8 decembrie 2011. O seară obișnuită pentru unii, o seară obișnuită pentru alții. Dar pentru noi, cei câțiva studenți de la tutoriatul preacucernicului Părinte Daniel Benga (care am umplut, până la refuz, biserica ”Cuibul cu Barză” din sectorul 6 al Capitalei), a fost o seară specială. Specială, datorită întâlnirii dăruite de părintele tutore nouă, în prag de prăznuire a Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos, a Întrupării Sale spre salvarea și mântuirea neamului omenesc. O seară deosebită, în care am învățat că noi, tinerii din ziua de astăzi, trebuie să căutăm modele și să ne propunem, cât mai curând posibil, ”idealuri imposibil de atins”.

Și - cel mai important! - să nu uităm de Rugăciune, să ne ridicăm mereu inima către Cel de Sus, pentru că numai Ea, Rugăciunea, te salvează. De la ce? De la orice! De la orice rău! Ca și în cazul deosebiților invitați, domnii Marcel Petrișor si Demostene Andronescu, cărți vii ale istoriei țării noastre, oameni cu un suflet senin și cu o memorie extraordinară, degrab' iertători, care răspândeau, în juru-le, lumină, animând orice suflet răvășit. Și – vă spun sincer! -, deși cu toții obosiți, tot mai aveam puterea să ascultăm, să învățăm.

Parcă ne învăluia o vrajă, pe care nu doream să o rupem, deși timpul alerga..., alerga..., înainta...

Am învățat multe de la distinșii domni invitați, am învățat că trebuie să ne acordăm și libertate, să nu ne sufocăm unul pe altul cu prezența, cu insistența noastră, în toate cele, am învățat ce înseamnă Prietenia: să-ți dai viața, până la urmă, să te aduci jertfă pentru cel aflat lângă tine, în suferință. Căci, oare, cum poate fi calficat gestul preacucernicului Părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, la care a recurs, pentru salvarea colegilor de celulă? Unul dintre ei fiind chiar domnul Marcel Petrișor...

Am învățat, apoi, că omul, fiind om, are căderile lui, însă, din punct de vedere moral, nu trebuie să-i judecăm noi aceste căderi. Trebuie să-l înțelegem, să ne rugăm pentru el. Iar dacă se întâmplă, totuși, ca noi să cădem, trebuie să ne ridicăm prin căință și fapte bune, prin smerenie și curățirea inimii prin gânduri frumosase.

Seara zilei de 8 decembrie 2011? O seară pe care, cu siguranță, nu o voi putea uita prea curând!!!...

Îi mulțumesc, în încheiere, și pe această cale, părintelui meu tutore, Daniel Benga, pentru această întâlnire pe care ne-a oferit-o cu drag. De fapt, numai părintele putea să ne facă o astfel de surpriză! Plăcută, evident!!!

Vă sărut Dreapta, părinte, cu smerenie, și vă mulțumesc încă o dată!

P.S. Îndrăznesc să citez, aici, câteva din versurile semnate de domnul Demostene Andronescu:

 

PREFACEREA


Am cerșit un timp lumină
Pe la uși străine,
Neștiind că luna plină
Prinsă-i toată-n mine.

La răspântiile vieții
Stam cu mâna-ntinsă
Și mă miluiau drumeții
Cu lumina stinsă.

Când și când, câte-o scânteie
De-un nebun zvârlită,
Îmi părea calea lactee
Mie dăruită.

Și treceam așa prin viață,
Miluit de lume,
Ca și ea cătând prin ceață,
Nu știu ce anume.

Dar, odată, pe-nserate,
Obosit de vise,
Am găsit la lume toate
Porțile închise.

Și rămas în noapte-afară
Fără lumânare,
Am privit așa-ntr-o doară-n
Mine ca în zare.

Și am tresărit deodată,
Căci văzui că-n mine
Bezna-i ciuruită toată
Și mijesc lumine.

Am dat zgura la o parte
Cu înfrigurare
Și-n străfundurile-mi moarte
S-a iscat cântare.

Iar prin rana-mi sângerandă,
Ca printr-o spărtură,
A tâșnit o rază blândă
De lumină pură,

Ce-nvelindu-mă în toate,
Mătăsoasă, moale,
A dat vieții mele plate
Sensuri verticale.

De atunci fără-ncetare
Luminez întruna,
Nu fălos ca mândru soare,
Ci sfios ca luna.

Iar când malul se adună
Și-mi astupă vrana,
Mă sleiesc ca pe-o fântână,
Adâncindu-mi rana.

NEBUNUL

(Din volumul de versuri din închisoare Peisaj lăuntric (Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1995),
(dedicat “Generației mele de Don Quijoți striviți de prea marele lor vis”)

”I
Treceam prin viață-așa ca orice om
Și fremătând și eu ca orice pom
Visam să înfloresc, să leg apoi,
Și să rodesc, nu roade prea de soi,
Ci rodul simplu-al omului de rând
Ce crește pe oriunde și oricând
Și care zdrențuit de vânt și ploi
Își trage seva numai din noroi.
Dar într-o zi o pasăre străină
Cu penele brumate de lumină,
Venind de pe tărâmul celălalt,
Roti deasupra mea în zbor înalt
Și poposind în ramurile-mi ciunte
Își smulse-o pană și-ncepu să cânte.
Și cântecul ei sfânt, din alte sfere,
Ecou îndepărtat al altor ere,
Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns
O dată numai, dar a fost de-ajuns.
De-atunci un dor înalt, un dor fierbinte,
Necunoscut de mine inainte,
Îmi stăruie ca un blestem în sânge,
Sufletu-l cântă, inima îl plânge
Și scos din lumea mea, dintr-ale mele
Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele,
Să înfloresc luceferi și să am
Câte un cuib pe fiecare ram,
Dar nu de păsări, ci de îngeri care
Să scoată pui și-apoi spre cer să zboare

II

Din ziua ceea, părăsind grădina,
Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,
M-am răsucit și am întors-o-n sus
S-o-nfig adânc în boltă ca pe-un fus
Și seva pentru rodul ce-l frământ
S-o trag de sus din cer nu din pământ.
Dar ramurile mele învățate
Cu sevă dulce trasă din păcate
N-au rezistat luminii și, pe rând,
Au prins a se usca, iar eu plângând
Am strâns tot verdele pe care-l am
Și l-am îngrămădit pe-un singur ram,
Am pus pe el și frunze și petale
Și-așa, cu celelalte ramuri goale
Îmi pregătesc în trunchiul chinuit
Arome pentru rodu-nchipuit.
În jurul meu, stufoși, ceilalți fârtați
Peste zăplazuri mă privesc mirați,
Dar de-nțeles nu mă-nțelege unul
Și zic foșnind în sinea lor: nebunul.
Nemaigăsind pe coaja mea crăpată
Nici gâze, nici omizi ca altădată,
Mă ocolesc și mierla și lăstunul
Zicând în ciripitul lor: nebunul.

III

Și vântul sur, nomadul, călătorul,
În frunza mea vrând să-și doinească dorul
Și-a destrămat prin crengi uscate fumul
Și-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.
Și prietenii mei buni ce până-acum
Mi-au fost tovarăși nelipsiți de drum
Au dat din cap și, unul câte unul,
M-au părăsit zicând incet: nebunul.
Și când, mișcându-mi singurul meu ram,
Foșnesc din frunzele ce le mai am
Și-ngân sfios o melodie sfântă
Ei, dându-și coate, zic: nebubul cântă.

IV

Iar când omida îndoielii moale
Și duhul deznădejdii-mi dau târcoale,
Foșnesc uscat și sec din ramuri ciunge,
Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.
Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,
Ți s-ar usca și ramuri și tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Și-ai fi de tot comună si banală
Căci cei cuminți n-ar face rod niciunii
De n-ar muri în locul lor nebunii.”

 

Informații despre cei doi distinși invitați puteți afla accesând site-urile următoare:
- http://corortodox.blogspot.com/2010/12/nascut-la-3-decembrie-1927-in-com.html;
- http://www.rostonline.org/rost/apr2007/petrisor-jilava.shtml.

Vă doresc lectură plăcută și... un An Nou în care Bunul Dumnezeu să-Și reverse binecuvântarea cea dulce peste sufletele voastre! 2012 să vă aducă multă-multă pace în suflete și sănătate!..

DOAMNE AJUTA..

Când eram mai mică, stăteam la bloc într-o zonă cu mai mulţi ţigani şi pe majoritatea copiilor îi trimiteau părinţii la cerşit şi îi băteau dacă nu aduceau bani. Printre aceşti copii era un băiat cam de vârsta mea. Mie îmi era milă de el şi de fiecare dată când ieşeam pe afară îi dădeam câte ceva, gândindu-mă că era şi el copil tot ca mine.

Era firav şi slăbuţ şi ne părea foarte rău de el mie şi părinţilor mei. Ceilalţi îl izgoneau, având prejudecăţi. Îmi mulţumea de fiecare dată şi zicea: "Să-ţi ajute Dumnezeu!". Eu pe atunci nu îl cunoscusem pe Dumnezeu, fiind foarte mică şi părinţii mei nepovestindu-mi foarte mult despre religie şi Dumnezeu.

Într-o zi, când veneam de la şcoală împreună cu un coleg, s-au luat nişte ţigani de noi şi atunci a venit Daniel, băiatul căruia îi dădeam de fiecare dată bani şi le-a zis să nu se mai ia de noi, că ei nu ştiu nimic. Şi am trecut liniştiţi. Atunci m-am gândit că pentru câţiva lei pe care i-am dat, acest băiat m-a salvat,să zicem, de la o bătaie sau de la a auzi nişte înjurături.

În ziua de Sfântul Dumitru m-am întâlnit cu el la procesiune şi l-am văzut în general că vine la slujbe la catedrala. Este un băiat credincios şi îl apreciez, căci a dat dovadă de loialitate. Atunci mi-am dat seama cum Dumnezeu nu uita nicio faptă bună sau rea şi îţi dă întotdeauna după faptă şi răsplata. Sper că vă place mica mea poveste

Doamne ajută! Vă doresc un An Nou fericit în care Dumnezeu să vă lumineze fiecare pas şi să vă dea toată dragostea lui...

DOAMNME AJUTA..

“Mucenici la Muntele Athos”, de Arhim. Ghervasie Paraschevopoulos *

“Ne aflăm în epoca în care Bizanţul urmărea unirea Bisericii Ortodoxe Răsăritene cu ereticul papă de la Roma. Şi aceasta pentru că împăratul de atunci al Constantinopolului – Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), aştepta de la papa Urban al IV-lea (1261-1264) să ajute politic Imperiul Bizantin. Cu toate acestea, această încercare a împăratului a întâmpinat o statornică împotrivire din partea patriarhului Iosif I (1267-1275). Dacă în alte situaţii patriarhul era foarte credincios împăratului, în momentul în care împăratul a pus problema unirii, s-a împotrivit “şi a declarat cu jurământ că în nici un caz nu va semna unirea cu ereticul papă”. Niciodată nu va recunoaşte autoritatea papei care este potrivnică Evangheliei, Sfintei Tradiţii şi canoanelor bisericeşti.

Pretenţiile papei în legătură cu unirea erau următoarele: Jurământ de credinţă din partea tuturor clericilor faţă de papă; Catehizarea poporului să se facă în acord cu credinţa papei de la Roma; Cu precădere adaosul “Filioque” în Simbolul Credinţei, adică învăţătura că Sfântul Duh purcede “şi de la Fiul”, iar nu numai de la Tatăl; Papa să fie socotit ca aşezat de Dumnezeu să judece şi să hotărască irevocabil şi fără drept de apel în orice chestiune dogmatică. Fără drept de apel, adică să nu se poată anula sau contramandata (dejuca) orice hotărâre a sa! “Să fie, cu alte cuvinte, autoritate bisericeasă supremă”. Şi cum rămâne cu Sinoadele bisericeşti, locale sau ecumenice?! Ei, acestea trebuie aerisite, deoarece papa a fost – după cum zic catolicii – mai presus şi superior Sinoadelor locale şi ecumenice.

Dumnezeul meu, ce înălţare luciferică!!! Aceleaşi convingeri le nutrea şi succesorul papei Urban al IV-lea, papa Clement al IV-lea (1265-1268). Dar şi urmaşul lui Clement, papa Grigorie al X-lea (1271-1276). Statornic crez al tuturor papilor! Aceleaşi pretenţii! Aproape aceleaşi condiţii pentru unire pe care le ceruse stăruitor şi împăratul. Împotrivirii faţă de unire a patriarhului Iosif I s-au alăturat şi mulţi teologi. Biserica toată. Dar această împotrivire l-a mâniat din cale afară pe împărat. Si într-o aşa măsură, încât a început prigoana.

Pe unii i-a chinuit, pe alţii i-a surghiunit, iar altora le-a confiscat averile. şi un alt lucru: cel mai ieşit din minte dintre toate. Deşi tot poporul Constantinopolului era împotriva unirii cu ereticul papă, împăratul orbit de pizmă, a cerut de la locuitorii oraşului imperial impozitele pe 10 ani în urmă! De ce aceasta? Pentru că împăratul redobândise Constantinopolul de la franci înainte cu 10 ani şi pentru aceasta se considera pe sine ca proprietar al oraşului!

După aceea, delegaţii săi s-au dus la Lyon, în Franţa, unde papa convocase un sinod “unionist” şi de unde aceştia s-au întors cu propunerile de unire ale papei gata semnate. Care erau propunerile pe care le-au semnat? Aceleaşi pe care le-a cerut întotdeauna fiecare papă: adaosul “Filioque” în Simbolul Credinţei, recunoaşterea supremaţiei papei şi dreptul papei de a fi pomenit de către patriarh la Dumnezeiasca Liturghie!

Urmarea? Semnarea acestor pretenţii ale papei a stârnit în poporul ortodox al “Împărătesei cetăţilor” un val de indignare şi revoltă. Aproape toţi s-au împotrivit. Desigur, patriarhul Iosif I pentru că s-a opus pe faţă, a fost izgonit din scaunul patriarhal. Şi atunci?! O, atunci a fost ales patriarh latinocugetătorul Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282)!

Imediat s-au ridicat împotriviri din rândurile clerului şi ale poporului. Împotriviri din partea tuturor ortodocşilor! S-au împotrivit şi s-au remarcat diferite persoane: Evloghia, sora împăratului, Andronic Paleologul, Ioan Paleologul, Manuil Paleologul, toţi trei rude ale împăratului şi viitori împăraţi şi Isaac Raul. Împăratul şi patriarhul au început să-i silească pe toţi spre acceptarea unirii prin cele mai tiranice mijloace. Înfricoşătoare mucenicii: închisori, schingiuiri, orbiri, tăierea limbii, ucideri… Un autor fizic şi moral al acestor mucenicii fără de omenie era şi patriarhul Vekkos!!!

Dar ne-am îndepărtat de subiect! Trebuia totuşi. Nu se putea altfel. Numai aşa putem acum să înţelegem şi prigoana părinţilor de la Sfântul Munte Athos. Când împăratul şi patriarhul au aflat de împotrivirea acestui castru al Ortodoxiei, a Sfântului Munte, şi-au ieşit din fire de mânie. Puse stăpânire pe ei patima oarbă a răzbunării. Auzi colo! Să îndrăznească să se opună rasa călugărească porfirei împărăteşti! Şi alta! Fesul călugăresc al simplilor şi smeriţilor monahi de pe Athos să desconsidere mitra patriarhală! Prigoana aşadar. Prigoană şi împotriva monahilor de la Athos, care dacă s-au dovedit aroganţi şi au considerat trădare unirea cu antihristul papă, n-aveau decât să plătească această împotrivire a lor cu sânge.

Astfel trimişii latinocugetători ai împăratului şi fanaticii latini, înarmaţi cu dispoziţii stricte şi cu o puternică garnizoană, au ajuns la Sfântul Munte şi au început crudele mucenicii şi executări ale stareţilor şi părinţilor “reacţionari”. Sfânta Mănăstire Vatopedi. Oprire a sângelui şi a muceniciei. Când, la propunerea lor de a se alătura unirii toţi monahii, latinocugetătorii au întâmpinat hotărâta lor împotrivire, au început schingiuirile părinţilor. Detaşamentul mulţimii de soldaţi s-a dedat fără nici o ezitare la cele mai neauzite torturi conform cu dispoziţiile pe care le aveau.

Dar viteji părinţi! Pentru credinţa ortodoxă au considerat ca pe o favoare făcută lor a fi supuşi acelei mucenicii fără de omenie. Si cea mai mare cinste pentru ei era să-şi verse sângele pentru Sfânta Ortodoxie. Doisprezece monahi, viteji mărturisitori, eroi şi apărători ai Ortodoxiei, care s-au împotrivit cu mare curaj trădării curatei şi nefalsificatei predanii a Domnului nostru Iisus Hristos, au fost conduşi pe o colină din vecinătatea mănăstirii. Acolo, latinocugetătorii au înălţat o spânzurătoare. Unul câte unul vitejii monahi au fost spânzuraţi după cum o arată icoana zugrăvită în amintirea muceniciei lor.

Luându-şi rămas bun unul de la altul, s-au suit pe eşafod şi de acolo la cer, în dulceaţa şi desfătarea raiului, unde se şi odihnesc sfintele lor suflete. Stareţului i-au rezervat alt chip de mucenicie. Alt fel de moarte. Nu spânzurarea. Cu cât îl vedeau pe bătrânul Eftimie, care deşi fusese martor al atâtor de multe şi de crunte schingiuiri la care fuseseră supuşi monahii săi, continuând să se împotrivească şi să protesteze cu toată tăria sa sufletească împotriva unirii cu ereticul papă, cu atât delegaţii împăratului şi ai papei se umpleau mai mult de mânie. Turbau şi scânteiau de furie. Cum să se răzbune pe el? Ce moarte să-i aleagă? Înaintea mănăstirii era marea. Călăii l-au ridicat, au mânat corabia în larg şi acolo – legat fiind cu lanţuri – l-au înecat în mare. Misiunea lor (!) se sfârşise aici. Urmau acum alte mănăstiri. Plutonul soldaţilor latini şi latinocugetători – reprezentanţi ai împăratului – a poruncit adunarea în Kareia a tuturor monahilor care locuiau în chiliile din împrejurimile Kareii.

Scopul adunării era de a-i obliga pe monahii athoniţi şi pe întâistătătorul lor – pe Sfântul Protos Cosma (n.tr.) – să accepte unirea cu “biserica” papei. Să “cugete latineşte” şi să primească dogmele latine. Totuşi, propunerii unei astfel de trădări s-au împotrivit toţi. Şi Protosul şi monahii. Cu un singur cuvânt şi cu o singură inimă au răspuns că sunt pregătiţi să şi moară muceniceşte pentru credinţa ortodoxă, unica şi adevărata credinţă. În zadar reprezentanţii latinocugetători ai împăratului i-au ameninţat pe monahi cu muncile şi chiar cu moartea, iar pe Protos cu spânzurătoarea. Cu îndrăzneală şi cu hotărârea de a muri muceniceşte au vorbit împotriva unirii cu reprezentanţii papei. Nu se pot împăca – spuneau – lucrurile de neîmpăcat. Poate să se împace Hristos cu Veliar, Hristos cu diavolul? “Ce înţelegere este între Hristos şi Veliar?” (II Cor. 6,15). Nici o împărtăşire nu poate exista între Răsărit şi Apus.

