Rugaciune pentru Romania

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel care ai venit în lume să ne mântuieşti pe toţi, cu sufletele pline de evlavie, Ţie astfel ne rugăm:

Îndură-te, Doamne, de ţara noastră şi neamul nostru şi ajută să-şi găsească în sfârşit, calea cea dreaptă. Coboară Duhul Tău cel Mângâietor să ne curăţească întinăciunea şi să ne întoarcă inimile la blândeţea şi frica de Tine, Doamne. Luminează, Doamne, minţile noastre, care din pricina amărăciunilor şi umilinţelor, nu văd calea cea dreaptă. Încălzeşte, Doamne, inimile noastre care, învrăjbite de diavol, au uitat să-şi iubească aproapele şi să ierte vrăjmaşilor.

Slobozeşte, Doamne, neamul nostru din jugul minciunii, urii, pizmei si egoismului.

Învaţă-ne, Doamne, să ne rabdam unii pe alţii aşa cum Tu ne rabzi pe noi toţi.

Stinge pofta celor care pentru binele lor îşi asupresc semenii.

Încălzeşte-le, Doamne, inimile, tămăduieşte-le rănile şi îmbrăţişează-i în neţărmurita Ta dragoste. Odihneşte, Dumnezeule, sufletele celor care şi-au dat bunul cel mai de preţ pentru credinţă şi dreptate.

Cu capetele plecate, genunchii îndoiţi şi inimile frânte, ridicăm această rugăciune către Tine, Doamne, Bunule, şi Ţie îţi strigăm: Auzi-ne, Doamne, şi trimite Mila Ta peste neamul nostru românesc.

Că numai a ta este puterea şi mărirea şi numai Tu vei întoarce râurile neamului nostru la matca străbună, ca să se laude numele Tău în veac, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin...

“O, Doamne, Dumnezeule cel mare si minunat, Care pazesti legamantul si indrumarea pentru cei ce Te iubesc pe Tine si iau aminte la poruncile Tale!

Pacatuit-am, faradelege am facut, ca si cei nelegiuiti ne-am purtat, rasculatu-ne-am si ne-am departat de la poruncile si de la legile Tale.

Si nu am ascultat de slujitorii Tai prooroci, care ne-au grait in numele Tau: catre regii nostri, catre mai-marii nostri, parintilor nostri si la tot poporul tarii.

A Ta este, Doamne, dreptatea, iar a noastra rusinarea fetelor noastre, precum se arata astazi oamenilor din Iuda si locuitorilor din Ierusalim si la tot Israelul, cei de aproape si cei de departe, in toate tarile in care Tu i-ai izgonit din pricina faradelegilor ce le-au savarsit impotriva Ta. Doamne Dumnezeule, a noastra este rusinarea fetelor, a regilor nostri, a mai-marilor nostri si a parintilor nostri, caci noi am pacatuit tie;

A Domnului Dumnezeului nostru este milostivirea si indurarea. Razvratitu-ne-am impotriva Lui. Si nu am ascultat de glasul Domnului Dumnezeului nostru ca sa umblam in legea Lui, pe care ne-a dat-o noua prin mana slujitorilor Sai profeti.

Si tot Israelul a calcat legea Ta si s-a departat, ca sa nu mai auda glasul Tau. Varsatu-s-a peste noi blestemul si juramantul scris in legea lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu, caci am pacatuit impotriva Ta.

Si a adeverit cuvintele Sale pe care le-a grait catre noi si catre judecatorii nostri, care au carmuit peste noi, ca a voit sa abata peste noi strasnic prapad, ce nu s-a mai intamplat niciodata sub cer, asemenea celui din Ierusalim.

Precum este scris in legea lui Moise, toata aceasta nenorocire s-a napustit asupra noastra, dar n-am imbunat fata Domnului Dumnezeului nostru, intorcandu-ne de la nelegiuirile noastre si luand aminte la adevarul Sau.
Gandit-a indelung Domnul asupra nenorocirii pe care a abatut-o peste noi, ca drept este Domnul Dumnezeul nostru in toate faptele pe care le-a facut, dar noi n-am ascultat de glasul Lui.

Si acum, Doamne Dumnezeul nostru, Tu Care ai scos pe poporul Tau din tara Egiptului cu mana tare si Te-ai facut vestit pana in ziua de astazi, pacatuit-am, faradelege am facut.

O, Doamne! Intoarca-se, dupa milostivirile Tale, toata mania si toata vapaia urgiei Tale de la cetatea Ierusalimului, de la muntele cel sfant al Tau! Ca, pentru pacatele noastre si pentru faradelegile parintilor nostri, Ierusalimul si poporul Tau au ajuns de ocara pentru toti vecinii nostri.

Acum asculta, Dumnezeul nostru, rugaciunea slujitorului Tau si ruga fierbinte si lumineaza fata Ta spre templul Tau pustiit, pentru numele Tau, Doamne!

Pleaca, Dumnezeul meu, urechea Ta si auzi, deschide ochii Tai si vezi mahnirea noastra adanca si cetatea asupra careia se cheama numele Tau. Ca nu pentru faptele noastre drepte aducem inaintea Ta rugaciunile noastre cele fierbinti, ci pentru milele Tale cele mari.

O, Doamne, asculta! O, Doamne, iarta! O, Doamne, ia aminte si lucreaza! Nu intarzia pentru numele Tau, Dumnezeul meu; ca numele Tau il poarta cetatea si poporul Tau!”..

NECAZURILE VOR FI PARTEA CĂLUGĂRILOR
DIN VREMURILE DE PE URMĂ

“Sfintii Parinti, calugarii din primele veacuri crestine, au fost crestini desavarsiti, plini de Duhul Sfant. Ei au avut descoperiri de sus referitor la monahismul vremurilor de pe urma si au facut referitor la acest subiect proorocii care se implinesc sub ochii nostri. Toate prezicerile parintilor sunt de acord in a spune ca monahii de la urma vor duce o viata manastireasca saraca, pentru ca nu le vor fi acordate nici puterile psihice si spirituale, nici belsugul harului de care se bucurau primii calugari, si ca isi vor castiga mantuirea cu mare greutate.

Un oarecare calugar egiptean a cazut intr-o zi in extaz si a avut o viziune duhovniceasca. A vazut trei calugari pe malul marii. De pe celalalt mal o voce le striga: “Luati aripi si veniti la Mine!“. Dupa ce au auzit aceasta voce, doi dintre calugari au primit aripi de foc si au zburat deindata pe celalalt mal. Al treilea a ramas singur acolo unde era. A inceput a plange si a striga. In final si el a primit aripi, dar nu de foc; acestea erau atat de slabe incat a traversat marea cu mare frica si intalnind foarte multe obstacole. Adesea puterile il lasau si se involbura in mare; vazand ca se ineaca, a inceput sa strige cu o voce tanguitoare, cand ridicandu-se deasupra valorilor, cand fiind acoperit de ele, ajungand din nou deasupra, iar apoi epuizat cadea in vartej, strigand din nou, ridicandu-se un pic… in sfarsit, sleit de puteri, a ajuns la malul celalalt. Primii doi calugari reprezinta monahismul primelor veacuri, pe cand cel de-al treilea reprezinta monahismul vremurilor de pe urma, sarac atat numeric cat si in realizari (Ioan Colov, Pateric, Alba lulia, p. 99).

Intr-o zi Sfintii Parinti din pustia Scetica vorbeau profetic referitor la neamul de pe urma. “Ce-am facut noi?“, se intrebau ei. Unul dintre ei, mare batran, awa Ishirion a raspuns: “Noi am implinit poruncile lui Dumnezeu“. Ei l-au intrebat ce vor face cei ce vor veni dupa ei. Avva a raspuns: “Ei vor implini pe jumatate ceea ce am facut noi“. Apoi l-au intrebat din nou: “Si ce vor face cei ce vor veni dupa ei?” Avva Ishirion a raspuns: “Ei nu vor implini nici o lucrare calugareasca, dar vor fi incercati de ispite, si aceia dintre ei care vor starui pana la sfarsit vor fi mai mari decat noi si decat parintii nostri” .

Arhimandritul Arcadie, superiorul manastirii Sfantul Chiril din Novozersk, mort in 1847, relateaza urmatoarele: “Intr-o zi, pentru un motiv oarecare, eram foarte intristat. In aceasta stare m-am dus la Utrenie, si, in timp ce stam in biserica, ma gandeam la tulburarea mea. Nu stiam ce o sa mi se intample: involuntar am inchis ochii, intr-un fel de absenta, dar nu dormeam, caci auzeam limpede fiecare cuvant ce se citea. Deodata l-am vazut in fata mea pe patronul manastirii noastre, Sf. Chiril. El mi-a zis: ‘De ce esti abatut? Nu stii tu ca monahii din vremurile de pe urma se vor mantui prin ispite?‘ Auzind aceste cuvinte, arhimandritul si-a revenit in sine. Vedenia a lasat in sufletul acestui staret extrem de simplu – caci asa era Arcadie – o pace profunda.

Asadar, dupa cum Dumnezeu ne-a promis, necazurile sunt prin excelenta partea noastra, a calugarilor de astazi. Faptul ca stim acest lucru ne aduce mangaiere. Ne incurajeaza si ne intareste in fata tuturor necazurilor si ispitelor cu care ne confruntam! “Deci, smeriti-va sub mana cea tare a lui Dumnezeu, ca El sa va inalte la timpul cuvenit. Lasati-I Lui toata grija voastra, caci El are grija de voi” (1 Petru 5, 6-7). Din toata inima sa ne lasam lucrati prin necazuri, implinind cu mare grija poruncile Evangheliei: Aceasta este voia lui Dumnezeu cu noi.

In cele mai multe cazuri incercarile ce vin asupra noastra, la prima vedere, sunt neinsemnate incat nici nu le-ai putea socoti incercari. Dar aceasta-i doar o viclenie a vrajmasului care, datorita unei experiente indelungate, a dobandit in lupta cu omul necalit o dibacie extraordinara. Ingerul cazut a observat ca ispitele evidente, grosiere si violente ii insufla omului un zel puternic si un mare curaj pentru a se lupta cu ele. Pentru a ramane ascuns, le va inlocui pe acestea cu ispite mai usoare, dar foarte subtile, si de o extrema eficacitate. Ele nu provoaca zel in inimile noastre, ele nu declanseaza o lupta spirituala, dar te tin intr-un fel de letargie si arunca duhul nostru in stare de espectativa. Ele te coplesesc si in mod progresiv iti epuizeaza puterile psihice, te arunca in plictiseala si in inactivitate; ele te ruineaza si fac din tine o tinta a patimilor, ca urmare a slabanogirii, plictiselii si inactivitatii.

Viclenia diavolului si greutatea luptei pe care o duce el astazi cu calugarii au fost descoperite mai dinainte de catre Dumnezeu. Dumnezeu ii incununeaza pe luptatorii de astazi ca si pe cei de demult, desi nevointele acelora, in mod aparent, erau mai mari decat ale acestora. Sa ne pazim dar sa nu ajungem in istovire, in plictiseala si in lenevire! Sa ne mobilizam toate puterile si toata atentia pentru a pazi poruncile Evangheliei. Implinindu-le vom descoperi nenumaratele curse ale vrajmasului si viclenia cu care el le combina si le pune in lucrare. Vom vedea ca necazurile si ispitele de astazi, usoare in aparenta, tind, ca si cele de odinioara, sa-l indeparteze pe om de Hristos, sa distruga din lume adevaratul crestinism, nelasand sa dainuiasca decat forma exterioara, cu care sa-i insele mai usor pe oameni. Vom vedea ca ispitele usoare pe care satan le pune in lucrare cu o rautate infernala actioneaza mult mai eficient decat ispitele violente, sigure, vazute si directe.

Motivul principal pentru care necazurile sunt atat de chinuitoare pentru calugarii de astazi tine de monahismul insusi, si sta inainte de toate in lipsa de formare duhovniceasca. Aceasta lipsa, greu de depistat, trebuie considerata ca cea mai mare nenorocire. Calugarul n-o poate sesiza imediat. Incepatorul, plin de zel pentru nevointa si mai putin pentru cunostinte duhovnicesti, se multumeste de obicei cu educatia pe care o gaseste in manastire sau care vine de la sine. Mult mai tarziu, dupa un studiu aprofundat al Sfintelor Scripturi si al scrierilor patristice, ascetii (si dintre ei un numar mic) devin constienti incet, incet, ca este de neaparata trebuinta o formare duhovniceasca pentru a inainta in viata calugareasca; ca formarea intelectuala, oricat de bogata si splendida ar fi in aparenta, si ori de ce apreciere s-ar bucura in lumea aceasta lovita de orbire, ramane intunecata si-i atrage in tenebre, in locasul spiritelor cazute, pe cei ce i se dedica ei.

O formare duhovniceasca intemeiata pe cuvantul lui Dumnezeu, asa cum il gasesti in carte, dar n-o primesti printr-o povatuire vie si orala, este singura calauza pe care o ai la indemana, si asa, prin forta lucrurilor, calugarul isi devine in mare masura propriul sau dascal. Acest mod de formare, cu tot folosul pe care-l poate aduce, este adesea insotit de greseli si abateri grave, consecinta inevitabila starii de ignoranta a celor supusi puterii patimilor. Un incepator, datorita necunoasterii si influentei ce o au patimile asupra lui, nu poate intelege corect Sfintele Scripturi, nici nu se poate tine cu statornicie de acestea. Traversand inot marea de pacate, adeseori ni se imputineaza fortele: epuizati, cadem si ne afundam in mare, riscand sa ne inecam.

Din pricina lipsei povatuitorilor duhovnicesti, a marilor traitori in Duh, datorita nenumaratelor pericole de care suntem inconjurati, ajungem intr-o stare de plans. Suntem disperati, ne-am ratacit si nu exista voce care sa se intoarca din ratacire: cartea ramane muta, spiritul cazut, dorind sa ne tine in eroare, ne face sa uitam chiar ca o asemenea carte exista. “Mantuieste-ma, Doamne!“, striga David care, in duh profetic, prevedea necazurile noastre si vorbea in numele celui ce doreste sa fie salvat, “ca a lipsit cel cuvios“. Nu mai exista mentor, sau povatuitor pnevmatofor, capabil sa ne arate fara greseala calea mantuirii, si caruia cel ce vrea mantuirea, sa i se incredinteze fara de nici o grija. “Ca s-a imputinat adevarul de la fiii oamenilor, desertaciuni a grait fiecare catre aproapele sau” (Ps. 11, 1-3) la indemnul unei intelepciuni profane capabile sa exagereze si sa intareasca erorile si nalucirile. Am devenit foarte vulnerabili, iar ocaziile de cadere s-au inmultit in jurul nostru si au capatat o putere enorma; ele sunt foarte diversificate si inselatoare pentru ochiul nostru sufletesc bolnav si pentru inima noastra, care atrasa de ele se indeparteaza de Dumnezeu.

Suntem atat de stapaniti de ispite incat am abandonat formarea noastra duhovniceasca intemeiata pe cuvantul lui Dumnezeu, si care este totusi singurul mijloc de salvare. Aceasta formare duhovniceasca cere sa duci o viata atenta, eliberata de distractii, dar vointa noastra pervertita cauta tocmai contrariul. Suntem porniti inspre castig material, inspre reusita in aceasta lume.

Dorim onoruri, dorim belsug si lux. Dorim distractii si partea noastra de placeri mondene. Pentru a dobandi toate acestea, noi suntem exclusiv preocupati de dezvoltarea naturii cazute. Am pierdut notiunea firii nascute din nou; poruncile Evangheliei le-am neglijat si le-am uitat; nevointa interioara ne este total necunoscuta, cea exterioara absorbindu-ne complet, cu scopul de a parea evlaviosi si sfinti in fata oamenilor si de a ne lua rasplata de la acestia. Am parasit calea mantuirii cea stramta si cu chinuri, si calatorim pe calea cea larga si usoara. “Mantuieste-ma Doamne ca a lipsit cel cuvios. Iata-ne pe noi (calugarii) mai mici decat toate neamurile, lata-ne astazi smeriti pentru tot pamantul, din pricina pacatelor noastre. Nu mai este nici capetenie, nici profet, nici rege“ pentru a ne calauzi in razboiul nevazut ochilor trupesti, “caci lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri” (Efeseni 6, 12).

“Vai lumii, din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina” (Matei 18, 7), a zis Domnul. Dumnezeu ingaduie uneori sa vina ispitele si dimpreuna cu ele suferintele pe care le provoaca, inspre sfarsitul veacurilor acestea vor fi atat de puternice si de numeroase incat “din pricina inmultirii faradelegii, iubirea multora se va raci” (Matei 24, 12). “Dar Fiul Omului cand va veni, va gasi, oare, credinta pe pamant?” (Luca 18, 8). Casa lui Israel – Biserica – va fi nimicita prin sabie, prin violenta aducatoare de moarte a patimilor, si va deveni pustie (Iez. 38, 8).

Viata dupa Dumnezeu va deveni foarte dificila. Si va fi asa pentru ca cel ce traieste in mijlocul ocaziilor de cadere, si care le are mereu sub ochi, nu se poate sa nu fie influentat de ele. Precum gheata isi pierde duritatea in contact cu caldura si se transforma in apa dulce, la fel inima nestapanita de bunavoie, daca este expusa la influenta ispitelor, chiar atunci cand este statornica, slabeste si sfarseste prin a se schimba. Trairea vietii dupa Dumnezeu va deveni foarte dificila din cauza apostaziei generalizate. Apostatii vor creste numeric prin faptul ca vor continua sa se numeasca crestini, si in aparenta se vor purta ca atare, si vor putea foarte usor sa-i persecute pe adevaratii crestini; acesti apostati ii vor inconjura pe crestinii adevarati cu nenumarate curse si punand la cale masinatii pentru a-i sminti din calea mantuirii si din dorinta de a-L sluji pe Dumnezeu, cum spune Sfantul Tihon de Voronej si Zadonsk.

