Dupa randuiala Vechiului Testament, pentru a implini Legea, credinciosul trebuia sa asculte de cele 10 porunci.  Potrivit cuvintelor Mantuitorului: “Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa implinesc” (Matei 5, 17), cele 10 porunci trebuie pazite si de crestini, intocmai.

Pe langa aceste zece porunci, Mantuitorul a mai dat crestinilor alte noua indemnuri, prin care se implineste Legea, in scopul desavarsirii morale. Pe acestea nu le-a dat insa in chip de opriri sau porunci, ci in chip de “fericiri”, fiindca ele se potrivesc deplin cu smerenia si blandetea Mantuitorului Hristos. Pe de alta parte, cele noua Fericiri sunt atat de potrivite cu nazuintele sufletului crestinului, incat, numai auzindu-le, suntem indemnati singuri sa le indeplinim. In acest inteles Sfantul Apostol Iacov numeste legea Noului Testament “Legea cea desavarsita a libertatii” (Iacov 1, 25)...

DOAMNE AJUTA,.

Ce este viciul?

Viciul este voia statornica de a calca legea morala. Prin multa pacatuire se naste vointa statornica de a calca legea morala. Pacatul, adica, patrunde atat de adanc in suflet, incat cel ce se gaseste in starea aceasta, simte multumire in a starui in faradelegi. Cel vicios savarseste pacat dupa pacat si ajunge sa se impietreasca in fapte rele, incat cu greu se mai poate desface din robia pacatului. Ceea ce este virtutea pentru faptele bune, este viciul pentru faptele rele.

Cum poate fi inlaturat viciul?

Viciul poate fi inlaturat prin hotararea tare a voii, ajutata de harul sfintitor, de a nu mai pacatui. Apoi, trebuie inlaturate pricinile care au lucrat la inradacinarea pacatului, ca: ispitele, educatia gresita, lipsa de supraveghere, precum spune Sfantul Apostol Pavel: “Drept aceea omorati madularele voastre cele pamantesti…, dezbracandu-va de omul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui, si imbracandu-va cu cel nou, care se innoieste spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit… Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavarsirii” (Col. 3, 5-14).

Ce este obiceiul pacatos?

Obiceiul pacatos este rodul repetarii aceluiasi pacat si se arata in usurinta de a savarsi pacatul acesta la orice prilej, cum face, de pilda, mincinosul. Obiceiul pacatos este foarte primejdios pentru mantuirea sufletului, fiindca el slabeste puterea voii spre bine si se preface usor in viciu. De aceea, crestinul trebuie sa fie cu bagare de seama la el si sa caute a-l inlatura prin voia sa de a nu mai pacatui.

Cum trebuie judecat pacatul?

Pacatul trebuie judecat cu asprime si iata pentru ce:  Prin jertfa de pe Cruce, Mantuitorul a recastigat, pentru cei ce cred in El, harul sfintitor pierdut prin pacatul stramosesc, precum si putinta de a se mantui si a dobandi fericirea vesnica. Prin pacat insa, credinciosul nesocoteste jertfa Mantuitorului, se arata nemultumitor fata de Ziditorul si Binefacatorul sau ceresc si-si primejduieste mantuirea sufletului, pentru dobandirea careia el trebuie sa jertfeasca toate bunurile pamantesti, caci “Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?” (Marcu 8, 37).

Pacatul aduce nenumarate suferinte, care slabesc si otravesc puterile sufletesti, nimiceste viata trupeasca prin felurite patimi si boli si distruge buna intelegere dintre oameni. Prin aceasta sufera si randuiala de obste, cea intemeiata pe randuiala morala voita de Dumnezeu.  Pacatul, deci, trebuie judecat foarte aspru, fiindca el nesocoteste poruncile lui Dumnezeu si-l face pe credincios dusmanul Tatalui sau ceresc. De aceea, pacatul nu ramane fara pedeapsa...

DOAMNE AJUTA..

Care este insotitoarea nadejdii crestine?

Insotitoarea buna a nadejdii crestine este frica de pacat. Nadejdea e ca o luntre cu doua lopeti: pe una scrie indurarea lui Dumnezeu, iar pe cealalta, frica de dreptatea lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel ne sfatuieste sa faurim mantuirea “cu frica si cu cutremur” (Filip. 2,12). Cu frica, in adevar, fiindca dupa cum marinarul ce se afla in largul marii se teme, chiar pe vreme buna, de furtuna ce i-ar putea ineca corabia, tot asemenea si crestinul trebuie sa traiasca necontenit cu teama de bantuiala ispitei284 (Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicesti, XXVI, cap. 23, p. 156, trad. Pr. Cicerone Iordachescu, 1931) care nu cruta pe nimeni.

Oameni oarecand placuti lui Dumnezeu, cum au fost de pilda inteleptul Solomon, au ajuns la batranete niste nelegiuiti. Chiar dintre ingeri au cazut unii, si inca foarte jos, si au fost lepadati de Dumnezeu pe vecie. incheierea vietii noastre o face moartea; pana atunci ispita poate sa doboare din starea de har pe oricine care nu lucreaza la mantuirea sa cu “frica si cu cutremur” (Filip. 2, 12). “Pentru aceea celui ce i se pare ca sta neclintit, sa ia aminte sa nu cada” (I Cor. 10, 12).