De la Răsărit ne-a venit luminarea, iar de la Apus întunericul. Dialogul a fost considerat de prisos de către latinocugetători. Şi aici, în Kareia, călugării aghioriţi s-au dovedit de neînduplecat. Stânci neclintite. De aceea şi vrăjmaşii Ortodoxiei începuseră muncile. Dar cu cât mai mult monahii erau chinuiţi, cu atât mai mult mărturiseau credinţa ortodoxă cu toată puteea lor. Pentru aceasta li s-a şi hotărât moartea. O moarte cruntă: spânzurarea şi junghierea. Streangul pentru Protosul Sfântului Munte, ieromonahul Cosma, iar decapitarea pentru monahi. S-a înroşit de sânge pământul sfânt al Kareii. În Sfânta Mănăstire a iviriţilor, una din cele mai mari mănăstiri din Sfântul Munte şi cu un număr la fel de mare de monahi, latinii şi latinocugetătorii au întrebuinţat la început toate mijloacele paşnice. Păreau buni şi amabili. Întrebuinţaseră toate posibilităţile lor în vederea unirii cu “biserica” papală: Asta o vrea Dumnezeu. Astfel este voia Lui: “ca toţi să fie una” (Ioan 17,21). Dar nici amabilităţile linguşitoare ale latinocugetătorilor, nici argumentele lor n-au putut să-i ispitească pe părinţii iviriţi. Iviriţii ştiau foarte bine ce înseamnă papa. Cunoşteau istoria.

Cunoşteau câte răutăţi făptuise în anii ce se scurseseră. ştiau că primirea “unirii” înseamnă cea mai mare trădare. O, nu! În nici un caz nu vor primi o astfel de trădare, ce va fi o pată neagră asupra întregii lor vieţi… pe pământ şi în cer. Rezultatul a fost acelaşi ca şi la celelalte mănăstiri athonite. A fost sângele, mucenicia, moartea. Si las’ că doar şi ei sunt creştini!… Ce-au făcut aşadar? Au poruncit garnizoanei de soldaţi ridicarea tuturor călugărilor. Porunca a fost executată imediat şi, desigur, într-un chip neomenos, barbar, sălbatic. Aşa a vrut-o “Sfântul Părinte” de la Roma. “Scopul sfinţeşte mijloacele”. Iar acest mijloc de arestare era permis doar cu scopul unirii. Şi doar ridicarea monahilor?! Nu, ci şi toate celelalte ce aveau să urmeze în continuare. Pe toţi câţi îşi aveau obârşia în Georgia (Iviria) i-au luat ca sclavi în Italia sau, după alţii, i-au surghiunit în Italia. Ceilalţi monahi – părinţi şi fraţi – au fost duşi de garda militară, după cum primise poruncă, la arsanaua mănăstirii Iviron.

Acolo, i-au urcat într-o barcă având porunca explicită de a mâna în larg şi acolo să deschidă nişte orificii în vasul în care se aflau părinţii iviriţi pentru ca aceştia să fie înecaţi. Astfel s-a şi întâmplat. Toţi Sfinţii Cuvioşi Mucenici – Părinţi şi fraţi mărturisitori – din Mănăstirea Iviron au fost înnecaţi în mare şi şi-au dat sufletele lor sfinte Aceluia care a zis prin gura Apostolului şi Evanghelistului Ioan: “Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2,10). În acea zi şi în acea oră îngerii lui Dumnezeu, ţineau cununi după numărul mucenicilor şi mărturisitorilor Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, Bisericii Ortodoxe. Pomenirea lor se săvârşeşte pe 13 mai.

În Sfânta Mănăstire Zografu, papistaşii întrebuinţează prima lor armă ca să “ardă” crezul ortodox al părinţilor. Care armă? Arta retorică. Părinţii sunt chemaţi să-l recunoască pe papă cap al Bisericii universale în schimbul a mult aur şi a milei papale. Dar ce replică au dat părinţii la această propunere a latinilor? Replica dată a fost mărturisirea credinţei ortodoxe. Iată răspusul lor: “Şi cine v-a spus că papa al vostru este capul Bisericii? De unde aveţi voi o astfel de învăţătură? La noi Capul Bisericii este Hristos! Mai uşor ne hotărâm să murim decât să cedăm şi să se spurce acest loc sfânt de silnicia şi tirania voastră! Nu deschidem porţile mănăstirii! Plecaţi de aici!” Atunci catolicii papistaşi, ieşindu-şi din fire, întrebuinţară cea de-a doua armă de care au dispus dintotdeauna. Care armă? Rugul, focul. Întotdeauna rugul a fost o armă a papei. Câţi nu au murit pe rug? Reprezentantul lui Hristos – după cum se numeşte papa – această armă o întrebuinţează împotriva tuturor acelora care nu-şi pleacă capul înaintea lui şi nu i se închină. Focul! În foc să se piardă aşadar şi cei douăzeci şi şase de părinţi zografiţi! În foc, ca să ardă! Astfel la curajoasa mărturisire a părinţilor mănăstirii, catolicii papistaşii răspund: “şi prin urmare, dacă tot o vreţi, atunci muriţi!”. Fără să mai piardă timpul, latinii catolici aleargă care mai de care ici şi colo, adună vreascuri şi lemne, alcătuiesc un morman uriaş, dau foc şi îi ard pe părinţii mărturisitori ai Ortodoxiei! Părinţii au preferat să mărturiseasă credinţa ortodoxă şi să moară, decât să trăiască şi să se papistăşească.

Biserica noastră I-a aşezat în ceata Cuvioşilor Mucenici şi cinsteşte pomenirea lor în fiecare an la 22 septembrie. Fraţilor, Nimeni şi niciodată nu va izbuti unirea cu ereticul papă, pentru că unirea înseamnă supunerea faţă de papă cu dezastruoase urmări pentru Ortodoxie şi neamul nostru ortodox. O garanţie sigură pentru integritatea Ortodoxiei de azi şi de mâine constituie cei ce în zilele noastre sunt apărători ai Ortodoxiei “în putere” şi “în lucrare”: poporul nostru ortodox, dar şi castrul Ortodoxiei – acest Sfânt Munte către care întotdeauna cler şi popor au privit ca şi către un scut al Ortodoxiei. Întotdeauna, dar şi astăzi. Nu, în nici un caz nu vor deveni trădători ai Ortodoxiei părinţii de la Sfântul Munte Athos, chiar dacă s-ar şi găsi unul, doi care poate întâmplător vor accepta o astfel de dezastruoasă unire”....

Marmora din Protaton

În afara bisericii Protaton, spre nord, se află o oarecare marmoră, deasupra căreia se spune că latinocugetătorii patriarhului “unionist” Ioan Vekkos I-au decapitat pe Cuvioşii Mucenici din Kareia, care s-au dovedit “antiunionişti” şi au rămas ortodocşi. Se spune că în timpul iernii, atunci când cade zăpada şi acoperă întreaga regiune, pe această marmoră zăpada nu se aşterne deloc, ci se preface în apă şi astfel rămâne întotdeauna curată. (Din “Limonariu athonit” al monahului Vlasie, Editura Frăţiei creştin-ortodoxe “Lydia”, Tesalonic, 1998, p. 151).

Peştera celor afurisiţi

În părţile de răsărit ale ţinutului pustnicesc Vigla şi în hotarele Marii Lavre există o oarecare peşteră pe o latură prăpăstioasă de deasupra mării, care astăzi este şi ea închisă şi zidită cu pietre. Acolo – mai demult – conform tradiţiei ce s-a păstrat, au existat trei cadavre înfiorătoare la arătare şi umflate ca toba ale călugărilor ce au slujit împreună cu latinocugetătorii. Într-o oarecare carte se relatează că monahul Lazăr Dionisiatul, trecând cu barca pe dedesupt, i-a arătat peştera celor afurisiţi vestitul duhovnic şi fericitul părinte Malakis (probabil ieromonahul Malahia) în anul 1922. Cadavrele celor afurisiţi se aflau mai înainte în cimitirul Mănăstirii Marea Lavră, dar din pricina întâmplărilor neplăcute au fost aduse în peştera Viglei. Acolo, deoarece leşinase un oarecare închinător bolnav cu inima când a văzut stârvurile celor afurisiţi, Marea Lavră a fost obligată să închidă peştera. (Din aceeaşi carte, pp. 137-138)..

DOAMNE AJUTA..

Sfântă Iuliana din Lazarevo, chivot al milosteniei şi reazem al familiilor credincioase, plecând genunchii la rugăciune cădem către tine şi te rugăm: vezi necazurile care ne apasă, vezi furtuna care s-a ridicat asupra noastră. Nu ne lăsa, sfântă a lui Dumnezeu. Vino în ajutorul nostru degrabă, aşa cum şi Sfântul Nicolae a venit în ajutorul tău când erai înconjurată de diavoli. Nu pregeta, sfântă, să arăţi puterea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu pentru mângâierea celor neputincioşi.

Vino, Sfântă Iuliana, vino şi stai lângă inimile noastre apăsate de durere şi de tulburare. Roagă-te să ne întărim credinţa, să părăsim păcatele şi să punem început bun mântuirii. Arată-te păzitoare a curăţiei şi iubirii celor căsătoriţi, îndrumătoare a copiilor şi a tinerilor. Fii mângâietoare a orfanilor şi a celor întristaţi şi grabnică tămăduitoare a celor bolnavi, aşa cum ai fost şi celor care au primit de la tine ajutor minunat în rugăciunile lor.

Ai grijă de toţi creştinii, de copii, de părinţii lor, de toţi monahii şi monahiile, de toţi preoţii şi ierarhii. Roagă-te pentru noi, să nu fim înghiţiţi de duhul lumii acesteia şi să nu lepădăm credinţa cea dreaptă. Ci să mergem pe calea sfinţeniei, pe calea rugăciunii şi a virtuţilor, ca, acoperiţi de rugăciunile tale, să Îl slăvim pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, în vecii vecilor. Amin.

“(…) Iată cum descrie fiul ei viaţa de rugăciune a mamei sale din acea vreme: “din copilarie fericita Iuliana fusese obişnuită să se roage lui Dumnezeu vreme îndelungată în fiecare seară şi să facă o sută de metanii sau mai mult, şi apoi îşi îngăduia să doarmă; tot aşa, sculându-se din somn, în fiecare dimineaţă se ruga mult lui Dumnezeu; şi îi arăta şi soţului ei cum să facă la fel, căci zice Apostolul Pavel: Ce ştii femeie, de îţi vei mântui bărbatul? (I Cor. 7,16); şi acelaşi lucru îl zicea şi ea bărbatului”.

Apoi fiul ei citează pe larg dintr-o carte foarte populară în acea vreme în Rusia, numită Smaraldul – pe care e limpede că Sfânta Iuliana o cunoştea foarte bine. Era o culegere de citate din sfinţi, adunate spre a arata mirenilor că omul poate fi sfânt şi să trăiască în lume, şi fără a fi nevoie să meargă la mănăstire. Iată, de pilda, un citat dat de fiul ei din aceasta carte:

“Viaţa oamenilor se împarte în două stări: cea monahicească şi cea de obşte. Celor din viaţa de obşte le este îngăduit a se căsători şi a mânca carne, însă celelalte porunci ale lui Hristos trebuie să le împlinească la fel ca şi călugării”.

Sau altul:

“Nu tot care e tuns [în monahism] se mântuieşte, ci cel care face cele vrednice de monah”.

Uneori de-a lungul îndelungatei lor căsnicii, soţul ei era plecat câte 2-3 ani în slujba ţarului. In acele răstimpuri, Iuliana îşi sporea nevoinţele ascetice. Se ruga mai mult şi îşi petrecea nopţile brodând pe ascuns lucruri ce urmau a fi vândute spre a-i ajuta pe săraci ori în folosul bisericilor. In acest chip, era în stare să facă milostenie fără ca socrii ei ori altcineva să aibă cunoştinţă, afară de o slujnică ce împărţea milosteniile.

Iată cum descrie fiul ei viaţa de zi cu zi:

“In timpul zilei chivernisea cu osârdie gospodaria şi se îngrijea de văduve şi de orfani ca o adevarată mama. Ii spala cu mâinile ei, îi îmbrăca, le dădea de mâncare şi de băut... Ura mândria şi trufia şi niciodată nu-şi striga slugile cu porecle, necerând nimănui să-i aducă apa să se spele pe mâini sau să-i scoată ciubotele din picioare; toate acestea le făcea singură. Numai când era nevoie, dacă veneau oaspeţi, atunci slujitorii o ajutau şi o slujeau cum se cuvine. Dar de îndată ce oaspeţii plecau, ea se schimba cu totul mustrându-se necontenit şi cu umilinţă, zicea: cine sunt eu, o biata femeie, să fiu slujită de aceşti oameni, făpturile lui Dumnezeu? Şi lăudând pe Dumnezeu pentru aceasta, era în toate icoana virtuţii. Unele slugi însă erau nechibzuite, neascultatoare şi trândave la lucru; altele îi întorceau vorba, dar ea toate le îndura cu smerenie“.

Dacă vreo slugă nu-şi făcea treaba sau o făcea de mântuială, ea repara totul singură, zicând:

“Eu însămi păcătuiesc mereu înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu mă rabdă, aşadar ce să cer de la ei, care sunt făpturi omeneşti ca şi mine; deşi Dumnezeu ni i-a încredinţat să ne slujească, sufletele lor înfloresc mai bine decât ale noastre.”

Ea îşi aducea aminte şi de cuvintele Mântuitorului nostru: “Căutaţi să nu defăimaţi pe vreunul dintr-aceşti mai mici; că zic vouă că îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui meu care este în ceruri” (Mat.18,10).

Nu ocăra niciodată slugile obraznice, şi pentru aceasta era adeseori mustrată de socrul, soacra sau soţul ei. Insă nimic nu o descumpănea; stătea tare, nemişcată ca un stâlp, îşi punea toată nădejdea în Dumnezeu şi în Preacurata Maică a Domnului şi adeseori îl chema pe marele făcător de minuni Nicolae, de la care dobândea mult ajutor.

(…)

Spre sfârşitul vieţii ei, o foamete straşnică a lovit întreaga Rusie. Sfânta Iuliana a cheltuit aproape tot ce avea spre a cumpara hrană pentru familie şi slujitorii săi şi pentru oricine venea să-i ceara ajutor. Ea a împărţit toată hrana din casă până ce nu a mai rămas nici măcar un bob de grâu. Apoi şi-a mutat întreaga ei gospodărie într-un alt sat. Când şi acolo lucrurile s-au înrăutăţit, ea le-a spus slugilor că dacă nu voiau să îndure foamea împreună cu ea, erau slobode să plece şi să trăiască cum vor putea mai bine. Unii au plecat, dar câţiva au rămas cu ea.

Şi-a învătat slugile rămase să facă un fel de pâine din unele ierburi şi scoarţă de copac. Toată familia şi mulţi cerşetori au trăit cu acea pâine pe timpul foametei, care a durat 2 ani. Mulţi au spus că aceea a fost cea mai dulce pâine pe care o gustaseră vreodată; fiul ei zice că era îndulcită de rugăciune. Tot el ne spune că în vremea acelei încercări, ea a fost mai voioasă ca niciodată. Impărţirea cu dărnicie a acelei pâini şi multe alte fapte de milostenie săvârşite de a lungul vieţii au făcut-o binecunoscută şi foarte iubită în obştea ei”...

DOAMNE AJUTA,,.

A mai trecut un an, s-a dus

Si-n veci n-o sa mai vie,

Si cati crestini ne-au parasit,

Si cate suflete-au pornit

Cu el in vesnicie…

Asa trec anii, dupa ani,

Si duc cu ei la vale,

Si pe bogati, si pe sarmani,

Pe mame dragi, lasand orfani,

Si tot ce afla-n cale…

In anu` acesta poate treci

Si tu, iubite frate,

Vezi zilele cum le petreci

Caci acolo pe unde treci

Vei fi-ntrebat de toate…

Si ce folos de-ai castigat

Aicea lumea toata,

Iar sufletul ti l-ai uitat,

Caci pentru el n-ai adunat

Nimica niciodata…

O, Dumnezeule ceresc,

Rugamu-te fierbinte,

Sa fii cu noi in orice zi,

Si-n anu`-n care va veni,

Sa ne ajuti, Parinte!-..

În vremea prigonitorului Maximian era o fecioară cu numele Anisia, născută în vestita cetate a Tesalonicului. Era născută din părinţi bogaţi şi credincioşi, învăţîndu-se frica Domnului, dar mai mult sporind în fapte bune, decât cu anii, pentru că părinţii ei o hrăneau mai mult cu dogmele bunei credinţe decât cu laptele. Trecând anii săi cei prunceşti, se vedea buna ei cuviinţă mai presus de nădejde şi o învăţa cu citirea de cărţi mai deosebite; iar ea, fiind înţeleaptă, cu înlesnire toate le înţelegea, arătând roduri vrednice de învăţătură.

Fiind plină de duhul lui Dumnezeu şi de obiceiurile cele îngereşti, cu adevărat strălucea faţa ei de o frumuseţe aleasă, neieşind din casa sa şi ascunzându-şi frumuseţea tinereţilor sale în cămara sa. De multe ori grăia către sine cu mâhnire:

“O! înşelătoare viaţă a tinereţii, care, sau vatămi pe alţii, sau singură te vătămi de alţii; bune sunt bătrîneţele, dar vai mie! că lungimea vremii mă umple de mâhnire, căci multă vreme mă desparte de cele cereşti”.

Niciodată nu înceta această fecioară a chema pe Hristos întru ajutor, plecându-şi genunchii şi udând pământul cu lacrimi.

Trecând părinţii ei la Domnul, s-a făcut moştenitoarea averii părinteşti şi cugeta ce va face cu acea bogăţie pe care o moştenise. Căci avea adunată o visterie mare de aur şi de argint şi case prea măreţe, multe turme de dobitoace, robi şi roabe, mulţime nenumărată de haine de mare preţ, de mătase ţesute cu fir, podoabe de aur şi tot felul de mărgăritare şi de pietre scumpe şi stălucea cu mărimea bogăţiei.
Acestea văzându-le, Sfânta Anisia zicea:

“Cum ne vom mântui întru atâtea bogăţii pământeşti? Cum vom călca capul balaurului şi cum ne vom dezbrăca de înşelăciunea lui ca de haină? Însă ştiu ce voi face. Împotriva balaurului voi face meşteşug de balaur; că el, în toţi anii, dezbrăcându-se de pielea lui cea veche, se înnoieşte; deci să ne dezbrăcăm şi noi de felurile bogăţiei, pentru că acestea mai vârtos vatămă pe cei ce le cheltuiesc, iar pe cei ce le strâng îi omoară cu otravă nevindecată, apoi pe cei lacomi şi nedarnici îi leagă cu funiile şi cu cursele lor. Câştigarea moşiilor îndeamnă spre mânie şi aduce vicleană strângere şi mincinoase măsuri. Hainele cele de mult preţ învaţă umblarea cu mărire deşartă şi ne vânează spre păcat. Salbele cele de aur şi ghirlandele deprind grumajii cu mândrie şi poftesc să fie văzuţi şi slăviţi.

Deci, aşa să facem cu dânsele: să fim stăpâni ale lor după fire, mai înainte până a nu ne stăpâni ele pe noi mai presus de fire. Voi fi dar cu adevărat doamnă, bine cheltuindu-le pe ele şi abătându-mă de la ispitele cele ce se nasc printr-însele. Le voi da spre îndestularea văduvelor şi săracilor şi ca într-o comoară le voi pune pe ele. Căci credincios este Domnul, Cel ce pe toate le primeşte în mâna Sa şi nu numai îndoit, ci însutit va răsplăti, cu adăugirea vieţii celei veşnice.
Să împărţim toate, ca pe toate să le primim întregi cu înmulţire însutită. Apoi, vânzându-le, să căutăm Crucea, căci împărţindu-le cu înlesnire vom merge spre Hristos. Cele pământeşti cu pământul să le lăsăm, ca să vieţuim cu îngerii în ceruri. Să fugim de viaţa aceasta pierzătoare şi plină de necurăţenie şi să poftim nevoinţele cele duhovniceşti şi viaţa cea nepieritoare. Să schimbăm cele vremelnice pe cele veşnice, să cinstim nunta cea nestricată, să petrecem întregi şi să păzim zidirea curată a Ziditorului, iar pecetea fecioriei să o închinăm neatinsă lui Hristos, ca atunci cînd va veni să afle grădina încuiată, izvorul pecetluit şi nicidecum tulburat. Acum când este târgul, să facem negustorie. Goana şi necazurile să-mi mijlocească slavă, tiranii şi muncile să-mi deschidă mângâierea raiului; iar rănile şi temniţele să mă ducă în cămara lui Hristos, pentru că nu numai ale bărbaţilor sunt răsplătirile, ci şi ale femeilor”.