Ei vor actiona impotriva slujitorilor lui Dumnezeu prin violenta puterii, prin calomnie, prin masinatii pline de rautate, prin tot felul de artificii si prin persecutii crude. Mantuitorul lumii, in timp ce era persecutat a gasit adapost intr-un sat obscur si indepartat, Nazaret, ascunzandu-se de Irod, de carturarii si fariseii, de preotii si arhiereii evrei care-L urau; la fel in vremurile de pe urma un adevarat calugar cu greu va gasi un loc retras si necunoscut, pentru a-I sluji lui Dumnezeu intr-o oarecare libertate si fara a se lasa antrenat de violenta apostatilor in slujba lui Satan. O, vremuri nenorocite! O, situatie dezastruoasa! O, disperare morala, mult mai mare decat catastrofele materiale si neinteleasa de catre oamenii senzuali! O, catastrofa care incepe in timp, dar nu se termina in timp, ci trece in eternitate! O, dezastrul dezastrelor cunoscut numai de catre adevaratii crestini si de catre adevaratii calugari, dar ignorat de catre cei pe care-i loveste si inghite.

Martori ai unei asemenea viziuni duhovnicesti, sa facem sa se inalte din mijlocul flacarilor ispitelor aceasta marturisire de credinta si acest cantec de lauda pe care l-au cantat cei trei tineri in cuptorul incins din Babilon. Si sa ne unim in dragoste cu toata umanitatea imprastiata pe fata pamantului si, in numele ei, fiindu-i reprezentanti in fata lui Dumnezeu, sa inaltam aceasta marturisire de credinta si doxologie, rugandu-ne cu umilinta pentru noi si pentru intreaga omenire:

 

“Binecuvantat esti, Doamne, Dumnezeul parintilor nostri, si laudat si preaslavit este numele Tau in veci.

Ca drept esti in toate cate ai facut noua, si toate lucrurile Tale sunt adevarate, si drepte caile Tale si toate judecatile Tale adevarate.

Tu ai dat hotarari drepte in toate relele ce ai facut sa vina asupra noastra si asupra cetatii celei sfinte a parintilor nostri, Ierusalimul; Ca in adevar si dreptate ai adus acestea peste noi din pricina pacatelor noastre.

Ca am pacatuit, ca am facut faradelege, departandu-ne de la Tine. Si am gresit in toate, si poruncile Tale n-am ascultat, nici le-am pazit, nici le-am facut, dupa cum ne-ai poruncit noua, ca sa ne fie bine.

Si cate ai adus si ai facut noua in dreapta judecata sunt. Tu ne-ai dat in mainile vrajmasilor nostri, oameni fara de lege si cei mai rai dintre nelegiuiti…

Nu ne parasi pe noi pentru totdeauna, pentru numele Tau, si nu strica legamantul Tau. Si nu departa mila Ta de la noi… Ci cu sufletul zdrobit si cu duh umilit sa fim primiti de Tine…

Sa nu ne rusinezi pe noi, ci fa cu noi dupa indurarea Ta si dupa multimea milei Tale. Si ne scoate pe noi dupa minunile Tale, si da marire numele Tau“.

(Cantarea celor trei tineri, cap. 1, 2-19).

Referitor la calugarii din veacul de pe urma, Sfintii Parinti ziceau: “in vremurile de pe urma, cei ce cu adevarat vor lucra pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu grija de oameni si nu vor face printre ei semne si minuni ca in vremea noastra, dar ei vor umbla pe calea cea stramta cu mare umilinta” (Sfantul Nifon al Constantinopolului).

De fapt care este in vremea noastra cea mai sigura cale de mantuire pentru un calugar? Este aceea care il poate feri de ispite exterioare si interioare. Ea consta, referitor la ispitele exterioare, in evitarea intalnirilor si conversatiilor familiare, atat inauntrul, cat si in afara manastirii, in a evita pe cat posibil sa iesi din manastire si din chilie; in ce priveste ispitele interioare, ea sta in cercetarea si indeplinirea poruncilor Evangheliei sau, ceea ce inseamna acelasi lucru, in cercetarea si indeplinirea voii lui Dumnezeu (cf. Rom. 12, 2), in suportarea fara cartire si cu rabdare a suferintelor ingaduite de Dumnezeu si in a recunoaste cu inima sincera ca le meriti. Poruncile Evangheliei il vor invata pe calugar umilinta, iar Crucea il va duce pana la smerenie deplina. Umilinta dezradacineaza din suflet si din trup toate patimile pacatoase si atrage in suflet harul lui Dumnezeu. In aceasta sta mantuirea“...

Dumnezeul meu, să nu-i părăseşti pe robii Tăi care trăiesc departe de Biserică; dragostea Ta să-i aducă pe toţi lângă Tine.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de cancer.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli uşoare sau grave.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi sufleteşti.

Pomeneşte, Doamne, pe conducătorii ţărilor şi ajută-i să conducă creştineşte.

Pomeneşte, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme.

Pomeneşte, Doamne, pe familiile care au probleme şi pe cei divorţaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe orfanii din toată lumea, pe toţi cei îndureraţi şi nedreptăţiţi în această viaţă, pe văduvi şi pe văduve.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei întemniţaţi, pe anarhişti, pe narcomani, pe ucigaşi, pe făcătorii de rele, pe hoţi, luminează-i şi ajută-i să se îndrepteze.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei înstrăinaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei ce călătoresc pe mare, pe uscat şi prin aer, şi-i păzeşte.

Pomeneşte, Doamne, Biserica noastră, pe slujitorii sfinţiţi ai Bisericii şi pe credincioşi.

Pomeneşte, Doamne, toate frăţiile monahale, pe stareţi şi pe stareţe, pe monahi şi pe monahii.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt în vreme de război.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt prigoniţi.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt precum păsările vânate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care şi-au lăsat casele şi serviciile lor şi se chinuiesc.

Pomeneşte, Doamne, pe săraci, pe cei fără casă şi pe refugiaţi.

Pomeneşte, Doamne, toate popoarele, să le ţii în braţele Tale, să le acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să le păzeşti de orice rău şi de război. Şi iubita noastră ţară, zi şi noapte să o ţii la sânul Tău, să o acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să o păzeşti de orice rău şi de război.

Pomeneşte, Doamne, familiile chinuite, părăsite, nedreptăţite, încercate şi dăruieşte-le lor milele Tale cele bogate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care ne-au cerut nouă să ne rugăm pentru ei

Pentru inlaturarea gandurilor rele, ne ajuta foarte mult inmultirea gandurilor bune.  Cu cat iti impodobesti mintea cu mai multe ganduri bune, cu atat se imputineaza gandurile cele rele. Daca vrei sa-ti faci randuiala in viata , trebuie sa-ti faci randuiala in minte , iar daca nu-ti faci randuiala in minte , nu-ti poti face randuiala in viata. Asa ca grija noastra cea dintai este sa ne facem randuiala in minte.

In Filocalie se spune ca gandul omului, mintea omului, este ca o moara : asa cum moara macina ce bagi pe moara , tot asa si mintea – macina ce bagi in minte. Dupa gandurile pe care le porti in minte poti sa-ti dai seama cine esti : daca ai ganduri conforme cu voia Lui Dumnezeu – deci daca ai ganduri bune , esti om bun ; daca ai ganduri rele, esti om rau...

DOAMNE AJUTA..

Întru veselie ne adunăm, Hristos în mijlocul nostru!

Deşi "ne adunăm" virtual, suntem uniţi în cuget să mărturisim şi pe 'ceastă cale, a internetului. Căci nu cuţitul este o unealtă rea, ci cum este întrebuinţat face cuţitul rău sau bun.

Mă numesc Emilian, de 4 zile a am împlinit 25 de ani, și cu mila Domnului şi spre slava lui Dumnezeu sunt încă în feciorie, dorind să mă căsătoresc cu fata cu care vorbesc de aproape un an.

Cititori creştini! Iubitori de Hristos! Nu putem să realizăm ce virtute puternică, sau ce talant grozav avem, fiind curaţi cu trupul, să nu fi cunoscut bărbat sau femeie până la vârsta pe care o avem, oricare ar fi ea. Nu, nu fiindcă suntem urâţi sau frumoşi, capabili sau timizi, cum ne încearcă ispitele să gândim. Nimic din toate astea. Ci pentru că "iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor" ne spune Hristos Domnul.

Cei ce au acum vârste înaintate, se gândesc ce frumos era dacă îşi păstrau fecioria până la căsătorie, regretând că puteau să facă altfel. Dacă ei se gândesc cu jind la asta, să ne fie spre întărire.

Da! Ne pasă. Cu ajutorul lui Hristos reuşim şi nu cu de la noi putere. Pentru că ne pasă. Pentru că nu întoarcem spatele luminii şi Iubirii. Pentru că vrem şi pentru că se poate. "Îndrăzniţi" ne spune Hristos. Suntem învăţaţi de Sfinţii Părinţi să ne asemănăm cât de mult putem cu Domnul Hristos. E greu să ne păstrăm fecioria? Ia spuneţi cu cuget curat, când sunteţi ispitiţi: înapoia mea satana, ceartă-te pe tine Domnul!

Îmi amintesc că spuneau Sfinţii Părinţi că atunci când suntem ispitiţi, să spunem diavolului: du-te vrăjmaşule la Hristos şi cereţi iertare şi te va ierta Domnul, că te iubeşte. Du-te şi dez-pietreșteți inima, smereşte-te şi hai să ne mântuim. Biruinţă binecredinciosului creştin, asupra celui potrivnic dăruieşte, Doamne!

Iubiţilor, suntem tineri şi eu şi voi, e un lucru grozav să luptăm cu nebunia lumii, să sfidăm obiceiurile lumii. Ce grozăvie! Şi nu degeaba am primit atât de mare putere de la Dumnezeu să nu cădem când ceilalţi cad. Prin mila Lui cea nemăsurată! Pentru că am vrut să primim mila Lui în viaţa noastră. Pentru că mila Lui înseamnă viaţă! Şi respingerea milei Lui, înseamnă moarte pentru noi. Doamne miluieşte!

Sigur, că se poate reveni şi din calea desfrânării, precum Sfânta Maria Egipteanca, sau se poate cădea şi păstrând fecioria, precum pilda fecioarelor celor neînţelepte. De aceea, pe lângă această virtute atât de mare a fecioriei să nu uităm şi de smerenie, de răbdare, de milostenie şi discernământ. Toate de la rădăcina Iubire. Dumnezeu Savaot, Treime Iubire.

Iertaţi, iubitori de Hristos. Pomeniţi pe Emilian, cel mai rău decât o beşica de puroi...

DOAMNE AJUTA..

Conform tradiţiei benedictine, un călugăr depune patru voturi: sărăcia, castitatea, ascultarea şi stabilitatea. Majoritatea oamenilor sunt familiari cu primele trei voturi monahale, dar nu şi cu al patrulea. În practica benedictină clasică, acesta însemnă că un calugăr să stea într-un loc: să nu se mute de la o mănăstire la alta. Aceasta nu a fost o idee inovativă a benedictinilor. Dinainte ca Benedict să scrie regulile sale, exista dejala Părinții din pustie această vorbă: “Stai în chilia ta şi ea te va învăţa toate”.

Statul într-ul singur loc sau stabilitatea nu par a fi un lucru dificil, precum sărăcia, castitatea sau ascultarea. Totusi, în realitate poate fi într-adevăr cel mai greu vot dintre toate. “Diavolul de la amiază” care încercă să îi întristeze pe calugarii de la început, era cunoscut în special ca o tentaţie ce apărea la un anumit moment de a-şi părăsi chilia şi a merge în vizită, acolo unde bârfa şi alte ispite mult mai mari puteau apărea. În acea clipă, a sta în locul tău era cea mai grea lupta dintre toate. În forma sa extremă, vedem în partea de Est că au existat Stâlpnici, adică călugări care au trăit în vârful unor stâlpi (cel al Sfântului Simeon avea o înălţime de aproape 300 de metri !).

În lumea noastră modernă stabilitatea este un lucru extrem de rar. Americanul mediu se mişcă o dată la ficare cinci ani. Atunci când am venit prima dată în Oak Ridge (Tennessee), mi s-a spus adesea de către oamenii bătrâni că “oamenii din Oak Ridge sunt de pretutindeni !”. Când s-a fondat acest oraş  ca parte a Proiectului Manhattan, în anul 1943, această remarcă era cu adevărat neobişnuită. Americanii se mutau cu locuinţa arareori. Dar a trebuit să dau ultimele veşti noilor mei concetăţeni: “Oriunde mergi, oamenii sunt de pretutindenea !”.

Era o vreme în oraşul meu natal din Carolina de Sud, o plimbare la magazin sau la piaţă ar fi adus o duzină de întâlniri ocazionale cu prieteni şi cunoştinţe. Acum când vizitez, sunt cu toţii străini- sau eu sunt cel străin. Eu nu mai locuiesc acolo.

Toate acestea ar fi interesante din punct de vedere sociologic, dacă nu ar avea un efect asupra vieţilor noastre. Însă au un efect profund.

În 1935 (de exemplu), cel mai obişnuit model pentru ţara noastră era ca un băiat dintr-un anumit loc să întâlnească o fată din acelaşi loc, să se aşeze la casa lor şi să-şi crească copiii în comunitatea în care ei însişi se născuseră, având rude şi prieteni formând o reţea de relaţii care îi înconjura şi după care nutreau. Rata divorţurilor şi a crimelor era scazută în majoritatea locurilor. Comunităţile stabile tind să aibă familii stabile. Reţeaua de relaţii promovează acest lucru. Fiinţele umane au trăit în aceste forme relativ stabile în cea mai mare parte din istoria omenirii.

În 2007 (ca un alt exemplu), cel mai obişnuit model este ca un băiat să întâlnească o fată în liceu sau mai târziu – să zicem că el e din Virginia şi ea din Ohio. Se căsătoresc şi se mută în Oregon unde îşi încep cariera, sau s-au întâlnit acolo şi se căsătoresc. Familia este lucrul pe care îl negociez de genul: “Ai cui părinţi îi vizităm de Thanksgiving anul ăsta? etc.”. Reţeaua de prieteni este adeseori formată din prietenii de la lucru ai lui, respectiv ai ei, şi adeseori nimic mai mult.

În anul 1980, pe când trăiam în Columbia, am participat la o conferinţă în care lectorul a cerut unui auditoriu de aproximativ 400 de persoane să ridice mâna dacă cunoşteau cinci persoane din blocul în care locuiau. S-au ridicat câteva mâini. Am fost în grupul din urmă. Nu cunoşteam pe nimeni din complexul de apartamente unde locuiam. Cei mai mulţi dintre noi nu cunoşteau nici măcar un singur vecin. Şi acesta nu e un tipar modern neobişnuit.

Asta ne aduce la singurătatea omului modern. Internetul ne-a facut să fim mai conectaţi între noi, într-un mod virtual, decât cei din generaţiile de dinainte. Desigur, este un grad înalt de voluntariat în acestă comunitate virtuala. Dacă eu astăzi nu vreau să postez nimic, tu nu poţi face nimic în privinţa asta. Nu suntem o comunitate naturală.

Nu te pot atinge sau auzi cum râzi. Împărtăşesc o poză ca tu să ştii ceva despre cum arăt. Dar care e glasul meu? Cât din dialectul meu Apalas se agaţă încă de limba mea (nu mult, dar o parte).

Şi ştim doar ceea ce alegem să împărţim (să arătăm). Aceasta reprezintă echivalentul unui sat foarte mic, într-adevăr.

Odată ce omul modern şi-a pierdut stabilitatea (şi consider că sunt de vină structurile noastre economice pentru acest fenomen- de exemplu, taxele pentru deplasare sunt deductibile) am pierdut şi roadele acesteia. Crimă, divorţ, consensurile simple care fac ca o cultură să dispară. Televiziunea cu trei canale din anul 1950 şi familiile “white-bread” au reprezentat probabil ultima manifestare a unui consens anterior care nu va mai reveni. Şi nu poate reveni fără stabilitate.

Am trăit în Oak Ridge timp șase ani din 1989,  cea mai lungă perioadă în care am trăit vreodată într-un loc. Cunosc mulţi oameni în acest oraş de 25.000 de locuitori şi cunosc destul de bine parohia mea de mai mult de o sută de suflete. Stabilitate pentru mine înseamnă că voi fi îngropat în acest oraş. Acesta este un obiectiv pe care îl am, însă este unul dintre obiectivele pe termen lung.

Pentru noi toţi, o anumită formă de stabilitate este necesară, chiar dacă acesta este una pe care  trebuie să ne-o creăm noi înşine în mare măsură.

Aş arăta spre Biserica Ortodoxă ca exemplu de stabilitate. Pot să citesc cărţi de acum câteva secole şi să recunosc şi să înţeleg ceea ce se spune. Sf. Atanasie este la fel de interesant pentru mine pe o bază de zi cu zi aşa cum ar spune, de exemplu, pr. John Behr. Ultimele noutăţi din Ortodoxie pur şi simplu nu sunt foarte vechi. Există o stabilitate care vine din această parte a vieţii - o stabilitate pe care nu o pot crea, dar la care pot adera. Sunt ortodox şi pot căuta zi de zi să înţeleg mai bine ce înseamnă asta. Mă pot crea pe mine (care este, probabil, mult mai de preferat).

Eu nu pot părăsi lumea modernă (sau post-modernă, dacă preferaţi). M-am născut în 1953 şi nu este nimic de făcut cu privire la aceasta. Dar există angajamente pe care le pot face – pe care oricare dintre noi le poate face. Sunt căsătorit. Eu nu am un vot de sărăcie, dar tot ce am este deţinut si de soţia mea (nu există proprietate privată). Dacă aveţi copii, veţi învăţa orice ar fi, o anumită formă de sărăcie. Eu nu am un jurământ de castitate. Dar am o singură femeie, mai mult decât un călugăr. În ceea ce le priveşte pe toate celelalte 3 miliarde de femei din lume – eu sunt un călugăr. Pentru cei căsătoriţi, fidelitatea este forma naturală de castitate. Eu nu am un jurământ de ascultare (şi nici soţia mea), dar am o viaţă de supunere reciprocă - voinţa mea nu este a mea. Noi nu suntem aici pentru că eu singur am vrut să fiu aici. Suntem aici pentru că am vrut să fim aici (în cele din urmă, să presupunem că există ascultare – faţă de episcopul meu, şi faţă de Dumnezeul meu - dar pe o bază de zi cu zi Eminenţa Sa nu interferează. Dumnezeu poate fi, de asemenea, ciudat de tăcut).

