Este o carte excelentă a lui C.S.Lewis care abordează problema ispitirii omului și a luptei duhovnicești dintr-o altă perspectivă, aceea a diavolilor care se sfătuiesc cum să-i prindă pe oameni în capcana păcatelor. Sfredenil, diavolul bătrân discută prin scrisori cu Amărel, diavolul mai tânăr, și îl sfătuiește cum să se comporte în preajma diferitelor tipuri de caractere și circumstanțe. Mai jos voi înșirui câteva idei pe care le-am notat, citind prima jumătate a cărții.

Diavolul încearcă să-l ispitească pe om pentru a sta cât mai lipit de cei cu viață și gânduri lumești, să stea lângă atei, lângă materialiști, pentru a fi influențat mental doar în direcția pe care el o dorește. Omul nu trebuie lăsat să raționeze, să gândească la scopul lumii și la scopul lui pe pământ. Sfredelin îi spunea lui Amărel: „Jargonul și nu raționamentul este cel mai bun aliat al tău, dacă vrei să-l ții departe de Biserică.”

Oamenii rețin mai degrabă miștourile despre Biserică și Dumnezeu decât raționamentele. Vorbe ca „până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”, „vii cu vii, morții cu morții”, “raiul e plin de femei frumoase”, “fă ce spune popa nu ce face popa” sau ”crede și nu cerceta” sunt reținute mult mai ușor de către oameni, care le dau ca argumente altora, pentru a-și îndreptăți păcatele și depărtarea de Dumnezeu.

„Omului îi dănțuiesc prin cap tot felul de filozofii incompatibile, despre care nu-și pune problema dacă sunt „adevărate” sau „false”. Amețeala și confuzia creată de un număr mare de gânduri ”științifice” și filozofice relativizează totul, inclusiv credința în Biserică și Dumnezeu.

Diavolul se chinuie în primul rând să-l convingă pe om că materialismul (lumea fără Dumnezeu, privită din prisma teoriei evoluționismului) este foarte puternic prezent peste tot, fără să se mai chinuie să demonstreze dacă acest lucru este în mod neaparat adevărat.

Omul va fi mult mai atras și convins de ceea ce vede decât de ceea ce obține ca raționament prin gândire. Orice, dar nu trebuie trezită conștiința omului, astfel începe să se gândească, și poate ușor ajunge la Dumnezeu.. așa îl îndemna Sfredelin pe ucenicul său. Din acest motive trebuie să trecem totul prin filtrul sufletului și al rațiunii, fără să luam lucrurile așa cum le auzim sau le vedem, drept lucruri de necontestat. E musai să analizăm gândurile și faptele noastre.

Vorbind despre înrobirea omului de cele pământești, diavolul cel bătrân spunea: „Nu-ți dai seama cât de înrobiți sunt oamenii impulsurilor celor mai banale”. Și așa este, căci de la micile tabieturi până la marile patimi, toate ne înrobesc și ne impun un comportament la fel cum jaloanele marchează și ghidează traseul de urmat al unui automobil.

„Oamenilor le este imposibil să creadă în neobișnuit când obișnuitul le stă în fața ochilor.” Omul obișnuit să crească și să se miște într-o lume pe care a perceput-o inițial ca fiind doar materială, va fi reticent la minuni, la schimbări radicale de situații, la credința că Dumnezeu poate interveni oricând să schimbe cursul lucrurilor.

De aici și imposibilitatea primilor creștini de a crede că Dumnezeu mai poate face ceva pentru viața lor. Omul duhovnicesc va vedea lumea și oamenii cu ochi duhovnicești, adică și cu parte materială dar și spirituală, pe când omul trupesc va vedea doar trupește, doar din perspectiva legilor materiale.

Indiferent cât de apropiați vor fi oamenii de Dumnezeu, diavolul se va folosi de toate obișnuințele lor mentale și fizice pentru a-i robi și corupe. Orice ar face omul este și trup, deci are nevoie de mâncare, apă, haine, afecțiune, etc.

Pentru cei care abia se apropie de Dumnezeu și vin la Biserică, creștinismul înseamnă muzică psaltică, predici dumnezeiești, Sfinți Părinți trăind în Pustiul Egiptean, pilde din Pateric, cărți duhovnicești și icoane frumoase. Din acest motiv contactul cu Biserica, așa cum este Ea în realitate, cu grupul de creștini care formează comunitatea, va fi foarte ciudat. Cel abia intraț în Biserică va confunda slăbiciunile oamenilor cu slăbiciunile lui Dumnezeu și ale Bisericii.Va fi dezamăgit de unul dintre oamenii de lângă el care cântă fals în biserică, sau de altul care doarme la slujbă, sau de cel cu haine nepotrivite, rămânând cu impresia că este ceva ridicol în această credință. Mulți care vin prima dată la Biserică vor fi dezamăgiți, așteptările lor fiindu-le înșelate cel puțin la nivel de imagine.. În orice domeniu e încercarea care marchează trecerea de la aspirația visătoare la împlinirea dificilă în fapt.

Dacă apucă să treacă cu bine de uscăciunea de la început, începătorii devin mult mai puțin vulnerabili la emoții și atunci vor fi mult mai greu de ispitit.

E important să înțelegem Biserica așa cum este ea, un spital duhovnicesc unde oamenii vin să se vindece, nu o adunare a elitelor duhovnicești. Biserica este marea familie al lui Hristos, Cel care îi adună sub aripa Sa și pe cei buni și pe cei răi, și pe păcătoși și pe sfinți. Hristos și-a asumat întreg neamul după trup, indiferent cât de păcătoșii au fost înaintașii Lui. Ne-judecarea aproapelui este și o condiție a menținerii unei atmosfere de frățietate în Biserică.

”Convinge-l pe cel convertit să se aplece mai ales către lucrurile mari, către trăirile duhovnicești, către trăirile interioare, ca să desconsidere fără să realizeze cele mai elementare îndatoriri.”, așa ispitește diavolul pe cel proaspăt întors la credință dar lipsit de experiența duhovnicească.

Adesea ne chinuim să ținem post, să mergem la biserică, să facem canonul de rugăciune, dar uităm de milă, de iertare, de adevăr, uităm să zâmbim, să fim naturali și nu vicleni, uităm să ne jertfim pentru celălalt.

Tindem să ne rugăm pentru cei de lângă noi mai mult decât să-i ajutăm în mod efectiv cu ceea ce au nevoie. Rugăciunea noastră pentru cei de lângă noi trebuie să aibă un corespondent și în fapte, în viața reala, altfel distanța dintre noi și ei va rămâne la fel de mare.

În carte veți găsi prezetarea multor astfel de ispite și mai ales a mecanismelor duhovnicești prin care oamenii sunt păcăliți să îmbrățișeze păcatul și să se depărteze de Dumnezeu.

Totuși aș vrea să vă atenționez că imaginea pe care o veți găsi în carte, a diavolilor care ispitesc oamenii cum vor ei și îi duc de nas în orice fel, nu e tocmai ortodoxă. Adesea autorul exagerează și lasă impresia că diavolul are o ispită pentru orice faptă bună a noastră și orice gând frumos. Cartea e de folos, dar lasă de înțeles uneori că viața noastra e în mâinile diavolilor și ei ne joacă cum vor, și lucrurile nu stau tocmai așa. Dumnezeu e Proniatoru și Guvernatorii lumii în care trăim, iar diavolul este un doar un tolerat în creație care tulbură lucrurile...

DOAMNE AJUTA..

Acum vreo 1982 de ani (2012 după Hristos, minus cei 30 de viaţă ascunsă de ochii lumii a lui Hristos – copil, apoi tâmplar în Nazaret), Chipul Sfânt al Unicului Fiu al lui Dumnezeu a fost arătat lumii întregi de către Înaintemergătorul Său, Sf. Ioan Botezătorul. Acea Auto-revelare a lui Dumnezeu a avut efecte asupra lumii care le depăşesc pe cele ale tuturor descoperirilor ştiinţifice, revoluţiilor, invenţiilor, filosofiilor tuturor epocilor luate la un loc, dar care au fost dintotdeana nebuneşte idolatrizate de umanitate.

După mii de ani, celebrarea Epifaniei (epifanie = arătare; Botezul Domnului se mai numește și Epifania sau arătarea Sfintei Treimi: Fiul în Iordan, Duhul Sfânt pogorât în chip de porumbel și Tatăl vorbind din cer) rămâne o oarecare curiozitate în foarte multe cândva-creştine-naţiuni, inclusiv ortodoxa Românie şi seculara Mare Britanie. Puţini oameni, inclusiv aşa-zişi creştini, înţeleg sensul Praznicului.

În afara lumii creştine (compusă din Biserica Una, Ortodoxă, şi un păienjeniş de credinţe heterodoxe) oamenii continuă să-L urască şi să-L batjocorească pe Hristos, precum a făcut Irod când S-a născut ori iudeii când L-au răstignit. De ar fi doar necredincioşi (agnostici), poate că păcatul lor ar fi mai mic (de iertat), dar proclamându-se atei (aflaţi în război cu Creatorul lor) sunt şi hulitori Împotriva Duhului Sfânt, dar şi aşezaţi pe o poziţie complet neştiinţifică. Pentru că nimeni nu a demonstrat vreodată, ştiinţific, inexistenţa lui Dumnezeu.

Îl vor afară din toate ale Sale, fără să vadă că, cu cât luptă mai mult cu inexistentul Dumnezeu, cu atât dovedesc mai mult contrariul – existenţa Lui. Şi se întâmplă astfel pentru că toţi demonii care inspiră ideologiile ateiste ştiu că EL ESTE.

Dar acestea se petrec în afara tot mai redusei lumi creştine. În interiorul ei, există alte capcane demonice menite să dilueze credinţa. Toate vicleniile vrăjmaşilor mânturirii noastre au loc din zilele apostolilor, au dus sfârtecarea Creştinătăţii în 1054 şi până în zilele noastre. Într-o lume îmbibată de hedonism, Hristos apare precum ‘relativ-creştinii’ (eterodocşi, dar şi ortodocşi neascetici) L-ar vrea să fie, precum Îl caricaturizează în cele mai bizare circumstanţe. Lumea este desfigurată, trăind sub vraja lui ‘fac-ce-vreau’, aşadar Îl desfigurează pe Hristos.

Oamenii de astăzi, cumplit de neasemănători omului-înger Ioan Botezătorul, pretind că ‘L-au văzut’ pe Fiul lui Dumnezeu, iar astfel de apariţii sunt considerate demne de a prinde paginile web sau tipărite ale unor ziare precum The Daily Mail şi The Daily Telegraph. Uneori, astfel de ştiri fac rapid înconjurul lumii.

O fată din Marea Britanie L-a văzut pe Iisus în guma ei de mestecat, un bancher pretinde că a fost salvat printr-o intervenţie divină, după ce Iisus i-a apărut într-o tigaie, o aşa-zisă biserică îşi face reclamă prin Chipul Domnului desenat din spuma unui pahar de bere.

Un bărbat din Southampton este sigur că o imagine luată de Google Eath asupra unui câmp din Ungaria Îl arată pe Iisus, o femeie şi concubinul ei spun că L-au văzut într-o ecografie, lângă bebeluşul lor care îşi sugea degetul.