Acestea grăind întru sine, se ruga cu lacrimi, zicând:

“Doamne Iisuse Hristoase, lumina mea şi izvorul nemuririi, rădăcina curăţeniei, Cel zămislit negrăit în pântecele Fecioarei şi Care după naştere pe Maica Ta cea Preacurată ai păzit-o fără prihană, bunule Doamne, dă-mi ca să nu rămân afară de ceata feciorească, să nu fiu lipsită de cămara Ta. Rânduieşte-mă în numărul fecioarelor cele înţelepte şi mă învredniceşte cu făclie nestinsă să te întâmpin pe Tine, ca fără prihană, săvârşindu-mi nevoinţa, să fiu părtaşă slavei Tale”.

Aşa rugându-se Sfânta Anisia, îndată a vândut toate, nu la preţul care se cuvenea şi nici a face târg, ci numai aşa zicea către negustori:

“Vezi că lucrurile care se vând sunt ale săracilor şi ale scăpătaţilor; deci dă preţul cât este cu drept, ca împreună şi ţie să-ţi cumperi oarecare răsplătire, căci drept este Domnul şi dreptatea iubeşte şi răsplăteşte după dreptate”.

Vânzându-şi toată bogăţia, preţul cel luat îl împărţea săracilor şi celor ce pătimeau prin legături, umblând prin toate temniţele şi nu numai dându-le cele de trebuinţă, ci mai vârtos slujindu-le cu mâinile sale acelora care, după primirea muncilor şi a rănilor, nu puteau ca să-şi slujească lor. Ba încă vindeca pe unii ca aceştia, ungându-i cu balsamuri, legându-le rănile şi mângâind pe cei mâhniţi, apoi şi pe bolnavii cei ce zăceau pe paturi îi cerceta şi din averea sa le ajuta lor. Umbla pe uliţe şi pe drumuri şi pe câţi afla prin gunoaie tăvălindu-se, săraci sau bolnavi, acelora cu mână îndurată le da mult ajutor şi uşurare. Şi grăia întru sine: “Să nu-mi fie mie a căuta dulceţi şi mângâieri întru bogăţii, care nici ca o picătură de apă nu se vor afla la ziua judecăţii”.

Împărţindu-le toate până la banul cel de pe urmă şi nelăsându-şi nimic, s-a închis într-o casă şi lucra cu mâinile sale, câştigând hrana cea de nevoie trupului, prin osteneala sa şi întru sudoarea feţii sale mâncând pâine, ascultând astfel pe apostolul care găieşte: Cel ce nu lucrează să nu mănânce, pentru că cuviincios lucru este a se hrăni din osteneala mâinilor sale. Şi se îndeletnicea în rugăciuni şi în posturi, vieţuind ca o fiinţă fără de trup, căci se deprinsese în asprime şi în nevoinţă, toate zilele petrecându-le în osteneli şi în citirea dumnezeieştilor cărţi, iar nopţile în citirea psalmilor şi în alte rugăciuni. În loc de pat avea pământul şi în loc de aşternuturi moi, o rogojină, iar în loc de învelitori calde, o zdreanţă proastă; şi dormea foarte puţin, căci grăia întru sine: “Nu fără primejdie este mie a dormi când vrăjmaşul meu este cu trezire”.

Mai multe lacrimi vărsa decât bea apă, suspinările ei erau mai multe decât cuvintele cele grăite de dânsa, apoi atît era de cuprinsă de dragostea cea dumnezeiască, încât când îşi pleca genunchii la rugăciune i se părea a cădea la picioarele Mântuitorului, sărutându-le şi ştergând cu părul capului ei praful de pe picioarele Domnului. Nişte cugete ca acestea năşteau într-însa izvoare de lacrimi, asemenea aceleia care a spălat cu lacrimi picioarele Stăpânului şi le-a şters cu părul capului. Ea avea neîncetată dorinţă a se dezlega şi a vieţui cu Hristos. Se bătea în piept şi se ruga, zicând:

“Atotputernice Doamne, Dumnezeule, Părintele Unuia Născut Fiului Tău, Iisus Hristos, al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Cela ce şezi pe scaunul slavei Tale, Căruia Îţi slujesc mii de mii de arhangheli şi mii de mii de îngeri îţi stau înainte, supunându-se poruncii Tale: scaunele, domniile, începătoriile, stăpâniile, pe care Te laudă heruvimii şi Te măresc serafimii neîncetat cântînd întreită cântare. Tu pe duhurile care nu se plecau Ţie le-ai cufundat în tartarul cel prea adânc şi pe balaur, care s-a lipit de darul Tău, l-ai legat cu legături nedezlegate şi scaunul lui l-ai surpat la pământ şi de la slujba cea cerească l-ai izgonit, lipsindu-l de viaţa cea fericită, iar cu moartea cea cu defăimare a Crucii, ai surpat mândria aceluia.
Tu din sânurile Tale cele fără prihană ai trimis la noi pe Dumnezeu Cuvântul, Care era mai înainte de veci, pe Mântuitorul sufletelor noastre, Cel născut prin umbrirea Duhului Sfânt şi din Maria Fecioara, Care printr-Însul ai căutat oaia cea rătăcită, ai întărit pe cea neputincioasă şi ai vindecat pe cea zdrobită. Pe Tine Te chem, eu smerita şi păcătoasa roaba Ta, cu toată inima mea. Tu, Cel ce ştii gândurile fiecăruia, focul cel aruncat în lume de Unul Născut Fiul Tău l-ai aprins în inima mea şi scânteia credinţei, care este în mine, ai schimbat-o în făclia dragostei. Vino să mă mântuieşti, pe mine, nevrednica roaba Ta, pentru că pe Tine Te doresc, pe Tine Te caut şi de Tine mă lipesc din toată inima mea.

Doamne Dumnezeule, Fiule, primeşte rugăciunea mea cea adusă Ţie, cu inimă zdrobită şi cu duh de smerenie. Nu mă trece cu vederea pe mine, pentru care, o! Iisuse Hristoase, ai fost pironit pe cruce şi lovit peste obraz; pentru care ai băut oţet cu fiere şi ai gustat moartea amară şi a treia zi ai înviat din morţi, Te-ai înălţat la cer şi şezi de-a dreapta Tatălui.

Nu mă ruşina, nici nu mă lepăda din numărul roabelor Tale, ci învredniceşte-mă ca o creştină a mă mântui prin semnul Sfintei Tale Cruci. Fă-mă părtaşă patimilor Tale, săvârşind în mine voia Ta, ca să fiu credincioasă a mă arăta feţei Tale. Tu mă păzeşte, pătrunde cu frica Ta trupul meu, căci de judecăţile Tale m-am temut. Închide ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea, ci mai bine mă rog Ţie, deschide-i ca să cunosc minunile din legea Ta, căci spre Tine sunt aruncată din pântecele maicii mele. Tu eşti Domnul meu; tatăl meu şi maica mea m-au părăsit, iar Tu, Doamne m-ai primit.

Îndreptează paşii mei ca să nu mă umplu de ruşine, eu roaba Ta; fă cu mine semn spre bine şi împlineşte cererea mea, pentru că înaintea Ta este toată dorirea mea şi suspinul meu de la Tine nu s-a tăinuit. Iarăşi către Tine mă rog, Dumnezeule părinte, ajută-mi ca să nu se afle prihană în mine, roaba Ta, căci Ţie mă aduc punându-mă pe altarul mărturisirii şi al smereniei mele, să fiu primită ca o ardere de tot; astfel să fie jertfa mea înaintea Ta. Învredniceşte-mă a urma Mielului Tău, Celui fără prihană, lui Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tine şi cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, cinstea şi puterea în veci. Amin”.

Astfel rugându-se, s-a sculat şi a însemnat tot trupul său cu semnul crucii. Acestea văzând necuratul balaur, nu răbda viaţa ei cea îngerească şi cerească, căci acum o vedea petrecând cu duhul în cer şi cu toată inima dorind a pătimi pentru Hristos şi scrâşnea asupra ei cu dinţii săi, se ispitea a clăti şi răsturna casa ei. Dar văzând-o de pretutindeni îngrădită cu semnul crucii, fugea fiind izgonit cu bătăi nevăzute. Însă vrăjmaşul aducea sfintei uneori lenevire, iar ea cu neîncetată rugăciune, ca cu un zid îngrădindu-se, îndată risipea vicleşugul lui. De aceea se mâhnea duşmanul adevărului şi zicea:

Vrăjmaşul îndată află un meşteşug într-acest chip: Vrând zavistnicul să îngroape în ţărâna uitării slava sfinţilor mucenici, ca să nu-şi mai aducă de dânşii aminte neamul cel mai de pe urmă, a făcut să rămână pomenirea lor fără ştire şi fără scrisoare. Deci a rânduit ca fără judecată şi fără ispitire să fie omorâţi creştinii nu de împărat şi de ighemoni, ci de poporul cel mai prost şi mai defăimat, nepricepând înrăutăţitul, că lui Dumnezeu îi place mai mult bunăvoirea decât cuvintele.

Maximian, prin învăţătura diavolească, singur omorând mulţime de creştini, s-a arătat ca şi cum ar fi slăbit, săturându-se de sângele vărsat, ca o fiară care mănâncă mult şi se satură şi îi e greu să mai bea sânge nevinovat, atunci ca şi cum ar fi blândă nu bagă de seamă fiinţele care trec pe lângă ea. Aşa şi tiranul acela necurat, urându-i-se a mai omorî singur, a început a arăta blândeţe prefăcută, şi zicea:

“Nu sunt vrednici creştinii ca să fie omorâţi înaintea ochilor împărăteşti, căci ce trebuinţă este a-i ispiti pe dânşii, iar cuvintele şi faptele lor a le scrie? Că acestea din neam în neam se vor citi şi se vor povesti de acei care vor fi vătămaţi cu aceeaşi credinţă creştină şi se va face pomenirea lor în veac. Pentru ce să nu poruncesc ca să fie înjunghiaţi ca nişte dobitoace, fără ispitire şi fără scrisoare, ca moartea lor să fie neştiută, iar pomenirea lor să piară în tăcere”.

Astfel, necuratul împărat sfătuindu-se, îndată a dat poruncă pretutindeni, ca oricine poate să omoare pe creştini, fără frică, netemându-se pentru acea ucidere de vreo judecată sau pedeapsă. Deci, se omorau creştinii pretutindeni, fără număr, în toate zilele şi în tot ceasul, peste tot locul, în toate cetăţile, pe uliţi şi drumuri, prin case şi prin târguri. Fiecare cum întâlnea pe cineva şi cunoştea că este creştin, îndată fără să zică ceva îl lovea cu orice s-ar fi întâmplat, sau îl înjunghia, sau cu sabia îl tăia, sau cu piatra, cu lemn şi îi omorau ca pe nişte fiare sau dobitoace, încât se împlinea Scriptura: Că pentru Tine ne omoară toată ziua, socotitu-ne-am ca nişte oi de junghiere.
În acea vreme a obişnuitei ucideri, Sfânta fecioară Anisia, arzând cu inima ca să moară pentru Hristos, fiind mişcată de duh, a ieşit din casa sa, voind să meargă la biserica Domnului. Intrând pe poarta ce se numea a Casantrionei, se auzea gîlceavă în popor, căci se prăznuia de păgâni în acea zi praznicul Soarelui, cu aducere de jertfe necurate. Şi iată unul din ostaşii împărăteşti venea asupra ei şi a oprit-o zicând: “Stai, fecioară, spune-mi unde mergi?”. Ea, văzîndu-l fără rânduială şi fără ruşine şi socotindu-l a fi ispită a vrăjmaşului, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci înaintea ochilor lui. Acela ca o fiară – căci cu adevărat era mai cumplit decât fiara – neruşinându-se de tăcerea cu multă înţelepciune a fecioarei şi socotindu-se pe sine a fi ocărât şi trecut cu vederea, a prins-o ca un lup pe oaie şi cu glas cumplit o întreba: “Cine eşti şi de unde vii?”

Mieluşeaua lui Hristos, voind să scape din mâinile lui şi din căutarea cea fără de rânduială, cu răspunsuri blânde se silea a se izbăvi de dânsul, zicând: “Sunt roaba lui Hristos şi merg la biserică”. Acela fără de ruşine, îndemnându-l diavolul care era într-însul, a zis: “Nu te voi lăsa să te duci acolo, ci te voi duce la jertfele zeilor noştri, căci pe Soare îl cinstim astăzi”. Aceasta zicând, i-a luat cu sila acoperământul de pe capul ei, vrând să-i descopere bine faţa. Ea, întorcându-se cu bărbăţie şi nelăsându-se ocărâtă, a scuipat în faţa lui, zicând: “Să te certe pe tine Iisus Hristos al meu, diavole”. Iar el, umplându-se de iuţime şi numele lui Hristos nerăbdând a-l auzi, a scos sabia cu care a lovit-o în coastă şi a străbătut printr-însa. Sfânta fecioară, îndată căzând la pământ, cu vărsarea sîngelui ei şi-a dat şi sfântul său suflet în mâinile lui Hristos, Dumnezeul său, pe Care Îl iubea şi dorea cu osârdie, să moară pentru El, în toate zilele vieţii sale.

Poporul care o vedea moartă, trecea pe alăturea şi plângea, pe de-o parte pentru jertfa tinereţilor ei şi pentru cumplita moarte, iar pe de alta cîrtea asupra poruncii împărăteşti fără de Dumnezeu, că a făcut judecată nedreaptă, ca să piardă pe poporul cel nevinovat. Iar cinstitele ei moaşte luându-le creştinii şi îngrijindu-le cu cinste, le-a îngropat ca la două stadii de poarta ce se numea Casandrionei, din partea stângă a drumului de obşte, unde mai pe urmă au zidit o casă de rugăciune peste dânsa. Acestea s-au făcut stăpânind Maximian, iar peste noi împărăţind întru nesfîrşiţii veci Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

Computerul este un mediu informatic în cadrul căruia se pot face enorm de multe lucruri. Practic, folosirea computerului este limitată doar de imaginația omului. Computerul este o mașină ”gânditoare” care poate reține gândurile noastre, proiectele noastre, filmele vieții noastre, fotografii ale momentelor de neuitat...și multe altele.

Evoluția acestei ”mașini gânditoare” în ultimii 30 de ani e datorată celor mai sclipitoare minți ale umanității. Această mașinărie, numită computer a schimbat viața întregii lumi, și a ajuns să fie folosită în toate aspectele vieții noastre.

Într-o lume care susține, prin teoria Big-Bang-ului si teoria evoluției, din ce în ce mai puternic, că noi am apărut la întâmplare împreună cu tot universul din care facem parte, aș vrea să ne gândim puțin la felul în care funcţionează computerul și apoi să facem o analogie cu modul în care funcționează lumea noastră.

Computerul este creat de oameni pentru oameni. Computerul poate comunica cu noi vizual prin interfața grafică (monitorul ajutat de placa video) și auditiv prin placa de sunet și difuzoare. Noi îi putem răspunde computerului, transmițându-i date prin tastatură, mouse, microfon și alte device-uri input (de introducere a informațiilor). Deși computerul este o îmbinare tehnologică foarte avansată între hardware și software, totuși el poate fi folosit atât de un utilizator începător, cu cunoștințe minime, dar și de un utilizator avansat, cu multă experiență. Practic pentru a scrie un text pe calculator, nu trebuie decât să dai două-trei click-uri și apoi să începi să tastezi, înșirându-ți gândurile. În realitate, editorul de text (Word, Notepad, etc.) pe care-l folosești pentru a face acest lucru a fost creat și testat în sute și mii de de ore de către programatori. Pe deasupra, acest editor de text funcționează așa de simplu datorită unui sistem de operare (Windows, OS, etc.), la care au lucrat sute sau mii de oameni. Dar acest sistem de operare n-ar fi putut funcționa dacă designerii în electronică și electrotehnică n-ar fi creat așa de bine partea hardware a calculatorului. Concluzia ar fi că și cea mai simplă folosire a calculatorului, care a ajuns și la îndemâna copiilor, are de fapt în spate mulți creatori: designeri, ingineri în electronică, electrotehnică, fizică, matematică, programatori, etc. și mai ales foarte multe ore de muncă care să transpună ideile rațiunii acestor oameni într-un sistem care să interacționeze cu omul și să îl ajute.

În univers, în lumea în care trăim cu toții lucrurile se întâmplă cam la fel. Lumea poate comunica față de noi vizual (prin lumină, culori, mișcare, frumusețe, etc.), auditiv prin sunete (curgerea apei, foșnetul frunzelor, mișcarea valurilor, zumzetul albinelor, mugetul vacilor, cântecul greierilor, ciripitul încântător al păsărelelor, etc.) tactil prin piele (cald, rece, catifelat, moale, tare, dur, abraziv, lucios, rotunjit, colțuros, etc.), prin gust (dulce, amar, siropos, sărat, acrișor, etc.) și prin miros (aromat, îmbietor, înțepător, curat, proaspăt, dulce, etc). Noi răspundem lumii în care trăim prin grijă pe care o avem față de ea, prin prelucrarea materiei spre folosul nostru, prin grija față de animale, fața de plante, prin grija față de apă, aer, pământ, munți, văi, câmpii, râuri, delte, deșerturi, etc. Deși lumea în care trăim este o îmbinare foarte complexă între materie și energie, între legile universului și efectele acestor legi în lumea vie, totuși această lume înconjurătoare poate fi folosită ușor și de oamenii foarte simpli, neînvățați, dar și de genii, de oamenii foarte inteligenți. De exemplu, oamenii simpli află din experiență că apa prin fierbere la un moment dat se evaporă, iar prin răcire, la o anumită temperatură îngheață. Oamenii foarte inteligenți pot afla același lucru și prin modele chimice, fizice și matematice mult mai avansate, prin ore-n șir de cercetare și calcul. Oamenii simpli îți pot spune din experienţa lor de zi cu zi că apa este viață, iar cei inteligenți îți pot demonstra științific că lumea în care trăim are la baza ei procese chimice care se desfășoară doar prin intermediul apei.

Astfel, deși apa pare un lichid banal, pe care toate lumea îl folosește, totuși în realitate este cel mai atipic și mai complex lichid din întreaga creație. Martin Chaplin demonstrează acest lucru în site-ul său, unde analizează structura apei în detalii inimaginabile. Apa, deși pare un lichid banal, totuși în realitate ascunde inteligența unui creator, care a gândit totul în așa fel încât să fie folositor tuturor, indiferent dacă știu sau nu cât de complex este. Concluzia ar fi, ca și în lumea calculatoarelor, că în spatele acestei lumi extraordinar de complexe, stă gândirea și inteligența unui creator, a unei Persoane care a gândit ca totul să ne fie folositor nouă celor ce trăim în ea.

