristos,

Se pregătesc de nouă răstignire!

Şi crucea ei o vor cu vârfu-n jos,

Vor pentru pacea Lui - despăgubire!

 

Regia e, însă, mai aprigă azi

Căci lepădarea-i horă mondială!

De nu vrei să joci "te-ajuta" să cazi

Şi, terfelit, să fii şi tu sminteală!

 

Păcatul se vinde la ceas de-nşelare,

Se vând şi se cumpără fraţii pe fraţi!

Dar: "Nu te teme, turmă mică"! are

Domnul pe-ai Săi neîngenunchiaţi bărbaţi!

Undeva departe de lumea dezlănţuită şi aglomerată a oraşelor, ascuns de frumuseţea dealurilor împădurite, se afla un modest schit, parcă imitând numele marelui Sfânt Ierarh pe care îl poartă - Schitul Sfântului Ierarh Modest.

Pe vechile meleaguri muscelene, pline de istorie şi legenda din Argeş, pornind către satul Coteneşti din comună Stoeneşti, la câţiva kilometri de mânăstirea Cetăţuia Negru Vodă şi la 17 km de Câmpulung-Muscel, pornind agale pe un drum forestier de aproximativ 3 km cu denivelări majore, presărat cu pietre şi alunecări de teren, drum pe care trebuie să îl parcurgi de altfel cu piciorul şi care încă mai aşteaptă ca într-o bună zi să fie adus la standarde europene, sau măcar să fie demn de a-şi primii pelerinii, în mijlocul unei poieniţe înconjurată de pomi fructiferi binecuvântaţi cu roade de la Dumnezeu, în acest mic colţ de rai se ridică semeţ modestul Schit.

Schitul Sfântul Ierarh Modest a fost ridicat la iniţiativa părintelui Modest Ghinea, stareţul Mănăstirii Cetăţuia, Negru Voda. Bisericuţa  de lemn în stil maramureşean desparte norii cu turla sa şi cântecul clopotelor îşi cheamă credincioşii la rugăciune indiferent de vreme sau dificultăţi materiale.

Cu toate că condiţiile încă sunt foarte vitrege, lipsa curentului electric, lipsa fondurilor necesare pentru construcţii, lipsa forţei de muncă, lipsa lemnelor necesare încălzitului casei, iarna ce se apropie vertiginos, măicuţele împreuna cu ieromonahul Athanasie, nu şi-au pierdut nădejdea în Mântuitorul şi în Preasfânta Sa Maică, ocrotitoarea noastră a tuturora.

Deşi foarte tânăr, părintele Athanasie, având ca mentor pe părintele stareţ Modest, nu precupeţeşte nici un efort, împreuna cu vieţuitoarele şi un număr restrâns de credincioşi inimoşi, depunând toate eforturile pentru a prinde din ce în ce mai multă viaţa aceasta oază a credinţei.

Călătorii ajunşi la această mică minune a credinţei îşi pleacă genunchii, plin de evlavie, în fata micuţei biserici, aducând un gând de mulţumire Mântuitorului, precum şi celor ce se nevoiesc aici, pentru noi şi pentru credinţa.

Aici călătorule ai să fii întâmpinat cu o vorbă caldă, o cană cu apă rece, ori de maică Varvara, sau de maică Leontina, cu speranţa că într-o zi schitul va deveni un loc mult mai primitor, şi mult mai mulţi credincioşi or să vină la rugăciune.

Gândit şi hotărât a fi un Schit de maici, în micuţa insula de credinţă părintele ieromonah Athanasie ar dori să ridice aici un adăpost pentru bătrânii defavorizaţi de soartă, bătrâni ce se vor afla în grija maicilor, dar intervine veşnic aceeaşi problemă, banii!

Viaţa aici este grea mai ales iernile,  poţi rămâne izolat de lume în mijlocul muntelui, drumul plin de nămeţi este istovitor mai ales atunci când trebuie să cari în spate apa de la mare distanţă, hrana şi nu mai spunem de materiale de construcţii şi lemne.

La ora actuală numărul vieţuitoarelor este mic, sunt numai trei, deşi toate sunt trecute de vârstă de mijloc a vieţii, totuşi hotărârea şi voinţa lor nestrămutata de a finaliza toate lucrările, nu le opreşte de la nici un efort, iar ca un paradox, toate au ajuns aici, prin voia divinităţii, tocmai de la malul mării.

Pe înserate, când soarele-şi întoarce fata sa, pe drumul tău de întoarcere spre casă, te vor însoţi glasul vesel al tochitei de lemn şi sunetul grav al clopotelor ce anunţa slujba de seară, vecernia. Căci aici, ca şi la mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă, pravila mănăstirească este aceiaşi, cu toate slujbele ţinute zilnic.

Paradoxal sau nu, în mijlocul unei societăţi în continuă ascensiune exista încă semeni de-ai noştrii care fac călugărie aici, fără şosele asfaltate şi electricitate fără luxul unui trai îmbelşugat pentru secolul nostru.

Imediat ce pătrunzi în mica biserica întunecată eşti dominat de un sentiment de credinţă şi evlavie, când priveşti monahiile care se roagă pentru întreaga lume.

Priveşti fetele ascetice ce se oglindesc pe iconostasuri şi pe pereţi, în jocul luminii puţin tremurânde a lumânărilor şi a candelelor, atmosfera sfântă îţi dă aripi şi simţi că alături de monahii poţi şi tu să-ţi îndrepţi rugăciunea către Dumnezeu şi simţi că eşti stăpânit de teamă şi dragoste, ca expresie a vieţuirii şi înfrângerii inaccesibilului.

Doar aşa îţi poţi da seama de puterea sufletească a acestor semeni ai noştrii care în ciuda durerilor şi a lipsurilor pot merge cu speranţa şi cu dragoste pe acest drum al mântuirii sufletului, aici unde umilele chilii sfinte au devenit palate pentru aceste măicuţe ortodoxe, aici unde au învăţat să fie înţelepte în gândire, modeste şi umile în convingere.

Dumnezeu să împlinească rugăciunea Lor şi să binecuvânteze pe toţi ajutătorii şi binefăcătorii Schitului Sfântului Ierarh Modest!

Doamne ajută!

Iubiți frați și surori întru Domnul, Evanghelia de azi [Mt. 15, 21-28] confirmă faptul universal valabil, că atunci când ai o durere reală…ea devine un țipăt către Dumnezeu.

Că nu poți să ții în tine ceva care simți că te doboară…ci ai nevoie de un sprijin real, autentic…

Și că durerea reală nu e un țipăt teatral…ci unul ontologic, deplin uman, o sfâșiere interioară.

Când nu mai poți să suporți, când răul te cuprinde…pe tine…pe ai tăi…când te simți umilit, călcat în picioare, în mod nedrept…sau fără sprijin, singur în fața bolii și a vieții…țipătul/ cererea de ajutor/ apelul către alții sunt manifestări firești/ normale în atare situații.

Însă cel mai corect e să strigi, mai întâi de toate, către Dumnezeu…pentru că, dacă strigi către El…Acesta va face să fii auzit de cine trebuie, de cât mai mulți…de foarte multă lume.

Femeia hananeiancă a țipat către Domnul nu pentru sine, în primul rând…ci pentru fiica ei „rău demonizată/ cacos demonizete” [v. 22, în GNT].

Însă a țipat pentru cea de care i se frângea inima…pentru cea pe care o iubea.

Cu alte cuvinte, ca să devii solidar cu cei care suferă, cu cei nedreptățiți, cu cei desconsiderați…trebuie să îți pese de ei…trebuie să îi iubești…să le dorești binele.

Și pentru a le dori binele trebuie să îți dorești și ție binele…să vrei să fii în bine.

Pentru că rugăciunea pentru întreaga umanitate are tocmai acest rol: ca oamenii să dorească binele, pacea, frumosul, dragostea…și să le sădească și să le cultive în viața lor.

Și vedeți, din destul, în aceste zile…ce înseamnă ca cineva să stea împotriva dorinței multora. Ce înseamnă ca unii să trăiască bine, excesiv de bine, tocmai datorită ținerii în mizerie a altora…

Însă adevăratele constituții ale națiunilor vorbesc despre principiul evanghelic al egalității de șanse în ceea ce privește viața, munca, educația, sănătatea, profesia…adică al drepturilor egale între cetățeni.

Toți avem nevoie de viață liniștită, de considerație, de drepturi fundamental umane…pentru că o societate stabilă, bine întemeiată, e cea care are grijă de toți cetățenii ei tocmai pentru că nu minimalizează pe nimeni.

Ce a vrut mama pentru fiica ei?

A vrut miluirea ei de către Domnul…ajutorarea ei.

Ce vrea, de fapt, fiecare om pentru cei pe care…îi iubește?

Același lucru: ca Dumnezeu să le dăruiască sănătate, pace, mântuire, bucurie dumnezeiască în viața lor.

E adevărat: viața noastră nu se reduce la sănătatea fizică!

Însă avem nevoie de sănătate, de o casă, de un loc de muncă, de un salariu decent, de iubirea și de înțelegerea altora, de sprijin și de relații normale cu semenii noștri pentru ca să simțim viața ca pe ceva…respirabil…

Când viața devine irespirabilă…când simți că nu mai suporți…atunci țipi…și țipătul tău e profund valabil.

Și acest țipăt interior, această verticalitate ontologică trebuie recuperată în Biserica și societatea noastră. Pentru că ea reprezintă asumarea stării de fapt…dar și dorința de schimbare, de înnoire interioară.

Iar dacă înnoirea unei societăți democratice se face prin vot și prin vigilență democratică…înnoirea interioară este duhovnicească, eclesială…și se face prin pocăință și prin lucrarea virtuților.

Ambele înnoiri converg.

Pentru că omul și societatea se vindecă din năuntrul omului.

Și bazându-ne pe ceea ce este corect și cinstit pentru toți învățăm să prețuim oamenii profunzi, de mare caracter…și în același timp înțelegem și slăbiciunile tuturor…dar și aportul fiecăruia la societate.

A nega lucrul bine făcut înseamnă a fi ipocrit. Dar a lăuda ce nu merită lăudat…și a susține ceea ce este dezumanizant înseamnă a fi un om mârșav și iresponsabil.

Iar femeia a fost responsabilă față de fiica ei…pentru că i-a dorit mântuirea. Nu doar i-a dorit-o ci s-a zbătut pentru ea.

Și când Domnul părea că o minimalizează…că o jignește…El, de  fapt, dorea ca ea să se destăinuie Lui…și în fața oamenilor…pentru ca Domnul să o dea drept exemplu/ drept paradigmă de credință și de luptă pentru mântuirea altora.

Așa că Domnul lucrează tainic și preaînțelept cu oamenii.

Iar dacă nu privești profund lucrurile…poate să ți se pară că Dumnezeu Se cam înșală cu unii…sau e prea îngăduitor cu alții.

Dar dacă vei înțelege schimbările din viețile oamenilor…dacă oamenii ți se destăinuie…înțelegi că fiecare bucurie sau boală, nefericire sau extaz…îi lămuresc pe oameni, îi fac înțelepți, prevăzători, mulțumitori…și nimic nu rămâne fără urmări…

Greșelile noastre sunt momente de iluminare în cadrul pocăinței. Bucuriile noastre sunt momente de iluminare în cadrul mulțumirii aduse lui Dumnezeu. Deopotrivă, sănătatea și boala, sărăcia și huzurul sunt cadre ale experienței noastre…pentru că ce este prea mult sau prea puțin…deschide în noi falii de înțelegere și de reevaluare personală a lucrurilor.