Membrii unei (probabil foarte trăznite) comunităţi din America L-au văzut răstignit pe un stâlp de telefonie, un cuplu ar fi gata să jure că El era pe uşa unei toalete dintr-un magazin IKEA din Glasgow, în timp ce o familie din Hertsfordshire L-a recunoscut pe un buştean în flăcări din şemineu. Iar lista de ‘apariţii’ (suprarealiste, psihotice?!) poate continua la nesfârşit. Astfel, relativ-creştinii de toate denominaţiile socotesc că îşi reîmprospătează credinţa, în timp ce ateii râd de se prăpădesc de stupizenia aşa-zişilor creştini. Ambele părţi sunt satisfăcute :-(

Potrivit învăţăturilor Bisericii Una (Ortodoxe), de-abia dacă nevoitorii (sfinții) care încearcă să traiască după modelul lui Ioan Botezătorul Îl văd o dată în viaţă pe Hristos, astfel cum se face de oameni obişnuiţi, mai ales dintr-o societate desacralizată precum cea britanică, dintr-odată ‘Îl văd’?

Apoi, oare toate aceste apariţii schimbă cumva în mod hotărâtor existenţa acestor oameni, precum în rarele cazuri când viitori sfinţi L-au văzut pe Mântuitorul ori pe Preasfânta Sa Maică şi şi-au schimbat complet vieţile din acel moment? Poate că nu mai mult de un bărbat sau o femeie dintr-o jumătate de milion sunt atraşi de viaţa monahicească. Dumnezeu ştie câţi dintre cei chemaţi sunt până la urmă aleşi – nu după credinţa oarbă, ci şi după propriile nevoinţe – să devină adevăraţi asceţi.

Puţini, extrem de puţini sunt aceia ale căror inimi se purifică, astfel încât să devină demne de a vedea Chipul Său. Este foarte probabil să fie la fel de puţini oameni ca unul dintr-un miliard (dintre toate miliardele care au trăit pe lume!) să-L fi văzut în timpul vieţilor pe pământ.

Totuşi, în lumea contemporană, atât de desfigurată de păcat, atât de departe de El şi de ruptă de poruncile Sale, iată că a-L vedea devine o curiozitate ieftină. Mai că am crede că ‘apariţiile’ sunt atât de la îndemână în vremea noastră, ca mersul la supermarket sau deschiderea televizorului.

De fapt, lucrurile nu stau deloc aşa. A-L vedea pe Domnul este ceva pentru care Ioan Botezătorul ar fi trăit şi o sută de ani în deşert şi ar fi binevoit să fie decapitat de o sută de ori. Şi tot nu s-ar fi aflat un preţ pe care un om să-l plătească pentru aşa un dar nepreţuit.

Atât de plini de goliciunea din noi înşine, mulţi nu suntem în stare să înţelegem vorbele pline de smerenie ale Înaintemergătorului: “Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” . Binecuvântaţi fie acei foarte puţini umili care sunt încă în stare de smerenie, şi pentru care Domnul ţine lumea în viaţă!

DOAMNE AJUTA..

Știu! Sună ciudat să spui asta. Cum să-L anunți pe Dumnezeu când urmează să încalci o poruncă dat[ de El? În mintea noastră omenească e ca și cum ți-ai anunța dușmanul când urmează să-l ataci prin surprindere. Cum să-l anunți pe Dumnezeu când tu, atunci când păcătuiești, crezi că nu ai nevoie de El? Oare putem face păcate cu voia lui Dumnezeu?

Știți care e marele paradox, că nici păcatul nu-L putem face fără Hristos. Nimic nu se întâmplă fără voia Lui, nici un fir de păr nu se mișcă, nici o adiere de vânt nu bate, nicio picătură de rouă nu cade dimineața, niciun vers de poezie nu se scrie, nicio vreo afacere nu prosperă, niciun motor nu pornește... Dacă oamenii ar fi lăsați de Dumnezeu să păcătuiască precum ar vrea ei, am trăi într-o lume monstruoasă, un calvar continuu și ne-am omorî prin suferință unii pe alții ușor și repede.

Atunci când păcătuim vrem să fim lăsați în pace și Dumnezeu să nu se bage peste noi. Sfântul Grigorie de Nyssa privește căderea în păcat nu ca o călcare de poruncă mai ales, ci ca o dorință de a nu mai fi cu Dumnezeu.

Da, câteodată facem păcatul în mod conștient și premeditat, dându-L pe Dumnezeu la o parte, prefăcându-ne că ”plouă”.

Acum câteva zile mi s-a întâmplat să tânjesc după un anumit lucru. Știam că e păcat și că lui Dumnezeu nu-i va place gestul meu dar mă simțeam prea ispitit și eram hotărât în continuare să-l fac. Totuși, pentru că în fața mea era icoana mare a Mântuitorului, m-am uitat la El și i-am zis în gând: „Doamne eu voi face cutare lucru, pentru că nu mai rezist”. Era un fel de a-mi cere iertare înainte de a face păcatul sau un mod de a-mi întemeia și mai mult idea că sunt ispitit și că nici Dumnezeu nu poate face nimic.

Nu i-am cerut ajutorul. Nu L-am rugat să mă ajute să nu cad în acel păcat, ci pur și simplu l-am anunțat că voi păcătui, pentru că pofteam prea mult gustul plăcerii și o căutam în mod conștient. Pentru a o obține trebuia să depun un efort și trebuia să aștept să treacă ceva timp pentru ca lucrurile să se așeze favorabil pentru mine.

Surprinzător, după o oră și ceva, nu știu cum s-a întâmplat că nu am mai putut păcătui... lucrurile se schimbaseră în jurul meu și Dumnezeu rezolvaseră o problemă pe care eu nu o vroiam rezolvată. Când am văzut, m-am bucurat pentru că în mintea mea stricată eu am jucat la dublu „chipurile”: dacă făceam păcatul atunci primeam plăcere, iar dacă mă feream de păcat, primeam liniștea și bucuria apropierii de Dumnezeu. În ambele cazuri eu câștigam ceva, sau credeam că voi câștiga ceva.

În realitate iată ce frumos spune Sfântul Grigorie de Nyssa că se întâmplă atunci când omul a căzut în păcat la începutul lumii și tot cade iară și iară:

„Cel aflat la înălțime a fost înjosit; cel plăsmuit după chipul Celui ceresc a luat chipul pământului; cel rânduit să împărățească s-a robit: cel ce petrecea în desfătarea raiului a fost strămutat în acest loc al bolilor și al durerilor; cel dăruit cu nepătimirea și-a însușit viața pătimașă și întinată; cel nestăpânit de nimic și stăpân pe sine e stăpânit acum de atâtea rele, încăt e ușor să-i numărăm pe tiranii noștri. (...)”

În realitate păcatul nu mi-ar fi adus numai plăcere ci și înrobire, depărtare de Dumnezeu, întristare, înrăire și până la urmă suferință, boală și apoi moarte.

Mi s-a mai întâmplat acest lucru încă de două ori în aceeași săptămână și având surpriza experienței anteriroare iarăși hotărăsc să-L anunț pe Dumnezeu că vreau păcatul, dar de data aceasta am făcut-o ca să văd dacă mă scoate încă odată. Bineînțeles, Hristos Domnul, ca un caveler, așa cum îl numește Nicolae Steinhardt, îmi întinde iarăși mâna și așează a doua oară lucrurile încât lumea din jurul meu să nu-mi creeze condițiile favorabile căderii. A treia oară la fel.

M-am bucurat pentru că eu căutam îndreptățiri și motive zicând în sinea mea: „nu e mare păcat...asta e”, și Dumnezeu mi-a arătat că orice păcat e grav și devine premiză pentru alt păcat și construiește starea morală pentru o altă cădere și tot așa, din rău în mai rău. Și uite așa ajungi să cazi în păcatele cele mari și nu știi de ce.

Anunțați-l pe Dumnezeu atunci când mergeți să faceți păcatul iar dacă puteți cereți-i ajutorul și spuneți-i: „Doamne merg să păcătuiesc, nu mai rezist, ajută-mă să nu cad”, și veți fi suprinși de înțelepciunea și puterea Lui.

Nu trebuie să-l privim pe Domnul ca pe un călău ce stă mereu lângă noi contorizând greșelile și născocind pedepse. Dimpotrivă, El e aproape de noi întotdeauna pentru a căuta soluții și pentru a ne încuraja să nu greșim. Eu am învățat ceva foarte important din Tradiția Bisericii Ortodoxe: Nimeni nu ne iubește așa de mult precum o face Hristos, nici mama, nici tata, nici frații, nici soția, nici prietenii... Nimeni din toți cei amintiți n-ar avea atâta răbdare cu neputințele și răul din noi, așa cum o are Dumnezeu.

Dumnezeu nu te vede cu alți ochi atunci când greșești, pentru că păcatul tău pe El nu-L influențează și nu-L surprinde. Dacă L-ar influența ar însemna că n-ar avea putere să schimbe ceea ce este în jur. Dacă L-ar surprinde înseamnă că este limitat de timp. Dar El are putere să te curățească și să te facă sfânt și bun într-o secundă, dar nu vrea să te forțeze, vrea ca tu să participi și să simți că e și meritul tău: “Stropimă-vei cu isop și mă vei curăți, spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă vei albi” (Psalmul 50).

Am avea de câștigat dacă l-am percepe pe Dumnezeu ca pe un prieten, nu ca pe un Judecător. Sfantul Antonie cel Mare spunea: "Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci îl iubesc pe El. Că dragostea scoate afară frica".

Hristos e partenerul nostru de drum, și Lui îi putem spune orice, chiar și cele mai mizerabile gânduri ale noastre. Dacă urăști pe cineva sau te-a supărat aproapele tău spune-i lui Dumnezeu off-ul tău, așa cum i l-ai spune celui ce te-a suparat.

Pune-ți sufletul pe tavă în fața lui Dumnezeu și nu-i ascunde nimic din ce faci și ce gândești și vei vedea ce fel gândește Cel Preaînalt și te vei minuna:

„Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre.” (Isaia 55, 8)..

DOAMNE AJUTA..

Da, e corect cum ați citit, dragii mei cititori! Sunt, în viață, oameni, locuri și întâmplări care îți mișcă sufletul... în SUS... Pentru mine, cel puțin, așa a fost...

Mai întâi, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, de la Sfânta Mănăstire ”Bistrița Olteană” din județul Vâlcea, un Înger în trup; apoi, Dani, Dănuțul meu scump și drag, care era un om deosebit, un om cum rar poți întâlni în ziua de astăzi. Am învățat, de la ea, simplitatea și bunătatea, curajul de a spune lucrurilor pe nume și de a nu fi mândru, credința și dragostea de semeni. Într-adevăr, ea - sunt convinsă! - a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu. Pentru că l-a iubit pe semenul de lângă ea, fie el mic sau mai mare, ori chiar mare. Și... își aducea obolul de jertfă, așa cum știa ea mai bine. Sper să nu mă uite și, de-acolo, de Sus, de unde este, să mai înalțe rugăciuni pentru mine, în momentele în care, uneori, mă-ntunec sau mă risipesc pe cale...

Dani, în zboru-ți ușor, să m-acoperi cu-aripa-ți de nea, alungă-mi lin tristeți ce-apar în suflet și în gând.

Dani, mi-e DOR de tine, DOR IMENS!!!...

