Există o întrebare elementară despre Sfântul Nicolae la care, dacă am fi reflectat în mod serios, am fi înțeles care este adevărata semnificație a prăznuirii lui ”Moș Nicolae”. Iar întrebarea noastră este ”cum a devenit Sfântul Nicolae, Moș Nicolae”?

Sfântul Nicolae s-a născut pe la anul 280 d. Hr., din părinți bogați și credincioși. Încă din fragedă pruncie a dus o viață ascetică, petrecând mult timp la Biserică, în rugăciune și citire. Mai târziu a devenit preot, a împărțit săracilor averea primită de la părinți, iar milostivirea sa a ajuns proverbială după ce l-a ajutat cu bani pe un tată sărac, cu 3 fete de măritat, scapândul astfel de la a-și da fetele spre prostituție.

În toată viața sa Sfântul Nicolae a petrecut sub aripa îngerească a milostivirii și ”de s-ar fi povestit milele lui una cîte una şi cîte îndurări a arătat către cei săraci, pe cîţi flămînzi a hrănit, pe cîţi goi a îmbrăcat şi pe cîţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.”

Așadar, Sfântul Nicolae a devenit ”Moș Nicolae” prin dărnicia, mărinimia și milostivirea arătată continuu față de sărmani. Deci Moș Nicolae este prin excelență Moșul sărmanilor.

Însă dacă suntem atenți la ceea ce am învățat noi creștinii din viața Sfântului Nicolae, constatăm cu tristețe că am transformat sărbătoarea lui Moș Nicolae, dintr-una a milostivirii față de sărmani, într-una a cultivării egoismului de familie. Astfel dovedim că suferim de boala ”mai aproape este pielea decât cămașa”, deși Sfântul Nicolae tocmai contrariul ni l-a predicat prin fapte o viață întreagă. Adică nu s-a gândit la ”sine” și la ”ai săi” ci s-a gândit la cei la care nu se gândește mai nimeni: sărmanii lumii.

Să nu fiu greșit înțeles! Nu este nimic rău în a dărui copiilor și fraților noștri dulciuri sau alte atentiții de Moș Nicolae. Însă rău este că le-am dat întâietate casnicilor, uitându-i și neglijându-i pe sărmani, adică pe cei cărora le este dedicată această sărbătoare, în virtutea exemplului de viață al Sfântului pe care îl sărbătorim. Rău este că nu vrem să ieșim cu iubirea cea mică dincolo de pragul familiei noastre, către familia cea mare a lui Dumnezeu Tatăl, după cum ne-a arătat și Sfântul Nicolae. Rău este că ne răsfățăm pe noi și între noi, deși nu acesta a fost exemplul Sfântului Nicolae pe care îl prăznuim ci renunțarea la sine pentru cei năpăstuiți de lângă noi.

Moș Nicolae, adică Sfântul Nicolae a fost în primul rând părintele celor necăjiți, nu al celor cărora nu le lipsește nimic. Iar dacă vrem să jucăm rolul lui Moș Nicolae, atunci se cade să fim darnici în primul rând față de sărmanii de lângă noi, asemenea Sfântului pe care îl imităm în dărnicie....

DOAMNE AJUTA..

"Mi-e sete" să mă odihnesc de toate lucrările mele.

De mult timp nu mai "am" nici măcar rugăciunea formală, merg pe stradă şi văd prin oameni, trec prin ei, devin, sunt insensibil.

Cu o zi în urmă discutam cu un prieten despre realitatea alegerii de a trăi această viaţă asemenea unui iad: de noi depinde cum îl trăim...şi îmi aduc aminte cuvintele pline de deşteptare ale măicuţei Siluana (Vlad): "măi copii, suntem în iad - trăim iadul", cuvinte care mă fac să aleg...să trăiesc iadul cu nădejde, în Cineva superior acestui iad, sau să trăiesc iadul în deznădejde.

Vedeţi, un om simplu, un om modest social poate avea bucurii interioare care depăşesc nu de puţine ori bucuriile celor înstăriţi, financiar şi familial. Astfel, bucuria interioară a omului devine un rai, sau cel puţin un iad plin, umplut de nădejde, bucurie care dacă este înduhovnicită, binecuvântată, transcende trăirea noastră într-o pregustare a raiului. De fapt, Părinţii Bisericii vorbesc despre Rai ca o stare de trecere spre Împărăţia Cerurilor. Putem numi aceasta, introducere în abecedarul duhovnicesc, al trăirii bucuriilor interioare înduhovnicite, lipsite de egoism, o trecere (Paști - înseamnă "trecere" în limba ebraică) spre însuşirea unei bucurii cât mai depline, izvorâtoare, dătătoare de bucurie şi pace celorlalţi - o odihnă deplină a mea în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în mine. Însuşirea acestei trăiri interioare de pace şi bucurie face ca acest iad al indiferenței, insensibilităţii, să fie trăit deja ca al nădejdii.

Vedem cum (din păcate noi simţim asta în interior), de multe ori suntem amărâţi că nu reuşim să ne punem planurile mici şi mari (credem noi) în aplicare, suntem posomorâţi că iarăşi nu am realizat multe. Iată că trăiesc tot ce mă înconjoară prin prisma celor ce simt, prin felul inimii mele.

Pentru a vedea cauzele acestei oboseli de lucrările noastre trebuie să poţi coborî, acolo sus, pe tronul pe care se aşează Hristos la Botez, şi să vezi şi să accepţi starea în care te afli, de moarte faţă de aproapele, de indiferență, iad, ba mai mult de răutate faţă de semeni, de crime duhovniceşti de oricâte ori manifestăm starea iadului de indiferență, de judecată. De fiecare dată când îl judecăm pe aproapele (cu inima noastră), îl ucidem duhovniceşte în inima noastră, lipsindu-l de milostivirea lui Dumnezeu, singurul Judecător Înţelept.

Să nu credem că plecăm din această viaţă cu o altă trăire decât a noastră proprie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că omul bogat este cel care se mulţumeşte cu ceea ce are...restul se considera încă nesatisfăcuți cu ce au...Trebuie să învăţăm să mulţumim pentru lumina care izvorăşte din întuneric de fiecare dată când vrem să o primim, să o cerem. Căci pentru Dumnezeu este cu putinţă ca din întuneric să facă lumină, să zidească o comuniune de persoane, odihnindu-se reciproc în comuniunea stării Duhului. Dumnezeu a hotărât ca această stare să o "doneze" de pe Sfânta Cruce (asemenea celui ce donează sânge - simbolul vieţii încă din antichitate) celui creat, să înduhovnicească omul.

Indiferent de statutul nostru, mulţumirea, trăirea noastră interioară ne aduce bucuria şi pacea în inimă, şi în necesitatea de a se hrăni sănătos, sufletul încearcă să folosească orice lucrare a sufletului ca "instrument" intermediar: bani, poziţie socială, cunoaştere, simţurile, lacrimi, violența...

În momentul în care toate acestea nu rodesc duhovniceşte să pot trăi iadul nădejdii ca o bucurie interioară, depăşind cercul nemilos al patimii durere-plăcere, simt că toate aceste lucruri şi lucrări ale (sufletului) mele devin obositoare, îmi consumă sufletul, mă simt îmbătrânit cu sufletul deşi biologic pot fi încă tânăr/ă. Câţi oare nu am trăit aşa ceva?? Jean Kovalevky surprinde că omul după căderea din Rai se hrăneşte cu moarte, ia viaţa plantelor, animalelor pentru a se putea întreţine. Din păcate omul consumă moartea până ce şi el însuşi ajunge pradă morţii. Înghite moartea şi este înghiţit de moarte. Regretatul teolog Panayotis Nellas deja include acest om al zilelor noastre în omul biologic - care trăieşte pentru a muri. El nu-L mai are pe Dumnezeu în viaţa sa, în lucrările sufletului său, de care poate nici nu mai este conştient că există, pe care unii le şi neagă (sufletul, Dumnezeu).

Pr. Rafael Noica ne învaţă să punem înaintea tuturor cuvintelor, reacţiilor, lucrărilor noastre pe Dumnezeu... Doamne Tu... astfel începem să aşezăm nădejdea noastră a lucrărilor personale în dumnezeire, planurile noastre le înmânăm lui Dumnezeu...începem să gustăm odihnirea noastră în lucrarea odihnitoare a lui Dumnezeu, care mă bucură, îmi dă pace şi mulţumire lăuntrică.

Ce minunat este Dumnezeu, Cel ce se odihneşte întru Sfinţii Săi!! mărturiseşte viaţa Bisericii. Trăind Biblia observăm că odihna lui Dumnezeu este cea a Duhului peste noi asemenea începutului Creaţiei, pentru că Dumnezeu binecuvântează şi sfinţeşte toate lucrările Sale în ziua a şaptea. Odihna mea în Dumnezeu este binecuvântarea lui Dumnezeu, binecuvântare şi sfinţire a tuturor lucrărilor mele.

Biserica îmi asigură această odihnire a mea în nădejdea lui Dumnezeu, prin participarea mea la viaţa liturgică a Bisericii în urma cărei Dumnezeu îmi răspunde acestei participări, trăite cu inima curată, cu participarea Sa în lucrările (sufletului) mele.

Spuneam că trebuie să punem pe Dumnezeu înaintea tuturor lucrărilor noastre, ceea ce ne face persoane dialogale, care au o relaţie dialogală personală cu Dumnezeu-Persoana. Ei bine, răspunsul lui Dumnezeu este unul cunoscut nouă de 2000 de ani:

"Bucuraţi-vă" şi "Pace vouă!", Pacea şi Bucuria Învierii, invitaţia lui Dumnezeu de a-L primi cu aceste stări să Se odihnească în noi!

Un colind vesteşte: "Larg deschideţi poarta sufletelor voastre / N-am venit să cer, ci-am venit să dăm!" Pr. Zaharia Zaharou de la Mănăstirea Essex ne "colinda" astfel "Lărgiţi şi voi inimile voastre", astfel încât chemarea, ruga către Dumnezeu, solicita primirea lui Dumnezeu, primire care binecuvântează şi sfinţeşte odihnă lui Dumnezeu în inima noastră - binecuvântată şi sfinţită prin Sfintele Taine, viaţa Bisericii.

Am spus că toate lucrările noastre sunt trăite prin prisma inimii noastre - unii oameni se bucura alţii se întristează de aceleaşi lucrări ale sufletului întipărite, înfăptuite în/spre trup. O inimă în care se odihneşte Dumnezeu nu cunoaşte deznădejdea, o inimă în care se odihneşte Dumnezeu vede "toate bune foarte", căci nu mai lucrăm noi, ci Dumnezeu lucrează toate în toţi.

Aşa nu mai fac voia mea, ci voia lui Dumnezeu. Lucrările mele sunt predate, răstignite cu voia mea, înviind ca răspuns al lui Dumnezeu, în odina, binecuvântarea şi sfinţirea, lucrărilor mele, că ele să rodească Pace şi Bucurie în inimă!

Aceasta este chemarea noastră...să fim sfinţi, ideal care nu mai este regăsit în niciun răspuns la acea întrebare binecunoscută:

- "Ce vrei să te faci când vei fi mare?" (Fiţi desăvârşiţi/sfinţi, precum Tatăl vostru este)
- răspunsul îl învăţăm în toată trăirea vieţii noastre prin roadele trăirii - împlinire sau neîmplinire în lucrările noastre.

Ştiu că este lungă această cugetare, totuşi mai vreau să adaug puţine.

Se consideră că ziua a 8-a este una a veşniciei, de unde şi 8 aşezat orizontal este simbol pentru infinit, o zi a odinei depline în Dumnezeu. Suntem chemaţi la o astfel de odihnă, în binecuvântare şi sfinţire a Creaţiei, o Creaţie nouă deci, spre care, întorcându-se Chipul lui Dumnezeu mărturiseşte: iată toate lucrările sunt bune foarte (Iisus Hristos împlineşte şi restaurează toate de la decăzute la "iată toate sunt acum noi").

Să nu deznădăjduim de lucrările noastre, să nu obosim de ele, ci să îl chemăm (rugăm - rugăciunea este chemare, invitaţie la dialog cu Dumnezeu) pe Dumnezeu înaintea oricărei lucrări, că El privind spre ele, să dăruiască binecuvântare şi sfinţenie lucrărilor noastre, să putem mărturisi în bucuria trăirii inimii noastre: "iată toate sunt bune foarte", Dumnezeu pe toate le face noi.

În Dumnezeu mă odihnesc de toate lucrările...

DOAMNE AJUTA..

Întâmplările pe care le veţi citi în continuare reprezintă ajutorul concret pe care părintele Arsenie Boca l-a acordat în diverse circumstanţe, întâmplări pe care nu dorim să le trecem cu vederea, căci minunile sunt pentru a fi povestite şi celorlalţi, spre sporirea credinţei noastre a tuturor.

În perioada de început a misiunii româneşti în Japonia, pe când ne aflam în clădirea pe care o închiriasem pentru parohie, a izbucnit un incendiu care a cuprins biroul părintelui paroh, aflat sub biserică. În acest birou, pe perete se afla înrămată o poză a părintelui Arsenie. Rama era reprezentată numai de marginile de plastic, fără însă ca poza să fie protejată de sticla aferentă multor rame.

În momentul în care a izbucnit incendiul, mă aflam în biserică, săvârşind slujba Sfintei Liturghii. La sfârşitul acesteia, am deschis uşa bisericii şi am observat că holul care dădea către intrarea în clădire, era plin de fum. Văzând acest lucru, am alergat să văd ce anume s-a întâmplat – constatarea pe care am făcut-o m-a pironit locului. În încăperea biroului parohial, izbucnise un incendiu de la o sobiţă cu combustibil ce fusese lăsată nesupravegheată, spre a încălzi încăperea. În momentul în care am deschis uşa biroului, flăcările s-au înteţit aşa de mult încât au început să se ridice către tavanul încăperii şi să se propage către celălalt capăt al acesteia, unde pe perete se afla poza părintelui Arsenie Boca, înrămată.