Frica crestinului de pacat nu imputineaza nadejdea lui, ci o sporeste. Nadejdea da putere de a merge, e ca vantul in panzele corabiei; iar frica face pe om prevazator; e ca incarcatura care cumpaneste corabia. Si panzele si incarcatura ajuta la o plutire buna.

Este nadejdea crestina un dar dumnezeiesc?

Negresit, nadejdea crestina este un dar dumnezeiesc, care se pogoara in inima omului, ca o «iluminare de la Dumnezeu»285 (Marturisirea de credinta…, p. a II-a, rasp. la intreb. 1; Mitropolit Dr. N. Mladin, Prof. Diac. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Const. Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zagrean, Teologia morala ortodoxa, vol. II, Editura Institutului Biblic, Bucuresti, 1980, 30-36.). Duhul lui Dumnezeu tine treaza inlauntrul nostru increderea in bunatatile vesnice; si cu cat luminarea dumnezeiasca este mai puternica, cu atat mai desavarsita este si nadejdea.

Ce folos dobandeste cel ce nadajduieste in Dumnezeu?

Cine nadajduieste in Dumnezeu se bucura de o deosebita ocrotire din partea Lui.
“Cei ce nadajduiesc spre Dumnezeu sunt ca muntele Sionului; nu se vor clatina in veac” (Ps. 124, 1). Sfantul Ioan Gura de Aur, talcuind acest verset, zice: «Ca dupa cum masinile cele mai puternice si mai numeroase nu vor fi in stare nici sa rastoarne, nici sa clatine acest munte, tot asa si cel ce-si pune nadejdea in Dumnezeu, va ramane neclintit in fata tuturor loviturilor»286 (Sf. Ioan Gura de Aur, Comentar la Psalmul 124, cap. I, vol. V, p. 186, trad. franceza, ed. M. Jeannin). Cel ce-si pune nadejdea in Dumnezeu nu va fi rusinat in veac: “Uitati-va – zice inteleptul Iisus Sirah – la neamurile cele din inceput si vedeti: Cine a nadajduit spre Domnul si s-a rusinat?” (2, 10). Dovada avem intamplarea celor trei tineri care au fost aruncati in Babilon, in cuptorul cel aprins si din care au scapat nevatamati (Dan. 3, 8-10). Iosif, dus si vandut rob in Egipt, ajunge cel dintai in toata imparatia Faraonului (Fac. 41)...

DOAMNE AJUTA..

A început Postul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Spre deosebire de Postul Paştilor care este un post cu precădere ascetic, un post mai aspru, Postul Naşterii Domnului este un post mai blând, un post uşor de ţinut, este un post al darurilor. Este un post în care învăţăm să dăruim, învăţăm să nu-i uităm pe cei sărăci, pe cei de pe străzi, pe cei bolnavi, pe cei din închisoare, pe bătrânii din azile, pe copiii din orfelinate şi pe toţi cei care suferă.

Aşa cum Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om şi a venit pe pământ, între noi, ca să ne ridice din starea degradantă în care trăim, tot astfel şi noi ar trebui să dăm o mână ajutor celor sărmani care se chinuie, trăind de pe azi pe mâine, în frig, mizerie, foame, şi fără iubirea celor dragi.

Ne-am propus ca până de Crăciun să strângem bani pentru a oferi câte o sacoşă cu mâncare şi dulciuri:

• Celor 30 de copiii orfani de la Centrul de Plasament nr.2 din Galaţi, aflat pe Strada Sindicatelor nr.50
• Celor 50 de tineri orfani din cadrul Centrului Social Multifunctional pentru Tineri aflati in situatii de risc, din municipiul Galati. situat pe Strada. Zimbrului nr. 5.
• Pentru 20 de persoane foarte sărace, care stau în stradă: tineri, adulţi sau bătrâni. Aceste persoane pot fi reperate foarte uşor pe Harta interactivă a săracilor.

Colecta de bani, haine şi mâncare o vom face până pe 18 decembrie. Apoi vom face o evaluare şi vom repartiza tot ce am primit în primul rând oamenilor de pe stradă, apoi orfanilor, apoi altor familii sărace. Am făcut deja o listă a celor săraci din Galaţi, o puteţi vedea direct pe hartă.

Pentru aceia dintre voi care vreţi să-i ajutaţi puteţi să ne contactaţi la:

Telefon: 0740 004 215 (Balan Claudiu)

Email: <!-- var prefix = 'mailto:'; var suffix = ''; var attribs = ''; var path = 'hr' + 'ef' + '='; var addy19615 = 'oameniistrazii' + '@'; addy19615 = addy19615 + 'ortodoxiatinerilor' + '.' + 'ro'; document.write( '' ); document.write( addy19615 ); document.write( '<\/a>' ); //--> oameniistrazii@ortodoxiatinerilor.ro <!-- document.write( '' ); //--> Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza <!-- document.write( '</' ); document.write( 'span>' ); //-->

Sau puteţi face un transfer direct în următoarele conturi:

RO72 UGBI 0000 0120 0477 3RON (cont în lei)

RO65 UGBI 0000 0120 0477 4EUR (cont în euro)

RO62 UGBI 0000 0120 0477 5USD (cont în dolari)

Banca: Garanti Bank România
Titular cont: Balan Claudiu

Conturile de mai sus ale mele, pentru ca deocamdata suntem in curs de obtinere a actelor pentru Asociatia Ortodoxia Tinerilor. Pe viitor vom avea un cont bancar al asociatiei.

