Între manuscrisele Părintelui Arsenie Boca a fost găsită și dezvăluirea mult așteptată a unei întâmplări minunate din perioada petrecută la mănăstirile din Athos, care redă cu scrisul părintelui și în stilul său inconfundabil unele din nevoințele și trăirile sale inedite din acele locuri sfinte. Facem mențiunea că această povestire a fost publicată și în cartea ”Catisme athonite”, însă datorită valorii inestimabile a conținutului său duhovnicesc, de taină, o tipărim și în această lucrare.

În Sfântul Munte, părintele a lucat atât la chilia Sfântului Ipatie, unde a curățat curtea și a rânduit grădina, împreună cu Părintele Dometie Trihenia, preoțit din 1937, cât și la schitul Prodromul, unde a lucrat la treptele de pe drumul îngust care coboară la peștera Sfântului Atanasie, loc despre care se vorbește și în povestirea părintelui, redată mai jos:

Treptele Sfântului Atanasie Athonitul

Lucram de câteva zile să reconstruim treptele care coboară dinspre schitul Prodromul la peștera Sfântului Athanasie. Peștera se afla aproape în buza mării, la vreo 50 de trepte deasupra ei. Foloseam materialul existent chiar de acolo, bucăţi de rocă destul de tare şi pe care o fasonam cu daltă şi cu barosul. Lucram cu Porfirie şi Dometie de la chilia Sfântul Ipatie, dar primisem ascultarea de la Părintele Arsenie Mandrea, stareţul Prodromului. Pentru mine era un fel de plată sau troc ca să mi se îngăduie să copiez din biblioteca bogată în manuscrise pe Părinţii Filocaliei. Era o misiune pe care am primit-o de la Vlădica Nicolae Bălan şi de la Părintele Profesor Dumitru Stăniloaie. Trebuia să facem muncă de ocnaşi, spărgeam şi fasonam dalele de piatră apoi le trăgeam cum puteam de la vale la deal. Mai foloseam bâte rotunde din lemn de castan şi nişte capete de funii, foste parâme ale corăbiilor din cea trecută vreme, ce miroseau a mare, a alge şi a pește. Mi-era o sete şi o foame, gura mi-era năclăită şi amară, soarele ne bătea dar nu ne prea încălzea în timpul ce greu se desprimăvăra, de început de aprilie. Mă gândeam la sfinţii de pe Muntele Sinai care şi ei au cărări în trepte pe drumul spre piscul muntelui unde Moise a primit tablele legii – Tora. Încercam să-mi aduc aminte din liceu câte trepte erau pe muntele Sinai. Aici aveam de lucrat vreo 300. Porfirie care era mai solid ca mine îmi strigă în ureche:

- Pune mâna Ziane, că-mi rupe bolovanul laba piciorului; tu Dometie ce faci? Te-o bătut soarele în cap? Ţine cu forţă!

M-am trezit din reverie şi mi-am opintit muşchii din toate puterile. Greu canon aveam. Canonul nu e greu dacă te ajută Maica Domnului - Panaghia, Doamna şi Stăpâna Muntelui sfânt. Dometie începu să cânte: Axion Estin. Vrednică eşti, un fel de Ave Maria.

- Şi cu rugăciunile PreaSfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Sfântului Athanasie Athonitul, care şi el a murit când s-a dărâmat schela şi i-a căzut bolta în cap, Doamne miluiește-ne şi ne mântuieşte pe noi păcătoşii. Prinde bine Ziane, că deseară mâncăm o ciorbă de rădăcini îndulcită cu miere din butoiul fratelui Gavriil, dacă ne facem treaba.

- Amin, rosti sec Porfirie. Dometie, tu vrei să fii al doilea Cucuzel pe Sfântul munte? Dacă vrei să te îndumnezeieşti, bine, fă-o, că şi eu vreau, dar nu mi se pare corect să ne ţii fără un strop de apă. Omul trebuie să bea zilnic doi litri de apă, aşa zice medicul de la Vatoped, Siluan, noi nu am avut toţi trei un litru astăzi. Du-te şi adu nişte apă de mare să-mi ud gura, fugi! Încă n-ai venit?

- Eşti prea dur frate Porfirie cu Părintele Dometie, e mai slăbuţ el de constituţie, am intervenit eu. Priveam în jos după Dometie care mergea de parcă zbura. Marea se învolbura şi lovea în valuri înspumate stâncăria de pe faleză. Cred că va trebui să ne ducem să facem o baie de apă sărată până mai e soare. Mă dor şi pe mine oasele, mi-a intrat igrasia şi răceala zidurilor pe care le-am pictat. Chiar vroiam să te întreb frate Porfirie, ce meserie ai avut înainte să te tundă în călugărie?

- Am fost mecanic de utilaj greu. Părintele stareţ Arsenie m-a întrebat ce meserie am şi aşa am ajuns maistru constructor de trepte în piatră. Ai grijă Ziane cum te propteşti în coada ţapinului că dacă o rupi nu mai am alta aici, şi o să te trimit sus în păduricea schitului să tai una nouă.

- Am tăiat vreo cinci cozi şi le-am pus la uscat luni când tu erai la moara de lemn, adică la gater, lângă Mănăstirea Iviron, aşa că mâine o să mai montăm două ţapine!

- Ştii că îmi placi diacone de la Sibiu, chit că nu prea ai voce să cânţi, dar te duce mintea!

- Am vrut să mă fac aviator. Dar ca să intru la Cotroceni la şcoala de aviaţie îmi trebuiau bani mulţi şi mama nu avea de unde să-mi dea nici dacă-şi vindea casa. Singura şcoală unde urma să primesc bursa a fost la teologie. Şi cu toate că eram un copil credincios de mic nu m-am simţit vrednic să mă fac preot. Mama voia să mă însoare.

- Dar tu nu şi nu! Nu te-ai însurat, dar cum eşti diacon? Te-a hirotonit celibatar?

- Da, m-a hirotonit pe încredere că nu o să mă însor după ce am primit treapta diaconiei. Ia spune ai adus scripetele pe care ţi l-am cerut dacă tot ai fost la moara de lemn de lângă Iviru? M-am gândit că dacă nu găsim acest scripete, trebuie să facem unul, lucram cu unelte rudimentare.

- Cum ai zis? Nu am auzit acest cuvânt şi nu l-am găsit în nici un ceaslov.

- Rudimentum, pavimentum, ornamentum, postamentum, testamentum, instrumentum, sacramentum…

- Eşti poet? Nu te juca! Ţine bine coada că se dezvârte vârtejul şi ne plezneşte de ne rupe mâinile. Crezi că e uşoară călugăria aici la Sfântul Munte? Şi mai ducem şi o sărăcie lucie că ne ţin grecii cum vor ei, în ciuda ajutoarelor pe care voievozii noştri romani le-au trimis aici la Sfântul Munte. Îmi place să cred că dacă facem scripetele pe care mi l-ai desenat o să ridicăm mai uşor lespezile astea. Am să mă duc mâine şi am să fur un scripete de la Meghisti Lavra, am văzut eu că aveau vreo trei în depozitul de lângă Arsana unde acostează vaporul când vine cu butoaiele cu ulei şi vin de la Atena.

- Dar furtul este un păcat, interveni Dometie care tocmai ajunse cu căldarea în care avea apă de mare.

- Bine ai venit cu apă sărată, ia dă să-mi spăl puţin gura.

Porfirie îşi scufunda palmele în găleata şi bău din pumni apa sărată.

- Mai lasă-mi şi mie, am zis, nu o bea toată.

În vreme ce Porfirie se spală, Dometie recita: “Când vine Domnul la tine te dezlegi de toate, nu numai de nedreptăţile tale ci şi de toată dreptatea ta! Când stai în faţa Domnului eşti mai presus de lumea aceasta, mai presus de trăncăneala şi cârteala vieţii; ai, cu un cuvânt, ceva din liniştea mai presus de lume a lui Dumnezeu.”

- Amin, zise Porfirie, nu te ştiam aşa patericos, din ce Părinte al patericului ai scos cuvântul acesta de folos? Parcă nu ai fi fiu de cioban de la Tilişca, măi Dometie!

- Din Sfântul Arsenie care a pustnicit în pustia Schetică de lângă Nil din Egipt. El era unul care tăcea mult şi aşa, prin trezvie, îşi alegea gândurile şi vorbele îndepărtându-le pe cele rele şi fără de folos. Cu harul Prea Sfântului Duh a ajuns la isihie încă de tânăr.

Se lăsă o tăcere plăcută, Porfirie nu mai zicea nimic, mai mult ca sigur că, cugeta în mintea lui mai puţin şcolita în ale teologiei, cumpănea vorbele pe care le rostise Dometie. Erau vorbe cu greutate. Dometie rupse tăcerea:

- Mă trimitea tata cu oile pe la noi pe sub munte. Acolo într-o viroagă era casa unui călugăr plecat de la Foltea din Sălişte. Era un fel de stână din piatră acoperită cu nişte căpriori de brad puşi unul lângă altul şi acoperiţi cu pământ bătut. Părintele Achim era mic de statură, cam crăcănat şi cu o barbă până la genunchi. Avea nişte ochi albaştri ca marea, aşa cum îi are Părintele diacon Zian.

- Mama mea, Creştina avea ochii albaştri, (mama Părintelui Arsenie Boca n.n.) ea m-a hărăzit din pântecele ei să mă fac preot. Acum mi-am adus aminte de ea că nu i-am scris de peste un an de zile. I-am spus că vreau să mă călugăresc şi s-a supărat. Nu-i mai scriu pentru că vreau să o învăţ să uite de mine. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, voi ce ziceţi?

- Nu ştiu, răspunse Porfirie, tu eşti cu mai multă şcoală ca mine. Ori îi scrii ori nu-i scrii ea tot se gândeşte la tine, că e mamă.

- Trimite-i o scrisoare că se va bucura să primească din Grecia şi se va lăuda la vecini cu băiatul ei care a ajuns la Sfântul Munte, Grădina Maicii Domnului.

- Aşa o să fac, dacă zici tu, Dometie.

- Părintele acela de la noi, Achim, m-a învăţat să citesc şi mi-a dat cărţile lui să mă uit prin ele. Când mergeam cu oile, ieşea şi el la deal cu traista, ne opream şi mă învăţa. A fost tatăl meu duhovnicesc. La el a venit un Părinte de aici de la Sfântul Munte ca să meargă prin sate să adune pomeni şi pomelnice pentru restaurarea mănăstirii Zografu unde este steagul lui Ştefan cel Mare cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Aşa am auzit eu de Sfântul Munte pentru prima oară, aveam doar 13 ani. El era român şi trăia intre greci. Mai întâi a fost la chilia Naşterii Maicii Domnului pe moşia Mănăstirii Vatoped, şi l-a avut duhovnic pe Nicodim, ucenicul schivnicului Arsenie. Acest Arsenie era mare sculptor în lemn şi marmură. De la el au rămas multe obiecte frumos lucrate, cruci, candele, potire, felinare, vase de flori…a lucrat şi două sculpturi legendare: ”Răstignirea” şi ”A doua venire”, vreme de 15 ani.

- Am auzit şi eu de Arsenie acesta dar nu l-am văzut, vorbi şi Porfirie. Se spune că pe Arsenie l-a luat Maica Domnului sub mantie şi l-a dus pe vârful Athonului ca să completeze numărul celor 7 pustnici care se roagă pentru pacea lumii şi trăiesc fără mâncare şi fără apă, doar cu cuvântul lui Dumnezeu.