Când ți-e bine și ești sănătos…prietenia și ajutorul altora ți se par neimportante. Tot la fel când ai casă, masă, salariu, familie…lucrurile sunt altfel decât atunci când, în mod vizibil, acestea se destramă…le pierzi…

De aceea am nevoie de îndreptarea/ de palmele lui Dumnezeu cele prea iubitoare pentru ca să ne regăsim pe noi înșine…după cum avem nevoie de stabilitatea care vine de la El pentru ca să putem să ne bucurăm.

Și când Domnul a binevoit…fiica ei s-a vindecat de demonizare [v. 28]!

Vindecarea a venit în urma țipătului iubitor al mamei…

Pentru că mama trebuie să țipe bine…adică să se roage mult pentru fiii ei. Ambii părinți trebuie să țipe bine către Dumnezeu, din toată inima…pentru ca rugăciunile lor să îi zidească pe copiii lor drept case ale Stăpânului.

Cu alte cuvinte: oamenii și Bisericile și familiile și națiunile se zidesc prin rugăciune, prin cerere, prin țipăt în fața lui Dumnezeu și prin angajare totală într-un crez…și nu pe indiferență!

Indiferența lasă demonismul să crească, să crească continuu și să îl desfigureze pe om într-un mod înspăimântător, incredibil…

Dacă nu ridici o hârtie de pe jos, dacă nu vezi nicio mână întinsă, dacă nu spui niciun cuvânt bun, dacă nu scrii nicio carte asudată prin care să lămurești unele lucruri, dacă nu îți pasă de ceilalți contemporani, aflați dimpreună cu tine în corabia vieții…indiferența scufundă întreaga corabie mai devreme sau mai târziu.

Răul care nu se taie de la rădăcină…crește infernal de mult. După cum binele, ca haină zilnică a omului, îl face pe acesta un reper al binelui.

Trebuie să existe oameni în care să te încrezi…pe care să vrei să-i vezi…să te lași călăuzit de ei…

Nu poți să vezi, tot timpul, în fiecare clipă, numai canalii, numai nulități, oameni care să te facă să exasperezi.

Ci ai nevoie de oameni care să te odihnească prin simpla lor prezență…și prin cuvintele lor…pentru că se lasă odihniți de Stăpânul întregii creații.

Tace Dumnezeu? Este indiferent? Nu-i pasă de noi?

Nu! Nu! Nu!

Dumnezeu vorbește și vrea să fie auzit în șoapta conștiinței…

Dumnezeu e atent la toți…și vrea să fim și noi atenți la noi și la întreaga lume…

Dumnezeu e preamilostiv și așteaptă ca și noi să ne facem griji, să ne pese de orice suflare…de orice existență…pentru că această grijă ne face frumoși, ne face plăcuți, ne face cu adevărat sensibili…

Și noi, cei care ne uităm la cum arată omul…la cum e îmbrăcat…la cum vorbește…trebuie să învățăm continuu cine sunt oamenii.

Pentru că oamenii nu sunt măștile surâzânde…nu sunt cei care se tupilează în spatele cuvintelor și ale paragrafelor de lege…nu sunt cei care mimează fericirea, munca, grija, excelența…ci  cei care își asumă riscuri, își veștejesc sănătatea, își cheltuie întreaga energie pentru a împrospăta încrederea și demnitatea oamenilor.

Avem nevoie să învățăm continuu ce suntem și ce nu suntem…ce facem și ce nu facem…ce cere Dumnezeu de la noi…și ce vor oamenii de la noi.

Dar învățăm toate acestea când suntem dispuși să prețuim adevărul. Adevărul despre noi și despre alții…adevărul nostru în fața lui Dumnezeu.

Pentru că, în definitiv, acest lucru e cel care contează: cum mă situez eu în fața lui Dumnezeu și în fața întregii umanități? Cu cine sunt eu: cu El sau împotriva Lui? Unde mă voi duce eu: aproape sau departe de El?

Dumnezeu să ne dăruiască grijă nobilă, cu alte cuvinte, grijă pentru demnitatea și viața oamenilor, pentru că numai așa putem să le înțelegem adevărata față…și ne înțelegem și noi adevăratele limite. Amin!

(Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica a 17-a după Rusalii [2012])

Există un curent de „senzaţie–pop” în scrierile unui număr de „atei” ale căror declaraţii sunt întotdeauna sigure că atrag atenţia mass–mediei. Richard Dawkins, Christopher Hitchens şi alţii, sunt surse actuale „du–te la” de căutare pentru mass–media de citate folosite de atei. În multe privinţe, popularitatea actuală a cifrelor este alimentată de Creştinismul „pop”. Una o oglindeşte pe cealaltă. În materie de gândire Creştină serioasă – nu este de interes special – niciunul nu are nimic de spus care ar trebui să fie remarcat.

Scriind în secolele şapte – opt, Sfântul Ioan Damaschinul a oferit următorul text:

"Dar nici nu ştim, nici nu putem spune, care este esenţa lui Dumnezeu, sau cum este El în toate, sau modul în care Fiul său Unul Născut, golindu–se pe Sine, făcându-Se om din sângele Fecioarei, născut de o lege contra naturii, sau cum El a umblat pe ape. Prin urmare, este peste capacitatea noastră, să spunem ceva despre Dumnezeu sau chiar să ne gândim la El, dincolo de lucrurile care ne–au fost descoperite de Dumnezeu, fie prin cuvânt sau prin manifestare, prin scrierile dumnezeieşti atât din Vechiului Testament cât şi din cel Nou." (Expunerea exactă a credinţei Ortodoxe, 1.2)

Într–adevăr, s–a remarcat în mod constant de către Părinţii Bisericii că existenţa lui Dumnezeu a fost cu totul peste tot ceea ce înţelegem prin existenţă când ne referim la ceva din creaţie. Astfel, dacă spunem că existăm, nu ne referim că şi Dumnezeu există în acelaşi mod.  Existenţa lui Dumnezeu nu este ca existenţa noastră – dar dincolo de – nu ne referim la nimic din existenţă - Această distincţie importantă este pierdută, bineînţeles, în conversaţiile moderne despre existenţa lui Dumnezeu. În locul declaraţiilor omagiale şi atente ale Părinţilor sunt declaraţiile grosiere ale ateilor moderni şi ale culturii lor pop omologate.

Bineînţeles, Sfântul Ioan Damaschinul şi toţi Părinţii au afirmat existenţa lui Dumnezeu. Dar ei au acoperit cu atenţie cuvântul “existenţă” cu alte calificative, ca să poată fi clar că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi comparată cu existenţa a nimic altceva din universul creat. Noi îl cunoaştem pe Dumnezeu doar pentru că El s–a făcut cunoscut.

Şi deşi această cunoaştere, aşa cum ne învaţă şi Sfântul Pavel (Romani 1:19 – 20), este recunoscută că a fost “scrisă” în inima tuturor lucrurilor create, nu este acelaşi lucru cu a spune că existenţa lui Dumnezeu este “evidentă” sau că ar trebui comparată cu ceva din ordinea creată în sine.

În schimb, este recunoscut de către Părinţi că perversitatea din inimile noastre face existenţa lui Dumnezeu mai mult decât evidentă. “Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu”.

Creştinii, prin urmare, fac bine că acordă atenţie acestei învăţături clasice de credinţă. Argumentele cu privire la existenţa lui Dumnezeu, adesea ne atrag la un nivel de vorbire care ne obligă să spunem lucruri pe care credinţa nu le spune. De asemenea, tentează inimile noastre să gândească într–un mod care este mai puţin adevărat decât ceea ce ni s–a dat.

Existenţa lui Dumnezeu este o chestiune profundă, şi niciodată ceva ce ar trebui tratat formal. Acest “Eu cred că Dumnezeu există” şi că “Îl cunosc” sunt printre lucrurile cele mai profunde pe care un creştin le poate spune, şi sunt o mărturisire a harului lui Dumnezeu. Ni s–a dat ceva care este în consonanţă cu puritatea inimii, şi ar trebui să fie mărturisită astfel, cu o umilinţă extremă.

Mai important, ar trebui să abordăm aceste taine profunde cu devotament atent şi cu uimire.

Faptul că există unii care în lumea nostră modernă împing existenţa lui Dumnezeu către absurd este tragic. Dar nu ar trebui să fie un motiv pentru ca noi să–i tratăm ca şi cum ar fi nişte idioţi. Mai nebuni sunt aceia care prea uşor afirmă existenţa lui Dumnezeu fără veneraţie corespunzătoare şi smerenie, aşa cum o astfel de declaraţie o necesită în mod corespunzător.

Trăim într–o perioadă a istoriei în care sfinţii sunt necesari. Am trecut de mult de timpul în care argumentele raţionale sunt de nezdruncinat într-o discuţie. Este de ajuns să existe oameni care arată existenţa lui Dumnezeu prin faptele lor. Lumea a auzit secole de argumente – a fost supusă unor persecuţii crase şi atrocităţi în numele lui Dumnezeu (chiar dacă acestea nu sunt rezultatul unor acţiuni ortodoxe). Am supravieţuit unui secol de extreme (bolşevism, nazism, etc.). Că lumea este înfometată, nu mai este nicio îndoială. Dar lumea nu este înfometată de un nou argument, fie el şi câştigător. Lumea este înfometată după Dumnezeu (chiar dacă ştie asta sau nu).

Răspunsul creştin adecvat la foamea din lume este că trebuie să fie găsită numai în manifestarea lui Dumnezeu. Astfel, provocarea ateistului modern nu ar trebui să fie îndeplinită cu o duplicitate anxioasă din panopilia noastră de argumente - dar cu urgenţa rugăciunii prin care am putea deveni noi înşine un răspuns prin realitatea prezenţei lui Dumnezeu în vieţile noastre.

În cursul celor 56 de ani ai vieţii mele am întâlnit ocazional asemenea răspunsuri trăite. Într–o mare măsură, cred că trăiesc şi continui să trăiesc ca un creştin ca urmare a rugăciunilor unor astfel de persoane.

Ca martor al lui Dumnezeu care există – ar trebui să luptăm în modul nostru mărunt- să devenim persoane ale căror vieţi sunt ele însele un argument pentru existenţa lui Dumnezeu – un Dumnezeu a cărui existenţă este într–adevăr deasupra oricărei existenţe.

E un lucru extraordinar. Nimic nu valorează mai mult decât viaţa în chipul învierii lui Hristos. Nu ne–a fost promis nimic mai puţin decât ceea ce este în Hristos.

(Părintele Stephen Freeman - Existenţa lui Dumnezeu şi “Dumnezeul care nu există”)

Aflându-mă într-o zi în care nu aveam foarte mult de învăţat, m-am hotărât să dau o tură pe la mall-ul din oraşul meu ca să văd ce cărţi noi au mai apărut la librăria din el. În general, la orice oră din zi, în mall şi în parcarea mall-ului, este o agitaţie continuă. Obişnuită de câţiva ani cu această agitaţie, în ultima vreme am început să ignor murmurul din jurul meu, oamenii grăbiţi, oamenii care ori râd prea tare, ori înjură la fel de tare, muzica, reclamele care împânzesc faţada mall-ului şi altele asemenea.

Totuşi, ajunsă în faţa uşii mall-ului rămân câteva secunde privind afişul din faţa mea: Era un afiş destul de mare,  cu o fată care zâmbea provocator, tânără, şi semi-nudă. Până aici mulţi ar zice: şi ce? Sunt mii de afişe de genul acesta. Da, aşa este. Doar o mică diferenţă. Tânăra era liceeană. Tânăra era din oraşul în care locuiesc. Pentru o clipă am zâmbit amar şi m-am gândit: "oare fetele acestea chiar nu au altceva de făcut? Înţeleg că nu toate sunt "pasionate"  de învăţat, însă totuşi, nu pot găsi o altă activitate?",  apoi după câteva minute nu m-am mai gândit, iar când am plecat din mall am revăzut afişul însă nu i-am mai dat atât de mare importanţă ca la început.