Dar stabilitatea este mult mai efemeră. Cred că numai prin faptul de a deveni parte a unei comunităţi mai mari, chiar mai mari decât în prezent şi de a ajunge în trecut, vom începe să găsim stabilitatea. În mod ciudat, Oak Ridge este mult mai stabil acum decât majoritatea oraşelor. Dar nici una nu se potriveşte cu stabilitatea de 2.000 de ani a tradiţiei vii. Pentru a trăi viaţa mea în vecinătatea Împărăției lui Dumnezeu, în care sfinţii ştiu numele meu şi mă încurajează sau mă hărţuiesc dacă este necesar.

Dumnezeu să ne dea harul de a veni la locul de stabilitate din voi. Pune-mi un loc unde pot să stau liniştit (să nu mă mai mişc).

(Pr. Stephen Freeman - Singurătatea omului modern)

DOAMNE AJUTA..

De ceva timp oscilez între bine şi rău. De mică am fost crescută în leagănul credinţei şi mă doare că nu mă pot numi o adevărată creştină. Din punctul meu de vedere, filmele şi site-urile pornografice nu oferă iubire, ci totul este făcut pentru bani.

Lipsite de sentimente, actele sexuale din acele filme sau site-uri transmit numai dorinţa/instinctul nu şi dragoste. Cei care vor să trăiască acel moment satisfăcător ar trebui să aştepte până întâlnesc persoana care le este destinată şi alături de care să îşi întemeieze o familiei "presărată" cu Duh Sfânt.

Nu este ceva în regulă să începi de acum ceva atât de fragil şi de important în viaţa unui om.

Practic iubirea trăită alături de persoana iubită nu este efemeră la fel ca şi dorinţa trăită din filme şi site-uri necuvincioase. Nu pot să judec pe nimeni şi nici nu mă pot afirma deoarece şi eu sunt om şi am greşit poate mult în faţa lui Dumnezeu.

Prin simplul fapt că am vizualizat filme şi am încuviințat plăcerea am conştientizat că nu făceam altceva decât să îmi doresc mai mult....este ca şi substanţa din sucurile care dau dependență, substanță care te face să doreşti mai mult cu fiecare înghiţitură.

Cred că ce m-a oprit cu adevărat să nu cad în păcat cu un băiat este poate faptul că sunt în strană la biserică şi atunci când cânt simt că mă înalț, că sunt o altă eu, şi mă simt bine acolo unde sunt.

Nu sunt acceptată în grupuri fiindcă nu fumez, nu beau, nu mă droghez, pentru că sunt doar eu folosind cuvinte simple dar împodobite, cântând şi amintind de Dumnezeu în fiecare clipă a vieţii mele. Sufăr pentru monstruozitatea de a mă dezumaniza....încerc să îndrept asta dar simt că nu pot.

Din cauza acelui păcat am ajuns într-o depresie acută. Nu pot ieşi din aceasta pentru că, deşi m-am spovedit, nu mă simt iertata de Dumnezeu.

Sper că voi cititorilor, să citiţi acest articol înainte să treceţi prin acel proces de dezumanizare al sufletului şi să aprindeţi candela sufletului vostru.

Zile binecuvântate ţesute de Îngeri...

DOAMNE AJUTA..

"Omul este o corabie mică, în care se află lei şi balauri, otravă şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără sfârşit. Dar, tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi îngerii, viaţă şi Împărăţia Domnului, lumina şi Apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate."

"Învăţătură din constrângere nu e făcută să rămână, dar cea care pătrunde în suflet prin dragoste şi bunăvoinţă, aceea rămâne acolo pentru totdeauna."

"Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har."

"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!”"

"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou."

"În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul."

"Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înşine."

"Păcatul este nedreptate. Cine păcătuieşte fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul."

"Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu."

"Dragostea - rădăcină şi izvorul binelui."

"Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!"

"Unicul adevăr este iubirea. Iubirea este aceea care dă viaţă şi căldură, care inspiră şi călăuzeşte. Iubirea este sigiliul pus creaţiei, semnătura Creatorului. Iubirea explică lucrul mâinilor Sale."

"Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!"

"Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este duşmănia şi mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat."

"Nu invidia gloria celui păcătos, căci nu ştii care va fi sfârşitul lui. Judecata este fără milă pentru cel ce n-a făcut milă."

"Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lăsa a se cerne şi a se curăţi prin foc până ce vede că străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţa şi se lămuresc. De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet."

"Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi."..

DOAMNE AJUTA..

Cu toţii cred că ne-am întrebat într-un moment al vieţii cum poate un om contemporan să devină "sfânt". Dacă aruncăm o privire în dex, cuvântul "sfânt" înfăţişează o persoană care duce o viaţă curată şi cucernică. Dar oare atât ne trebuie ca să putem deveni sfinţi? Oare ce au făcut Sfinţii Bisericii pe care-i prăznuim zilnic, de au primit această chemare şi totodată numire? "Orice om poate deveni sfânt cu condiţia să-L iubească pe Hristos..." Iată şi răspunsul concis pe care ni-l oferă cartea lui Virgil Gheorghiu "Atletul lui Hristos".

Îmi amintesc că această carte mi-a atras atenţia în mod deosebit acum doi ani de zile, când am intrat într-o librărie ortodoxă din Bucureşti. Am aruncat o privire apoi am vrut să o cumpăr pe loc, dar am amânat spunându-mi că o voi citi cu altă ocazie. Când m-am întors acasă, parcă ceva din lăuntrul meu îmi tot spunea să caut cât mai repede cartea pe internet apoi să o comand pentru a o citi. Am găsit cartea, iar peste câteva zile am început să mă înfrupt din paginile ei, dorind să aflu despre ce este vorba. De asemenea, îi îndemn pe toţi cei care veţi dori s-o citiţi să primiţi mai întâi binecuvântarea de la Părintele duhovnic, fiindcă nu se ştie ce fel de gânduri se vor naşte la terminarea ei.

"Atletul lui Hristos" ne descrie pentru început, viaţa unui mare sfânt şi ierarh al Ortodoxiei, Ioan Gură de Aur. Acesta se dovedeşte a fi "un atlet al lui Hristos care se deosebeşte de colegii săi din calendar, adică de ceilalţi sfinţi." Prin ce se deosebeşte? Prin viaţa sa plină de întâmplări tumultoase, prin faptele sale, prin darurile primite de la Dumnezeu, prin lupta cumplită cu propria fire şi prin multe alte aspecte care sunt redate în această carte. De fapt nu aş numi-o simplu şi elementar: "carte" ci o invitaţie la...sfinţenie. Poate că sună paradoxal. Dar autorul tocmai asta vrea să ne arate de fapt, că nimeni nu vine pe lume sfânt: "niciodată nimeni nu se naşte sfânt. Omul devine sfânt. Sfinţenia se cucereşte. Naşterea lui Ioan Gură de Aur este identică naşterii oricărui alt Ioan de pe pământ. Nu are nimic excepţional..."

În primele două capitole sunt descrişi părinţii sfântului, familia împreună cu prietenii, "maeştrii" lui Ioan dar şi multe alte personaje care apar în viaţa sa. Îl găsim pe Libanius, primul "maestru", cel care a pus la cale planul de a-l desemna pe Ioan drept succesorul său la conducerea şcolii retorice din Antiohia. În scurt timp, între cei doi se formează o prietenie nezdruncinată, astfel încât Libanius nu încetează niciodată să-l admire şi să-l iubească pe Gură de Aur chiar dacă acesta îl abandonează mai târziu şi trece în tabăra adversă. Ioan îl numea de foarte multe ori pe Libanius: „maestrul meu, cel mai superstiţios dintre oameni" pentru motivul că Libanius n-a îmbrăţişat „adevărata filozofie", cea întru Iisus Hristos. Chiar dacă Sfântul şi-a ales mai apoi un alt maestru, un alt învăţător, un alt drum chiar...clipele trăite alături de Libanius au rămas vii în sufletul lui Ioan.

În capitolul următor autorul ne pune faţă în faţă cu un exemplu extraordinar de milostenie şi de renunţare la întreaga avuţie. Sfântul Ioan Gură de Aur se retrage într-o mânăstire, renunţând la toate bunurile pământeşti pe care le avea până în acea clipă. Sfântul înseta acum după alte bunuri, după cele sufleteşti şi veşnice, care nu vor trece nicicând. Toată bogăţia sa fusese dată săracilor. "Intrând în mănăstire a renunţat şi la trup şi la sânge, adică la toate legăturile cu lumea. Singurii săi fraţi erau ceilalţi monahi. Asta era tot. Mai trebuia să renunţe şi la sine însuşi şi acesta era lucrul cel mai dificil." Aici începe de fapt adevărata luptă, adevărata trăire duhovnicească.

Dacă până să ajungem la capitolul al III-lea, l-am cunoscut pe Ioan ca pe un tânăr înţelept, dornic să înveţe lucruri noi, acum îl vom descoperi pe Ioan, ca Sfânt. Ca un atlet desăvârşit care se detaşează total de lume apoi de propria persoană. Să nu credeţi că această "invitaţie la sfinţenie" este o carte recomandată celor care vor să urmeze o viaţă pustnicească, întocmai ca Sfântul Ioan Gură de Aur. Autorul ne precizează clar la început că orice om poate deveni sfânt cu condiţia de a-L iubi cu adevărat pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu a spus "orice călugăr/maică poate deveni sfânt/sfântă". Ci "orice om". Veţi înţelege această mare diferenţă dacă veţi citi cartea în întregime. Vă las acum să descoperiţi singuri ce se va întâmpla pe parcurs în viaţa lui Ioan Gură de aur. Închei cu un fragment descriptiv al cărţii, care va stârni cu siguranţă în inimile voastre dorinţa de a citi cartea minunatului Virgil Gheorghiu:

"Ioan Gură de Aur a luat hotărârea să se facă sfânt
încă din adolescenţă, cand era încă pe băncile şcolii.
Alţi tineri hotărăsc să se facă generali, sportivi, campioni, exploratori.
Ioan Gură de Aur a hotărât să se facă sfânt.
Toata viaţa sa n-a avut alt ideal... "

 (Atletul lui Hristos)  <!-- {lofimg src="/images/stories/2012/01/sfantul-ioan-gura-de-aur.jpg"} -->
 

DOAMNE AJUTA..

Pe Nicolae l-am întâlnit în curtea bisericii Stavropoleos din Bucureşti acum un an sau doi, nu îmi mai amintesc foarte bine. Era îmbrăcat sărăcăcios şi hainele îi erau murdare. Din asta mi-am dat seama că locuiește pe stradă. La vremea aceea am vorbit foarte puţin cu el, pentru că eram în timpul Sfintei Liturghii şi o ascultam de afară, biserica fiind neîncăpătoare. Nu mi-a cerut nimic dar avea o atitudine aşa de smerita şi îmi inspira atât de multă mila încât simţeam că parcă striga după ajutor, după ceva de mâncare, după cele trebuincioase trupului.

Duminică, 15 ianuarie 2012, fiind în Bucureşti l-am întâlnit iarăşi tot la biserica Stavropoleos. Am intrat repede în vorbă cu el şi de data aceasta l-am perceput altfel, mai fericit, mai bucuros.

Mi-a spus că stă într-o casă undeva prin zona Unirii. E căsătorit, are 5 copii, 4 fete şi un băiat, şi până nu demult locuiau pe stradă, dar prin bunăvoinţa unei creştine au primit o casă în care să locuiască. Deși nu are geamuri şi nici uşi el se bucura mult că au unde sta. Fac focul şi e cald în casă, iar păturile puse în uşi şi în geamuri îi feresc de curent şi frig.

Îmi povestea cum lumea îl ajuta cu bani, cu câte un sac de cartofi, cu mâncare şi haine, şi el e mulțumit. L-am întrebat ce-ar avea nevoie şi mi-a lăsat impresia că e bine, că nu le lipsesc prea multe.

Ce înseamnă să treci de la nimic la ceva, de pe stradă în casă... ai impresia că ai primit totul. Nicolae era zâmbitor şi la fel de cuviincios ca şi ultima dată.

De când am început această activitate cu asociaţia noastră parcă mi-e oarecum aşa să spun pe site că sunt oameni care au nevoie de casă, pentru că mă gândesc că e aproape imposibil să se găsească cineva să le ofere o casă. Dar din viața lui Nicolae mi-am dat seama că totul e posibil și Dumnezeu e mare și poate oricând da gând bun unor persoane mai înstărite să ajute....

DOAMNE AJUTA.

Iubiți frați și surori întru Domnul, gustul libertății se formează în casa recunoașterii de sine.

Numai când stai față în față cu tine…înaintea lui Dumnezeu…înțelegi cât de puțin liber ești…dar și cât de multă nevoie ai de libertate…în primul rând, bineînțeles, de libertate interioară…de la care pornește tot binele în Biserică și în societate.

Și ce înseamnă să fii liber în tine însuți?

În Evanghelia de azi [Lc. 19, 1-10] avem paradigma Sfântului Apostol Zaheu [Zacheos în limba greacă], unul dintre cei 70 de Sfinți Apostoli ai Domnului, pomenit la 20 aprilie…pentru ca să înțelegem ce înseamnă libertate interioară…și câte eforturi trebuie să facem pentru ea.

Avem convertirea lui…drept exemplu de eliberare de sub stăpânirea patimilor.

Pentru că atunci când s-a văzut în fața Domnului…când s-a văzut văzut de Domnul până în străfundurile sale…a înțeles că trebuie să devină milostiv și să se împace, din punct de vedere financiar, cu cei nedreptățiți de el… din postura sa socială de vameș/ perceptor/ de încasator de impozite (v. 8).

În apropierea Domnului, Sfântul Zacheos a înțeles dintr-o dată/ imediat…că trebuie să iasă de sub patima care îl robea cel mai mult: iubirea de bani, dorința de a avea cât mai mult…și prin orice mijloc.

Și prin asta a ieșit din închisoarea îmbogățirii nedrepte, din închisoarea interioară a dorinței de a nedreptăți pe alții…la locul larg al bucuriei de a face binele…de a avea raporturi normale, cinstite cu oamenii.

Căci pe lângă statura sa mică, care isca ironii…și pe lângă ura oamenilor, ura crescândă…datorată nesațiului său de a lua mită, de a fi nedrept cu oamenii din postura sa de vameș…se adăuga în inima lui și nefericirea de a fi situat în rândul păcătoșilor [v. 7] din punct de vedere social, adică a celor bolnavi de lepră, a prostituatelor, a criminalilor, a nedrepților…

Și el a înțeles, mai mult decât alții, ce milă și-a făcut Domnul cu el…cât respect i-a acordat…dacă a venit tocmai în casa lui…a celui recunoscut ca păcătos, ca om nedrept, ca om ce nu merită atenția altora…pentru că nici el nu-i respectă pe alții.

Și acum, în aceste zile în România, vedem ce înseamnă să nedreptățești poporul…să îi calci demnitatea…deși el își face datoria…

Dar în cazul lui Zacheos…Domnul vine în casa lui și îi distruge imaginea socială de bădăran…de gros la inimă.

I-o distruge prin asentimentul său…pentru că Zacheos se vede gol de bine, de relații normale cu oamenii, de libertate interioară…și vrea să fie liber, plăcut, apreciat pentru ce este și face.

Ieșind din rău, din exercițiul răului…Sfântul Zacheos se umple de mila lui Dumnezeu și de milă și de atenție față de oameni. Și mila, atenția față de alții, relațiile drepte cu alții ne aduc libertate, multă libertate interioară…în care putem crește/ avansa la infinit în relația cu Dumnezeu și cu oamenii.

Nu îți fac rău…înseamnă și: nu îmi fac rău.

Îți văd suferința…pentru că și eu sufăr.

Compătimirea altora se naște din conștiința fragilității sănătății și a vieții noastre.

Și de aceea ieșim în ajutorul celor suferinzi, a celor nedreptățiți, a celor minimalizați…pentru că oricând putem fi în locul lor…iar dacă nu suntem încă în locul lor e tocmai pentru a fi apți să-i ajutăm pe cei care sunt în aceste situații dramatice și nedemne.

Fiecare act al Domnului are…taina lui imensă…Însă taina milei și a iubirii lui Dumnezeu are nevoie de un da răspicat al ființei noastre. De o ieșire din dormitare, din lene, din obiceiuri proste spre…un alt fel de a fi.

De aceea convertirea lui Zacheos…și a noastră, a tuturor, e o ieșire din închisoare…spre un orizont cu totul nou, de neimaginat mai înainte.

Ești scos din viața ta plină de patimi…spre o viață din ce în ce mai rarefiată, mai bogată în frumusețe și în milostivire.

De aceea convertirea e, deopotrivă, ca o urcare pe munte…spre o tot mai mare înălțime duhovnicească…dar și ca o trecere prin deșert…spre oaza de liniște a Împărăției.

Adică presupune dezlipire dureroasă/ dramatică de trecut…de dependența de rău, de păcat…

Și prima mișcare a libertății e revoluționară la nivel interior: înseamnă o ruptură radicală, în forță de viciile trecutului.

Cei care îl văzuseră pe Zacheos, până mai ieri, jecmănind pe conaționalii săi pentru a oferi impozitele romanilor, adică ocupanților, au rămas cu gura căscată…când l-au văzut împărțind milostenii și despăgubind, mai mult decât judicios, pe cei nedreptățiți.

De aceea l-au perceput drept altul imediat…pentru că convertirea lui a fost plină de entuziasm, de înțelegere, de libertate duhovnicească.