A fost, în lungul șir al celor ce împrăștiau și-mprăștie mireasma bucuriilor harice în suflet, Părintele Gavrilă, de la Biserica ”Rusă” din București (”Studențească”). Deși o străină, la acel moment, simțind că sufletu-mi este rănit, l-a pansat cu ce avea nevoie: cu ajutor moral și material. Datorită Părintelui - și vă mulțumesc, preacucernice părinte, a mia, a miliarda oară! - am cunoscut-o pe Dani.

Dar nu numai bunătatea și aplecarea aceasta a părintelui de a-și ajuta semenii mi-a mișcat sufletul spre Înalt, ci și faptul că, după ce a trecut prin toate câte a trecut atunci, în acel an 2001 - sau început de an 2002?!? Nu mai rețin exact!-, și-a păstrat curată trezvia minții dinlăuntru, a cristalinului interior, credința pură, nealterată, puterea de a fi un adevărat părinte duhovnicesc, ai cărui fii au fost impresionanți în acele clipe, exemple vii trăitoare ale dreptslăvitoarei credințe!!! Și victoria a fost trimisă din Înalt, Dumnezeu S-a milostivit și a presărat, in inimile lor, infinite harice bucurii!

Pe Părintele Gavrilă l-am reîntâlnit - o, MINUNE! - la cursurile de Liturgică, pe care la fac, încă de anul trecut, cu Sfinția Sa.

Părintele Daniel Benga este OMUL care îți ”pune la inimă” cuvântul drept și bun, care îți trasează echilibrul vieții; odată ce-l întâlnești pe părintele, nu mai poți trăi, ca și creștin, decât în echilibru și demn. Dar o demnitate care nu are cu nimic de-a face cu mândria cea pierzătoare de suflet! Este un om al surprizelor plăcute, constructive, în plan duhovnicesc, al mărturisilor de viețuire / în viețuirea creștin-ortodoxă.

O MINUNE? Însuși băiatul prietenei mele, MICUL-MARELE Luca-Ștefan, a cărui naștere este povestită aici: http://danzaika.wordpress.com/2011/11/17/odiseea-sarcinii-in-40-de-saptamani-part-iii/#comments . MINUNEA Luca-Ștefan s-a născut pe 9 februarie 2011. Pe 10, se prăznuiește Sfântul Haralambie. Oare aceasta nu spune... TOTUL????

Minuni sunt la tot pasul, numai noi să avem trezvia ochiului interior de a da la o parte perdeaua întunecimii lumii dinafară!!!

Un loc în care simți că ești mai aproape de Doamne, de sfinții și de îngerii Săi? Locul meu drag, de care mă leagă nenumărate fire: comuna Costești, județul Vâlcea. Aș vrea ca toți să cunoască, pe-ndelete, MINUNEA LOCULUI MEU DRAG, în care sfințenia este legată, pe veci, de tăria ce vine din istorie, de la Brâncoveni și de la Matei Basarab. Poate că nu întâmplător Sfânta Mănăstire ”Arnota”, ce-și duce, cu demnitate, noblețea, în Munții Căpățânii, în Parcul Natural Buila-Vânturarița, a fost numită ”cuib de vulturi”! Și poate că – iarăși -  nu întâmplător ”Sfântulețul” - cum îi spun localnicii - (Sfântul Grigorie Decapolitul) și-a ales, ca loc de odihnă și de grabnic ajutor, tocmai locul acesta superb: Sfânta Mănăstire ”Bistrița Olteană”.

Vă îndemn să veniți, să vizitați, să aflați, să păstrați comoara acestui minunat loc, pentru totdeauna, în sufletele voastre! Nu veți regreta! Oricum, acesta este un loc în care, odată ajuns și dus într-ale tale treburi, te recheamă, iară și iară...

Și acum (dar nu în cele din urmă!) vine rândul unui alt OM care a aprins, în sufletul meu, dorința de a înainta pe scara ce urcă în Înalt. Un om cu vorba așezată, blândă, calmă, care nu se aprinde decât frumos și cu măsură, și numai atunci când se simte nevoia de o accentuare a învățăturii celei bune; un om a cărei expresie caracteristică, atunci când se adresează celor din jurul său, este aceasta: ”Frățiile Voastre”. La prima vedere, acestea par a fi vorbele unui monah, ale unui călugăr, nu? Dar nu! Nu este călugăr! Cu toate acestea, este o expresie vie a frumuseții și a realismului umanismului evanghelic, singurul care te îndeamnă să-ți iubești și vrăjmașii, să le faci bine celor ce te urăsc, să descoperi prezența și lucrarea lui Dumnezeu și in relația cu semenii, pe fiecare om văzându-l așa cum este, după Învățătura Ortodoxă: precum chipul lui Dumnezeu, care este prezent în mine, în ea, în el, în ei, în voi, indiferent de credința pe care o împărtășește fiecare.

Umanismul evanghelic te îndeamnă să vezi, în mâna întinsă, a oricui, spre tine, chiar mâna lui Hristos, și - mai presus de toate, probabil – frumusețea tuturor semenilor, pentru că toți oamenii poartă chipul lui Dumnezeu.

Acest om știe cum și se raportează la norma divină a raționalității, care este credința, la Revelație, punându-și, la fiece pas, întrebarea: ”Ceea ce vreau să fac, Îi place lui Dumnezeu?”. Acest om reprezintă trăirea vie, arzândă, a vieții dreptmăritoare creștine. Acest om este (l-ați cunoscut? Felicitări! Deveniți-i adevărați ucenici, prin faptă și prin gând! Nu l-ați cunoscut? Nu mai pregetați! Vă îndemn să-l cunoașteți cât mai degrab! Veți dobândi, în pământul sufletului vostru, fără încetare, sămânța roditoare a faptelor și trăirilor ce apropie de asemănarea cu Dumnezu. Ori, aceasta nu-i tocmai dorința noastră ultimă, a crestinilor?) Părintele Gheorghe Holbea, de la biserica ”Precupeții Noi”, o biserică aflată în zona centrală a orașului: Colegiul Național ”Virgil Madgearu” - Consiliul Britanic - ASE-ul nou.

Părintele Gheorghe Holbea este omul care știe cum și chiar participă la infinitatea lui Dumnezeu prin iubire. Prin iubirea pe care o împărtășește semenului de lângă sine, ucenicului său, fiului său duhovnicesc, străinului care îi întinde mâna. Este iubirea - tipul de iubire - pe care o împărtășea, odinioară, Sfântul Serafim de Sarov, cel care le spunea, tuturor, ”Bucuria mea!”.

Este o sărbătoare pe care o răspândesc semințele roditoare ale credinței ce incearcă să le sădească, Părintele, în pământul reavăn al ”înlăuntrului” nostru. Rămâne doar ca noi să le primim cu bucurie nereținută și să ne dovedim lucrătorii vrednici ai învățăturilor primite!

Îi multumesc, Atotînțeleptului Dumnezeu, pentru aceste minuni, de care aș vrea să mă dovedesc vredincă a le purta în sufletul meu și a le rodi în tot ceea ce fac sau voi face de-a lungul vieții mele pământești!

Vă doresc ca Atotștiutorul Dumnezeu să vă dăruiască etern astfel de întăritoare (întru credință și viețurie) bucurii harice ale întâlnirii unor astfel de LOCURI, de OAMENI, de ÎNTÂMPLĂRI!...

DOAMNE AJUTA..

Darul vă aparţine. Sunt rugăciunile voastre. Numai şi numai rugăciunile voastre. Miercuri, 11 ianuarie, la ora 13.30 Părintele Arsenie Boca va vorbi în premieră la Radio Trinitas prin voi, prin noi şi prin argumentele verbale ale celor ce ne trimit dovezi privind sfinţenia sa. În cadrul emisiunii "Biserică şi Societate",- producţie a Studioului Radio Trinitas Sibiu, se va declanşa, în premieră, campania canonizării oficiale a Părintelui Arsenie.

Prima emisune va avea ca invitat pe Părintele Petre Vamvulescu şi pe toţi prietenii Cenaclului Lumină Lină, organizaţie care pune "cu cărţile pe faţă", în mod deschsi şi oficial, pe însăşi postul de radio al Patriarhiei Române, problema soluţionării urgente a canonizării Părintelui Arsenie. Vă aşteptăm să ne fiţi alături. Trimiteţi emailuri, părerile voastre, date, minuni, articole, interviuri şi tot ceea ce găsiţi şi are legătură cu Părintele Arsenie. Nu e uşor, nu e la îndemâna oricui, dar împreună putem reuşi. Tocmai de aceea, aştepătm să ne susţineţi.

Până acum, s-a vorbit de Părintele Arsenie în fel şi chip. Cu entuziasm, cu firesc, cu argumente emoţionale şi raţionale. De acum însă totul devine serios şi complex. Vă rugăm să ne scrieţi şi să ne ajutaţi!

(Cenaclul Lumină Lină)

Va propun în noul an o invitaţie la lectură. Cititul poate părea demodat pentru unii atâta timp cât există filme fascinante(?), cu toate acestea cărţile întrec industria cinematografică. Ele folosesc un efect special: imaginaţia fiecăruia.

Nu ştiu dacă aţi auzit de ea sau aţi citit cartea lui Virgil Gheorghiu, Ora 25 ( pe care orice român ar trebui să o citească), tradusă, de altfel, în multe limbi, fiind un succes internaţional. Însă nu aceasta m-a făcut să-l iubesc atât de mult pe autor. Admiraţia mea a început odată cu citirea primelor file din Cum am vrut să mă fac sfânt. Cartea am citit-o pe bancheta din spate a maşinii, mergând prin Moldova, chiar în regiunea de care se povestea. Nimic nu poate fi mai frumos decât peisajele Neamţului şi Sucevei care însoţeau rândurile cărţii. Autorul ne ia de mână şi ne duce în satul lui Războieni, Valea albă, locul unde se naşte şi-şi petrece copilăria. Nu vă aşteptaţi la descrieri lungi şi plictisitoare - suspansul nu lipseşte. Povestitorul ne evocă amintiri vii, pline de spiritualitate care totodată îl îmbogăţesc cultural pe cititor. Asta mi-a plăcut cel mai mult. Prin aparent simpla povestire, am aflat noţiuni nu numai de teologie, dar şi de istorie, de toponimie, afli de unde provine numele de Neamţ, de Valea albă, de botanică, medicină, biologie, greacă şi multe altele.

Când am fost mici, mulţi dintre noi vroiam să devenim doctori, balerine, cântăreţi sau musafiri, dar Virgil vroia să devină sfânt. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, Virgil îşi propune să se facă sfânt. Află de la tatăl său, care este preot, că ceea ce trebuie să facă este să-şi iubescă duşmanii. Aici intervine marea problemă: Virgil constată că nu are nici un duşman. Şi rugăciunea mea cea mai arzătoare este să am cel puţin unul, şi cât mai repede cu putinţă.