- Te cred, interveni Dometie, am auzit şi eu într-o zi de hramul Sfântului Munte şi de această tradiţie, pe 6 august, când am urcat în vârf. Vorbeau nişte pustnici care stăteau la lumina unui opaiţ chiar sub vârf într-o peşteră să se odihnească. Era pe la ora 4 dimineaţa, eu eram cu Pelaghie, un ucenic al lui Evghenie Vulgaris. Acesta citea dintr-o carte scrisă de Ilie Miniat. Părintele Evghenie avea vreo 80 de ani şi s-a suit pe munte până în vârf. El s-a dus la sihaștrii care povesteau în peşteră şi am auzit că a murit Părintele Hrisogan din cei 7 stâlpi neclintiţi ai Athosului şi că va fi înlocuit de Arsenie sculptorul. Se zice că printre cei 7 stâlpi ai Ortodoxiei era şi veghetorul Părinte Varnava, dascăl al rugăciunii lui Iisus şi românii Martinian, Iona şi Teofilact care s-au rânduit unul pe altul în ceata celor 7. Aceştia toţi erau sculptori: făceau linguri, făceau căni şi doniţe, cofăiaşe pentru ulei sau vin.

- Dar de Părintele Iona ai auzit tu, întreba Porfirie, a fost un om cu şcoala multă, a tradus două cărţi ale Sfântului Nicodim Aghioritul: “Războiul nevăzut şi pază celor 5 simţuri”. Desena şi frumos. Am văzut desenat trupul omului şi inima scoasă din trup şi plămânii. Practica rugăciunea inimii, pe respiraţie şi pe şezutul în scăunel.

- Zise Dometie: oamenii din ziua de astăzi nu au harul lui Dumnezeu. Şi dacă uneori au puţin har ei îl îndepărtează prin gândurile rele. Atunci diavolii stau cu ei.
- Ptiuhh, ucigă-l Sfânta Cruce! rosti Porfirie. Nu e bine să aminteşti de necuratul, că uite m-am lovit la picior şi mi-am spart şi bocancul. Părinte Ziane, de ce n-ai adus o pereche de bocanci noi din România?

Eu tăceam, şi ascultam pe aceşti părinţi minunaţi athoniți. Soarele apunea dinspre vârful muntelui. În lumina lui puteam vedea undeva pe peretele muntelui o chilie atârnată ca un cuib de rândunea. Se vedea şi o figură de om care intra şi ieşea în acel cuib minunat atârnat de peretele muntelui. Din poziţia de unde lucram noi nu prea puteai vedea multe. Înspre mare nu aveai ce vedea pentru că marea aici este foarte neliniştită, sunt curenţi marini şi vapoarele nu se apropie căci s-ar scufunda. Dacă ne imaginăm Sfântul Munte ca un vapor, locul unde lucram noi la peştera Sfântului Athanasie ar fi prora vaporului, adică vârful acestuia. Parcă citindu-mi gândurile Dometie spuse cu glasul lui dulce şi cântat:

- Mari şi minunate sunt lucrurile tale, Doamne, că Tu toate cu înţelepciune le-ai făcut! Aici e un loc sfânt, aici a venit Maica Domnului cu Sfântul Ioan Evanghelistul purtaţi de furtună. În loc să ajungă în Cipru la Lazăr cel înviat a patra zi de Domnul Iisus care era Episcop acolo, au ajuns cu corabia aici. Au căzut statuile idoleşti şi dracii au ieşit din ele strigând: A venit Maica Domnului, să fugim!

- DOAMNE MILUIEŞTE şi ajută-ne să terminăm treptele, zise Porfirie.

- Maica Domnului face multe minuni, zise Dometie. Maica Domnului din icoana Portăriţa, care a venit plutind pe mare, i-a redat vederea unui Părinte, Nectarie. Iar Maica Domnului din icoana Axion Estin l-a scăpat de la înec pe călugărul Dorotei când se răsturnase luntrea în care pescuia şi el era înghiţit de valuri. Dar să vedeţi cum s-a întâmplat: Dorotei era păzitorul şi lumânărarul acestei icoane în biserica Protatonului din Karies. Când se scufunda în mare a strigăt din adâncul inimii: Maica Domnului, eu, slujitorul tău, mai mulţi ani te-am slujit şi te-am păzit, acum auzi-mă şi Tu pe mine că mă prăpădesc în valuri.

- Se înserase de-a binelea şi mai aveam de transportat două lespezi. Când te rogi şi vorbeşti despre sfinţi şi mai ales despre minunile Maicii Domnului munca ta are un spor nebănuit. Lucrul sporea ca în poveşti. Aşa fac toţi călugării athoniți, în timp ce lucrează la ascultarea pe care le-a rânduit-o stareţul şi vorbesc despre oameni luminaţi şi sfinţi. Lucrul sporeşte când Dumnezeu miluieşte.

Dometie zise:

- Am ajunat toată ziua, mi-i sete cred că am vedenii, văd mereu o făptură acolo sus pe zid la chilia aceea şi ştiam că e părăsită. Este curios sau este o minune. Acum parcă are figură de leu, acum parcă are de om, voi nu vedeţi?

- Să te lămurească diaconul Zian că el e pictor, eu sunt un simplu călugăr fără școală.

- Da, am intrat şi eu în discuţie, cei 4 Sfinţi evanghelişti au câte o fiinţă lângă ei ca simbol şi chintesenţă a mesajului din Sfânta Evanghelie pe care a scris-o fiecare. Sfântul Matei, care a fost vameş înainte să-L cunoască pe Mântuitorul are simbolul Îngerul. Marcu are viţelul, Luca are leul, Ioan are vulturul.

Se auzi o bubuitură ca atunci când s-a rostogolit un bolovan pe pietrele de jos. O voce tulburătoare rosti: “Zian Boca, din România să-i scrii mamei tale scrisoare că, dacă nu, va muri şi o ai pe suflet. Ştiu că eşti fecior şi că nu te-ai atins de femei dar eşti mândru că eşti pictor şi că ai tăiat cadavre la facultatea de medicină din Bucureşti, va trebui să posteşti, să te rogi şi să tai 100 de beţe din castan ca şi canon de ispăşire.”

Noi tocmai ne opinteam toţi trei să împingem un bolovan mare pe două beţe de castan puse ca role. Dar să împingi la deal este neasemănat de greu. Am simţit deodată că se uşurează povara şi bolovanul merge la deal ca tras cu o funie de sus de către cineva sau de o maşinărie cerească.

Dometie sesiza şi el ce se întâmplă şi exclamă: Născătoare de Dumnezeu! A venit Sfântul. Într-adevăr lângă noi era o făptură parcă om, parcă fiară, cu barba până la pământ şi un păr ca o coamă de leu. Împingea cu noi la bolovan. El era cel care făcea ca bolovanul să meargă parcă tras de cineva de sus. Rosti:

- Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu…

Avea o voce îngerească, nici ţipătoare, nici răguşită dar plăcută. Mi-am adus aminte de un tenor care cânta în corul catedralei mitropolitane din Bucureşti. Toţi cântam “Cuvine-se cu Adevărat”. Vocea mea care nu era exersată la cântat a căpătat inflexiuni melodice şi scotea sunete plăcute pe care nici eu nu le cunoșteam până atunci. Cânta şi Porfirie cu vocea lui de bas iar Dometie ne întrecea pe toţi. Eram ca în rai. Patru făpturi care pe buza unei prăpăstii o preacinsteam pe Maica Domnului. Mintea însă îmi zbura în satul meu natal la Vața de Sus. O vedeam pe mama îngenunchiată la icoana Preacuratei Fecioarei Maria cum se roagă şi cum plânge cu poza mea în mână. Făptura de lângă mine, cu barba lungă îmi spuse:

- Pe mama ta o cheamă Creştina şi e văduvă. Când te-a adus pe lume, te-a afierosit Domnului şi bisericii.

M-am cutremurat, că aveam lângă mine un Sfânt, un Prooroc care-mi ştie trecutul şi numele.

- Părinte, cum te cheamă şi cine eşti? întrebă Porfirie.

Străinul nu răspunse.

- “Nu vă temeţi de Părintele Stareţ Arsenie că nu vă pedepseşte pentru că nu v-aţi dus la vecernie. Ştiaţi că cei nouă stâlpi ai Athosului vin anul acesta de Sfintele Paşti să slujească Sfânta Liturghie în schitul Prodromul? Unul dintre ei este Părintele Matei din Karacalu, un om foarte smerit care slujeşte Liturghia zilnic prin chili şi prin colibe unde este un Sfânt Antimis. Va sluji Liturghia până la ultima lui suflare. Anul acesta de Paşti va ninge pe vârful Athonului. O să ne vedem de Înviere. Frate Zian, nu uita să-i scrii mamei tale.”

Eu nu mă mai puteam minuna de cele ce se petreceau. Părintele sau fratele care vorbise s-a făcut nevăzut dintr-o dată. Parcă mă atrăgea ca un magnet să mă uit după el. Era deja noapte. Nu mai puteam să mă uit după el. Porfirie punea uneltele una lângă alta, ca să le avem mâine dimineaţă în ordine. Dometie era cuprins de o plăcută emoţie şi ca întotdeauna, cânta un imn. Se auzi vocea făpturii care tocmai plecase, a preabunului Părinte; Nu ştiam cum îl chema, dar eram atras înspre în sus şi am început să urc repede. Poteca se lumina de o lumină albăstruie ca de arc electric, lumină care venea de la făptura minunată ca de la un rug ce ardea pe munte deasupra noastră. După mine urca Porfirie gâfâind, şi apoi Dometie cântând. Sfântul nostru ne lumina drumul spre vârful Muntelui. Era un dar dumnezeiesc nesperat căci noaptea se lăsase şi fără lumină ne-am fi prăvălit în abis şi ne-am fi pierdut vieţile. Porfirie zise:

- Sunt de zece ani pe Sfântul Munte şi nu am trăit nici o minune până astăzi, dar astăzi mi s-a arătat milă lui Dumnezeu prin acest Sfânt. Stai Preasfinte, şi nu fugi, căci vedem lumina ta ca pe un far călăuzitor şi putem urca muntele fără să cădem în prăpastie.

- Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii săi, vorbi şi Dometie în psalmi. Frate Ziane, azi ai primit botezul cu foc şi cu proorocie, căci ţi s-a vorbit ţie de sus.

Eu nu vorbeam nimic, eram cuprins de o sfântă emoţie şi de o căldură nemaitrăită. Îmi făcea bine, căci din pricina frigului care se lăsase la malul mării, eram îngheţat. Am ajuns pe buza Muntelui, la crucea din lemn de Dafin. Sfântul nostru se depărta dar încă ne lumina cu făptura lui Îndumnezeită. Vedeam poteca ce duce către schitul Prodromul. Sfântul mergea înaintea noastră, dar parcă sărea ca o roată de foc, ca o pasăre înroşită. În spatele meu, Părintele Porfirie se închina şi recita ritmic, gâfâind: “Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Dometie cânta: “Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi”. Dâra de lumina intră înaintea noastră pe poarta mănăstirii, şi noi după ea. Ajunşi în poarta care tocmai se închidea, ne trezi din revelaţie vocea bărbătească a Părintelui stareţ Arsenie Mandrea, venit el însuşi să închidă porţile mănăstirii.

- Câte trepte aţi lucrat, părinţilor?

- Unsprezece, răspunse Porfirie.

- Bine, consemnă stareţul Arsenie. Puteţi merge să cinaţi la trapeză. Domnul să fie cu voi. Să vă treziţi când începe utrenia cu catismele.

- Amin, concluziona Dometie.

Am alergat la spălător şi ne-am spălat cu apă rece, înghiţind şi câteva guri, dar parcă nu-mi era sete, deşi nu băusem toată ziua nici o gură de apă. Nu băusem nici din apa sărată, aceea pe care o adusese Dometie din mare. M-am dus în camera mea şi m-am întins pe patul tare, athonit, pe burtă, ca ciobanii, căci şi oasele mă dureau şi muşchii de efortul zilei.

Sufletul însă îmi era luminat şi fericit. Astăzi pe Sfântul Munte al Athosului am trăit prima minune, am întâlnit un sfânt. O pară de foc. Mi-am zis în gând “Tatăl nostru” , şi mi-am însemnat patul, făcând cu mâna dreaptă semnul sfintei cruci. Apoi m-am cufundat într-un somn adânc.