Stăpânit de teama flăcărilor care înaintau cu repeziciune, înghiţind totul în calea lor, am alergat în căutarea unui stingător de incendiul, dar nu am găsit. În cele din urmă, mi-am amintit că de cealaltă parte a încăperii se afla locul în care era un robinet. Am alergat în acea direcţie, înconjurând prin exterior biroul în flăcări şi am ajuns la robinetul salvator, cu ajutorul căruia am reuşit stingerea flăcărilor.

Când am putut accede în încăpere, am văzut cu groază, cum totul fusese cuprins de nemiloasele flăcări. Tot ceea ce se afla în birou, a fost într-o măsură mai mare sau mai mică afectat de flăcări. Tavanul, care era din lemn, a fost devorat de foc, iar de cealaltă parte, privind spre locul unde se afla calculatorul, cât şi toată aparatura aferentă unui birou parohial, am văzut că aceste obiecte erau grav afectate, majoritatea fiind topite de flăcări.

Pe peretele unde se aflaa aparatura, fusese şi poza părintelui Arsenie. Datorită flăcărilor, firul care o ţinea sus, a ars iar aceasta a căzut pe imprimantă. Privind mai atent în direcţia părintelui, am văzut că imprimanta pe care se afla poza, era topită de flăcări. Rama de plastic ce ţinea poza, a fost şi ea deasemenea topită, picături de plastic încins, căzând pe fața părintelui Arsenie. Hârtia pe care fusese însă imprimat chipul părintelui, nu avea nimic altceva decât funinginea care a fost depusă de flăcări.

Am rămas uimit şi de-a dreptul minunat de întâmplarea aceasta. Cum se poate ca totul în jurul icoanei părintelui să fie topit (calculator, monitor, tastatura, imprimantă, până chiar şi rama icoanei) dar hârtia pe care era imprimat chipul părintelui să nu păţească nimic? În mod normal, hârtia ar fi fost afectată prima în toată această întâmplare, dar în cazul de faţă tocmai ea, nu a păţit nimic.

Inevitabile şi câteodată insurmontabile sunt greutăţile cu care se poate confrunta un preot aflat la  începutul misiunii sale într-o ţară străină, dar prin ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor, aceste greutăţi pot fi trecute. Spun acest lucru, deoarece în perioada de început a misiunii, mi-a fost dat să îl simt permanent, pe părintele Arsenie alături de mine, iar ajutorul era cu atât mai puternic în nevoi. Dumnezeu dă ceea ce crede că este mai util omului pentru a face faţă nevoilor prin care trece.

Pentru a mă face mai uşor înţeles, voi spune numai că în momentele de mare greutate, când omul ajunge la limita sa, iar sufleteşte mai are un pic şi cedează, prin rugăciune, Dumnezeu dăruieşte mângâiere sufletului deznădăjduit. Acest har se concretizează printr-o linişte inexplicabilă în mijlocul furtunii sau prin prezenţa unui sfânt, unei personalităţi duhovniceşti importante pentru omul în cauză, care îl ajută necontenit.

Aşa s-a întâmplat şi cu mine nevrednicul, în perioada aceea, când crucea era dificil de purtat, am simţit ajutorul părintelui Arsenie Boca. Mai apoi, după ce au trecut greutăţile, datorită nepurtării mele de grijă, s-a depărtat de la mine acel simţământ al prezenţei părintelui.

Mai jos, am să vă dau un alt exemplu, o întâmplare un pic mai neobişnuită...

Timpul necesar unei călătorii din Japonia în România, este de aproximativ 17 ore. Acestea se petrec în cea mai mare parte în avion, stând pe scaun sau plimbându-te de la un cap la altul al aeronavei, pentru a te dezmorţi. Un rol important în această perioadă îl are, aşa cum era de aşteptat... toaleta.

Vă povestesc aceste lucruri pentru a vă introduce mai bine în contextul unui ajutor nesperat primit de la părintele Arsenie, petrecut într-o situaţie limită.

Mă aflam în avionul care pleca din Japonia către Europa, pe locul de la geam, iar lângă mine, pe locul dinspre culoar, se afla o persoană japoneză. Felul japonezului de a fi, însă, este acela de a fi echipat cu tot ceea ce le este necesar pentru călătoria care urmează să o facă. Cum însă ceea ce am spus poate fi vag înţeles, mă voi rezuma să spun numai că persoană de față îşi pregătise călătoria în cele mai mici detalii, luând de acasă tot ceea ce putea să îi asigure un somn cât mai lung şi mai liniştit. Astfel, în accesoriile avute au încăput printre altele şi dopurile pentru urechi, cât şi protectoare solare pentru ochi, care ajută pe cei ce au probleme cu somnul, să se bucure din plin de el, indiferent de lumina din jur.

După o perioadă destul de lungă de timp, atunci când nevoile fireşti s-au făcut din ce în ce mai prezente, am început să îmi caut neliniştit locul în scaun şi să privesc spre vecinul meu, care dormea liniştit, la adăpostul accesoriilor de care vă povesteam.

Neîndrăznind să îl trezesc pe de o parte, iar pe cealaltă parte, împins de nevoile fireşti, am început să mă rog fierbinte părintelui Arsenie, să îmi dea o mână de ajutor în ceea ce părea o problemă de nerezolvat... Rugăciunea a fost aşa: “Părinte, te rog, ajută-mă şi trezeşte-o tu pe persoana de lângă mine, pentru ca mai apoi să îi pot cere voie să ies pe culoar, şi apoi să merg la toaletă.” Există momente ca acestea, care pot fi mai neobişnuite, ba chiar penibile, dar care contează foarte mult în viaţa unui om.

După ce am terminat scurta şi ferventa rugăciune, spre uimirea mea, am văzut-o pe persoana de lângă mine cum a început să se mişte, parcă ar fi vrut să doarmă în continuare, dar nu îşi găsea locul, dar pentru mine, aceste semne erau modul în care părintele îmi demonstra că a ascultat nevrednica-mi rugăciune.

Încurajat de ceea ce am văzut, dar şi contrariat că persoana în cauză nu renunţase la dopurile pentru urechi şi la protectoarele pentru ochi, am îndrăznit să continui rugăciunea începută spunând: “Părinte, îţi mulţumesc pentru că l-ai trezit, însă am să te rog să nu îmi treci cu vederea rugăciunea nici de data aceasta. Fă tu părinte, în aşa fel încât să își dea jos accesoriile pentru ca mai apoi să pot comunica cu dânsul, şi să îi cer voie să merg la toaletă...”

Sfârşind rugămintea aceasta, am privit în direcţia domnului japonez şi am văzut cum de-a dreptul nu mai avea stare, mişcându-se permanent. Momentul imediat următor a fost de înlăturare a dopurilor din urechi şi ridicarea protectoarelor pentru ochi.

Nici nu vă puteţi imagina care poate fi recunoştinţa unui om aflat în situaţia în care mă aflam, faţă de părintele Arsenie, care nu a trecut cu vederea rugăciunea unui om aflat într-o situaţie “jenantă”. Dumnezeu însă ne încurajează zicând: “Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide, căutaţi şi veţi afla” (Luca 11,9) (Dumnezeu, nu pierde niciun moment pentru a arăta omului cât de mult îl iubeşte)

Sfinţii lui Dumnezeu ne sunt permanent alături şi mijlocesc pentru noi. Relaţia cu ei trebuie să fie condusă de dragostea noastră sinceră, izvorâtă din inimă pentru aceşti bineplăcuţi ai lui Dumnezeu. Acesta este modul în care putem să le mulţumim pentru binefacerile primite, dar mai ales în rugăciunea zilnică, să îi chemăm permanent în rugăciune.

(Pr. Alexandru Nicodim - Parohia Ortodoxă Română din Tokyo și Împrejurimi, Japonia)

<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/decembrie/arsenie-boca.jpg"} --> DOAMNE AJUTA..

Sfântul Nicolae, Părintele milostivirilor…este patronul duhovnicesc al platformei noastre, Teologie pentru azi, pentru că acum 5 ani de zile…începeam această lucrare învățătorească la nivel online tocmai în ziua sa de pomenire, pe 6 decembrie 2006.

A trecut timpul…și am înțeles că rolul nostru e acela de a dărui mai mult decât primim…că rolul nostru este acela de a uimi prin măreția dăruirii și prin constanta muncă de creație.

Însă creația noastră nu este o luare la întrecere cu cineva…ci o ieșire de conștiință spre toți, o ieșire în întâmpinarea tuturor…o întâmpinare de suflet pentru toți cei care au nevoie de niște prieteni reali.

Și cred că Dumnezeiescul Nicolae ne-a condus spre o tot mai echilibrată perspectivă a întâmpinării tuturor…în ciuda tuturor obstacolelor care au apărut între timp.

Cine este Dumnezeiescul Nicolae și de ce bunătatea sa a ajuns proverbială…până la a ne pune ghetuțele ca să fie umplute de cadouri?

S-a născut în cetatea Patara din regiunea Lichiei, în Turcia de azi, pe la anul 280 d. Hr., din părinți de bun neam, credincioși și bogați: Teofan și Nona…iar Nicolae (în limba greacă) înseamnă biruitor de popor.

Și când biruie atâtea inimi cu bunătatea sa, cum nu e el biruitorul inimilor noastre?

A fost singur la părinți…și din prima clipă a fost un copil minunat: la prima sa îmbăiere a stat trei ceasuri pe propriile-i picioare, a supt numai din sânul drept al mamei sale și miercurea și vinerea sugea numai seara de la sânul mamei, postind peste zi în mod paradoxal.

Ager la minte și înțelept. O copilărie fără prietenii rele, vorbe nefolositoare și întâlniri cu fete. Petrecea mult la Biserică, în rugăciune și citire. Unchiul său, tot Nicolae, era episcop. Acesta l-a crescut în cuviință și l-a hirotonit preot mai apoi, prorocia pentru el împlinindu-se, aceea că va fi un nou soare pentru lume.

Ca preot are o viață foarte ascetică. Și-a împărțit averea primită de la părinți…și îl ajută pe tatăl sărac, cel cu 3 fete de măritat…pe care îl scapă de la faptul de a-și transforma casa în bordel.

De aici încolo…milostivirea sa va deveni și mai evidentă.

Sfântul Nicolae vrea să meargă în Țara Sfântă ca să se închine. Satana vrea să îi scufunde corabia cu care naviga. Oprește furtuna pe mare. Învie un marinar mort.

Ajunge în Alexandria Egiptului, și aici tămăduiești bolnavi și îi alungă pe demoni din oameni. Ajunge apoi la Ierusalim, se deschid ușile Bisericii înaintea lui, e sfătuit în mod mistic să se întoarcă în patria sa.

Devine monah, e chemat în mod extatic la episcopat și e condus de Dumnezeu la Mira Lichiei pentru aceasta. Episcopii, care trebuia să îl aleagă, sunt luminați de Dumnezeu ca să îl aleagă episcop pe Sfântul Nicolae.

În vedenie, Domnul i-a dăruit o Evanghelie iar Prea Curata Stăpână un omofor…și astfel l-au încredințat să primească episcopatul.

A trăit în vremea împăraților romani persecutori Dioclețian și Maximian. A fost întemnițat și chinuit. Este eliberat în vremea Sfântului Constantin cel Mare și luptă împotriva păgânismului.

A participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din 325 d. Hr. și aici l-a pălmuit pe Arie pentru neobrăzarea lui eretică. Părinții sinodali i-au retras, pentru acest gest, însemnele arhierești dar Domnul i-a dăruit din nou Evanghelia și Prea Curata Stăpână omoforul.

Ajută pe oameni în timpul secetei. Face judecată dreaptă. După o scurtă boală a adormit la adânci bătrâneți, pe la anul 345 d. Hr. Și după adormirea sa a izvorât mir din Sfintele sale Moaște și... minuni nenumărate a făcut în întreaga lume până astăzi.

Însă, când spui Sfântul Nicolae…spui bunătate.

Și bunătatea înseamnă înțelegere a oamenilor, înțelegere față de greutățile lor și de problemele lor.

Iar cum noi, cu toții, căutăm prieteni…sau cum vrem să știm să fim prieteni cu alții…avem în Sfântul Nicolae un sfătuitor pentru prietenie…pentru că Înalt Preasfinția sa ne învață pe toți că prietenia reală e una sfântă, e una de conștiință, e una frumoasă și totală.

Și dacă noi suntem de vină că nu putem iubi și nu putem ierta…de unde să știm ce înseamnă prieten pentru totdeauna?

Cum să vrem să experimentăm autenticitatea unei relații și, în același timp, să nu vrem să facem niciun efort pentru ea?

Așa că, în relațiile cu oamenii…trebuie să ne curățim inimile ca în relația cu Dumnezeu.

Iar dacă văzătorii de Dumnezeu sunt cei curați cu inima…prietenii reali…sunt tot cei curați cu inima, cei simpli la inimă, care nu simt una și spun alta…ci care au cuvinte și gesturi care coincid cu adâncul inimii lor.

Prieteniile și iubirile reale…ca și iubirea de Dumnezeu sunt flori ce trebuie îngrijite permanent.

Dacă nu le uzi permanent cu gândul cel bun, cu încredere, cu dorința de cunoaștere și respectare a celuilalt intervine molima invidiei, molima îndoielii, molima nesincerității…și floarea iubirii, a prieteniei sau a relației colegiale și principiale se pălește.

Și dragostea, relația se erodează, se strică, se diluează…pentru că e nevoie de fidelitate în relație de ambele părți.

Și când unul trădează relația…își trădează caracterul sau își dezvăluie metehnele caracterului său…

Se pot vindeca relațiile de infidelitate? Da, într-un anume grad.

Numai că trebuie să ai eroismul de a-ți recunoaște greșelile și limitele în cadrul relației.

Iar dacă nu simți să faci nimic pentru a repara o relație…înseamnă că a fost o pseudo relație…de care ai scăpat…pentru că în cadrul ei vă mințeați reciproc.