Însă, în seara aceea mi-am amintit din nou de fata respectivă, de parcă aveam afişul în faţa ochilor mei. Vedeam buzele acelea făcute cu foarte mult roşu, pentru a lua atenţia de la zâmbetul fals, ochii aceia făcuţi cu mult fard negru, pentru a nu se vedea privirea goală ce o avea. Sunt convinsă că toţi băieţii care au intrat pe uşa din mall din acea zi s-au gândit "  Wow, ce bine arată!"  Da, arată bine, era atrăgătoare, însă nu era frumoasă. Adică sunt convinsă că dacă ar fi văzut-o cineva pe strada i-ar fi părut o fată cu putere de atracţie, însă imaginea chipului ei nu i-ar fi rămas în minte, poate doar cea a trupului. Îi lipsea zâmbetul din suflet, sclipirea din priviri, inocența, şi multe altele.

Mi-am dat seama că în momentul acela, când am fost la mall şi am văzut afişul eram puţin şocată şi poate fără să îmi dau seama, inconştient am fost dispreţuitoare zicându-mi: "Fetele astea n-au altceva de făcut?" însă în seara aceea nu mi-am mai pus întrebarea aceea, mi-am pus altele.

M-am întrebat: oare fata aceea chiar atât de mult suferă de lipsa de iubire, de lipsa de atenţie încât a fost dispusă să pozeze în postura aceea doar pentru a atrage atenţia trecătorilor? Oare fetei aceleia nimeni nu i-a spus că are un suflet? Oare nimeni nu i-a zis că iubirea nu e de cumpărat? Că dacă ea își vinde imaginea, asta nu înseamnă că îşi va cumpăra pentru sine iubire? Oare părinţilor ei le pasă? Căci ei clar nu-i pasă de ea însăși, pentru că dacă i-ar fi păsat nu ar fi făcut acest lucru. Mi-am pus aceste întrebări şi nu am găsit răspunsul potrivit. Dar mă tot gândeam la ea şi pentru o clipă m-am văzut pe mine în ea. Nu în sensul că aş fi făcut vreodată ceea ce a făcut ea, ci în sensul că la fel ca ea, am fost şi sunt într-o căutare de iubire, de atenţie din partea celor din jur, şi uneori nici măcar nu sunt conştientă de acest lucru.

Deseori fac acest lucru involuntar, iar dacă cineva mi-ar zice atunci pe moment: "Tu ai făcut acest lucru cu un scop, tu cauţi ceva..."   nu aş crede şi i-aş spune acelei persoane că greşeşte. De aceea ştiu că dacă acelei fete i-ar spune cineva:”Tu ai pozat în felul acela pentru că vrei să atragi atenţia lumii asupra ta, pentru că aşa crezi tu că vei fi iubită, că oamenii te vor iubi"  fata nu ar recunoaşte, ar spune-o că a făcut-o doar pentru distracţie, că ea nu duce lipsă de iubire.

Gândindu-mă la fata aceasta am încercat să îmi rememorez toate momentele în care eu am căutat atenţia şi iubirea celor din jur. Mi-am dat seama că din momentul în care am auzit involuntar, într-o seară motivele reale pentru care tatăl meu a plecat înainte să împlinesc eu un an, din acel moment eu am încercat să caut acea parte care îmi lipsea, în oamenii din jurul meu.

În momentul în care am auzit că tatăl meu plecase pentru simplu fapt că "lui nu-i trebuie familie, lui nu i-a trebuit copil, lui îi trebuie să-şi trăiască viaţa", mi-am dat seama că nu mai are niciun rost să aştept ca vreodată tatăl meu să mă întrebe: ”cum te simţi?”  ori să o sune pe mama şi să o întrebe de mine, dacă am nevoie de ceva, dacă sunt bine. Mi-am dat seama că nu mai are niciun rost să aştept acel “te iubesc", care până atunci nu venise, şi nici după aceea nu a venit.

Cred că au trecut în jur de 11 ani de când am tras aceste "concluzii" şi totuşi în aceşti ani am aşteptat, am sperat la un cuvânt, la un gest, la ceva care să arate că totuşi îi pasă, să îmi arate că a ajuns la vârsta de 60 de ani şi că îşi dă seama că a greşit în trecut, că a greşit, că timp de 18 ani nu a putut fi găsit niciodată la telefon şi să aibă "un minut liber", că timp de 18 ani eu am fost moartă pentru el.

Dar aceste cuvinte nu au venit, aceste gesturi nu au fost făcute. Nu ştiu exact momentul în care am început să caut toate lucrurile care îmi lipseau, toată afecţiunea care nu mi-a dat-o el, în ceilalţi. În toţi oamenii adulţi, fie că erau persoane de la serviciul mamei, fie că erau profesori, indiferent de statutul social ce intrau în viaţa mea, eu căutam aceste lucruri, acea parte care lipsea din mine şi care lăsase locul unui gol. Mi-am dat seama că încercam şi încerc încă să fiu cât se poate de bună în toate lucrurile pe care le fac, să învăţ cât se poate de bine,  să greşesc cât mai puţin şi de multe ori lucrurile acestea nu le fac pentru mine,  ci deseori le fac din dorinţa că astfel voi fi apreciată, din speranţa că din acea apreciere se va naşte o fărâmă de dragoste. Iar când "câştigam"  acea apreciere,  mi-era şi îmi este o frică teribilă ca aş putea dezamăgi persoana respectivă, că acea persoană s-ar simţi dezamăgită de mine, sau că în scurt timp m-ar uita. Cred că acesta este unul dintre lucrurile de care îmi este cel mai frică.

În seara aceea când am fost sinceră cu mine, când mi-am amintit toate momentele acelea, mi-am dat seama că am judecat-o pe fata respectivă. Nu trebuia. Nu trebuia să fac asta pentru că într-un fel, poate că sunt în aceeaşi situaţie ca şi ea. Caut acelaşi lucru ca şi ea, numai că fiecare căutam pe drumuri diferite. Ea crede că va găsi dragostea, aprecierea dacă se va expune, dacă se va vinde, confundând atracţia instinctuală cu dragostea. La fel cum eu cred că voi găsi o brumă de afecţiune în aprecierea persoanelor din jurul meu. Nu cred că drumul ei o va duce la dragostea pe care o caută, dacă nu va înţelege că oamenii trebuie să o iubească pentru interiorul ei, nu să se "îndrăgostească" de ceea ce are ea de oferit. Iar eu?  Poate că şi eu ar trebui să încerc să nu mai caut în spatele aprecierilor, acea dragoste, pentru că deşi uneori "o nimeresc", alteori este doar o iluzie de-a mea.

Cred că acest lucru m-a ajutat să înţeleg că judecăm foarte uşor oamenii dar nu ne întrebam niciodată care e motivul pentru care acea persoană se comportă astfel? M-a ajutat să înţeleg că de foarte multe ori răsuflam uşuraţi când ne gândim cât de sus suntem noi şi cât de jos sunt alţii şi că "noi nu suntem ca ei". Însă, nu ne dăm seama că tot oameni sunt şi acele persoane, şi acele persoane poate îşi doresc aceleaşi lucruri ca şi noi, însă nu ştiu să le caute unde trebuie, şi acele persoane au suferit ca şi noi, pentru că dacă n-ar fi suferit nu ar fi ajuns atât de jos. Și pe acele persoane le-a rănit cineva, aşa cum şi noi la rândul nostru am fost cândva răniţi.

Poate că în loc să afişăm pentru o persoană o milă ipocrită gen "săraca, nu va ajunge bine aşa", mai bine am încerca să ajutăm acea persoană ca să ajungă bine. Oamenii au tendinţa ca în persoanele care o iau pe un drum greşit,  să nu vadă fiinţe umane, pentru că poate dacă ar vedea în ele fiinţe umane numărul sinuciderilor ar scădea, numărul persoanelor care se droghează ar scădea, chiar şi numărul fetelor care acceptă să facă orice, doar pentru a atrage atenţia. De fapt, în spatele tuturor acestor lucruri e un strigăt, un strigăt destul de stins,  şi persoanele respective tocmai asta vor,  să fie privite ca nişte fiinţe umane şi în momentul în care îşi dau seama că oamenii nu le privesc aşa, atunci merg mai departe pentru că au în minte: "oricum nu am nimic de pierdut"  dar de fapt au. Au de pierdut o viaţă, care ar putea să şi-o clădească astfel încât la un moment dat să fie frumoasă, chiar dacă acum, la momentul respectiv nu este aşa cum şi-ar dori-o ele............

Una din învăţăturile principale ale Credinţei Ortodoxe este faptul că universul a fost creat de Dumnezeu special pentru om. Sfinţii Părinți spun că omul a fost creat în a şasea zi a Facerii, după ce totul era deja bine întocmit. Pământul, apele, flora, fauna, animalele, peştii şi păsările, toate erau deja create aşteptându-l pe om așa cum un regat își așteaptă regele. Dumnezeu l-a aşezat pe om în creaţie ca pe acel ce urma să se bucure de tot ceea ce era creat, beneficiarul întregii frumuseţi, cel ce era chemat să ajungă asemenea lui Dumnezeu, iar Universul era terenul de a demonstra acest lucru în deplină libertate.

Concluzia Sfinţilor Părinți e următoarea: omul a primit creaţia în dar de la Dumnezeu. Ce dar frumos! Ce splendoare...! Ce Dumnezeu darnic!

Totuși teoria evoluționistă sprijinită într-o majoritate covârşitoare de învățământul universitar din întreaga lume spune că universul s-a creat de la sine, singur-singurel, şi toată frumuseţea creaţiei este o pură întâmplare.

Omul, ca fiinţă gânditoare şi conştientă de sine e același azi, ca şi acum 7000 şi ceva de ani, la începutul lumii. Contextul în care trăiește este diferit, dar năzuinţele lui sunt aceleași şi vor rămâne mereu aceleași: setea de a iubi și a fi iubit.

Având acest lucru în minte vreau să observăm puţin cum gândim noi oamenii azi, în societatea aceasta ultra-tehnologizată, pentru ca apoi să tragem o concluzie despre fiinţa omului în general şi felul în care el a fost creat.

V-aţi gândit vreodată de ce este nevoie de reclamă pentru a vinde un produs? Păi în primul rând ca să afle lumea că acel produs există. În al doilea rând ca să se diferenţieze de produsele concurente printr-o prezentare mai atractivă.

Totuși mai exista un motiv pe care nu-l conştientizăm. Într-un film românesc se spunea odată: "mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană." Același lucru este valabil şi în marketing: produsele de pe rafturile hipermarketurilor care nu spun o poveste nu vor fi cumpărate, pentru că nu inspira încredere şi pentru că frica de necunoscut este parte din fiinţa omului, acel sentiment care-l impulsionează tot timpul să descopere tot ce-l înconjoară.

M-am trezit odată în fata galantarelor cu pateu de porc şi am observat că există o varietate de firme care-l produc. Având în minte teama de a nu cumpăra un produs plin de E-uri am încercat să aleg un pate după brand şi după ingrediente. Normal că în puţin timp am ajuns să cumpăr acel pate pe care aseară îl văzusem întins frumos pe o pâine de vatră la un picnic în familie, într-un frumos peisaj de munte, din reclama de la televizor. De ce am făcut asta? Pentru că reclamele îți dau impresia că produsul e de încredere, îl știe toată lumea, îl cumpăra toată lumea. Reclama îți dă impresia că de fapt cineva îți recomandă produsul, ca şi cum un prieten ți-ar spune: "ce pateu bun am mâncat aseară... ți-l recomand cu mare drag."