Pe 18 decembrie cand vom trage linie, vom anunta pe site cati bani s-au strans si ce vom cumpara. Vom face si cateva fotografii cand le vom da celor ce au nevoie de ele...

DOAMNE AJUTA..

”Aici e Valea Plânjerii doamnă...”

”Plângem noi de semenii noștri, oamenii noștri cu care trăim. Acolo am ajuns!”

”Ar trebui să ne uite Dumnezeu și atunci eu cred că ar fi dezastru!”

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

”Eu am ”biroul” meu pe strada Olteni, la container. Nu-mi este rușine că de acolo trăiesc și îmi întrețin copiii.”

”Aici pe pământ singurul lucru care ne leagă pe noi și pe ei sunt gunoaiele.”

”Mulțumesc la Dumnezeu că este rampa asta [de gunoi] și avem de unde câștiga. Doamne ferește dacă s-ar închide rampa... suntem mai rău ca boschetarii de pe drumuri. Că nu avem unde merge.”

”Cât mai e timp ar trebui să privim și lumea de dincolo de blocurile moderne, frumos colorate. Și acolo e România!”

Oamenii străzii așteaptă, în tăcere, un dram de omenie...

DOAMNE AJUTA...

"Pe pământ pace! Între oameni binevoire!" este o urare comună care se poate găsi pe felicitările din timpul Crăciunului. Acestea sunt, desigur, cuvintele ce au fost cântate de îngeri la Naşterea Domnului în Betleem (Luca, 2,14). Deasemenea, este o frază care permite diverse interpretări.

Posibilitatea interpretării diferitelor sensuri ale frazei este probabil motivul popularităţii ei pe felicitările de Crăciun. Cine ar putea fi împotriva păcii pe pământ şi a bunei-voiri între oameni (mai ales dacă bunăvoirea între oameni este înţeleasă prin relaţiile dintre sexe)? Problema Crăciunului, pentru mulţi, este că aduce în discuţie ceea ce este caracteristic cunoscut ca ruşinea individualităţii.

Afirmaţia facută de creştini cum că Pruncul născut în Betleem este Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Singurul prin care lumea se poate mântui, este un impediment. Tuturor ne place pacea. Majoritatea oamenilor îl plac pe Iisus. Însă nu toată lumea îl iubeşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu întrupat.

Astfel, postul Crăciunului devine marea tentaţie gnostică pentru cultura modernă. Modernitatea recunoaşte că Iisus a fost o importantă figură în istorie, însă nu doreşte să admită că El este Stăpânul istoriei. Modernitatea vrea să promoveze cauza păcii, însă nu recunoaşte că Hristos, singur, este Prinţul păcii.

Credinţa creştină în mod just respinge erezia gnosticismului. Creştinismul nu mărturiseşte pacea, nici bunăvoirea, nici măcar dragostea. Aceste cuvinte, scoase dintr-un context, nu au nici un sens. Ele devin simple simboluri ale banalităţii şi deşertăciunii vieţii moderne. Pacea definită ca absenţă a războiului nu are vreun sens pozitiv. Bunătatea fără fapte bune, fără legatura concretă între oameni, nu devine mai mult decât un zâmbet. Dragostea fără sacrificiul golirii de sine nu rămâne nimic mai mult decat un sentiment.

Sentimentalismul ieftin este esenţa idolatriei moderne. Venerăm sau chiar idolatrizăm senzaţiile şi sentimentele împreună cu acele lucruri care le produc. Din acest motiv, spectacolul şi furnizorii săi sunt icoanele lumii moderne. Aceia pe care lumea îi respectă şi îi apreciază sunt doar nişte poze fără conţinut - sentimente fără temei. Şi astfel, faptele necugetate ale vedetelor (fie că sunt legende ale golfului sau idoli ale serialelor) înfruntă aprecierile nemiloase, crude ale mass-mediei de fiecare dată când se abat de la imaginea predefinită. Sentimentele noastre nu trebuie jignite.

Sentimentalismul necesită o generalizare. Acele lucruri pe care noi le percepem într-o manieră generală sunt lipsite de conţinut. Lucrurile generalizate nu au unicitate, nici invidualitate, nimic specific. Caracterul lor general ne lasă să ne proiectăm propriile dorinţe şi vise asupra lor fără să fim contrazişi. Modernitatea prefară un dumnezeu general din acelaşi motiv. Un dumnezeu general, comun, universal, suferă de lipsă de conţinut, de esenţă (are puţin sau chiar deloc conţinut) – acest conținut poate genera contradicţii sau chiar ofense culturii dumnezeului sentimentalismului.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este plină de contradicţii şi ofense. Faptul de a fi adevărată întruparea singurului Dumnezeu devine o piedică în calea nevoilor sentimentalismului. Întruparea lui Hristos oferă o însemnătate unică păcii pe pământ şi buneivoiri între oameni. Nu oferă interpretări. Îngerii cântă pentru că Hristos s-a născut. Fără naşterea Lui, nu există pace şi nici bunăvoire. Naşterea Sa anunţă începutul păcii lui Dumnezeu pe pământ, deschiderea Împărăţiei lui Dumnezeu. Naşterea Lui anunţă bunăvoirea – bunăvoirea lui Dumnzeu între oameni (singura care contează cu adevărat).