Vă mulțumim tuturor pentru sprijin și pentru fidelitate…și vă dorim numai bine. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș)

Mi s-a întâmplat de mai multe ori să mă întâlnesc cu un copil de la orfelinat pe care-l cunoşteam sau cu un om sărac de pe stradă, şi în acelaşi timp să apară cineva cunoscut. Primul instinct din acel moment a fost "să scap" cât mai repede de cel sărac, expediindu-l sau plecând de lângă el, de ruşine să nu fiu văzut în prezenţa lui. De ce oare?

Copilul acela din orfelinat, aşa necăjit cum e, nu are aceeaşi demnitate de om ca şi noi? Hainele mai frumoase sau câteva clase în plus ale noastre, se pot pune în balanţă cu valoarea acelui copil, ca persoană, înainte lui Dumnezeu şi a lumii întregi?

Un alt lucru pe care l-am observat a fost acela că şi mie îmi place să fiu luat în seamă de un om bogat, de un profesor, de cineva bine-văzut în societate. De multe ori am încercat "să mă dau" pe lângă cei mai mari, sau mai bine-văzuţi, nu neaparat pentru a arăta celorlalţi cu cine sunt eu ci pentru a fi luat şi eu în considerare de cineva "mai important", pentru a fi considerat şi eu măcar pentru puţin timp la acelaşi nivel cu ei.

Însă aşa cum eu aş vrea ca cei mai mari ca mine şi cei mai importanţi să mă salute, să vorbească cu mine, să mă ia în seamă, tot așa și acel copil de la orfelinat vroia să vorbească cu mine şi vroia ca eu să-l tratez ca pe un om, la acelaşi nivel cu mine.

Dacă eu fug de lângă cei săraci, de lângă cei mai mici decât mine, de ce mă mir că cei mai mari decât mine nu vor să mă ia în seamă? E lucrarea lui Dumnezeu care mă învaţă să fiu om cu oricine, fără să caut la faţa sau la hainele lui. Dacă eu le acord atenţie celor săraci atunci va rândui Dumnezeu ca şi cei mai mari decât mine să-mi acorde atenţie.

Un părinte drag nouă zicea că trecem adeseori pe stradă şi vedem un sărac cerşind şi dăm milostenie câţiva bănuţi, iar apoi fugim repede mai departe, dar uităm să dăm ca milostenie și un cuvânt bun. Aruncând bani celui sărac poate încercăm să acoperim o mustrare a conştiinţei că noi avem de toate şi el n-are nimic, dar nu-l tratăm pe cel necăjit ca pe un om. Părintele spunea că decât a da bani, e mai important câteodată să te opreşti şi să vorbeşti cu cel sărac şi să-l întrebi ce mai face, cum se mai simte şi de ce are nevoie, tratându-l ca pe o persoană, coborându-te la nivelul lui așa cum și Hristos Domnul, prin întruparea și nașterea Lui, s-a coborât la nivelul nostru. Un zâmbet şi un cuvânt bun poate înveseli inima celui sărac pentru toată ziua şi-i poate întări nădejdea că va veni o zi în care toţi vom ajunge în împărăţia lui Dumnezeu, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de moarte.

Cu ce sunt eu mai presus decât cel care doarme pe stradă? Cu ce sunt eu mai "important" sau mai "bun" decât el înaintea lui Dumnezeu? Cu nimic.

Aşa a aşezat Dumnezeu lucrurile ca unii să fie săraci şi alţii bogaţi. Cei săraci au nevoie de milostenia celor bogaţi ca să-şi ducă viaţa aici pe pământ în pace, iar cei bogaţi au nevoie de cei săraci ca să câştige bunăvoinţa lui Dumnezeu şi să intre în Împărăţia cea prea luminată şi prea frumoasă. Săracii fără bogaţi mor de foame şi de frig, iar bogaţii fără săraci ajung prin egoismul lor în iad, în chinurile veşnice.

Cum e mai bine să fii: bogat sau sărac? E bine să fii aşa cum te-a lăsat Dumnezeu, să fii om cu omul.

"Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, Şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor." .......

DOAMNE  AJUTA..

Am în jurul meu mulți adolescenți care sunt singuri, fără a avea un prieten sau o prietenă, trăind cu această frustrare în suflet zi de zi. Am trăit și eu astfel de clipe acum mai mult de 11-12 ani, și știu cât de apăsătoare e uneori această suferință. Una e să fii singur la 18 ani și alta este să fii singur la 30 de ani. Condițiile vieții sunt cu totul altele, și oportunitățile de a cunoaște pe cineva scad îngrijorător de mult pentru cel în cauză.

E greu să găsim o soluție comună, o rețetă pe care toată lumea să o aplice. Oamenii gândesc diferit, fiecare vede lumea cu alți ochi, și tocmai din acest motiv soluțiile trebuie adaptate pe măsura înțelegerii fiecăruia. Mi-aș dori mult să-i pot ajuta pe cei singuri, dar din păcate nu există ”o rețetă de slăbit universală”.

Totuși o să încerc să înșir câteva gânduri care poate vă vor ajuta să îndurați mai bine această dezamăgire pe care o trăiți.

Cunosc câteva fete de peste 30 de ani, frumoase și simpatice, care nu sunt căsătorite și nu au nici prieten, și pe deasupra sunt și credincioase, rugându-se mereu ca Dumnezeu să le dea un băiat pe care să-l iubească și alături de care să rămână până la sfârșitul vieții. Se roagă de mult timp, de ani de zile, și încă nu s-a întâmplat nimic iar asta le deznădăjduiește... le face să spună: "Dumnezeu îți ascultă rugăciunea dar n-o și împlinește mereu."

Mă doare inima când aud acest lucru, pentru că știu că Hristos Domnul este Bun și face totul cu mare înțelepciune, încât nimic nu este rânduit întâmplător în viața noastră. Pe de altă parte, eu sunt în postura omului căsătorit și cu familie, și nu mă pot deghiza într-un sfătuitor înțelept, pentru că n-am trăit singurătatea la 30 de ani.

Astăzi mass-media promovează excesiv relațiile senzuale dintre bărbat și femeie, iar adolescenții sunt primii care vibrează la poveștile de dragoste. Astfel, presiunea prietenilor din anturaj și presiunea mass-mediei parcă "te obligă" să ai un iubit sau o iubită. Toate aceste lucruri cresc frustrarea tinerilor care din diferite motive nu au, pe moment, pe cineva.

Haideți să ne gândim puțin: e foarte posibil ca în orașul în care locuiţi să existe în acest moment 1000 de băieți singuri, cu vârste între 20 și 30 de ani, și 1000 de fete singure de aceeași vârstă. Toți suferă, toți caută pe cineva dar totuși... de ce așa mulți tineri fără partener?

E posibil ca uneori să avem aşteptări prea mari, sau cel puţin nerealiste. Fetele îl așteaptă pe "Prince charming" sau pe "Brad Pitt" iar băieții pe Angelina Jolie, sau ”femeia fatală” asemenea celor de pe coperţile revistelor glossy.

Mi-a aduc aminte că atunci când eram în liceu îmi imaginam că ies cu fete care-mi plăceau foarte mult dar care, în realitate, nici nu se uitau la mine. Iar de fetele cu care ieşeam nu eram mulțumit de cum arătau, comparându-le mereu cu femeia visurilor mele.

De Iulia, soția mea, m-am despărțit de 2 ori când eram adolescent, şi abia după ce ne-am împăcat a treia oară, am început s-o iubesc... Asta se întâmpla şi pentru că exact în același timp m-am apropiat de Dumnezeu şi de Biserică. Mi-a deschis Dumnezeu mintea şi m-a făcut să înțeleg că problema e la mine, nu la ea. După puţin timp de la a treia împăcare i-am spus din inimă "Te iubesc". Au trecut 10 ani de atunci şi o consider pe Iulia unul dintre cele mai mari daruri pe care mi le-a oferit Dumnezeu în viața mea.

V-am spus toate acestea ca să înţelegeţi că uneori problema este şi în noi înşine, în mintea noastră, nu doar în celălalt.

Dragilor, o relație de iubire se construiește pas cu pas cu partenerul, nu pică aşa din cer deodată. Dragostea la prima vedere, pe lângă faptul că este o mare excepție, este de fapt mai mult o atracţie fizică la prima vedere. A-ți iubi bărbatul / femeia înseamnă în primul rând să-l cunoşti aşa cum este, nu aşa cum se lăsa văzut la exterior. Dar persoana umană este atât de adâncă şi sufletul atât de tainic încât abia după ani de zile poți s-o cunoşti în mod real.

Poate ar trebui ca şi băieții şi fetele care își doresc un soț / o soție, să mai coboare ștacheta, nu în sensul de a ieşi cu oricine ci în sensul de a-i acorda celuilalt mai multă încredere şi timp pentru a-l cunoaște. Şi e musai să știți că nu doar aspectul fizic contează... ba dimpotrivă, cu cât înaintezi în vârsta cu atât apreciezi la celălalt mai mult sufletul/personalitatea. O să vă povestesc o întâmplare în legătură cu acest lucru:

Am un prieten, Gelu, care are un mic handicap: vorbește puţin stâlcit şi are oarecare probleme la mâini şi picioare. Locuiește singur într-o garsonieră, are 32 de ani, se îngrijeşte singur şi e ”un super băiat”, îmi este foarte drag, un om cu suflet mare. Într-o zi mă roagă să-i fac cunoștință cu o fată pentru că vrea şi el o familie. I-am zis că o să încerc. Mi-am adus aminte de o fată în jurul vârstei de treizeci de ani, care la fel e singură şi în căutarea cuiva. I-am propus să-l cunoască, măcar pe mess, şi ea a refuzat.

Apoi am vorbit cu Gelu şi i-am spus că fata respectivă m-a refuzat. Iar el, conştient fiind ca fetele nu-l vor din cauza handicapului, zice: "De ce nu vrea măi Claudiu, doar nu stăm împreuna 100 de ani..."

Ca să înţelegeţi bine ce vroia să spună, şi ce ton al vocii avea, vă voi traduce: "ce rost are să stăm singuri fiecare în casa lui şi să suferim, iar din cauza orgoliilor şi principiilor noastre să nu fim împreuna... Mai bine vom sta împreună, 30-40 de ani şi apoi murim."

Atât de înţelepte mi s-au părut vorbele lui încât îmi dau seama uneori cât de mult ne împiedică păcatele din noi la a fi fericiţi.

Mai vreau să vă mai povestesc ceva, mai ales pentru persoanele cărora le e teamă că vor rămâne aşa până la sfârșitul vieţii.

Cunosc o fată foarte apropiată de Dumnezeu, care-şi dorește mult o familie. Are 25 de ani, e profesoară, e la doctorat, şi e şi frumoasă dar totuși nu şi-a făcut încă un prieten. Mai vorbesc uneori cu ea şi o întreb cum mai merge cu băieții, şi ea îmi spune că încă nu e cu nimeni. Pentru că o tot întreb  de vreo trei ani, acum recent îi zic: "nu ţi-e greu singură, nu ești tristă?" Răspunsul ei m-a minunat:

"Claudiu, nu simt nevoia de a avea un băiat, îl am pe Hristos, Mirele meu. El e totul pentru mine."

E necesar să vă precizez că fata aceasta nu-şi dorește o viața în mănăstire... ci o viața de familie... Și am întrebat-o de mai multe ori acest lucru, pentru siguranță.

Lipsa unui băiat în viața ei nu-i creează suferinţă. E singura persoană pe care am auzit-o vorbind de Hristos ca de o persoană reală, nu din cărţi, sau din auzite. Această prietenă a noastră vorbeşte de Hristos cum vorbesc eu de Dan, pentru că e mereu în mintea şi sufletul ei.

Ca o concluzie, v-aş recomanda tuturor să vă sfătuiţi cu părintele duhovnic în privinţa acestei probleme. Preotul, la spovedanie, vă poate ajuta să vedeţi lucrurile mult mai clar, mai realist, mai profund. Când eşti singur, vezi lucrurile doar dintr-un unghi accesibil vederii tale limitate.

Transformaţi singurătatea într-o oportunitate de a vă dărui altora şi mai mult. Implicaţi-vă mai mult în sprijinirea oamenilor, săriţi mai des în ajutorul celor care au nevoie, în felul acesta veţi umple acel gol care va macină, şi veţi vedea că tocmai de acolo de unde nu speraţi va apărea persoana iubită.

Fiţi mai realişti, nu mai visaţi. Uitaţi-vă în jurul vostru, aproape, foarte aproape, și poate vedeţi pe cel/cea pe care nici nu v-aţi gândit că vă poate fi soţ/soţie. Să nu fiţi pretenţioşi, să nu puneţi condiţii.... aruncaţi-vă cu tot sufletul într-o relaţie, nu cu frică, ci cu toată inima dar sub îndrumarea duhovnicului. Veţi fi surprinşi de răspunsul persoanei căreia i-ați dat încrederea...

Curaj dragilor! Hristos Domnul face zilnic minuni.

DOAMNE AJUTA...

Spunem despre ceva ca exista, doar daca este vazut.

Mosul Nicolae, spre deosebire de Mos Craciun, nu se arata niciodata. Poate de aceea credem mai mult in Mos Craciun. Insa, Mos Craciun imbracat in vesmant rosu,cu barba si calatorind cu ajutorul renilor, a fost inventat la inceputul secolului XX. Numele de Santa Claus (Mos Craciun) provine din termenul olandez Sinterkloos - Sfantul Nicolae.

Figura lui Mos Craciun este cladita pe cea a Sfântului Nicolae, patronul copiilor. El nu este un personaj mitologic. La 30 de ani, acesta a devenit Episcop de Myra, un oras-port la Marea Mediterana, care acum este parte din Turcia moderna, si a pastorit intr-o vreme cand invataturile gresite despre persoana lui Hristos, erau primite de diverse persoane ca fiind adevarate. A participat in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325, unde a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale.

Atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea un bat in semn de avertisment.

Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea darniciei lui Dumnezeu.

Sfântul Nicolae se tragea dintr-o familie bogata si a devenit binecunoscut pentru ajutoarele pe care le împartea celor nevoiasi. Putea fi deseori vazut, îmbracat în rosu si alb (roba sa de episcop), calare pe un magar si înmânând daruri copiilor.

Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de orice ajutor in a-si intretine cele trei fiice, se gandea sa le dea spre desfranare ca sa iasa din saracie. Miscat de durerea tatalui si ingrijorat de soarta fetelor, Sfantul Nicolae a luat intr-o noapte o punga cu galbeni si a strecurato in casa acelei familii.<!--more-->

De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.

În Evul Mediu, multe biserici au fost ridicate în onoarea Sfântului Nicolae. În secolul XI, ramasitele sale au fost depuse într-o biserica din orasul italian Bari.  Primii cruciati au vizitat orasul si au dus cu ei acasa povestiri despre Nicolae. Aniversarea mortii sale, pe 6 decembrie, a devenit o zi în care se fac daruri.

Mos Niculae insa aduce daruri tuturor,mai ales celor mici dar si celor mari,dar trebuie sa invatam ca sunt si altfel de daruri care aduc o bucurie mai mare decat cadourile din incaltari.

Daruieste si astazi Sfantul. Dar isi pune darurile numai acolo unde omul ii face loc: in incaltari sau in inima...

DOAMNE AJUTA..

Orb, neghiob şi strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuşi atât de stupid şi neştiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar şi păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput şi de rătăcit în beznă spre a cugeta - ceea ce pare întru totul conform cu învăţătura creştină - că ni se cere să dăm din puţinul nostru, de nu şi din prea puţinul nostru. Ba am şi mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncaţi de femeia văduvă în cutia darurilor (Marc 12, 41-44 ; Luca 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră.

A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a înţelege, cutremurându-mă, înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva. Şi anume: să dăm ce nu avem.

Orb, neghiob şi strâmt la minte am fost. Şi ferecat în chingile bunului simţ celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut închipui că Hristos-Dumnezeul care a primit să Se întrupeze şi să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prisosul ori puţinul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică?!

Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte?

Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem.

Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului : să ştiţi, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am.

Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumina; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele şi semenul tău eşti dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.

Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai - credinţă, lumină, încredere, nădejde - le vei dobândi şi tu.

"Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai." "Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipsesc."

"Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfăşurat, mai limpede izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtăşie."

Da, numai aşa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne-a învăţat: de vrei să cârmuieşti, slujeşte; de vrei să fii înălţat, smereşte-te; de vrei să mântuieşti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ţi recâştigi nevinovăţia, recunoaşte-te vinovat) şi uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobândi şi tu ceea ce ai dat altora).

Nicăieri, în afară de Evanghelii, nu cred să se fi vorbit mai răspicat şi mai creştineşte decât în micul poem al lui Michaux care mi-a stârnit stupefacţia şi entuziasmul. Poate în unele fragmente din Fraţii Karamazov şi Demonii, poate Cervantes făurindu-l pe El nuestro Senor Don Quijote, El Christo espanol, poate Albert Camus în textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul în puşcărie) şi despre mergerea către Hristos nu prin suferinţă şi durere (cale bună, inferioară totuşi), ci prin exces de fericire şi în clipe de euforie (cale superioară). Nicăieri nu cred că vreun poet ori prozator să fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat.

Dând ce nu avem, dobândim, prin ricoşeu ceea ce - cu nemaipomenită sfruntare - ne-am încumetat a dărui altuia. Lecţia e valabilă pentru orice creştin, cleric sau mirean. Pentru monah îndeosebi. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frământe călugărul care îşi simte lăuntrul deșart, bântuit de neîncredere şi slăbiciune, cuprins de întuneric şi secetă; să nu ia câtuşi de puţin aminte la acestea toate. Ispite ale deznădejdii, netrebnice şiretenii ale celui rău şi uscat. Să dea celor care vin la el - în chilia lui, în grădina mănăstirii, pe cerdacul arhondaricului, la uşa altarului - ca să afle credinţă, întărire, lumină şi o brumă de speranţă - ceea ce ei aşteaptă de la el şi ceea ce el prea bine ştie că în clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă. Să le dea. Şi, dându-le, se vor răsfrânge şi asupra-i, se va milui şi el din pomană făcută altuia.

"Dând lumina pe care nu o ai, o vei avea şi tu." Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lămureşte mai în adâncime textul de la Matei 25 despre Înfricoşată Judecată? Nu cumva cei buni au dat însetatului din apa de care şi ei duceau lipsă; înfometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina după care şi ei jinduiau?...

Secretul vieţii călugăreşti se arată a fi: să îndrăzneşti a da ceea ce vremelnic se întâmplă să-ţi lipsească. Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, splendoarea şi virtutea lui. Dar iată şi făgăduinţă uluitoare: dând ceea ce nu ai, dobândeşti ceea ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ţi, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă - şi te înavuţeşte, te împlineşte, te covârşeşte.

Desigur. Nici nu se putea altminteri! Cum oare am putut gândi măcar o clipă - necum ani de zile - că Hristos doreşte să dăm din ce avem: prisosul, puţinul, totul! Mare ispravă, destoinică scofală! prea omenească, sărmană, jalnică treabă. Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputinţă. Altceva ni se făgăduieşte: ceea ce nu-i de conceput şi de necrezut!

Să piară de la noi, călugării, orice spaimă, nesiguranţă, sfială, teamă de făţărnicie: călugărul e menit a da altora credinţa şi lumina măcar de-i vor lipsi lui vreme mai scurtă ori mai lungă. Chiar de se afla în criză de akedie. Chiar dacă s-a făcut vinovat de slăbirea avântului şi statorniciei monahale.

Va putea oare? Va fi în stare a săvârşi minunea? Desigur, dat fiind că este din ceata celor despre care Hristos a spus că "ei nu sunt din lume şi Eu nu sunt din lume" (Ioan 17,16). Şi iarăşi: "Dar nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor" (Ioan, 17, 20). Iar la Faptele Apostolilor (20,35) Pavel aşijderea grăieşte: "Trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua."

În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit şi gol, voinţă şi neruşinare ca să pot da din ceea ce nu am. Tu fă ca darul acesta al meu - paradoxal, absurd şi îndrăzneţ - să se întoarcă asupră-mi prin mila Ta care socoteşte înţelepciunea oamenilor drept nebunie şi adagiul "Nemo dat quod non habet" aramă sunătoare şi chimval zângănitor. Tu care ceri numai imposibilul şi făptuieşti numai ce mintea omenească nu poate să priceapă.

(Pr. Nicolae Steinhardt - Dăruind vei dobândi)

De astăzi începând perioada sărbătorilor de iarnă se simte mai aproape și atmosfera parca se schimbă, colindele vestind din ce în ce mai puternic Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deși cu puțină întârziere aș vrea să împărtășesc cu voi o cântare minunată, colindul Sfântului Andrei intonat de Corala Armonia din Constanța în concert la Strasbourg.

Colo pe grindei,
Crang de alunei,
Val de artarei,
Sfanta manastire,
Loc de tainuire,
Si tamaduire,
Se piteste-n tei,
Casa lui Andrei,
De la schit la cruce,
Scara care duce,
Din cruce la schit,
Scari de coborat ...
De la schit in sus,
Crucea lui Iisus,
De la cruce-n tei,
Casa lui Andrei,
Cine ca-mi venea,
Si descaleca?
Venea Decebal
Calare pe-un cal,
Sfintii ca-i gasea,
Cu ei ca vorbea,
Dar nu se-nchina,
Nici cruce-si facea.
La schitul din tei,
Crucea lui Andrei,
Traian ca venea,
La slujba sedea,
Slujba asculta,
Si ingenunchia,
Si nu se-nchina ...
Pe murg calarea
Si calea-si lua,
La cetatea lui,
A Trofeului ...
Andrei col-la schit,
Uite c-a iesit
Cu papucii lui,
Talpa Raiului,
Si potcapu' lui,
Arca cerului,
Cu vesminte sfinte,
Fratii inainte,
Cu toiag si cruce,
Candele-n rascruce,
Lumanari aprinse,
Valvatai cuprinse ...
Iara Sant Andrei
Sub crucea din tei,
Schitul din grindei,
Se roga mereu
La bun Dumnezeu ...

DOAMNE AJUTA..

Iubiți frați și surori întru Domnul, Evanghelia de astăzi [Lc. 13, 10-17] se ocupă cu întrebarea: cum trebuie să ne petrecem sărbătorile? Sau cum trebuie să fie sărbătorile noastre, ortodoxe, în așa fel încât să simțim și noi că ne priesc pe de-a-ntregul?

Adică trebuie să ne cocoșăm tot timpul spinarea cărând genți cu alimente și cadouri, să facem 10 feluri de mâncare și să nu vedem pe unde trece vremea, să mergem în Egipt, la soare și să ascultăm colinde…sau la schi și să ne rupem gâtul pe-acolo?

Există și varianta nefardată: stai acasă, ții la salariu și pensie, mai închizi caloriferul sau faci foc mai puțin…mănânci fără nazuri…și te duci sau nu…la Biserică, dar știi că e Nașterea Domnului, că sunt zile de sărbătoare, că acum lucrurile sunt altfel…

Sărbătoarea de acasă…cu statul la televizor sau la computer și cu dusul la Biserică…ceva colinde…ceva milostenie și un dus la cimitir…cred că e majoritară în România.

Și pentru această sărbătoare…învățăm de la Domnul…că binele, deschiderea generoasă și iertătoare e lucrul capital pentru ca să ne simțim bine sufletește. Faptul de a vrea binele și de a ne împăca cu toți, în primul rând cu Dumnezeu în inima noastră, e fundamentul sărbătorii.

Pentru că Domnul mergea în sabate/ în zilele odihnirii duhovnicești la Biserică și acolo făcea bine, vindeca, ierta, mântuia pe cei care erau ținuți în robie/ în captivitate de către demoni.

Așa că răspunsul la întrebarea inițială e acesta: sărbătorile trebuie trăite eclesial/ bisericește și cu atitudinea interioară a celui care vrea să facă binele și să lase urme frumoase în viața lui…căci zilele noastre sunt puține și triste…

Dar nu e de ajuns mersul la Biserică…și nici legitimarea noastră ca oameni religioși…dacă pe premise teologice, ca mai marele sinagogii de azi, căutăm pretexte pentru neiubire, pentru neîntrajutorare, pentru excluderea de la bucurie a altora.

Pe de altă parte, există săraci reali în România, falși săraci, oameni demni și bogați săraci.

Săracii reali sunt oamenii pe care, cel mai adesea, nu îi vedem…pentru că ei chiar sunt de plâns. Sunt singuri, grav bolnavi, abandonați, bătrâni sau copii, cu diverse grade de handicap și, mai ales, de tristețe…

Îi vedem, cel mai adesea, pe falșii săraci, pe cei care au transformat cerșetoria într-o meserie, și care își numără banii la sfârșitul zilei…și, cu cei cu care mai rămân, după ce își plătesc codoșii cerșetoriei, trăiesc insolent de bine, mulți dintre ei…

Românii demni sunt cei care își plătesc taxele și impozitele la zi…chiar dacă nu îi dau banii afară din casă…care sunt responsabili pentru fiecare faptă a lor, care muncesc de dimineață și până-n noapte…și cărora le e rușine să ceară ceva când nu au…pentru că știu valoarea muncii.

Bogații săraci sunt cei care, pe măsură ce sărăcesc și se schimonosesc la nivelul sufletului…își mai iau o mașină…deși mai au nouă…și mai derapează puțin la TV sau printr-un ziar…chit că și până acum i-am mai văzut în aceste ipostaze prozaice…

Faptul că Domnul se oprește cu privirea…pe trupul unei femei posedate de 18 ani, de un demon ce o gârbovise, o adusese de spate, o rablagise înainte de vreme…și o cheamă la El…este esențial de înțeles într-o relație.

Pentru că numai când privești în mod profund oamenii…înțelegi ce probleme au și că vizavi de astfel de probleme trebuie să te comporți cu seriozitate.

Nu poți să te duci cu gura plină de râs…în casa unei văduve, a unui suferind, a unui om cu probleme sufletești și trupești…după cum nu poți privi cu aroganță pe un om aruncat în gunoaie, în zdrențe!

Nu intri într-o relație cu supoziția că știi cine este cel din fața ta.

Nu te duci la om cu texte din Scriptură…ci cu ceea ce ai devenit tu datorită relației cu Dumnezeu.

Și nu transformi sărbătoarea într-un simplu ritualism (merg la Biserică, ascult n-ascult, înțeleg nu-nțeleg…am fost acolo și gata!), pentru că sărbătoarea e bucurie, e împlinire, e revărsare de umanitate, de umanitate transfigurată în jur.

De vreo trei secole oamenii pre și postmoderni vorbesc despre iluminism și despre umanism…despre maniere elegante…despre etichete sociale și cerebralizarea comportamentului…despre echitate și coresponsabilitate…și oamenii sunt tot mai animalici în comportamentul lor.

De ce? Pentru că lozincile ideologice nu sunt decât un travesti.

Părem mai domni…ca să nu fim amendați și aruncați din culcușul nostru.

Părem mai doamne…pentru ca să nu ne cocoloșim buna imagine socială…

Dar patimile noastre sunt vii, o, Doamne, cât de vii!

Ele, patimile, nu sunt nici umaniste, nici raționale, nici benefice social, nici semne de noblețe, nici înlesniri pentru o viață mai bună…ci lipsă de bucurie, neîmplinire, răceală, singurătate, frică…

Tocmai de aceea, mai marele sinagogii a trecut pe citate…pe foc automat împotriva esenței sărbătorii, adică a facerii de bine, a bucuriei interioare, când a fost pus față în față cu eliberarea de tristețe, de demonism, pe care o făcuse Însuși Stăpânul întregii existențe.

Cu alte cuvinte: să rămână handicapații cu handicapul lor, să rămână triștii tot triști, nemângâiații tot nemângâiați, oropsiții să rămână cu greutățile lor…și să ne bucurăm la Biserică doar noi, ăștia frumoși, cu bani și cu nesimțirea până-n nori!

Tristețe geloasă pe binele făcut altora.

Dacă îi merge bine…și mie îmi merge rău…atunci să ne meargă la toți la fel de rău: aceasta e non sărbătoarea!