E amuzat să afli cum un copil de 7 ani caută să îşi facă apariţia un duşman în viaţa lui pentru a-l iubi. Trece ceva timp şi în sfârşit duşmanul mult visat apare, însă Virgil constată că nu îl poate iubi. Dar odată ce neînţelegerea este rezolvată, acest prim duşman se transformă în prieten în scurt timp, Virgil fiind iar în "criză de duşmani". Autorul ne povesteşte multe întâmplări din copilăria sa teologică, dar şi fapte istorice care nu se învaţă la şcoală(originea strămoşilor săi, despre ienicerii armatei otomane, despre Ştefan cel Mare). Urmând firul narativ al întâmplărilor suntem îmbogăţiţi de învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi descoperim dumnezeiasca şi Sfânta Liturghie aşa cum nu ne-am imaginat niciodată. Mulţi dintre noi merg la biserică şi nu ştiu ce semnificaţie are Sf. Liturghie şi tot ce se întamplă în cadrul acesteia. Citirea acestei cărţi aduce o perspectivă nouă asupra spiritualităţii faţă de cum am fost noi învăţaţi, de aceea oricine o poate citi cu uşurinţă, şi cei care de abia au luat contact cu Ortodoxia şi cei mai adânciţi în credinţă, dar şi cei care până acum au rămas indiferenţi.

În final, Virgil ajunge să doarmă pe aceeaşi sobă cu un vestit criminal, care spera el să fie un adevărat duşman (conversaţia celor doi e fascinantă, de altfel fiecare filă te determină să continui lectura). Cum se ajunge până aici vă las să descoperiţi singuri şi vă mai las să descoperiţi dacă acest criminal chiar devine un duşman pentru Virgil.

Din cuprins:

1.Nefericirea de a te numi Virgil
2.Bios kai politeia
3.Strămoşii, albi ca neaua
4.De ce ţinutul meu natal se numeşte Neamţ?
5.Cum am ajuns la 7 ani vornicel călare al Împărătesei cerurilor
6.De ce la noi preoţii au femei şi copii în timp ce în alte părţi sunt celibi
7.Evreii m-au numit Malac
8."Pâinea noastră cea de toate zilele" în gura unui mâncător de mămăligă
9.Bumbacul egiptean
10.Crima de duminică dimineaţă din casa parohială
11.Biserici şi orhidee
12.Părintele Melchisedec, Marele Scobai, parohul Ierusalimului de pe Ozana
13.Repetiţia generală a învierii morţilor
14.Dumnezeu îmi aude rugăciunea şi îmi trimite primul duşman: ucigaşul din Ierusalim, ca să locuiască împreună cu mine
15.Călătorind între cele două Ierusalimuri

În data de 6 ianuarie (2012) am trăit o experienţă foarte frumoasă. Deşi nu intenţionam să mă duc la biserică la slujba de Bobotează, întrucât biserica este mai departe de mine, până la urmă m-am hotărât să merg, mai ales că nu aveam program de dimineaţă şi în plus, aflasem că mai merg şi nişte prietene de-ale mele.

La Catedrala Mitropolitană Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail, din Paris, Franţa, s-a ţinut o slujbă foarte frumoasă de către Preasfinţitul Ignatie, Arhiereu – vicar ; acest Părinte are un ton foarte domol în glas şi fiecare cuvînt pe care îl rosteşte este aprofundat de  o mare responsabilitate ; şi nu o spun pentru că aşa e politicos şi frumos să se spună, ci o spun pentru că am urmarit destul de atent acest aspect în timpul slujbei ; mai cunosc încă un preot care mă fascinează tot prin tonalitatea vocii, având însă o glasuire diferită, răscolitoare, uneori tunătoare (nu certăreaţă) - poate am să vă povestesc cu altă ocazie despre acest om .

Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre faptul că, la sfârşitul slujbei din biserică, dupa ce s-a sfinţit apa, Preoţii ne-au invitat să mergem pe malul Senei pentru sfinţirea râului. A fost un moment foarte impresionant pentru mine, nu-mi venea să cred peste ce surpriză plăcută am dat venind la biserică :) , iar vremea a fost foarte frumoasă.

Ajunşi pe malul Senei, lângă catedrala Notre Dame, în jurul micului altar improvizat, s-au adunat foarte mulţi oameni – cei mai mulţi, bineînţeles români ortodocşi, însă mai treceau şi curioşi de alte naţii care făceau poze sau ne întrebau ce se întâmplă.

E drept, nu s-a încumetat niciun bărbat să se arunce în apă după cruce, aşa cum este obiceiul la noi, dar cel mai probabil este interzis din punct de vedere legal; însă crucea a fost recuperată fiind legată cu o sfoară.

Un alt lucru de admirat mi s-a părut munca din spatele acestei bucurii; drumul de la Catedrală şi până la malul Senei ne-a fost ameliorat de o echipă de poliţişti care ne-au ajutat să traversăm cu bine străzile aglomerate.

După ce am revenit în biserică pentru a lua apa sfinţită, l-am auzit pe unul din preoţi felicitând un credincios pentru faptul ca şi-a luat liber de la serviciu pentru a asista la Sfanta Liturghie :). Într-adevăr, Boboteaza este o mare sărbătoare, nu-i conştientizasem măreaţa importanţă până astăzi. Ar fi tare plăcut dacă am reuşi cu toţii să participăm an de an la această slujbă, precum si la celelalte sărbători mari de peste an.

Imaginile ataşate nu sunt de foarte bună calitate, dar sper sa va puteţi face o idee despre această zi minunată...

DOAMNE AJUTA...

Pe Cristi l-am cunoscut pe când am intrat la şcoală, în clasa 1. Era un băiat cumsecade, de statură medie, brunet şi cu ochi albaştri, şi care avea o problemă de locomoţie ce-l făcea să meargă într-un mod mai ciudat. Dar lucrul acesta nu i-a afectat în vreun fel memoria iar ca şi copii, când îl întrebam  „de ce merge aşa?” ne răspundea simplu şi sincer „aşa m-am născut...”.

Începând cu clasa a-3-a, Cristi n-a mai venit la şcoală. Boala necruţătoare l-a imobilizat într-un scaun cu rotile – avea distrofie musculară, o boală care în timp atrofiază toţi muşchii organismului... Timpul a trecut si dupa mulţi ani am aflat despre Cristi, de  la cineva, că „are prietenă!”. Bineînţeles, la vârsta aceea (17-18 ani) nu m-am gândit la ceva serios ci poate la un ataşament de-al lui faţă de vreo fată.

Dar iată că Dumnezeu le aşează pe toate şi nu demult am aflat despre Cristi că s-a căsătorit! Da, s-a căsătorit cu o fată sănătoasă şi din punct de vedere fizic dar şi din punct de vedere mental, o fată frumoasă şi curajoasă care emană mult optimism în jurul ei, o fată care, în neputinţa fizică a iubitului ei, îşi găseşte puterea de a lupta pentru amândoi, ce mai ... un înger de fată pentru care scaunul cu rotile al celui de lângă ea nu a împiedicat-o să se oprească la aparenţe, la milă şi, de ce nu, la indiferenţă.

De fiecare dată când mai aflu noutăţi despre ei mă umplu de curaj şi mă ruşinez într-un fel de motivele mele de deznădejde pe care le găsesc banale în faţa iubirii lor pure şi puternice.

Aş vrea să vă las să urmariţi în continuare într-un filmuleţ un rezumat al modului cum s-au cunoscut cei doi. Mi-aş dori ca pentru toţi să încercăm să depăşim barierele aparenţelor, să încercăm să nu le mai arătăm celor neputincioşi sentimentul nostru de milă care îi poate descuraja să mai nădăjduiască, ci mai degrabă să încercăm să ţinem în interiorul nostru acest sentiment de milă pentru semenii noştrii mai slabi, iar in exterior să afişăm o atitudine de încurajare şi de înţelegere astfel încat să invăţăm să-i ascultăm şi pe ei ca pe nişte oameni normali.

Oare câţi dintre noi am fi capabili de o asemenea jertfă? Nu numai să-L vedem pe Hristos în cel neputincios de lângă noi, dar să ne asumăm convingerea conlucrării în taina cununiei, lăsându-ne cu totul în mâinile Lui...!

Deşi nu am vreo dizabilitate fizică (mulţumesc lui Dumnezeu), v-am scris aceste rânduri având în mine un handicap sufletesc, o neputinţă de a mă lăsa cu tot sufletul în mâinile şi în grija Domnului nostru Iisus Hristos, o îndoială în cuvintele Domnului care spune: „Nu te teme că eu sunt cu tine! Nu privi cu îngrijorare că eu sunt Dumnezeul tau! Eu îţi dau tărie şi te ocrotesc şi dreapta mea cea stăpânitoare te va sprijini! [Isaia 41.10]”

Multă sănătate vă doresc tuturor şi cel mai mult, multă încredere sa avem în Dumnezeu! „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”...

DOAMNE AJUTA..

Anul acesta se împlinesc 10 ani de când eu am L-am cunoscut pe Dumnezeu și Biserica Sa. Dând timpul înapoi, pe când eram în liceu, un prieten spunea că există trei etape atunci când joci un joc pe calculator. Prima, când ești foarte încântat și te bucuri de noutatea lui; a două când te plictisești de el și nu vrei să-l mai joci și te apuci de altul; iar a treia etapă când, după ceva vreme, te apuci iar de el și-ți dai seama că e un super joc, în comparație cu altele, și abia acum îl apreciezi la adevarata lui valoare.

Făcând o paralelă cu jocurile, eu sunt acum în etapa a doua a vieții mele din Biserică, în perioada când ceea ce văd în Biserică mă dezamăgește și mă face să scad în credință. Lucrez la Arhiepiscopia Dunării de Jos, în Biroul de presă, și meseria mea este să fiu reporter, să merg la toate evenimentele, să consemnez în scris ceea ce se întâmplă și să fac fotografii. Poate că fiecare din voi ați văzut cum la marile sărbători ale Bisericii, de Crăciun, la Învierea Domnului, la Bobotează, la Sfânta Cuvioasă Parascheva sau la Sfântul Dimitrie cel Nou, marile posturi de televiziune transmit imagini cu oameni care s-au îngrămădit, s-au bătut, s-au împins, s-au certat pentru un loc în față la rândul cu aghizamă mare, sau pentru un pachețel de mâncare.

Televiziunea pentru mine nu beneficiază de aceeași credibilitate ca în trecut, pentru că am văzut cât de ușor poate manipula prin știri și imagini, și cât de ușor poate impune unui eveniment, prin selectarea subiectivă a cadrelor, linia pe care o dorește, punând accentul pe ceea ce interesele o dictează.

Dragilor, acum două zile postul de televiziune Antena 1 a transmis o știre de la Bobotează și primele imagini ale știrii au fost cu oamenii care se îngrămădeau la aghiazmă. Nu s-a făcut nicio introducere, nu s-a amintit ce este cu sărbătoarea de azi, de la ce biserică sunt imaginile, cine a slujit acolo, de ce vin oamenii să ia aghiazmă ci pur și simplu s-a trecut direct la subiectul de rating: „oamenii s-au îngrămădit și s-au certat...” Din punct de vedere jurnalistic știrea aceasta este un zero, e defapt un can-can, o bârfă aruncată așa ca telespectatorii să aibă de ce se agăța și să se înrăiască împotriva Bisericii. Și ca să înțelegeți mai bine ceea ce se întâmplă vă pot spune că la evenimentele la care particip și eu, la care stau ore în șir în picioare, vin cameramani, corespondenți ai televiziunilor naționale, dar exact la sfârșitul evenimentului, așezându-se afară lângă mulțimea de oameni care așteaptă pachete cu mâncare, aghiazmă mare, ramuri de salcie, sau alte lucruri, și încep să filmeze așteptând scandalul. Acești cameramani nu intră în biserică, nu filmează preoții, nu filmează slujba, nu-i interesează nimic altceva din acel eveniment decât să plece la sediu cu câteva minute de îmbulzeală și câteva țipături.