În comparație cu o astfel de convertire năvalnică, în forță…e de la sine înțeles de ce nu convinge viața laxă a creștinilor, care nu arată asceză, mărinimie, un alt fel de a fi …în comparație cu banalitatea curentă a lumii.

Și astfel avem creștini care fac prea multe…creștini cu viteză redusă…și creștini cu mașina în pană.

Și suntem într-un fel sau în altul…pe măsura a cât ne-am lăsat convinși de Dumnezeu. Pe cât am stat în fața Lui…ca să vedem ce cere El de la noi. Sau pe măsura a ceea ce am simțit să facem…stând în fața lui Dumnezeu în tăcere rugătoare.

Zacheos a coborât din sicomor (v. 4) dar și din băltirea lui în rele.

S-a coborât când a vrut Domnul și a făcut ce a vrut El…adică s-a lăsat convertit…scos din derapajul lui…și adus pe drumul cel drept…al dreptății, al omeniei…

A coborât degrabă…cu inimă aprinsă…și L-a primit bucurându-se (v. 6)…

Nu a considerat convertirea spre bine drept o pagubă…ci un câștig imens…

Tocmai de aceea și-a cumpărat libertatea cu milostenie și cu fapte de conștiință. Și-a recăpătat demnitatea umană și socială prin relații oneste, omenoase.

Pentru că munca cinstită trebuie remunerată și omul care o face trebuie tratat cu demnitate.

De aceea mântuirea lui [v. 10] a însemnat ieșirea din neomenie, din bădărănia în relațiile cu oamenii.

El era pierdut [apololos, cf. GNT, v. 10] pentru că refuza să comunice corect cu oamenii. Și comunicarea corectă cu oamenii se face atunci când ești perceput ca om integru, ca om de valoare, ca om pe care alții se pot bizui/ se pot baza/ în care își pot pune încrederea.

Însă pentru a fi integru trebuie să fii un om al lui Dumnezeu care își lucrează vocația. Care face ceea ce știe să facă…și pentru care se simte dăruit de Dumnezeu.

Sfântul Zacheos a devenit „fiu al lui Avraam” (v. 9) pentru că a devenit om pentru oameni.

S-a făcut din contra exemplu un exemplu/ o pildă de urmat.

De aceea Evanghelia de azi e una încurajatoare pentru cei care nu se simt bine în lumea păcatului…ci simt…intuiesc…înțeleg…că trebuie să meargă spre libertatea dumnezeiască a fiilor lui Dumnezeu.

Înțeleg că au nevoie de schimbare…de o schimbare de profunzime…care ne umanizează…ne îndumnezeiește…ne bucură…ne eliberează de noi, cei din trecut…și de trecutul nostru murdar…

Adică: se poate!

Întotdeauna se poate să fii altul…dacă înțelegi valoarea absolută a schimbării în bine!

Pentru că binele nu se devalorizează în timp…ci măreția lui crește tot mai mult.

Binele e valută forte, e forță duhovnicească…e avuție neperisabilă.

Și în răspăr cu avuția nedreaptă/ ilicită…și cu inima plină de invidie și nemilostivire…Zacheos a făcut din banii lui nedrepți bucurii pentru alții…și descătușare de sine…

El…și noi…oricare am fi…am trăit și trăim întotdeauna o mare eliberare…o mare împlinire…o bucurie nobilă…când ajutăm…când facem ceva dezinteresat…când ne comportăm firesc, normal, uman…

Și aceste momente de candoare, de împlinire, de dăruire…sunt amintirile noastre frumoase…sunt oglinda în care ne bucurăm să ne privim…pentru că ne arată ca oameni care nu am făcut degeaba umbră pământului.

Adică: spune nu unei vieți inutile și egoiste!

Dezbracă-te de armura grea a nesimțirii…pentru ca să vezi ce relaxat vei fi…când vei merge degajat pe stradă!

Sfântul Zacheos a făcut din casa lui Biserică…pentru că fiecare devenim biserici/ locașuri ale lui Dumnezeu unde El vine să locuiască.

Dar pentru ca El să vină la noi trebuie să ne debarasăm de vechiturile vieții noastre indiferente…pentru a ne umple de noutățile netrecătoare ale comuniunii cu El. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș - Predică la Duminica a 32-a după Rusalii [2012])

Weekendul trecut am venit în vizită, în București, cu familia la finii noștri cei dragi. Din întâmplare, sâmbătă am participat împreună cu ei la un botez al fetiței unei colege de servici a finei noastre. Taina Botezului s-a săvârșit la biserica Albă de pe Calea Victoriei.

M-am bucurat mult că am mers cu ei, pentru că preoții de aici au slujit minunat. Au citit rugăciunile rar, clar și blând iar corul i-a acompaniat mereu cu voci care-ți pătrundeau în inimă. Unul din preoții de aici este și profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București și asta se vede din felul în care vorbește și trăiește fiecare gest al tainei.

Nașii fetiței erau tineri, ca și părinții ei de altfel. Tineri corporatiști care încearcă să adopte un stil occidental de viață. Tineri cărora companiile multinaționale în care lucrează le-au împrumutat stilul de viață și de gândire. Bineînțeles că acești tineri au împrumutat și scepticismul și duhul secularizat al modului de a vedea viața. Nu sunt sigur dar probabil că Biserica și Dumnezeu nu înseamnă prea mult în sistemul lor de valori. Totuși, din dorința de a consolida relația de prietenie cu părinții fetiței au acceptat să o boteze, și implicit să participe la tot ritualul slujbei.

Așa cum îi stă bine oricărui tânăr corporatist, nașii erau îmbracați foarte frumos și încercau să se ridice la nivelul provocărilor pe care nășia le-o impunea, chiar dacă pentru ei Taina Botezului în mod real nu înseamna decât un ritual. Astfel de oameni, care-și doresc să abordeze un stil occidental de viața, sunt educați și chiar de i-ai fi pus să danseze pe ritmuri ale triburilor maiașe ar fi încercat să se descurce cât mai bine, și să pară că se distrează și că dau totul din ei ca dansul să iasă cât mai bine.

Prima parte a Tainei Sfântului Botez este constituită de lepădările de Satana. Preoții au început să citească câteva rugăciuni în care îi poruncesc diavolului să iasă afară din prunc. Nașa ținea cu grijă prunca în brațe și era atentă la gesturile preoților. Nașul, în dreapta nașei, participa în mod implicat la ceea ce se întâmpla. La un moment dat preoții îi roagă pe nași să se întoarcă cu fața spre ușă bisericii și să răspundă în locul pruncului la întrebarea: „Te lepezi de Satana?”.

Nașa răspunde „Mă lepad”. Eu mă uitam atent la nașul de botez și parcă îl percepeam puțin nedumerit de ceea ce se întâmplă. Totuși și el răspunde frumos și educat: „Mă lepăd.” Urmează apoi întrebarea: “Te-ai unit cu Hristos” și apoi răspunsul: „M-am unit cu Hristos”. Și iarăși zice preotul: „Și crezi Lui?” și nașii răspund: „Cred Lui ca unui împărat și Dumnezeu”.

Stăteam și mă gândeam oare ce-o fi în mintea acestor oameni acum? Pentru cineva care nu merge la biserică să-i spui că pruncul trebuie să se lepede de Satana și că Hristos este Dumnezeu, este prea mult.

Într-o lume secularizată, învățată să explice și să scruteze prin rațiune tot ce ne înconjoară, când vorbești de duhuri rele, de spirite, de Satana, pentru un tânăr corporatist s-ar putea să pară un basm frumos. La fel și că Hristos e Dumnezeu, când tu defapt ai auzit pomenindu-se de El numai în filmele americane unde mirați actorii mai zic: „Oh Jesus!”. Ce o fi gândind oare acei tineri nași, oameni cumsecade, educați, inteligenți, cu o carieră frumoasă, despre o slujbă în care se pomenește despre Satana și lucrările lui într-un copilaș?

De Crăciun, am avut niște discuții foarte interesante cu Iorgos, un grec ortodox care acum locuiește în Scoția, despre botezul copiilor și el spunea: „Cum îmi poate spune mie Biserica Ortodoxă că bebelușul meu este necurat sau că are păcatul strămoșesc, când el este un îngeraș?”. Era foarte contrariat de faptul că pruncul este botezat pentru a fi curățit de păcate. Asta e și motivul pentru care societatea secularizata nu vede în Taina Botezului nimic mai mult decât o băiță sfântă... care se face pentru a-i merge bine... și pentru că așa e tradiția.

De fapt acesta este subiectul la care vroiam să ajung: „Lucrează diavolul în sufletul pruncului înainte de Botez? De ce Biserica Ortodoxă, prin Sfinții Părinți, a considerat necesară lepădarea de Satana înainte de Botez.” E un subiect foarte delicat și pentru că Duhul Sfânt la Botez se pogoară în chip nevăzut și lucrează tainic în sufletul pruncului, fără să vedem noi exact ce se întâmplă, fiecare înțelege din Taina Botezului ce-l duce capul.

Prima problema este următoare: dacă părinții copilului au fost botezați și au scăpat de păcatul strămoșesc (păcatul lui Adam și al Evei) de ce pruncul mai trebuie botezat? De ce mai trebuie să i se șteargă păcatul strămoșesc, când el defapt provine din doi oameni care nu au acest păcat? Aici e marea nedumerire.

În fapt, părinții nu îi transmit pruncului un păcat, pentru că păcatul nu se transmite ci este numai al aceluia care îl face, dar părinții îi transmit copilului o predispoziție spre păcat, o înclinare spre rău izvorâtă din călcarea poruncilor dumnezeiești. Chiar dacă părinții au fost botezați ei tot păcătuiesc, încă nu sunt desăvârșiți, ci încă sunt pe calea mântuirii. Părinții, chiar și botezați fiind, și apropiați prin viața lor de Dumnezeu, tot sunt încă nedesăvârșiți, mergând duhovnicește zi de zi spre împărăția cerurilor. La orice măsură duhovnicească ar ajunge omul în viața această, desăvârșirea vine abia după moarte, prin Înviere. Abia atunci trupul se transfigurează și se umple de harul lui Dumnezeu. Abia de atunci omul nu mai simte nevoia de mâncare, somn, apă, căldură, etc. și nu mai este limitat de nimic (gravitație, timp, spațiu). Abia după înviere omul nu mai este ispitit de mândrie, de slavă deșartă și de alte patimi.

Din acest motiv, cât încă este pe pământ omul nu este desăvârșit și încă păcătuiește (“Că nu este om care să fie viu și să nu greșească, numai Tu singur ești fără de păcat”, zice o rugăciune la pomenirea morților) și de aceea el transmite această predispoziție continuă spre păcat, copiilor săi. Păcatul este depărtare de Dumnezeu. Prin fiecare faptă rea îndepărtăm de la noi pe Duhul Sfânt, care se retrage pentru a ne face pe noi să-i simțim lipsa și astfel să ne mustre conștiința că am greșit ca să ne îndreptăm.

Sfântul Diadoh al Foticeii, spunea despre lucrarea diavolului în sufletul omului:

„Eu însă am înţeles din dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile minţii înspre dreapta. Dar din ceasul în care renaştem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm că, precum odinioară stăpânea asupra sufletului rătăcirea, aşa după Botez stăpâneşte asupra lui adevărul. Lucrează, ce e drept, Satana asupra sufletului şi după Botez, ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu harul, să nu fie, ci învăluind oarecum mintea în fumul dulceţurilor neraţionale, prin mustul trupului.

Cu alte cuvinte, până nu se sălăşluieşte harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subţiri, oprindu-l de la dorirea binelui şi îndemnându-l la patimi sufleteşti. Dar după ce se sălăşluieşte harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care aţâţă trupul spre patimi trupeşti, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul. Harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului. De aceea din însuşi adâncul inimii simţim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aici înainte se mută şi se încuibează în simţurile trupului, lucrând prin firea uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. De aceea harul, prin simţirea minţii înveseleşte trupul cu o bucurie de negrăit la cei ce sporesc în cunoştinţă; iar dracii, prin simţurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai ales umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţei.”

Astfel, deși copilul nu poate păcătui în mod conștient, totuși predispoziția aceasta față de păcat, transmisă de părinții, va lua formă atunci când ocazia se va ivi, peste câțiva ani de viață. Predispoziția aceasta față de păcat are defapt la bază încălcarea conștientă a poruncilor lui Dumnezeu de către părinții pruncului, despărțirea conștientă de Dumnezeu. Păcatul nu este doar o despărțire de cel Preînalt ci este și un fel de a da curs ispitelor primite de la diavol, care mereu iscodește și dă idei omului de a face rău. Dacă faptele bune și iubirea ne bucură și ne apropie de Dumnezeu, păcatul ne întristează, ne crează suferință și ne apropie de Satana, de cel rău.

Lepădarea lui Satana din sufletul copilului, la Taina Botezului, nu este o exorcizare asemenea celor făcute asupra demonizaților din Evanghelie sau asemenea celor pe care le vedem noi pe la mănăstiri în țară. Nu! Acei oameni, prin voia lor, au ajuns într-o stare așa de gravă, învoindu-se cu cel rău spre păcat, și dând putere în mod treptat diavolului asupra sufletului lor, încât au ajuns să nu se mai poate controla singuri și să fie supuși diavolului cu totul.

Dacă n-ar fi existat exorcizările adulților ni s-ar fi părut un basm faptul că diavolii intră în sufletul omului. Iată de ce permite Dumnezeu ca oamenii să cadă în mâna celui rău, ca să arate tuturor că nu e de glumă cu păcatul, că diavolii există și dacă Dumnezeu nu ne-ar ocroti permanent am ajunge ușor în mâna celui rău.

La Taina Botezului nașii dau un răspuns conștient în numele pruncului, așa cum în legislație oamenii pot lua decizii în numele altor persoane printr-o procură de la notar. Nașii au procura din partea părinților copilului să spună da lepădării de Satana și să spuna da unirii cu Hristos.

Taina Botezului este în primul rând sălășluirea Duhul Sfânt în sufletul copilului și astfel un mod de a-l feri pe copil de ispitele și răul pe care-l va întâmpina în lume. Taina Botezului este o unire cu Hristos și conlucrare permanentă cu El de acum înainte... pentru tot restul vieții:

„Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Galateni 3, 27)

Mai este o problemă. Vor spune mulți că există milioane de copii nebotezați în lumea aceasta și au ajuns oameni cumsecade, fără a face rău altora. Da, este adevărat, dar bunătatea și viața lor nu se ridică la înălțimea unei vieți alături de Dumnezeu. Moralitatea lor nu este deajuns pentru a moșteni Împărăția Cerurilor. Bunătatea lor este încă una nedesăvârșiță.

Noi creștinii ne botezăm nu doar pentru a fi mai buni ci pentru ca să trăim alături de Dumnezeu în vecii vecilor. Hristos spune clar că fără Botez nu intrăm în Împărăție:

„Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. ” (Ioan 3, 5-6)..

DOAMNE AJUTA..

1. De ce ar trebui să fiu eu moral, dacă cei din jurul meu nu sunt?

R: Un filosof oriental îndemna cândva: „Nu încerca să te adaptezi, realitatea are o problemă!”. Nu cred că ne e de folos să ne aliniem neapărat după mode sau trenduri. Unde am ajunge, dacă am adapta mereu, fără nici un discernământ, comportamentul celor din jur? Am fura, ne-am droga, am vorbi urât și am justifica toate acestea spunând că… așa fac și alții. Fiecare își alege să trăiască în viață cum dorește, dar totodată este și responsabil pentru ce alege. Încercăm să fim morali raportându-ne la Dumnezeu, nu la cei din jur.

2. De ce se vorbește de rău despre rețelele de socializare? Eu văd că se adună tinerii împreună, comunică, sunt împreună?

R: Dacă ai auzit vorbindu-se de rău despre aceste rețele de socializare, înseamnă că ai auzit și argumentele criticilor. Îndeobște, psihoterapeuții atenționează că rețelele de socializare (gen facebook, twitter) au furat viaţa tinerilor, făcând din ei nişte sedentari feroce, parcă legaţi cu lanţul de conexiunea web, că s-a mutat astfel aşa-zisa socializare din viaţa reală în spaţiul online, făcând pe mulţi să nu se mai întâlnească la un suc în oraş cu prietenii, ci pe chat, la poveşti. Criticii vorbesc din ce în ce mai alarmist despre dependența creată, despre anxietate și depresii, despre predispoziția spre afecțiuni psihice a utilizatorilor dependenți de rețelele de socializare. Sigur că ar fi de punctat și lucruri pozitive, dar acestea pălesc în fața necazurilor pe care le provoacă.

3. În ziua de astăzi au apărut felurite produse de post care le suplinesc pe cele de dulce (ex: cașcavalul de post, laptele din soia). Postitul nostru mai este astfel autentic?

R: Subiectul acesta a fost deseori abordat în ultimii ani. Chiar dacă părerile sunt împărțite, majoritatea autorilor socotesc că a consuma în exces produse de post care imită carnea și brânzeturile înseamnă a imita de fapt hrana perioadei de dulce, deci implicit nu ne putem bucura de roadele postului. Postul înseamnă întâi de toate înfrânare, el fiind prin excelență un exercițiu de asceză, de nevoință. Dacă privim la chipul în care Hristos a postit, aflăm că postind... a flămânzit (cf. Matei 4, 2). Dacă diferența dintre produsele din carne sau brânzeturi și echivalentele lor din soia e doar una de etichetă, înseamnă că postind astfel, înlăturăm nevoința trupească si, implicit, pe cea sufletească, suprimând totodată lupta cu lăcomia pântecelui. Mai ales când piețele agro-alimentare sunt pline de legume și fructe, e bine să avem discernământ și să postim mâncând produse tradiționale de post.

4. Este bine să renunțăm la muzica lumească pentru liniștirea sufletului nostru? De ce spun unii că e păcat să asculți muzică?