(Pr. Arsenie Boca - Se umplu măsurile și se plinesc vremile, Editura ”Credința strămoșească”, pag. 90-104)..

DOAMNE AJUTA..

Olandezul Berg a venit în România acum 20 de ani, în vizită, dar imaginea unui copil care i-a cerut de mâncare pe stradă l-a răscolit profund până ce s-a întors acasă. Odată ajuns, imediat a decis  împreună cu soția, Margaret, să vândă tot ce aveau în Olanda și să revină în România ca să-i salveze pe copiii din comunitățile sărace.

Apoi, cu banii din donații le-au construit sărmanilor case și au ridicat o grădiniță. Margaret a renunțat la meseria de asistent medical pe care o avea în Olanda ca să încerce să le dea o educație copiilor pentru care viitorul însemna groapa de gunoi. Margaret ne spune: ”Eu cred că sunt la fel ca orice copil, nu e nicio diferență” iar Berg completează: ”Sunt copii care sunt născuți pe rampa de gunoi. Ei nu au hotărât să se nască acolo și trebuie să fie ajutați un pic.” ”Un pic”, atât consideră că a făcut acest om care urmează lui Hristos pe drumul desăvârșirii: ”Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară in cer; după aceea, vino și urmează-Mi.” Iar dacă acest om consideră că ceea ce face el pentru săraci este ”un pic” mă întreb cum ar trebui să privim noi faptele noastre de milostenie: Mai nimic. Dar, să continuăm...

O femeie din cartierul de săraci este întrebată despre cum s-a îmbunătățit situația. Respectiva doamnă nu stă pe gânduri și spune: ”Un om... pita lui Dumnezeu: domnul Berg!”. Adică domnul Berg este pâinea lui Dumnezeu. Știți vorba aceea românească: ”omul acesta este pâinea lui Dumnezeu”. Adică este un om bun tare, atât de bun încât este hrană sufletească pentru ceilalți oameni.

Reportera exclamă: ”Au în sfârșit la cine să apeleze” iar Berg răspunde cât se poate de firesc: ”Corect. Și când eu nu mai pot le spun. Vin câteodată după bani și le spun, uite, și la mine e gol dar mai vedem.” Adică domnul Berg împarte tot ce are cu săracii de lângă el. De asta este ”pita lui Dumnezeu”. Are inima generoasă ca a Sfântului Iov, dar mai bine zis se aseamănă cu Împăratul Hristos, întrucât precum Fiul lui Dumnezeu s-a coborât din ceruri, lăsând toată slava ca să se nască în chip smerit într-un grajd, adică în grajdul nepăsării acestei lumi, și născându-se ca om ca să ne repună în treapta de fii ai lui Dumnezeu, tot așa și domnul Berg a lăsat toată bogăția sa și cea a țării în care a trăit, apoi a luat firea de samarinean milostiv într-un cartier de săraci, pentru a le reda săracilor demnitatea de oameni și speranța unei vieți decente.

Iată cum doi oameni, străini de neamul și credința noastră s-au îndurat tocmai de sărmanii de care noi nu ne-am îndurat și pe care noi toți i-am tâlhărit cu nepăsarea noastră. Vorba fericitului părinte Nicolae Steinhardt: ”Duhul Sfânt, suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale”. Iar Duhul Sfânt a suflat în inimile soților Berg și Margaret, pentru că nu a găsit între ortodocși vreun preot, călugăr sau mirean cu care să facă lucrarea aceasta de scoatere a săracilor dintre gunoaie. Dar a găsit Dumnezeu prilej și oameni cu care să rușineze acest neam, învățător de lege al celor eterodoxe, și care el însuși nu prea ridică degetele pentru ceea ce învață, precum fariseii de altă dată. Așadar, pentru săracii aceștia de pe rampa de gunoi, noi ortodocșii am dat din umeri la nivel instituțional iar ca mădulare ale Bisericii am fost și suntem invizibili. Dar să continuăm...

La două case distanță stă Salomneea, ”îngerul copiilor” adunați de pe rampa de gunoi. Este din Elveția dar de mai bine de un an stă în cartierul ridicat pentru copiii aceștia năpăstuiți și îi educă. Adică le dă o șansă de a ieși din mizerie. Și cu toate că este tânără, Salomneea nu a văzut în tinerețe oportunismul de a face ”carieră de succes” în vreo multinațională ci oportunitatea de a face  ”carieră” în iubirea de semeni. Ce oameni, ce destine!

Cei trei samarineni sunt o lecție usturătoare pentru noi. Dar, aș vrea să realizăm și faptul că acești oameni deosebiți, care s-au născut și au crescut într-o societate puternic secularizată, L-au găsit pe Dumnezeu în iubirea față de sărmanii acestei țări, de care noi ne rușinăm mereu. Insă dacă ne rușinăm de ei și suntem nepăsători față de sărăcia lor, sau suntem prea puțin milostivi, înseamnă ca tot așa suntem și față de Cel care la Judecata de apoi se va identifica cu săracii de lângă noi. Însă știindu-ne infirmitățile sufletești, din această pricină s-a și născut Hristos într-o sărăcie lucie, ca luând chip de sărac să ne mai înduioșeze față de sărmanii lumii și astfel să ne scoată și pe noi din sărăcia sufletească de care nu ne mai săturăm....

DOAMNE AJUTA..

Dacă dezamăgirea lui Claudiu este că tinerii teologi și preoți nu vin să propăvăduiască cuvântul lui Dumnezeu prin intermediul acestuit site, pentru mine marea dezamăgire este că mulți dintre tinerii drept-credincioși ai româniei nu dezvoltă proiecte online, în propriul domeniu de specializare și la ceea ce se pricep ei mai bine. Așa se risipește un potențial uriaș de a face ceva bun, ceva constructiv, atât pentru generația de astăzi cât și pentru cea de mâine. Adică se îngroapă talanții în pământ în loc să se slujească cu ei aproapelui.

Ca proaspeți absolvenți de facultate ne plângem că n-avem locuri de muncă, că ”sistemul” nu ne oferă șanse de a ne pune pe noi înșine în valoare, dar avem aproape totul la nas și nu facem mai nimic. Mă întreb câți tineri ingineri, mediciniști, programatori, psihologi, etc., cu credință în Dumnezeu, își pun cunoștințele și timpul spre folosul aproapelui, prin această oportunitate atât de facilă care se numește ”blog”? Să dau un exemplu concret:

Este inadmisibil ca într-o țară care dă continuu IT-iști dintre cei mai buni pentru întreaga lume, să nu avem o platformă online care să ofere mici software-uri ”free” și tutoriale în limba română pentru cele mai uzitate limbaje de programare. Să aibă tinerii doritori de programare o comunitate care să îi sprijine, să le răspundă la întrebări și să îi stimuleze în efortul de a creea softurile de mâine. În momentul de față există doar două platforme ale programatorilor din românia, codurisursa.ro și programare.org dar niciunul dintre site-uri nu este disponibil spre accesare ci sunt lăsate în paragină.

Nu se găsesc nici tineri iubitori de artă fotografică, care să dăruiască din cunoștințele lor de Photoshop. În cel mai bun caz luăm totul, copy-paste, de la alții.  Nu vrem să oferim nimic din munca noastră cu generozitate? Doar conturi suspendate?

La fel, în domeniul psihologiei, nu vedem că se încumetă vreun creștin cu studii de specialitate care să despartă influiențele ezoterice și nihiliste din tratatele de psihologie față de cele cu adevărat folositoare. O mică comunitate de psihologi, care din dărnicie și hărnicie să facă un proiect gratuit la nivel online prin care să ne folosim cu toții, n-ar fi de folos? Să strecurăm domeniul psihologiei prin sita Sfinților Părinți, nu s-ar cere? Talanții aceștia pe care i-am dobândit prin cunoaștere nu vrem să-i înmulțim ca să-i tragem și pe alții spre Dumnezeu?

Totuși, se pot face multe acolo unde există voință și bună credință. În acest sens am să dau și un exemplu demn de toată lauda: Alin Mureșan, un tânăr istoric, împreună cu echipa sa, oferă cu multă marinimie, studii și interviuri despre ”Fenomenul Pitești”. Site-ul fenomenulpitesti.ro este un proiect care se datorează inițiativei personale nu a uneia instituționalizate. O parte din miile de ore de trudă, de cercetare, ne sunt oferite pe tavă, gratis, ca să ne îmbogățim în înțelegere și omenie.

Un alt exemplu este că în cadrul acestui site, mii de tineri au putut scrie comentarii datorită bunăvoinței unui singur om, programatorul rus, și care a creeat plugin-ul de comentarii Jcomments, în mod gratuit. Pseudonimului lui este Smart. Sute de ore de programare, de neodihnă, pentru ca oamenii să poată comunica între ei gratis, fără ca ei să știe că asta se datorează bunătății lui Smart.

Chiar platformele pe care majoritatea formatorilor de opinie editează în spațiul virtual, precum Joomla sau Wordpress, sunt oferite gratuit de comunități de programatori care sunt voluntari în aceste proiecte de anvergură.

Nu mă pot împăca cu gândul că există atâția tineri credincioși cu un potențial uriaș prin care ar putea sluji aproapelui, dar nu o fac decât pentru ei înșiși sau nici măcar atât.

Deși am dat exemple cu precădere din lumea IT, totuși este vorba despre a te implica și a te dărui prin munca ta, altora. Este vorba despre a fi darnici ca și Dumnezeu, Cel care ”face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. (Ev. Matei 5:45)

Dacă ești inginer, atunci nu te oprește nimeni să-ți faci un blog în care să-i înveți pe alții cum să mânuiască Autocad-ul, să împărtășești tuturor dintr-ale ingineriei.

Dacă ești medic ori student la medicină, ce te oprește să faci niște cercetari sau să prezinți lucrările altora de specialitate, dar sintetizate pe înțelesul oamenilor simpli? Sunt atâția bolnavi curioși să afle mai multe despre boala lor.

Ești teolog? Atunci scrie câte ceva din experiența ta sau adu la lumină niște analogii prin care să pui învățătura de credință în relație cu lumea actuală pentru a fi mai ușor înțeleasă... și lumea și credința ortodoxă.

Ești student/absolvent la mediu? Ce te impiedică să prezinți situația mediului din România printr-un proiect personal? Nu-ți trebuie decât voință, un aparat foto și un blog.

Ești student/absolvent la o facultate de litere? Împărtășește cu toată lumea traduceri de folos, nu neaparat doar din cele teologice ci din domenii variate dar practice.

Sunt atât de multe lucruri de făcut, sunt atâtea de dăruit!

Eu vă îndemn să fiți voluntari cu timpul și cunoștințele voastre, pentru că dacă necredincioșii oferă  mai multe ca noi, noi cum le arătăm că Dumnezeu ne face mai buni? Cum ne punem talanții la lucru?..

DOAMNE AJUTA..

Personal am avut multe bucurii cu acest site şi Dumnezeu a avut grijă să ne încurajeze mai mereu să dăm înainte. Au fost şi perioade când lucrurile au mers mai rău şi simţeam că batem pasul pe loc şi nu facem mare lucru, dar până la urmă aceste hopuri au trecut cu bine. Cu toate acestea am un mare regret, acela că tinerii teologi şi preoţii nu vor să scrie pe acest site.

Iniţial am vrut să-mi fac un blog personal unde să vorbesc oamenilor despre Dumnezeu, din experienţa mea mică. Eram student la teologie, şi îmi doream mult să fiu preot şi pentru că mai erau ani buni până aş fi putut fi hirotonit, m-am gândit să-mi fac un blog care să-mi satisfacă oarecum dorinţa aceasta de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu. Vroiam să scriu zilnic câte un articol dar am observat că e greu, că trebuie multă muncă şi mi-a venit ideea să propun şi altor tineri să scrie câte ceva din experiența lor. Am început propunerile cu cititorii care comentau pe blog. Mi-aduc aminte că prima persoană care mi-a răspuns a fost Talita, astfel încât după ce i-am adresat rugămintea imediat a acceptat şi a scris un articol.