Produsele recomandate se vând mult mai bine decât cele care se prezintă fără nicio poveste, pentru că achiziția oricărui produs o facem în primul rând pe baza încrederii pe care o avem în cel care ni l-a recomandat. Recomândând e ca și cum ai face un dar... asigurându-l pe cel pe care-l primește de toată buna ta voință și de dorința de a se bucura și el de ceea ce și tu te-ai bucurat.

De aceea oricât de bun ar fi un produs, oricâte caracteristici ar avea, și indiferent cât de inovator ar fi, totuși nu se poate vinde singur, așezându-l în raft, ci trebuie învăluit într-o poveste. Noi oamenii suntem persoane care tânjim după comuniune, după dorința de a sta mereu împreună cu alți oameni. Această dorință de comuniune se manifestă în toate aspectele economice de la cel mai simplu aspect până la cel mai complex.

Gândiți-vă! De ce oare Vodafone, una dintre cele mai mari companii din țară și din lume își asociază în România imaginea cu Cerebel? De ce Cosmote își asociază imaginea cu Smiley? Cum se face că ditamai corporațiile, cu ani de experiență în spate, cu miliarde de euro investiți în acest business riscă să-și asocieze imaginea cu o singură persoană?

Pentru că noi oamenii percepem altfel un telefon cu un abonament dacă e oferit de o persoană. Pentru că Smiley învăluie cu carisma lui produsele și serviciile pe care le vinde Cosmote. Te lași convins mai ușor să cumperi când o persoană publică vine și îți recomandă ceva, pentru că în prealabil ți-a câștigat încrederea iar acum știe că-i vei urma sfaturile.

Acest lucru arată că la nivelul întregii economii globale există o strategie de marketing care nu dă niciodată greș: asocierea unui serviciu sau produs cu o persoană. Baza psihologică a acestei strategii este simplă: omul percepe tot ce-l înconjoară ca fiind creat de cineva pentru altcineva. Omul percepe totul la nivel personal și știe că telefonul Nokia din buzunarul lui este creat de muncitorii din Finlanda, apoi trimis în România și vândut de angajații de la Vodafone. La fel știe că pâinea pe care o cumpără de la magazinul din colțul blocului e făcută în fabrica de la ieșirea din oraș, unde lucrează vecinul lui. La fel, știe că benzina pe care o pune în rezervor este cumpărată de la Rompetrol, care provine din rafinăria de la Petrobrazi de la Ploiești. Și exemplele pot continua.

Concluzionând, comportamentul consumatorilor în economia de piață arată ceea ce Dumnezeu a sădit în ființa noastră, a tuturor: sentimentul că totul e creat, și totul vine din partea unei persoane către alta. Nimic nu e întâmplător, nimic creat de la sine, totul e bine gândit și orientat către om.

Strategiile de marketing care ne invadează viața constant arată că nu putem înghite gălușca unui univers creat de la sine singur-singurel, așa cum nu putem accepta cu ușurință un produs fără nicio poveste, fără nicio recomandare, fără a ști din partea cui vine și ce face.

Frumusețea înspăimântătoare a creației, care adesea te reduce la tăcere, este o dovadă că universul nu e un produs aruncat pe un raft ci e un dar al lui Dumnezeu pentru om, cu o adresare clară, cu o strategie de prezentare excepțională, care câștigă inima oricui.

Părintele Cleopa spunea că popoarele lumii care se închină la idoli vor fi judecate la sfârșitul lumii după legea zidirii: „Cine a făcut cerul, pământul și toate câte sunt? Luna, ierburile, florile, peștii, mările, râurile, pietrele, copacii, munți, toate viețuitoarele de pe uscat, din apă și din aer. Cine le-a facut, fraților? Cine a făcut ceasul universului care merge cu atâta precizie și uimire, încât nimeni nu-l poate imita? Nimeni altul decât Bunul Dumnezeu! Centrul de îndrumare al acestei lumi este Ziditorul ei, Dumnezeu, Care a pus rânduiala în toate.”..

DOAMNE AJUTA..

Cand Cuviosul Nifon se afla inca pe prima treapta a pocaintei si nu implinise inca trei ani de cand a lasat viata cea rea, i-a venit un gand rau:

"De atata vreme ma rog Domnului meu Iisus Hristos si n-am primit nici un dar de la El. Se vede ca mi-am intinat Sfantul Botez cu multe nelegiuiri si de aceea ma nesocoteste Dumnezeu". Dupa aceste ganduri s-a mahnit putin si apoi a adormit, acolo unde se afla. Atunci a vazut in somn, ca se gasea intr-o biserica imensa si se ruga lui Hristos. Cum statea cu fata spre rasarit si cu mâinile ridicate, a vazut inaintea lui un tron minunat. In jurul lui stateau heruvimi si serafimi si mutlime de ingeri imbracati in alb. In timp ce sta uimit, vede pe tron pe cineva, care era curat, luminos si foarte bland. Nifon a inteles ca este Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Atunci si-a ridicat privirea si mainile spre El si s-a rugat: Doamne Dumnezeul meu, asculta rugaciunea mea si nu trece cu vederea ruga mea si restul psalmului. El si-a plecat capul si a primit rugaciunea Cuviosului. Sfantul ii ceruse sa scape de duhul nepasarii si sa-l alunge departe. Cand Nifon a terminat rugaciunea, Domnul si-a ridicat capul si a intors fata Sa spre el, aratand prin aceasta ca i-a auzit rugaciunea si a primit-o. Apoi, i-a zis:<!--more Cotinuare -->

- M-ai mahnit astazi, Nifone, cand te-ai indispus zicand: "De atatea ori am rugat pe Domnul si nu mi-a dat nici un dar!" Fie, dar nu spui tu in fiecare zi: "Doamne, sa nu fiu slavit in aceasta viata"? De ce dar, te superi? Apoi, nu te gandesti ca ti-am dat atatea daruri? Apa si aerul pe care-l respiri, nu este un dar? Apoi, si Preacuratul Trup si Preacinstitul Sange pe care vi l-am dat, nu sunt daruri? Copacii campului, pasarile cerului si pestii marilor, acestea nu sunt daruri? Apoi, n-am murit si n-am fost ingropat pentru mantuirea voastra? Toate acestea, oare ce sunt? Cine altul v-a facut atata bine? Iar voi ce mi-ati dat ca sa cumparati aceste daruri? M-ati rastignit pe cruce, M-ati palmuit, M-ati adapat cu otet si fiere si toate celelalte pe care le stii...

Mai ales tu, Nifone, nu uita ca ti-am iertat multe si grele pacate. Ai bagat de seama ca am ridicat capul la rugaciunea ta? Asa fac la fiecare care se roaga, chiar daca el nu ma vede.

(Sfântul Nifon al Constantianei)

DOAMNE AJUTA..

Acum ceva vreme în urmă, citind Sfintele Evanghelii mă tot întrebam: ”oare oamenii simpli din Israel, cărturării şi fariseii, au înţeles până la urmă că Iisus este Mesia (Hristos) Cel pe care-L tot aşteptau de atât timp, sau tocmai din acest motiv L-au răstignit ?”

De când au căzut în păcat Adam şi Eva, Dumnezeu i-a scos afară din rai dar tot atunci le-a promis un Mântuitor care-i va readuce înapoi izbăvindu-i de moartea pe care au cunoscut-o. Prima profeţie despre venirea lui Mesia, aşa cum ne spun Sfinţii Părinţi, este cea din cartea Facerii capitolul 3 versetul 15:

„Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul".

Părintele profesor Nicolae Neagă tâlcuind minunat acest verset concluzionează:

„În decursul vieţii ei, omenirea are de luptat cu Răul, sub toate formele lui; în sfârşit, printr-un celebru urmaş al ei va ieşi învingătoare din lupta în care Vrăjmaşul Satana, agresorul permanent al omului, îşi apără cu îndârjire sfera sa de interese.”

Tot Vechiul Testamtent este plin de profeţii despre naşterea, minunile, jertfa şi învierea lui Mesia. Încă de la Adam şi Eva oamenii au nădăjduit că unul din fiii lor va fi Mesia, Trimisul lui Dumnezeu care-i va scăpa de blestemul morţii. Nădejedea venirii unui Mântuitor s-a transmis din generaţie în generaţie în Israel, fiecare profet trimis de Dumnezeu fiind o speranţă că acesta va fi chiar Cel aşteptat.

Studiind cele patru Evanghelii putem înțelege uşor că văzându-l pe Iisus şi faptele lui, gândul că El este Mesia dădea târcoale în mintea tuturor. Totuşi de ce până la urmă L-au răstignit, dacă chiar pe El îl aşteptau?

Trebuie să menţionăm că numele Fiului lui Dumnezeu, Care s-a făcut om este Iisus (Matei 1, 25) iar apelativul Hristos este doar un titlu, nefiind parte din numele lui. Hristos înseamnă „Unsul” sau alesul lui Dumnezeu, Mântuitorul, Salvatorul, Cel care avea să scape lumea de păcatele şi neputinţele ei. Astfel că de ori câte ori găsim apelativul „Hristos” în Evanghelie găsim o referire la Mesia cel de mult aşteptat de poporul Israel, la acea persoană de care Părintele Neaga o numeşte: ”Celebrul urmaş al omenirii care-l va învinge pe Satana.”

Am căutat în Noul Testament, în cele patru Evanghelii cuvintele Hristos şi Hristosul pentru a vedea ce spuneau oamenii din vremea aceea despre Iisus. Au înţeles ei pâna la urmă că el este Mesia (Hristosul) cel mult aşteptat?

Când cei trei magi au venit la Ierusalim întrebându-i pe toţi: „Unde este regele iudeilor, Cel ce S-a născut” Irod, regele Israelului din acea vreme, de frică pierderii tronului adună pe toţi cărturarii şi fariseii şi le spune:

„Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel". (Matei 2, 4-6)

Încă de la naşterea Sa Iisus a stârnit această mare dilemă printre iudei: Este el Mesia promis de Dumnezeu pentru salvarea lumii?

Fariseii şi cărturarii văzând cu câtă râvnă şi putere propovăduieşte Ioan Botezătorul cuvântul lui Dumnezeu, şi câţi oameni atrage în jurul lui, s-au gândit că acesta poate fi Hristosul:

„Iar poporul fiind în aşteptare se întrebau toţi despre Ioan în cugetele lor: Nu cumva el este Hristosul?“ (Luca 3, 15)

Este foarte interesant cu Luca subliniază starea de aşteptare în care se aflau iudeii, o aşteptare care dura de mii de ani...