Contradicţiile inerente legate de Hristos, Dumnezeu-Omul şi sentimentele goale de pace şi bunăvoire între oameni formează războiul culturii moderne între „Crăciun fericit” şi „Sărbători fericite”. Un crăciun care nu aduce ofense sau contradicţii este un Crăciun care nu poate salva. Păcatul meu este jignit de imensa dragoste a lui Dumnzeu. Fără această ofensă n-ar exista pocăinţa. Păcatul meu este o jignire de asemenea, împotriva Crăciunului cu toate acestea, Crăciunul adevărat a luat această jignire asupra lui şi mi-a iertat totul: o iertare care poate avea sens numai dacă Pruncul născut în Betleem nu este nimeni altul decât Dumnezeu.

Mai potrivită decât „Crăciun fericit” este urarea tradiţionala ortodoxă: Hristos s-a născut! Slăviti-L!..

DOAMNE AJUTA..

În cercul strâmt al elitei politice comuniste de la mijlocul veacului erau două curente: Ana Pauker voia exterminarea adversarilor prin forţă iar Gheorghe Gheorghiu-Dej prin muncă. Temniţele, lagărele şi „reeducarea” anilor ’50 sunt expresia politicii de ură şi crimă a Anei Pauker.

Când ea a ordonat „reeducarea” marxist-leninistă a deţinuţilor politici din penitenciarul Piteşti, nu a crezut în formularea ei ideală, ci crud şi sec a dorit exterminarea prin forţă a „duşmanilor de clasă”. Nu a crezut nici în definirea ideală a duşmanilor de clasă, ci în definirea politică a tuturor adversarilor. În general comuniştii nu cred în nici un principiu comunist în definirea lui pură şi ideală, ci numai în substratul şi urcuşul lor politic.

„Reeducarea” însemna terorizarea deţinuţilor prin ei înşişi până la „şocul revoluţionar” prin care se trecea la „conştiinţa comunistă”. Tortura era necontenită, oribilă, iresponsabilă şi fără ieşire. Nu exista dreptul la moarte, ci numai la viaţă monstruoasă. Câţiva deţinuţi au acceptat să facă acest început, apoi avalanşa a crescut, fiecare victimă devenind un criminal al prietenilor săi. „Sinceritatea” se dovedea prin delaţiune absolută, apoi prin autodefăimare absolută şi în fine prin „angajamentul” absolut de a fi „reeducat” şi de a „reeduca” pe toţi „duşmanii poporului”. Mutilaţi, oamenii ajungeau în cele din urmă „revoluţionari”. Era o nebunie de la care nu s-a putut sustrage nimeni. Fiecare a avut căderea lui în aşa-zisele „ture ale reeducării”. Acolo au fost batjocorite credinţa, idealul, naţiunea, familia, virtutea, onoarea, eroismul şi, în ultimă analiză, omenia. Toţi au fost cobai. Unii ai cedat uşor, alţii după incredibile chinuri.

Acolo a fost chinuit şi tânărul student medicinist Gheorghe Calciu. Rezultatele la faţa locului au fost depline dar în perspectivă mai largă au răsturnat toate aşteptările. Datorită torturilor fizice şi sufleteşti prin care a trecut, datorită inteligenţei cu care vede lumea, datorită forţei lăuntrice din el, Gheorghe Calciu după eliberare a făcut Teologia şi a devenit preot. Este un proces sufletesc cu mult mai tragic decât al Apostolului Pavel, care contribuise la uciderea primului mucenic creştin, Sfântul Ştefan. Cazul lui nu este unic dar chiar dacă ar fi, ar ajunge ca să anuleze şi să discrediteze pentru totdeauna principiile materialismului ateu.

Noi cunoaştem evoluţia sufletească a acestui om, cât şi covârşitoarele sale suferinţe şi cu umilinţă sărutăm rănile sufletului şi trupului său, pentru că acest om a trecut prin iad, a fost chinuit de satana, a dat piept cu antihrist, căci toate aceste forţe ale răului s-au întruchipat în oameni şi au dus la evenimente trăite tragic.

În prima parte a detenţiei sale Gheorghe Calciu, pe atunci tânăr medicinist de douăzeci de ani, a fost torturat până ce a fost distrus fizic şi spiritual, încât ca o cârpă, ca un robot, ca un animal dresat, ca un nebun îngrozit, ca un ne-om, într-o totală răsturnare a tot ce fusese, urând tot ce fusese, a fost silit să batjocorească tot ce fusese sfânt în el şi să devină fiară condiţionată prin ştiinţa materialismului istoric. [...]