De atunci şi până astăzi, noi ca administratori, şi mie în mod special, revenindu-mi această sarcină, am stat cu ochii-n patru căutând tineri cu viaţă curată, cu personalitate, cu experienţă duhovnicească, tineri care pot vedea lumea cu ochii lui Dumnezeu. Am căutat mereu oameni care să poată împărtăşi altora din experienţa lor, oameni care prin felul lor de a fi să-L mărturisească pe Hristos în orice clipă a vieţii.

Astăzi, ”Ortodoxia Tinerilor” are în jur de 50 de autori care au scris articole pe site, unii mai multe, alţii mai puţine. Din toţi aceşti 50 doar 3 tineri sunt studenţi sau absolvenţi ai Facultăţii de Teologie Ortodoxă: două fete şi un băiat. Toţi trei împreună au scris maxim 20 de articole.
Însă este puţin, e foarte puţin pentru ceea ce mirenii așteaptă de la niște teologi.

Trăind în mediul teologic şi lucrând în sânul Bisericii am cunoscut mulţi teologi şi foarte mulţi preoţi. Am prieteni foarte buni, absolvenţi de teologie, şi chiar preoţi, având aceeaşi vârstă cu mine. Sunt destui care ştiu, aşa ca idee, că "am un site".

Dragilor, vă zic cu părere de rău că niciunul n-a zis nimic, nici că e bun, nici că e rău, nimic. De trei ani de zile, teologii şi preoţii din jurul meu nu şi-au exprimat nicio părere despre ceea ce noi facem aici. Indiferenţa mă doare. Eu, daca aş fi inginer pasionat şi văd pe alt coleg care face o invenţie, m-aş duce la el, l-aş întreba cum a făcut-o, cum funcţionează, aş încerca să fur meserie şi să pun şi eu în practică. Mi-aş da cu părerea, că e bun, că e rau, aş zice ceva, pentru că mă vizează şi pe mine, altfel am facut studiile degeaba.

Există totuşi o singură excepţie, fostul părinte duhovnic al lui Dan, celălalt administrator al site-ului, care după ce s-a uitat a zis: "Mie mi se pare... aşa... un site de fete....". Vorbele părintelui au autoritate pentru noi, este monah, licenţiat  a trei facultăţi, blând, liniştit, echilibrat şi o persoană cu viaţă duhovnicească îmbunătăţită. La vremea aceea ne-am supărat când am auzit acest lucru şi ne-a durut, dar a fost şi ca o palmă de binefacere pentru noi. Din acel moment ne-am impus să fim mai exigenţi cu articolele pe care le publicăm pe site şi să ne sprijinim mai mult pe ce spun Sfinţii Părinţi şi Sfânta Scriptură.

Ne-am propus ca articolele publicate să fie mai serioase, mai bine documentate, mai puţin copilăreşti. Din acel moment au trecut cam doi ani şi am reuşit parţial ce ne-am propus. Totuşi, nivelul articolelor noastre poate fi mult îmbunătăţit, din punct de vedere teologic, dar pentru că acesta este nivelul nostru duhovnicesc actual şi atât putem, tot atât oferim.

Poate din acest motiv, poate din altul, preoţii şi teologii nu prea ne agrează, sau cel puţin nu-şi dau cu părerea despre ce facem noi aici. Mulţi tineri ne-au încurajat şi ne-au spus că unele articole le sunt de folos şi că e bine să dăm înainte cu ceea ce facem, totuşi teologii şi preoţii n-au zis niciodată nimic, cu excepția părintelui Dorin Octavian Picioruș.

Am propus personal unor tineri şi teologi să scrie la noi pe site dar n-au vrut, sau nici măcar nu ne-au răspuns. Eu ştiu că sunt neputincios, şi pe deasupra şi complexat de faptul că-mi lipseşte trăirea duhovnicească şi că teologia mea este una destul de slabă, şi tocmai din acest motiv am încercat să atrag preoţi, absolvenţi sau studenţi de teologie ortodoxă care să suplinească această lipsă şi să vorbească tinerilor despre bogăţia credinţei ortodoxe. Dar n-am reuşit să cooptăm pe nimeni. De ce oare?

Teologii sunt învăţaţi cu o expunere academică a învăţăturii de credinţă, fiind foarte exigenţi în privinţa limbajului, de frica alunecării spre anumite erezii sau false presupuneri. Poate din acest motiv articolele noastre li s-au părut copilăreşti sau pietiste, poate de aceea teologii nu vor să-şi asocieze numele cu un site care abordează temele în acest fel.

Învăţământul teologic ortodox te învaţă că teologie nu poate face oricine, şi asta este foarte bine. Te învaţă că nu oricine de pe stradă poate vorbi de rugăciune sau de Sfânta Treime, dar Sfinţii Părinţi spun că teologia se vede în fapte nu în vorbe, şi că doar înţelegerea simţită e înţelegerea cea mai înaltă, adică doar cei care trăiesc ceea ce spun sunt teologi.

De ce fug unii teologii doar după diploma de masterat şi de doctorat, doar după fala de a fi autor al unei cărţi, sau de a participa la o conferinţă internaţională? De ce nu vor teologii români să scrie pentru oamenii de rând? De ce se bucură unii din preoţii şi teologii români că le-a apărut un articol în nu-ştiu-care revistă teologică şi care acum e uitată într-un raft, revistă care va fi citită de 10 oameni într-un an, la bibliotecă.

De ce preoţii şi teologii români îşi fac site-uri şi portaluri doar cu copy-paste-uri fără să pună mâna să muncească, să transpire şi să scrie articole proprii, din ce ştiu, din experienţa lor?

Dragilor, dacă bisericile ortodoxe toate ar fi pline duminica la Sfânta Liturghie, preoţii ar vorbi pentru 5% din populaţia ţării. Luaţi aminte însă că televiziunea (PRO TV-ul, Antena 1, Realitatea, etc.) vorbesc zilnic pentru 60% din populaţia ţării. Cine credeţi că va fi mai influent în formarea de opinie?

Nu este deajuns să vorbeşti doar în biserici, mai trebuie să te foloseşti şi de mass-media ca să mărturiseşti Adevărul.

Nu ştiu de ce, poate din invidie, poate din lene, poate din prea mare exigenţă sau acrivie academică... preoţii şi teologii nu vor să le vorbească tinerilor de pe acest site.

Dar zilnic, pe site-ul nostru intră mai mult de 1000 de cititori.

Fac încă odată invitaţia oficial şi foarte deschis tuturor preoţilor şi teologilor care ne citesc să vină şi să scrie zilnic pentru 1000 de tineri pe zi.

Gândiţi-vă! Nu e mare lucru? Să scrii un articol din suflet, cu credinţă în Dumnezeu şi să ştii că 1000 de oameni îl vor pune la suflet într-o zi? În ce biserică şi care preot are şansa aceasta, de a vorbi pentru 1000 de suflete?..

DOAMNE AJUTA....                                                                   Mă iertaţi că scriu aceste rânduri, dar mă doare.

Profesorii buni folosesc memoria ca depozit de informaţie, profesorii fascinanţi folosesc memoria ca suport al creativităţii. Profesorii buni parcurg programa şcolară, profesorii fascinanţi parcurg şi programa, dar obiectivul lor fundamental este acela de a-i învăţa pe elevi să gândească şi nu să repete informaţia.

Educaţia clasică a transformat memoria umană într-o bancă de date. Memoria nu are acest rol. Aşa cum am spus, mare parte din informaţia pe care o primim nu va fi depozitată niciodată. Ocupăm un spaţiu preţios al memoriei cu informaţie puţin utilă – şi chiar inutilă.

Profesorii şi psihologii jură că există amintire, dar, aşa cum am spus, acesta este unul dintre marii piloni falşi pe care se sprijină psihologia şi ştiinţele educaţiei. Nu există amintire pură a trecutului, ci o reconstrucţie a trecutului, cu micro sau macro diferenţe.

Câte gânduri am produs noi ieri? Mii. De câte reuşim să ne amintim cu înlănţuirea exactă a verbelor, substrantivelor şi adjectivelor? Poate de nici unul. Însă, dacă încercăm să ne amintim oamenii, mediul ambiant şi împrejurările cu care am venit în contact, vom reconstrui mii de alte gânduri – dar nu exact cele pe care le-am gândit ieri.

Concluzia este că obiectivul memoriei nu este acela de a fi suport al amintirii, ci de reconstrucţie creativă a trecutului. Există amintire pură numai a informaţiilor lipsite de experienţe sociale şi emoţionale – adică a informaţiilor logice, cum ar fi numerele. Chiar şi aşa, reabilitarea acestor amintiri presupune emoţii subtile subiacente. De aceea, în diferite momente, avem o abilitate mai mare sau mai mică de a rezolva calcule matematice. Memoria cere ca fiinţa umană să fie creativă, dar educaţia clasică cere să fie repetitivă. Memoria nu este o bancă de date, nici capacitatea noasrtă de a gândi nu este o maşină de repetat informaţii, aşa cum sunt componentele calculatoarelor.

Memoria calculatoarelor este sclava stimulilor programaţi. Memoria umană este o bogăţie de informaţii şi experienţe, din care fiecare dintre noi să culeagă o lume fantastică de idei. Un membru al unui trib african are acelaşi potenţial intelectual ca al unui om de ştiinţă de la Harvard. Mulţi cosideră că Einstein a fost cea mai mare minte a secolului al XX-lea. Am convingerea că un membru al triburilor indigene din zona Amazonului are acelaşi potenţial intelectual ca şi Einstein.

Toţi posedăm un ansamblu de fenomene care, în miimi de secundă, citesc câmpurile memoriei şi produc spectacolul gândurilor. Singurul motiv pentru care nu producem idei mari, gânduri ieşite din comun sau creaţii surprinzătoare este acela că blocăm arta de a gândi.

În timpul primilor doi ani ai învăţământului gimnazial, aveam doar două caiete şi nu era aproape nimic scris în ele. Îmi era greu să mă adaptez la o educaţie care nu-mi stimula inteligenţa. În vremea aceea, văzând dezinteresul meu aparent, unii credeau că eu nu voi deveni nimic în viaţă. Dar, în mine, exista o explozie de idei.

A gândi era o aventură care mă încânta. Astăzi am mai mult de cinci mii de pagini scrise – şi cele mai multe sunt publicate. Cărţile mele sunt studiate de specialişti şi citite de sute de mii de oameni din toată lumea. Cu toate acestea, sunt convins că nu am o inteligenţă privilegiată.

Toţi avem o minte specială. Unde ajungem, depinde de cât de mult ne dezvoltăm arta de a gândi. (...)

Nu ne vom aminti niciodată cea mai mare parte din informaţia – poate peste 90% - pe care o înregistrăm în memoria conştientă. Ea merge la periferia memoriei, către memoria existenţială (inconştientă) şi va fi reeditată (înlocuită) sau transferată către arhivele puţin utilizate din pivniţele subconştientului. Informaţiile cele mai utile sunt acelea care se transformă în cunoaştere şi care, la rândul lor, sunt trasformate în experienţe în memoria conştientă. Când voi vorbi despre şcoala visurilor noastre, voi indica modalităţi de a stimula arta de a gândi. În trecut, cunoaşterea (cantitatea de informaţie ştiinţifică) se dubla în două sau trei secole.

Actualmente, cunoaşterea se dublează la fiecare cinci ani. Şi totuşi, unde sunt cei care gândesc? Ne aflăm în faţa sfârşitului acestei categorii în şcoli, în universităţi şi chiar şi la cursurile post-universitare. Mărim cantitatea de cunoaştere, dar nu şi numărul oamenilor care gândesc.

Elevii care astăzi au rezultate slabe la examene, pot deveni, în viitor, excelenţi oameni de ştiinţă, magistraţi, manageri şi profesionişti. Este suficient să-i stimulăm.