Non sărbătoare despre care Domnul le mai vorbise ierarhiei evreiești, când le spusese că voi aveți cheile teologiei în mână și nici voi nu intrați dar nici pe alții nu-i lăsați să intre. Nici pe alții nu îi învățați cum să trăiască dumnezeiește…dacă vouă vă sticlesc ochii după bani și după viața în huzur.

Cei care au văzut minunea…nu au fost de acord cu ea în inima lor…pentru că nu o doreau izbăvită de boala demonizării pe femeie.

Și de aceea și Domnul a vorbit cu durere despre fățărnicia lor proverbială…pentru că nu doreau nici pentru femeie și nici pentru ei izbăvirea de păcate.

Și cine nu dorește să se vindece de păcate…nu poate să se bucure când îi vede pe alții umplându-se de tot mai mult bine și de cunoaștere duhovnicească.

Sărbătoarea vine, poți să ai de toate…sau să nu ai prea multe…dar dacă nu te bucuri de ceea ce e frumos, sfânt, curat, minunat…și nu cauți, cu toată inima, bucuria lui Dumnezeu în comuniune cu întreaga umanitate și cu tot cerul…sărbătoarea nu te îmbogățește, nu te face mare la inimă…

Schimburile de scrisori, de cadouri, vizitele…trebuie să exprime frumusețea noastră interioară, gândurile noastre de bine…și nu diverse meschinării.

Ele trebuie să ne apropie…și nu să ne despartă și mai mult.

Și nu ne vom rușina de binele făcut altora și nici de respectul vizavi de alții și nici de recunoștința pentru cei care ne-au făcut bine, dacă nu vom abdica de la binele făcut ca respirație zilnică. Amin!

DOAMNE AJUTA...

Acum câteva zile Laura Nistor, una dintre cititoarele site-ului ”Ortodoxia Tinerilor”, ne-a rugat să scriem articole și pentru tinerii părinții. Iată ce spune ea într-un email:

"Mi-a venit în minte încă o direcție în care s-ar putea dezvolta acest site. Este  vorba despre Ortodoxia Tinerilor Părinți, a celor care de curând am devenit mamici și tătici, sau nași de botez și care avem datoria și onoarea să-i creștem pe ”piticii” noștri și pe prințesele noastre în dreapta credință.

Ce le spunem copiilor? Ce să-i învățăm? Cum să le vorbim despre Ortodoxie? Cum să răspundem la întrebarile lor? Ce să le spunem când unul dintre părinți e credincios, iar celălalt ignoră credința și Biserica? Ce le spunem despre celelalte biserici, culte, secte și religii?

Noi nu am fost crescuți în acest fel, educația religioasă nu am primit-o de acasă (mulți dintre noi, nu toți, desigur), nu avem modele din acest punct de vedere. În acest caz, în majoritatea timpului aplicăm principiul "learning by doing" (învățăm din mers), însă ne facem ucenicia pe copiii nostri și ar fi nevoie de îndrumare și de răspunsuri la multe întrebări concrete.

Cred că există mulți tineri, până în 30 ani, care deja au copilași care întreabă "de ce?", care văd, observă și vin la părinți pentru lămuriri. Noi ce le răspundem? De multe ori nu știm nici noi.
Mulțumesc pentru răbdare,

Laura Nistor"

Pentru început aș vrea să vă spun cum încerc eu și soția mea să ne creștem copiii, accentuând mai mult aspectele privind transmiterea credinței în Dumnezeu.

Nu suntem un exemplu real de oameni care trăiesc aproape de Dumnezeu, dar voi încerca să fiu primul care sparge gheața în a vorbi despre felul cum ne creștem copiii în Biserică, pentru ca apoi să aștept de la voi, părinții de copii, articole scrise din experiența voastră de tătici sau mămici, pentru a fi de folos cititorilor noștri.

Eu și Iulia avem două fetițe: Sofia, care acum are 3 ani și 6 luni, și Ilinca, de 1 an și 5 luni. Mereu mi-am dorit ca atunci când voi avea copii, să le vorbesc de Dumnezeu și să-i ajut să trăiască așa cum este frumos, să ducă o viață sfântă, mereu aproape de Biserică și Dumnezeu. Doar că atunci când i-am văzut așa de mici pe lângă mine mi-am dat seama că nu le pot spune lucruri mari, adevăruri mărețe, dogme sau alte lucruri de care eu sunt acum foarte încântat. M-am trezit că trebuie să le vorbesc foarte simplu și succint, pentru că altfel nu mă vor înțelege. Totuși am observat că există și un mare avantaj în privința aceasta, faptul că ei percep totul exact așa cum le spui, fără să pună întrebări, fără să se îndoiască.

Mi-aduc aminte că îi spuneam Sofiei că în icoana în fața căreia ne rugăm, este Domnul Hristos. Ea a reținut încă de la doi ani lucrul acesta și îi spunea pe nume, deși stâlcit și stângaci. I-am spus că "Doamne Doamne" este Domnul Hristos, și El ne-a făcut pe noi așa frumoși, și El are mereu gijă să nu pățim nimic, și El ne dă mâncare, căldurică, sănătate și tot ce este bun.

I-am arătat și icoana Maicii Domnului și i-am spus că acolo este Domnul Hristos când era bebeluș iar ea este Mămica Lui. N-a fost mirată și nu m-a întrebat cum de Dumnezeu are o mamă, ci s-a bucurat că și Domnul Hristos are o mămică.

Și Sofiei și Ilincăi le făceam mereu semnul crucii pe corp încă de când când s-au născut, și făceam cu ele rugăciunea lângă noi. De când sunt mai măricele nu prea stau ele locului la rugăciune, se cam zbenguie prin pat, dar încercăm pe cât se poate să le facem atente. Tot în timpul rugăciunii le citim din Sfânta Scriptură și asta le atrage atenție și le place... le văd apoi prin casă cum ne imită stând cu o carte în față și silabisind cuvințele pe care le-au auzit din zbor.

Și la făcut mătănii ne imită, și sunt așa drăgălașe. Ilinca, încă de la un an, de când abia mergea, se chinuia să facă mătănii ca și noi.

La rugăciune cântăm cu ele "Apărătoare Doamnă!" sau "Cuvine-se cu adevărat", spunem împreună "Tatăl nostru" pe care Sofia l-a învățat singură tot auzindu-l zi de zi, și alte rugăciuni.

Acum în perioada Crăciunului cântăm la rugăciune "Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru" și colinde.

Le-am învățat să-și facă semnul crucii la rugăciune, în biserică, la masă sau când pleacă de acasă.

Cel mai important lucru din toată educația pe care încercăm să le-o dăm este împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului și venirea la biserică. Le-am spus că mergem la biserică să ne dea Doamne Doamne păpiță. De când s-au botezat și până astăzi s-au împărtășit în fiecare duminică și în fiecare sărbătoare, cu binecuvântarea duhovnicului nostru.

Este extraordinar cât de frumos cresc copiii care-L primesc pe Hristos în fiecare săptămână în inimile lor. Nu vreau să vă dau detalii, e o taină, veți vedea voi înșivă aceasta. Totuși împărtășirea nu exclude educația pe care le-o dăm deoarece fără a le educa zi de zi ar deprinde lucruri rele. La biserică stau cuminți de obicei, deși n-au răbdare tot timpul, mai stau prin curte, mai intră înăuntru dar până la urmă rezistă.

De la 3 ani Sofia nu mai mănâncă înainte de a se împărtăși. Ne-a fost greu s-o învățăm, îi era foame, se supăra văzând-o pe Ilinca plângând, dar se încuraja văzând că noi nu mâncăm nimic.
Le spunem mereu că le iubim, le înconjurăm în fiecare zi cu dragostea noastră și încercăm să le educam așa cum noi n-am fost educați pe timpul comunismului.

Acum mai nou, Sofia merge la grădiniță, și stând mereu în comuniune cu ceilalți copilași se întâlnește cu diferite probleme. O învățăm să împartă ce are cu ceilalți, să ierte, să-i iubească, să fie ascultătoare.
Iulia cumpără și citește tot felul de cărți privind creșterea copiiilor, care sunt foarte interesante și ne ajută mult. Le găsește recomandate pe blogurile mămicilor ortodoxe și e foarte încântată.

Le cumpărăm foarte multe cărți de povești, de colorat, cărți cu activități, și le vedem că se bucură, răsfoiesc cu atenție fiecare pagină, arată cu degetul. Ilinca vine acum cu cartea în brațe la noi și ne roagă să-i citim sau să-i explicăm ce este în poze.

La televizor le lăsăm puțin, și atunci doar la desene animate, pe Minimax, în rest mai nimic. Nici noi nu ne uităm și în felul acesta nici ele nu-și doresc prea mult.

Vara ieșim cu ele și dimineața și după-amiaza în parc, iar iarna ieșim doar uneori la plimbare, sau la vreun loc de joacă. La bunici mergem mai tot timpul.

Sunt multe de zis, dar poate cu alte ocazii....

DOAMNE AJUTA..

După ce copiii au adormit m-am aşezat în fotoliu privind încântată la bradul împodobit de copilaşii mei. Urmăream jocul de lumini şi mă gândeam la treburile făcute peste zi. Cadourile deja erau puse sub brăduţ, aşteptau şi ele cu nerăbdare să fie despachetate. Am ațipit sau nici nu ştiu....o rază de lumina intra pe fereastră şi se aşeză pe o crenguţă de brad. Mă ridic din fotoliu, mă apropii de brăduţ cu ochii aţintiţi spre acea luminiţa şi ce credeţi? Un îngeraş alb ca zăpada, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, se uita drept în ochii mei... Am întins mâinile către el şi cât ai clipi s-a aşezat în palmele mele, era atât de uşor,ca un fulg de nea...

- Ce-i cu tine aici? l-am întrebat.

Din ochişorii lui micuţi şi albaştri au început să cadă lacrimi, le simţeam în palmă, erau atât de calde...iar el suspinând, mi-a răspuns:

- Noi îngeraşii păzitori suntem foarte trişti, în ultima vreme copiii nu ne mai cheamă în rugăciune iar părinţii lor... lăsă capul în jos, iar lacrimile i se împreunau în barba lui micuţă...

Lacrimile au început să cadă şi din ochii mei şi încercând să-i alin suferinţa i-am spus:

- Hai te rog nu mai fi trist, mulţi copii te iubesc şi îi iubesc pe Domnul Iisus Hristos şi pe Măicuţa Lui.

- Da, ai şi tu dreptate, îmi spuse el, dar aceşti copii sunt foarte puţini... iar noi îi iubim pe toţi la fel, nu doar pe cei care vorbesc cu noi!

- Offf! murmură el. Mulţi părinţi au uitat să-i înveţe pe copii adevăratul sens al Crăciunului, au uitat că Dumnezeu iubeşte lumea atât de mult încât L-a trimis pe Fiul Lui să se nască şi să-şi dea viaţa pentru ei, au uitat sau nici ei n-au fost învăţaţi că Naşterea Pruncului Iisus este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu Tatăl vi l-a oferit vouă oamenilor, este darul vieţii veşnice! Cât e de trist...

- Te rog, şopti îngeraşul, scrie despre acest vis, astfel mulţi copii şi părinţi îşi vor aduce aminte că nu ”moşul” e cel pe care trebuie să-l aştepte în seara de ajun. Poate îşi vor aminti cu toţii că nici bradul şi nici cadourile nu vor putea vreodată să le aducă atâta lumină şi pace în suflet cât le-ar putea aduce Pruncul din iesle. Scrie, te rog, poate îşi vor aduce aminte că Iisus Hristos aşteaptă la uşă să intre în casele şi sufletele lor...

Morala: Dragi părinţi, aşa cum ne spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur "lecţiile bune se întipăresc în sufletul copilului cât este încă fraged, nimeni nu le va putea şterge, pentru că, o dată întipărite, se vor întări ca o pecete de ceară." Faceți uz de puterea pe care o ai asupra lui, dar aşa cum trebuie, învăţaţi-vă copiii care este adevăratul sens al Crăciunului.

Iisus Hristos a stat pironit pe cruce pentru păcatele noastre! Fără brad, fără moş, fără miile de luminiţe jucăuşe sufletul nostru trăieşte în continuare dar fără Hristos sufletul se stinge încet dar sigur. Nu omorâţi sufletele copiilor voştri! De Crăciun şi nu numai, fiţi mai buni, mai înţelegători, mai iertători şi mai darnici. Rupeţi din darurile voastre şi faceţi o mică bucurie unui copil sau unei familii nevoiaşe, învăţaţi-vă copiii că este "mai fericit a da decât a lua!"...

DOAMNE AJUTA..

Fericirea e un exercițiu de admirație. E ceea ce admiri constant, sagace și insațiabil.

Chiar și baba care nu se mai poate ridica de cocoașă și pe care o dor picioarele asurzitor…a mers cândva cu capul gol, cu fusta trei sferturi…și se credea nemuritoare…

E normal să fii invidios când vrei, în mod prostește, ceea ce nu poți să faci. Pentru că invidia e neputința de a-ți admite limitările.

Libertatea nu are valoare decât dacă o transformi în capodoperă.

De ce tânjim noi după „stabilitatea” comunismului? Pentru că nu vrem să admitem că o primeam pe spatele celor care erau încătușați în închisori.

E trist de ușor să fii neam prost, adică neomenos, un om plin de cruzime și de infatuare. Când îl pui pe unul ca acesta să se rețină de la mârlănia lui înțelege întru câtva…cât de sclav, cât de îndatorat e răutății.

Avem vicii scumpe pentru că suntem prea ieftini.

Eu suspectez pe foarte mulți de faptul, că nu au gândit nici măcar odată vreun gând.

De-a lungul timpului mi-am dat seama că oamenii comuni nu pot să-l înțeleagă pe omul mult, pe omul inepuizabil, pe cel care creează abisal. Și pentru că li se opreștea mintea și nu știu ce să creadă și să spună despre el, îl consideră…tot la fel ca ei.

Primul simptom al necrozei intelectuale e acela că nu mai poți să admiri măreția din altul.

Asceza ortodoxă nu e o eliberare de carne ci o transfigurare a ei.