Tânărul Calciu a suportat - alături de mulţi alţii, nu numai din România, ci şi din U.R.S.S., China, Vietnam, etc. - dezumanizarea prin reflexe condiţionate. Acolo oamenii s-au comportat ca nişte demoni, ca nişte demenţi, ca nişte halucinaţi. Acolo a fost scos Dumnezeu din om şi înlocuit cu satana, acolo însăşi natura umană a fost mutilată si răsturnată.

Mintea acelor oameni a fost la început tulburată, apoi îngrozită prin torturi şi răsturnată prin deznădejde - căci acolo nu mai exista nici o ieşire şi nici un sfârşit, totul era dominat de triumful revoluţiei proletariatului internaţional. [...]

Studentul Calciu a suportat deci această nebunie prezentată în faţa lumii ca „revoluţia socialistă”. Dar din bezna beznelor a văzut lumina lui Hristos şi s-a hotărât să Îl slujească.

Torturat de cele petrecute, a decis ca după eliberare să se facă preot. Ca preot a decis să spună adevărul. El - şi alţii - au înţeles fundamentul spiritual al conflictului acestei lumi, el - şi alţii - şi-au închinat restul vieţii lui Hristos, convinşi fiind din experienţă că El este viu, că El este unica izbăvire. Şi nimic nu-i doare mai mult pe aceşti oameni decât incapacitatea spirituală a secolului de a vedea realitatea.

Deşi opţiunea sa preoţească pare paroxistică, aproape imposibil de înţeles de cei ce nu au trecut prin experienţa lui, totuşi preotul Calciu este un om echilibrat şi mesajul său este pe cât de autentic evanghelic, pe atât de senin şi de optimist, căci acest om s-a născut din nou ca nimeni altul şi nu poate fi ştirbit cu nici o iotă. În el clocoteşte, arde, străluceşte Hristos, cu intensităţile ţâşnite din cele mai cumplite prigoniri.

Resorturi interioare pe care nu le poate realiza omul obişnuit – şi care nu există descrise nici în literatura lumii, decât poate în prezentările apocaliptice ale infernului - îi fac pe cei ce au cunoscut „reeducarea” să se cutremure de forţa sufletească a omului care a cutezat să înfrunte din nou fiara ce-l robise. El a ieşit din iad şi a avut curajul să înfrunte din nou iadul. Deşi ştia că îl aşteaptă caznele, şi-a pus nădejdea în Hristos. Chinul, durerea, groaza au pătruns în oase, în minte şi în suflet prin reeducare dar preotul Gheorghe Calciu le-a smuls din el însuşi, conştient de perspectiva de a le înfrunta din nou. Omul fuge de a repeta o mică suferinţă iar el a înfruntat din nou teroarea nesfârşită a iadului, căci acolo teroarea căpăta întindere eternă şi profunzime abisală.

Acolo fusese martirizat Hristos iar el trebuia să-L mărturisească. Calciu L-a primit pe Hristos viu, divin, puternic şi aşa a putut domina teroarea întipărită în fiinţa şi în sufletul său. Calciu îl văzuse pe satana prin „reeducare” dar L-a văzut şi pe Hristos prin credinţă. Tot chinul cauzat de comuniştii atei a generat martiriu şi sfinţenie. La modul material al lucrurilor, Calciu a trăit realitatea îndrăcirii şi apoi îndumnezeirii. Prin el vorbeşte Hristos. El este mort în Hristos printr-o adâncă pocăinţă şi smerenie dar e viu prin Har şi prin Adevăr. El nu a putut să tacă. El are obligaţia să mărturisească oamenilor atât oroarea satanică a ateismului, cât şi splendoarea hristică a credinţei. Calciu nu teoretizează, ci trăieşte. El a trăit până la scrum ateismul şi până la incandescenţă credinţa. A fost robit prin teroare şi eliberat prin credinţă. Ura a fost învinsă de iubire. În viaţa lui materia s-a subţiat până la transparenţă şi a văzut prin ea şi pe satana şi pe Dumnezeu. Pentru el viaţa este taină, omul este împărat, lumea este libertate. Experienţa lui este deopotrivă mistică, raţională, umană, istorică şi materială. Prin Calciu nu se naşte numai spiritualitatea creştină, ci însăşi viaţa şi lumea şi istoria.

Dar satana nu poate răbda astfel de oameni. Preotul Calciu neagă fundamentările materialismului ateu, deci trebuie distrus. Preotul Calciu divulgă metodele torturii comuniste, deci trebuie anihilat. El nu este un om politic şi totuşi denunţă politica comunistă, nu este un economist şi totuşi distruge mitul traiului comunist, nu este un ideolog dar credinţa lui a anulat ideologia comunistă. Şi asta nu i s-a putut ierta.

Chiar fraţii lui preoţi l-au trădat, ca Ana şi Caiafa, şi l-au dat spre judecare Pilatului acestui veac. Acum se exercită din nou asupra sa metodele reeducării.

Reacţia comuniştilor împotriva lui este dură şi nemiloasă. Ei nu vor să-i ia viaţa, ci din nou să-l ucidă sufleteşte. Vor ca el să recunoască „sincer” că reeducarea a fost opera legionarilor şi nu a comuniştilor, că el este un reacţionar şi nu un preot al lui Hristos, un duşman al poporului şi nu un om de omenie - şi aceasta nu o poate face preotul Calciu.