Ce să înțeleg eu din ceea ce văd? Că acești cameramani au ordin de la superiorii lor ca să scoată în evidență doar ce-i rău din Biserică, și atât. Unii zic că masonii sau evreii care conduc aceste televiziuni dau aceste ordine. Parțial au dreptate, parțial nu, oricum nu despre asta vreau să vorbesc în acest articol. Discuția despre noua ordine mondială și răul organizat din lume nu rezolvă nimic, important este doar ca eu să-mi văd păcatele și să încerc să fiu mai bun și să iubesc mai mult, să ajut mai mult, și așa să facă fiecare creștin în parte.

De ce mass-media atacă Biserica Ortodoxa Română? Pentru că oamenii din mass-media sunt dezamăgiți de Biserică, de slujitorii ei și de noi creștinii-ortodocși care o reprezentăm zi de zi în societate.

Pe de o parte slujitorii Bisericii, diaconi, preoți și ierarhi își arată realizările la TV Trinitas, la Radio Trinitas, la Ziarul Lumina, în Agenția de Presă Basilica, și în alte publicații locale, și oamenii percep o față frumoasă a Bisericii, formată din persoane dedicate, harnice și cu viață sfântă, iar pe de altă parte societatea îi întâlnește pe acești oameni zi de zi și vede în viața lor cu totul altceva. Sunt de acord să arăți doar partea frumoasă a lucrurilor și să nu-ți speli hainele în public, dar pe de altă parte nu sunt deacord să te dai ”sfânt” și ”mare milostiv”, iar în viața de zi cu zi să fii zgârcit și un om plin de patimi. Degeaba cântă un preot frumos la Liturghie și degeaba predică frumos, dacă el prin viața lui nu arată mai nimic din ceea ce cântă și spune. Trăiesc zilnic dezamăgirea de a asculta predici care nu mă mai ating aproape deloc, pentru că slujitorii care dau aceste sfaturi nu fac mai nimic din ceea ce zic. Unora ca acestora Mântuitorul Hristos le spunea:

„Vai şi vouă, învăţătorilor de Lege! Că împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeţi sarcinile nici cel puţin cu un deget.” (Luca 11, 46)

Cum să propovăduiești smerenia și o viață de înfrânare când cobori dintr-o limuzină și intri la un mare ospăț? Cum să vorbești despre cinste și adevăr când minți zi de zi și te învoiești la tot felul de învârteli pentru bani? Cum să le spui altora să postească când tu nu postești? Cum poți să-i îndemni pe tineri să aibă mulți copiii și o familie frumoasă când tu, ca preot, ai un copil sau niciunul? Cum poți să-L slujești pe Hristos când pentru tine Dumnezeu este o poveste prin care îți rezolvi propriile interese? Cum poți să vorbești de frica de Dumnezeu când faptele tale rele sunt strigătoare la cer, și s-ar înfricoșa și cel mai mare păcătos să le facă? Cum poți vorbi de credința în Dumnezeu când tot ceea ce faci tu denotă necredință?

Mă iertați !

Sunt preoți în fața cărora mă înclin și mi-e așa drag să-i văd și sa-i aud încât n-aș mai pleca de lângă ei. Sunt monahi în mănăstiri și preoți la sate și orașe cărora le-aș săruta și picioarele când le văd viața sfântă, smerită și curată. Nu vreau să denigrez Biserica și pe slujitorii ei ci vreau doar să audă și ei cei fel gândim noi, enoriașii, oamenii aceia simpli din biserică. Vreau doar să audă și ei că noi simțim tot ceea ce fac, vedem și nu ne pot păcăli ușor. Atitudinea lor fățarnică nu ne poate păcăli pentru că în inima noastră simțim dacă ei au dragoste sau sunt doar interesați.

De ce mass-media atacă Biserica Ortodoxa Română? Pentru că e sătulă de minciuni, pentru că nu mai suportă atâta fățărnicie ”creștină”, pentru că undeva în adâncul ei, presa vrea să descopere adevărul, chiar dacă este motivată în acest demers de bani sau faimă. A patra putere în stat sau ”câinele democrației”, așa cum mai este numită presa, are ca scop descoperirea Adevărului. Nu știu câți cunosc din presă că Hristos este Adevărul, dar mai toți simt că în Biserica Ortodoxă Română sunt multe lucruri ne-la-locul lor, iar predicile clericilor și comunicatele de presă ale Patriarhiei nu mai pot băga mizeria sub covor. A devenit prea evident, păcatele strigă prea mult, oamenii devin din ce în ce mai indignați. Nu te poți preface că nu se întâmplă nimic.

Nu doar slujitorii Bisericii sunt de vină ci și noi credincioșii ortodocși care trăim în societate alături de oameni ce nu-L cunosc pe Dumnezeu și nu cunosc Biserica. Societatea e dezamăgită de Dumnezeu și din cauza mea, pentru că prin faptele mele nu am putut arăta mai mult. Și din cauza ta! și a celorlalți din jurul nostru. Noi, creștinii de astăzi vrem să trăim o viață duhovnicească modernă, fără prea mult efort și înfrânare, un fel de hobby de suflet, sau un fel de sport de weekend.

Mi-am dezamăgit prietenii și-i dezamăgesc în continuare pentru că gândesc lumește, la fel ca și ei, pentru că nu am dragoste mai mult decât arată ei, pentru că nu mă înfrânez așa cum ar trebui, pentru că viața duhovnicească alături de Dumnezeu nu mă arată esențial diferit de ceilalți ci în mare parte la fel. Credința mea în Dumnezeu nu mă face în mod real alt om ci doar parțial, într-o mică măsură, îndeajuns de mică încât să nu convingă.

De ce nu vin tinerii la Biserică astăzi? Pentru că oamenii din Biserică nu arată frumusețea Bisericii în viața lor. Creștinii nu-L arată pe Dumnezeu prin faptele lor.

Noi, creștinii Bisericii Ortodoxe împreună cu slujitorii ei, nu suntem sinceri! Vrem să ne dăm sfinți și înțelepți dar în realitate faptele ne vădesc că suntem plini de păcate iar sfințenia este străină de noi.

Pe mine m-a surprins Părintele Rafiil Noica atunci când a spus că el nu vrea să țină conferințe sau să vorbească în public pentru că nu e îndeajuns de pregătit și nu-și poate lua o asemenea răspundere. Asta e o atitudine de om cu viață sfântă, de om cuviincios care-și vede slăbiciunile și care se smrește înaintea lui Dumnezeu.

Dacă Biserica Ortodoxă Română, prin toți membrii ei, ar fi mai sinceră în atitudinea ei față de societate ar avea mult mai mult de câștigat. Dacă mâine, preotul care și-a cumpărat Masserati și a smintit o țară întreagă, s-ar duce să-l vândă și și-ar cere iertare în fața enoriașilor lui, ar câștiga mult prin atitudinea lui sinceră. Dacă maica stareță care a născut doi gemeni și a scandalizat o țară întreagă ar ieși și ar spune: „Îmi pare tare rău, am greșit, voi ieși din monahism și voi merge în lume să-mi cresc copiii așa cum se cuvine... voi merge să-mi mărturisesc păcatele unui duhovnic... mă iertați...” Dacă unul dintre ierarhii care merg în mașini foarte scumpe ar renunța la luxul unui automobil și ar merge cu tramvaiul, cu autobuzul sau pe jos atunci, așa cum făcea patriarhul Serbiei, vă spun că oamenii l-ar ierta și ar câștiga încredere în cuvântul lui.

Era o întâmplare care este relatată în Proloage în care un episcop căzuse în desfrânare și venind în fața poporului, în biserică, le spune tuturor ce a făcut și cu părere de rău îi anunță că de mâine va pleca și nu va mai fi episcopul lor, nefiind vrednic să poarte această haină a arhieriei. Toți credincioșii, văzând sinceritatea episcopului lor, încep să strige că-l vor înapoi și că îl iartă. Episcopul refuzând de câteva ori, pâna la urmă se înduplecă și le spune că va rămâne episcop doar dacă fiecare din cei din biserică va călca peste el la ieșire din biserică, ca pe un preș, ca pedeapsă pentru ceea ce a făcut.

Oamenii pot fi înțelegători cu neputința umană și chiar cu neputințele slujitorilor, dar doar dacă se smeresc și își cer iertare pentru ce au făcut.

La fel se va raporta societatea și la noi credincioșii Bisericii. Dacă noi arătăm milă și înțelegere față de lume și ei vor arăta înțelegere față de noi. Dacă noi strigăm și acuzăm și ne dăm mari sfinți și judecăm pe oricine greșește atunci și societatea ne va taxa și penaliza la fiecare greșeală.

Revin și spun că avem nevoie de a fi sinceri în comportamentul nostru. Știm foarte bine că viața noastră nu este nici pe departe la nivelul unei vieți sfinte și că avem multe patimi, și din acest motiv cred că ar fi mai bine să ne arătăm în societate ca oameni păcătoși dar dornici de mântuire, ca oameni care știu ce este binele și adevărul dar încă nu au puterea să-l împlinească așa cum ar trebui.

Extremismul înfățișat în credința noastră nu poate decât să dăuneze și să încerce, fără succes, să acopere niște lacune mari ale vieții noastre duhovnicești. Creștinul este un om delicat, blând și smerit cu inima. Delicatețea și harul din sufletul unui creștin va convinge pe ceilalți că Biserica este Împărăția lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi ar trebui să simtă în inima lui ceea ce zice apostolul Pavel: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.” (1 Timotei 1, 15)

Știți de ce preferă unii oameni mai mult lumea decât viața în Biserică?

Pentru că adesea lumea este mai sinceră în fuga ei după plăcere, decât creștinii și clericii în căutarea mântuirii. Iar oamenii din afara Bisericii sunt mai râvnitori în a căuta plăcerile lumii decât noi creștinii în a-L căuta pe Dumnezeu.

E mai plăcută o atitudine sinceră și nefățarnică față de păcat, decât o atitudine mincinoasă față de Dumnezeu, la fel cum e mai plăcut Domnului un păcătos care se smerește decât un drept care se mândrește.

Eu nu sunt sincer cu viața mea duhovnicească... adică nu sunt destul de serios și din acest motiv mă mint singur, mă îndreptățesc și mă conving că merge și așa. Presa țipă și denigrează Biserica pentru că în adâncul inimii noastre toți știm că nu merge și așa iar la judecată Dumnezeu nu va tolera fățarnici și vicleni, ci oameni cumsecade, cinstiți și sinceri în ceea ce au făcut...

DOAMNE AJUTA..