Credulitatea e soră cu grosolănia. Dacă credulul amestecă lucrurile bune cu cele rele ca pe salata dintre otravă și castraveți, cel cu comportament grosolan e „delicat” numai când interesele i-o cer. Numai că atunci când vrea să pară domn…grosolanul e un drac travestit în arhanghel.

Ura e productivă…pentru că e o dragoste maladivă. Numai că pe cât produce obiecte, scandaluri, furtișaguri…ura devine grețoasă…până la a nu-și mai suporta propriul hoit.

Când adolescentul petrecăreț înțelege prima dată că vomitarea e un proces fiziologic…și că mai multe ejaculări într-o noapte nu aduc „extaz” ci o oboseală soră cu greața începe să reconsidere basmele despre dragoste…și să le aducă în spațiul nemetaforic al realității brutale.

Orice curiozitate are nevoie de explicații. În lipsa lor…îți imaginezi prea multe lucruri colorate despre lucruri care nu sunt întotdeauna rogvaiv.

Copiii sunt niște oameni maturi care încep să uite cât de frumoasă e simplitatea.

Moartea are o logică simplă: te lasă să presimți liniștea ei…înainte de a trece pragul. Frica provine tocmai din aceea că mulți nu au liniște convivă cu liniștea morții.

Cum să nu vezi atât de multe zâmbete tâmpe pe fețe…dacă gândirea e un lux la care nu mai sperăm nici măcar în glumă?

Ortodocșii înfumurați vor ca lumea să fie pe măsura minții lor. Asta pentru că nu și-au dat seama că Dumnezeu nu lucrează cu măsuri atât de improprii frumuseții.

Nu vreau ca vreun om, vreun lucru, vreo carte să fie pe măsura mea, pe cât pot eu să înțeleg, să simt sau să admit. Unde ar mai fi greul sublim, greul iluminator atunci, dacă tot ce m-ar înconjura nu m-ar provoca deloc spre înțelegere și iubire?

Da, poți să faci pe arlechinul când e vorba să simbolizezi și să reprezinți idei, sentimente, stări de spirit…dar nu și atunci când tu însuți ești o dramă. Cu alte cuvinte: nu ne place să râdem de noi…când ne doare din toată ființa.

Cuvintele esențiale se pot spune în multe feluri și pe multe tonuri…Ceea ce e important e să te pui la ușa cuvântului, de fiecare dată când cineva vrea să te descopere în toată autenticitatea ta.

Mizeria poate naște mărgăritare. Numai că ea trebuie filtrată printr-o inimă și un ochi care știe să vadă mărgăritare, acolo unde alții văd numai miros insuportabil.

Frumusețea e riscul pe care și-l asumă oamenii care se încred cu totul în Dumnezeu.

(Pr. Dorin Picioruș)

Iubiți frați români de pretutindeni, părintele Rafail Noica spunea că”omul este ceea ce rămâne după Judecata lui Hristos, nu după judecățile oamenilor”. La o scară mult mai mare, adică la cea a nației din care ne tragem cu toții, profesorul și savantul Simion Mehedinți a rostit un adevar pe cât de scurt pe atât de profund: ”un popor valorează atât cât şi-a însuşit din Evanghelie”. Așadar, în perspectiva veșniciei, valoarea unui popor este nici mai mult nici mai puțin decât atât cât l-a reprezentat pe Hristos sub trecerea timpului.

La Judecata de obște, atunci când vor fi cernunte toate neamurile prin sita Evangheliei lui Hristos, nu vor întra în veșnicie turnul Effel al francezilor, Statuia Libertății a americanilor, Big Ben-ul englezilor, piramidele egiptenilor sau stăzile cu gropi și fără gropi ale românilor. Nici judecățile oamenilor despre acestea. Nu va fi prețuită nicio intenție și niciun efort care au avut drept țintă confortul, prosperitatea și slava de pe pământ pentru că din toate acestea nu va rămâne piatră pe piatră. Toate aceste sunt perisabile și nu au legătură cu mântuirea și cu viața veșnică. Se vor prețui doar faptele la care popoarele au trudit pentru iubirea de Dumnezeu și de semeni. Și mai mult ca oricare altă faptă va străluci mărturisirea lui Hristos, cu prețul vieții căci spune Mântuitorul: ”pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 10,32)

Și din acest punct de vedere, poporul român este de mare valoare înaintea lui Dumnezeu, pentru că a dat nenumărați cetățeni ai raiului. Și poate că astăzi, mai mult ca în oricare dintre zilele anului, ar trebui să ne aducem aminte și să fim onorați de cuvioșii, martirii și sfinții români necanonizați încă, și care au înfruntat prigoanele carlistă, antonesciană și mai ales comunistă.

Dar poate că cel mai elementar lucru pe care ar trebui să-l învețe generația de astăzi de la aceste modele de valoare veșnică este să nu mai aruncăm cu pietre în imaginea propriului popor din care facem parte, oricât de mult nu ne-ar conveni situația economică, politică, socială sau culturală a țării, ci să punem umărul la scoaterea carului românesc din vria în care se află numai și numai datorită păcatelor noastre, ca neam.

Ar fi putut țăranca Elizabeta Rizea să-și vadă liniștită de sapa și viața ei, dar a preferat să arate că demitatea și curajul țăranului român nu pot fi călcate în picioare de nicio conjunctură politică nefavorabilă blidului de mămăligă.

Ar fi putut filozoful Constantin Oprișan să nu se mai întoarcă în țară, ca să-și poată publica ideile geniale prin reviste și cărți de succes, dar a preferat să-și dăruiască geniul filozofic pentru luminarea și mângâierea martirilor din închisori.

Ar fi putut omul de știință George Manu să-și continue munca de cercetare în Franța, dar a preferat să îmbogățească cultura și demnitatea acestui popor lăsând și prin cuvânt dar și prin faptă îndemnul ”fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni.”

Ar fi putut poetul Vasile Militaru să-și vândă talentul literar pentru o viață de lingușire, dar a prefeat să spună tranșant că ”în poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul”, păstrând demnitatea omului de cultură, ca atâția alții.

Ar fi putut gazetarul Sandu Tudor să aibe un trai împărătesc din bârfa de ziar, din șantajul sau polemizarea din interes, dar a preferat să lase toate aceste deșertăciuni, arătând sfințenia cinului monahal prigonit.

Ar fi putut doctorul Dumitru Uță să profeseze medicina în condiții decente, dar a preferat să slujească aproapelui în sărăcia, presiunea și promiscuitatea închisorii.

Ar fi putut omul de stat Mircea Vulcănescu să facă o politică de compromis, de interes personal, dar a preferat să reprezinte interesul poporului român cu riscul propriei libertăți și vieți.

Ar fi putut preotul Gheorghe Calciu să tacă la dărmarea bisericilor și la ateizarea tinerilor români, ca să-și ocrotească familia, dar a preferat să arate care este vocația și valoarea preoției, indiferent de potrivnicia sorții.

Ar fi putut ierarhul Nicolae Popovici să practizeze tacit cu regimul ca să-și păstreze slava de episcop, dar a preferat să iubească poporul dreptcredincios iar nu scaunul episcopal, mărturisindu-l pe Hristos cu riscul vieții.

Toți acești oameni deosebiți, de la vlădică la opincă, reprezintă valoarea poporului român în veșnicie pentru că au vrut să-l reprezinte și să-l mărturisească pe Hristos cel veșnic. De aceea pomenirea lor va rămâne din veac în veac.

Însă dragilor, astăzi este rândul nostru să arătăm ce valoare avem ca nație. Noi suntem generația scoasă la probă acum, noi suntem cei care astăzi arătăm prin faptele noastre dacă îmbogățim sau sărăcim valoarea poporului român în veșnicie. Exemple de credință, demnitate și curat avem, mai trebuie doar urmate.

Și nu va fi cine să cântărească mai bine valoarea generației de astăzi decât generația de mâine.

La mulți ani tuturor românilor!....

DOAMNE AJUTA..

De ceva vreme încoace am unele ispite pe care nu le-am avut niciodată. Sunt om păcătos și cu multe slăbiciuni și poate pentru unii ceea ce mie mi se pare ispită mare, pentru ei este un obstacol foarte mic. Când am intrat în Biserică și am început să fiu un creștin nu doar cu numele, un om conștient că mântuirea și îndumnezeirea este totul, învățam totul din cărți.

Din cărți Biserica este așa frumoasă, viața creștină este așa de minunată și de dorit încât îți vine să lepezi lumea pe loc și să te duci la mănăstire. Bunul Dumnezeu mi-a arătat că viața nu e doar ca în cărți, că este mult mai complexă și mai dură. Mi-a arătat asta treptat, puțin câte puțin,  ca să nu mă sperii de tot răul deodată. Am 28 de ani și încep să percep din ce în ce mai multe lucruri și din păcate observ că e mult rău în inimile și în faptele noastre.

Până acum, pentru mine ispitele puteau fi trecute destul de ușor cu rugăciunea, cu liniște, cu spovedanie, cu citirea Sfintei Scripturi și a cărților duhovnicești, cu post și mătănii. Lupta cu păcatul, așa cum o percepeam până acum era una destul de simplă și ușor de înfăptuit. Astăzi, îmi dau seama că ispitele pe care le am mă pot arunca în deznădejde, în necredință, în răcirea credinței, ba mai mult mă pot arunca în plăcerile lumii doar ca să primesc mângâiere în strâmtorările care mă împresoară.

Cu puțin timp în urmă am avut momente de disperare interioară în care țipam la Dumnezeu și strigam din răsputeri în mine, ca să nu mă audă nimeni. Țipam efectiv la rugăciune și așteptam răspuns de la Dumnezeu, așteptam o soluție pentru ispitele în care mă aflam.

Am încercat mai multe soluții dar nimic nu a mers. Toate sfaturile din lume în acele momente nu valorau pentru mine doi bani, pentru că atunci nu aveam nevoie de sfat ci de ajutor efectiv, ca un om ce se află într-o groapă mare și nu se mai poate ridica singur. Disperat, l-am sunat pe părintele duhovnic și i-am spus că vin să mă spovedesc iar părintele m-a primit cu drag. Am discutat mult, m-a sfătuit cu multă blândețe și la sfârșit mi-a dat dezlegare de păcatele pe care le-am făcut și în plus de asta binecuvântare să mă pot împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului.

După ce am primit Sfânta Împărtășanie duminică, lucrurile s-au schimbat radical. Chinul și lupta mea interioară dispăruseră iar ispitele nu mai aveau putere asupra mea, nu mă mai clinteau ca înainte. Era mult mai ușor, rezistam mult mai bine. După ce L-am primit pe Hristos în inima mea am simțit libertatea aceea de care aveam nevoie, și puterea aceea pe care sfaturile nu mi-o puteau da.

Au început să treacă zilele și ușor ușor, lăsând garda jos, ispitele au început din nou să aibă efect asupra mea. Iar mă tulburau, iar începeam să fiu frustrat, iar țipam în gura mare în mine... aceleași efecte.

Dar într-o zi mă întâlnesc cu un domn, care are în jur de 35-40 de ani, cu care mă înțeleg foarte bine și ne cunoaștem de câțiva ani. Este teolog, ba chiar și profesor iad din dialogul purtat am realzat că a trecut și el prin ceea ce trec eu, doar că el părea foarte fericit, văzând viața mult mai frumos. M-a bucurat discuția cu el. În postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel veneam zilnc la biserică pentru că se făcea liturghie în fieacare zi și îl vedeam că se împărtășește foarte des.

Acum când încep să mă chinuie aceleași ispite mi-e gândul iar la spovedanie și la primirea Sfintei Euharistii, pentru că sunt singurele care m-au vindecat.

De fapt dacă stau bine și mă gândesc, zilele acestea am învățat practic ceea ce în teorie știam de mult: doar Trupul și Sângele lui Hristos, doar prezența Lui reală în inima mea mă poate vindeca de păcatul care mă chinuie. Sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg, sunt unele porunci care astăzi mi se par greu de pus în practică, ba chiar imposibil. Teoria nu mi-a ajutat la nimic în acele momente, ba m-a făcut și mai mult să spun, în mod greșit în inima mea: că uneori credința asta e absurdă.

Astăzi fac legătură cu ceea ce spun Sfinții Părinți, că omul ajunge la măsura desăvârșirii doar în unire permanentă cu Hristos. Tot ei spun că omul nu se poate vindeca singur, oricât de mult s-ar strădui. Omul nu se poate auto-disciplina singur, chiar dacă încearcă să faca asta urmărind poruncile Sfintei Evanghelii. Omul nu poate scăpa de păcat fără Hristos. Dar Sfinții Părinți când spun asta nu se gândesc doar la o apropiere de Mântuitorul Hristos prin rugăciune, ci la una mult mai adâncă: împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui.

Dragilor, astăzi am realizat că doar mărturisindu-mi păcatele mai des și împărtășindu-mă mai des voi putea scăpa de ispitele care îmi fac viața un calvar. Scăderea în credință pe care o simt îi afectează și pe cei din jur, și acesta e un lucru care mă doare. Când Hristos e în mine totul pare mult mai ușor, iar poruncile acelea grele sunt floare la ureche de îndeplinit, pentru că eu aproape că nu fac mare lucru, ci Dumnezeu Cel care este în mine face totul, așa cum spune Pavel: "Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în Mine."

Când Mântuitorul Hristos spune: "De nu veți mânca trupul Meu și nu veți bea Sângele Meu nu veți intra în împărăția cerurilor" la asta se referă. Echivalentul acestei afirmații nu este: "dacă nu-ți cumperi bilet nu intri la spectacol" ci e ca și cum ar spune: "Fără Mine nu puteți face nimic, fără prezența Mea reală în voi nu veți scăpa de păcat, și pentru că nimic necurat nu va intra în împărăția cerurilor, veți rămâne pe afară."

Cu cât ne maturizăm mai mult cu atât problemele sunt din ce în ce mai apăsătoare, mai importante, și cer o responsabilitate mult mai mare. Necazurile și ispitele cresc și din acest motiv avem nevoie și de un ajutor mult mai puternic.