Stimulaţi-vă elevii să-şi deschidă ferestrele minţii, să aibă îndrăzneala de a gândi, de a pune întrebări, de a dezbate, de a se detaşa de paradigme (exemple date, modele stricte). Aceasta este o deprindere excelentă. Profesorii fascinanţi formează persoane care gândesc şi care sunt autori ai propiei lor vieţi.

(Augusto Cury – Părinţi străluciţi. Profesori fascinanţi., Editura For You, 2005, pag.65-66)..

DOAMNE AJUTA..

Este înţeles în mod tradiţional că naşterea lui Hristos a avut loc într-o peşteră (nu într-un staul).Peştera servea ca grajd – nefiind ceva neobişnuit pentru zona Bethleemului. Totuşi, în icoana tradiţională a naşterii lui Hristos se arătă în mod clar o peşteră.  Peştera Bethleemului seamănă cu Peştera Iadului, în care Hristos se coboară la moartea Sa.  De asemenea seamănă cu spaţiul încadrat de pietre în majoritatea icoanelor ce înfăţişează Botezul Domnului.

Acelaşi spaţiu încadrat de pietre poate fi văzut în multe din icoanele ce înfăţişează Răstignirea (sub Cruce înconjurând craniul).  Aceasta similaritate iconografică nu este accidentală.  Peştera Bethleemului este menită să semene cu Iadul (aşa cum un copil în feşe seamănă cu un corp învelit spre înmormântare).  Seamănă cu peştera Iadului din acelaşi motiv  pentru care spaţiul încadrat de pietre la Botezul lui Iisus seamănă cu Peştera Iadului.

Toate duc la una şi aceeaşi concluzie: întruparea lui Hristos reprezintă coborârea lui Dumnezeu în lumea noastră, unde moartea şi păcatul tronează. Întruparea Cuvântului reprezintă o provocare imediată la adresa întunericului morţii şi  iadului.

Sfântul Ioan face acest lucru limpede în prologul Evangheliei. El vorbeşte de Hristos ca „Lumina Lumii” şi instantaneu aduce acea Lumină în conflict cu întunericul: „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

Povestea naşterii lui Hristos este în mod cert marcată de elemente care acum au devenit celebre în lumea popularelor felicitări. Îngerii cântă pastorilor. Magii vin de departe. Boul şi asinul îşi cunosc stăpânul.

Într-o manieră tipică, felicitările lasă impresii frumoase despre Crăciun.  La urma urmei, Crăciunul cultural nu priveşte mai departe de cadourile de sub brad.

Totuşi Biserica priveşte Peştera Bethleemului ca ceea ce este în realitate: întunericul. De abia S-a născut Copilul că viaţa Lui deja este în pericol. Crudul rege Irod caută să Îl omoare, însă planul eşuându-i, îşi vărsa mânia pe toţi copiii sub 2 ani din acel loc. Prin tradiţie ni s-a transmis că numărul pruncilor omorâţi de oamenii lui Irod se apropia de 14.000. Aşa de mare este întunericul.

Acelaşi întuneric marchează lumea şi în zilele noastre. Lumina încă străluceşte, întunericul nu o cuprinde – dar în mijlocul întunericul lumina este cea care străluceşte şi nu altundeva.  Peştera este lumea – nu vă înşelaţi.

Cei care sunt botezaţi întru Hristos sunt botezaţi întru moartea Sa, precum zice Sfântul Apostol Pavel. Este de asemenea adevărat că cei care sunt botezaţi întru Hristos „primesc Lumina Lui Hristos”. Dar împărtăşirea cu Lumina lui Hristos în această lume înseamnă a fi tu lumina din mijlocul întunericului.

Marea bucurie a Crăciunului este că Pruncul născut în peşteră este într-adevăr Lumina lumii – şi deşi noi trăim în întuneric, întunericul nu poate cuceri Lumina. Hristos este acelaşi şi de Crăciun şi de Paşte. Fiecare descoperire a lui Hristos este o izbândă asupra morţii şi a păcatului.

Ce se afla în peşteră? Dumnezeu Însuşi.

(Părintele Stephen Freeman - Ce este în peşteră)

Dupa invatatura sfintei noastre Biserici, sufletul este creatie dumnezeiasca, chipul lui Dumnezeu in om, partea spirituala si nemuritoare care-l deosebeste pe om de orice alta faptura, deci partea cea mai de pret a fiintei sale.  Din aceasta cauza, datoriile catre suflet sunt cele mai sfinte pentru crestini. Ele se cuprind in grija de luminarea si intarirea puterilor sufletesti cu care l-a inzestrat Dumnezeu pe om spre a trai viata pamanteasca potrivit legilor morale si a dobandi fericirea cereasca. Puterile sufletesti sunt: mintea, vointa si simtamintele.

In ce se cuprinde grija fata de minte?

Mintea este puterea sufleteasca prin care omul cunoaste si intelege lucrurile. In ea a sadit Dumnezeu nazuinta de a cunoaste adevarul, de a patrunde in tainele lumii create si a-si insusi cat mai multe cunostinte.  Datoria crestinului este de a inlesni aceasta nazuinta si lucrare a mintii sale si de a-i da prilej sa-si adune cunostinte bogate si temeinice, prin care se ridica si infloreste viata.  Indeosebi, crestinul trebuie sa se ingrijeasca de luminarea si inzestrarea mintii sale cu invatatura propovaduita de sfanta noastra Biserica Ortodoxa in care se cuprind adevarurile vesnice, descoperite de Dumnezeu.

Practica vietii crestine a dovedit ca invatatura crestina este izvor nesecat de cunostinte folositoare si ca nu este trebuinta a vietii care sa nu poata fi indrumata spre bine, in lumina ei. Caci “mintea care iubeste pe Dumnezeu este faclia care lumineaza sufletul”, spune Sfantul Antonie cel Mare641 (Filocalia, vol. 1, p. 27).  Cresterea buna in familie, invatamintele din scoala, asezamintele culturale, bibliotecile cu carti bune, si mai ales Biserica, cu slujbele ei si cu propovaduirea cuvantului dumnezeiesc, pun la indemana credinciosului mijloacele potrivite pentru implinirea datoriei de a-si lumina mintea.

In ce chip poate pacatui crestinul impotriva acestei datorii?

Impotriva acestei datorii crestinul poate pacatui prin nepasarea fata de adevar si indeosebi fata de adevarul crestin si prin lenea de a-si insusi cunostintele roditoare de bine vremelnic si vesnic.

In ce se cuprinde grija fata de vointa?

Vointa este puterea sufleteasca prin care omul isi aduce la indeplinire gandurile si dorintele sale. In ea a sadit Dumnezeu nazuinta spre bine. Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, vointa omului a fost indreptata numai spre bine. In urma pacatului stramosesc insa, slabindu-i-se puterea, ea s-a indreptat mai mult spre rau, fara sa-si piarda insa puterea de a se hotari si spre bine. Mantuitorul, prin jertfa de pe Cruce, a recastigat omului harul dumnezeiesc, pentru a putea birui pornirile vointei spre rau. Astfel, avand ajutorul dumnezeiesc, datoria crestinului este ca, prin virtutea infranarii si a barbatiei, sa-si intareasca puterea vointei sale, incat aceasta, in chip statornic, sa se indrepte numai spre implinirea faptelor bune. “Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele” (Rom. 12, 21).

Statornicia vointei omului pe calea binelui se numeste caracter moral. Omul impodobit cu caracter moral nu se lasa abatut din calea binelui, oricate greutati, ispite si primejdii ar intalni. El isi indeplineste totdeauna in chip deplin datoriile sale, tine seama de drepturile semenilor sai, cauta sa fie folositor obstii, iar prin viata si faptele sale isi da silinta sa fie pilda buna altora.  Impotriva datoriei de a-si intari vointa spre bine, se pacatuieste indeosebi prin neinfranarea poftelor si a pornirilor rele.

In ce se cuprinde grija fata de simtaminte?

Simtamintele, prin care credinciosul isi da seama de ceea ce este frumos, placut si bine, sau neplacut si rau, au mare inraurire asupra dezvoltarii vietii sale religios-morale. De alta parte insa, simtamintele omenesti sunt supuse ratacirii mai mult decat celelalte puteri sufletesti. Din aceasta pricina, datoria crestinului este ca, ajutat de harul dumnezeiesc, sa-si stapaneasca cu mintea si cu voia simtamintele si sa le indrumeze astfel incat ceea ce vor spune ele ca-i placut, bun, frumos si moral sa fie intr-adevar asa.

Prin ce mijloace se poate face acest lucru?

Simtamintele pot fi indrumate si intarite in binele moral prin infranarea patimilor, prin citirea cartilor ziditoare de viata morala si indeosebi a celor cu cuprins religios, prin admirarea frumusetilor naturii, prin muzica aleasa, pictura frumoasa s.a.  Simtamintele curate se nasc in sufletul credinciosului prin citirile din Istoria sfanta despre dragostea de oameni a lui Dumnezeu, aratata de Mantuitorul, despre curajul Sfintilor Apostoli in propovaduirea invataturii crestine sau despre statornicia in credinta a sfintilor mucenici.  De asemenea psalmii, rugaciunile, sfintele slujbe, cantarile si pictura religioasa sunt izvor de invataminte inalte.  Simtamintele produc fiori sufletesti, care duc la hotarari tari, la pocainta si la insufletire spre fapte bune...

DOAMNE AJUTA..

Smerenia, intalnita cu adevarat numai in religia crestina, este virtutea prin care crestinul recunoaste ca toate darurile si insusirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu si de aceea nu se mandreste cu ele. “Ce ai, pe care sa nu-l fi primit; iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7).  Dar pentru ca, pe langa insusiri bune, fiecare om are si slabiciuni, smerenia mai cere ca fiecare sa-si recunoasca si slabiciunile sale, precum si sa recunoasca in acelasi timp si partile bune ale aproapelui.

Asadar, smerenia nu se impotriveste cinstirii si dragostei de sine. Dimpotriva, cu cat crestinul este mai patruns de inalta vrednicie a firii sale si de inaltimea chemarii sale, cu atat mai mult el va sti sa pretuiasca si darurile date de Dumnezeu lui si aproapelui, recunoscandu-si totodata atat slabiciunile sale, cat si dependenta sa intru toate de Dumnezeu.

Este smerenia necesara mantuirii?

Da, pentru ca fara smerenie nu poate avea loc lucrarea eficienta a harului dumnezeiesc, nici credinta desavarsita, nici rugaciunea cuviincioasa, nici pocainta adevarata si nici staruinta in bine.  Astfel, smerenia este una dintre cele mai alese virtuti crestine, fiind cu drept cuvant numita temelia lor. Asa, de pilda, credinta este smerenie a mintii; ascultarea, smerenie a voii; pocainta, smerenie a poftelor si a patimilor.

De aceea Mantuitorul si Sfintii Apostoli indeamna cu multa staruinta, prin cuvant si pilda, la impodobirea cu virtutea smereniei: “Invatati-va de la Mine, ca sunt bland §i smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29), spune Mantuitorul, Care, Dumnezeu fiind, S-a smerit intr-atat incat a luat chipul neputintei noastre si S-a facut om. El a trait o viata plina de lipsuri, urmarind implinirea lucrarii de mantuire a oamenilor, iar nu stralucirea trecatoare a vietii pamantesti.  De aceea si Sfantul Apostol Petru indeamna la smerenie, spunand ca “Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har” (I Petru 5, 5).  Pilde alese de smerenie gaseste crestinul in viata Maicii Domnului si a celorlalti sfinti.

Care sunt insusirile smereniei?

Smerenia crestina trebuie sa fie: 1) Curata, adica sa porneasca cu adevarat din inima; altfel ea este fatarnicie si mandrie tainuita; 2) Sa fie unita cu adevarata cinstire si dragoste de sine si cu increderea in Dumnezeu; altfel ea este slabiciune vinovata; 3) sa se arate prin fapte si sa fie statornica in toate imprejurarile; altfel ea nu are nici o valoare morala.