"Mulţumesc, Multmilostivă Maică pentru dragostea Ta pe care mi-ai oferit-o mie, nevrednicei. Nu sunt cuvinte care ar putea descrie bunătatea Ta cea fără de margini. A fost de ajuns o singură rugăciune către Tine, ca Tu în aceeaşi clipă să-mi umpli sufletul de nepământească bucurie. L-am reîntâlnit pe Fiul Tău în inima mea, dar m-am apropiat cu sfială, aproape că n-am îndrăznit să-mi ridic ochii mei către El din pricina păcatelor, căci El e Preaînalt, iar eu zac în prăpastia greșalelor. L-am regăsit după o lungă despărţire, ne despărţea un zid, zidul păcatelor mele. Atunci am înţeles că viaţa departe de Dumnezeu e cel mai adevărat iad.

Dar am înţeles că toate le îngăduie Fiul Tău cu un scop.

Deci, şi căderile au rostul lor. Această lungă despărţire m-a ajutat să dobândesc o rază de smerenie, căci, recunosc, prea mă mândream până atunci. Şi am înţeles că trebuie să-I mulţumim Domnului chiar şi pentru căderi şi, ridicându-ne, să mergem mai departe.

O, Măicuţă! Cât de bucuroasă sunt că nu cauţi la păcatele mele, oricât de multe ar fi ele, ci mi-ai dat mereu daruri nenumărate, peste măsură aşteptărilor mele.

Preacurată Fecioară, învaţă-mă să-Ţi mulţumesc după cuviinţă pentru iubirea şi purtarea Ta de grijă. Azi m-am reîntors la Fiul Tău Preascump şi, căzând la picioarele Lui, n-am spus nimic, n-am îndrăznit. Numai El ştie ce a răbdat pentru păcatele mele, ştiu că L-am supărat, de aceea nu i-am vorbit.

Ci,Te rog pe Tine, Fecioară Maria căci fiind Maica Lui Preaiubită, întru toate Te ascultă: roagă-L, pentru mine, să mă ierte; să ridice sarcina păcatelor mele şi să se sălăşluiască în inima mea, să o lumineze cu lumina Sa dumnezeiască.

Odată ce L-am găsit pe Iisus, nu vreau să-L mai pierd. Măicuţă, vreau să mă schimb, să devin alt om, mai bun. Vreau să trăiesc în lumina lui Iisus pururi, şi să-L am în inima oricând, oriunde.

Măicuţă, nu mă lăsa!"..

DOAMNE AJUTA,..

Mă numesc Milioara Avarvarei şi Dumnezeu mi-a rânduit să fiu soţie de preot. În acest articol, vreau să mărturisesc tuturor cât bine poate face Sfântul Nectarie, în orice lucru cât de mărunt. La noi în casă, până acum Sfântul Nectarie a făcut două minuni:

Eu cu soţul meu ne doream tare mult măcar încă un copil (avem doi copii minunaţi de 15 şi respectiv 12 ani pe care-i cheamă Maria şi Ciprian) deoarece prin fiecare copil Dumnezeu ne dă un dar.

Din rânduiala lui Dumnezeu, finii noştrii de la Alba, care sunt foarte credincioşi ne-au dat şi nouă o părticică din moaştele Sfântului Nectarie; aşa am ajuns să-l cunoaştem. Am citit cartea cu viaţa Sfântului Nectarie şi am început să ne rugăm lui, împreună cu cei doi copii, care îl au pe acest minunat sfânt, prieten minunat şi bunic care îi înţelege în toate problemele lor.

Ne-am hotărât să mergem şi la mănăstirea Sfânta Treime de pe insula Eghina, să ne rugăm şi noi la racla sfintelor sale moaşte. Am ajuns în Eghina în data 2 februarie 2010. Acolo ne-am rugat sfântului cu credinţa să ne dăruiască un copil şi i-am promis că îi vom pune numele Nectarie/Nectaria. Principalul motiv pentru care ne-am dus în Eghina a fost să-i cerem Sfântului să-l vindece pe soţul meu (Părintele Dumitru) de hepatită C; pe care am descoperit-o cu 6 luni înainte - în iulie 2010.

Nu pot să vă spun în cuvinte ce am simţit acolo la Mănăstirea Sfântului. Prima minune pe care a făcut-o Sfântul cu noi a fost acolo în Eghina. Când am coborât de la mănăstire ploua torenţial şi a trebuit să chemăm două taxiuri să ne ducă la feribot (eram 6 persoane, 3 preoţi cu preotesele); noi ştiam că feribotul pleacă abia peste o oră deoarece aşa citisem pe programul afişat în port şi aveam timp destul la dispoziţie să ajungem. Din vorbă în vorbă, soţul care ştie engleză a vorbit cu şoferul taxiului nostru şi i-a spus că mergem la feribotul care pleacă peste o oră. Șoferul când a auzit a pus mâna pe telefon şi l-a sunat pe un prieten de-al lui de pe feribot şi l-a rugat să ne aştepte 5 minute până ce ajungem şi noi; am tras concluzia că orarul afişat a fost greşit şi din rânduiala Sfântului Nectarie am ajuns şi noi la timp, altfel mai trebuia să stăm pe ploaie şi frig încă 4-5 ore până la următoarea cursă.

În prima lună după Postul Paştelui, Dumnezeu, prin mijlocirea Sfântului Nectarie, mi-a rânduit să rămân însărcinată. Acum sunt în luna a 9-a şi aştept din clipa în clipă să-l nasc pe Nectarie (aşa mi s-a spus la ecograf, că este băiat). În ceea ce priveşte boala soţului meu, pot să vă mărturisesc că i s-a aprobat tratamentul cu Interferon iar după 3 luni de tratament i-a ieşit viremia nedetectabilă. Dumnezeu şi Sfinţii lui lucrează prin oameni. Să aveţi nădejde că orice veţi cere de la Sfântul Nectarie cu credinţa se va împlini. Noi recunoaştem că suntem nevrednici de toate darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin mijlocirea Preacuratei Macii Sale şi a Sfântului Nectarie.

Slavă Ţie Doamne , Slavă Ţie !..

DOAMNE AJUTA..

Pentru mine Boboteaza e o sărbătoare specială, şi o aştept altfel decât celelalte sărbători din an. Botezul Domnului în Iordan împreună cu Naşterea Lui se sărbătoresc într-un cadru natural aparte, de parcă natura s-ar pregăti şi ea special să întâmpine aceste două mari praznice. Ce mă fascinează cel mai mult la această sărbătoare este apa. Nu ştiu cum am ajuns să-mi placă aşa de mult, că până şi lucrarea mea de licenţă de la Facultatea de Teologie a avut tema: "NATURA ŞI SEMNIFICAŢIA APEI. PERSPECTIVĂ TEOLOGICĂ ŞI ŞTIINŢIFICĂ".

Apa este elementul esenţial al vieţii pe pământ şi în tot universul. Apa stă la temelia întregii creaţii ca principiu fundamental. Apa dă viaţă, apa hrăneşte, apa curăţă, apa dizolvă, apa răceşte, apa încălzeşte, apa se evaporă, apa îngheaţă, apa sfinţeşte, apa luminează, apa e unită încă de la începutul creaţiei cu Duhul Sfânt.

Toate aspectele vieţii noastre sunt dominate în mod covârşitor de prezenţa apei, pentru că apa este cea care mereu înnoieşte, mereu pune “început bun” pentru ca in final să ne ducă către Cel fără de început.

Apa este prezentă în tot, de la cel mai mic pâna la cel mai mare, de la oceane pâna la cea mai mică celulă, de la oameni pâna la furnici, de la ierburi pâna la cei mai mari copaci, de la pietre pâna la zgârie nori. Apa este determinantă pentru climă şi pentru întreaga societate.

Toată economia lumii depinde de apă pâna la cel mai mic detaliu. Orice linie de producţie pentru orice se crează în lumea această are nevoie de apă. Fără apă n-am putea construi case, n-ar mai zbura avionele, n-ar mai circula maşinile, n-am mai avea curent electric, şi fără curent electric n-am avea nimic din ce este tehnologia astăzi. Structura chimică a apei şi felul în care ea se combină cu celelalte substanţe la diferite temperaturi şi presiuni o arată ca fiind lichidul universal, laitmotivul întregii creaţii, baza pe care s-a construit totul şi pe care exista astăzi totul.

Fără apă am trăi toţi în murdărie, am muri nesuportând necuraţia care ne-ar înconjura. Corpul uman este compus în mare parte din apă. Aproximativ 85% din creierul nostru, 80% din sânge şi 70% din muşchi noştii sunt apă. Fiecare celulă din corpul nostru are nevoie de apă pentru a trăi. Apa este un nutrient necesar implicat în toate funcţiile corpului.

Pe cât de simplă pare această substanţă pe atât de atipică este în comparaţie cu celelalte substanţe chimice. Caracteristicile ei fizico-chimice arată minunăţia creaţiei şi trimite cu gândul către un Creator, către un Dumnezeu iubitor care se-ngrijeşte întru toate de ale Sale. Martin Chaplin abordează structura chimică a apei pe site-ul său în mod ştiinţific ş foarte detaliat. Este fascinant ce veti găsi pe acest site... O moleculă de apă este de o complexitate incredibilă.

Nu întâmplător Biserica a ales ca substanţă de sfinţire, de împărtăşire a harului lui Dumnezeu chiar apa. Aspectele ştiinţifice şi teologice legate de apă se întretaie minunat şi creează de fapt imaginea completă asupra uneia dintre marile minuni ale lumii: apa.

Apa ca mediu de viaţă şi ca substanţă fără de care nimic nu poate exista trimite cu gândul la energiile necreate ale lui Dumnezeu care sunt prezente în toată creaţia, şi fără de care nimic n-ar avea viaţa sau ar exista.

Într-o lume din ce în ce mai secularizată şi în care argumentele ştiinţifice par la prima vedere mai credibile, abordarea apei din perspectivă ştiinţifică şi teologică poate deschide mintea noastră spre o înţelegere mult mai profundă a creaţiei şi a lucrării lui Dumnezeu în lume.

Botezarea Domnului nostru Iisus Hristos în Iordan de către Ioan este de fapt sfinţirea Iordanului. Datorită circuitului complex şi complet al apei prin natură Iordanul prin apele sale a sfinţit şi celelalte ape cu care s-a unit la suprafaţă, pe sub pământ, sau prin evaporare. Sfinţirea Iordanului a dus de fapt la sfinţirea întregii lumi: s-au sfinţit apele oceanelor, apele mărilor, ale râurilor, izvoarelor, lacurilor; s-a sfinţit pământul prin care trece şi se filtrează apa, s-a sfinţit cerul prin norii evaporaţi din mări şi oceane; s-au sfinţit plantele care au tras apă din pământ, s-au sfinţit animalele care au băut apă din mediu lor, s-au sfinţit oamenii care s-au atins de ape fiecare la casa lui.

Intrarea Domnului Hristos în Iordan este de fapt sfinţirea întregului univers, sfinţirea creaţiei.

Asta mă fascinează ! caracterul universal al sărbătorilor Bisericii, şi efecte globale ale harului lui Dumnezeu care porneşte din altar către oameni, din Biserici către lume...

DOAMNE AJUTA...

Astazi ne-a sosit noua tuturor vreme de praznic si ceata sfintilor cu noi se aduna, si ingerii cu oamenii impreuna-praznuiesc.

Astazi, harul Sfantului Duh, in chip de porumbel, peste ape se pogoara.

Astazi, Soarele cel neapus a rasarit, si lumea cu lumina Domnului se lumineaza.

Astazi, luna cu raze luminoase lumineaza pamantul.