Calculatorul îți permite să faci foarte multe lucruri cu ajutorul lui, dar totuși este limitat de definițiile pe care programatorii le-au dat în programele/softurile care rulează pe el. Astfel în Microsoft Word nu vei putea face niciodată calcule matematice așa cum faci în Matlab. În Photoshop nu vei putea face niciodată editare video așa cum face Dreamweaver-ul. În FIFA 2011 nu vei putea niciodată să ieși din stadion, să te urci în mașină și să pleci de la meci, pentru că acestea sunt limitele pe care programatorii le-au impus acestui joc. De asemenea n-ai putea să dai gol din foarfecă în poarta adversarului, dacă programatorii nu s-ar fi gândit să implementeze acest lucru în joc. Așadar, deși ești liber să faci multe mișcări pe terenul de joc, totuși mișcările tale sunt limitate de creatorul jocului, chiar dacă tu ai vrea mai mult. Într-un computer nu vei putea face niciodată mai mult decât limitele software impuse de programatorii care au creat jocul cu pricina.

La fel este și în lumea în care trăim. Deși avem foarte multe opțiuni, deși modalitățile de prelucrare a materiei și de relaționare între oameni sunt aproape infinite, totuși trăim într-o lume a cărei limite au fost impuse de la început, atât la nivelul materiei cât și la nivelul energiei, atât la nivel de trup cât și la nivel de suflet, deci atât hardware cât și software. Trăim într-o lume în care regulile au fost stabilite de la început (legi fizice, chimice, biologice, matematice, etc.) iar noi doar ne folosim de ele în scopul nostru. Ne-am născut cu toții într-un software în care definițiile de programare au fost de mult trasate de către Creator. Dacă n-ar fi așa, cum de nu putem schimba legea gravitației? Sau mișcarea pământului în jurul soarelui? Sau degradarea materiei? Sau moartea omului? Cum de nu ne putem opune în niciun fel legilor lumii în care trăim? Dacă lumea a apărut întâmplător, de ce noi prin inteligență nu putem schimba ceea ce a apărut aleator?

Cum de lumea înconjurătoare se potrivește atât de bine pentru noi, și ne este așa de folositoare, și ne oferă atât de multe beneficii fără să ne gândim că ne este dedicată, că noi suntem Utilizatorii ei? Lumea în care trăim e ca un software de contabilitate creat anume pentru contabili. Dacă a apărut întâmplător, atunci de ce lumea noastră nu este ca un Word pentru utilizatorii care au nevoie de Excel? Ce paradox!

Totul e așa de bine gândit de parcă am fi primit lumea această în dar!

Astăzi creatorii de software vin în întâmpinarea clienților cu aplicații pliate special pe nevoile lor. Chiar dacă diversitatea aplicațiilor software este la fel de variată ca diversitatea activităților noastre de zi cu zi, totuși toate companiile fac software pentru trei mari sisteme de operare instalate în calculatoarele noastre: Windows, Linux și Mac OS. Fiecare soft trebuie să fie gândit în așa fel încât să ruleze pe unul din aceste trei sisteme de operare, altfel nu va putea fi vândut clienților.

Practic programatorii sunt obligați să creeze software pe o bază informațională, pe un sistem de operare, a cărui reguli sunt deja stabilite, și nu le poți schimba, ci te poți doar adapta lor. Chiar dacă-ți convin sau nu, chiar dacă te avantajează sau nu, ca viitor programator trebuie să faci software care să poate rula pe Windows, pentru că este sistemul de operare cel mai răspândit în întreaga lume, și mai mult de 80% din utilizatori îl au instalat.

La fel este și în univers. Noi oamenii deși creăm foarte mult, avem foarte multe idei, și imaginația noastră n-are limite, totuși trebuie să ne adaptăm legilor lumii în care trăim. Suntem obligați să creăm într-un sistem de operare a cărui legi sunt stabilite, chiar dacă pe unii acest lucru îi limitează, sau simt că-i limitează. Universul cu legile lui e Windows-ul nostru de zi cu zi. Toate aplicațiile vieții noastre rulează în el.

Folosirea calculatorului, zi de zi, ne adâncește foarte mult conștiința că noi suntem doar „utilizatori” și nu ne putem ridica la inteligența și geniul celor care l-au creat.

Folosirea lumii create în fiecare zi în scopul nostru ne adâncește foarte mult conștiința că noi oamenii suntem doar „utilizatorii”, doar “invitații” unei lumi prea complexe și frumoase, pe care n-o vom putea niciodată crea sau gândi, așa cum a fost creată ea de Dumnezeu.

Complexitatea și ușurința în folosire a unui laptop ne spun foarte multe despre cei ce l-au creat. Complexitatea și ușurința cu care beneficiem de daruri din natură ar trebui să ne spune la fel de multe despre Creatorul ei.

Toate operațiile hardware și software ale unui calculator se rezuma la un șir de biți formați din 1 și 0, adică din stări electrice On/Off, adică pornit / oprit. Toate informațiile de pe un calculator sunt stocate în 1 și 0. La atât se reduce toată complexitatea aplicațiilor unui computer.

Viața omului în univers este caracterizată în principial de întrebarea: „a fi sau a nu fi ?”

De ce existăm? Care e scopul vieții noastre pe pământ? De ce moartea determină întreaga noastră existență? De ce trebuie să existe un sfârșit, un punct în care murim? De ce unii mor și alții se nasc? De ce viață și moarte? De ce 1 și 0?

Omul în viață începe să perceapă din ce în ce mai pregnant diferența între creat și necreat, între material și spiritual, între a fi sau a nu fi....

Viața omului este așa de adânc și ființial caracterizată de viață și moarte așa cum informaţia pe calculator este stocată în stări de on și off, de 1 și 0.

Totul pare atât de complex într-un calculator, dar până la urmă se reduce la 1 și 0. Lumea în care trăim pare așa de învolburată, așa de complexă, așa de încâlcită, dar până la urmă totul se rezumă la un singur lucru, la cuvintele lui Hristos:

„Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul. ” (Apocalipsa, 22, 13)..

DOAMNE AJUTA..

O lumină născută din jocul unei scântei se întrevede jucând pe ringul înalt al peretelui.Copilul cu ochi senini o priveşte fără să-şi dea seama că treptat acea lumină a dispărut, el însuşi, la început pierdut în jocul fascinant al luminii s-a rătăcit mai apoi într-o lume a sa, o lume a inocenţei cunoscută doar de sufletul pur al unui copil.

Era o seară friguroasă, iar acel copil privea plăpândă lumina de la geamul unui magazin, visând doar la un cămin. Mama lui a murit cu puţin înainte de lăsarea primei zăpezi iar pe tatăl său nici măcar nu îl cunoscuse. Fraţi nu avea ca să găsească în ei sprijinul de care avea atâta nevoie. Deodată un glas puternic îl trezeşte la crudă şi nemiloasă realitate

Ce faci aici, cerşetorule! Cauţi milă? Ai greşit, aici nu vei primi aşa ceva, aşa că hai, dispari din ochii mei, vagabondule

Copilul, cu ochii în lacrimi privea chipul bărbatului care strigă la el, fără să ştie ce să zică, ce să facă. În cele din urmă, cu inima frântă de durere şi alungat de un om fără inimă, porneşte pe drumul înzăpezit, lăsând în urma lui doar lacrimile îngheţate.

Nu cerşea milă, nu vroia bani sau altceva. Tot ce îşi dorea era o îmbrăţişare, un prieten.

Lumea din jurul lui era într-o continuă agitaţie, cuprinsă de un stres sfâşietor, fără a şti în fond pentru ce trudesc atâta. Lumea contemporană, iubitoare de lucrurile materiale nefolositoare, nici măcar nu la observat pe micuţul orfan care privea trist, tânjind după o îmbrăţişare.

În cele din urmă, învins de frigul care muşcă din trupul său micuţ şi fraged, copilaşul s-a adăpostit sub un pod, acoperindu-se cu câteva cartoane, în speranţa că va avea parte de puţină căldură, sau, măcar să fie aparat de gerul ucigător, însă speranţa i se nărui repede. Puţin după miezul nopţii, un om ameţit de aburii alcoolului îl trezeşte pe bietul înger care abia aţipise, şi, în timp ce îl înjura şi aruncă cu pietre după el, îl alungă. Începând din nou a plânge, copilaşul nu putea înţelege cum de nici sub un pod nu putea să stea timp de câteva ore, sau, dacă nu minute .Străzile pline de oameni în urmă cu câteva ore erau acum aproape pustiite, numai un suflet rătăcit se plimbă de sus în jos, rătăcind în derivă.

Obosit, cu trupul îngheţat, ajunge în faţa unei clădiri imense şi superbe, cu o cruce în vârf ce părea a atinge cerul. Copilul nu ştia cu certitudine ce este, fiindcă ai săi niciodată nu l-au dus acolo. Simţind o pace în apropierea Bisericii, însă cu incertitudinea în suflet, copilul, cu ochii senini se minunează de frumuseţea ei, însă, deodată aude un zgomot. Întorcându-se vede pe strada mergând o femeie. Dorind să găsească răspuns la întrebarea sa, fuge să o prindă din urmă. Femeia, grăbită, la început nici nu îl baga în seamă, însă, după ce copilul, în timp ce fugea după ea se împiedică şi căzu, lacrimile sale, strigătul lui de durere o determina pe femeie să se oprească şi să asculte ce are de zis micuţul.

Fericit că femeia se oprise, copilul, suav, îi pune întrebarea care îl macină

Doamnă, ce este clădirea aceea mare şi frumoasă?

Femeia, schiţând un zâmbet, îi răspunde cu o voce blândă:

E o biserică! Nu ai mai fost niciodată?

Plecându-şi capul, copilul răspunde

Nu.

Femeia, mângâindu-l îi răspunde să meargă acasă, iar a doua zi va putea să intre în biserică

Copilul, ascultător din fire da afirmativ din cap şi se ridică să meargă, însă nu ştia unde încotro să se îndrepte. Nu vroia ca cineva să-i plângă de milă şi de aceea nu zise nimic cu privire la familia lui.Oricum obţinuse ceea ce îşi dorise, o mângâiere şi un răspuns la întrebarea sa.

Mergând fără nici o ţintă, în cele din urmă revine la biserică, acel loc sfânt unde găsise o linişte sfântă. Mama lui nu îi vorbise de Dumnezeu, dar, inimioara lui îi zicea că Acesta există. Cu timiditate, începe să se roage, deşi nu o mai făcuse până atunci

În timp ce se ruga, simţea cum inima lui este învăluită de o pace negrăită, de o fericire imensă. Îşi încheie rugăciunea cu următoarele cuvinte:

Doamne, dacă ai nevoie de un mic servitor, de cineva care să şteargă praful încălțămintelor Tale, te rog să mă primeşti!

Oboseala îl copleşeşte, determinându-l să îşi închidă ochişorii şi să adoarmă. A doua zi, când se trezi a fost înconjurat de o lumină negrăită şi îmbrăţişat de o mulţime de îngeraşi, doar trupul îi era îngheţat, pe treptele reci ale bisericii.Printre mulţimea de oameni care s-au strâns să vadă trupul neînsufleţit, era şi femeia din noaptea precedentă, care tristă, cu ochii în lacrimi privea acum trupuşorul rece...

DOAMNE AJUTA..

...Ne purtăm paşii, an de an, elegant, cu demnitate, sau nu... Mergem înainte şi totuşi... Uneori avem impresia că lucrul X sau Y s-a mai întâmplat, am mai dat peste el. Oare de ce?

Alteori, mergând, uităm să mai privim Cerul, floarea, norul sau pomul, frunzele lui. Nici nu ştim când vremea a trecut, când toamna, iată, ne-a părăsit şi vom fi binecuvântaţi cu strop gingaş de nea... E... aproape decembrie, e... aproape Undrea, e... aproape luna lui Crăciun. Aleile şi toate câte ne-nconjoară sunt pregătite de sărbătoare, peste tot, în noapte, vezi brăduţi împodobiţi cu globuleţe strălucitoare, beteală multicoloră şi luminiţe câte vrei; magazine pline de dulciuri, de jucării, ce râd tainic în ferestre, aşteptând sosirea vreunui Moş Crăciun. Şi ne simţim mai uşori, mai buni, sufletele ne sunt inundate de căldură, de binecuvântată pace. De ce? Pentru că se Naşte Domnul cel Bun. Hristos se naşte în mijlocul nostru, Hristos se naşte în mijlocul întregii lumi, în mijlocul pământului, în peşteră¹. Hristos se naşte în sufletele celor ce cred. Cum? Dăruind şi dăruindu-se. Atât!

Ne aflăm, în prezent, în mijlocul sărbătorilor ce alcătuiesc salba de aur a Crăciunului, care vor începe încă de la 30 noiembrie şi au ca punct final praznicul Întâmpinării Domnului (2 februarie). Este o perioadă legată de personalitatea lui Iisus.

Vă voi prezenta, pe scurt, sărbătorile lunii ianuarie, precum si Întâmpinarea Domnului nostru Iisus Hristos (2 februarie). Astfel, de Sfântul Vasile cel Mare (Anul Nou, 1 ianuarie), merg cu Puguşorul doi sau mai mulţi flăcăi, care împing un plug de lemn şi urează trosnind din bici. Datina reprezintă ritualul de îndătinare a culturii grâului la daci, iar ceata de flăcăi este o reflectare a vechilor agenţi arhetipali ai fecundităţii: acţiunea ei ritualică face să crească grâul, să rodească pomii, să se înmulţească vitele. Prin instrumentarul, gestica şi cuvântul lor cu funcţii magice, ei alungă spiritele rele şi aduc în casa celor colindaţi sporul, bucuria, bunul mers al gospodăriei.

În Pluguşor, aratul înseamnă răspândirea Cuvântului lui Hristos, propovăduirea. Este tipul de arat cosmic; presupune o amplă desfăşurare dramatică, în care sunt implicaţi doar bărbaţii.

Ceata are în dotare clopote, bici, buhai.

Textul Pluguşorului este cel mai expresiv, este foarte unitar, având funcţie expiatorie, care se manifestă, în cadrul comunităţii, cu aceleaşi funcţii de protejare pe care le au MOLITFELE Sfântului Vasile cel Mare.

În Pluguşor, seceratul revine, în exclusivitate, părţii feminine.

O etapă superioară în desfăşurarea dramatică a Pluguşorului o reprezintă însămânţarea, simbol al Parabolei Semănătorului, pe care a spus-o Iisus ucenicilor Săi.

Tot pe 1 ianuarie, copiii merg cu Sorcova.

Crengile înflorite ale Sorcovei sunt mlădiţele puse la înflorit de Sfântul Andrei, o reiterare a Parabolei Viţei-de-vie şi a mlădiţelor sau coardelor care ies din ea.

Vegetalul acesta învigorat este şi simbolul Crucii, substanţă vegetală pe care S-a răstignit Iisus, Cel care a adus această renaştere.

Vegetalul care ne atinge la 1 ianuarie e dătător de viaţă veşnică.

Textul Sorcovei are o funcţie evidentă de propiţiere, de urare.

Iată textul unei Sorcove, cules de la eleva Elena-Liliana Ciurea, pe când avea 8 ani şi era elevă în clasa I a Şcolii cu clasele I – VIII « Ferigile » - Costeşti, judeţul Vâlcea (2001): “Sorcova, vesela, / Vă aduce voioşia, / Tihna, pacea, bucuria. // Mereu să trăiţi, Tineri, fericiţi, / Puternici să fiţi! // Cu dreaptă credinţă, / A voastră fiinţă /Să aibă peste ani // Numai sănătate, // Numai bunătate / Şi numai dreptate! // La anul şi la mulţi ani!”.

Pentru a cunoaşte lunile ploioase sau pe cele fără de ploi din cursul anului ce tocmai începe, se poate face “calendarul cepei”: în 12 coji de ceapă se pune sare, în mod egal. Cea care va avea sare topită va reprezenta luna ploioasă, cea care va avea sarea uscată va reprezenta luna secetoasă.

De Bobotează (6 ianuarie), când se sfinţesc apele, fiecare creştin merge la biserică pentru a lua Agheasmă, apoi se întoarce acasă şi îşi stropeşte locuinţa, gospodăria, animalele şi livezile, cu această apă sfinţită, pentru a avea spor şi belşug în anul acela.

De asemenea, consumă, cu smerenie, această apă sfinţită, spre sănătatea şi întărirea sufletului şi a trupului.

Colindatul cu Chiraleisa² are loc în Ajunul sau chiar în ziua de Bobotează. În ce constă? Mici grupuri de băieţi, sunând din clopoţei, rostesc în cor versurile: “Chiraleisa, / Spic de grâu / Până-n brâu, / Roade bune, / Mâna-n grâu!”.

Ziua de Sfântul Ioan (7 ianuarie) este o zi de bucurie. Cine nu se veseleşte în ziua aceasta, va fi trist tot anul.

La 40 de zile de la Naşterea Mântuitorului (2 februarie), Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, mergând la Ierusalim, după vechiul obicei, a adus jertfă de curăţire. Aici, Pruncul Iisus a fost întâmpinat de dreptul Simeon şi de proorociţa Ana, a fost binecuvântat şi I s-au făcut proorociri.

În popor, această zi este cunoscută şi sub numele de Stratenie. Stratenia este o sfântă, lăsată de Dumnezeu oamenilor pentru a le aduce numai bine când i se roagă, mai ales la mare nevoie.

Stratenia³ se ţine şi pentru sporul casei, sănătatea copiilor, pentru ferirea de ardere, de înec, pentru ferirea câmpului de lăcuste.

Se spune, din bătrâni, că, în ziua aceasta, dacă ursul iese din bârlogul său şi îşi vede umbra, el se va întoarce, iar iarna va mai dura încă 6 săptămâni. De nu şi-o va vedea, atunci urmează ca anotimpul rece să ia sfârşit.

 

Vă doresc să vă bucuraţi de acest lanţ de sărbători creştine, din care străluceşte, precum un Soare, Naşterea Domnului Hristos! Lăsaţi ca acest Soare să vă inunde inimile, iar steluţele de nea să vă facă să visaţi etern.

Să fiţi darnici, să fiţi buni, să dăruiţi, oricui, şi nu numai acum, în prag de Sfânt Crăciun, ci mereu, din prea plinul sufletului vostru, ori poate să vă dăruiţi!

“Mulţi ani!”

Era prima zi a anului şi aşteptam metroul ca să mă duc la biserică. Am coborât liniştită pe peron însă ceva părea în neregula pentru o zi de 1 ianuarie, era cam multă lume în comparaţie cu străzile pustii. La scurt timp a venit metroul dar conductorul a anunţat că toţi pasagerii trebuie să coboare pentru că trenul se retrage din circulaţie. Cu următoarele două metrouri care au venit s-a întâmplat acelaşi lucru. Oamenii se strângeau din ce în ce mai mulţi şi deveniseră neliniştiţi, agitaţi, unii chiar începeau să înjure şi să se certe cu conductorii. Nimeni nu ştia de ce nici un metrou nu mergea mai departe. Deşi la început eram calmă, după un timp am început şi eu să mă îngrijorez, mai ales pentru că întârziam la slujbă. Cam după 30 de minute de aşteptare un mecanic a dat în sfârşit o explicaţie pentru toată situaţia creată: o tânără s-a sinucis la 2 staţii mai în faţă.

Şi aici este punctul la care doream să ajung cu povestirea mea. Faptul că o tânără a hotărât să se arunce în fata metroului în prima zi din an m-a şocat profund. Apoi aproape toată ziua m-am gândit la acest lucru. Ce o fi determinat-o pe biata fată să recurgă la un asemenea gest? Asta cu siguranţă că n-o să aflu dar m-am mai gândit şi la altceva.