R: Întrebarea ta face trimitere la răspuns. Da, ar fi bine să renunțăm, mai ales dacă deja conștientizăm că sufletul și-a pierdut liniștea. Dar pentru asta trebuie să știi mai întâi ce este liniștea și pacea sufletească, iar asta se află în tihna rugăciunii și în contemplarea lumii văzute. Păcat este tot ce ne desparte de Dumnezeu. Uneori și muzica poate fi păcătoasă, dacă ne stârnește simțurile spre patimi, dacă ritmul este cu totul nebunesc, dacă mesajul versurilor este unul vulgar sau imoral. Există însă și muzică bună, în sensul de nevătămătoare, cea care liniștește sufletul. Când regele Saul era tulburat lăuntric, tânărul păstor David, cântăreţ iscusit din harfă şi alăută, îi cânta psalmi şi astfel regele se liniştea. E cunoscut faptul că muzica proorocului David îi alunga pe demoni (un argument pentru forţa muzicii). El îndeamnă: Cântaţi lui Dumnezeu, cântaţi Lui, gătiţi calea Celui ce străbate pustia… (Psalmi 67, 4), iar în acelaşi psalm spune: Înainte mergeau căpeteniile, după ei cei ce cântau din strune, în mijloc fecioarele bătând din timpane… (Psalmi 67, 26). Însuşi Mântuitorul Hristos şi Sfinţii Săi Apostoli au cântat. Avem mărturia Sfintei Scripturi că după Cina cea de Taină au cântat cântări de laudă şi au ieşit la Muntele Măslinilor (Marcu 14, 26; Matei 26, 30). Din toate acestea deducem că în faţa muzicii nu poţi rămâne impasibil, deci e drept a spune că muzica poate fi bună sau rea.

5. De ce să merg la biserică, dacă cei din biserică merg doar formal? Nu recunosc virtuțile creștinești acelora care nu merg la biserică.

R: Înainte de toate, nu mergem la biserică pentru alții, mergem pentru Dumnezeu și pentru sufletul nostru. E drept că deseori mulți merg formal și mă bucur că nu ai dori să mergi și tu de formă. Asta înseamnă că ești o persoană care abordează cu seriozitate lucrurile în viață. Nu lăsa lumea să stea între tine și Dumnezeu! Nu lăsa lumea să-ți fie piedică în drumul spre casa Domnului!

6. Cum scapi de reproșurile celor din jur în momentul în care ei observă schimbarea „negativă” de când mergi la biserică?

R: Reproșuri vor fi și va trebui să le porți cu demnitate creștină, ca pentru Domnul. Hristos atenționează pe cei credincioși Lui, pe care-i numește turmă mică (Luca 12, 32): Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Așadar, să fim curajoși, să nu ne temem. Nu le da apă la moară, nu-i cicăli, nu-i eticheta și vei vedea, în timp, că reproșurile lor se vor transforma în tainică admirație pentru fermitatea ta.

7. De ce copiii din ziua de azi au impresia că dacă poartă cruci întoarse și pentagrame la gât și-și spun sataniști, sunt mai interesanți, chiar mai buni decât alții?

R: Mulți cred că ceea ce este inedit, ciudat, altfel, este automat și interesant. Există o vârstă la care teribilismul își spune cuvântul, dar odată cu maturizarea apucăturile acestea sunt lăsate în urmă. Nu le lua în seamă, nu le da importanță și pomenește-i pe cei ce, pentru o vreme, cad în capcana aceasta.

8. Toate religiile sunt bune, adevărate?

R: Nu pot fi adevărate toate religiile, pentru simplu motiv că învățăturile lor sunt adesea contrare. A crede că toate sunt adevărate, înseamnă a minimaliza cu totul jertfa pe care a făcut-o Hristos pentru noi. El nu este una din căi, este însăși Calea. Iisus Hristos spune despre Sine: Eu sunt ușa (Ioan 10, 9), Eu și Tatăl una suntem (Ioan 10, 30), Eu sunt Lumina lumii (Ioan 8, 12), Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (Ioan 14, 6). Iudaismul este și el adevărat, dar nu este complet, nu este desăvârșit. Despre celelalte religii, numite îndeobște - păgâne, putem spune că au frânturi de adevăr, însă nicidecum nu le putem numi religii bune, adevărate. Asta nu înseamnă că acei oameni se pierd neapărat. Ai Domnului suntem cu toții, însă nu putem acredita religiile necreștine ca fiind bune, dumnezeiești, ele fiind închipuiri omenești, reminiscențe ale revelației primordiale.

9. Îmi e tot mai ușor să mint. Cum să scap de apucătura asta?

R: Minciuna e o patimă urâtă și ne aduce numai necazuri. Chiar și atunci când ne justificăm minciuna încercând să menajăm sau să nu supărăm pe cineva, vom avea de suferit. E nevoie de un efort susținut de a scăpa de această tendință nefirească de a înflora lucrurile, de a le răstălmăci sau inventa, pentru că, în timp, nimeni nu va mai pune preț pe ceea ce spunem, ne vom pierde prietenii și chiar așa zisa stimă de sine. Conștienzarea problemei e un pas uriaș spre rezolvarea ei. Cere ajutor Domnului să te ajute să scapi de neputința asta! Te va ajuta negreșit să lupți împotriva minciunii și a celui rău. Spun asta pentru că Scriptura asociază minciuna cu lucrarea celui rău, numind pe diavol – mincinos și tatăl minciunii. Ce nu e da, da și nu, nu, este de la diavol. Așadar, cei ce mint nu sunt într-o companie prea plăcută, dar Domnul e bun să ne scoată (și) din asta.

10. Prietenii mă consideră un habotnic pentru că eu cred în Dumnezeu. Ce mă fac dacă rămân fără prieteni?

R: Ce prieteni pot fi aceia care nu-ți respectă opțiunile, aspirațiile, visele? Odată cu trecerea timpului, cu maturizarea, căutăm să ne alegem prietenii în funcție de interesele și valorile comune. Sunt convins că în mediul tău sunt totuși și câțiva amici care simt și gândesc ca tine. Strângeți rândurile! Împrieteniți-vă! E greu să fii fără prieteni, e drept, dar e și mai rău să ai prieteni necredincioși, care nu te înțeleg și care, probabil, te ademenesc spre o viață de păcat, străină de valorile credinței.

11. Mi-am pus un cercel în sprânceană. Toți mi-au spus că sunt așa cool. Sunt tare fericită… Niciodată nu cred că voi suferi, eu voi fi mereu în pas cu moda…

R: Mi-am pus și eu cândva doi cercei în ureche, iar pe vremea ceea nu erau mulți băieți cu cercei. Însă, fericirea de care vorbești nu a durat mult și cu adevărat nu poate să dureze, pentru că ea nu ne poate veni de la lucrurile trecătoare, pieritoare. Fericirea e o stare sufletească profundă și e legată de relația noastră cu semenii și cu Dumnezeu. Citește Fericirile pe care le rostește Hristos (Matei 5, 1-12) și vei înțelege mai multe. Cu toată puterea cred că tocmai moda și trendurile care hăituiesc firea noastră, forţând o schimbare pe care în adânc nu o dorim, e pricină de nemulțumiri, suferință, nefericire. Ai grijă!

12. Creștinii ăștia sunt niște habotnici, îndoctrinați, limitați mintal. Fanatici, ce mai! Nu vreau să fiu ca ei, ci vreau să fiu cu gașca mea, mereu pe culmile fericirii. Că doar nu fac rău nimănui, nu?

R: Cândva credeam și eu exact același lucru. Timpul a trecut și lucrurile le văd altfel. Acum pe adevărații creștini îi văd fiind niște oameni extraordinari, profunzi, virtuoși, serioși, stăpâni pe sine, bucuroși, iubitori de aproape. Va veni o vreme când, probabil, gașca se va destrăma. Și a doua gașcă, și a treia. Dacă pe culmile fericirii nu se ajunge neapărat prin distracții cu gașca?

13. Părinții nu mă lasă să mă rog seara. Ce să fac? Dacă nu mă rog, simt că mor pe dinăuntru, încet-încet. Care e soluția?

R: Cred că, pe cât posibil, e bine să evităm astfel de conflicte. Să căutăm pacea, pe cât e posibil. Există soluții pentru astfel de situații nefericite. Întâi de toate, se poate alege un alt timp pentru rugăciunea citită, când părinții nu sunt acasă sau când sunt ocupați cu altceva. Pentru astfel de situații se poate pune accent mai mult pe rugăciunea lăuntrică, pe rugăciunea „Doamne, Iisuse…” care se poate rosti în tihna nopții și fără a consuma curent. Dar cel mai bun e sfatul direct al duhovnicului. Recomand multă răbdare și rugăciune permanentă pentru neputința și orbirea părinților. E și asta o formă de mucenicie contemporană.

14. Ce înseamnă prieten adevărat?

R: Pe tema acesta s-au scris cărți întregi, studii și articole nenumărate. Greu e a cuprinde pe scurt valențele unei prietenii adevărate, de aceea la această întrebare vor fi mai multe răspunsuri. În Capernaum Domnul Iisus Hristos a primit „vizita” unor oameni care îşi aduceau prietenul pentru a fi vindecat. Şi spune Sfântul Evanghelist că văzând Domnul credinţa lor, l-a vindecat pe bietul chinuit de boală. Eu văd aici tabloul adevăratei prietenii. Cel care te duce la Hristos şi cel care nu te părăseşte atunci când îţi este mai greu dovedeşte adevărată şi nefăţarnică prietenie. Iar culmea dragostei este să-ţi pui sufletul pentru prietenii tăi, după cum spune același Hristos.

15. Boala este ceva cu totul rău, negativ sau are și o latură pozitivă?

R: Cum bine ai intuit, într-adevăr, boala poate avea și o latură pozitivă. Există o tendință aproape generalizată de a numi boala ca fiind un rău. Rău însă este numai păcatul, singurul pe care-l putem numi cu adevărat rău. Boala, suferința, neputința, de multe ori, când sunt duse cu credință și răbdare, ne dau șansa să privim spre noi înșine, să ne reevaluăm în altă lumină întâmpinările vieții și să învățăm să trăim frumos...

DOAMNE AJUTA..

Și prin rău Dumnezeu ne luminează mintea și ne răspunde la întrebări

Se întâmplă lucruri în lumea aceasta pe care noi nu ni le putem explica. Uneori ne mirăm de ce Dumnezeu le îngăduie și cum de pot oamenii să ajungă în asemenea stări și situații. În acest articol nu vreau să vorbesc despre rău ci despre cum Dumnezeu se folosește de tot răul din lume, adica mai bine spus: cum toată iubirea și poruncile lui Dumnezeu se confirmă secundă de secundă prin tot ceea ce oamenii fac în lume.

Când mass-media nu exista, oamenii știau foarte puține lucruri. La sat puteai citi câteva cărți din biblioteca școlii și puteai afla ce se întâmplă prin lume de la oamenii care au mai umblat pe ici pe colo, în rest nimic. Cantitatea de informații care ajungea la oameni era foarte mică în comparație cu ce se întâmplă astazi. Televiziunea și internetul au revoluționat complet noțiunea de informare. Cantități enorme de informații sub formă video, audio sau text ajung în mințile noastre din întreaga lume. Dacă un cetățean al Suediei, de exemplu, este împușcat în Stockholm acum, în 20-30 de minute știrea ajunge pe toate marile agenții de presă și la mai toate televiziunile naționale. Prin intermediul internetului milioane de oameni vor primi informația pe telefonul lor mobil sau pe calculator, accesând marile portaluri de știri.

În plus, față de știri, oamenii află în ce lume locuiesc, vizionând fel de fel documentare și citind tot felul de cărți. Astăzi, informația te copleșește și de multe ori nu știi dacă e adevărat ceea ce vezi sau auzi. Mințile noastre, ale cetățenilor mileniului trei sunt un amalgam de informații, pe baza cărora noi luam decizii, și pe baza cărora ne fundamentăm credința în oamenii din societate și credința în Dumnezeu.

Acum câteva zile Dan mi-a dat să vizionez un film documentar realizat în Africa care relata cum în ultimii ani au apărut foarte multe „biserici” care evanghelizează (propovăduiesc creștinismul) cetățenilor africani, care până nu de mult se închinau la fel de fel de zeități. Aceste biserici (congregații) sunt reprezentate de pastori care merg și propovăduiesc Evanghelia la mari adunări ținute în orașe. În acel documentar se vorbea de un pastor care „chipurile” făcea minuni, vindeca demonizați și paralitici și asta o făcea doar în fața oamenilor. În film se demonstrează cum oamenii vindecați de fapt nu erau bolnavi și scopul ”vindecărilor” minunate era ca la sfârșitul adunării, cei prezenți să contribuie cu bani la ajutorarea bisericii. Erau puse două găleți de bani în mijloc și oamenii veneau și puneau bancnote acolo. Realizatorii filmului spuneau că se adunau foarte mulți bani.

Defapt, realizatorii documentarului au reușit să meargă chiar și la sediul acestei „biserici”, acolo unde pastorul și angajații lui își aveau birourile. Când au intrat în curte erau parcate trei mașini de lux, care valorau câteva sute de mii de euro. Cu una din ele pastorul Fireman mergea și la marile adunări. Realizatorii documentarului au discutat cu acest pastor și l-au întrebat de ce înșeală oamenii și de ce atâta lux și opulență în viața lor, când Hristos, Cel propovăduit de ei, a fost înfrânat și smerit. Pastorul s-a îndreptățit spunând că și Hristos era bogat și avea chiar contabili. Minciuni bineînțeles. Mai departe am aflat că defapt mesajul central al propovăduirii evangheliei era: „credeți în Dumnezeu și veți avea bunăstare materială”. Erau aduși chiar oameni care până nu de mult erau săraci și acum povesteau cum au haine și mașini de lux și o viață foarte bună. Propovăduirea bogației ca efect al credinței în Dumnezeu prinde foarte mult într-o zonă a lumii foarte săracă, unde oamenii n-au uneori nici ce mânca.

La sfârșitul documentarului am rămas cu o părere de rău că unii oameni se folosesc de Dumnezeu pentru scopurile lor egoiste, că acei credincioși care veneau cu inima sinceră la pastor erau defapt înșelați și nu ajungeau să se îmbogățească așa cum li s-a povestit.

Nu era singura biserica de acest fel din Africa. În documentar se spunea că la ora actuală există mii de „biserici creștine” în statele africane care propovăduiesc „în felul lor” credința în Dumnezeu și foarte mulți pastori s-au îmbogățit din asta.

Deși am rămas cu o părere de rău pentru cele aflate, totuși acest documentar mi-a oferit anumite răspunsuri și confirmări la întrebările și credința mea în Dumnezeu. Acest film a reușit să-mi confirme neașteptat ceea ce eu am învățat de la Sfinții Părinți și din Biserică. Haideți să vă dau câteva detalii:

• Hristos Domnul spunea că Evanghelia lui se va propovădui în toată lumea. Iată că Africa, o zonă păgână, cu oameni care se închinau la zei din lemn sau aur, astăzi este tărâmul propovăduirii evanghelice pentru toate bisericile lumii: Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică, Biserica Anglicană, bisercile Protestante și multe alte denominațiuni.

• M-am bucurat să văd cu cât avânt și bucurie primesc africanii poruncile lui Hristos din Evanghelie, și ce ușor se convertesc...Am rămas surprins de cât de puternic este cuvântul lui Dumnezeu, care schimbă sufletele. Asta mi-a confirmat că orice om, chinez, japonez, indian, african, asiatic sau de la Polul Nord, poate crede în Dumnezeu cel Adevărat, Creatorul lumii, lepădând toate ereziile și tradițiile lor de mii de ani. Asta îmi arată că toți suntem chipul lui Dumnezeu, și toți tânjim după același Duh. Toți tânjim după același lucru.

• M-am bucurat să văd câtă încredere acordă oamenii pastorilor (apostolilor credinței) exact cum ne spunea Hristos: „dacă pe Mine m-au ascultat și pe voi vă vor asculta”.

• Văzând modul greșit de propovăduire a credinței am conștientizat și mai mult cât de ușor putem deraia de la dreapta credință, și cât de necesar ne este să ascultăm de Sfinții Părinți ai Bisericii, cei care prin scrierile și viața lor ne îndrumă mereu, ferindu-ne de căderi pe care ei le-au înțeles, dar pe care noi încă nu le cunoaștem.

• Pastorul acela îmbrăcat în costum și coborând din Hammer, ieșind la propovăduire, m-a ajutat să înțeleg cât de necesar este exemplul personal și cât ușor poate fi transmisă credința dacă ea este  arătată și prin fapte. Hristos a făcut tot ce a învățat, și nimic din ceea ce a spus nu a lăsat neîmplinit în fapte.

Concluzia e următoare: deși filmul prezintă și demasca răul unei credințe grești propăvăduite, totuși acest rău, de multe ori, văzut de oameni, poate da răspunsuri la întrebările noastre.

Haideți să vă mai dau câteva exemple:

Am văzut la National Geographic un om cu o boală foarte rară, care-i măcina fața, desfigurându-l treptat. O femeie l-a fotografiat și a publicat fotografia. Ce răspunsuri poate da acestă situație? Pe cine poate folosi o asemenea fotografie? Boala, era transmisă de o insectă, dacă mi-aduc bine aminte. Această fotografie împreună cu o lungă serie de informații pe care le-am primit în viața îmi spune că în lume există sute de mii de boli și incredibil de multe ocazii ca să ne îmbolnăvim. Dar totuși mulți suntem sănătoși....slavă Domnului.

Astăzi se fac foarte multe experimente genetice, inclusiv cu embrioni umani. Medicii au ajuns la un asemenea stadiu încât pot face fertilizare in vitro, proces prin care spermatozoidul bărbatului, fecundează ovulul femeii în laborator, și apoi embrionul obținut este implantat în uterul mamei. Astfel copilul (micul embrion) este obținut în laborator, fără a mai exista o relație dintre bărbat și femeie, și fară a mai avea acel sentiment tainic al procreerii prin care Dumnezeu dă viață în pântecele mamei. Totuși pentru mine asta îmi arată că Dumnezeu nu are nimic de ascuns față de noi, și ne lasă să ne implicăm în creație, manipulând tot și descoperind tot ce ne înconjoară, ca prin asta să realizăm cât de bine au fost așezate lucrurile de la început și cât de ușor pot fi dezechilibrate dacă intervenim greșit.