Astazi, stelele cele luminoase, cu lumina stralucirii lor, lumea infrumuseteaza.

Astazi, norii roureaza din cer omenirii ploaia dreptatii.

Astazi, Cel nefacut, de buna-voia Sa, este atins cu mana de catre faptura Sa.

Astazi, Proorocul si inaintemergatorul se apropie de Stapanul si cu frica sta inaintea Lui, vazand pogorarea lui Dumnezeu la noi.

Astazi, apele Iordanului se prefac in vindecari, cu venirea Domnului.

Astazi. toata faptura se adapa cu curgeri tainice. Astazi, pacatele oamenilor se curatesc in apele Iordanului.

Astazi, raiul s-a deschis oamenilor si Soarele dreptatii ne lumineaza noua.

Astazi, apa cea amara, care era in vremea lui Moise, se preface in dulceata poporului. cu venirea Domnului.

Astazi, ne-am izbavit de plansul cel vechi si ca un Israel nou ne-am mantuit.

Astazi, ne-am izbavit de intuneric si cu lumina cunostintei de Dumnezeu ne-am luminat.

Astazi, intunericul lumii se risipeste cu aratarea Dumnezeului nostru. Astazi, toata faptura se lumineaza de sus ca o faclie.

Astazi, inselaciunea se surpa si cale de mantuire ne lucreaza noua venirea Stapanului. Astazi, cele de sus cu cele de jos impreuna-praznu-iesc. si cele de jos cu cele de sus impreuna-vorbesc.

Astazi, obstea cea sfintita si mult vestila a ortodocsilor se bucura.

Astazi. Stapanul merge la Botez. ca sa ridice firea omeneasca la inaltime. Astazi, Cel nepleeat Se pleaca robului Sau ca sa ne libereze pe noi din robie.

Astazi, imparatia cerurilor am dobandit, iar imparatia Domnului nu are sfarsit.

Astazi, pamantul si marca si-au impartit bucuria lumii si lumea s-a umplut de veselie.

Te-au vazut apele, Dumnezeule, Te-au vazut apele si s-au temut. Iordanul s-a intors inapoi, vazand Focul Dumnezeirii pogorandu-Se trupeste si intrand intr-insul. Iordanul s-a intors inapoi, vazand pe Sfantul Duh in chip de porumbel pogorandu-Se si zburand imprejurul Tau. Iordanul s-a intors inapoi, vazand pe Cel nevazut in chip vazut, pe Facatorul intrupat, pe Stapanul in chip de rob. Iordanul s-a intors inapoi si muntii au saltat vazand pe Dumnezeu intrupat; iar norii au dat glas mirandu-se de Cel ce a venit. Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, praznuire stapaneasca vazand astazi in Iordan si pe Cel ce moartea neascultarii si boldul inselaciunii si legatura iadului in Iordan a afundat si a daruit lumii Botezul mantuirii. Pentru aceasta si eu, pacatosul si nevrednicul slujitorul Tau, marturisind slavitele tale minuni, de frica fiind cuprins, cu umilinta strig catre Tine:

Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale, si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale...

(Rugaciunea la slujba sfintirii aghiasmei cele mari - Molitfelnic)..

DOAMNE AJUTA..

Acum aproape doi ani am rezervat pe Wordpress un blog dedicat Sfântului Siluan Athonitul, în idee ca în scurt timp să ne apucăm să lucrăm la el, să postăm articole din scrierile sfântului și întâmplări din viața sa.  A trecut vremea și n-am mai putut face mare lucru. Ne-am aglomerat și ne-am dat seama că nu vom putea face niciodată singuri acest blog pentru ca timpul nu este niciodată de ajuns.

Totuși, când am deschis site-ul asociației ”Ortodoxia Tinerilor” ne-a luminat Dumnezeu și am propus ca job de voluntariat: administrator pentru blogul Sfântului Siluan Athonitul. În scurt timp am primit un email de la Alexandru Comănescu, un tânăr programator din București, care își arăta disponibilitatea de a a lucra la acest blog. I l-am încredințat cu bucurie și în aproximativ două luni Alex a pus blogul "pe picioare".

Astăzi avem bucuria să vă anunțăm că blogul închinat Sfântului Siluan Athonitul este funcțional, are deja 50 de articole postate și este în curs de dezvoltare. Alex postează săptămânal articole din scrierile Sfântului Siluan.

Ce să vă spun? Blogul e simplu și frumos, la fel ca Sfântul Siluan. Titlurile articolelor și fotografiile te fac parcă să rămâi pe site și să nu mai pleci. Scrierile sfântului sunt o gură de aer curat duhovnicesc în lumea noastră în care mireasma urât mirositoare a păcatului ne amorțește conștiințele tuturor.

Adresa blogului este: http://siluanathonitul.wordpress.com/

De acum înainte veți găsi ultimele articole postate pe acest blog și în partea de jos (footer-ul) site-ului nostru.

Dumnezeu sa vă ocrotească și Sfântul Siluan Athonitul să vă învețe iubirea de oameni și de Dumnezeu!...

 DOAMNE AJUTA....

Prinsă cândva în lanţurile distracţiei, am păşit cu paşi repezi spre marea de păcate. Am sărit precum delfinul din păcat în păcat şi am ajuns la cascada deznădejdii, de ale cărei vârtejuri m-am lăsat purtată. Intoxicată până la saturaţie "de efectele păcatelor" am ajuns la delirul morţii iar de la starea de vis la starea de veghe a fost doar un  pas... pe care l-am facut fără a privi în urmă la mama răvăşită de durere, la 2 bunici ale caror bătrâneţi ar fi devenit cenuşii.

Din fericire pentru mine îngeraşul meu păzitor nu m-a părăsit nicio clipă şi pentru strigătele lui disperate Dumnezeu a întins către mine mâna Sa şi mi-a dat încă o şansă la viaţă. Mi-a adus pe Fiul Său în viaţa mea şi m-a înconjurat de oameni de la care am avut de învăţat. Din păcate, am constat că, deşi aveam vârsta de 18 an,i pe calea credinţei eram precum un bebeluş, mergeam 2 paşi şi cădeam, însă cu răbdarea, curajul şi autoritatea plină de blândeţe a unor părinţi duhovniceşti  am păşit apăsat şi cu încredere.

Anul acesta se împlinesc 8 ani de când cred şi Îl mărturisesc pe Hristos însă acest lucru nu ar fi fost posibil fără ajutorul unor oameni minunaţi pe care vreau să-i nominalizez.

Îi mulţumesc din tot sufletul ÎPS Teofan Savu pentru binecuvântările pline de căldură şi predicile pline de învăţăminte, PS Nicodim Nicolaescu pentru sfaturile pe care ni le-a dat mereu, Părinţilor mei duhovnici Ilarie Măciucă şi Viorel Vlăducu, prietenilor mei Ionut Gândac, Alexandru şi Răzvan care mi-au fost aproape în tot acest timp şi de care am nevoie în continuare.

Le mulţumesc prietenor mele Andreea şi Andreiutza care are probleme la un picioruş (de la ea am învăţat ca daca Dumnezeu îmi este alături totul este posibil şi că nimic rău nu mi se poate întâmpla), Anca Oana şi Oana de la Cluj de la care am avut multe lucruri de invăţat şi îî mulţumesc şi Violetei de la Cernavodă pentru că nu mă lasă să cad într-o nouă deznădejde.

Cum ultimii sunt cei dintâi, le mulţumesc celor de la Ortodoxia Tinerilor pentru că ne-au dat şansa să ne împrietenim şi să fim o mare şi adevărată familie. Dumnezeu să va ajute şi să vă apere de ispite şi suferinţe!

P.S Vreau să mulţumesc şi părintelui Ciprian Mocanu pentru faptul că mi-a arătat că m-am înşelat în privinţa dânsului şi am înţeles că este o persoană deosebită şi merită să fie respectată şi ascultată...

DOAMNE AJUTA..

Stăteam aseară și discutam cu Dan și un prieten bun de al nostru la o masă într-un restaurant. Pe televizorul din fața noastră rulau știri, în genul celor cu titlu, text şi poză dar fără sonor. Într-una din ele se spunea că: „Natalia Oreiro, însărcinată în opt luni, a pozat nud pentru o campanie Greenpeace, care are ca scop salvarea pădurilor.”

Eu îl fac atent repede pe Dan și îi spun să citească știrea. El îmi spune: „Dar de Victoria Beckham n-ai auzit că a pozat goală și a donat banii copiilor bolnavi de cancer?”

Citind pe net aflu că de fapt Victoria n-a vrut să pozele goală dar a fost înduplecată de faptul că ședința foto va avea un scop caritabil.

Bun, la prima vedere ai spune că scopul scuză mijloacele, dar de fapt nu este așa. Natalia Oreiro și Victoria Beckham zidesc pe o parte și dărâmă pe alta, ajută pe unii și le fac rău altora.

Dar poate unii ar spune: „Dar până la urmă ce poate fi așa de rău că au pozat nud și au apărut pe coperta unei reviste. Fotografiile sunt artistice, poziția corpului nu e una vulgară ca în filmele porno ci e normală... e până la urmă o poză decentă. Și în plus de asta au și ajutat copiii bolnavi de cancer și pădurile virgine din nu-știu-ce zonă a lumii.”

Ce efecte negative poate avea apariția unei vedete care pozează nud, având în vedere că societatea noastră e plină la refuz de imagini sexuale explicite iar pornografia e accesibilă oricui, gratis, la câteva click-uri? Ce rău poate să mai facă o fotografie în plus?

Mi-aduc aminte de o actriță de filme porno care spunea că pornografia e un rezultat al gândirii bărbaților. Ei sunt de vină pentru apariția acestei industrii. Am stat și m-am gândit și mi-am dat seama că are mare dreptate. Mă uit la mine și la soția mea și la cei din jurul meu și îmi dau seama că femeile văd relația cu un bărbat altfel decât o vedem noi bărbații.

Și femeile sunt de vină că participă de bună voie la această industrie, dar cred că ele sunt doar victime colaterale ale gândirii bărbaților. Femeile văd altfel relațiile intime decât bărbații.

Văd atât de multe adolescente cărora le place să apară în pictoriale, în poziții atrăgătoare. E plin internetul de fete care se lasă fotografiate în costume de baie, chiar și dezbrăcate.... Dar oare pentru ce? Vara, când e foarte cald și toată lumea se îmbracă mai sumar, văd fete cu fuste scurte, cu bluze și pantaloni mulați, cu îmbrăcăminte chiar vulgară, și mă întreb: „Ce gândesc aceste fete? Ce fel de oameni sunt? De ce se afișează așa pe stradă?”

Răspunsul e simplu: vor atenție. Fetele se îmbracă provocator/vulgar pentru că vor să atragă ochii bărbaților din jur, vor să fie apreciate... De fapt fetele vor tandrețe, afecțiune, vorbe dulci... vor de fapt iubire. Femeile sunt mult mai delicate și mai sensibile decât bărbații. Ochii bărbaților de pe stradă fug repede pe trupul femeilor din jur, pe când ochii femeilor văd altceva, percep altfel realitatea, se uită mai degrabă la chipul unui bărbat, la hainele lui, la gesturile lui.