Cât de repede s-au gândit ei că Ioan poate fi Mesia văzându-i viaţa sfântă, dar oare văzându-l pe Iisus şi minunile lui care covârşeau orice imaginaţie nu s-au gândit că mai degrabă El e Mesia? Ba da. Iată ce ne spune Evanghelia după Ioan despre nedumeririle celor din popor:

“Dar mulţi din mulţime au crezut în El şi ziceau: Hristosul când va veni va face El minuni mai multe decât a făcut Acesta?” (Ioan 7, 31)

E ca şi cum ar spune: „Câte minuni trebuie să mai vedem că să credem odată cu toţii că El este Hristosul? Nu ne este nouă oare de ajuns? Ioan Botezătorul fiind în închisoare, auzind de faptele lui Hristos, a trimis doi ucenici să-L întrebe:

„Tu eşti Cel ce vine, sau să aşteptăm pe altul? Şi Iisus, răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.” (Matei 11, 3-6)

Până şi diavolii îl recunoşteau ca Mesia:

„Din mulţi ieşeau şi demoni, care strigau şi ziceau: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Dar El, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că ştiau că El este Hristosul.” (Luca 4, 41)

Uneori Mântuitorul le vorbea direct:

„Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri.” (Matei 16, 15-17)

Alteori era evaziv în răspunsuri pentru a nu Se impune agresiv în faţa poporului drept Mesia ci pentru a fi primit cu inima prin credinţă.  Însă această atitudine îi deranja pe cărturari şi farisei care n-aveau o declaraţie clară din partea Lui pe baza căruia să-L acuze de hulă şi să-L aresteze:

„Şi când s-a făcut ziuă, s-au adunat bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii şi L-au dus pe El în sinedriul lor. Zicând: Spune nouă dacă eşti Tu Hristosul. Şi El le-a zis: Dacă vă voi spune, nu veţi crede; Iar dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde.“ (Luca 22, 66-68)

Eu cred că oamenii simpli din popor care nu aveau nici un interes, credeau în Iisus că este Mesia, că este chiar Dumnezeu şi sunt destule persoane care dau mărturie despre acest lucru în Evanghelii:

• Petru

„Şi El le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Iar Petru, răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu.” (Luca 9, 20)

• Andrei

„Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos).” (Ioan 1, 40-41)

• Femeia samarineancă

“Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?” (Ioan 4, 28-29)

• Marta

„Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.” (Ioan 11, 27)

Toată percepţia aceasta din mintea poporului de a crede că Iisus este sau nu Hristosul culminează în momentul patimilor şi răstignirii sale. Toţi s-ar fi aşteptat să-şi folosească această puterea dumnezeiască pentru a se salva de pe cruce. Chiar şi unul din cei doi tâlhari răstingiţi împreună cu Domnul Hristos îl acuză:

„Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi.” (Luca 23, 39)

Mulţi l-au mărturisit pe Iisus ca fiind Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime, dar n-au înţeles ce fel de mântuire aduce el. Din pricina minţilor pline de păcat oamenii L-au aşteptat pe Mesia ca pe un conducător politic, ca unul ce avea să scoate Israelul de sub stăpânire română. Câţi oare au conştientizat înainte de înviere că Iisus Hristos era Mântuitorul tuturor oamenilor şi că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta?

După Înviere şi după Pogorârea Duhului Sfânt peste cei 12 apostoli, oamenii au putut vedea mai bine din mărturiile şi predicile acestora că Iisus a fost cu adevărat Hristosul, Dumnezeu adevărat, Persoană a Sfintei Treimi.

Cu toate acestea au fost câţiva oameni care n-au văzut asta niciodată, sau chiar dacă au văzut n-au vrut să-L mărturisească din invidie ca fiind Mesia. Aceștia au fsot cărturarii şi fariseii (învățătorii de lege). Ei chiar şi după Învierea Lui au făcut tot posibilul să muşamalizeze adevărul minţind şi mituind pe soldaţi, martori ai învierii, ca să nu spună nimănui ce au văzut. Răutatea şi invidia lor a avut efect, mare parte din evrei necrezând nici până astăzi că Iisus este Hristos, ei aşteptând în continuare un Mântuitor.

De atunci şi până astăzi miliarde şi miliarde de oameni au crezut în El şi au ajuns în împărăţia lui Dumnezeu.

Mai jos puteţi downloda fişierul cu cele mai importante citate din Sfintele Evanghelii despre Hristos şi felul în care a fost perceput el în lume. O să vedeţi cât de interesant este subiectul şi cât de multe lucruri puteţi afla studiindu-l:

Iisus este Hristosul cel aşteptat..

DOAMNE AJUTA..

O nedumerire se naşte legitim în mintea noastră: Dacă prin răstignirea lui Hristos pe cruce şi Învierea Lui a venit mântuire la toată lumea, înseamnă că Iuda, personajul cheie prin care Iisus a fost vândut şi omorât, are o mare contribuţie.

Gândind aşa percepem lumea ca fiind predestinată, totul urmând să se întâmple conform unui plan pe care noi nu-l putem schimba. Predestinarea este un concept greşit şi opus în totalitate gândirii şi trăirii creştin-ortodoxe.

Dacă totul este predestinat înseamnă că nu putem fi acuzaţi că am făcut ceva rău întrucât aşa era dinainte stabilit de Dumnezeu, şi noi în micimea noastră n-am fi putut să-i schimbăm planurile. Este ca şi cum ai pune o bombă la un azil de bătrâni şi după ce-i omori pe toţi detonând-o aştepţi şi laude pentru că i-ai scăpat de suferinţă şi i-ai trimis în împărăţia lui Dumnezeu. Dacă am crede că totul este predestinat un astfel de om ar fi considerat erou scăpând de pedeapsă pentru că a făcut un mare bine.

Dacă totul este predestinat la ce folos chinul nostru de a face bine? La ce folos educaţia? La ce folos justiţia? La ce folos întruparea şi învierea lui Hristos?

Mântuitorul S-a răstignit şi a Înviat pentru ca fiecare om să devină mai bun, să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele său. Dacă predestinaţia ar fi adevărată Dumnezeu ne-ar fi obliga să facem binele şi răul, şi am fi ca nişte roboţei care ar executa ordine. Tot conceptul de predestinaţie chiar asta presupune: urmărirea unui circuit prestabilit al vieţii din care nu poţi ieşi indiferent cât de mult te-ai strădui.

Pentru a îndepărta acest gând din mintea noastră Mântuitorul spunea:

„Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea.” (Matei 26, 24)

Iisus Hristos fiind Dumnezeu ştia dinainte ce avea să se întâmple dar preştiinţa Lui nu înseamnă predestinaţiei.

Ştiind cum vor reacţiona oamenii şi ce decizii vor lua în anumite situaţii, Domnul ştie viitorul fiecăruia dintre noi şi a tuturor împreună, şi tocmai de aceea El a descoperit profeţilor ce avea să se întâmple cu Hristos.

Mântuitorul pare a spune: „Eu accept ceea ce o să se întâmple, fără să Mă împotrivesc, dar asta nu înseamnă că Iuda cel care Mă vinde a ajutat în vreun fel îndeplinirea planului de mântuire, ba dimpotrivă, era mai bine ca el să nu se nască decât să facă acest mare păcat.”

Această gravă atenţionare pe care i-o aduce Domnul Hristos lui Iuda are ca scop evitarea unei confuzii între: preştiinţa lui Dumnezeu asupra unui eveniment ce se va întâmpla şi responsabilitatea fiecărui om implicat în acel eveniment pentru faptele sale.

Mai mult decât atât, Mântuitorul a încercat să-l ajute pe Iuda să se răzgândească. Fiind adunaţi toţi la cina cea de taină le-a spus tuturor că: „unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21) tocmai pentru a atinge conştiinţa lui Iuda și pentru a-l determina să se pocăiască măcar în ultimul ceas.

Apostolii au început toţi să se întrebe unii pe alţii oare cine este dintre ei şi în cele din urmă Iuda spune:

„Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” iar Mântuitorul îi răspunde cu dragoste: ”tu ai zis.“ lăsându-i de înţeles că vânzarea atârnă doar de decizia lui şi nu este nimic prestabilit.
Iisus era gata să-l ierte şi să-l primească la pieptul Său și pe Iuda aşa cum l-a ţinut pe Ioan, apostolul cel iubit, dar totuşi Iuda şi-a dus planul pâna la capăt, realizând că a greşit doar după ce L-a dat în mâna cărturarilor şi a fariseilor.

Înainte de cina cea de taină, Evanghelia după Luca ne spune că Satana a intrat în Iuda (Luca 22, 3) iar Mântuitorul ca Dumnezeu a observat asta şi tocmai de aceea i-a vorbit cu multă înţelepciune şi tact pentru că ştia că omul doar prin voinţa lui liberă şi apropierea de Dumnezeu poate scăpa de cel rău.

Mântuitorul a încercat să-l ajute să mărturisească acest păcat, şi să scape de consecinţele nefaste care vor urma.  Iuda a refuzat orice apropiere şi deschidere sufletească către Hristos şi a ajuns până la urmă să se spânzure, deznădăjduit.

În concluzie Iuda n-a făcut niciun serviciu omenirii vânzându-L pe Hristos, ba dimpotrivă, a adus mult rău prin asta, din care Dumnezeu în înţelepciunea lui a scos un mare bine.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Iuda nu l-ar fi vândut? Probabil până la urmă cărturarii şi fariseii ar fi găsit o cale de a-L aresta şi omorî.

Cântările din Săptămâna patimilor descriu aşa de adânc şi de grăitor acest gest regretabil al căderii lui Iuda:

„Iuda, cel cu mintea iubitoare de argint, s-a întărâtat asupra învăţătorului, vrăjmaşul: s-a sfătuit, a gândit vânzarea, a căzut din lumină, primind întunericul; a tocmit preţul şi a vândut pe Cel fără de preţ. Pentru aceasta a şi aflat răsplătire, precum a făcut ticălosul: spânzurare şi moarte cu durere. Pe noi izbăveşte-ne Hristoase Dumnezeule, de partea lui, iertare de greşeale dăruind celor ce prăznuim, cu dragoste, preacuratele Tale patimi.” (Triod)

DOAMNE AJUTA..

 

În Săptâmâna Patimilor în miercurea mare, la denia de marţi seara se face pomenirea femeii păcătoase care a uns picioarele Mântuitorului cu un mir de mare preţ, stârnind revolta ucenicilor care au spus că era mai bine ca acel mir să fie vândut şi banii să fie daţi săracilor. Hristos Domnul ştiind inima femeii primeşte cu mare bucurie jertfa ei. Mai jos vedem cât de frumos explică acest moment Sfântul Ioan Gură de Aur:

"Femeia păcătoasă nu s-a apropiat de Iisus decât după ce alte femei au încurajat-o prin exemplul lor, ca samarineanca, cananeianca, cea cu pierdere de sânge şi multe altele. Conştiinţa sa, remuşcarea păcatelor sale au reţinut-o totdeauna. Ea nu este vindecată chiar în public: ea primeşte acest har în mod particular şi în taina unei case. Toate aceste femei de mai înainte n-au mers să-l afle pe Iisus Hristos decât pentru vindecarea trupului. Aceasta singură vine să-l afle în această casă, pentru a-i face mai multă cinste lui şi pentru a obţine de la el vindecarea sufletului său. Căci ea n-avea nici o boală trupească şi este ceea ce face să se admire zelul ei către Iisus Hristos în aceste onoruri care i le face lui, nu ca de un om simplu – unui om simplu nu i-ar fi şters picioarele cu părul capului ei -, ci de cineva mai mare decât un om. De aceea, mădularul care era mai preţios din trupul ei, capul, pe acela l-a pus la picioarele lui Hristos.

„Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor. Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna; Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei.” (Matei 26, 8-13)

- Dar de unde le-a venit ucenicilor gândul acela?

- Auziseră pe Dascălul lor zicând: „Milă voiesc, şi nu jertfă” şi învinuindu-i pe iudei că au lăsat în părăsire poruncile cele mai grele: judecata, mila şi credinţa, dar lor vorbindu-le multe pe Munte despre milostenie. Din pricina acestora ucenicii se socoteau în ei înşişi şi gândeau că dacă arderile de tot nu-i sunt pe plac şi nici slujirea legii vechi, cu atât mai mult ungerea cu mir. Ucenicii aşa gândeau; dar El, văzând cugetul femeii, o lasă să toarne mir pe El. Mare era evlavia femii şi negrăită râvna!