Liber nu o va face, dar silit? De mai multe ori l-au împins până în pragul morţii şi iarăşi l-au adus la viaţă cu aceeaşi condiţie: să se recunoască vinovat. Este o minune că rezistă de trei ani în a doua tură a reeducării. Omul are puteri limitate de rezistenţă iar forţele care îl tiranizează sunt considerabile. Toate torturile din acest veac pălesc în faţa torturilor preotului Gheorghe Calciu.

Dar în celula în care zace, el stă cuprins în rugul Duhului Sfânt. Este în el atâta dragoste încât topeşte toate vrăjmăşiile dar tocmai pentru a se vedea câtă bunătate are vrăjmaşii îl lovesc când el îi iubeşte şi astfel singuri se condamnă la mânie necruţătoare. Preotul Calciu se roagă pentru duşmanii săi şi rugăciunea lui îi arde. Credinţa lui nimiceşte orice duh rău, căci pentru el binele este o necesitate chinuitoare. Calciu iartă tot chinul suferit personal dar înfierează duşmanii oamenilor, duşmanii Adevărului, duşmanii lui Hristos. El dă bătălia la înălţimile şi adâncimile puterilor, începătoriilor şi stăpâniilor întunericului. Considerăm că este unul dintre acele vârfuri duhovniceşti de mare intensitate, puţine la număr, prin care lucrează Dumnezeu în lume şi lumea se mântuieşte.

Comuniştii au în preotul Calciu dovada neputinţei lor. El este cea mai gravă problemă a comunismului internaţional şi cel mai strălucit exemplu al credinţei creştine. Calciu apără omul, viaţa şi lumea, aşa cum însuşi Fiul lui Dumnezeu a făcut-o. Toţi comuniştii din lume sunt răspunzători pentru teroarea exercitată asupra lui Calciu, după cum toţi credincioşii şi toţi oamenii de omenie sunt tributari harului şi martiriului lui. Comuniştii nu ştiu dacă trebuie să-l ucidă, să-l „reeduce” din nou ori să-l elibereze - de eliberarea lui se sperie, dar ar trebui să se sperie mai mult de martirizarea lui. Orice se va întâmpla cu Calciu, el rămâne un martir al creştinismului şi un exemplar simbolic al omenirii.

Preotul Calciu este şi un exemplu cutremurător al ruperii între două lumi. El a lăsat acasă o soţie şi copiii care sunt şi ei martirizaţi. A mai lăsat în urmă un gol în clerul creştin şi un alt gol în rândul oamenilor de omenie - dar toate acestea sunt minore pe lângă suferinţa lui personală. El a ales calea celei mai sfinte nebunii ce a apărut în istorie şi fără de care nu ar fi posibilă reînvierea creştinismului. Ca el sunt puzderie de oameni, deşi nu toţi au forţa credinţei sale, şi toţi aşteaptă mântuirea. E vremea ca oamenii să redescopere cultul şi practica martiriului.

Din păcate însă creştinii au pierdut sensul crucii şi nu mai sunt solidari cu martirii lor. Ei au renunţat la credinţă, la eroism şi onoare dar de nu se vor trezi vor păţi mai rău decât Calciu.

Dacă creştinii şi dacă oamenii ar şti că vor ajunge în „reeducare” ar năvăli în temniţa în care este torturat preotul Gheorghe Calciu şi l-ar elibera. Omenirea ar trebui nu să intre în panică din cauza cancerului, a foametei, a poluării, a războiului ori chiar a robiei, ci să se îngrozească şi să rişte totul pentru a evita conştiinţa determinată de legile materialismului istoric. Când omenirea va înţelege că în esenţă comunismul este satanism, atunci va putea să-l distrugă. Când oamenii vor rezolva toate problemele lor prin sfinţenie, atunci va începe o eră de fericire în lume.

Dacă oamenii ar fi înţeles măcar parţial sfinţenia şi importanţa unui om ca preotul Calciu, s-ar fi făcut demersurile necesare pentru a-i salva viaţa. Dar creştinătatea s-a mulţumit să-l apere platonic şi oamenii nu cred cele ce se întâmplă. Însă el este cu atât mai mare cu cât este mai părăsit.

Acest preot al lui Hristos, plin de puterea duhului şi a cuvântului, cu o adâncă conştiinţă misionară, simbol al sfinţeniei, dovadă a omeniei, biruinţă a libertăţii obţinută prin jertfă este victima nu numai a comuniştilor, ci şi a servitorilor lor din înaltul cler român. Aceştia din urmă au o răspundere care nu se poate ierta. Preotul Calciu este necesar lumii şi Bisericii. Cei ce îl ucid sunt cu mult mai conştienţi de sacrilegiul pe care-l săvârşesc decât alţi prigonitori. Dacă lumea creştină îl va lăsa să moară în Aiud, ea se va asemăna poporului care a tolerat Golgota. Să nu uitaţi că este om!

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Preluare de pe fericiticeiprigoniti.net).

DOAMNE AJUTA..