De ce permite Dumnezeu ca oamenii să-și ducă patimile la extrem? De ce oamenii se omoară? De ce desfrânează fără sațiu? De ce permite ca sexualitatea greșit înțeleasă să fie promovată excesiv? De ce îngăduie lăcomia de mâncare dusă la extrem? Ca să primim anumite răspunsuri din tot ceea ce se întâmplă. Omul, oricât ar încerca pe altă căi, nu va dobândi niciodată fericirea pe care o caută în materie, decât la Dumnezeu. Din acest motiv permite El tot, ca nu cumva să avem dubii: „dar dacă aș fi avut o sute de femei la viața mea, oare n-aș fi fost mai fericit?”. Experiențele altora îți dau răspunsul, înainte de a încerca asta pe pielea ta.

De ce există atâția atei (necredincioși) înverșunați, care-l huiduiesc pe Dumnezeu și Biserica? Pentru ca să arate Domnul că suntem liberi și prin existența Lui nu forțează pe nimeni să creadă ci doar cheamă pe fiecare prin iubire. Astfel de oameni, prin viața, experiențele și felul lor de a gândi, dau răspunsuri altora de pe margine, confirmând poruncile și iubirea lui Dumnezeu.

De ce îngăduie Dumnezeu să existe oameni surzi, muți și orbi în același timp? Ce viață poate avea un om care practic nu are nicio legătură cu exteriorul? Nu vede pe nimeni și nimic, nu aude ce i se spune și nu poate comunica prin cuvinte cu semenii lui. Astfel de persoane, prin handicapul lor, arată că omul e creat ca să ajungă „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” și lipsa celor 3 simțuri nu-l limitează, ba dimpotrivă îl poate ajuta și mai mult. Astfel de persoane arată foarte puternic că omul nu este doar trup, căci altfel n-ar avea de ce să trăiască, ci e și suflet simțitor și gânditor. Un astfel de om orb, surd și mut, va putea moșteni împărăția lui Dumnezeu ca și noi, dar acolo toate aceste infirmități îi vor dispărea.

De ce există oameni pasionați de lucruri foarte mărunte, de chestii cărora nouă ni se par inutile? Ce rost ar vea să studiezi sistemul nervos al muștii? Ce importanță are să afli ce vietăți se află pe fundul oceanului Indian? De ce îngăduie și dă Dumnezeu putere oamenilor să fie interesați de tot felul de nimicuri? Ca să se arate lumii câtă inteligență și creativitate este în fiecare particulă și în fiecare fir de nisip din Univers. Ca să vedem că nimic nu e la întâmplare și totul se leagă de la nivel micro la nivel macro, într-un tot unitar excepțional.

De ce îngăduie Dumnezeu existența unor regimuri politice totalitare, dictatoriale, prin care se crează multă suferință lumii? Pentru a avea confirmarea în fapt că omul se poate mântui și fără capitalism, și fără supermarketuri, și fără mâncare și băutură la discreție. Omul se poate mântui și în suferință, indiferent de țara în care trăiește și de sistemul politic căruia este obligat să se supună.

De ce Dumnezeu îngăduie și dă inteligență celor care au creat cel mai mare accelerator de particule din lumea, în Elveția, pentru a descoperi secretele creării Universului? De fapt scopul acestui accelerator numit Large Hadron Collider, este de a confirma că lumea s-a creat singură, prin Big Bang, fără niciun creator. Mi-aduc aminte că știrea realizării acestui accelerator era peste tot, și mulți erau încântați de ce descoperiri se vor face. A urmat apoi o liniște totală, experimentele n-au dat rezultatele care se așteptau. Prin tot ceea ce fac, acești oameni de știință vor afla că lucrurile nu stau așa cum credeau ei, și eșecurile lor confirmă teza unui Creator.

De ce îngăduie Dumnezeu copiii cu handicap și boli grave? Poate pentru a ne învăța pe noi părinții, că cel mai important lucru pe care trebuie să-l transmite fiilor noștri este unul singur: „omul este creat ca să se îndumnezeiască și viața pe pământ are scop clar: mântuirea, dobândirea împărăției cerurilor”. Orice altceva e un detaliu... casa, banii, faima...orice le-am oferi nu valorează nimic. Trebuie să-l oferim în primul rând pe Hristos.

Tot răul din lume pe care-l vedem și adesea îl urâm, oferă răspunsuri oamenilor cum i-a oferit și lui Adam răspunsul la neascultarea de Dumnezeu. De multe ori se întâmplă ca nouă să nu ne spună nimic o anumită întâmplare, dar pentru alții să fie un răspuns.

Dragilor, la Judecata Universală nu vom avea argumente pentru ceea ce am făcut rău, pentru că istoria ne-a oferit toate răspunsurile de care aveam nevoie. Dumnezeu nu se sperie de răul pe care-l facem. Orice faptă de rușine a oamenilor confirmă că poruncile lui Dumnezeu sunt lumină și viață!

De aceea spun sfinții că din orice rău Dumnezeu scoate un bine.

Cum să vă explic: suntem „prizonieri” ai unui lumi care funcționează doar prin iubire.

Icoanele Anei și ale lui Ștefan

Vă mulțumesc că aţi realizat şi această rubrică pentru cei care pictează icoane. Eu mă numesc Axinte Ana Maria şi în colaborare cu Dascălu Ştefan Răducu, student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, realizăm icoane, epitafuri, troiţe pentru toţi cei care ne solicită la preţuri mici, pentru că aş vrea ca tot creştinul să aibă măcar o icoană pictată în casă.

V-am ataşat o serie de lucrări, în speranţa că dacă vă plac să vă mai trimit şi alte realizări.

 

 

<!-- {lofimg src="/images/stories/2012/01/epitaf.jpg"} -->   Articole din aceeaşi categorie:

 

De ce "Jos Băsescu!" ?

Acum două seri am intrat pe contul de Facebook al Ortodoxiei Tinerilor, și am scris următorul mesaj: „Jos Băsescu”. A urmat apoi un lung șir de comentarii și păreri în contradictoriu prin care eram acuzați că Ortodoxia Tinerilor nu trebuie să se implice în politică.

Din start vreau sa vă spun că n-am interese politice, nu susțin vreun partid, și nu implicăm site-ul și lucrarea duhovnicească a tinerilor în jocurile tulburi și dezamăgitoare ale politicii. Nu sunt diacon, nici preot și nici episcop și prin urmare părerea mea nu este părerea Bisericii. Conștientizez însă rolul de formator de opinie, chiar dacă acest rol este la un nivel mic, însă tocmai din acest motiv nu doresc să fiu ipocrit și indiferent față de ceea ce se întâmplă în țara noastră.

Pe URMELE , nu am abordat până acum problemele generate de factorul politic, ci doar foarte rar. Totuși, nu este de ajunsă rugăciunea ci ea trebuie dublată de fapta cea bună, de neîncuviințarea răului, de atenționare atunci când lucrurile o iau razna în jurul nostru. Așadar, cei doi administratori ai site-ului, suntem de opinie că tinerii țării trebuie să fie atenți la timpurile pe care le trăiesc, să se implice în problemele societății și să-și exercite dreptul opiniei despre ceea ce se întâmplă cu țara lor, în mod cuviincios și ferm, în limitele legii.

Mai înainte de toate dorim să slubiniem că scandalul SMURD a fost OCAZIA revoltei populaței iar nu CAUZA revoltei. Oamenii n-au ieșit în stradă doar din acest motiv ci din multe altele, mai mari, din care o parte se găsesc mai jos, și care s-au adunat în ultimi 8 ani de guvernare PDL în frunte cu domnul președinte Traian Băsescu.

Așadar, demisia pe care subsecretarul din Ministerul Sănătății, domnul Raed Arafat și-a dat-o după ce a criticat câteva aspecte din noua lege a sănătății a fost picătura care a umplut paharul. Oamenii l-au susținut pe Arafat pentru că e printre puținii oameni din țară care a reușit să realizeze ceva extraordinar în administrația publică: Serviciu Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare (SMURD). Acest serviciu a salvat viețile a mii de oameni și e mereu prezent în toate accidentele și dramele oamenilor din țara aceasta.

Gestul de înlăturare a lui Raed Arafat, un om harnic și decent, de către Președintele Traian Băsescu, a stârnit mare indignare printre oameni. Dacă nici cei cinstiți și profesioniști nu mai au loc în conducerea țării înseamnă că suntem conduși de o gloată de oameni ai interesului personal, de un sistem care marginalizează valorile, impunând tuturor o linie a interesului meschin.

Mai jos înșiruim o mică listă de motive în care vom argumenta de ce considerăm că actualul președinte al României, domnul Traian Băsescu, nu reprezintă interesele și binele cetățenilor acestei țări, ci a adus multe prejudicii, atât de ordin material cât și de ordin duhovnicesc, iar singurul gest onorabil pe care l-ar mai putea face este să-și dea demisia împreună cu toți cei care l-au sprijinit în demersurile nefaste ale domniei sale:

1. Moralitate precară a președintelui

a) Comportamentul grobian în relația cu oamenii

Unul dintre cele mai elocvente exemple este incidentul în care președintele Traian Băsesc a fost abordat cu întrebări de către o jurnalistă a trustului media Antena 1 iar acesta a numit-o , ”păsărică” și ”țigancă împuțită” apoi i-a confiscat telefonul personal.

Alte mitocănii ale președintelui Traian Băsescu în relația cu presa, puteți vedea aici. Poate că ar trebui să ne dea de gândit și faptul că președintele nu știe imnul național al României.

b) Propunerea de legalizare a prostituței și a drogurilor ușoare

În anul 2009, comisia prezidențială condusă de Traian Băsescu a propus un proiect de lege pentru legalizarea prostituței (a preacurviei), ca ”soluție” de a "preveni şi reduce toate riscurile legate de practicarea sexului comercial". Această inițiativă nu s-a concretizat deoarece nu a avut votul majorității în parlament. Dacă proiectul prezidențial s-ar fi adoptat ca lege, atunci, pe lângă legalizarea prostituției s-ar fi aplificat riscul de boală, criminalitatea, spălarea de bani, traficul de persoane și de droguri, fenomene care însoțesc prostituția, și s-ar fi adus prejudicii grave familiei, celula de bază a societății.

Totuși, a fost legalizat consum de droguri ușoare (etnobotanicele). Rezultatul? Zeci de tineri internați în spitale cu toxi-infecții severe și alte sute dependenți de ”senzații tari”.

c) Dubla măsura de a judeca lucrurile

Un exemplu elocvent este cel al judecării legalizării prostituției și a drogurilor ușoare după două criterii. Mai întâi, comisia prezidențială condusă de Traian Băsescu propune în anul 2009 legalizarea prostituței ca ”soluție” de a "preveni şi reduce toate riscurile legate de practicarea sexului comercial" iar apoi, în anul 2011, președintele impută Olandei faptul că a fost neputincioasă pentru că a legalizat prostituția și drogurile ușoare. Așadar, când prostituția se vrea legalizată de către domnul președinte, ea este o soluție iar când este legalizată de altă țară, este neputință. Iar drogurile ușoare (etnobotanicele) de la noi din țară au apărut și sunt legalizate în timpul mandatului domnului Traian Băsescu.

d) Încurajarea nepotismului în politică

În anul 2009, domnișoara Elena Băsescu, fiica cea mică a președintelui a fost sprijinită politic pentru a candida ”independent” ca europarlamentar, obiectiv pe care l-a și atins. Într-o țară în care avem atâtea tinere valori iată cum o persoană fără nici cea mai mică experiență, fără personalitate proprie și mai ales fără pregătirea necesară, devine reprezentant al României în parlamentul UE, mai bine spus mâna din umbră a președintelui Traian Băsescu. Mai mult, faptul că domnișoara Elena Băsescu ar fi de acord cu legalizarea drogurilor ușoare, spune multe despre moralitatea cu care este capabilă să ne reprezinte ca și popor creștin-ortodox.

e) Încurajarea homosexualității

În anul 2004,  domnul Traian Băsescu, chiar înainte de a fi ales ca președinte, a făcut o ofensă gravă acestui popor, susținând că 1 din 5 români este homosexual. Adică 20% din populația țării. Apoi, a susținut deschis că nu condamnă căsătoria între homosexuali și adopțiile de copii de către homosexuali. Adică le încurajează prin toleranță. Rezultatele acestei atitudini atihristice a președintelui s-au văzut de-a lungul anilor, prin aprobarea de parade Gay, rezultate care au culminat în anul 2011, odată cu apariția de bannere pro-homosexualitate, în săptămâna mare din postul Paștelui, în cele mai mari orașe din țară, precum București, Iași sau Timișoara. Apariția acestor bannere, în care s-a folosit imaginea unui nou născut pentru promovarea homosexualității, a fost un fapt fără precedent în istoria țării noastre.

2. Proiectele și investițiile păguboase pentru economia țării

a) Parcurile din sate și comune

S-au irosit resurse uriașe de fonduri pentru amenajarea de parcuri de agrement, în sate și comune care nu au sistem de apă-canazare sau asfalt, dar au parcuri pe care localnicii beneficiar le consideră pe bună-dreptate inutile.

b) Proiectul Roșia Montană

Acest proiect de exploatare a aurului din minele de la Roșia Montană, așa cum este el negociat în prezent este doar jaf național: cea mai mare parte din aur este în beneficiul exploatatorului; se distruge fondul ecologic prin infestarea cu cianuri; se generează costuri de întreținere mari, pe termen lung, pentru prezervarea deșeurilor de cianură.

3. Politica internă antidemocratică și antisocială

a) Atitudinile neconstituționale

Constant, în ultimi ani, domnul Traian Băsescu a vorbit în numele Guvernului, al Justiției și a altor instituții ale țării, făra să aibă acest drept, înlocuind practic sistemul politico-administrativ al țării, și conducând țara sub tentă dictatorială. Spre exemplu, chiar în zilele trecute președintele a anunțat în locul prim-ministrului României că noua lege a sănătății va fi retrasă, deși nu avea dreptul să facă acest lucru, instituția președintelui dându-i dreptul să promulge sau să blocheze o lege abia când ea este aprobată de Parlament.

b) Falimentarea mediului privat

Mediul privat din România a suferit lovituri grele prin adoptarea impozitului minim și majorarea cotei TVA la 24 %. Zeci de mii de firme au falimentat, lăsând cel puțin tot atâtea persoane  în șomaj. Un alt efect negativ al fiscalității excesive practicate de guvern este împingerea agenților economici către economia la negru, ca mijloc de subzistență.

c) Președintele a tolerat fraudarea Legii pensiilor după ce președinta Camerei Deputaților, Roberta Anastase, a ”numărat” mai mulți parlamentari decât erau în sala de vot.

d) Reorganizarea administrativ-teritorială a României

Președintele Traian Băsescu sprijină reorganizarea administrativ-teritorială a României, reorganizare care a mai fost pusă în practică doar în timpul a două conduceri totalitare (Carol al II-lea și Gheorghe-Gheorghiu Dej). Girarea regiunilor autonome de către președintele Traian Băsescu reprezintă un risc imens de pierdere a integrității teritoriale și de apariție a unui unui stat în stat (așa-zisul Ținut Secuiesc). Acesta ar fi doar un singur aspect, însă efectele negative sunt mult mai multe.

e) Închiderea spitalelor

Din anul 2011, conducerea țării în frunte cu președintele Traian Băsescu duce un plan de martirizare/epurare a bolavilor și bătrânilor, prin închiderea spitalelor ”nerentabile” iar bolnavii de cancer sunt lăsați să moară încet, prin tăierea subvențiilor pentru tratamentele specializate.

4. Politica externă antiumană

Președintele țării este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Asfel, domnul Traian Băsescu conduce armata țării și ia decizii esențiale la nivel strategic și militar. Cu toate că suntem un popor creștin de 2.000 de ani, președintele Traian Băsescu a inițiat și cuviințat plecarea de trupe militare române în războaiele din Irak și Afganistan. Dar aceste războaie nu sunt ale noastre și nu sunt pentru apărarea României ci pentru a sprijini expansiunea Imperiului Statelor Unite ale Americii. Așadar, datorită președintelui Traian Băsescu, România sprijină de câțiva ani războaie nedrepte în care mor oameni nevinovați (musulmani) pentru setea de putere a SUA. Practic, soldații români fac ”pace” cu arma la tâmpla unor nații cu care noi nu avem niciun conflict direct sau indirect. În loc să fim un popor pașnic, așa cum am fost din totdeauna, am devenit o țară care servește interese criminale.

Din toate aceste motive, și încă multe altele, nu numai că avem dreptul dar avem și obligația de a condamna imoralitatea președintelui țării și a măsurilor antisociale și antiumane pe care le-a luat și pe care le susține în continuare.

Nu avem dreptul să tăcem când politica de stat încalcă flagrant ”politica” lui Dumnezeu care este iubirea de oameni și de Dumnezeu. Actuala conducere nu respectă nici legile lui Dumnezeu și nici iubirea de oameni nu o arată.

Considerăm că revolta populației este un gest reflex de auto-apărare față de abuzurile și nedreptățile constante ale conducerii actuale.

Condamnăm ferm toate actele de violență fizică și verbală ale ultrașilor, acte de violență care doar compromit revolta firească, demnă a majorității populației. Totuși, protesăm ferm și față de actuala conducere a țării care pune în pericol social, economic și duhovnicesc un întreg popor.

Ne rugăm ca această revoltă firească să nu degenereze în vărsare de sânge, ci să fie pașnică, dar mai ales să fie o lecție de trezire la demnitate și responsabilitate pentru întreaga clasă politică.

DOAMNE AJUTA..

Mi-aş dori acum să intrăm în câteva detalii. Să treci peste o întâmplare traumatizantă cere putere, hotărâre şi nu în ultimul rând, deschidere. Cu toate că reacţia firească în cazul acesta ar fi să te ascunzi undeva, să te faci cât mai invizibilă, nu e o soluţie. De ce nu vorbeşti despre asta? E un lucru care s-a întâmplat fără ca tu să vrei. De ce nu recunoşti că te doare? Şi tocmai pentru că te simţi mai vulnerabilă nu ar trebui să rămâi singură. De ce nu ai căutat o mână care să te sprijine? Chiar dacă orice atingere acum poţi să o găseşti ca fiind inacceptabilă şi dureroasă, te rog mult, caută ajutor.