Care sunt roadele smereniei?

Roadele cele mai de seama ale smereniei sunt: 1) Ascultarea de Dumnezeu si recunostinta fata de El; 2) Cainta pentru pacate si dorul dupa conlucrarea cu harul sfintitor (I Petru 5, 5); 3) Pacea sufletului (Matei 11, 29); 4) infranarea imboldului dupa laude si mariri desarte; 5) Cinstirea, dragostea, dreptatea si ingaduinta fata de aproapele.

Care sunt mijloacele pentru castigarea smereniei?

Mijloacele potrivite pentru castigarea smereniei sunt: 1) Rugaciunea pentru dobandirea ajutorului lui Dumnezeu; 2) Luarea aminte la invatatura Mantuitorului, la pilda vietii Sale si a sfintilor; 3) Cunoasterea adevarata de sine, caci cine se cunoaste bine pe sine si isi cunoaste insusirile sale bune, dar si slabiciunile si pornirile sale patimase si are vointa sa le stapaneasca, poate evita faptele rele si starui in cele bune.

Care sunt pacatele impotriva smereniei?

Pacatele impotriva smereniei se cuprind in mandrie, adica in patima de a se inalta pe sine peste masura, din care rasar multe alte rele. “Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har” (I Petru 5, 5). Caci, pe cand mandria este moartea virtutilor, smerenia este moartea pacatelor si viata virtutilor.
Pacat impotriva smereniei este si injosirea credinciosului, prin folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru lucrari nefolositoare...

DOAMNE AJUTA.

Dragostea de sine este virtutea prin care crestinul, intarit de harul sfintitor, nazuieste sa-si dezvolte darurile primite de la Dumnezeu si sa-si desavarseasca viata, potrivit legilor morale, spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu. Deci, pe cand dragostea fireasca de sine se cuprinde in imboldul pastrarii vietii, virtutea dragostei de sine se arata prin pastrarea, sporirea si buna intrebuintare a darurilor primite de la Dumnezeu.

In ce chip isi arata crestinul dragostea de sine?

Crestinul isi arata dragostea de sine prin grija fata de luminarea si intarirea puterilor sufletesti si de mantuirea sufletului, dupa cuvantul Sfintei Scripturi, care spune: “Ce-i va folosi omului daca ar castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde?” (Matei 16,26), precum si prin grija pentru sanatatea trupului si pentru folosirea lui in slujba lui Dumnezeu si a aproapelui.

Care sunt foloasele dragostei de sine?

Virtutea dragostei de sine, fiind nedespartita de dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele, este neaparat necesara pentru mantuire. Fara ea, crestinul nu poate implini lucrul pe care i l-a incredintat Dumnezeu in aceasta viata, nu poate fi staruitor in bine si nici nu poate folosi bine virtutile crestinesti. Ea infraneaza poftele rele, duce la ferirea de pacat si la impodobirea cu alese virtuti crestine.

Care sunt pacatele impotriva dragostei de sine?

Pacatele impotriva dragostei de sine se cuprind, pe scurt, in ura de sine, aratata prin savarsirea de fapte rele, precum citim in Sfanta Scriptura: “De vietuiti dupa trup, veti muri, iar daca ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii” (Rom. 8, 13)...

DOAMNE AJUTA..

Ce intelegem prin datoriile crestinului catre sine insusi?

Pentru a putea face fata asa cum se cuvine diferitelor trebuinte ale vietii si pentru a-si indeplini menirea sa morala, crestinul are nevoie de pregatire sufleteasca si trupeasca. Aceasta pregatire o au in vedere tocmai datoriile catre sine insusi. Prin mijlocirea lor, puterile si insusirile credinciosului, ajutate de harul sfintitor, infloresc si rodesc binefacator in viata.

De cate feluri sunt datoriile catre sine insusi?

Datoriile catre sine insusi sunt de doua feluri: unele privesc intreaga fiinta a credinciosului, iar altele, fiecare parte alcatuitoare a fiintei sale, adica sufletul si trupul.

Care sunt datoriile crestinului catre intreaga sa fiinta?

Datoriile crestinului catre intreaga sa fiinta se cuprind in trei virtuti de seama: cinstirea de sine, dragostea de sine si smerenia.

Ce este cinstirea de sine?

Cinstirea de sine este virtutea prin care credinciosul recunoaste si pretuieste vrednicia cu care Dumnezeu l-a inzestrat mai mult decat pe toate celelalte fapturi.  Cu mintea sa, credinciosul isi da seama ca el are insusiri si puteri care-l deosebesc de toate celelalte fapturi. Credinta crestina ii arata ca numai omul este creat “dupa chipul lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26-27); ca este scapat din robia pacatului prin jertfa Mantuitorului, ca este “templu al Duhului Sfant” (I Cor. 6, 19) si chemat la fericirea vesnica. Faptul acesta, de buna seama, trebuie sa-i fie crestinului indemn puternic de a pretui dupa cuviinta darurile si vrednicia cu care l-a inzestrat Dumnezeu numai pe el, adica indemn puternic de a se cinsti si respecta pe sine.

In ce chip isi arata crestinul cinstirea de sine?

Crestinul isi arata cinstirea de sine, pe de o parte, prin ferirea de faptele rele, care intuneca si injosesc chipul lui Dumnezeu in el; iar pe de alta parte, prin savarsirea faptelor bune, care il conduc spre asemanarea cu Dumnezeu si prin pastrarea cinstei sau a numelui celui bun.

Ce este cinstea sau numele cel bun?

Cinstea, numele cel bun sau onoarea este recunoasterea de catre ceilalti semeni a vredniciei morale si a muncii cuiva. Ea se castiga prin nazuinta fireasca a credinciosului de a-si indeplini constient datoriile sale, prin purtarea cuviincioasa in orice imprejurare si prin statornicia in bine.  In Sfanta Scriptura se spune ca “Un nume bun este mai de pret decat bogatia” (Pilde 22, 1). Constiinta cinstirii de sine este un frau impotriva pacatelor si un indemn catre virtute. De aceea, datoria crestinului este sa-si castige si sa-si apere cinstea sa.

Care sunt foloasele cinstirii de sine?

Cinstirea de sine este un scut puternic impotriva ispitelor pacatului, indemn tare de a starui si inainta in virtute, izvor bogat al dragostei si multumirii catre Dumnezeu pentru darurile primite, precum si al dragostei catre aproapele care si el, asemenea, este creat dupa “chipul lui Dumnezeu”.

Care sunt pacatele impotriva cinstirii de sine?

Pacatele impotriva cinstirii de sine sunt: injosirea prin fatarnicie, lingusirea, vietuirea pacatoasa si nepasarea fata de cinstea proprie....

DOAMNE AJUTA..

Care este rostul legilor morale?

Din cele spuse pana acum am inteles ca crestinul trebuie sa se calauzeasca in viata dupa legile morale. Acestea ii arata datoriile prin implinirea carora isi poate intocmi viata potrivit voii lui Dumnezeu si dobandi mantuirea sufletului.

Care sunt aceste datorii ale crestinului?

Datoriile crestinului le-a aratat lamurit Mantuitorul in raspunsul dat unuia dintre ispititorii Sai, care voia sa cunoasca cea mai mare porunca din Lege, zicandu-i: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca si aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Matei 22, 37-39).  Asadar, crestinul are datorii catre Dumnezeu, catre sine insusi si catre aproapele.  Despre ele s-a vorbit in partea de mai inainte. De aceea acum le aratam la un loc, dar numai pe scurt.

Care sunt datoriile catre Dumnezeu?

Crestinul este dator sa se straduiasca sa cunoasca pe Dumnezeu si sa recunoasca in El pe Creatorul, Binefacatorul, Sfintitorul si Judecatorul sau si numai Lui sa-I slujeasca cu toate puterile sale. Aceasta o cere porunca intai a Decalogului, precum si Mantuitorul, prin cuvintele spuse cu prilejul ispitirii Lui de catre diavol: “Piei, satano, caci scris este: Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-I slujesti” (Matei 4, 10).

In ce chip slujeste crestinul lui Dumnezeu?

Crestinul slujeste lui Dumnezeu prin insusirea si punerea in lucrare a celor trei virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea, precum si prin implinirea constiincioasa a tuturor actelor de cult, dupa randuiala sfintei noastre Biserici Ortodoxe (rugaciunea, serbarea Duminicii si a celorlalte zile de sarbatoare, cinstirea ingerilor, a sfintilor, a sfintelor moaste, a sfintelor icoane, a sfintelor cruci, respectarea persoanelor, locurilor, lucrurilor si numelor sfintite de Dumnezeu, tinerea juramantului si votului, marturisirea fara sfiala si teama a invataturii sfintei noastre Biserici Ortodoxe, dupa pilda Mantuitorului, a Sfintilor Apostoli si a Sfintilor Mucenici)...

DOAMNE AJUTA..

Care este fericirea cea noua si ce inteles are?

“Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri, ca asa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 11-12). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul fericeste pe cei care vor avea de suferit defaimari, prigoane si chiar moarte, din pricina credintei in El si a raspandirii Evangheliei crestine in lume.

Pentru credinta in Dumnezeu si pentru nadejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane proorocii Vechiului Testament. De pilda, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab si Izabela, fiindca i-a mustrat ca se inchinau la idolul Baal (III Regi 18); Proorocul Isaia a fost taiat cu fierastraul, din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din tara, pentru ca a mustrat pe cei nedrepti. Aceleasi suferinte au indurat multi altii pentru credinta lor cea dreapta (Matei 23, 35; Evr. 11, 32-40).

De aceea, Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat pe Ucenicii Sai: “Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si trupul si sufletul sa le piarda in gheena. Au nu se vand doua vrabii pentru un ban? Si nici una dintre ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru. La voi insa si perii capului, toti, sunt numarati. Asadar nu va temeti; voi sunteti cu mult mai de pret decat pasarile” (Matei 10, 28-31).

Urmatori Mantuitorului, apostolii si martirii au dobandit cununa muceniciei, jertfindu-si viata pentru raspandirea credintei crestine. Calendarul crestin cinsteste amintirea a mii si mii de martiri care si-au dat viata de buna voie si chiar cu bucurie pentru Hristos. De aceea si ziua mortii lor a fost totdeauna pomenita de Biserica, nu ca zi de durere si de infrangere, ci, dimpotriva, ca zi de bucurie si de biruinta.

Pentru aceasta, crestinii sunt indemnati sa se bucure de orice incercare a credintei, ca Sfantul Apostol Petru, care spune: “… intrucat sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va, pentru ca si la aratarea slavei Lui sa va bucurati cu bucurie mare. De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu Se odihneste peste voi” (I Petru 4, 13-14).

Dupa ce am staruit asupra fiecareia dintre cele noua Fericiri si am lamurit intelesul lor, sa vedem si legatura dintre ele:
Intre virtutile celor noua Fericiri este o stransa legatura. Sfintii Parinti socotesc cele noua Fericiri ca pe o scara a desavarsirii. Iata in cateva cuvinte cum se leaga una de alta:  Prima hotarare de a intra pe drumul mantuirii o ia credinciosul numai dupa ce cunoaste saracia duhovniceasca, prin smerenie. Aceasta cunoastere produce o dispozitie de tristete, care, din pricina slabiciunii si a pacatelor, da nastere caintei, plansului. Cel ce-si plange greselile isi poate pastra lesne blandetea, pentru ca supararea vine numai de la parerea ca esti mai bun decat altii.

Mai departe, credinciosii plini de cainta si blanzi nazuiesc sa introduca binele si in afara, si astfel ei devin flamanzi si insetosati de dreptate. Ei cer binele mai intai de la ei insisi, devenind milostivi. Cei milostivi inlatura din inima lor iubirea de sine, “pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii” (I Ioan 2, 16), realizand curatia inimii, adica scoaterea raului din inima.