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI 
DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMÂNE

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, 
iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi; Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Anul 2011 a fost consacrat în Biserica noastră omagierii Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez, cât şi Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creştine. Prin naşterea de copii, familia este dătătoare de viaţă, arătând astfel conlucrarea ei cu Dumnezeu – Izvorul Vieţii –, Care doreşte ca toţi oamenii să participe la fericirea Sa veşnică în Împărăţia Cerurilor. În familie, copiii sunt pregătiţi pentru a deveni buni cetăţeni ai patriei pământeşti, dar şi fii duhovniceşti sau cetăţeni ai patriei cereşti, ai raiului. 

Familia este icoană şi arvună a iubirii Preasfintei Treimi, întrucât în ea omul trăieşte taina filiaţiei, fraternităţii şi paternităţii, respectiv bucuria de a fi copil(fiu sau fiică), frate (sau soră) şi părinte (tată sau mamă). De la familia conjugală sfinţită (creştină) copilul învaţă ce este familia spirituală sfinţitoare, adică Biserica, ai cărei membri sunt numiţi fii şi fiice, fraţi şi surori, părinţi şi maici duhovniceşti în Hristos Domnul.

Sfinţirea vieţii este principalul scop al familiei. Naşterea de prunci este semnul binecuvântării lui Dumnezeu şi rodul iubirii soţilor, al dorinţei lor de a avea copii şi de a-i creşte cu dragoste. Însă, nu numai naşterea de prunci afirmă vocaţia femeii ca mamă şi a bărbatului ca tată, ci şi educaţia sănătoasă dată copiilor, pentru că implică iubire şi răbdare, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilie la Sfinţii Macabei). Copiii sunt dăruiţi familiei de Dumnezeu, pentru a fi călăuziţi spre dobândirea vieţii veşnice. De aceea,părinţii după trup şi naşii, ca părinţi duhovniceşti, au datoria să se îngrijească de copii de la vârstă fragedă, să-i crească în credinţă şi să îi ajute să caute iubirea Tatălui ceresc. Părinţii, atât cei naturali, cât şi cei spirituali, care nu se îngrijesc de buna educaţie a fiilor lor în credinţă, ar trebui să fie socotiţi ucigaşi de copii, spune acelaşi Sfânt Părinte. 

Educaţia copiilor în familie necesită multă dragoste, dăruire de sine şi jertfă, fiind o lucrare mai însemnată decât naşterea trupească a acestora. Familia creştină, binecuvântată cu naşterea de prunci, pregăteşte în sânul ei viitorul întregii lumi, prin sădirea în inimile curate ale copiilor a credinţei în Dumnezeu, a luminii vieţii curate şi a faptelor bune. Creşterea sănătoasă a copiilor trebuie să se întemeieze pe iubire, dialog şi ajutor. De la părinţii lor copiii trebuie să înveţe să dăruiască mai mult decât să primească, să asculte şi să ajute pe alţii. De aceea, cea mai de seamă moştenire pe care o pot lăsa părinţii copiilor este credinţa în Dumnezeu şi iubirea de aproapele.

Din păcate, astăzi traversăm o criză a familiei, consecinţă a educaţiei ateiste din timpul regimului comunist, dar şi a secularizării prezente. Societatea se confruntă acum cu izolarea şi înrobirea omului în individualism, care se manifestă adesea în violenţă domestică, divorţ, avort, abandonul copiilor de către părinţi şi al părinţilor vârstnici şi bolnavi de către copii, delincvenţă juvenilă, indiferenţă faţă de suferinţa altora, suicid, dorinţă de câştig material imediat şi cu orice preţ, alcoolism şi droguri, concubinaj etc. Dar, de fapt, egoismul sau individualismul este o luptă a omului împotriva propriei sale fiinţe, care a pierdut familiaritatea cu Dumnezeu, sensul sacru al vieţii şi iubirea smerită faţă de semeni. 

Din cauza crizei morale şi materiale de astăzi, modelul familiei tradiţionale este considerat de unii ca fiind învechit sau perimat. Mulţi copii se nasc în afara căsătoriilor, pentru că tinerii preferă să trăiască împreună fără binecuvântare sau unire sfântă în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii prin Taina Cununiei, fără a-şi asuma toate responsabilităţile vieţii conjugale şi fără a căuta sfinţirea vieţii prin rugăciune şi prin fapte bune. 

De mai multă vreme, România se confruntă şi cu fenomenul emigraţiei, motivat de căutarea în alte ţări a unui trai mai bun. În aceste condiţii, plecarea unuia dintre soţi în străinătate, pe o perioadă mai lungă, a condus adesea la destrămarea multor familii sau la infidelitate conjugală. Între părintele plecat peste graniţe şi copiii săi, legătura de iubire familială slăbeşte în mod considerabil. Scoşi din mediul firesc al familiei, copiii pot avea probleme de ordin afectiv sau pot suferi derapaje sociale, precum săvârşirea unor infracţiuni, deprinderea unor vicii sau patimi, comportamente dăunătoare lor şi societăţii în care trăiesc.

Constatăm astăzi, cu tristeţe, că numărul divorţurilor este în creştere, iar soţii care slăbesc comuniunea lor conjugală adeseori sărăcesc sufleteşte, în timp ce copiii din familiile dezbinate trăiesc drama singurătăţii şi lipsa afecţiunii ambilor părinţi. 