Nu trebuie să ai neapărat un motiv ca să te sinucizi. E de ajuns să nu ai niciun motiv ca să trăieşti. Dacă în primul caz ar fi fost vinovate doar câteva persoane pe lângă victimă, în cel de-al doilea caz, toată lumea e vinovată. Nimeni nu s-a străduit îndeajuns de mult să-i dea feţei un motiv ca să trăiască. Acel nimeni sunt şi eu, şi tu, care citeşti acest articol. Suntem cu toţii responsabili de viaţa fiecărui individ în parte, într-o mai mică sau mai mare măsură. Nu mai ştiu cine spunea că ”eşti vinovat ca acela e vinovat”.

Ce vreau să spun este că ar trebui să fim mult mai atenţi la cum ne comportăm cu cei din jur, ce priviri şi vorbe le aruncăm. Nu poţi şti niciodată când în faţa ta stă o persoană cu gând de sinucidere iar tu, printr-un simplu zâmbet blând sau o scurtă rugăciune pentru el, îl poţi salva. Sau măcar ştii că ai încercat. Cine ştie, poate că cu câteva zile în urmă, tânăra aceea a stat în faţa mea iar eu i-am aruncat o privirea urâtă din care a înţeles că ”într-adevăr, viaţa nu merită trăită, oamenii sunt răi şi vor să-mi facă rău”. Fiecare gest de-al nostru, cât de mic, are consecinţe inimaginabile, aşa că ar trebui să fim cu luare-aminte.

Zi de zi, trebuie să ne prefacem în modele demne de urmat, în fapte şi credinţa. Să ne străduim să avem Viaţa în noi ca să le-o putem împărtăşi şi celorlalţi. Să fim noi motivele pentru care bieţii oameni să mai acorde o şansă vieţii. Şi când spun “motive” nu mă gândesc că putem să-L substituim pe Dumnezeu, nicidecum! Ci să ne arătăm nişte ucenici buni ai Domnului, care se îngrijesc şi de vieţile altora. “ Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. (Ioan 15, 13)

Oamenii străzii mi se par printre cele mai expuse categorii la pericolul sinuciderii. Aceştia chiar nu au nimic: familie, casa , bani, prieteni, absolut nimic. Iar noi când trecem pe lângă unul ca aceştia ne uităm cu dispreţ şi refuzăm să-i ajutăm. Şi atunci cum să nu fie adevărată expresia ”indiferența ucide”? Aşadar vom da socoteală pentru indiferenţa noastră, pentru ce am fi putut să facem dar n-am făcut, la temuta Judecată.

Mi-e greu să vorbesc despre acest subiect însă consider că este de datoria noastră, a creştinilor, şi nu numai, să luăm atitudine. Iar această atitudine începe cu noi înşine. Să ne revizuim un pic sau un pic mai mult comportamentul, să fim mai buni, mai calmi, mai blânzi şi atunci cu siguranţă că vom putea să-i ajutăm mai mult pe cei din jur.

Pace şi bucurie de la Domnul!

Îmi doresc să încep publicarea unei serii de articole pe tema abuzului sexual. Deoarece este un subiect mai greu de înţeles şi de digerat, prezentarea vreau să fie cât mai ţintita, pentru că sunt multe de spus şi un articol nu e suficient. Mulţumesc!

Să nu ucizi! Crima a fost condamnată în aproape toate culturile, aproape în toate timpurile şi în aproape orice context. Prin crimă se înţelege curmarea vieţii pământeşti, prin uciderea corpului; dar rar se vorbeşte despre uciderea spirituală. Îţi poţi imagina cum cineva poate să fie viu trupeşte, dar ucis sufleteşte? Exemple foarte evidente sunt victimele violului. Având în vedere impactul semnificativ pe care îl are o asemenea experienţă, sunt totuşi destul de puţine materiale pe tema aceasta; este o temă tabu, despre care nu se vorbeşte, care parcă nici nu ar exista. Statisticile oficiale arată că există (aproximativ 1 din 11 femei, sau 1 din 13 copii). Oricum, sunt multe cazuri care nu sunt declarate din diverse motive.

Violul are destul de rar ca scop principal satisfacţia sexuală propriu-zisă. Confuză afirmaţie, ştiu, dar haideți să vedem mai departe. Sunt puţini cei care după comiterea faptei îşi dau seama că au greşit, şi au procese de conştiinţă din cauza asta; sunt foarte puţini, şi aici se încadrează cei care au acţionat sub influenţa alcoolului, alegând victima după diverse caracteristici: fustă scurtă, decolteu etc.

Majoritatea abuzurilor însă nu au de fapt mobil sexual, că dorinţa incontrolabilă. E ideea de a-şi arăta superioritatea, forţa, şi găsesc sexul ca un mijloc de expresie. Plus că pe lângă trauma fizică (lovituri, strangulare, penetrare forţată), apare şi un gen de umilire, de anulare a celuilalt că fiinţă vie. Plus constrângerea prin ameninţare, adică: stai cuminte sau îţi tai gâtu / te omor etc.... aici e de fapt cheia. Nu sexul e mobilul faptei, ci dorinţa de a controla, iar sexul e doar un accesoriu, o modalitate de manifestare (zic în marea majoritate a cazurilor). La restul procentual, relativ mic spre infim, apare dorinţa sexuală şi forţarea vine pe urmă, ca modalitate rapidă de eliberare dintr-o tensiune incontrolabilă. Indiferent care ar fi cazul, victima este privită ca inferioară, nedemnă de statutul de om, un obiect folosit pentru satisfacerea personală. Nu vreau să vorbesc în acest articol de copii ca victime ale abuzurilor, pentru că este o temă foarte sensibilă, care merită atenţie specială.

Să revenim: victima trece printr-un proces similar procesului de doliu.

• negarea: aflată în stare de şoc, victima va încerca să nege evenimentul traumatizant. Apare o stare de confuzie şi de realizare.
• tristeţea: nu neapărat se manifesta prin plâns, dar e debutul unei perioade depresive, cauzată de evenimentul traumatizant. Persoana aflată în această stare în general se izolează, evitând contactele sociale care acum pot fi privite ca potenţiale pericole, sau evitându-le tocmai pentru a evita întrebări de genul „Ce s-a întâmplat cu tine?”. Simte că ceva în interiorul fiinţei sale ceva s-a stins; apare o durere similară cu cea simţită la pierderea unei persoane foarte dragi. De multe ori, persoanele care ajung să vorbească despre experienţa lor, pot folosi în descrierile lor fraze că: „Simţeam că parcă a murit ceva din mine/ s-a rupt ceva în sufletul meu”; apare un fel de gol sufletesc.
• furia: foarte frecvent întâlnită, furia este îndreptată asupra autorului faptei, dar şi asupra propriei persoane, însoţită de învinovăţire.
• vinovăţia: explica parţial evenimentul, dar se culpabilizează pe sine („dacă nu aş fi făcut cutare lucru, atunci asta nu s-ar fi întâmplat”). Vinovăţia este conjugata însă cu trăirea subiectivă foarte puternică de dispreţ faţă de propria persoană. Victima se simte murdară, îşi priveşte corpul cu dispreţ, uneori recurgând la gesturi şocante de a trece peste acest aspect: automutilarea – prin care îşi pedepseşte propriul corp pentru că a fost „murdărit”, sau chiar suicid – apare o aversiune de nesuportat faţă de propria fiinţă şi propriul corp, iar suicidul e singura variantă pe care victima o poate vedea pentru a scăpa de propriul corp.
• anxietatea: include nu doar starea conştientă de nelinişte şi preocupare pentru evenimentul traumatizant, cât şi preocuparea inconştientă, sau mesajele care îşi fac apariţia în mod involuntar: prin vise angoasante, flash-uri (amintiri care apar în mod involuntar şi fulgerător în sfera conştientă, sub forma unor imagini sau filmuleţe), teamă de a ieşi din casă, sau de a se întâlni cu oameni etc.
• oboseala: tradusă sub forma unei amorţeli. E ca o paralizie că apare la nivel emoţional, sau socio-afectiv, care apare din cauza intensităţii insuportabile a sentimentelor trăite.

Anestezia aceasta emoţională (akedia) poate să se instaleze pentru perioade indefinite de timp. E ca o fugă de sine. O persoană care a trăit o asemenea experienţă e forţată nu numai la actul fizic: i se induce faptul că nu are statut de fiinţă cu autodeterminare, că nu este mai mult decât un obiect. Este distrusă o parte semnificativă a eului legată de imaginea de sine; e ca şi cum abuzatorul ar transfera victimei o parte a patimilor sale, o face „participanta” la patimi; iar de aici intervin alte aspecte.

Uneori, persoanele care au trecut printr-un viol, sunt împinse să îşi „abandoneze” mecanismele de apărare; de fapt nu e abandon, dar conştiinţa, pentru că suferă, am spus că amorţeşte în acelaşi timp cu sentimentele. Acest aspect, plus „transferul” din partea abuzatorului, pot împinge spre decădere: se expune unor situaţii, pe care în mod obişnuit le consideră periculoase, sau imorale. Se naşte o atitudine hiper-sexuală, sau hipo-sexuală, în funcţie de mai mulţi factori (vârsta la care a avut loc, cât de traumatizant a fost perceput evenimentul, mecanismele de apărare folosite etc). Pot apărea tulburări psihosomatice, de la dureri resimţite în anumite părţi ale corpului, până la senzaţia de sufocare, migrene, dureri de spate, paralizie de scurtă durată, sau chiar senzaţia că unele părţi ale corpului nu îi aparţin (disociere). Pot apărea tulburări ale comportamentului alimentar, depresie, halucinaţii, angoase, fobii, sindromul de stres post-traumatic, tulburare disociativă de personalitate (personalitate multiplă) ...

Miturile vehiculate pe această temă, ruşinea, frică, vinovăţia, teamă de a nu fi judecată, sau acuzată, pot să oprească persoană în cauză să caute ajutor, sau să vorbească despre cele întâmplate. De multe ori, când se vorbeşte în presă despre un viol, comentariile sună cam aşa „Păi ce căuta acolo? Ea s-a îmbrăcat prea provocator etc”, dar sunt concepţii destul de greşite. E ca şi cum te-ai împiedica pe loc drept: vezi că în faţa ta e ok, dar ajungi să te împiedici. Ce vină ai în cazul ăsta? Plus că e şi o atitudine rece, rea şi egoistă: pe lângă că persoana respectivă suferă, mai vin şi alţii să-i agraveze situaţia. Decât să recunoaştem neputinţele şi lipsurile noastre la nivel de societate, preferăm în general să mai dăm un ghiont celui lovit.

Doamne ajută şi ne păzeşte!

-- va urma --

 

Iubiți frați și surori întru Domnul, anul 2012 începe în pustia pocăinței!…Pentru că Evanghelia de astăzi [Mc. 1, 1-8] ne vorbește despre cel care „strigă în pustie” [voontos en ti erimo, cf. GNT]…adică despre predica Sfântului Ioan Botezătorul.

Biserica așadar începe anul civil 2012 printr-o chemare la pocăință și nu printr-o chemare la uitare de sine sau la mistificare de sine.

Și cum pustia lumii e locul unde toți suntem aproape unii de alții…dar atât de departe dacă nu vrem să comunicăm reciproc…chemarea la pocăință e o chemare a întregii lumi la vederea de sine, e o chemare interioară, o chemare la revenirea în sine…

Revelionul e o bucurie de-o noapte ca o uitare de sine.

Oamenii care n-au terminat ieri praznicul Nașterii Domnului și nu încep mâine, 2 ianuarie 2012, înainteprăznuirea Botezului Domnului, adică care nu au avut parte de prăznuire…au nevoie și ei de o noapte de…strălucire…

Tocmai de aceea atenția exagerată la ținuta exterioară, dorința de a petrece, de a uita de sine…

Însă prima duminică a anului 2012 începe cu trezirea la realitate. La aceeași realitate: realitatea interioară. Realitate care nu e mai bună doar prin faptul de a vrea să fie mai bună…ci e mai bună…dacă ne simțim mai curați, mai liniștiți, mai treji în tot ceea ce facem.

Și zilele de harți din săptămâna trecută, de după post…adică zilele de nepostire, ca exprimare a bucuriei duhovnicești a Nașterii Domnului…sunt încheiate pe 5 ianuarie, în ajunul Botezului Domnului, când e zi de post în fiecare an, pentru că exprimă pregătirea noastră pentru Botezul Domnului, care e o retrăire a propriului nostru Botez.

De aceea nevoia de pocăință, de mărturisire, de cunoaștere a lui Dumnezeu, Izbăvitorul nostru de păcate, de post…pentru că prin apa Botezului noi ne umplem de bucuria curățirii de păcate, de lumină dumnezeiască, de luminare a sufletului și a trupului nostru, care e aceeași bucurie și lumină sfântă ca cea a Nașterii Domnului.

E bucuria „de la tinerețe și pân’ la bătrânețe” a colindului…adică bucurie netrecătoare, durabilă în viața noastră.

Revelionul a trecut…dar bucuria pocăinței nu trece.

Bucuria pocăinței, că e în pustia pustie sau în pustia lumii, în singurătatea populată a lumii…e bucurie mântuitoare. Pentru că e corectă raportare la Dumnezeu, la sine și la semeni și, implicit, la întreaga existență.

Căci atunci când Îl ai pe Dumnezeu ca Stăpân milostiv și mântuitor, pe tine ca rob al Său și pe semenii tăi ca împreună frați cu tine…lucrurile au sens, au frumusețe, au armonie…pentru că sunt făcute cu bună înțelegere.

Brazii tăiați cu tonele, mâncarea în exces, lipsa de compătimire și milă, vanitățile de tot felul nu există acolo unde există o dreaptă înțelegere a lucrurilor.

Nimic incorect nu e o bucurie reală.

După cum abuzurile de tot felul nu sunt o urmare a unor relații reale între noi…ci a unor relații văduvite de bucurie.

Sfântul Ioan Botezătorul vine ca să ne dea o măsură demnă în viața noastră.

Chiar dacă nu ne putem îmbrăca ascetic ca el…putem să ne îmbrăcăm în așa manieră încât să nu sfidăm prin luxul nostru.

Pe fiecare zi înțelegem și mai bine nevoia de mâncare naturală…pe cât suntem asaltați de modificarea genetică a plantelor și a animalelor.

Postul și mâncarea echilibrată, diversificată și în cantități mici se dovedește, ca și în viața Sfântului Ioan, o bună și corectă raportare la mâncare.

Haina subliniază demnitatea omului…Dar numai relația și caracterul acestuia și opera lui ne dă să vedem dacă haina chiar îl reprezintă.

Însă Sfântul Ioan ne vorbește despre Hristos mai înainte de toate, despre Cel care ne va boteza cu Duhul Sfânt [v. 8], adică cu har. Căci apa Botezului e o apă sfântă, plină de har, de harul Prea Sfintei Treimi.

Și viața decentă și vestimentația cumpănită și mâncarea ponderată sunt doar trupul unei vieți în credință, al cărei suflet e iubirea nețărmurită pentru Dumnezeu.

Rămânerea doar la ce nu trebuie să facem…e nimica toată pe lângă ce trebuie să facem din iubire de Dumnezeu și de oameni.

Arderea vieții noastre ca o lumânare în sfeșnic înseamnă ce trebuie să facem…

Și a fi măcar o mică lumânare în această lume, care să convingi prin crezurile și munca ta…nu e tot una cu a fi un întuneric murdar, grețos, insuportabil.

Din Evanghelia de astăzi…s-a format în mentalitatea publică, în mod distorsionat, expresia: țipă în pustiu…sau predică degeaba…Cu alte cuvinte: bate toaca…sau bate clopotul pentru babe surde…

Însă babele, chiar dacă ar fi surde toate…nu ar fi toate oarbe…Și dacă ar fi și surde și oarbe…mirosul de tămâie și de cuvioșie al Bisericii nu e ca mirosul de crematoriu…Și dacă, in extremis, nici mirosul nu îl mai au bun…gustul lui Hristos euharistic și al colivei…sunt gusturi de neuitat pentru un ortodox ajuns la bătrâneți multe.

Așa că niciodată nu predicăm doar…pentru pereți! Unde se predică…rămân idei sfinte în suflet, se formează obișnuințe cucernice, se observă diferența dintre știință teologică și neștiință superstițioasă, se pogoară har în suflet…

Pentru că predica Sfântului Ioan a rodit…chiar dacă nu toți au acceptat-o. După cum predica Domnului nostru a rodit…pe măsura frumuseții sufletești a oamenilor…chiar dacă nu toți au acceptat-o.

Și nu e de vină propovăduitorul credinței…dacă ogorul inimilor e foarte impropriu frumuseții!

Dacă am devenit atât de urâți la suflet încât să nu ne mai bucure frumosul, binele curăția, normalitatea…atunci nu trebuie să ne acuzăm decât pe noi înșine de faptul că am ajuns și suntem niște calamități umblătoare și nu pe alții care ne doresc binele.

Binele prinde întotdeauna la cei care nu înghit urâțenia, nedreptatea, mitocănia, perversitatea. Și binele îl înțelegem dintr-o singură privire pentru că e cel care ne definește cu adevărat umanitatea.

Și de aceea vorbim despre anormalitate ca despre un delict și nu încurajăm ci detestăm omorul, sinuciderea, hoția, atentatele de orice fel la viața, demnitatea și proprietatea omului pentru că credem în binele pentru toți, pentru că binele e demnitatea omului.

Și observăm din versetul al 7-lea, că Sfântul Ioan, cu cât înainta în curăție și în sfințenie, se vedea ca fiind nevrednic în fața lui Dumnezeu.

Căci pocăința ne sporește nu dorința de a ne ascunde patimile…ci dorința de a ne îndrepta viața prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Însă azi, 1 ianuarie 2012, e praznic împărătesc, pentru că prăznuim tăierea împrejur cea după trup a Domnului, când I s-a pus numele de Iisus. La 8 zile după nașterea cea după trup…de unde a rămas în Molitfelnicul nostru rugăciunea la însemnarea pruncului și a punerii numelui.

Și azi încep durerile Domnului pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră…pentru că El începe să sufere în trupul Său dureri și răni pentru noi…

Dacă Nașterea Domnului, în 2011, a căzut duminica și am avut, datorită unei prescripții tipiconale, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare…fiecare an civil începe cu Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, pentru că astăzi e și pomenirea sa.

Și dacă îl pomenim pe Sfântul Vasile pomenim teologia și asceza sa, pe văzătorul de Dumnezeu și pe liturghisitorul Treimii, pe predicatorul neînfricat și pe luptătorul duhovnicesc de care se temeau demonii.

Însă predica nu poate fi un tratat teologic, care să dezbată fiecare cută a praznicelor sau a vieților Sfinților.

De aceea ea invită, încurajează pe om spre gustare/ spre experiență proprie, adică spre dorința de a cunoaște neîncetat, tot mai mult, teologia și cultul Bisericii lui Hristos.

Și în 2012 trebuie să fim ortodocși! Poate și mai ortodocși decât până acum…Ne confruntăm cu lipsuri enorme financiare și materiale, vin alegeri electorale în România, seceta, prin unele locuri, e copleșitoare și grijile și fricile ne zguduie zi de zi…

Pentru ca să ne păstrăm mintea nevătămată de frici, de griji, de pericole reale sau imaginare…trebuie să ne rugăm pentru înmulțirea credinței, a răbdării și a dragostei în noi și între noi.

Trebuie să avem grijă de puținul nostru și de sănătatea noastră. Să ne facem datoria acolo unde suntem și să găsim întotdeauna punți de înțelegere între noi.

Și, cu siguranță, Prea Curata și Prea Sfânta noastră Treime, Dumnezeul nostru ne va lumina să înțelegem ce să facem, ce să spunem, cum să ne mișcăm în pustia din noi…și în pustia acestei lumi, unde pocăința și îndreptarea vieții sunt rădăcinile de viață ale umanității. Amin!