De aceea Hristos, făcând mare pogorământ, i-a îngăduit să-i toarne mirul pe capul Lui. Dacă nu S-a ferit să Se facă om, să fie purtat în pântece, să fie hrănit cu lapte, pentru ce te minunezi că n-a oprit-o să-L ungă cu mir? După cum Tatăl a suferit mirosul şi fumul jertfelor, tot aşa şi Hristos, precum am spus mai înainte, a primit gândul cu care femeia păcătoasă i-a adus mirul. Iacov a uns cu untdelemn stâlpul în cinstea lui Dumnezeu; la jertfe se aducea untdelemn, iar preoţii se ungeau cu mir. Ucenicii, însă, pentru că nu-i cunoşteau gândul, au ţinut-o de rău fără temei; iar prin vina pe care i-o aduceau au arătat dărnicia femeii.

Spunând că s-ar fi putut vinde mirul cu trei sute de dinari, au arătat cât a cheltuit ea cu mirul acesta şi cât de mare i-a fost mărinimia sufletului ei. De aceea îi şi ţine Hristos de rău pe ucenici zicându-le;

„Pentru ce faceţi supărare femeii?”

Şi adaugă şi pricina, voind să le aducă aminte iarăşi de patimile Sale, că spune:

„Spre îngroparea Mea a făcut-o”

şi încă o altă pricină:

„Că pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea” şi:

„Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta se va vorbi şi de ce a făcut ea”.

Ai văzut că prezice iarăşi că vor ieşi să propovăduiască neamurilor? Îi mângâie de durerea pricinuită de moartea Lui, arătându-le că după răstignire puterea Lui va străluci atât de mult, încât predica Evangheliei se va răspândi peste tot pământul. Cine-i oare atât de ticălos încât să se împotrivească unui atât de mare adevăr? Şi iată, ceea ce a zis s-a făcut! În orice loc de pe faţa pământului te-ai duce vei auzi de fapta acestei femei. Şi doar nici nu era o persoană de înalt rang, nici n-a avut mulţi martori când a făcut fapta aceasta, nici n-a săvârşit-o în adunare de lume ci în casă, - în casa unui lepros – de faţă fiind numai ucenicii.

Cine a făcut să se răspândească şi să i se ducă vestea pe faţa întregului pământ? Cine? Puterea Celui Ce a spus aceste cuvinte! Faptele strălucite ale nenumăraţilor împăraţi şi generali sunt date uitării, chiar dacă statuile lor mai sunt încă printre noi. Nu mai sunt cunoscuţi nici din auzite, nici după nume, deşi au întemeiat oraşe, au înălţat ziduri împrejurul lor, au câştigat bătălii, au biruit în războaie, au robit popoare multe, au dat legi şi au ridicat statui! Dar toţi cei de pe faţa pământului cântă şi vorbesc de o femeie păcătoasă care a vărsat mir pe capul lui Hristos, în casa unui lepros, de faţă fiind numai 12 bărbaţi, iar pomenirea faptei ei nu s-a vestejit, deşi a trecut atât amar de vreme. Perşi şi indieni, sciţi şi traci, sarmaţi şi mauri şi locuitorii insulelor britanice trâmbiţează ce s-a făcut pe ascuns într-o casă din Iudeea, de o femeie păcătoasă.

Mare e iubirea de oameni a Stăpânului! Îngăduie unei păcătoase să-i sărute picioarele, să verse mir pe ele, să I le şteargă cu părul capului ei! Da, Domnul îngăduie toate acestea şi ţine de rău pe cei care o certau. Că nici nu se cădea să fie nesocotită femeia când arătase atât de mare dragoste!

Te rog să te uiţi şi la aceea că ucenicii ajunseseră tare râvnitori pentru milostenie.

- Dar pentru ce n-a spus numai atât că a făcut o faptă bună, ci mai întâi a spus: „De ce faceţi supărare femeii?”

- Ca să-i înveţe pe ucenici să nu ceară de la început oamenilor mai slabi în credinţă cele mai mari fapte. De aceea nici nu judecă în ea însăşi fapta săvârşită de femeie, ci în legătură cu starea ei sufletească.

Dacă Domnul ar fi vrut să facă o lege din spusele Sale de acum, apoi n-ar fi vorbit deloc de femeie; dar vorbeşte de ea ca să afli că pentru ea a spus aceste cuvinte, ca să nu înăbuşe credinţa ei ce odrăslise, ci să o întărească mai mult. Le grăieşte aşa ucenicilor ca să lăudăm şi să încălzim cu focul dragostei noastre pe cel care face o faptă bună, chiar dacă fapta lui nu-i desăvârşit de bună şi să nu-i cerem aceluia de la început să fie cu totul desăvârşit. Că Însuşi Domnul voia mai cu seamă aceasta se vede de acolo că El, Care nu avea unde să-Şi plece capul, a poruncit ucenicilor să aibă pungă. Dar acum nu era timpul să îndrepte ce se făcuse, ci să laude o faptă bună. După cum dacă cineva L-ar fi întrebat înainte de a fi făcut femeia lucrul acesta, El n-ar fi grăit aşa, tot aşa, după ce ea a făcut aceasta, Hristos a urmărit un singur lucru, ca ea să nu se simtă stânjenită din pricina mustrării ucenicilor, ci să plece mai bună, ajungând mai plină de râvnă, datorită blândeţii Lui.

După ce a vărsat mirul, nici n-ar mai fi avut vreu rost mustrarea.

Şi tu, dar, dacă vezi pe cineva că face nişte sfinte vase şi că le aduce la biserică sau dacă vezi pe un om că împodobeşte zidurile sau pardoseala bisericii, nu porunci să vândă sau să strice ce-a făcut, că să nu-i înăbuşi râvna; dar dacă te întreabă înainte de a face, porunceşte să dea săracilor banii ce vrea să-i cheltuiască; pentru că şi Hristos tot aşa a făcut, ca să nu-i strice inima femeii, şi tot ce-a spus, spre mângâierea ei a spus-o.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

Cand Mântuitorul Hristos le spune apostolilor Săi că toţi se vor lepăda de El, Petru are o reacţie dură şi foarte sigur pe sine spune că el nu se va lepăda orice se va întâmpla, chiar dacă toţi ceilalţi o vor face. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte dumnezeieşte acest gest:

"Ce spui, Petre? Profetul a spus că se vor risipi oile când va fi bătut păstorul, Hristos a întărit cele spuse şi tu spui: „Nu” Nu-ţi sunt de ajuns cuvintele dinainte prin care Hristos ţi-a închis gura, atunci cînd ai spus: „Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22)

Nu, lui Petru nu i-au fost de ajuns. Şi de aceea Domnul îl lasă să cadă, pentru ca să-l înveţe şi prin aceasta să asculte totdeauna de ce spune Hristos şi să ajungã la ĭncredinţarea că este mai vrednică de credinţă hotãrîrea lui Hristos decît propriul lui cuget. Ceilalţi ucenici, la rîndul lor, nu puţin au cîştigat de pe urma lepădării lui Petru; şi-au dat seama de slăbiciunea firii omeneşti şi de adevărul lui Dumnezeu. Cînd Hristos prezice ceva, nu trebuie să o faci pe deşteptul şi nici să te arăţi mai grozav decît majoritatea oamenilor, că spune Pavel:

„Iar fapta lui însuşi să şi-o cerceteze fiecare şi atunci va avea laudă, dar numai faţă de sine însuşi şi nu faţă de altul.”

Petru ar ii trebuit să se roage şi să spună: „Ajută-ne, Doamne, ajută-ne nouă ca să nu ne despartim de Tine” dar nu; el se încrede în sine şi spune:

„Chiar daca toţi se vor sminti intru Tine, eu niciodată? „Chiar dacă te vor parasi toţi, spune Petru, eu nu Te voi pãrăsi.”

A ajuns încetul cu încetul încrezut. Hristos deci voind să-l smerească, a îngăduit să se lepede de El. Pentru că Petru nu L-a ascultat nici pe El, nici pe profet - că Domnul de aceea a adus marturia profetului, ca sa nu I se împotrivească nimeni - deci, pentru că Petru nu I-a ascultat cuvintele, îl învaţă cu faptele. Că pentru aceasta a ĭngăduit să se lepede, ca prin lepădarea de Hristos să se îndrepte, ascultă ce-i spune Domnul:

"Iar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta”.

A spus aceste cuvinte voind să-l mustre cu asprime, ca să-i arate că păcatul lui este mai greu decît celelalte păcate şi că are nevoie de mai mult ajutor. Două păcate săvîrşise Petru prin spusele sale: unul, ca se împotrivise cuvintelor Domnului; altul, că se credea mai mare decît ceilalţi ucenici; dar, mai bine spus, mai săvírşise şi un al treilea, ca şi-a atribuit lui totul. Pentru a-l vindeca de aceste păcate, Hristos a ingăduit deci ca Petru să cadă. De aceea Hristos, lăsînd la o parte pe ceilalţi ucenici, Se adreseaza lui Petru şi-i spune:

„Simone Simone, iata satana a cerut ca să vă cearnã ca gríul",

adică să vă tulbure, să va zãpăcească, sã vă ispitească; „dar Eu M-am rugat pentru tine, ca sã nu píarã credinţa ta”

Dar dacă a cerut să-i cearnă pe toţi, pentru ce Hristos n-a spus: „M-am rugat pentru toţi”? Negreşit pentru pricina pe care am spus-o mai înainte. Domnul i Se adresează numai lui Petru ca să-l mustre şi să-i arate că pacatul lui era mai greu decit celelalte păcate.

- Dar pentru ce Hristos n-a spus: „Eu n-am íngäduit”, ci: „M-am rugat”?

- Mergînd la patima, Hristos foloseşte cuvinte smerite, ca să-Şi vădească flrea Sa omeneasca. Cum ar fi avut nevoie sa Se roage ca să întărească sufletul unui om care se clatina, El Care a zidit Biserica pe marturisirea lui Petru şi aşa a întărit-o încît sa nu fie biruită de mii şi mii de primejdii şi de morţi, El, Care a dat lui Petru cheile împărăţiei cerurilor şi l-a facut domn peste o atit de mare putere, El, care n-a avut nevoie de rugaciune pentru a-i da lui Petru acestea? Cînd i-a dat lui Petru puterea, Hristos n-a spus: „M-am rugat”, ci a spus cu autoritate:
„Voi zidi Biserica Mea şi-ţi voi da ţie cheile cerurilor”.
- Dar pentru ce n-a grait şi acum tot aşa?
- Şi pentru pricina pe care am spus-o şi pentru slabiciunea ucenicilor. Că ei n-aveau despre Domnul părerea ce I se cuvenea.

- Dar cum s-a fãcut cã Petru s-a lepădat de Domnul cu toate că Domnul S-a rugat pentru el?

Domnul nu S-a rugat ca să nu se lepede, ci ca să nu piară credinţa lui, ca să nu piară desăvîrşit. Acesta a fost un semn al purtării de grijă a Domnului pentru Petru. Frica a alungat totul din sufletul lui; frica lui a fost nemăsurată, pentru că Dumnezeu l-a lipsit cu totul de ajutorul Lui. Şi l-a lipsit cu totul pentru că era cu totul mare în sufletul lui păcatul îngâmfàrii şi al împotrivirii. Deci, ca să stîrpească din rădăcină aceste păcate, Hristos a lăsat ca Petru să fie cuprins de un mare zbucium sufletesc.