Bărbații sunt mai carnali, mai lumești, mai ispitiți de pofta trupească. Bărbații văd în femei o sursă de plăcere, o bucată de carne care să îi satisfacă cum vor ei și apoi să plece. Bărbații sunt cei care forțează nota în relațiile intime... ei vor mai mult... mai altfel... Din cauza lor apar perversiunile sexuale, sexul oral și anal, și toate celelalte urâciuni ale lumii. În special bărbații sunt cei care nu se mai satură de plăcere. Mâncarea multă, băutura și mândria îi aprinde ușor spre desfrânare și îi fac să poftească și alte femei decât pe a lor. Pornografia este o întrupare în lumea reală a fanteziilor sexuale din mințile bărbaților. Și când spun ”pornografie” nu mă refer doar la filmele porno ci la toate imaginile cu tentă sexuală din reviste, ziare, internet, tv, reclame outdoor și indoor, etc.

Promovarea acerbă a sexualității în toate aspectele vieții noastre este susținută în mare parte de bărbați și de gândurile lor indecente. Este simplu să-ți dai seama de aceasta din reclamele, pictorialele cu tentă sexuală în care de cele mai multe ori femeia este factorul excitant.

Poate, atunci când o femeie apare goală pe coperta unei reviste, se așteaptă ca bărbații care o vor vedea să spună: „vai ce femeie frumoasă este!”. De fapt bărbații gândesc altfel: „Vai ce bună e asta!....”

Femeile își expun trupul în societate pentru a primi afecțiune din partea bărbaților dar de fapt primesc cu totul altceva: carnalitate, superficialitate și în final dispreț. Femeile își dezgolesc parțial sau total trupul în societate pentru a fi apreciate și ca persoane, nu doar pentru trup, dar bărbații văd ceea ce vor ei și ceea ce li se oferă (trupul).

Pe lângă ajutorul pe care l-ar oferit copiilor bolnavi de cancer, Victoria Beckham nu știe poate, că vor fi adolescenți sau chiar copiii de 8-9 ani care se vor masturba uitându-se la imaginile ei din acea revistă. Victoria Beckham și Natalia Oreiro nu conștientizează că pe lângă binele mic pe care l-au făcut, în spate se declanșează un șir lung de efecte colaterale negative. Femeile care apar goale dau apă la moară bărbaților, le măresc pofta și le întrețin fanteziile, și pas cu pas contribuie la destrămarea familiilor, pentru că bărbatul e din ce în ce mai nemulțumit de femeia lui. Industria pornografică induce foarte direct ideea că poți face sex oricând cu oricine, fără nicio responsabilitate, fară nicio implicare emoțională. Industria pornografică strică mințile a sute de mii de copii și adolescenți, făcându-i să nu mai vadă bucuria familiei și frumusețea unei iubiri curate între soț și soție.

Femeile care pozează provocator sau nud sunt indirect răspunzătoare de miile de divorțuri și avorturi care au loc în fiecare zi în lume.

Copiii stricați astăzi de patima pornografiei vor fi întemeietorii familiilor de mâine. Ce fel credeți că va vedea familia și pe soția sa un tânăr care s-a masturbat ani de zile și și-a întinat mintea cu fel de fel de perversiuni? Ce fel își va vedea colegele de muncă un tânăr care de la 12 ani vede filme porno downlodate de pe net gratis? Vă zic eu cum: se va imagina cu ele în fel de fel de poziții sexuale... Cum mai poți vorbi de loialitate în căsătorie când ani de zile ai văzut în filme că bărbații fac sex cu cine prind în jurul lor? Câți copiii credeți că vor un soț și o soție crescuți cu mentalitatea că sexul înseamnă de fapt obținerea plăcerii cu orice preț?

Indecența, chiar și la cel mai mic nivel, crează indecență și sporește și mai mult pofta trupească. Satisfacerea poftei atrage după sine dorința de a obține o plăcere și mai mare. Satisfacerea acestei noi plăceri deschide un nou drum gândurilor indecente, ajungându-se până la urmă la obținerea plăcerii chiar cu prețul durerii, deci ajungându-se până la urmă perversiuni. Perversiunile nasc noi perversiuni și tot așa... Omul înaintează în rău cu aceeași ardoare cu care o face când înaintează în bine, fiind întunecat de patimă, de plăcere.

În urma acestor argumente, apare întrebarea: De ce e păcat să ai relații intime înainte de căsătorie?

Pentru că relațiile intime în afara căsătoriei sporesc și mai mult cercul acesta vicios al indecenței și contribuie la susținerea acestei industrii pornografice. Dacă fiecare bărbat s-ar mulțumi cu femeia lui ce sens ar mai avea revistele cu femei goale, filmele pentru adulți, femeile dezbrăcate din reclame sau de pe stradă, etc? Dar toate se întâmplă anapoda pentru că noi lăsăm mereu o portiță deschisă în mintea noastră, poftind mereu femeia aproapelui...

Dacă întreaga societate ar fi condamnat relațiile intime înainte de căsătorie industria pornografiei nici n-ar fi existat.

Când Biserica susține că relațiile intime sunt un păcat și afectează grav societatea, oamenii sar în sus și strigă: „Biserica e învechită, ridigă...a rămas cu ale ei... nu se adaptează de loc lumii în care trăiește”.

Nu e nicio problemă, vom percepe toți pe pielea noastră consecințele relațiilor intime în afara căsătoriei. Trăim cu toții în acest cerc vicios al indecenței... și fiecare în inima lui va simți pe viitor, prin experienţele vieții, efectele negative ale desfrânării. Nu vrem s-o auzim din gura Bisericii, o vom auzi din gura medicilor și a sociologilor: vagabondajul sexual deteriorează din ce în ce mai mult societatea în care trăim. Nu vrem s-o auzim nici din gura medicilor și a sociologilor? Vom simți pe pielea noastră și a copiilor noștri frustrările, decepțiile in familie, bolile sexuale și câte și mai câte.

Vom ieși din acest cerc vicios al indecenței doar când vom conștientiza că păcătuim și cînd vom cere iertare lui Dumnezeu. Ieșim din mâinile celui rău atunci când ne mărturisim păcatele desfrânării unui duhovnic și începem să trăim curat și bineplăcut lui Dumnezeu.

Domnul să vă ocrotească!...

                          DOAMNE AJUTA,,..

“Sunt vremuri, şi împrejurări în toate vremurile, când spunând adevărul şi propovăduind îndreptarea îţi poţi pune viaţa în primejdie de moarte. Aşa s-au întâmplat lucrurile în zilele lui Ioan Botezătorul şi a lui Irod şi aşa s-a întâmplat în zilele Sfântului Ioan Gură de Aur şi a împărătesei Eudoxia, fiindcă Ioan cerea dreptul văduvei împotriva împărătesei. Sfântul Ioan Gură de Aur a zis odată, apărând văduva, cuvintele acestea: “iarăşi se tulbură Irodiada, iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan“. Pentru curajul său de a apăra săracul împotriva bogatului Sfântul Ioan a trebuit să ia calea exilului, prigonit de împărăteasă, până când, sfârşit de puteri, a murit pe drum. Iar Eudoxia era ariană.

Un creştinism fără recunoaşterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu şi stăpân al lumii nu-ţi obligă viaţa la a o face mai curată. Iar cu cât viaţa se face mai necurată cu atât te întuneci dinspre Dumnezeu, până la a-L tăgădui cu totul şi a I te face vrăjmaş declarat. Viaţa trăită fără grijă, numai pământeşte, la asta te duce.

Spre o atare stăvilire a răutăţii a trimis Dumnezeu pe Sfinţii Trei Ierarhi. Ei sunt sarea care opreşte firea omului de a se împuţi cu totul. E de la sine înţeles că firea omenească, povârnită spre păcat, tocmai de aceea nu-i prea poate suferi. Dar lor nu le pasă că nu-s pe placul lumii. În ei arde luminos înainte misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu, de a fi sare făpturii şi martorii lui Dumnezeu între oameni. Ca să scurtez vorba, aleg din viaţa Sfântului Vasile câteva momente de mare înălţime morală prin care se dovedeşte a fi cu adevărat mare dascăl al lumii şi ierarh. Era prin anul 372 când însuşi împăratul Valent a mers în Cezareea Capadociei unde păstorea Sfântul Vasile cu gând să-l abată de la dreapta credinţă la arianism. Sfântul Vasile i-a răspuns liniştit şi cuviincios că ţine credinţa pe care au mărturisit-o Sfinţii Părinţi la Niceea (325) şi că nimeni nu are putere să dea altă mărturisire de credinţă peste aceea. Primind un atare răspuns împăratul Valens căuta pricina ca să-l exileze pe Sfântul Vasile ştiin că numai el susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că dacă n-ar fi el pe ceilalţi uşor i-ar putea câştiga fie prin momeli fie prin înfricoşări.

Împăratul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranţa împăratului) şi pe episcopul Evippius din Galatia care era arian. Pe acesta l-a dus ca să provoace scandalul ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius a vrut să slujească într-o biserică din Cezareea dar Sfântul Vasile nu l-a lăsat până când nu va subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela s-a plâns împăratului care a trimis la Sfântul Vasile pe prefectul pretorienilor ca să-l atragă la arianism iar dacă nu va putea cu binele să-l înfricoşeze cu ameninţări.

“Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului?” – îi zise prefectul. “Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nu văd care este religia împăratului ca să mă împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am şi eu şi credincioşii mei“. Prefectul începu cu ademeniri zicând: “Uite n-ai vrea tu să fii în mărire asemenea împăratului? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa împăratului“. Sfântul Vasile îi răspunse: “Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dacă suntem asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucrează împotriva Lui“. “Dar nu te temi de relele ce pot să vină asupra ta?” – îi zise prefectul. “Eu nu mă tem de rele pentru că ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe decât sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele“. “Dar ştii că împăratul poate să-ţi facă atâta rău cât tu nu vei putea răbda?” “Ce anume ar putea să-mi facă împăratul” – întreabă Sfântul Vasile liniştit? “Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar“. La acestea Sfântul Vasile râse zicând: “Toate acestea împăratul nu mi le poate face. Astfel nu mă poate despuia de averi fiindcă m-am despuiat demult eu însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atât de mult o doresc. Spune deci stăpânului tău, împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de până acum nu mă tem şi nici gând n-am să-i fac lui pe voie împotriva lui Dumnezeu“.

Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: “De către căpetenia acestei Biserici suntem biruiţi: Ameninţărilor este superior, decât cuvintele e mai tare, iar decât ademenirile este mai puternic” (Minis superior est, sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior). Dacă i-am zis: “Niciodată n-am văzut om ca dumneata” ştiţi ce mi-a răspuns? “Poate că niciodată n-ai văzut episcop“!

Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: “Să fie exilat numaidecât!!” Şi însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie. Împăratul crezu că acesta este un semn de sus şi de data aceasta lăsă mânia pentru mai târziu. Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru Sfântul Vasile dar fără de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca-n ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-şi propuse să lase pe arhiepiscopul din Cezareea în pace.

Iată părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi ierarh. Iată ucenic umblând liniştit pe marea înfuriată. Iată stâlp nemişcat de talazuri, iată linişte şi modestie neclintită de vifor, iată om dintre noi străbătând veacurile şi întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai presus de fire, că tot Dumnezeu este la cârma lumii”..

DOAMNE AJUTA..