(Pr.Dorin - Predică la Duminica dinaintea Botezului Domnului [2012] )

A ajunge duminica cu copilul la Sfânta Liturghie este de multe ori dificil, din multe şi variate motive pe care nu le voi detalia aici. De vineri seara mă rog (când îmi aduc aminte, când mai am forţa fizică pentru rugăciune) Domnului Iisus Hristos, Maicii Domnului şi uneori sfinţilor, mai ales dacă se nimereşte să fie prăznuit un sfânt anume în acea duminică, să mă ajute să reuşesc să-mi duc şi în respectiva duminică copilul la Sfânta Biserică.

Era ultima duminică din postul Crăciunului şi ştiam că nu voi putea ajunge la biserică de Crăciun. Îmi doream însă mult să-mi împărtăşesc copilul, să nu treacă prea mult timp între împărtăşanii, fiindcă nimic nu vindecă şi nu întăreşte sufletul aşa cum o face împărtăşirea cu Sfintele Taine. În plus, eu nu ştiu cum şi ce să-i spun copilului despre credinţă, despre Iisus Hristos, despre Biserică, aşa încât să fie pe măsura puterii lui de înţelegere, dar ştiu sigur că Mântuitorul, prin Sfânta Împărtăşanie îi "vorbeşte" copilului meu în mod direct. Iar ceea ce vede, aude şi trăieşte duminica în biserică nu poate fi înlocuit cu nimic.

Ratasem deja ora la care ar fi trebuit să plecăm de acasă pentru a ajunge la momentul împărtăşaniei; eram dezamăgită, oarecum şi resemnată, dar totuşi încă speram că voi reuşi cumva să-mi împărtăşesc copilul. Nu vroiam să renunţ, ar fi fost uşor să spun "asta e, vor mai fi ocazii, mai sunt duminici şi sărbători şi de acum înainte". Mai era în sufletul meu o brumă de credinţa că totuşi rugăciunea mea va fi auzită şi împlinită.

După cuvântul de învăţătură, părintele îi împărtăşeşte pe micuţii care au "întârziat", aşa că am pornit spre biserică rugându-mă Mântuitorului să mă ajute şi gândindu-mă cum să-i umplu copilului timpul până la finalul Liturghiei, aşa încât să nu îşi piardă răbdarea.

Răbdarea e o virtute care se dobândeşte greu, iar pentru prichindei cuvântul "răbdare" nu există în vocabularul lor. Mare bucurie am trăit când am intrat în biserică! Deşi era târziu, şi în mod normal la acea oră părintele trebuia să fie aproape de finalul cuvântului de învăţătură, noi am nimerit exact la momentul împărtăşaniei. Căci în acea duminică, în cadrul Sfintei Liturghii fusese introdus înainte de împărtăşanie un scurt concert de colinde al copiilor de la grădiniţă.

Am stat frumos la rând, copilaşul s-a împărtăşit, şi-a mâncat fericit pâinica sfinţită şi spre încântarea lui şi a mea, după Liturghie am avut parte şi de un minunat moment artistic al copiilor mai măricei de la grădiniţă: punerea în scenă a Naşterii Mântuitorului.

Eu nu a trebuit decât să-i povestesc ceea ce vedea că interpretează copiii aşa ca el, acolo în biserică.

Mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase pentru ajutorul tău!

DOAMNE AJUTA..

Înainte de intrarea în noul an, m-am gândit să alung starea de plictis din această vacanţă comandând câteva cărţi pentru a le citi în zilele următoare de iarnă. Iată că au şi sosit într-un timp foarte scurt iar dorinţa de a le răsfoi era din ce în ce mai mare. Am stat câteva minute cugetând între a deschide sau nu prima carte.

,,A iubi înseamnă a ierta"  - Ieromonah Savatie Baştovoi

Titlul de pe copertă a început să trezească în propria fire amintiri...dureroase dacă le pot numi astfel; clişee repulsive, gânduri şi sentimente elegiace.

,,A iubi înseamnă a ierta"...cât de frumos spus! Cât de frumos şi totodată cât de înţepător poate fi. Descoperim cu toţii pe zi ce trece, că iertarea se dovedeşte a fi un examen extrem de dificil, iar iubirea...cea mai grea luptă. După cum îmi spunea o prietenă: "iubirea e cea mai grea luptă cu propriul eu, cu oamenii pe care îi întâlneşti, cu puterea de discernământ şi cu puterea de a simţi sentimentele celor din jurul tău." Aş adăuga eu aici întrebarea: dar dacă cei din jur nu mai au sentimente? Dacă cei din jur îşi bat joc de ceea ce simţi tu? De trăirile tale, de emoţiile şi de stările tale sufleteşti? Deschizând totuşi cartea, luând un creion şi încercuind câteva fraze, mi-am dat seama că răspunsul la întrebarea mea anterioară se afla tocmai aici. De ce?

Pentru că am aflat că şi ,,cei mai împietriţi oameni din lumea aceasta au momente în care tânjesc după iubire." Aşadar, nu există om care să nu iubească, care să nu-şi dorească să fie iubit; care să nu aibă pic de sentiment înlăuntrul său. De fapt, tocmai acele persoane pe care noi le considerăm având un suflet de gheaţă, o minte întunecată şi o cămară a inimii murdară; tocmai acestea însetează nespus de mult după iubirea adevărată.  Nu ştim noi ce se află în inima lor, nu ştim noi cum îi priveşte Hristos pe aceştia. Noi îi privim cu ochi lumeşti; cu nişte ochi întinaţi de mulţimea păcatelor, însă Hristos îi vede într-un mod cu totul aparte. Cartea nu e plină de citate sau definiţii, pentru a le afla pe acestea putem accesa foarte uşor Google-ul şi vom găsi acolo câte citate vrem legate de subiectul respectiv. Cartea este însăşi o definiţie şi o prezentare clară, limpede a iubirii. Şi nu spun asta doar pentru a-i face o reclamă tradiţională. Ci spun asta gândindu-mă că dacă cineva se va întreaba vreodată ce e iubirea, va afla răspunsul chiar de pe copertă. Argumentarea însă, stă în filele cărţii; acolo domneşte esenţa reală şi perceptibilă a acestei teme.

,,A nu mai fi iubit, pentru mine, înseamnă a numai exista." Să ne oprim puţin atenţia asupra acestui rând. Cum să nu mai exişti dacă nu eşti iubit de ceilalţi? Înseamnă că vei muri? Tocmai asta încearcă să ne explice Părintele Savatie. Fără iubire, sufletul omului e ca şi mort. E ca o floare pe care dacă n-o mai îngrijeşti, n-o mai uzi, se ofileşte şi moare. Iubirea este această apă vie fără de care nu putem trăi. E hrană pentru suflet şi îmbrăcăminte pentru trup căci ,,Iubirea se îmbracă în cel iubit ca într-o haină." Nu putem face nimic fără iubire pentru că Dumnezeu este însuşi Iubire (Epistola Sfântului Apostol Ioan 4:8) iar fără El ,,nu putem face nimic"după cum ne spune chiar Mântuitorul.

,,În iubire ne descoperim unii pe alţii în Hristos." Cum să îl descopăr eu pe Hristos într-un om? Oare ce vrea acest călugăr basarabean să ne spună prin cele afirmate? Păi, destul de simplu la prima vedere. Dacă iubesc, am să fiu şi eu iubit-Hristos mă va ajuta să-l descopăr, să-l cunosc pe celălalt şi el pe mine la fel. Totul va avea un final destul de ok şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, nu? Dar, iată că sensul este altul. Iubirea nu se rezumă doar la replica uzuală şi comună: ,,îl iubesc pe x sau y cu condiţia ca şi el să mă iubească". Nu . Noi adeseori confundăm iubirea cu o pură condiţie.  Dar hai să punem în loc de acest agasant şi supărător ,,dacă" un simplu ,,trebuie". Trebuie să îl iubesc pe x sau y chiar dacă el nu mă iubeşte.

Chiar dacă el mă dispreţuieşte, strigă la mine, îmi vrea răul, mă displace. Aici treaba se cam complică, nu? Dar cum să fie complicat la noi, oamenii, dacă la Hristos Mântuitorul nu a fost? Păi nu suntem noi cei care afirmăm acum : ,,Te iubesc Doamne" iar peste cinci minute: ,,îl urăsc pe cel de lângă mine" ? Nu suntem noi aceia care vrem să îl urmăm pe Hristos (prin vorbe) dar nu facem nimic (prin fapte) pentru aceasta? Ba da, noi suntem. Dar iubirea asta pe care credem noi că o avem- este o iubire bolnavă, întunecată; nu e iubire de fapt! Nu am citit noi în Epistola Soborniească a Sf. Ioan că : ,,daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este” ? Dar pe o ureche ne intră şi pe alta ne iese.

Dragii mei, iubirea nu înseamnă a da un like la poza cuiva pe facebook sau a trimite cuiva diferite emoticonuri fabuloase pe messenger. Iubirea nu înseamnă a îl îmbrăţisa pe aproapele tău iar peste o oră să-i dai una în cap fiindcă te-a trădat. Şi Iuda l-a trădat pe Mântuitorul, dar Acesta nu l-a bătut cu pietre, nu l-a mustrat, nu l-a judecat. Ce a făcut în schimb? Ştim cu toţii că Mântuitorul se ruga pe Cruce pentru iertarea păcatelor lui. Ştim cu toţii că Hristos l-a aşteptat pe cel care îL vânduse până în ultimul ceas. Dar Iuda nu s-a întors. De ce? Pentru că nu avea iubire. Nu pentru că nu simţise iubirea puternică şi negrăită a lui Dumnezeu, ci pentru că el nu avea iubire; avea părere de rău dar nu şi dragoste. Iar părerea de rău fără dragoste nu e nimic. Din dragoste îzvorăsc toate. Iuda a renunţat la viaţă- la darul primit de Dumnezeu. Când aruncăm noi cadourile primite de la cineva? Când nu-l mai iubim. Când nu vrem să mai păstrăm nimic care să ne aducă aminte de prezenţa acelui om. Aşa a făcut Iuda.

Ar mai fi multe de zis cu privire la această carte dar vă las pe voi să o descoperiţi în toată splendoarea şi întregimea ei. O recomand tuturor celor care vor să înveţe ce e iubirea adevărată; ce este iertarea şi cum se vindecă suferinţa. O recomand celor care sunt interesaţi de gustul sincer şi dulce al unei prietenii adevărate întru Hristos dar şi celor care nu vor să îşi deschidă inima spre iubire. Sunt convinsă că anumite fraze din carte vor fi enervante la prima vedere pentru aceştia, dar ele vor trezi în suflete ceea ce mulţi filosofi atei şi ceea ce multe teorii false nu au putut stârni de-a lungul timpului.

De asemenea, recomand şi articolele: Cum putem iubi pe cineva care permanent vrea sa ne faca rau?! şi PARINTELE SAVATIE: Iertarea – inceputul iubirii (“A iubi inseamna a ierta”) pentru mai multe detalii despre cartea Ieromonahului Savatie.

Dumnezeu să ne lumineze cu harul Său şi să ne ajute, pentru a înţelege importanţa iubirii Sale necontenite şi totodată, importanţa iubirii pentru aproape. Vă îndemn şi eu ,,să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu" (Epistola către Efeseni 3:19).

Bucurie şi pace!...

DOAMNE AJUTA..

E iarnă din nou...încă un an din viaţa mea se sfârşeşte...mai urc o treaptă spre Tine, Doamne...

Mi-e dor căci, din neştiinţă, din nepăsare, m-am depărtat de Tine, iar acum sufletul meu e golit de fapte bune, pustiu şi rece, ca iarna de afară...

Flori de gheaţă se ţes la geamul său... şi ninge necontenit... însă Te aştept aici, în ieslea-mi umilă şi sărmană...

Eu nu-Ţi pot oferi daruri precum magii, nu-Ţi pot oferi decât nevrednicia, durerea mea, ca Tu, Lumina lumii, să o prefaci în bucurie...

Aş vrea să-Ţi cad la picioare, să-Ţi cânt colinde şi să mă apropii de Tine, în tăcere, să îmi alini Tu suferinţa, să topeşti gheaţa din inimă...

Mi-ai oferit, Iisuse, nenumărate daruri, însă eu, orbită de păcate, plină de mândria şi de răutatea mea, nu le-am putut vedea...

Şi totuşi e Crăciun, şi-aş vrea să pot schimba ceva în viaţa mea însă pentru aceasta am nevoie de Tine ca să-mi luminezi calea, să mă ridici din prăpastia adâncă în care am căzut... să mă conduci Tu pe Calea dreptăţii... să Te pot urma.

Am nevoie de Tine, Doamne, acum mai mult ca oricând....

DOAMNE AJUTA

Astăzi Biserica Ortodoxă sărbătorește în calendarul ei pe cei 14.000 de prunci uciși de regele Irod în zilele nașterii lui Hristos. Irod află de la magii ajunși în Ierusalim că în hotarele teritoriului condus de el, Iudeea, s-a născut un prunc căruia i se spune: regele Iudeilor. Simțindu-și amenințat tronul, Irod cheamă pe toți cărturarii și arhiereii poporului pentru a-i întreba unde scrie în lege (în Vechiul Testment / în cărțile sfinte ale lui Israel) că se va naște Hristos. Aceștia îi spun că în Betleemul Iudeii.

Acum îi lipsea să afle doar data când s-a născut, pentru a-și da seama cât de mare este pruncul. Irod îi îndeamnă pe magi să meargă și să-l afle pe acest prunc și în caz că-l vor găsi, să-l cheme și pe el pentru a se închina. De fapt Irod aștepta ca magii să-l afle pe Iisus, ca el să-l poate omorî mai repede și să scape de această frică a pierderii regatului, a pierderii puterii.

După ce-L găsesc pe Hristos, închinându-se și oferindu-i daruri, magii sunt înștiințați în vis de către Dumnezeu să se întoarcă pe altă parte, pentru a nu da de veste lui Irod. Magii pleacă iar Irod, după ceva vreme, văzând că magii l-au păcălit, hotărăște să omoare pe toți băiețeii de sub doi ani din regatul său, sperând ca între ei să se afle și Iisus, regele Iudeilor.

Pare o poveste de basm, și când o relatezi parcă ai povesti un film, dar e foarte adevărat, regele Irod a omorât cu sânge rece, fără pic de milă, copilașii a 14000 de mămici, care au rămas răcnind de durere în fața acestui genocid. Cum se poate întâmpla așa ceva? Cum poate fi un om așa de meschin, cinic, egoist și fără pic de frică de Dumnezeu?

Uneori prietenii îmi mai povestesc despre răutățile care se întâmplă în lumea în care trăim, și mă întreabă: „Cum este posibil așa ceva?” Haideți să vă spun ce cred eu. Maximul de degradare umană eu cred că este înfăptuit de acele persoane care fură copii din parcuri, îi omoară și apoi le vând organele, obținând de pe urma lor bani. Dacă oamenii, în disperarea și lăcomia lor după bani au ajuns să facă așa ceva, atunci totul e posibil. Ce poate fi mai rău decât atât? Ce inimă să ai încât să omori un copilaș nevinovat, un îngeraș...?

Cum de a putut Irod omorî 14.000 de prunci? Știți care e răspunsul meu, acum la 28 de ani de viață? Poate peste 10 ani voi gândi altfel dar acum eu cred că oamenii fac orice pentru bani și putere. Puterea și bogăția sunt cele mai mari ispite pentru omul contemporan... poate așa a fost din totdeauna. Uitați-vă în politica românească, uitați-vă cât de corupt este tot sistemul administrativ din România! Noi oamenii facem orice pentru bani, pentru plăcerile pe care le putem obține cu banii. Noi oamenii suntem avizi după putere pentru că suntem avizi după atenția pe care vrem să ne-o acorde alții.

Irod, n-ar fi suportat ca peste câțiva ani să fie dat la o parte de pe tron și el să rămână un simplu muritor de rând, un om care poate ar fi fost umilit de ceilalți după căderea din tron, ca o consecință a răutăților pe care le-a făcut altora. Un om care a condus ca un tiran știe bine că înlăturarea sa după tron înseamnă de fapt umilința totală și cel mai probabil moartea.

Ce zice Hristos: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 13).  De aici rezultă că nu există ură mai mare decât să pui sufletul tău mai presus decât a celorlalţi, într-un egoism dus la extrem.  Pentru Irod sufletul lui a fost mai important decât sufletele celor 14.000 de prunci. Irod nu s-a gândit nicio clipă la binele regatului pe care-l conducea, pentru care 14.000 de prunci ar fi însemnat 14.000 de viitori oameni de nădejde ai regatului, ci s-a gândit doar la el, și la binele lui.
Ce educația a primit un astfel de om încât a putut ucide atâția copii fără a sta prea mult pe gânduri?

Eram în facultate în anul I și părintele Constantin Coman, profesorul nostru de Noul Testament, era la catedră, într-un amfiteatru cu 2-300 de persoane. Urma să ne alegem un șef de an și părintele era prezent acolo între noi ca să medieze procesul democratic al alegerii. Înainte să se facă propunerile de studenți pentru a candida la această funcție, părintele ne spune: „Aveți grijă pe cine puneți șef de an, să nu cumva să alegeți pe cel mai bun la învățătură, pentru că unul ca acesta va fi interesat doar de el însuși... alegeți pe cineva popular, pe cineva care să vă reprezinte interesele”.

Am rămas cu gura căscată, nu-mi venea să cred ceea ce aud. Proveneam dintr-un sistem școlar și dintr-o familie care mi-a spus mereu: „învață, învață, învață!” și niciodată „iubește, iubește, iubește!”. De mic toți m-au învățat că trebuie să fiu cel mai bun, să învăț cel mai bine, că să mă pot realiza în viață. Adesea eram arătat cu degetul pentru că cei din jur iau note mult mai mari și se descurcă mult mai bine la școală, iar eu eram un elev mediocru.

Cuvintele părintelui Coman mi-au deschis ochii. Am povestit această întâmplare de mai multe ori în articolele mele, și o voi mai povesti de câte ori voi simți că este nevoie, pentru a înțelege că finalitatea educației oferite copilului este: iubirea. Noi ne creștem copiii pentru a învață să se iubească între ei ca oameni, și împreună să-L iubească pe Dumnezeu.

Ceea ce se întâmplă astăzi în lume, este o consecință directă a educației pe care copiii au primit-o în familiilor lor. Haideți să vă dau un exemplu:

Să presupunem că într-o clasă de grădiniță, pe o masă s-ar afla o savarină, iar în jurul mesei 10 copii cu părinții lor. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare părinte i-ar spune la ureche copilului său: „tati, prăjitura aceea de pe masă este a ta, du-te și mânânc-o”? Toți cei 10 copiii ar fugi spre prăjitură și când ar ajunge la ea, s-ar stârni un conflict... Ar începe să se certe, să se bată, și până la urmă să stâlcească prăjitura și nimeni să nu fie mulțumit.

Dar dacă fiecare părinte i-ar spune copilului său la ureche: „tati, o mică parte din acea prăjitură este a ta, vorbește cu prietenii tăi și încercați să vă înțelegeți în așa fel încât să ajungă tuturor” ? Copiii ar veni încet spre masă și începând să se uite unii la alții, ar porni discuțiile....și ușor ușor dintre ei se va ridica un mic lider, care probabil va împărți prăjiturica, pentru ca fiecare să-și ia partea sa.

Când îți înveți copilul să fie cel mai bun, să fie primul în grupul lui, să aibă hainele cele mai frumoase, serviciul cel mai bun, banii cei mai mulți, casa cea mai luxoasă, funcția cea mai înaltă, atunci îi spui de fapt la ureche: „tati, prăjitura aceea de pe masă este a ta, du-te și mânânc-o”.