Ca să te împărtășești trebuie să postești cel puțin trei zile înainte și din acest motiv cei mai mulți ne împărătășim în cele 4 mari posturi de peste an, pentru că în restul timpului ne e mai greu să postim, când toată lumea mănâncă de dulce. Din perspectiva aceasta, acum îmi dau seama că postul nu este doar o perioadă în care ne înfrânăm de la mâncare și de la poftele trupești ci este o perioadă în care te poți împărtăși mai des cu Trupul și Sângele Domnului.

Aș vrea să rețineți acest lucru, care pentru mine este fascinant: veți reuși să vă schimbați doar primindu-L pe Hristos în mod real în voi. Nu este de ajuns să participi la Sfânta Liturghie, nu este de ajuns să stai la Sfântul Maslu, sau să te închini la Sfintele Moaște, sau se te rogi zilnic, ci trebuie să ne împărtășim cât mai des cu Trupul și Sângele Domnului. Dar asta doar după mărturisirea păcatelor și primirerea binecuvântării de la părintele duhovnic, nu de capul nostru. Toată frumusețea trăirii ortodoxe în asta constă.

Dezamăgirile în credință vin tocmai din încercările noastre nereușite de a lupta cu răul din noi și din societate lui doar cu propriile puteri. Un creștin fără Hristos în el, e ca o floarea neudată la timp cu apă, care se usucă ușor ușor și apoi cade.

Nu uitați, scopul Sfintei Liturghii nu este doar simplul act de prezență ci este în mod covârșitor: Primirea Trupului și Sângelui lui Hristos.

Știți cum văd eu lucrurile acum: e ca și cum m-aș urca într-o mașină de rally și urmează să străbat un traseu montan foarte greu, cu multe zone dificile și la o viteză foarte mare, iar copilotul meu ar fi chiar campionul mondial. La fel este și în viață, mașina e trupul meu, șoferul sunt eu, copilotul este Hristos iar circuitul foarte dificil ce stă înainte este viața. Cu Hristos lângă mine, de fapt în mine, voi vedea viața altfel, abordând fiecare zona a circuitului diferit de cum aș fi făcut-o singur.

Vrem să înțelegem Crăciunul așa în toate frumusețea lui: taina marii sărbători a Nașterea lui Hristos; vom putea face asta doar primindu-L în noi în mod real.

La final vreau să reținem un lucru: Orice aspect al credinței noastre se poate trăi și înțelege doar prin voia Tatălui, în Duhul Sfânt și prin Hristos care vine în mod real în noi cu Trupul și Sângele Lui.

Creștinul care se împărtășește rar acumulează în inima lui frustrare după frustrare și rău după rău, sfârșind până la urmă să se depărteze definitiv de Dumnezeu și oameni. Cineva spunea că pe preoții slujirea la Sfântul Altar ori îi arde ori în înalță către Hristos. Nu e cale de mijloc! La fel și cu viața creștinului, ori ajungem să ne împărtășim din ce în ce mai des cu Hristos, simțind o dezpătimire și bucurie din ce în ce mai mare, ori dimpotrivă ne izolăm și cădem în păcate din ce în ce mai mari...

                                                DOAMNE AJUTA..

Iubiți frați și surori întru Domnul, nici acum 2.000 de ani…oamenii secularizați, îmbâcsiți de teluric, nu credeau că propovăduirea a o mână de oameni, toți Ucenici ai lui Hristos, o să aibă un astfel de impact universal și o să dăinuie!

Nici atunci nu i-au creditat cu prea multă încredere pe Sfinții lui Dumnezeu…iar ei nu s-au uitat la imensa populație ostilă sau indiferentă din jurul lor.

Căci dacă ar fi pactizat interior cu torpoarea din jur, dacă s-ar fi gândit că o să vină o ceată de Îngeri ca să le facă slujba, așa, în locul lor, Sfinții Apostoli n-ar mai fi bătut pământul în lung și-n lat pentru vestirea adevărului și a mântuirii care vine din Evanghelie.

Adevărul e contiguu cu mântuirea…pentru că el naște sfințenia, care e sălășluire a slavei lui Dumnezeu în cei care I se închină și Îl slujesc pe El în mod drept/ cu adevărat pe Dumnezeu pentru că sunt plini de tot adevărul Său.

Căci cum ai crede adevărul lui Dumnezeu doar parțial? Cum să te bucuri doar pe sfert? Cum să crezi că ești întreg…dacă nu ai toate membrele/ mădularele care te fac să fii om deplin?

Adevărul Vechiului Testament se face și mai evident în Noul Testament iar Cel caregrăise prin Profeți ne vorbește, în Evanghelie, în trup, ca Dumnezeu întrupat.

Dumnezeu adevărat și om adevărat, ambele firi ale lui Dumnezeu Cuvântul întrupat fiind unite în aceeași persoană a Sa, preexistentă, veșnică.

Și ambele Testamente, împreună cu Tradiția și slujirea continuă a Bisericii, sunt ochii prin care noi Îl vedem pe Dumnezeu, cunoaștem adevărul Lui și ne îmbogățim de imensitatea slavei Lui.

Predica, iubiții mei, este o introducere în relația cu Dumnezeu…dar ea, această relație cu El, e sacramentală, e liturgică, e duhovnicească, e teologică, e imnică, e confesivă, e iconică, e existențială, e clipă de clipă.

Predica te îmbie să guști din tăcerea și pacea lui Dumnezeu și să te bucuri de El, Cel euharistic, de Icoanele Lui, de adevărul Lui, de cântările adresate Lui, de faptele care ne unesc cu El și ne fac să ne dezicem de rău, de adversitatea față de Binele personal.

A încerca doar una dintre unirile cu El înseamnă a ne priva, fără discernământ, de totalitatea frumuseții bisericești a lui Dumnezeu.

Frumusețea Lui Dumnezeu ne inundă din Sfânta Euharistie dar și din Sfânta Scriptură. Icoanele Lui ne străluminează cu frumusețea Sa, dogmele Lui ne umplu de curăția și dreptatea Sa, iar creația Lui, ca o icoană înțelegătoare, contemplativă, ne unifică mintea ca să ne unim cu El, cu Unicul și Primul.

Da, nici Sfântul Apostol Andrei, Evanghelizatorul, Părintele nostru, Apostolul nostru, nu a fost crezut de mulți…și a fost minimalizat…batjocorit…izgonit…famat!…

Însă el nu a luat aminte la vorbele lumii fără Dumnezeu…ci la glasul Lui, al Celui care le-a spus să îndrăznească, pentru că El le-a dat lor, Apostolilor, putere preadumnezeiască, puterea harului Său, ca să calce peste prostia, satanizarea, idolatria, nesimțirea și nesfințirea lumii.

Și anul trecut am vorbit despre viața lui…și despre locurile pe unde a propovăduit…iar anul acesta, după cum bine vă amintiți, pe 24 octombrie 2011, prin preacinstitul său cap, Sfântul Andrei a fost la București…și credincioșii români au venit cu mult entuziasm ca să i se închine.

În viață…și după moarte, ca unul mereu viu…Sfântul Andrei evanghelizează, evanghelizează cu aceeași îndrăzneală dumnezeiască, și e primit cu aceeași reticență, indiferență de către mulți…dar și cu multă iubire și frumusețe de către cei credincioși.

Adică: la fel ca atunci…e și acum!

Cei care simt mirosul spre viață al slavei lui Hristos se schimbă, se înnoiesc în simțuri…Înțeleg rostul vieții…înțeleg decadența lor, stricăciunea din ei înșiși, pe care patimile, pe care le-au cultivat, au adus-o…și de aceea au foame de înnoirea vieții.

Sufletul se înnoiește continuu…și are nevoie de spălare pe față continuă!

Orice ne spurcă, ne întinează…trebuie spălat…

Sufletul și trupul se spală cu har dacă se înnămolesc cu păcate.

Și în Casa slavei Sale, în Biserica Sa, împodobită de Dumnezeu cu sfințenie prea minunată, oamenii se spală ca într-un lavoar imens, ca într-o baie imensă…și curăția lui Dumnezeu este frumusețea noastră, e haina care ne ține de cald și carene întărește, ne dă curaj în fața bolilor, a dezamăgirilor, a tristeților, a îndoielilor și a nesocotirii noastre în chip și fel.

O, nu, nu sunt doar metafore! Ci poezia acestei sfințenii care ne inundă ne dă să vorbim frumos, delicat despre îmbrățișarea pe care ne-o face Dumnezeu prin Sfintele Sale slujbe, pentru că ea e reală, e covârșitoare, e netrecătoare în noi, pentru că e mireasma vieții Lui spre o tot mai mare viață duhovnicească.

Unul o simte, o gustă, o înțelege tot mai mult…pe când altul nu o simte, nu o crede…se învârtoșează tot mai mult…neagă cu ardoare…

Însă negarea harului lui Dumnezeu e un chin, e o plăcere dureroasă, sfâșietoare, care ne face tot mai urâți sufletește, tot mai dezagreabili la nivel moral.

Pe de o parte, te crezi zeu, nu vrei să dai nicio întâietate cuiva, vreunei alte ființe în viața ta, te crezi al tău, profiți de tine, încerci să uiți că ești trecător ca și o gâză…iar, pe de altă parte, încerci să faci din viciile tale un mod de a-ți suporta viața.

Însă curvia, beția, drogul, violența, vanitățile de tot felul nu te scapă de frică, de neîmplinire, de teamă, de insucces, de urât, de suferință, de moarte…de Iad…

O frică cocoșantă și o neîmplinire delirantă sunt tot bagajul tău de ateism, de solipsism prozaic. Pentru că tu te crezi singurul important și singurul viu numai în mintea ta…în timp ce realitatea e mult mai pragmatică cu tine.

Realitatea Sfântului Andrei era de un pragmatism al îndumnezeirii cuceritor.

Cuvintele predicilor lui te invitau la un nou mod de viață, la un mod de viață teologic…care îți aducea nu doar împlinirea interioară momentană…ci sanctificarea/ îndumnezeirea trupului și a sufletului tău.

De aceea, predicile nu sunt vorbe frumoase…ci, în primul rând…adevăruri care te transfigurează, care te înnoiesc ontologic, care te fac să Îl îmbrățișezi pe Dumnezeu cu toată ființa ta.

Și onlineul este spațiul în care predica transfiguratoare își găsește o casă perpetuă, o bibliotecă portabilă…care ne face să o auzim…să o reauzim…pentru ca să ne lămurim nu numai crezurile dar și sentimentele și voința…întreaga viață, întreaga determinare…însuflețirea pentru a fi viu…și pentru a fi frumos împreună cu Dumnezeu și cu oamenii și cu toți Îngerii Lui.

Căci după cum observați nu e de ajuns să știi ce trebuie…ci e nevoie să și faci ce trebuie. Și ca să fii omul lui Dumnezeu trebuie să te zbați să fii frumos în gândurile, în sentimentele, în toate faptele tale.

Da, nu reușim clipă de clipă să fim frumoși!

Secretul însă al rezistibilității în duhovnicie e acela de a nu te lăsa convins căurâțenia e adevărata noastră frumusețe.

Nu, urâțenia spirituală, adică păcatul, nu e frumusețe, oricum s-ar chema păcatul acela!

Și oricum l-am masca noi, oricum l-am schimba ca să sune mai puțin contondent…el, păcatul, ne desfigurează fața precum loviturile unei bâte de oină.

Însă frumusețea trebuie să se împânzească! Adevărurile Lui trebuie mărturisite, pentru că ele înfrumusețează lumea.

De aproape 5 ani de zile, Teologie pentru azi încearcă să înfrumusețeze oamenii, să-i umanizeze prin cultură și să-i spiritualizeze prin teologie.

Nu suntem singuri la nivel online…dar nici prea mulți nu suntem!

Însă modul nostru, al celor care creăm online în Ortodoxie, mai mult sau mai puțin profesionist, mai mult sau mai puțin înțelept, schimbă mentalitățile. Le schimbă în bine…

Pentru că una e să nu vezi nimic despre credință, despre Sfinți, despre frumos…și alta e să descoperi și să privești oaze de bucurie, de curaj frumos, de dedicare la nivel online…unde se cresc altfel de valori decât cele plezirist-consumiste.

În cinci ani s-au schimbat enorm de multe la nivel online.

Aici, în directețea curentă…nu trăim „virtual”, nu trăim „ipotetic”…ci cu toată ființa și în mod imediat.

Iar cei care se uită astăzi la online…așa cum se uitau bunicii noștri la aparatul de radio…la început…vor înțelege cu timpul că cei care vorbesc la radio, cât și cei care vorbesc cu ei la telefon…cât și cei care scriu pentru ei în online sau editează imagine la TV au mâini și picioare, au suflet și viață, că sunt reali…și nu fantasmagorici.

Avem nevoie de respectul, ajutorul și prezența dumneavoastră pentru ca să ne îmbogățim reciproc!

A da cu pietre…în mâna care vă întinde masă zi de zi, vă dă mâncare pentru suflet…înseamnă a vă ucide proprii părinți duhovnicești, care vă hrănesc cu idei, cu viață, cu chintesența interiorității lor.

Și când a venit Sfântul Andrei la noi, în București, când a revenit în România…prin preacinstitul său cap…cei care ne-am atins cu trupul și cu sufletul nostru de iradierea prezenței sale duhovnicești…am constatat identitatea dintre adevăr, bucurie și comuniune.

Adevărul ne unește, el ne bucură, ne entuziasmează și el creează comuniunea duhovnicească între mii, milioane de persoane.

Cuvintele mele pot ajunge la milioane de persoane fiind online…și eu mă împărtășesc de cuvintele altora, a mii de oameni, din care cresc și mă dezvolt intelectual, moral, sentimental, volițional, caracterologic.

Toți cei pe care îi citesc, îi văd, îi simt, îi cunosc mă ajută să fiu altul…semn că am nevoie de toți ca să fiu mereu altul.

Și prietenul, și dușmanul, și necunoscutul meu mă fondează într-un fel anume, mai gentil sau mai dureros…

Eu sunt în comuniune cu toți…chiar și atunci când eu nu mai vreau să accept această comuniune…această legătură a mea cu toți ceilalți…prin aceea că toți suntem creația lui Dumnezeu.