Oricât ţi-ai schimba hainele şi oricât ai încerca să îţi cureţi pielea, senzaţia de murdar nu o sa dispară de la sine. De ce nu poţi să te priveşti în oglindă? Înainte puteai. Îţi dai seama ce s-a schimbat la tine şi în tine? Poţi să numeşti lucrurile acelea?

Îţi aminteşti ce s-a întamplat cu tine atunci? Fireşte că poţi. Amintirea acelor momente te urmăreşte; te trezeşte din somn, pătrunde în viaţa ta cu fiecare ocazie. E dureros, ştiu, dar de ce crezi că ai putea să uiţi? Nu vezi că amintirea acelei întâmplări parcă stă la pândă să pătrundă din ce în ce mai des în viaţa ta?

Unde te-ai refugiat? Crezi că alcool o să cauterizeze rana pe care o porţi? Crezi că ţigara o să afume amintirea până când o să devină o pată neagră? Crezi că bărbaţii cu care te întâlneşti acum pot să îţi ofere ce altul ţi-a luat fără ca tu să vrei? Poate o vreme au să funcţioneze şi acestea, dar ce o să faci când nu au să mai reuşească să te amorţească suficient încât să nu mai simţi durerea? E acolo, cunoşti lucrul acesta. Cunoşti si faptul că toate refugiile acestea te amorţesc pentru puţin timp. Cu cât reuşeşti să accepţi mai repede faptul că rana e acolo şi că merită atenţie, cu atât poţi să faci durerea să dispară mai repede.

Înainte reuşeai să dai un răspuns la întrebarea “Cine eşti?”. Acum de ce te descrie o întâmplare? A anulat tot ce ştiai despre tine până atunci. De ce laşi o întâmplare urâtă să te descrie pe tine ca fiinţă? Ştiu că înainte puteai să găseşti în mai puţin de un minut 5 calităţi, cum se face de acum nu poti să numeşti 3?

Poate nu mai reuşeşti să simţi fericirea cum o simţeai înainte. Poate nu mai găseşti plăcere in lucrurile simple care înainte îţi plăceau. Înainte te rugai? Acum de ce nu te mai rogi? Crezi că gustul de cenuşă o să dispară de la sine?

Dacă îţi spun că ai făcut tot ce omeneşte se putea face în acea situaţie pentru a te apăra? Atunci de ce încă te învinovăţeşti şi vrei să te pedepseşti singură prin toate comportamentele de risc la care recurgi? Ce poţi face să ajungi să te ierţi?

Chiar dacă aluziile sexuale ale unor baieţi (pentru că trebuie să recunoaştem că există, chiar dacă nu sunt de dorit) pot să te cutremure, chiar dacă experienţa violului ţi-a arătat practic că cineva te-a folosit, poţi să faci tu ceva ca să nu te mai consideri un obiect?

Înainte îţi făceai planuri pentru viitor şi încercai să faci ceva ca ele să se realizeze. Acum ce vezi pentru viitor? Crezi că răzbunarea te va elibera de toată suferinţa? Eşti îndreptăţită să simţi furie, dar răzbunarea nu îţi va aduce înapoi nimic din ce ai pierdut. Nu te mai îndrepta asupra ta cu furie ci caută mângâiere. Acceptând furia, aceasta se va diminua, treptat, până la dispariţie.

E important pentru tine să vorbeşti despre ce se întâmplă cu tine. Ce simţi? Ieşi din starea de amorţeală şi asumă-ţi trăirile; altfel te vei prinde singură într-o spirală care duce din rău în mai rău. E o metaforă, mai puţin elegantă, dar care descrie foarte bine ce se întâmplă: gunoiul de grajd pare foarte respingător, dar foloseşte mult plantelor din gradină. Tu eşti planta! Filtrează ce ţi se oferă, ia lucrurile esenţiale şi învaţă să creşti.

Încearcă să te ierţi. E vital să faci pace cu tine. E greu de realizat, dar pot să îţi dau o sugestie: e mai uşor să te ierţi dacă altcineva te iartă, indiferent despre ce este vorba – e un fel de a-ti demonstra că meriţi iertare. Du-te şi te spovedeşte! Spune lucrurile pe nume, nu fă un secret dintr-o întâmplare ca asta. Caută mângâiere şi acordă-şi timp. În plus, duhovnicul, dacă ştie prin ce treci, te va ajuta să te fereşti de capcanele în care poţi să cazi acum. Nu te ruşina să ceri ajutor.

În încheiere, vreau să îţi mai spun ceva: Dumnezeu îngaduie să se întâmple lucruri doar dacă le putem duce, sau ne sunt de folos. Deci a avut încredere în tine. Tu de ce nu mai ai?

Doamne ajută!

 

Din nimicul mult dureros şi surd al lipsei Tale

S-aude azi un tremur lung şi-o disperată răsuflare,

Eva este…

pe obraji-i arşi de-atât plâns de veacuri înnecati

Acum după mii de clipe

se arată pe chipu-i un surâs părut,

Şi-aduce acum aminte

după cum a făcut în nenumărate dăţi:

“-Oh, dulce Stăpâne! plinise-vă acum ce-n veşnicie

promisu-mi-ai, Tu, tare de demult?“

Priveşte înainte şi parcă trezărește

un colţ luminat de cameră săracă,

O feţişoară cu ochi de nestemată

ce smerit în jos priveşte

Se-ntreabă Eva în oftat:“- Doamne?!...Ea cine este?!”

N-aude…

şi parcă ar vrea să ţipe, să urle

..nu aude…

“-Ce arătare este acest chip feciorelnic de Copilă?!”

Şi vrea să plângă iară de durere..

Dar nu mai cade-acum niciuna...

Toate lacrimile-i ce curgeau întruna,

Azi, în chipul sfant-al Copilei primit-au mângâiere.

„- Eu am mâncat, eu am căzut...cum se cuvine

în inima Ta să vie-n viitor durere?

De ce azi eu am încetat să plâng

şi Tu, promis-ai să iei înjunghiere?

„- Fecioară, dumnezeiasca taina...

Nu ştiu cine eşti

dar azi inima mea sălta,

Bucură-Te, căci Preaînalta eşti!

Bucura-Te azi Copilă!

Slăvita vei ramane-n veci

De-aceasta gura mea demult prihănita!

Tu mi-ai adus aici în lipsa şi-n plinătatea de durere

Speranţa împlinită, nestins

ce mii de veacuri purtat-o-am în tăcere.

Eva acum îşi mişcă obrajii

cojiţi de atâta foc

Pe chipul ei azi apare un surâs

adus de-o mângâiere.

“- Lacrima-mi sta acum în loc

şi nu mai cade niciun val de plâns

După porunca micii Tale mâini

Aici-in năprasnică tăcere”.

 

Poezia a luat naştere, în urmă întrebării pe care mi-am pus-o în sine "ce făcea Eva în momentul Bunei Vestiri?".

Scena mi-a apărut în minte şi am reprodus-o limitat în cuvinte. Delimitarea spațio-temporală este chiar în inceput, şi anume, acţiunea se petrece în Iad, în starea lipsei Lui Dumnezeu ,"nimicul", exact aceasta încercând să arate. Eva este personajul, care cugetă, în "plinătatea de durere" dacă mai are iertare, dacă ceea ce Dumnezeu îi promisese "de demult" avea să se împlinească. Dumnezeu care este Drept şi în acelaşi timp Iertător, îi dă şi Evei prilejul de a participa, printr-o vedenie la scena mântuirii neamului, aceea a Bunei Vestiri. Îi apare înaintea ochilor arşi de foc şi secaţi de atâtea lacrimi, "o feţişoară" care o cutremură, se opreşte fără să-şi dea seama din plâns şi înţelege că Aceea care o zărea ridică păcatul ei, neascultarea, şi-l stârpeşte prin smerenia Ei totală.

Supunerea prin ascultare, "Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău", o intrigă şi în acelaşi timp o mântuieşte pe Eva, cea neascultătoare, mama neamurilor, mântuită de Mama Făcătorului cerului şi al pământului. Eva se căieşte, ascultarea tinerei Fecioare, o copleşeşte, "eu am mâncat, eu am căzut", reamintirea momentului căderii în păcat, vine în perfectă ciclicitate cu momentul Întrupării, să arate că Dumnezeu toate le face curate, toate le îndreaptă, dar în timpul Lui.

Lauda adusă Maicii Domnului de Înger la Buna Vestire, este acompaniata şi de cea a Evei care nu ştie exact, ce este această Taină, însă vede că nu mai plânge, iar speranţa ei a primit mângâiere, neliniştea ei a primit liniştire, şi păcatul ei a fost ridicat de virtutea celei Preaînalte...

DOAMNE AJUTA..

 

Mihai Eminescu - l-am îndrăgit, dar nu în şcoală

Când auzeam de Mihai Eminescu mă enervam şi mă gândeam la comentariile de zeci de pagini la poeziile lui pe care trebuia să le-nvăţ. Oricum din poezia lui nu înţelegeam prea multe, decât rima şi ritmul ei, cum să înţeleg acele lungi şi plictisitoare comentarii. În primul rând ne-au pus profesorii să-i învăţăm poeziile lui şi comentariile altora asupra lor, fără să ne spună cu ce ne ajută în viaţă, la ce-mi foloseşte mie acum să ştiu, sau mai târziu? Întrebarea era cumva retorică, pentru bacalaureat normal.

Nici profesorii nu păreau prea încântaţi când îl predau pe Eminescu, era totul o rutină....nimic atragător, plictiseală.... Şi uite aşa am început să leg de Eminescu numai amintiri neplăcute, chin, şi muncă, fără niciun rezultat. Totul se întâmpla pănâ-n liceu.

Acum un an şi câteva luni stând la servici fără prea multă treabă am intrat pe un site de poezii şi am început să citesc câteva scrise de Mihai Eminescu. Cred că era prima oară când îi citeam poeziile liber, neconstrâns, şi cu mare drag. Citeam, citeam....şi nu-mi venea să cred ce frumoase sunt. Din când în când mai citeam câte o poezie şi de alt autor să văd daca problema e la mine, dacă nu ştiam eu ce înseamnă poezia sau Eminescu e un geniu. Versurile lui Eminescu erau printre versurile celorlalţi aşa cum sunt cuvintele din scrierile sfinţilor pe lângă cuvintele oamenilor de rând, a celor căldicei sau departe de Dumnezeu.

Pot să spun astăzi cu putere că Mihai Eminescu a avut un mare har de la Dumnezeu, că frumuseţea poeziilor lui nu poate veni decât de la Vistierul Bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă, că poezia e o armonie a cuvintelor, e o înţelegere tainică de a da un singur mesaj, de a transmite un singur duh, o singură stare...

DOAMNE AJUTA..

 

Predică la Duminica a 29-a după Rusalii [2012]

Iubiți frați și surori întru Domnul, putem avea recunoștință față de toți cei care ne-a făcut vreun bine vreodată…sau numai față de cei care și-au pus amprenta pe persoana noastră?

Putem să-i re-cunoaștem în noi, ca pietre fundamentale ale persoanei noastre…pe cei care nu ne-au atins sufletul în mod esențial? Adică îi putem iubi din toată inima…pe cei care nu ne-au atins cu iubirea lor, pe cei a căror prezență nu ne-a marcat în mod fundamental?

Răspunsul e simplu: nu!

Nu putem mima recunoștința, adică respectul, gratitudinea, dorința entuziastă de a mulțumi pentru instrucția teologică și culturală, pentru viața și cariera noastră…dacă nimeni nu ne-a ajutat în mod fundamental…adică păsându-i de noi.

Re-cunoașterea în noi a altuia, a celui care ne-a format, ne-a educat, ne-a modelat, ne-a dat o direcție personală…prin prezența sa…e reală…dacă acela s-a ostenit în iubirea lui față de noi…iar noi am resimțit această osteneală a lui ca un bine fundamental al nostru.

Și părinții greșesc aici în mod fundamental…când cred că recunoștința copiilor față de ei e ca un act reflex: eu le-am dat viață, i-am crescut, i-am făcut mari, i-am dus la casele lor…trebuie să îmi fie recunoscători, adică să mă ajute necondiționat…

Însă recunoștința copiilor față de tine, ca părinte al lor, nu vine din ce crezi că ai făcut tu pentru ei…ci din ceea ce resimt ei că ai făcut pentru ei.

Recunoștința vine din cum ai intrat în inima lor…din cum te-ai așezat acolo…și din cum ai crescut, ca un univers imens…în sufletul lor…

Și copiii nu pot fi mințiți: dacă nu ai făcut tot ce ai putut pentru ei…nu te vorrecunoaște ca parte esențială din viața lor!

Da, vor avea un anume grad de afecțiune față de tine…o anume grijă…un respect anume…vor veni la tine de ochii lumii…dar nu vor fi plini de recunoștință!

Recunoștința e pentru gesturi totale.

Recunoștința nu se naște din mâncare, băutură, bani de buzunar…ci din caracter, din darea unei direcții în viață…din faptul de a-l ajuta pe copilul tău să își descopere și să își trăiască vocația lui. Din uitare de sine…pentru a te ocupa de viața profundă a altuia.

Și din propria mea viață știu că recunoștința are multe trepte…

Una e recunoștința mea față de bunicii mei, care m-au crescut și educat, care au fost adevărații mei părinți, alta e recunoștința mea față de soția mea, față de episcopul care m-a hirotonit, față de duhovnicii mei, față de prietenii mei, față de anumite rude ale mele, față de profesorii mei…și alta, fundamentală, primordială, pentru Părintele meu duhovnicesc, pentru Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu…care mi-a punctat viața în mod abisal, absolut…

Și cea mai mare recunoștință o ai față de cel care ți-a schimbat în mod radical viață…față de cel care te-a răscolit interior cel mai mult…față de cel care te-a făcut să te vezi cel mai mult…care te-a dus la cea mai mare cunoaștere de sine și de Dumnezeu.

Pentru că recunoștința este recunoașterea celor prin care Dumnezeu te-a umplut de bucurie.

Recunoștința e recunoașterea altora în tine ca vegetații esențiale ale sufletului tău, ca plămâni ai sănătății tale interioare.

Și când mergem la pădure…mergem pentru aerul și vegetația ei…și tragem în plămâni întreaga viață a pădurii…

La fel, aici, recunoștința e aerul vieții noastre…produs și întreținut de cei care ne-au ocrotit și ne-au iubit cu adevărat.

Și tocmai de aceea inima noastră și mintea noastră se îmbujorează la amintirea lor, renasc, se entuziasmează la pomenirea lor, la aducerea lor în amintire…pentru că prezența lor ne-a umplut de oxigenul pe care acum îl respirăm.

Căci au fost și rămân vitali în viața noastră cei care ne-au învățat să prețuim timpul și viața noastră, să scoatem din noi tezaurul pe care ni l-a dat Dumnezeu, să punem în lucrare bucuria Lui față de noi, adică viața veșnică.

Și toate acestea spuse până acum sunt regăsibile în Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19]…Pentru că samariteanul a devenit recunoscător…în momentul când „a văzut că s-a vindecat” [v. 15].

Și ceilalți nouă au văzut că s-au vindecat…dar numai acesta, al 10-lea, a înțeles cum s-a vindecat…Sau, mai bine zis, a început să vadă în sine pe Cel care l-a vindecat…adică pe Cel care a făcut ceva fundamental pentru un străin…un bolnav…un om fără scăpare ca el…

Lepra te dezumanizează…pentru că îți mănâncă trupul, ți-l dezmembrează pas cu pas…E boala care nu se joacă cu tine…ci te ucide metodic…ca și cancerul sau HIV-ul.

Când grupul celor 10 [v. 12] a cerut milă de la Iisus [v. 13]…a cerut scăpare de moarte. De moartea sigură…

Și toți 10 au primit vindecarea de boala leprei…scăparea de moarte…

Însă samariteanul…a văzut că s-a vindecat!…

Cei 9 s-au bucurat că au scăpat…și s-au dus la ale lor…

Dar al 10-lea și-a dat seama că…a înviat dintre cei morți…Că a fost umplut de har…că i s-a înmulțit credința și iubirea în el…prin vindecare…față de Cel care l-a făcut viu și cu sufletul și cu trupul…

Noua viață din el…harul lui Dumnezeu din el…l-a făcut doxologic [v. 15].

Și recunoștința, după cum spuneam…e ce simte omul că ai făcut pentru el…și nu cecrezi tu că ai făcut pentru el…

Dacă pentru cei 9 viața valora atât de puțin…și, la fel și mântuirea…pentru cel al 1o-lea…viața și mântuirea erau esențiale…erau pline de doxologie…pline de recunoștință, de conștiință, de bucurie negrăită.

Așa se face că poți predica la mii de oameni deodată…și doar unul să se simtă atins de cuvintele tale…Și acel unul se simte atins…de o anumită frază…de anumite cuvinte…de anumite conexiuni iluminatoare…pe măsura pregătirii lui pentru a crede…sau pentru a spori în credință.

Minunile lui Dumnezeu, în termeni de finalitate…au fost și sunt întotdeauna eficiente…

Nu de milostivire…adică de minuni…duce lipsă Dumnezeu…ci El așteaptă, răbdător, ca noi să ne coacem spre înțelegere.

Prin dureri, prin necazuri, prin bucurii, prin întâlniri rare El ne conduce…spre a ne pregăti pentru a putea înțelege…paradoxal…ceea ce ne depășește toate simțurile și facultățile trupului și ale sufletului: întâlnirea personală cu Sine.

În comparație cu dracii…care ne momesc și ne bruschează libertatea cu tot felul de acte barbare…Dumnezeu e plin de sfială și de atenție în orice clipă…și vrea ca noi să ne deschidem ca o floare…în care El Își varsă nectarul.