Eu, ca voi toți de altfel, am învățat la școală foarte multe lucruri, dar niciodată nu a venit un profesor să-mi spună de ce învățăm o anumită lecție. Profesoara de matematică intră în clasă și spune ”astăzi vă voi preda integrala”. Ia creta, începe să înșire explicații și formule pe tablă și apoi așteaptă ca toți să le memorăm. Dar de ce nu-mi spune la ce-mi vor folosi integralele în viață? pentru că aflând aș fi poate mult mai motivat să învăț.

Dacă profesoara ar intra și ar spune, „copiii v-ați gândit vreodată de câtă vopsea este nevoie să vopsiți un scaun?” Iar copiii ar răspunde: „Da! Calculăm aria fiecărei părți componente a scaunului și totalizându-le aflăm câtă vopsea aveam nevoie.”

„Da, dar unele părți ale scaunului au forme neregulate, și aria lor nu poate fi calculată cu o formulă standard, ci poate fi calculată doar cu ajutorul integralelor” spune profesoara. În acel moment copiii ar conștientiza că integralele au aplicabilitate practică în viață și merită să le înveți.

Revenind acum, ne întrebăm care e scopul educației pe care o dăm copiilor noștri? Să facă bani cât mai mulți și cu ajutorul lor să-și satisfacă plăcerile? Să fugă după bani toată viața lor, să calce peste ”cadavre”, să facă orice compromis, pentru ca până la urmă să obțină bani și putere?

Când vedem ce luptă mare se dă pentru bani și putere, de ce să ne lăsăm copiii pradă unui război în care probabil vor cădea victime?

Dacă fiecare familie și-ar educa fii să împartă, să ierte și să iubească, atunci lumea ar fi cu siguranță alta. Dacă noi creștinii le-am spune copiilor noștri că pot fi fericiți și fără bani și putere, atunci cu siguranță când vor fi adulți n-ar mai da în gât după ele.

Totuși, dacă tu ca părinte, încerci să fii primul, atunci nu-ți poți educa fiul altfel, pentru că faptele tale strigă mai puternic decât vorbele tale. Spuneți-le copiilor ceea ce Hristos le-a spus apostolilor care se certau care din ei este mai mare: „Cel din voi care vrea să fie primul, să slujească tuturor!”

Educați-vă copiii că doar prin iubire și jertfă constantă și continuă pentru aproapele pot fi primii.

„Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”, spune Hristos Domnul. Lăsați-vă copiii să fie educați de Dumnezeu, chemați-i la Biserică și conlucrați împreună cu El la modelarea sufletelor lor.

Nu știu cât de mult conștientizăm, dar copiii noștri, pruncii care astăzi se joacă cu lopățelele în nisip construind castele, mâine vor conduce lumea prin prisma educației pe care le-am oferit-o.

Mama lui Irod, are și ea o parte din vină pentru omorârea celor 14.000 de prunci.

Învățați-vă copiii să iubească pe cei din jur, nu să fie deasupra lor!

DOAMNE AJUTA..

A ajunge duminica cu copilul la Sfânta Liturghie este de multe ori dificil, din multe şi variate motive pe care nu le voi detalia aici. De vineri seara mă rog (când îmi aduc aminte, când mai am forţa fizică pentru rugăciune) Domnului Iisus Hristos, Maicii Domnului şi uneori sfinţilor, mai ales dacă se nimereşte să fie prăznuit un sfânt anume în acea duminică, să mă ajute să reuşesc să-mi duc şi în respectiva duminică copilul la Sfânta Biserică.

Era ultima duminică din postul Crăciunului şi ştiam că nu voi putea ajunge la biserică de Crăciun. Îmi doream însă mult să-mi împărtăşesc copilul, să nu treacă prea mult timp între împărtăşanii, fiindcă nimic nu vindecă şi nu întăreşte sufletul aşa cum o face împărtăşirea cu Sfintele Taine. În plus, eu nu ştiu cum şi ce să-i spun copilului despre credinţă, despre Iisus Hristos, despre Biserică, aşa încât să fie pe măsura puterii lui de înţelegere, dar ştiu sigur că Mântuitorul, prin Sfânta Împărtăşanie îi "vorbeşte" copilului meu în mod direct. Iar ceea ce vede, aude şi trăieşte duminica în biserică nu poate fi înlocuit cu nimic.

Ratasem deja ora la care ar fi trebuit să plecăm de acasă pentru a ajunge la momentul împărtăşaniei; eram dezamăgită, oarecum şi resemnată, dar totuşi încă speram că voi reuşi cumva să-mi împărtăşesc copilul. Nu vroiam să renunţ, ar fi fost uşor să spun "asta e, vor mai fi ocazii, mai sunt duminici şi sărbători şi de acum înainte". Mai era în sufletul meu o brumă de credinţa că totuşi rugăciunea mea va fi auzită şi împlinită.

După cuvântul de învăţătură, părintele îi împărtăşeşte pe micuţii care au "întârziat", aşa că am pornit spre biserică rugându-mă Mântuitorului să mă ajute şi gândindu-mă cum să-i umplu copilului timpul până la finalul Liturghiei, aşa încât să nu îşi piardă răbdarea.

Răbdarea e o virtute care se dobândeşte greu, iar pentru prichindei cuvântul "răbdare" nu există în vocabularul lor. Mare bucurie am trăit când am intrat în biserică! Deşi era târziu, şi în mod normal la acea oră părintele trebuia să fie aproape de finalul cuvântului de învăţătură, noi am nimerit exact la momentul împărtăşaniei. Căci în acea duminică, în cadrul Sfintei Liturghii fusese introdus înainte de împărtăşanie un scurt concert de colinde al copiilor de la grădiniţă.

Am stat frumos la rând, copilaşul s-a împărtăşit, şi-a mâncat fericit pâinica sfinţită şi spre încântarea lui şi a mea, după Liturghie am avut parte şi de un minunat moment artistic al copiilor mai măricei de la grădiniţă: punerea în scenă a Naşterii Mântuitorului.

Eu nu a trebuit decât să-i povestesc ceea ce vedea că interpretează copiii aşa ca el, acolo în biserică.

Mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase pentru ajutorul tău!

DOAMNE AJUTA..

Iubiți frați și surori întru Domnul,
Hristos S-a născut!

El, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de veci, S-a întrupat și S-a făcut om la plinirea vremii, luându-și trup din Prea Curată Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu.

Praznic preaslăvit, zi prea minunată, plină de bucurie dumnezeiască!

Plină de bucurie dumnezeiască pentru cei care trăiesc în harul Său, care se umplu de bunătatea Sa. Căci pentru ceilalți…e o zi oarecare…sau o zi cu un profil sărbătoresc involuntar…dacă trăiesc în țări creștine…

Da, și cel nedus la Biserică poate ști că astăzi e Nașterea Domnului…

Numai că această zi, cunoscută mai ales sub titulatura de Crăciun…e cu mâncare, băutură, șorici și vin…și, mai deloc…un praznic al bucuriei duhovnicești, al bucuriei sobre, al bucuriei care duce spre Paști.

Căci Cel născut din Fecioară, încă de pe acum, Se profilează ca Cel ce Se va răstigni pentru noi…

Icoana praznicului vorbește despre duritatea vieții în această lume…pentru că Pruncul Iisus e deja în lințoliul morții…încă din primele clipe ale vieții Sale pământești.

Nimeni nu râde cu gura până la urechi în icoană…ci toți sunt adânciți în ei înșiși.

Și duritatea vieții s-a văzut și în duritatea postului prin care am trecut…și care ne-a slăbit ființa…Pentru că atunci când postul ne veștejește trupul…ne face să fim stăpâni, prin sufletul nostru, peste trupul nostru.

Bucuria praznicului e bucuria postului plin de har, plin de înțelegere, plin de sensibilitate duhovnicească.

Dacă ne-am învins răutatea, nesimțirea, îndoiala, bădărănia din noi…am lăsat loc harul lui Dumnezeu să ne bucure. Și avem bucurie pe cât ne-am strivit patimile prin post și rugăciune și citire și milostivire…

De aceea trăim o bucurie sfântă, frumoasă, lină în viața noastră…și nu o bucurie datorată, în primul rând, cadourilor sau mesei bune.

O situație materială anume, prieteniile, cadourile, surprizele frumoase…ne îmbrățișează și ne oferă stabilitate. Însă suntem niște statui frumoase dar fără viață în noi…dacă nu suntem invadați, din belșug, de iubirea și blândețea lui Dumnezeu, de frumusețea slavei Sale.

Ce să faci cu viața…dacă nu ai în tine și bucuria vieții, care e Dumnezeu?

Ce să faci cu banii mulți…dacă ești plin de singurătate, de neiubire, de solitudine interioară exasperantă?

Nu e de ajuns sănătatea! Ai nevoie de bucurie cerească în inima ta, de bucuria spre care cei trei foști magi, în Evanghelia de azi [Mt. 2, 1-12], au călătorit…pentru ca să o afle.

În boală, cea mai mare vindecare, e vindecarea sufletului…pentru că ea te face să suporți mai ușor boala trupului.

Conștiința păcatului e torturantă…dacă nu ai parte de iertarea lui Dumnezeu. Avem nevoie de iertarea Lui, de pacea Lui, de frumusețea Lui, de înțelegerea Lui mai mult decât de noi înșine.

Și dacă azi prăznuim nașterea Domnului…prăznuim, de fapt, bucuria și încrederea lui Dumnezeu în oameni.

Cât de mult a mizat Dumnezeu pe noi, dacă S-a întrupat pentru noi! S-a făcut om pentru ca pe noi să ne facă dumnezei prin har, să ne îndumnezeiască.

Cine a făcut mai mult pentru noi în comparație cu Dumnezeu? Cine S-a lăsat mai umilit, mai călcat în picioare decât Dumnezeu, când a venit vorba să recâștige pe oaia cea pierdută a umanității? Cine a preferat umilința și sărăcia, ostilitatea și bădărănia umanității…pentru ca să ne urce prin Cruce spre înviere și să ne înalțe, întru Sine, de-a dreapta Tatălui?

Și atunci când cumpărăm brad…când cumpăram cadouri…când avem masa plină…când nu ne lipsește nimic…sau când ne lipsesc toate acestea la un loc…să ne gândim că cele pe care le avem sunt daruri ale Lui iar cele pe care nu le avem sunt urmarea lipsei de atenție a altora vizavi de nevoia noastră.

Suntem, după 2000 de ani de creștinism, totuși…prea răi, reci, insensibili la dramele lumii…Ne-am însușit prea puțin din riscul frumuseții de-a fi creștin…și asta se vede din lipsa de măreție, de frumusețe, de prospețime duhovnicească a vieții noastre.

Pentru că diferențele, o, diferențele dintre noi…și Părinții noștri sunt atât de mari…și de rușinoase…încât nu mai știm câte nu facem…din ceea ce suntem datori să facem…

Și cum să dovedești altcumva că ești un om bătrân în înțelepciune, chiar dacă ești tânăr cu vârsta, decât prin cunoașterea teologiei și prin trăirea ei? Și cum să cunoști dacă nu citești, nu traduci, nu aprofundezi teologia Bisericii?

Pentru că prospețimea vieții e adusă tocmai de învățătura întotdeauna valabilă și întotdeauna îndumnezeitoare, care i-a sfințit pe cei de dinaintea noastră…și ne alătură și pe noi acelora.

Fapta bună iese din teologia bună, din teologia Bisericii de la Hristos până azi.

De ce nu ne mai îngrijim de teologia Bisericii? Pentru că nu căutăm să ne sfințim viața…Dacă am căuta noutatea continuă a vieții, a vieții duhovnicești, am fi avizi ca cerbul după apele harului, care curg continuu din teologia și viața Bisericii.

Și ce preferăm, de fapt, în locul Împărăției lui Dumnezeu? O viață prosperă de câțiva ani, câteva distincții, o recunoaștere socială largă…sau băltirea într-o viață banală.

În locul tainicei și preafrumoasei îndumnezeiri de fiecare clipă preferăm inutilitatea de fiecare clipă, facilul, puturoșenia, îngâmfarea prostească…

Însă praznicul de astăzi ne cere o copilărie bătrână, o tinerețe bătrână, o maturitate bătrână…adică o bătrânețe mereu tânără.

A fi și a trăi potrivit rațiunii lui Dumnezeu înseamnă a fi în har și a face faptele pe care Dumnezeu ni le cere.

De aceea activismul social caritabil nu e tot una cu milostivirea ortodoxă.

Milostivirea vine din învățarea milei lui Dumnezeu, din ce ne-a învățat Dumnezeu despre Sine. Activismul e o expresie a milei trupești sau a celei ideologizate…pe când mila ortodoxă e mila care ne îndumnezeiește.

Fără doar și poate, pâinea e pâine oricine ar da-o…

Numai că atunci când problematizăm urmarea dăruirii în inima noastră…ea trebuie să fie aceea că ne umple de har.

Sărbătoare lină, prăznuire duioasă…care începe astăzi și se încheie pe 31 decembrie 2011.

De aceea: „vă dorim…cu ocazia sărbătorilor de iarnă”…mulți neștiind că sărbătorile acestea sunt, de fapt, mai multe zile ale aceleiași sărbători, adică a Nașterii Domnului sau a două praznice…dacă alăturăm acestuia și pe cel al Botezului Domnului.

Și în aceste zile vedem că prăznuirea Bisericii e paradoxală ca și icoana praznicului de față.

Duminica trecută, cu o săptămână înaintea praznicului, am avut Evanghelia Nașterii Domnului. Pe când acum, de praznic, avem Evanghelia confirmării Nașterii Domnului…pentru că Iisus, în cap. 2 de la Matei, e deja născut…și magii vin să îi aducă daruri.

La fel, icoana praznicului comprimă lucruri disparate, care nu s-au întâmplat deodată: venirea magilor, nașterea Sa, îndoiala Sfântului Iosif, venirea păstorilor…și îmbăierea Domnului, după cum observăm în icoana de față.

Iar rațiunea ei cât și a imnografiei praznicului e aceea de a aduce mărturii multiple despre faptul că nașterea Domnului a fost reală, reperabilă istoric și că în El S-au împlinit toate profețiile veterotestamentare.

De aceea referirile la profeții în Evanghelia de dinainte și de după praznicul propriu-zis: pentru ca nimeni să nu aibă dubii asupra faptului că Mesia e Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Și norul de mărturii al Tradiției Bisericii ne arată că această naștere străină, suprafirească, a Răsăritului celui de sus, a făcut să țâșnească în istorie lumina mântuirii.

Tu, Doamne, Lumina lumii, ai venit în lume…ca lumea să învețe de la Tine că totul e cu sens, că totul e important…și că suntem profund responsabili față de tot ceea ce trăim, spunem, facem!

De aceea, dă-ne Tu, Lumina lumii, bucuria de a ne bucura întru Tine, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș)

Cu ocazia sărbătorii Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Talita a încondeiat două schițe de icoană pentru câțiva credincioși ortodocși din Franța. Ni le-a dăruit și nouă, tuturor, ca bucurie duhovnicească. Colecția completă de icoane ale Talitei, le puteți vizualiza la galeria ”Schițe de icoană”

Și fiindcă se apropie Crăciunul vă urăm și noi cu urarea Talitei la trimiterea schițelor: ”Să vă fie inima Cer!”

<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/decembrie/schita-de-icoana-header.jpg"} -->   Articole din aceeaşi categorie:

Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite înceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.

În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.

Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuseun pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.

M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.

Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

- Ai venit?... Mă bucur... Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu sepoate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc... Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie...

Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului... Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă... Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui...

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

- Aici va fi într-o zi pelerinaj... Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea.

Fiţi deci binecuvântaţi!... Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine... Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta...

Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice.

Convorbirea mea cu părintele Gherasim o înregistrase, involuntar dar emoţionat, şi evreul Iacov, care ocupa patul alăturat. I-am pus mâna pe frunte:

- Ai temperatură? l-am întrebat.

- Nu, mi-a răspuns el. Mă simt bine...

Aici e o lume cum n-am bănuit că ar fi cu putinţă, în tot cazul, o lume total opusă aceleia din care vin eu.

E cutremurător pentru mine să mă regăsesc sufleteşte în atmosfera creştină pe care am respins-o cu îndârjire toată viaţa, o dată prin materialism şi a doua oară prin sionism. Noaptea de Crăciun, care a iscat totdeauna înverşunare în sufletul meu, azi mă copleşeşte prin realitatea ei dumnezeiască. Fiindcă cele ce se petrec aici nu sunt lucrări umane şi naturale, ci dumnezeieşti. O spune un materialist, un ateu şi un evreu!... Şi nu e o farsă mărturisirea mea. În faţa morţii, omul devine sincer şi are putinţa să vadă adevărul... Te surprinde poate mărturisirea aceasta, dar ea s-a zămislit în mine încetişor, peste voia mea, ca o recunoaştere necesară a realităţii.

Adevăratul Dumnezeu este Hristos! Spunând aceste cuvinte, a lăcrimat. Era profund mişcat. Încercam să-l înţeleg, să particip la momentul dramatic pe care-l trăia. A tăcut o vreme. M-am aşezat lângă el pe pat, ţinându-i mâna în mâinile mele. Mă rugam în inimă... ce aş fi putut să fac mai mult?!

Ştiam bine că eu nu pot pricepe frământarea lui sufletească, căci eu m-am născut creştin şi am trăit creştineşte, pe când el era mozaic, devenise comunist, iar acum sionist. Un astfel de suflet trece prin traume cumplite ori de câte ori face o nouă descoperire în cele spirituale; iar mărturia lui creştină de acum era o răsturnare categorică şi ireversibilă a întregului său trecut.

- Îţi mulţumesc că m-ai ascultat, mi-a spus el după o vreme. Poate că în curând vom fi fraţi în Hristos!

- Să-ţi ajute Dumnezeu! i-am răspuns emoţionat şi m-am ridicat să mă duc la Ion.

Ion respira precipitat şi avea febră. Chipul lui era când livid, când congestionat.

Natura mai menţinea totuşi un echilibru vital în el. Ştiam că moartea era prin preajmă; ştia şi el.

- Azi m-am spovedit şi m-am pregătit de plecare, mi-a spus. Regret însă că mor şi nu văd salvarea ţării...

S-a oprit să se odihnească. Respira anevoios.

- Nu mi-a rămas decât credinţa în Dumnezeu. Poate că măcar acum, la această strâmtorare istorică, lumea va pricepe ce este cu adevărat credinţa în Dumnezeu!... Acum e târziu pentru mine... Mă sting... Adesea am senzaţia că se face întuneric, apoi izbucneşte lumină orbitoare. Din pragul morţii, tainele vieţii se văd mai de aproape. Păcat că nu le-am văzut aşa toată viaţa! Fratele meu, haiducul, a fost un om neasemuit mai mare decât mine, un vizionar!

- Linişteşte-te! i-am zis. Eşti epuizat.

- Mi-a fost dat să mor în mâinile tale, a continuat el. Te-am iubit şi te-am admirat mult. Dumnezeu să te ajute!

- Frate, i-am răspuns, îţi datorez imens. Ai fost mai viteaz ca mine.

Numai Dumnezeu poate să te răsplătească pentru dragostea pe care ai dovedit-o în viaţă, faţă de mine, faţă de alţii. Nu te voi uita niciodată!

După o pauză mai lungă, mi-a zis:

- Te rog, spune-i lui Iacov să mă ierte. Am avut dese neînţelegeri cu el. Mă supărau manifestările lui comuniste şi iudaice aici, unde nu e locul lor.

I-am spus lui Iacov, acesta s-a ridicat şi a venit lângă Ion.