Cel cu inima curata este un purtator al pacii, pretutindeni. Impotriva unor astfel de ravnitori pentru o viata imbunatatita se ridica pizma si rautatea multora. Ne mai impacandu-se cu felul de viata al celor cu care traiau altadata laolalta, cei doritori de o viata mai buna se despart de ei, din care pricina acestia ii prigonesc. Cand ravna pentru Dumnezeu sporeste si buna inraurire se intinde, creste impotriva lor si ura celor rai, care ii supun prigoanelor aratate de Mantuitorul in ultima fericire...

DOAMNE AJUTA..

Care este a opta fericire si ce inteles are?

“Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 10). Asa cum am vazut si la fericirea a patra, cuvantul “dreptate” are si aici intelesul de dreapta credinta si dreapta purtare, viata neprihanita, sfintenie, in care bineinteles este cuprinsa si virtutea sociala a dreptatii657 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 228).

Vechiul Testament ne vorbeste de multi drepti care au fost prigoniti din pricina luptei lor impotriva pacatelor lumii in care ei traiau si pentru indreptarea acesteia spre o viata morala.  Luptand pentru dreptate, au fost prigoniti proorocii.  Tot din pricina aceasta a fost rastignit Mantuitorul Hristos. El a proorocit Ucenicilor Sai ca vor fi prigoniti, ca si El: “Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste” (Ioan 15, 18-19).

Cei prigoniti pentru dreptate vor avea parte de imparatia cerurilor, asa cum a fagaduit Mantuitorul. Caci se cuvine ca lucratorii impreuna cu El la zidirea unei lumi noi sa fie acolo unde este si El: “Parinte – S-a rugat Mantuitorul – voiesc ca unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea” (Ioan 17, 24)...

DOAMNE AJUTA..

Care este a saptea fericire si ce inteles are?

“Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9).

Pacea intemeiata pe adevar, dreptate si dragoste este cel mai mare bun social pentru oameni si popoare. Ea usureaza ridicarea conditiilor de viata ale fiecarui om si inalta popoarele, aducandu-le propasire si fericire. Profetii Vechiului Testament au descris imparatia mesianica a lui Hristos ca pe o imparatie a pacii si a dreptatii, iar ingerii au cantat in noaptea Nasterii Domnului: “Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire” (Luca 2, 14).

Aceasta pace intre oameni si popoare, dupa care nazuieste orice societate, izvoraste, dupa invatatura crestina, din pacea omului cu Dumnezeu si din pacea cu sine insusi, de care se bucura numai cei ce savarsesc binele. Despre aceasta pace deplina vorbeste Mantuitorul cand spune Ucenicilor Sai: “Pace va las voua, pacea Mea o dau voua” (Ioan 14, 27).
Facatori de pace sunt deci, dupa invatatura sfintei noastre Biserici, in primul rand cei ce savarsesc Domnului, zilnic, jertfa cea fara de Sange, rugaciuni si posturi pentru ca peste toti oamenii sa se reverse “pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte” (Filip. 4, 7).

Facatoare de pace, solie a pacii si infratirii este in primul rand Biserica, deoarece ea propovaduieste totdeauna pacea, care izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Facatori de pace sunt de asemenea toti cei care nu numai ca iarta pe cei care cauta invrajbire, dar prin mijlociri intelepte si potrivite si prin pilda vietii lor inlatura neintelegerile si certurile dintre oameni si ii impaca, facandu-i din vrajmasi, prieteni.

Facatori de pace sunt socotiti apoi si cei ce stabilesc armonie intre vointa trupului lor si vointa sufletului656 (Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 196), aducand acea impacare a omului cu sine insusi.  Facatori de pace sunt, in sfarsit, toti cei care prin sfaturile, stradaniile si faptele lor impiedica razboaiele intre oameni.  Facatorii de pace indeplinesc o lucrare asemanatoare celei savarsite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa impace pe omul pacatos cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu le fagaduieste numele haric de “fii ai lui Dumnezeu”, insotit, fireste, de fericirea vrednica de acest nume.

Porunca de a face pace se adreseaza tuturor, precum citim in epistola catre evrei: ” Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12, 14)...

DOAMNE AJUTA..

Care este a sasea fericire si ce inteles are?

“Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Mantuitorul aseamana inima omului cu ochiul. Precum ochiul sanatos si curat poate vedea limpede (Matei 6, 22), tot asa numai cel cu inima curata, neacoperita de ceata pacatului, poate vedea pe Dumnezeu.  Cei curati cu inima sunt mai intai cei nevinovati si lipsiti de viclesug, ca Natanael (Ioan 1, 47) si ca pruncii (Matei 18, 3-4); apoi cei care, prin nevointe si rugaciuni neintrerupte, izbutesc sa-si smulga radacinile pacatului, adica sa-si goleasca inima de poftele si gandurile rele, de iubirea celor pamantesti, si sa o umple cu dorul dupa lumina dumnezeiasca si desavarsire.

Acestia ajung sa-L vada pe Dumnezeu chiar din aceasta viata, aflandu-L pretutindeni, si mai ales in fapturile Sale, precum este Scris: “Cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara, cuvant de aparare” (Rom. 1, 20).

Pe unii ca acestia, Biserica ii numeste «vazatori de Dumnezeu».  Dar vederea lui Dumnezeu in aceasta viata este nedeplina, precum zice Sfantul Apostol Pavel: “vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata” (I Cor. 13, 12).  De curatenia inimii este strans legata virtutea castitatii. De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca prin curatenia inimii trebuie sa intelegem lipsa oricarui pacat in genere si indeosebi a pacatului desfrinarii655 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227; Vezi si: Teofilact, Comentar la Matei, P. G., CXXIII, col. 188).

Iar castitatea se pastreaza prin cumpatare si post: “Luati seama la voi insiva – ne porunceste Mantuitorul – sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de bautura si de grijile vietii, si ziua aceea sa vina peste voi fara de veste, ca o cursa…Privegheati, dar, in toata vremea, rugandu-va ca sa va intariti sa scapati de toate acestea care au sa vina si sa Stati inaintea Fiului Omului” (Luca 21, 34-36).  Pentru curatenia inimii s-au invrednicit dreptul Simeon si proorocita Ana sa vada pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Luca 2, 25 s.u.).

Curatenia inimii este conditia cea mai insemnata pe care o cere Mantuitorul la indeplinirea oricarei fapte. Prin aceasta El arata insemnatatea partii launtrice a faptei, adica a intentiei, a gandului care-i sta la temelie, lucru de care nu se tinea destul seama in Vechiul Testament. Mantuitorul face din aceasta schimbare a adancului sufletului omenesc lucrul cel mai ales prin care morala crestina intrece si desavarseste morala Vechiului Testament.

In Vechiul Testament se oprea, de pilda, omorul; dar in Noul Testament se cauta a se inlatura si izvorul lui, adica mania din inima omului, caci asa cum spune Mantuitorul: “Din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Poftele si gandurile rele sunt semintele din care cresc pacatele si care, deci, trebuie inlaturate. Cu privire la aceasta, Mantuitorul spune: “Ati auzit ca s-a zis celor de demult: sa nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osanda. Eu insa va spun voua ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda” (Matei 5, 21-22).

Curatenia inimii este astfel cea mai inalta treapta a desavarsirii, a sfinteniei. De aceea ea va fi rasplatita cu cea mai mare fericire, care este privirea lui Dumnezeu...

DOAMNE AJUTA..

Care este a cincea fericire si ce inteles are?

“Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui” (Matei 5, 7).  Milostenia sau indurarea crestina izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele si se arata prin ajutorarea materiala si morala a semenilor nostri aflati in nevoie.  Mantuitorul, Care este modelul desavarsit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a aratat ca la judecata de apoi faptele indurarii trupesti si sufletesti sunt acelea care ne vor deschide portile fericirii vesnice (Matei 25, 34-40).  Dar, «chipurile de a milui – cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur – sunt felurite si porunca aceasta este intinsa»654 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227).

Care sunt faptele milosteniei trupesti?

Faptele milosteniei trupesti sunt in numar de sapte, si anume:

1) Hranirea celui flamand, care, din pricina saraciei si neputintei, nu se poate hrani prin munca proprie.

2) Adaparea celui insetat, care, din lipsa sau slabiciune, nu-si poate alina setea;

3) Imbracarea celui gol, adica a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea trupului;

4) Cercetarea celor in necazuri si nevoi, pentru ajutorarea lor;

5) Cercetarea celor bolnavi. Aceasta porunca se implineste mai intai prin cuvintele mangaietoare si compatimitoare; al doilea, sfatuindu-i sa sufere cu rabdare nenorocirea, fara cartire, ci cu binecuvantare, si facandu-i sa inteleaga ca suferinta este ingaduita spre incercare, intarire si ispasire; al treilea, indemnandu-i si ajutandu-i sa se spovedeasca si sa se impartaseasca si sa primeasca Taina Sfantului Maslu; al patrulea, invatandu-i sa nu cada in credinta desarta a celor ce voiesc sa-si castige sanatatea cu farmece si felurite inselaciuni diavolesti, ci sa-si puna increderea si nadejdea numai in mila lui Dumnezeu si in leacurile sfatuite de medici. Iar cand acesti bolnavi sunt lipsiti sau fara ajutorare, sa-i ajutam cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere si altele.

6) Gazduirea calatorilor, mai ales a bolnavilor si a celor lipsiti de mijloace materiale, facand aceasta cu bucurie;

7) Ingroparea saracilor si a celor pe care nu are cine sa-i ingroape, daruind cele trebuitoare pentru inmormantarea lor crestineasca.

Daca moare o ruda sau un prieten, aceasta datorie se implineste prin petrecerea mortului pana la groapa, cu rugaciuni si acte de milostenie pentru sufletul raposatului si cuvinte de mangaiere pentru cei ramasi in viata. Neindeplinirea acestor fapte fata de semeni inchide portile fericirii ceresti si aduce osanda vesnica (Matei 25, 41-46).

Care sunt faptele milosteniei sufletesti?

Faptele milosteniei sau indurarii sufletesti sunt tot in numar de sapte, si anume:
1) Intoarcerea celor rataciti la calea adevarului si a celor pacatosi la calea virtutii, dar cu duhul blandetii si al intelepciunii, spre a-i feri atat de pacatul deznadejdii cat si de cel al prea marii increderi in indurarea lui Dumnezeu.
Insemnatatea acestei fapte o arata Sfantul Apostol Iacov, cand zice: “Fratii mei, daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate” (Iacov 5, 19-20).
2) invatarea celor nestiutori si nepriceputi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);
3) Sfatuirea celor ce au trebuinta de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuinta de sfat bun si dat la vreme au cei cu o viata pacatoasa, cei in nevoie si stramtorare, sau cei a caror viata si cinste sunt in primejdie.
4) Rugaciunea catre Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19; Col. 4, 3).
5) Mangaierea celor intristati (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a pacatelor sau a nenorocirilor de tot felul;
6) Nerazbunarea pentru raul facut de altii, ci rasplatirea raului cu binele (Matei 5, 44-48; Rom. 12, 19-21);
7) Iertarea greselilor savarsite de altii fata de noi insine, nu numai o data, ci “de saptezeci de ori cate sapte”, cum spune Mantuitorul (Matei 18, 22).

Cum trebuie savarsite aceste fapte ale milosteniei?

Spre a fi mai bine placute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai intai, sa fie izvorate din iubire sincera fata de Dumnezeu si de aproapele. Femeia vaduva care a daruit la templu doi banuti, singurii pe care-i mai avea, trece mult inaintea bogatilor care puneau sume mari in cutia templului, dar numai de ochii lumii (Marcu 12, 42-44). Darul facut aproapelui, cuvintele de mangaiere si impacare care ies dintr-o inima lipsita de iubire, nu pot avea o buna inraurire, precum spune aceasta, minunat, Sfantul Apostol Pavel: “De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator… Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste” (I Cor. 13, 1, 3).