Și demonii și oamenii potrivnici lui Dumnezeu au aceeași existență și viață primite ca dar, ca și noi, numai că ne diferențiază ce facem cu viața noastră.

Și Sfântul Andrei ne spune ce a făcut el din viața lui: o frumusețe unică șii luminatoare pentru întreaga istorie a umanității.

Iar dacă alegem să fim sclavii unor principii utilitariste suntem o marfă și unelte de lucru…pe când, dacă alegem să ne sfințim viața, cu toate eforturile și traumele pe care le implică acest demers eclesial, ajungem frumuseți ontologice, făclii vii ale Împărăției netrecătoare a lui Dumnezeu.

Și binecuvântată este Împărăția Lui, cea preaveșnică și netrecătoare, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș)

Este o mare înțelepciune că Dumnezeu îl lasă uneori pe om să guste din păcat până ce se satură, ca să se convingă singur și definitiv că oricât de dulce ar fi gustul păcatului  sfârșitul lui este doar moartea.

Așa că omul, însetat să-și astâmpere setea de fericire pe orice căi,  se dărâmă cu păcatul până ajunge în pragul epuizării sale: obsedat, complexat, dependent de plăcere,  într-un cuvânt hăituit de patimi până la disperare. Odată ajuns în pragul disperării omul se convinge în sfâșit că este limitat, neputincios și că singur nu poate face nimic bun. Și asta este un mare câștig, că în sfârșit ajunge omul să se cunoască cu adevărat. Cu de-a sila că n-a vrut să-i arate Dumnezeu cu frumosul.

Însă disperarea este sabie cu două tăișuri căci ea îl constrânge pe om să aleagă numaidecât  între două căi extreme: sinuciderea sau nașterea ca alt om. Așadar, un tăiș îl desparte de Viață iar altul îl desparte de omul cel vechi, omul păcatului. Aici se dă lupta cea mare pentru sufletul omului. Satan caută să-l piardă definitiv pe omul ajuns în pragul disperării și nu mai are decât să-l împingă cu un singur gând în prăpastia sinuciderii. Dacă omul va încuviința șoapta vrăjmașă atunci lupta sa este pierdută pentru totdeauna, asemenea lui Iuda. Dar nici Dumnezeu nu are un prilej mai bun ca acesta, decât să-l scoată pe om la o viață nouă, adică la nașterea unui om nou, rupt de păcat. Și atât așteaptă Dumnezeu de la omul disperării: să-L roage ceva.

Acum, totul depinde de voința omului mai mult ca oricând. Dacă înclină spre a ieși din propriile păcate care l-au împins până aici, acest adânc al deznădejdii îl ajută să înțeleagă că nimeni și nimic de pe pământ nu îl mai poate ajuta să se ridice. Din această ultimă deznădejde izvorăște și răbufnește credința că numai unul singur Dumnezeu mai poate fi scăparea. Și din această neașteptată convingere, se naște rugăciunea, cea pe care o așteapta Dumnezeu de atâta amar de timp.

Nu este rugăciune mai puternică decât a omului disperat, care strigă din străfundul ființei sale ”Doamne nu mă lăsa!”. Aceasta este rugăciunea omului plin de păcate dar care strălucește de smerenie. Aceasta este rugăciunea care-l zguduie pe om din temelii și care  izbește în cer ca o săgeată, precum spune Sfântul Ioan Scărarul. Aceasta este rugăciunea regelui Mănase dosădit de umilință, este rugăciunea tâlharului de pe cruce agonizat de chinuri, este rugăciunea Sfintei Mariei Egiptene răvășită de păcat. Aceasta este sfânta disperare care îl împinge pe păcătos să se arunce în brațele lui Dumnezeu cu toată ființa sa.

Prin rugăciune se revarsă harul Duhului Sfânt care îl luminează pe om și-l ajută să  înțeleagă deplin că toată suferința i s-a tras numai de la uitarea lui Dumnezeu. Atunci se vede omul în deplinătatea ființei sale: hâd, ticălos, nedrept, sluțit de propria-i nebunie. Și atunci, realizând ce chip urât are, se îngrețoșează de sine însuși, așa încât se întâmplă marea minune, că în sfârșit omul nu se mai suportă și se lepădă de sine, neavând decât să-l ceară pe Dumnezeu de cârmuitor al vieții, cu târguiala de a-l scoate din iadul deznănejdii. Așa se naște omul nou, omul duhovnicesc, în durerile și incandescența iadului smereniei. Și odată ce omul se recunoaște învins, strălucește în el Adevărul care îl învie. De aici urmează calea dulce a pocăinței.

Dar nu ar ajunge oamenii în această dramatică încleștare a fiului risipitor dacă nu s-ar întovărăși cu păcatul. Drept este că nici nu-i experiență mai convingătoare ca aceasta, de a-ți vede urmările păcatului până la capăt, ca să te lămurești singur că Dumnezeu are întotdeauna dreptate.

De asta se și întorc atâția oameni spre Dumnezeu doar după ce s-au văzut biruiți de propria necredință însă tot de aceea păcătoșii intră în împărăția lui Dumnezeu de multe ori mai înaintea drepților. S-au convins irevocabil că nimic nu-i bun fără Dumnezeu.

”Uneori încercările și greutățile ce ni se întâmplă ne pun în situația unui călător ce se găsește dintr-o dată la marginea unei prăpăstii din fața căreia îi este cu neputință să se întoarcă înapoi. Prăpastia e întunericul necunoștinței și spaima la gândul de a fi înrobiți morții. Numai energia unei disperări sfinte ne va putea face să trecem peste acest abis. Susținuti de o putere tainică, ne aruncăm în necunoscut chemând numele Domnului. Și ce se întâmplă? În loc de a ne zdrobi capetele de stânci, simțim o mână nevăzută purtându-ne cu blândețe și nu simțim nici un rău. Aruncarea noastră în necunoscut înseamnă să avem încredere în Dumnezeu, părăsirea nădejdii în mai marii pământului și hotărârea de a pleca în căutarea unei vieți noi în care locul cel dintâi să îi fie dat lui Hristos.” (Pr. Sofronie Saharov)..

DOAMNE AJUTA.

Părintele Arsenie Boca spunea că un creștin trist este precum o mașină care merge cu farurile stinse prin întuneric. De ce oare spunea părintele așa ceva? Se poate oare să fim bucuroși tot timpul? Este oare bucuria o stare ce trebuie să caracterizeze creștinul din zilele noastre?

Voi pleca prin a vă mărturisi o experiență personală: În timpul adolescenței și al studenției, eram o persoană destul de închisă în mine, cu multe răni sufletești, care mă făceau să fiu permanent neîncrezător în propriile puteri și poate că mai ales preocupat de situația mea interioară, sufletească. Îmi vedeam lipsurile, doream mai mult, dar nu puteam face nimic spre a-mi implini visurile... iar mai presus de toate, eram trist.

Dorința cea mai mare era însă aceea de a-i sluji lui Dumnezeu, însă vedeam împlinirea acelei dorințe, din ce în ce mai depărtată, motiv pentru care iarăși mă descurajam.

După îndelungi așteptări, am fost hirotonit preot și am început misiunea, în parohia încredințată. Ca preot însă, te confrunți tot timpul cu cazuri în care este nevoie de ajutorul tău, chiar dacă se rezumă numai la o vorbă bună sau un cuvânt de îmbărbătare.

Ceea ce m-a uimit însă cel mai mult, a fost faptul că începând să mă ocup cu problemele altora, am uitat de ale mele. Am uitat că înainte eram trist, îngândurat, lipsit de viață. A trebuit să dau altora ceea ce eu nu aveam, însă, ceea ce îi prisosea lui Dumnezeu. Prin puterea Lui creștinii se foloseau sufletește, iar eu mă umpleam cu "viață".

De ce v-am spus acest lucru? Pentru că cea mai bună soluție pentru a scăpa de problemele personale, de tristețea care ne înconjoară, de atâtea și atâtea neputințe ale noastre sau ale celorlalți, este să dăm - ceea ce nu avem (la inceput), dar Dumnezeu are. În timp, vom vedea cum ajutând pe alții, ne ajutăm pe noi înșine. Mângâind pe alții, ne mângâie Dumnezeu pe noi.

Pare greu de crezut?

Omul este făcut pentru iubire și comuniune, iar păcatul, egoismul personal, ne închide în noi. Devenim imuni la problemele celorlalți, iar tristețea ne apasă. Dar este imposibil să fii trist sau îngândurat atunci când ajuți pe cineva, când arăți dragoste, iubire, compasiune unei persoane. Nu ai de unde să dai? Încearcă numai, căci ceea ce faci, faci în numele lui Dumnezeu, iar El va plini neputința ta, vindecându-te și pe tine însuți.

Sursa bucuriei este la Dumnezeu, iar atunci când noi înșine apelăm la El pentru semenii noștri, ne vom afla noi înșine schimbați.

Incercați și veți vedea....

(Pr. Alexandru Nicodim)..

DOAMNE AJUTA..

Actul recunoştinţei este unul dintre actele principale de iubire. Este aşezat chiar în inima actului de slăvire a lui Dumnezeu - în care, conform cuvintelor Arhimandritului Zaharia din Essex, există un schimb. Mulţumind, facem o jertfă care este întotdeauna inferioară lucrului pe care l–am primit - dar care este ea însăşi o lărgire a inimii omului. Să trăieşti pe bună dreptate în prezenţa şi în comuniunea cu Domnul înseamnă să trăieşti într-o stare de mulţumire constantă; pentru că noi primim de la El tot ceea ce avem - viaţa şi existenţa noastră, toate lucrurile bune, speranţa mântuirii şi bucuria Euharistiei. Oferirea recunoştinţei noastre este confirmarea din inima noastră că noi nu suntem autorii niciunuia dintre aceste lucruri, ci, mai degrabă, beneficiarii - aceia care primesc daruri de la Dumnezeu.

Oferirea inimii noastre în dăruirea recunoştinţei este în sine o acţiune de bucurie şi iubire. Este un mod prin care ne detaşăm de noi înşine şi recunoaştem că adevărata noastră viaţă îşi are centrul altundeva - în Hristos Însuşi.

Suntem, de asemenea, beneficiarii multor lucruri oferite de ceilalţi din jurul nostru. Nimănui nu îi este de ajuns el însuşi. Întotdeauna avem nevoie de cei din jurul nostru (suntem mădulare ale aceluiaşi Trup). Nu există om care să fi făcut totul de unul singur. Privind lucrurile rational, recunoştinţa este o chestiune ce ţine de existeţă – neglijarea mulţumirii, un act de nebunie (de neplinătate a inimii).

Fiind conştienţi de toate aceste lucuri, învăţătura Scripturii, de “a mulţumi întotdeauna pentru toate lucrurile”, devine încă şi mai clară. Noi oferim mulţumiri nu “din când în când” sau “ori de câte ori ne simţim recunoscători”, ci întotdeauna şi pentru toate. O astfel de dăruire este ea însăşi un act de comuniune, este primirea dragostei lui Dumnezeu prin mulţumirea pentru darurile sale. Să refuzăm să mulţumim este o ruptură în comuniunea noastră cu Dumnezeu.

Sfânta Euharistie (euharistie = mulţumire) nu este doar o slujbă simplă care este celebrată în Biserică ocazional sau regulat - ci este descrierea şi revelaţia adevărului în vieţile noastre. Noi am fost creaţi să trăim „euharistic”, întotdeauna mulţumind Domnului.

Nu mi se pare o coincidenţă că Sfântul Ioan Gură de Aur, autorul celei mai cunoscute rugăciuni euharistice din Biserica Ortodoxă, a oferit ultimele sale cuvinte ca o jertfă de mulţumire. Exilat chiar la graniţa imperiului de către un împărat nerecunoscător, ultimele cuvinte ale Sfântului Ioan au fost  “Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

(Pr. Stephen Freeman)

Ca să scrii despre Dumnezeu nu ai nevoie de cuvinte potrivite, ci ai nevoie de sentimente pe care să le pui în slujba aproapelui...

“Ne mântuim prin har, credinţă şi fapte bune..”; “Ne mântuim într-o secundă"- sunt vorbe pe care le auzim pretutindeni: la ora de religie, la Sfânta Liturghie sau în familie. Dar aceste simple vorbe trebuie să părăsească spaţiul dialogului, să fie mai întâi înţelese şi apoi interiorizate.

Aşa cum la vârsta de un an copilul învaţă să facă primii paşi, iar apoi prin exerciţiu reuşeşte să meargă ..tot astfel adultul trebuie să înveţe ce însemna “te iubesc “ - nu trebuie doar rostite aceste două cuvinte ci iubirea spusă trebuie dovedită prin gesturi atât de mici dar care pot însemna atât de mult.  Cuvintele te rog şi mulţumesc aparent - doar două cuvinte, în esenţă sunt cuvintele pe care orice persoană se bucură să le audă... Ce păcat însă că tinerii uită mult prea repede ceea ce învaţă mult prea greu.

- Tinere, ţi-ai pus vreodată întrebarea: “Când i-ai zis ultima oară mamei tale că o iubeşti?

- Tinere, când i-ai zis ultima oară tatălui tău: “Tată, ce dor mi-a fost de tine!”?

- Tinere, când i-ai zis ultima oară bunicului/bunicii cuvintele “te rog” sau “mulţumesc”?

Avem treburi mai importante, dar de fapt, ne umplem timpul cu banalităţi vrem să fim ”cineva” dar suntem un banal “nimeni” atâta vreme cât nu ştim să le arătăm adevăratele sentimente celor din jurul nostru! Preferăm să spunem două cuvinte din tastatură în loc să le demonstrăm celor din jurul nostru că nu suntem o generaţie a pierzării, că nu suntem nişte vagabonzi internautici! Trebuie să arătăm că avem şi noi valori morale!

Suntem prea orbi, prea surzi, prea muţi, prea indiferenţi de tot şi toate şi mai ales suntem indiferenţi faţă de Dumnezeu...

Doamne cum poţi suporta sutele de păcate pe care le comitem zilnic voluntar sau involuntar?!..

DOAMNE AJUTA..