- Sunt impresionat că-ţi poţi cere iertare de la un om care a greşit, care a trăit în greşeală ca în propria sa matcă. Orgoliu? Poate... dar mai degrabă incapacitatea de a cunoaşte adevărul. Acest adevăr m-a revoltat toată viaţa împotriva lui Iisus, dar azi îi descopăr realitatea. Numai satana poate inspira şi întreţine atâta minciună şi ură împotriva adevărului. Voi nu puteţi realiza cumplita dramă pe care o trăiesc în clipele acestea... Eu m-am opus adevărului, or dumneata mi-ai spus adevărul şi niciodată n-ai fost rău cu mine. Eu te-am urât, iar dumneata m-ai iubit, eu am fost în înşelare, dumneata în adevăr. Eu deci trebuie să fiu iertat de dumneata, precum Pavel a trebuit să fie iertat de Hristos. Cred că voi fi şi eu creştin. Doresc să fiu creştin, dar încă nu sunt stăpân pe propriul meu suflet. Vă rog să fiţi îngăduitori cu mine!

Ion a lăcrimat. I-a întins mâna şi l-a alinat.

- Dumnezeu să te ajute! Mărturisirea dumitale îmi deschide zări de lumină şi încredere pentru lumea pe care o părăsesc în aceste condiţii triste. Minunate sunt căile Domnului!

Iacov s-a retras. Ion mi-a cerut să merg la părintele Gherasim, ca să-i dea ultima binecuvântare.

S-a aşternut pacea şi eu m-am apropiat de Valeriu. Şedea rezemat cu spatele de marginea patului, cu capul plecat în piept şi pleoapele lăsate, dar aveam impresia că mă priveşte. Ochii albaştri s-au deschis imenşi, luminoşi şi m-au învăluit în căldura lor. A zâmbit fericit şi mi-a spus:

- Ce bine este că te simt lângă mine! Sunt pe cale să compun o melodie frumoasă pentru Târgu-Ocna.

- Stai liniştit, i-am spus şi m-am aşezat pe un scaun ca să priveghez.

El însă mi-a zis:

- Tu vei fi primul care primeşte colindul meu. Să-ţi spun versurile:

Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
Înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.

În inima robului,
Domnu-şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş,
Ce-i şopteşte drăgălaş:
„Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat”.

Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.

Refren:

Lăsaţi-i pe copii să vină,
Să-mi aducă din grădină
Dalbe flori de sărbători,
Dalbe, dalbe flori!

M-a privit puţin, apoi a adăugat:

- Acest colind îl dedic părintelui Gherasim. El este copilaşul la care se referă ultimele versuri ale colindului.

Valea era împăcat, senin şi bucuros. I-am mulţumit pentru că m-a colindat. Mi-a zâmbit şi s-a retras în sine.

Era aşa de linişte, încât auzeam respiraţia grea a bolnavilor, căderea fulgilor de nea şi bătăile inimii mele. În amestecul acela mizerabil de temniţă şi tuberculoză era o vibraţie sufletească evidentă, încât totul părea nepământesc, minunat. Timpul trecea domol. Mintea era atrasă de orizonturi de lumini, înţelesurile se dezvăluiau adânc, într-un fel de mişcare statică, paradox pe care numai trăirea în duh îl realizează.

Eram închişi, dar cu sufletele în afara temniţei, eram bolnavi cu trupul, dar viguroşi sufleteşte, eram în pragul morţii şi al vieţii, şi moartea era înghiţită de viaţă. Rugăciunea se depăna cu îngerii şi colindătorii ce-i simţeam în jur. Seara aceea cunoştea intensităţi neobişnuite de comuniune cu Dumnezeu.

Eram deopotrivă de lucid şi de prezent în realitate şi de aceea cred că atunci materia era duh pentru mine şi duhul era materie. Nici un contrast nu mă tulbura.

Din când în când mă apropiam de Ion şi de părintele Gherasim, care se stingeau încetişor, mai vii cu cât se apropiau de moarte. Iacov nu dormea. L-am surprins cu ochii deschişi, dar nu mi-a zis nimic.

Târziu în noapte, spre zori de zi, am înţeles că trebuie să am la îndemână mucul de lumânare şi chibritul, obiecte interzise cu străşnicie, dar pe care le ţineam ascunse în penele unei saltele şi le foloseam cu mare economie, numai pentru două-trei minute, ori de câte ori încă unul pleca dintre noi.

A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care era un om cu suflet atâtde mare. Ultima lui privire a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că licărea şi o nădejde.

Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat la părintele Gherasim.

A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.

- Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins.

Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:

- Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!

A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii.

Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi.

Deşi noaptea aceea fusese grea şi nu mă odihnisem deloc, nu simţeam nici o oboseală, nu eram nici trist, nu aveam regrete. Realitatea vieţii era pătrunsă de realitatea nemuririi. Trupul îmi era uşor. Timpul era dilatat, nici nu simţeam că trece, nici nu doream să treacă. Simţeam deopotrivă de prezenţi pe cei ce rămăseseră în viaţă ca şi pe cei ce plecaseră din ea. O pace imensă se aşternuse în mine. În starea aceea sufletească am făcut pregătirea de îngropăciune a celor doi.

Din când în când îmi mai aruncam privirea şi spre Valea. Era vesel, fericit înăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept, cu trunchiul rezemat de marginea patului. Nici el nu putuse să se odihnească în noaptea aceea.

După ce am terminat pregătirile, m-a chemat din priviri şi mi-a spus:

- Colinda este terminată... Poate versurile acestea vor fi testamentul meu... Să ducem credinţa mai departe, până la sfârşitul cel nesfârşit!

Tăcerea a acoperit din nou camera pentru o vreme. Rugăciunea, ca oscară cerească, cobora îngerii din ceruri pe pământ. Cerurile erau aici, cerurile erau pretutindeni.....

DOAMNE AJUTA....

De fiecare dată când ieşim pe stradă, aproape în fiecare zi, dăm față-n-față cu vreun om necăjit, amărât, obosit, sau ca să folosesc termenul arhicunoscut cu câte un "cerşetor". Dacă ne-am opri un minut şi am analiza oamenii care trec pe stradă şi apoi pe cerşetori am observa contrastul izbitor dintre oamenii necăjiţi şi cei obişnuiţi, iar când spun despre contrastul izbitor dintre cei doi, nu mă refer la felul în care arată, la felul în care sunt îmbrăcaţi ci la comportamentul lor, la mimică lor, la gesturile lor. Răbdarea cerşetorului, care nu primeşte nimic, care stă zi şi noapte acolo este scoasă în evidenţă de grabă omului de rând, căruia lumea îi oferă tot dar nu suficient de repede şi suficient de mult precum şi-ar dori el.

Privirea tristă, dar resemnată, împăcată cu viaţa a cerşetorului scoate în evidenţă privirea nemulţumită, încruntată a omului obişnuit căruia nimic nu îi este pe plac, care este sătul de toate şi de toţi. Liniştea în care se afla un cerşetor scoate în evidenţă agitaţia pe care omul de lângă el o provoacă din cauza stării de spirit negative în care se afla el, deşi aparent nu ar trebui să o aibă, deşi aparent el pare avea tot.

Noi suntem deopotrivă şi oamenii "obişnuiţi", "normali" ai societăţii dar suntem şi cerşetorii. Suntem oamenii care se îmbrăcă frumos, au ce mânca în fiecare zi, au casă, familie, au o maşină, au un serviciu bun, în ochii lumii avem tot ceea ce ne-am putea dori, însă, atunci când lumea din jurul nostru se retrage, atunci când lumea nu este cu ochii pe noi, devenim nişte simpli cerşetori la fel ca şi oamenii necăjiţi pe care-i vedem la colţ de stradă.

Majoritatea oamenilor s-ar revolta când ar auzi că cineva îi face nişte cerşetori, "cum? eu? eu sunt ca şi ăla de pe stradă care nu a făcut nimic toată viaţa? eu fac ceva în viaţă!". Este uşor să spunem aşa, prin rândul de mai sus nu am relatat gândurile cuiva, ci le-am relatat pe ale mele, pentru că de "n"ori + 1 am gândit în acest mod şi am continuat să gândesc în acest fel fără să mă întreb: oare nu greşesc?, fără să am răbdarea să mă opresc pentru un minut şi să analizez situaţia. De ce nu am făcut acest lucru? sincer, nu ştiu, din indiferentă,din mândrie, din tot.

Mă gândesc la o situaţie banală: să spunem că mergem pe stradă şi la 10 metri distanţă vedem un om care vorbeşte urât, care e invidios, care face lucruri rele şi în acelaşi timp mândru de sine, care atunci când îşi dă seama că a fost prins asupra faptului îşi cere iertare dar care peste două-trei zile îl vedem făcând acelaşi lucru, peste o săptămână la fel, până ce într-o zi îl vedem pe jos zicându-ne: "iartă-mă şi dă-mi ceva de mâncare,un ban,o haină,"oare câţi dintre noi ştiind cu ce fel de om avem de-a face i-am dat ceea ce ne-ar cere? Cui i-ar fi milă de el? Nu ştiu ce să spun despre voi, dar mie una nu mi-ar fi, m-aş gândi: "ce om cinic, cum îşi permite să mă ia de proastă? Ce ? Crede că nu ştiu ce fel de om este? Nu ştiu eu oare că face o grămadă de greşeli şi după aceea cere iertare oamenilor dar a doua zi face la fel?"

Probabil dacă aş avea şi o zi proastă i-aş spune ce gândesc cu voce tare.Totuşi, cine s-ar îndura de el, cine i-ar da ceea ce cere deşi îl cunoaşte, îi ştie sufletul, îi ştie greşelile şi fărădelegile? Răspunsul este simplu: Dumnezeu i-ar da, în fond cine e acel cerşetor "nenorocit" care zi de zi greşeşte şi apoi are tupeul să ceară ceva? Noi suntem. În acel tip uman ne încadrăm noi toţi, care zi de zi greşim, nu vorbim aşa cum ar trebui să vorbim cu cel de lângă noi, minţim uneori, suntem mândri, uneori leneşi, alteori invidioşi şi totuşi la sfârşit de zi ştiindu-ne greşelile şi păcatele avem "tupeul" să cerem milă şi multe alte lucruri de la Dumnezeu,cerându-ne iertare iar a doua zi repetând aceleaşi greşeli. Oare dacă Dumnezeu ar avea aceeaşi atitudine ca şi noi în privinţa acelui cerşetor unde ar ajunge omenirea?

Aşa suntem noi, precum acel om, suntem cerşetorii acestei lumi, avem totul, zi de zi greşim, ne cerem iertare când ne dăm seama, iar apoi peste o zi sau două repetăm iarăşi greşelile, ne ştim greşelile, păcatele. Știm cât de mult Îl supărăm pe Dumnezeu şi în ciuda acestor lucruri Îi cerem ajutorul. Ce facem până la urmă? Cerem ajutorul tocmai Celui pe care L-am supărat, ne dăm seama că avem nevoie de ajutor tocmai din partea Celui căruia i-am arătat cât de nemernici putem fi, din partea Celui căruia i-am trădat încrederea de "n" ori cerându-I să ne ierte ca apoi noi să săvârşim aceleaşi greşeli în mod repetat.

Dacă am vedea un cerşetor căruia i-am dat ceva, că în loc să folosească ceea ce i-am dat el risipeşte şi strica lucrul acela, pe viitor i-am mai da ceva? Nu, bineînţeles că nu, dar dacă este să ne analizăm pe noi prin prisma acestei concepţii, Dumnezeu ne oferă mult mai multe lucruri decât le putem oferi noi cerşetorilor, ne oferă sănătate şi nu avem grijă de ea, ne scoate în faţa noastră persoane minunate pe care nu le ştim aprecia şi le pierdem din cauza noastră, ne oferă viaţa, pe care o risipim, şi vede tot ceea ce facem, vede că după toate prostiile pe care le facem, mergem şi Îi cerem mai mult, iar El ne oferă mai mult.

Noi,oamenii obişnuiţi nici măcar nu avem răbdarea unora dintre cerşetori, cerem Lui Dumnezeu tot felul de lucruri şi avem pretenţia să primim pe loc, să ni se ia pe loc suferinţa, să fim fericiţi pe loc, ajungem la disperare şi ne pierdem credinţa dacă vedem că ne-am rugat şi totuşi nu am primit exact în minutul următor ceea ce am cerut, însă răbdarea unui cerşetor este infinită, uneori.

Majoritatea oamenilor se împart în două categorii: cei care dispreţuiesc cerşetorii, alungându-i când îi văd, chiar dacă ei nu cer nimic, ci pur şi simplu stau, şi cei care simt o anumită afecţiune pentru ei, cei care nu pot trece pe lângă un om bătrân, pe lângă un copil sărac, fără să nu le dea ceva şi să nu le zică o vorbă bună. Eu personal nu mă încadrez în categoria întâi, dar nici în a doua, recunosc, de foarte multe ori am judecat cerşetorii în gând, nu am îndrăznit niciodată să ţip la ei sau să îi alung, cred că o fărâmă de milă, căci iubire ar fi prea mult să spun, nu, ci un strop de milă reuşea să îmi pătrundă în inimă şi îmi abţineam cuvintele dure pe care mi le spuneam în gând. Mama mea însă se încadrează în categoria a doua, îmi amintesc şi acum disputele interminabile pe care le aveam cu ea despre cerşetori: "le dai prea mult" sau "tot dai !", "de ce să le dai? tu munceşti pentru banii aceia, dacă vor şi ei, să muncească!, eu fac şcoală, ei de ce nu au putut să facă şcoală pentru a avea un loc de muncă decent?"

În momentele de sinceritate îmi dădeam seama cât de nedreaptă, de mândră şi de imatura eram. Mi-am dat seama că foarte simplu să spui: "ei de ce nu muncesc?", este suficient să vezi că în fiecare zi rata şomajului creşte şi ai răspunsul pe care-l aşteptai: nu au unde să muncească. În sufletul meu îmi dădeam seama că dacă cineva s-ar fi dus să le spună cerşetorilor: mai oamenilor, vă dau un loc de muncă, dacă munciţi, primiţi bani şi vă puteţi întreţine, scăpaţi de frig, de foame,etc, toţi ar fi fost dispuşi să muncească, cu excepţie poate doar cei bolnavi sau prea bătrâni.

Este uşor să spui: "eu fac şcoală, ei de ce nu au putut să facă scoală pentru a avea un loc de muncă şi un salariu cât de cât bun?" - Pentru că poate s-au născut în familii fără educaţie, sărace care i-au trimis la muncă, în loc să-i trimită la şcoală pentru a aduce un ban în plus în casă. Mulţi renunţa la şcoala nu din lene ci din faptul că trebuie să muncească pentru a-şi ajuta familiile şi astfel din cauza faptului că nu au reuşit să facă o facultate, unii nici măcar un liceu nu au cum să spere la un serviciu care să le aducă un salariu bun.

Unii poate s-au născut în familii care nu i-au dorit şi nu le pasă de ei astfel nu vor să-i ajute să facă o şcoală şi să-şi găsească un loc de muncă bun, sau alţii sunt chiar orfani, crescuţi într-un orfelinat, unde oamenilor nu le pasă de ce vor face copiii aceia în viaţă şi ce fel de oameni vor ajunge.

Majoritatea oamenilor care acum au ajuns bătrâni au muncit în societatea de la acea vreme, au avut un anumit loc de muncă, majoritatea în industrie sau agricultura iar pensiile acum nu sunt suficiente (având în vedere că s-au şi redus) cât pentru a se putea întreţine din toate punctele de vedere.

Apoi nu poţi avea pretenţia că un om să-şi aleagă o meserie la care nu se pricepe doar pentru a avea un salariu bun, ideea de bază în a avea un loc de muncă este să fii de ajutor societăţii iar ajutorul acesta îţi este răsplătit printr-un anumit salariu.

În fond dacă ne-ar întreba cineva pentru ce anume acuzăm cerşetorii, ce le-am răspunde? Că-i acuzăm pentru că familiile lor nu au putut să-i întreţină din punct de vedere material şi educaţional şi de aceea nu au putut face şcoală ca să aibă un loc de muncă? Îi acuzăm pentru că unii n-au avut familie sau s-au născut într-un mediu violent din care au plecat şi au ajuns astfel pe străzi? Că cei care au muncit pe vremea comunismului au crezut că la bătrâneţe vor avea bani din care să se întreţină, că nu şi-au pus problema ca în anii următori totul se va scumpi şi lor la bătrâneţe li se vor reduce pensiile?

Nu am crezut niciodată că un cerşetor, un om al străzii pe care întotdeauna în mintea mea l-am judecat, va putea vreodată să îmi zguduie toată mândria din suflet. Astă-vară am fost cu mama plecată la Timişoara cam o lună, în timp ce vizităm oraşul ne-am întâlnit într-una din zile cu o bătrânică, prima dată mama i-a dat câţiva bani iar apoi când am revăzut-o a vorbit cu dânsa, povestea era simplă şi totuşi foarte tristă: pierduse tot, casă îi fusese luată de copiii ei şi vândută, iar apoi cei doi copiii au părăsit-o. Era bolnavă, fusese operată de 2 ori şi nu-i ajungea pensia pentru chirie, medicamente şi pentru mâncare, nu cerşea, doar stătea ziua sperând că oamenii îi vor câte ceva. A fost pentru prima dată când o persoană săracă a reuşit să mă impresioneze profund. Îmi amintesc şi acum ultimele vorbe care ni le-a zis: "Sunteţi îngerii Lui Dumnezeu", cred că a fost cel mai frumos lucru care l-am auzit vreodată şi în momentele în care las mândria la o parte îmi dau seama cât de departe sunt de cuvintele spuse de bătrânică aceea, cât de mult mi-aş dori să fie adevărat ce-a zis, cât de rău mă simt când ştiu că nu e adevărat.

Este interesant cum uneori oamenii vor să-ţi scoată mândria din suflet prin vorbe "mari", dure uneori, şi nu reuşesc, iar dintr-o dată un om simplu reuşeşte să spună nişte cuvinte la care nici măcar nu te-ai fi gândit vreodată, să simţi că de fapt nu meriţi acele cuvinte. De multe ori atunci când încerc să îmi scot mândria din suflet îmi dau seama că nu merit cuvintele care mi le adresează cineva pe care l-am ajutat sau pentru că am făcut ceva, chiar dacă am făcut fapta în sine, pentru că nu tot timpul le fac din dragoste pentru aproape, poate că uneori mă las furată de gândul: "haide să-l ajut numai ca să nu par lipsită de bun simţ  sau răuvoitoare" sau mă las atinsă de mândrie "să-l ajut să vadă că sunt de treabă şi că eu am fost cea care l-a ajutat" şi atunci îmi dau seama că de fapt nu merit mulţumirile şi aprecierile celui pe care l-am ajutat.

Însă dacă este să lăsăm pentru un minut mândria la o parte, să nu mai fim tentaţi să spunem "eu sunt bun/a pentru că l-am ajutat pe X" ne dăm seama că toţi suntem oameni, că toţi avem nevoie de ajutor, ca de fapt a ajuta este o datorie morală, noi toţi la un moment dat am avut nevoie să fim ajutaţi, ascultaţi,să ne spună cineva o vorbă bună şi că niciodată nu vom putea fi suficient de buni, ca întotdeauna vor exista oameni mai buni, mai darnici, mai milostivi decât noi, că niciodată nu vom putea oferi oamenilor din jur la fel de mult pe cât ne oferă Dumnezeu nouă.

Au trecut 3 luni şi cuvintele acelei bătrânici şi acum, uneori îmi mai răsuna în minte, atunci când fac ceva din mândrie şi nu din iubire, când sunt nedreaptă, când ceea ce fac Îl supăra pe Dumnezeu îmi amintesc de cuvintele sale şi îmi dau seama că am greşit, că ar trebui să mă schimb, să fiu aşa cum i-am dat impresia bătrânicii respective că sunt.....

DOAMNE AJUTA..