In al doilea rand, faptele milosteniei nu trebuie facute din interes, spre a fi vazute si rasplatite de oameni (Matei 6, 2-4).  In al treilea rand, ele trebuie facute oricarui om aflat in nevoie, fara nici o deosebire (Luca 10, 36-37).  In al patrulea rand, trebuie sa daruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevarata nevoie, potrivind ajutorul dupa trebuintele lui. Asa, de pilda, nu vom da unui lenes de mancare, caci, cum porunceste Sfantul Apostol Pavel: “daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance” (II Tes. 3,10). Totusi si fata de cei lenesi avem datorii de milostenie, dar cautand sa patrundem in acea latura a sufletului lor care sa-i vindece de lene.

Ce rasplata fagaduieste Dumnezeu celor milostivi?

Dumnezeu ii va milui, adica le va ierta pacatele, la judecata de apoi, caci, precum spune Sfantul Apostol Iacov: “Judecata este fara mila pentru cel care n-a facut mila. Si mila biruieste in fata judecatii” (Iacov 2, 13); sau, cum zice Sfantul Apostol Petru: “dragostea acopera multime de pacate” (Petru 4, 8).  Ca virtutea milosteniei este cat se poate de pretuita, se vede lamurit din cuvintele Mantuitorului despre judecata de apoi, in care milostenia este aceea pentru care vom fi mai ales rasplatiti (Matei 25, 32-46)...

DOAMNE AJUTA..

Care este a patra fericire si ce inteles are?

“Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura” (Matei 5, 6).

Cuvantul «dreptate» are aici intelesul din Vechiul Testament, insemnand «cucernicie», ca la Sfantul Ioan Gura de Aur,651 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227) «virtutea in general», ca la Sfantul Chiril al Alexandriei652 (Comentar la Luca, Migne, P. G., LXXII, col. 592), «toata virtutea» cum spunea Zigaben653 (Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 196); cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adica sfintenia, dreapta credinta si dreapta purtare.

Cei flamanzi si insetati de dreptate sunt deci toti cei ce doresc cu ardoare sa infaptuiasca si sa se infaptuiasca binele. Aceasta dorinta este tot atat de fireasca si continua ca si foamea si setea trupeasca. Au dat dovada de aceasta puternica dorinta indeosebi sfintii si martirii care pentru Hristos au parasit familie, avere, voie proprie si s-au nevoit cu trairea unei vieti de inalta spiritualitate.

Saturarea fagaduita trebuie inteleasa ca o implinire a nazuintelor prin cucerirea desavarsirii, prin realizarea sfinteniei in viata aceasta, in parte, iar in cea viitoare pe deplin. Aceasta va fi potrivit fagaduintei Mantuitorului, Care zice: “Si oricine a lasat case, sau frati, sau surori sau tata, sau mama, sau femeie, sau copii, sau tarine pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica” (Matei 19, 29).

“A fi flamand si insetat de dreptate” mai inseamna si a dori si a ne stradui din toate puterile pentru infaptuirea dreptatii ca virtute sociala, atat pentru noi, cat si pentru semenii nostri. Iar cand, din pricina smereniei, saraciei, neindemanarii noastre sau a puterii parasului, suntem nedreptatiti in aceasta viata, sa nu ne descurajam, ci sa avem nadejde tare ca vom primi dreptatea noastra, daca nu chiar in viata aceasta, ca femeia staruitoare din parabola judecatorului nedrept (Luca 18, 2-7), desigur in viata viitoare. Simtul dreptatii este atat de inradacinat in fiinta omului, incat cu drept cuvant este asemanat cu nevoia trupeasca de hrana si apa, fara de care omul nu poate trai.

In Vechiul Testament, au fost flamanzi si insetati de dreptate dreptul Iov, regii David si Solomon si, indeosebi, proorocii. Astfel, David se plange, in psalmul 73, ca pe pamant cei rai nu sunt pedepsiti, iar dreptii nu primesc incununarea virtutii. Iar proorocul Ieremia se revolta impotriva calcatorilor de lege (12, 1, 4). Impotriva asupritorilor si a judecatorilor nedrepti, Isaia striga: “… Nu mai faceti rau inaintea ochilor mei. Incetati odata! Invatati sa faceti binele, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, ajutati pe vaduva” (1, 16-17).

Crestinii nedreptatiti au privilegiul de a astepta, dupa fagaduinta Domnului, “ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea” (II Petru 3, 13). Avand aceasta nadejde, ei indura mai usor suferintele legate de foamea si setea lor dupa dreptate, care, in toata plinatatea ei, nu se va potoli decat in imparatia cereasca...

DOAMNE AJUTA..

Care este a treia fericire si ce inteles are?

“Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul” (Matei 5, 5).

Blandetea este cel dintai rod al bunatatii si iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpanita si linistita a sufletului, insotitacu silinta de a nu supara pe nimeni si a nu se supara de nimic. Cel bland nu murmura niciodata impotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmand indemnul Sfantului Apostol Pavel: “Vorba voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia” (Col. 4, 6). Omul bland da cuvenita cinste si ascultare mai-marilor sai: nu batjocoreste, nu graieste de rau si nu osandeste pe semenii sai, ci se arata pe sine totdeauna smerit. Iar cand se intampla ceva potrivnic dorintelor lui, nu se lasa prada maniei si, mai presus de toate, nu se razbuna pentru jigniri.

Cea mai inalta treapta a blandetii este iubirea fata de cei ce ne prilejuiesc necazuri si suparari si care se arata prin iertare si impacare (Matei 5, 23-24). Culmea blandetii sta deci in purtarea pe care ne-o porunceste Mantuitorul, prin cuvintele: “Binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Matei 5, 44).

Singura manie ingaduita si folositoare este aceea indreptata impotriva pacatelor si a patimilor si mai ales impotriva diavolului ispititor, in care nu a ramas nimic bun.

Ce a fagaduit Dumnezeu celor blanzi?

Dumnezeu a fagaduit celor blanzi ca vor mosteni pamantul. intr-adevar, este firesc ca aceia care se poarta cu blandete sa fie scutiti de multe suparari, necazuri si tulburari pe care le pricinuieste lipsa acestei virtuti, sa capete chiar iubirea celor din jur, o buna inraurire asupra semenilor si, in orice caz, sa stinga mania si ura indreptata impotriva lor. Rasplata ii vine celui bland chiar din practicarea blandetii. Fiind impacat cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine, omul bland se bucura de o stare de liniste si siguranta deplina. Astfel trebuie intelese cuvintele Mantuitorului: “Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29).  Rasplata deplina, insa, va fi data celor blanzi in viata viitoare...

DOAMNE AJUTA..

Care este fericirea a doua si ce inteles are?

“Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Matei 5, 4). Plansul, ca si rasul, poate avea diferite cauze. intelesul lui depinde deci de cauza din care porneste. Astfel este o mare deosebire intre plansul celui ce-i pare rau pentru vreun pacat savarsit si plansul unui hot, de necaz ca nu i-a reusit o incercare de furt, sau pentru ca a fost prins si pedepsit.

De aceea, din aceasta fericire nu trebuie sa intelegem ca toti cei ce plang ar putea dobandi mangaierea. Aici este vorba numai de cei ce plang din pricina ca se intristeaza si le pare rau pentru pacatele savarsite649 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 225), cu care au mahnit pe Dumnezeu si pe aproapele lor, ca fiul pierdut, Zaheu vamesul, sau talharul cel rastignit de-a dreapta Mantuitorului. Aceasta este intristarea despre care Sfantul Apostol Pavel scrie: “Intristarea, cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce moarte” (II Cor. 7, 10). Despre aceasta intristare vorbeste si Sfantul Apostol Petru, aratand ca ea este pricinuita de feluritele ispite la care este supus cel credincios, spre lamurirea credintei lui si din care iese biruitor numai cel ce rabda pana la sfarsit (I Petru 1,6-7).

Mantuitorul fericeste nu numai pe cei ce-si plang pacatele proprii, dar si pe cei care-si frang inima si plang pentru pacatele semenilor lor, rugand pe Dumnezeu sa le dea cainta, adica pe cei rataciti sa-i intoarca la calea cea dreapta, iar pe cei ce traiesc fara randuiala sa-i faca sa-si indrepte viata. Mantuitorul S-a intristat si a plans pentru pacatele celor ce locuiau in Ierusalim, Horazin, Betsaida si Capernaum, si care nu voiau sa se pocaiasca (Matei 11, 20-24; 23, 37, 38). Darul lacrimilor aducatoare de bucurie l-au avut, de asemenea, toti sfintii. Fagaduinta mangaierii este unita cu indemnul de a plange, pentru ca intristarea pentru pacate sa nu duca la deznadejde.

Celor ce plang din aceste pricini binecuvantate, Mantuitorul le fagaduieste mangaierea harica, adica, pentru viata de acum, iertarea greselilor, scaparea de chinuri si de pacate, iar pentru viata viitoare, imparatia cerurilor, adica bucuria650 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LXVII, col. 225; Teofilact, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIII, col. 188; Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 192).

Despre aceasta rasplata vorbeste Sfantul Evanghelist Ioan in Apocalipsa, cand infatiseaza rasplata celor ce au ramas credinciosi si statornici in necazul cel mare si pe care “Mielul, Cel ce sta in mijlocul tronului, ii va paste pe ei si-i va duce la izvoarele apelor vietii si Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor” (Apoc. 7, 14-17)...

DOAMNE AJUTA..

Care este fericirea intai si ce inteles are?

“Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul ne invata ca prima virtute pe care trebuie sa ne-o insusim pentru a intra in imparatia cerurilor, adica pentru a dobandi fericirea, este “saracia cu duhul”.  Dar ce inseamna “saracia cu duhul”?

Dupa cum talmaceste Sfantul Ioan Gura de Aur, cuvintele «saraci cu duhul» inseamna «smeriti de buna voie», adica lipsiti de trufia mintii si de nemasurata iubire de sine, pacate prin care au cazut ingerii cei rai si primii oameni. Ele nu arata deci pe cei neintelepti, nestiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Crestinii care cunosc si urmeaza pe Hristos sunt “invatati de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9) si “fii ai luminii… nu ai intunericului” (I Tes. 5, 5), intrucat au dobandit invatatura dumnezeiasca de la Biserica, prin harul Sfantului Duh (I Cor. 5 s.u.).

Saraci cu duhul sunt crestinii care, cugetand necontenit la desavarsirea dumnezeiasca, isi dau seama cat de departe sunt ei de ea; cei ce isi dezlipesc de buna voie inima de bunurile pamantesti, isi golesc mintea de cunostintele cele desarte si isi elibereaza sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel saracita, mintea sa doreasca a fi umpluta cu bunurile ceresti, cu bogatia stiintei dumnezeiesti si cu iubirea celor vesnice. Acesti crestini, oricat ar fi de virtuosi, nu se cred niciodata desavarsiti, ci ravnesc si se straduiesc fara incetare sa urce treapta cu treapta, cat mai sus, pe scara desavarsirii.

Patrunsi de convingerea ca nu au nimic de la sine si ca nu pot infaptui nimic pentru mantuirea lor fara ajutorul si harul lui Dumnezeu si ca, atata vreme rat petrec in trup, sunt inca departe de fericirea vesnica, crestinii implora necontenit indurarea harului lui Dumnezeu. Rasplata fagaduita celor smeriti este imparatia cerurilor, adica fericirea vesnica, pe care, prin credinta si nadejde, ei o gusta launtric inca pe pamant, dar deplin o vor avea numai in viata viitoare, prin partasia la fericirea vesnica.

Smerenia este deci prima virtute ce se cere crestinului. Fara ea, nimeni nu poate trai o viata cu adevarat crestina; fara ea, nimeni nu poate nici macar intra in aceasta viata crestina, pentru ca ii lipseste dorinta de a se lupta cu pacatele si de a dobandi virtutea. Fara smerenie, crestinul nu se afla in stare de a simti nevoia harului dumnezeiesc si prin aceasta se lipseste tocmai de ceea ce are neaparata trebuinta...

DOAMNE AJUTA.