De aici și avertismentul că e mare păcat…să îi smintim pe cei mici ai Lui…adică pe cei care se fac tot mai mici în conștiința lor plină de umilință…pe cât se umplu de Cel mai mare decât toată făptura…

Cei nouă aveau nevoie doar de vindecare…

Ca să vezi mai mult…ca să vezi mai sus…ca să aspiri la tot lucrul bun…trebuie să ai suflet mare…deschis măreției lui Dumnezeu.

Și de aici…cel care își închide tot mai mult sufletul măreției prea milostive a lui Dumnezeu…devine tot mai nevăzător…și nedoritor de vindecare.

Da, el a văzut…că s-a vindecat!

El a văzut în sine pe Cel care l-a vindecat…pe Cel care l-a umplut de bucurie negrăită.

De aceea L-a recunoscut: pentru că Îl avea în el!

Îl dobândise în el…pe Cel care i Se dăruise.

Și Hristos i Se dăruise celui străin…celui bolnav…celui singur…pentru că iubirea Lui de oameni nu era o joacă…nu era un plan caritabil…prin care urmărea să câștige ceva fani…ci era dăruire de Sine, era harul Lui…prin care l-a legat de Sine pe cel nelegat de inima nimănui.

Și de aceea a venit…spre Sine…cel legat, prin iubire, de Vindecătorul lui: pentru că a înțeles că doar El îl iubea…pentru că El îi făcuse daruri incalculabile.

Da, recunoștința e dorință străină pentru cei care își calculează orice cuvânt și gest!

E ceva nefiresc…pentru cei care nu simt că firescul vieții e tocmi trăirea în slava lui Dumnezeu…adică trăirea unei vieți…mai presus de fire…

Că de aceea vorbim de viață divino-umană în Biserică: pentru că e viața mai presus de telurica acomodare cu toate păcatele și plăcerile.

Recunoștința samariteanului l-a făcut pe el israelit autentic…pentru că israelitul autentic e cel pe care Dumnezeu îl cunoaște pentru că îl iubește și locuiește întru el.

Și samariteanul s-a întâlnit cu Hristos din clipa în care a văzut vindecarea Lui în el…și de atunci a început doxologia lui, lăudarea Lui din toată ființa.

Noua lui viață e sculare din moarte și acțiune continuă [v. 19].

E viața ortodoxă, adică continua luptă cu sine pentru a sta în bucuria lui Dumnezeu…și, din mijlocul ei, să țipi doxologii în fața lui Dumnezeu în orice clipă și în orice loc.

Căci dacă rugăciunea continuă nu e strigare din bucurie și pentru bucurie…atunci ea e strigare descurajată…e chemare care doare…pentru că Cel chemat nu e simțit în năuntrul ființei noastre.

Cine sunt cei față de care avem recunoștință? Ce ne învață recunoștința noastră să facem? Ne învață să le facem bucurii, surprize…pentru că surprize, bucurii, luminări, încurajări au fost și sunt și ei pentru noi.

Și recunoștința se manifestă ca vizită, vorbire de bine, pomenire în rugăciune, ajutor, îmbrățișare, taifas, împreună locuire…

Rugăciunea pentru cei vii și pentru cei adormiți e recunoștință față de toți.

Recunoștința față de Sfinți, față de genii, de eroi, de marii oameni ai lumii…față de cei care au făcut pentru noi toți lucruri importante se manifestă ca rugăciune, ca dorire de bine, ca popularizare a acestor fapte…

Și, în primul rând, recunoștința față de Dumnezeu se manifestă…ca neieșire din comuniunea cu Sine…ca o conștiință suplă în toate relațiile noastre…

Cât de frumoși suntem în recunoștința noastră și cât inspirăm și pe alții prin ea? Cât de mult este viața noastră o lumină pentru alții și cât găsim noi, în viața altora, lumină, îmbărbătare, alinare, încurajare?

Sunt întrebări pe care samariteanul israelizat ni le pune…pentru că toți am fost samariteni odată…și am devenit israeliți prin Botez.

Și fie ca recunoștința noastră să scrie pagini de istorie…pagini luminoase…din care să se aprindă și conștiința celor care ne vor urma. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș)

 

Da, e corect cum ați citit, dragii mei cititori! Sunt, în viață, oameni, locuri și întâmplări care îți mișcă sufletul... în SUS... Pentru mine, cel puțin, așa a fost...

Mai întâi, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, de la Sfânta Mănăstire ”Bistrița Olteană” din județul Vâlcea, un Înger în trup; apoi, Dani, Dănuțul meu scump și drag, care era un om deosebit, un om cum rar poți întâlni în ziua de astăzi. Am învățat, de la ea, simplitatea și bunătatea, curajul de a spune lucrurilor pe nume și de a nu fi mândru, credința și dragostea de semeni. Într-adevăr, ea - sunt convinsă! - a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu. Pentru că l-a iubit pe semenul de lângă ea, fie el mic sau mai mare, ori chiar mare. Și... își aducea obolul de jertfă, așa cum știa ea mai bine. Sper să nu mă uite și, de-acolo, de Sus, de unde este, să mai înalțe rugăciuni pentru mine, în momentele în care, uneori, mă-ntunec sau mă risipesc pe cale...

Dani, în zboru-ți ușor, să m-acoperi cu-aripa-ți de nea, alungă-mi lin tristeți ce-apar în suflet și în gând.

Dani, mi-e DOR de tine, DOR IMENS!!!...

A fost, în lungul șir al celor ce împrăștiau și-mprăștie mireasma bucuriilor harice în suflet, Părintele Gavrilă, de la Biserica ”Rusă” din București (”Studențească”). Deși o străină, la acel moment, simțind că sufletu-mi este rănit, l-a pansat cu ce avea nevoie: cu ajutor moral și material. Datorită Părintelui - și vă mulțumesc, preacucernice părinte, a mia, a miliarda oară! - am cunoscut-o pe Dani.

Dar nu numai bunătatea și aplecarea aceasta a părintelui de a-și ajuta semenii mi-a mișcat sufletul spre Înalt, ci și faptul că, după ce a trecut prin toate câte a trecut atunci, în acel an 2001 - sau început de an 2002?!? Nu mai rețin exact!-, și-a păstrat curată trezvia minții dinlăuntru, a cristalinului interior, credința pură, nealterată, puterea de a fi un adevărat părinte duhovnicesc, ai cărui fii au fost impresionanți în acele clipe, exemple vii trăitoare ale dreptslăvitoarei credințe!!! Și victoria a fost trimisă din Înalt, Dumnezeu S-a milostivit și a presărat, in inimile lor, infinite harice bucurii!

Pe Părintele Gavrilă l-am reîntâlnit - o, MINUNE! - la cursurile de Liturgică, pe care la fac, încă de anul trecut, cu Sfinția Sa.

Părintele Daniel Benga este OMUL care îți ”pune la inimă” cuvântul drept și bun, care îți trasează echilibrul vieții; odată ce-l întâlnești pe părintele, nu mai poți trăi, ca și creștin, decât în echilibru și demn. Dar o demnitate care nu are cu nimic de-a face cu mândria cea pierzătoare de suflet! Este un om al surprizelor plăcute, constructive, în plan duhovnicesc, al mărturisilor de viețuire / în viețuirea creștin-ortodoxă.

O MINUNE? Însuși băiatul prietenei mele, MICUL-MARELE Luca-Ștefan, a cărui naștere este povestită aici: MINUNEA Luca-Ștefan s-a născut pe 9 februarie 2011. Pe 10, se prăznuiește Sfântul Haralambie. Oare aceasta nu spune... TOTUL????

Minuni sunt la tot pasul, numai noi să avem trezvia ochiului interior de a da la o parte perdeaua întunecimii lumii dinafară!!!

Un loc în care simți că ești mai aproape de Doamne, de sfinții și de îngerii Săi? Locul meu drag, de care mă leagă nenumărate fire: comuna Costești, județul Vâlcea. Aș vrea ca toți să cunoască, pe-ndelete, MINUNEA LOCULUI MEU DRAG, în care sfințenia este legată, pe veci, de tăria ce vine din istorie, de la Brâncoveni și de la Matei Basarab. Poate că nu întâmplător Sfânta Mănăstire ”Arnota”, ce-și duce, cu demnitate, noblețea, în Munții Căpățânii, în Parcul Natural Buila-Vânturarița, a fost numită ”cuib de vulturi”! Și poate că – iarăși -  nu întâmplător ”Sfântulețul” - cum îi spun localnicii - (Sfântul Grigorie Decapolitul) și-a ales, ca loc de odihnă și de grabnic ajutor, tocmai locul acesta superb: Sfânta Mănăstire ”Bistrița Olteană”.

Vă îndemn să veniți, să vizitați, să aflați, să păstrați comoara acestui minunat loc, pentru totdeauna, în sufletele voastre! Nu veți regreta! Oricum, acesta este un loc în care, odată ajuns și dus într-ale tale treburi, te recheamă, iară și iară...

Și acum (dar nu în cele din urmă!) vine rândul unui alt OM care a aprins, în sufletul meu, dorința de a înainta pe scara ce urcă în Înalt. Un om cu vorba așezată, blândă, calmă, care nu se aprinde decât frumos și cu măsură, și numai atunci când se simte nevoia de o accentuare a învățăturii celei bune; un om a cărei expresie caracteristică, atunci când se adresează celor din jurul său, este aceasta: ”Frățiile Voastre”. La prima vedere, acestea par a fi vorbele unui monah, ale unui călugăr, nu? Dar nu! Nu este călugăr! Cu toate acestea, este o expresie vie a frumuseții și a realismului umanismului evanghelic, singurul care te îndeamnă să-ți iubești și vrăjmașii, să le faci bine celor ce te urăsc, să descoperi prezența și lucrarea lui Dumnezeu și in relația cu semenii, pe fiecare om văzându-l așa cum este, după Învățătura Ortodoxă: precum chipul lui Dumnezeu, care este prezent în mine, în ea, în el, în ei, în voi, indiferent de credința pe care o împărtășește fiecare.

Umanismul evanghelic te îndeamnă să vezi, în mâna întinsă, a oricui, spre tine, chiar mâna lui Hristos, și - mai presus de toate, probabil – frumusețea tuturor semenilor, pentru că toți oamenii poartă chipul lui Dumnezeu.

Acest om știe cum și se raportează la norma divină a raționalității, care este credința, la Revelație, punându-și, la fiece pas, întrebarea: ”Ceea ce vreau să fac, Îi place lui Dumnezeu?”. Acest om reprezintă trăirea vie, arzândă, a vieții dreptmăritoare creștine. Acest om este (l-ați cunoscut? Felicitări! Deveniți-i adevărați ucenici, prin faptă și prin gând! Nu l-ați cunoscut? Nu mai pregetați! Vă îndemn să-l cunoașteți cât mai degrab! Veți dobândi, în pământul sufletului vostru, fără încetare, sămânța roditoare a faptelor și trăirilor ce apropie de asemănarea cu Dumnezu. Ori, aceasta nu-i tocmai dorința noastră ultimă, a crestinilor?) Părintele Gheorghe Holbea, de la biserica ”Precupeții Noi”, o biserică aflată în zona centrală a orașului: Colegiul Național ”Virgil Madgearu” - Consiliul Britanic - ASE-ul nou.

Părintele Gheorghe Holbea este omul care știe cum și chiar participă la infinitatea lui Dumnezeu prin iubire. Prin iubirea pe care o împărtășește semenului de lângă sine, ucenicului său, fiului său duhovnicesc, străinului care îi întinde mâna. Este iubirea - tipul de iubire - pe care o împărtășea, odinioară, Sfântul Serafim de Sarov, cel care le spunea, tuturor, ”Bucuria mea!”.

Este o sărbătoare pe care o răspândesc semințele roditoare ale credinței ce incearcă să le sădească, Părintele, în pământul reavăn al ”înlăuntrului” nostru. Rămâne doar ca noi să le primim cu bucurie nereținută și să ne dovedim lucrătorii vrednici ai învățăturilor primite!

Îi multumesc, Atotînțeleptului Dumnezeu, pentru aceste minuni, de care aș vrea să mă dovedesc vredincă a le purta în sufletul meu și a le rodi în tot ceea ce fac sau voi face de-a lungul vieții mele pământești!

Vă doresc ca Atotștiutorul Dumnezeu să vă dăruiască etern astfel de întăritoare (întru credință și viețurie) bucurii harice ale întâlnirii unor astfel de LOCURI, de OAMENI, de ÎNTÂMPLĂRI!...

DOAMNE AJUTA..

După o lungă despărțire m-am reîntâlnit cu prințul Alecu Ghica.

Peregrinase prin multe locuri, mai ales la Jilava și la Interne la București. Fusese condamnat la 12 ani de muncă silnică. Când i s-a terminat pedeapsa dată de Antonescu, cu o reducere de un sfert din ea, comuniștii nevoind să-l elibereze l-au dus la București să-i facă un nou proces, fără să mai fi făcut ceva.

Dar în sala de ședinte, în fața completului de judecată, el a refuzat să răspundă la interogatoriul pentru identificarea persoanei sale. Şi astfel, procedura de judecată nu se putea îndeplini. Ei l-au întrebat:

- De ce nu răspunzi?

- Fiindcă nu vă recunosc ca justiție legitimă a poporului român. V-ați așezat peste poporul român prin forță, puși de o putere străină. Poporul român nu v-a ales, nu v-a dorit și nu vă dorește. Stați și astăzi peste poporul român sustinuți de ruși. Dacă poporul român ar fi liber să se pronunțe v-ar respinge imediat. Deci sunteți o justiție străină, reprezentați interesele unei puteri străine și nu sunteți legitimați a judeca pe fiii poporului român.

Declarându-l nebun, l-au trimis la un spital de psihiatrie. Dar doctorii l-au declarat sănătos.

- Şi așa, îmi spuse, nu mi-au putut face al doilea proces. M-au reținut, dar reținerea mea nu mai are un suport legal. Să văd ce vor face de acum încolo. La Jilava m-am întâlnit cu unii dintre cei de la serviciul secret (Siguranța) de sub Antonescu, continuă el, care erau acum condamnați si ei la ani mulți și nu știau cum să-și ceară iertare pentru greșelile ce le-au făcut cu noi. Unul dintre ei a plâns fiindcă refuzam să iau din bunătățile ce i le-a adus soția, considerând că așa nu-l iert. Am stat si cu Ion Stănescu care m-a rugat stăruitor să cer iertare unui popă din Bacău, fost profesor, „pe care l-am condamnat fiind cu totul nevinovat și pentru care am regrete mari.” Nu-și mai amintea numele, dar după ce i-am spus eu câteva nume, Stănescu exclamă:

- Da, da! Acesta e, Grebenea.

L-am iertat de mult, precum i-am iertat pe toți care au contribuit cumva la necazurile mele. Au intrat acum și ei la pușcărie ca să se arate că roata vieții se învârte mereu și cei de sus oricând pot să fie coborâți jos. De aceea trebuie să ne purtăm astfel ca atunci când suntem sus să nu facem acte care să ne îngrijoreze când valurile vieții ne vor azvârli jos. Dictonul rușilor: „După fiecare judecător și milițian fuge o zeghe de deținut” pare a fi îndreptățit.

Prințul mi-a povestit multe cu privire la cum vede el dezvoltarea lucrurilor la noi și în lume. Era într-o bună stare de spirit. Nu regreta faptul că a fost legionar și că i-au fost rezervați atâția ani de temniță, atât de grei. Nu acuza pe nimeni de greșelile guvernării legionare din 1940, căci stia că în Miscare se strecuraseră agenți străini care au lucrat la compromiterea Mișcării și care au făcut tot ce e posibil pentru a crea dușmănie între ea și popor.

Rebeliunea din ianuarie 1941, prințul o numea lovitura de stat a lui Ion Antonescu pentru răsturnarea legionarilor de la putere. Iar legile draconice ce le-a adus Antonescu după „rebeliune”, cu lipsa dreptului la recurs, au evidentiat asprimea caracterului acestui om numit „câinele rosu” de unii ofițeri care l-au cunoscut. Lipsa dreptului de recurs i-a împins pe unii judecători la cele mai mari fărădelegi și Antonescu nu trebuia să le dea acest prilej.

Regretul lui Antonescu după ce a fost adus din Rusia pentru procesul său din mai 1946: „Îmi pare rău de băieții aceștia că au rămas în temniță, pentru că unii erau băieți buni și i-am băgat de-a valma în temniță”, arată că era conștient de greșeala ce o făcuse cu noi. Dar marele criminal a fost Eugen Cristescu, seful serviciului secret, care i-a prezentat o imagine răsturnată a situației și și-a înșelat stăpânul.

Deși un mare dusman al nostru, totuși nu ne-am bucurat că Antonescu a fost dat rușilor și nu englezilor. Cei ce l-au arestat în frunte cu regele trebuiau să aibă în vedere unde-l trimit după arestare și nu să-i surprindă evenimentele. Toți sunt vinovați de această lipsă de patriotism. Antonescu a fost conducătorul țării și pentru obrazul țării nu trebuia predat celor mai mari dușmani ai lui. Ghica avea știri despre familia lui și mi-a spus că cei trei fii ai lui se dezvoltau frumos și era mulțumit de ei.

Nu rețin momentul de despărțire de Alecu Ghica, căruia i-am păstrat în inimă o amintire dintre cele mai frumoase.

Am auzit mai târziu că nu l-au eliberat, ci l-au trimis ca servitor la o crescătorie de porci, într-o pozitie de semi-liber, unde a fost vizitat de copiii lui ce l-au găsit ca ”porcar”, dar care câștigase simpatia tuturor ”porcarilor” de acolo.

Doamne! Cât de mult și-au bătut joc comuniștii de oamenii noștri din clasele de sus! Vintilă Brătianu a fost pus la canal să facă cizmele milițienilor, să le lustruiască.

(Pr. Nicolae Grebenea - Amintiri din întuneric - Sursa: fericiticeiprigoniti.net)

<!-- {lofimg src="/images/stories/2012/01/justitie.jpg"} -->