Că păcatele acestea erau adînc înfipte în sufletul lui Petru se vede de acolo ca nu s-a mulţumit numai cu ce a spus mai înainte, împotrivindu-se şi profetului şi lui Hristos, ci şi mai apoi, dupa ce Hristos i-a spus:

„Amin grăiesc ţie, că in aceastã noapte, înainte de a cinta cocoşul, te vei lepăda de trei ori de Míne”.

Petru a zis:

„Chíar dacã ar trebui să mor împreunã cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine” .

Evanghelistul Luca aminteşte ca Hristos cu cît oprea mai mult, cu atît Petru se împotrivea mai tare”. Ce înseamnă asta Petre? Cind Domnul a spus: „Unul din voi Mã va vinde, te temeai să nu fii tu cumva vînzător şi ai silit pe ucenicul pe care-l iubea Iisus să-L întrebe”, deşi nu te ştiai cu nimic pe cuget, acum insă te împotriveşti când Hristos strigă şi vorbeşte destul de desluşit că „toţi vă veţi smintí”? Şi nu te împotriveşti numai odatã, ci chiar de douã ori şi de mai multe ori. Tot aşa spune şi Luca.

- Dar din ce pricina a făcut Petru lucrul acesta?

Din dragostea lui mare, din marea lui bucurie de a fi cu Hristos. Cînd Petru s-a văzut scăpat din neliniştea din timpul vînzãrii, cînd a văzut cine era vînzătorul, a căpătat curaj, a grăit şi s-a socotit mai mare şi mai tare decît ceilalţi ucenici, zicînd: „Chiar daca toţi se vor minti, eu nu mă voi sminti”. Cuvintele acestea sunt cuvinte de om ambitios. De altfel chiar în timpul cinei apostolii se intrebau cine este mai mare între ei”. Atit de mult îi tulbura păcatul acesta. Da, Hristos l-a împiedicat pe Petru să fie ambitios, dar nici intr-un caz nu l-a împins să se lepede de El - Doamne fereşte! -, ci l-a lăsat lipsit de ajutorul Lui şi i-a vădit firea lui omeneasca.

Uită-te insă cît de smerit este mai tîrziu! După inviere, cînd Petru a întrebat: „Dar cu acesta ce va fi?”, Hristos i-a închis gura şi Petru n-a mai îndrăznit să I se împotrivească aşa cum a făcut acum, ci a tăcut. Iarăşi la înălţarea Domnului, cînd a auzit: „Nu este voua a şti anii sau vremuríle”, Petru tace din nou şi nu I se impotriveşte. Mai tîrziu, cînd era pe acoperiş, cînd a vazut pînza a auzit vocea spunîndu-i: „Ceea ce Dumnezeu a curăţit, tu nu spurca” , Petru stă liniştit şi nu cere lămuriri, deşi nu ştia bine ce înţeles au cuvintele acelea.

Toate acele păcate - îngâmfarea, duhul de impotrivire şi ambitia - au lucrat căderea lui Petru. Înainte de cădere îşi atribuia luişi totul şi zicea: „Chiar de se vor sminti toţi, eu nu ma voi sminti fie şi: „Chiar de ar trebui să mor, eu nu ma voi lepada de Tine” când ar fi trebuit să spună: „Dacă ma voi bucura de ajutorul Tău”. Mai tîrziu nu mai grăieşte aşa, ci cu totul dimpotrivă: „de ce vă uitaţi la noi, ca şi cum cu puterea sau cu evlavia noastră l-am făcut pe acesta să umble?”

Din toate aceste fapte scoatem o mare învăţătură: stradania omului nu e îndestulãtoare, dacã omul nu se bucură de ajutorul cel de sus; şi iaraşi: nu cîştigăm nimic de pe urma ajutorului de sus daca nu ne straduim. Şi una şi alta o arată Iuda şi Petru. Iuda s-a bucurat de mult ajutor, dar nu i-a folosit, pentru că n-a voit şi nici nu şi-a adus partea lui de strădanie; Petru s-a străduit, dar a căzut, pentru că nu s-a bucurat de nici un ajutor de sus. Din acestea două se impleteşte virtutea: din ajutorul cel de sus şi din stradania noastra. De aceea, va rog, nici să nu dormiti, lăsînd totul pe seama lui Dumnezeu, dar nici, straduindu-vă şi muncind, să socotiţi ca toate faptele voastre se datoresc numai ostenelilor voastre. Dumnezeu nu vrea sa fim nepasatori; de aceea nu face El totul; dar nici nu vrea sã fim ingîmfaţi; de aceea n-a lăsat totul în puterea noastră, ci, înlãturînd ce este vătămãtor şi dintr-o parte şi din alta, ne-a lăsat ce ne este de folos. Aceasta este pricina că a lăsat pe verhovnicul apostolilor sa cadă, smerindu-l; şi aşa l-a îmboldit spre mai mare dragoste. "Cã celui ce i s-a iertat mai mult, va iubi mai mult”.

Sa ne supunem, dar, totdeauna lui Dumnezeu şi să nu ne împotrivim Lui, chiar dacã par cuvintele lui Dumnezeu potrivnice judecatii şi vederilor noastre; să punem cuvintul Lui mai presus de judecăţile şi vederile noastre. Aşa sa facem şi cînd ne împărtãşim cu sfintele taine. Să nu ne uitam numai la materia ce ne stă înaintea ochilor, ci să avem în minte permanent cuvintele Domnului. Cuvîntul Lui nu înşală niciodată, pe cînd simţurile ne inşala uşor. Cuvîntul Lui n-a fost niciodată dezminţit, pe cînd simturile noastre de foarte multe ori greşesc. Cind cuvîntul Lui spune: „Acesta este trupul Meu”, să ascultăm şi să credem şi să vedem trupul Lui cu ochii sufletului. Hristos nu ne-a dat nouã ceva material, ci, în lucrurile materiale, toate sînt duhovniceşti.

Tot aşa şi cu taina botezului; botezul se face printr-un lucru material - apa -, dar se săvîrşeşte ceva duhovnicesc - naşterea şi reînnoirea. Dacă ai fi fost fără de trup, ţi-ar fi dat daruri netrupeşti; dar pentru că sufletul este impletit cu trupul, ţi-a dat cele spirituale în cele materiale. Câţi oameni nu spun azi: „Aş fi voit să-l văd chipul Lui, statura Lui, încălţămintea Lui” Iată îl vezi, te atingi de El, îl mănânci! Doreşti să-I vezi hainele Lui? Dar El Se dă pe El Însuşi ţie nu numai să-L vezi, ci chiar să te atingi de El, să-L mănânci, să-L primeşti înăuntrul tău. Nimeni să nu se apropie cu scîrbă, nimeni să nu se apropie cu paşi şovăitori. Toţi să fim înflăcăraţi, toţi să fim cu sufletele clocotitoare, toţi să fim cu minţile treze. Dacă iudeii mâncau cu zel paştele stînd în picioare, cu încălţămintea în picioare şi cu toiegele în mîini, cu mult mai mult noi trebuie să fim veghetori. Ei trebuiau să meargă în Palestina; tu însa trebuie să mergi în cer.

(Sfântul Ioan Gură de Aur - Comentariu la Evanghelia după Matei, pag. 929)

<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/aprilie/lepadarea-lui-petru2.jpg"} -->

Credinţa în existenţa lui Dumnezau este strâns legată de credinţa în existenţa propriului nostru suflet, ca parte a universului spiritual. Pentru un suflet binecredincios, existenţa lui Dumnezeu este tot atât de evidentă ca şi propria-i existenţă.

Fiecare gând, bun sau rău, fiecare dorinţă, intenţie şi cuvânt sau faptă fac să se producă anumite schimbări în inimă: spre linişte sau spre nelinişte, spre bucurie sau spre întristare, acestea toate fiind determinate de acţiunea pe care o exercită asupra inimii Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Cel care se reflectă într-un suflet binecredincios, întocmai ca Soarele într-un strop de apă. Cu cât este mai curată picătura, cu atât mai bună şi mai desluşită este imaginea reflectată; cu cât este mai tulbure, cu atât este mai neclară, iar atunci când sufletul se află într-o stare de necurăţie şi întunecare extreme, nu se mai reflectă nimic, sufletul rămânând cufundat în beznă duhovnicească şi în totală insensibilitate.

Un asemenea om are ochi, dar nu vede, are urechi, dar nu aude. Domnul Dumnezeu mai poate fi, în raport cu sufletul nostru, precum aerul faţă de mercurul termometrului, cu singura deosebire că dilatarea sau contracţia, urcarea sau coborârea mercurului se produc în urma schimbărilor din atmosferă, iar în cazul nostru Dumnezeu rămâne neschimbat, etern, mereu bun şi drept.

Dar sufletul se schimbă în raporturile cu Dumnezeu, suportă mutaţii în sine însuşi, în sensul că atunci când se apropie de Dumnezeu cu credinţă şi cu fapte bune capătă îndată amploare, dobândeşte pacea inimii, după cum atunci când se îndepărtează de Dumnezeu, prin puţină credinţă, neîncredere în adevărul dumnezeiesc şi prin fărădelege, se chirceşte îndată, suferă de nelinişte şi apăsare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)

Mai multe sfaturi frumoase ale Sfântului Ioan de Kronstadt puteţi găsi pe site-ul http://ioandekronstadt.wordpress.com/

DOAMNE AJUTA..

Bogaţii nici nu vor să se uite la ei - nu vor să îi îmbrace, să îi hrănească, să-i mângâie! Ce suflet are bogatul! Ce scârbos este pentru el Dumnezeu Cel iubitor de oameni! Nu îl ferici pe bogat, nu îl linguşi, nu-l invidia, ci să plângi pentru el ca pentru cel mai jalnic om!...

DOAMNE AJUTA..

 

Primul vis cu tatăl meu, după ce a murit

La privegherea tatălui meu au venit mai multe rude, seara trebuind sa dormim câte 3 in pat şi să punem scaune lângă pat ca să ne întindem picioarele pe ele. Eu am dormit în sufragerie cu logodnica mea Andreea, şi cu mătuşa Adi. În dormitor au dormit mama mea Eugenia, bunica mea Maria şi mătuşa Ileana.

Dis de dimineaţă mama, Ileana şi Adi au plecat la cumpărături pentru pomana de înmormântare. Am rămas acasă doar eu, Andreea şi bunica mea. Dormeam buştean şi nu le-am auzit că pleacă.

Andreea a fost mai hărnicuţă decât mine şi s-a trezit prima. Când s-a ridicat din pat, m-a rugat şi pe mine să mă trezesc, dar eu am ridicat capul înspre ea şi i-am spus că vreau să mai dorm puţin. Apoi am lăsat din nou capul pe pernă. Andreea s-a dus undeva şi nu o mai vedeam de scaune (scaunele aveau spătar înalt).

Apoi exact în scena aceea, totul era la fel, aceeaşi luminozitate a soarelui, scaunele arătau identic, încât nu mi-am dat seama că visez. Pur şi simplu s-a continuat scena de când s-a ridicat Andreea, imediat şi cursiv.

A intrat tata pe uşă şi s-a aşezat pe un scaun lângă pat.

Mă privea cu atâta dragoste… Ochii îi luceau ca două diamante. Arăta foarte senin la faţă, tânăr şi răspândea pace. Nu mai arăta deloc îmbătrânit, alb în cap, cu părul aproape complet căzut, tras la faţă şi suferind, aşa cum arăta în ultima perioada de dinainte să moară, când era chinuit de cancer.

S-a uitat cu enorm de multă dragoste la mine încât efectiv m-am topit şi mi-a spus calm, cald şi blând:

- Hai, trezeşte-te, ca să îţi pui hainele de doliu!

(Tata murise cu o zi înainte, pe 3 iulie la ora 4:30 AM şi după dorinţa sa urma să fie înmormântat la mânăstirea Cozia. Trupul său fusese adus în bolniţa mânăstirii Cozia în aceeaşi zi, adică pe 3 iulie, şi eu fusesem acolo lângă sicriul său până seara târziu. Apoi am venit acasă şi pe 4 iulie dimineaţa am avut acest vis. )

Eu în vis ştiam că tatăl meu Dumitru murise şi că trupul lui era la Cozia, dar în acelaşi timp era aici viu lângă mine şi eu nu ştiam că visez. Totul era atât de real!

Aşa că i-am răspuns cu naivitate:

- De ce sa îmi mai iau hainele de doliu? Tu eşti aici! Te-ai făcut bine!

(Eu îmi dorisem enorm ca tatăl meu sa se facă bine şi mă rugasem foarte mult in ultimele luni ca el sa se vindece de cancer şi sa nu moară.)

El s-a uitat cald la mine, mi-a surâs, şi a dat uşor din cap în sens ca: „înţelegi tu…”. Atunci şi eu am surâs.

(Andreea care era în timpul acela în cameră m-a văzut că am surâs o dată în somn. Mi-a spus asta după ce m-am trezit. Ei nu îi venea să creadă că surâd aşa, după ce a văzut cât suferisem cu o zi înainte la moartea tatălui meu.)

În timp ce surâdeam şi mă uitam în ochii tatălui meu care luceau plini de dragoste şi la faţa sa caldă şi luminoasă, am înţeles în duh totul. Am simţit pace în inima mea.

Aşa că următoarea mea întrebare care mi-a izvorât din suflet a fost:

- Cum este acolo?

Tata mi-a răspuns:

- M-am întâlnit cu un înger.

Plin de curiozitate l-am întrebat:

- Cum arată îngerul? Cam cum e pictat în icoane?

El mi-a răspuns:

- E mult mai mult decât atât.

Apoi mi-a mai spus câteva lucruri despre înger încercând sa îmi explice cam cum arată. După ce m-am trezit am uitat ce mi-a spus exact. Ţin minte doar că în vis m-am uitat foarte nedumerit la el pentru că nu înţelegeam noţiunile pe care mi le explica şi nu mi-a vorbit foarte mult despre cum arăta îngerul. După aceea mi-a spus:

- Lucrurile astea chiar nu se pot explica în cuvinte.

Apoi a adăugat:

- M-am plâns îngerului că ăştia din Uniunea Europeana, masonii, trădătorii, încearcă să distrugă ţara noastră România, credinţa ortodoxă şi vor să distrugă omul liber. (Deci el se ruga pentru neamul nostru românesc şi îi cerea îngerului ajutorul.)
După aceea tatăl meu a adăugat:

- Să ştii că îngerul mi-a dat un fel de telefon mobil, dar nu este ca ale voastre. Are cu totul alt principiu de funcţionare şi are acoperire sub pământ şi peste tot. Eu am acces la toate reţelele voastre dar voi nu aveţi acces aici în reţeaua mea. Eu vă pot suna oricând pe voi dar voi nu mă puteţi suna pe mine.

(Tatăl meu a fost un mare inventator şi a fost foarte pasionat de tehnică. El avea un fel aparte de a gesticula şi o mimica a lui, atunci când încerca să îţi explice despre o nouă tehnologie foarte performantă, chiar şi vocea era aparte. Exact la fel a vorbit şi în vis despre „mobilul” pe care i-l dăruise îngerul.

Cu alte cuvinte am înţeles că tata a folosit aproximări şi referiri la lucruri din lumea materială, ca să mă facă să înţeleg un lucru duhovnicesc, şi anume că de acolo el ne poate vedea şi auzi pe noi, dar noi nu îl putem vedea pe el.)

Visul s-a încheiat atunci când am clipit în vis şi când am deschis ochii după ce am clipit, el nu mai era pe scaun. Chiar nu înţelegeam de ce nu mai era acolo. După câteva secunde am înţeles că mi se arătase în vis.

Dumnezeu să îl ierte şi sa îl odihnească în pace!

 

DOAMNE AJUTA..

Doamne, trece timpul si atat de apasat ma simt si lipsit de putere ca nu pot sa lupt si sa ajung la Tine. Mi-e dor de Tine, Iisuse... mi-e dor de Tine Bunule. Daca ai sti ce bine este langa Tine, ce bine este cand ma mangai si cand ma ridici si-mi dai putere sa merg inainte. Dar eu sunt mandru Doamne, si cred ca pot face tot ce cred eu, dar Tu esti cel care ma indrumi si ma aduci inapoi in turma Ta.

Cum sa ajung la Tine? Unde, Doamne, sa mai adun dorul asta ? Pe ce varf de munte sa ma urc si sa te ating? Cate intrebari imi pun eu, Doamne si nici nu-mi dau seama ca Tu esti langa mine... esti Viu Hristoase... si noi morti de pacate.

Privesc in jurul meu si vad Doamne lume suferinda, iar rautatea se raspandeste tot mai mult in sufletele noastre.

Dar cum sa oprim, Bunule rautatea aceasta? Ajuta-ne Tu, Cel bland si bun. Tinde-ti, Doamne mana Ta cea Sfanta, si ridica-ne din mocirla in care ne tavalim zi de zi.

As vrea sa opresc timpul in loc, Iisuse drag...si sa-l petrecem cu Tine, sa ne inveti ce-i bucuria, lupta, iubirea.....ce frumos ar fi...

Doamne, ai grija de noi si da-ne tarie sa luptam pentru iubirea cea catre Tine si sa fim toti intr-o zi impreuna.

Amin!..

DOAMNE AJUTA..

 

Astăzi nu vă scriu un editorial propriu-zis, astăzi doar mă spovedesc vouă, tineri cititori ai revistei [OrthoGraffiti n.n.]! M-am lăsat furat de mass media aceasta delirantă, cu știrile ei despre sinucideri juvenile și mame minore, despre accidente săvârșite de tineri beți și inconștienți, de talk-show-urile despre incultura adolescenților cu notele slabe la bac și emisiunile de can-can despre celebre anonime din „Jean Monnet” sau de aiurea.

Începusem să cred că toate aceste deraieri vă caracterizează, că de acum nimic nu se mai poate face, că orice luptă este din start pierdută.

Am fost dezamăgit, furios și întristat, dar m-am ridicat din ispita asta. V-am vorbit de rău și am zis: „Deh, aceștia sunt tinerii din zilele noastre”. Mi-am pierdut pentru o clipă credința în voi. Am zis-o, dar de acum nu o voi mai zice!

Pregătind revista Orthograffiti pentru tipar am citit mai multe comentarii la filmul The Sunset Limited. M-am văzut cumva în postura negrului care încearcă să salveze pe alb de la sinucidere, deși e foarte posibil ca rolurile să fie tocmai inversate, căci multă bucurie sufletească mi-a adus activitatea editorială ce o fac pentru voi, încredințat că Domnul m-a vrut aici, în lucrarea aceasta. Filmul de care pomenesc are în interpretarea unor prieteni ai revistei un tâlc foarte adânc.

Nu e întotdeauna nevoie de predici moralizatoare, de explicații complicate sau de editoriale lămuritoare. E nevoie doar să ne încredințăm Domnului unii pe alții, să ne pomenim în rugăciunile noastre mărunte, așa cum sunt ele. Nu știu dacă cu acest prilej mai mulți tineri vor achiziționa revista, dar știu că atunci, abia atunci, ajung să nu mai cred în lucrarea mea, în sensul că aș putea eu să îndrept pe cineva, ci mă încredințez și vă încredințez Domnului, care singur poate schimba inima oricui Îl caută cu sinceritate.

Iată una dintre marile şi minunatele frumuseţi ale venirii lui Hristos. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20). Asta înseamnă că Domnul se face pe Sine o şansă pentru toţi. Și pentru mine, și pentru voi, adică pentru fiecare în parte.

Revista aceasta există pentru că un mănunchi de oameni crede cu tărie în voi! Nu mai aplecați urechea la mizeriile ce le toarnă peste noi media pe toate canalele zi de zi. În tihna serii, după ce ați închis jocul, mess-ul sau facebook-ul, deschideți un fișier word și scrieți de ce credeți că etichetele acestea ne fac rău tuturor. Vom publica cele mai bune texte. Și, poate, veți ajuta astfel mai mulți maturi să se spovedească de păcatul de a nu mai crede în voi!..

DOAMNE AJUTA..

Dragostea e cel mai frumos lucru și cel mai important care se poate întâmpla între noi, și mă întreb cum putem noi oare să murdărim acest sentiment prin pierderea fecioriei? Recunosc că fecioria mi se pare un lucru deosebit de greu, dar nu imposibil. Sunt convisă că dacă există dragoste și nadejde către Dumnezeu se poate trece acestă încercare de a cădea în păcat.

Fecioria mi se pare unul dintre cele mai de preț daruri pe care le are o fată de la Dumnezeu, și tocmai de aceea am încercat să îmi păstrez acest dar primit până acum, și îmi doresc nespus de mult să îl păstrez până la căsătorie.

În momentul de față simt o oarecare dezamăgire privind ce se întâmplă in jurul meu, deoarece majoritatea tinerilor pe care i-am cunoscut nu și-au păstrat fecioria, dar încerc să am NĂDEJDE că poate acest lucru se va schimba în bine.

Ce explicații să mai dăm noi că ”de ce e bine” sau ”de ce nu e bine” să ne păstrăm fecioria, când foarte frumos ni se spune ”Celor ce sunt necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca și mine. Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătoreasca decât să ardă.” (Corinteni I, 7:8-9). Concluzia este să încercam să ne înfrânăm, iar dacă nu mai putem, atunci să ne căsătorim.

Recunosc că uneori îmi este foarte greu să îmi păstrez acest minunat dar, în sensul că am avut încercări destule: nu am avut foarte mulți prieteni, dar pot să vă pot spune că prima relație de prietenie pa care am avut-o sa terminat tocmai din acest motiv. Am încercat, cu credință, să nu renunț la această minunată idee de a-mi păstra fecioria, așa am și făcut, dar s-a sfârșit acea relație.

După un timp am avut un prieten cu care am locuit împreună ceva timp, dar nu s-a întâmplat nimic între noi și asta pentru că nu am vrut să renunț la această idee a mea de a rămâne în continuare în feciorie.

Poate că multe persoane nu mă cred când spun că nu s-a întâmplat nimic, dar sincer chiar așa este și tocmai de aceea vă spun că am avut încercări, însă eu mă rugam în gândul meu cum știam, spuneam “Doamne ajuta-mă” sau orice altă rugaciune, iar după asta mă linișteam și aveam în continuare nădejde în Dumnezeu.

Chiar dacă nu am rămas cu acel băiat, acum mă simt împăcată și linistită pentru că nu am renunțat la aceast dar minunat și acum am un prieten care mă înțelege și este de aceeași părere ca și mine, suntem fericiți și ne susținem unul pe celălalt.

Cred că în acest mare drum numit “viață”, pe care noi toți îl parcurgem, vom avea parte de multe încercări și ispite, dar sunt sigură că Dumnezeu care este Dragoste, există, însă totul depinde foarte mult de noi și trebuie doar să CREDEM și să avem NĂDEJDE, iar mai presus de toate DRAGOSTE față de Dumnezeu și față de aproapele nostru!...

DOAMNE AJUTA..