Văzând toate aceste probleme, în cursul anului acestuia, dedicat omagieriiTainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, Biserica noastră s-a implicat mai mult în lucrarea educativ-misionară a copiilor şi familiei, fiind convinsă că toţi copiii şi tinerii crescuţi în credinţă reprezintă prezentul şi viitorul Bisericii noastre şi al neamului nostru. Prin principalul său program misionar naţional, numit „Hristos împărtăşit copiilor”, Patriarhia Română revigorează cateheza parohială pentru creşterea spirituală a copiilor în iubirea lui Hristos şi a aproapelui.

În cadrul acestui program, peste 100.000 de elevi din întreaga ţară au participat la Concursul Naţional de Creaţie Creştină „Copilul în familie”, cei mai talentaţi dintre aceştia fiind premiaţi cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, la hramul din acest an al Catedralei Patriarhale. De asemenea, 4.800 de elevi au participat gratuit la tabere de creaţie în cadrul Proiectului „Alege şcoala!”, derulat cu fonduri europene.

Prin aceste proiecte Biserica noastră cultivă în viaţa copiilor şi a tinerilor duhul prieteniei şi al comuniunii şi trezeşte interesul şi preocuparea pentru educaţia în şcoală. Prin intermediul birourilor de cateheză parohială şi al taberelor de copii pe care le-a organizat, Biserica îi îndrumă pe copii spre Hristos, descoperă vocaţii şi încurajează copiii să le cultive în folosul societăţii. Ea promovează cooperarea activă cu şcoala şi cu ceilalţi factori educaţionali: familia şi comunitatea locală.

Acest an omagial al Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii a fost un prilej pentru eparhiile, parohiile şi mănăstirile din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, din ţară şi din străinătate, de a-şi intensifica misiunea şi activităţile social-filantropice şi educativ-culturale în rândul copiilor, tinerilor şi familiilor.

Astfel, s-a continuat acordarea de sprijin financiar şi material celor aflaţi în dificultate, s-a intensificat activitatea în cele peste 450 de centre sociale ale Bisericii, dintre care 83 aşezăminte pentru copii, 58 aşezăminte pentru vârstnici, 116 centre pentru asistenţa familiilor şi persoanelor aflate în dificultate, 7 centre pentru găzduirea victimelor violenţei în familie, 2 centre pentru protecţia victimelor traficului de fiinţe umane şi 10 centre educaţionale, s-au iniţiat noi programe sociale, s-au identificat noi posibilităţi de colaborare cu diferite instituţii publice sau private.

Prin televiziunea, radioul şi publicaţiile sale, Biserica noastră a evidenţiat valorile familiei creştin-tradiţionale şi le-a promovat în rândul credincioşilor. În toate eparhiile Bisericii Ortodoxe Române au fost organizate peste 500 de evenimente cultural-educaţionale (simpozioane, congrese, conferinţe etc.) şi au fost publicate peste 100 de volume şi broşuri, precum şi numere speciale în revistele bisericeşti şi teologice, centrale şi eparhiale, dedicate acestei teme. 


Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti în Domnul,


Cu dragoste şi responsabilitate pentru mântuirea sufletelor voastre, vă îndemnăm părinteşte să nu vă lăsaţi copleşiţi de criza morală şi materială pe care o traversăm ca urmare a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu şi a lăcomiei nemăsurate după cele materiale.

Fiecare dintre noi trebuie să avem o permanentă preocupare faţă de familia noastră şi faţă de viitorul familiei creştine şi al neamului românesc, prin redescoperirea şi trăirea valorilor creştine în casele noastre, în parohiile de care aparţinem şi în marea familie a Bisericii.

Să ne bucurăm totdeauna că zămislirea pruncilor este un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru familie şi pentru popor, să îi sfătuim şi să îi sprijinim pe tinerii căsătoriţi să fie roditori de copii, să-i crească şi să îi educe. Să redescoperim dialogul, preţuirea şi ajutorarea reciprocă în familie şi între familii.

Să nu uităm niciodată că avortul este o crimă, o ucidere a unui om nevinovat care nici nu se poate apăra (copilul). De aceea, cei care-şi ucid copiii nenăscuţi nu se pot împărtăşi cu Hristos, Cel ce iubeşte copiii.

Familia creştină în care copiii sunt primiţi cu bucurie prin naştere sau prin adopţie, şi crescuţi cu dragoste, educaţi creştineşte şi sprijiniţi să urmeze un drum folositor în viaţă este binecuvântată de Dumnezeu cu darul mântuirii şi al vieţii veşnice.

Situaţiile dureroase ale abandonării părinţilor bătrâni şi bolnavi de către copii pot fi prevenite printr-o creştere şi educaţie creştină adecvată a copiilor şi tinerilor în familie, în şcoală şi în biserică. Pe cei abandonaţi de familiile lor să-i primim în propriile noastre familii şi să îi înconjurăm cu dragoste şi respect în mijlocul comunităţii parohiale. Greutăţile multiple cu care se confruntă societatea românească de azi, în general, şi familia, în special, nu pot fi depăşite decât prin ajutorare frăţească spirituală şi materială.

În acest sens, vă îndemnăm părinteşte să oferiţi, cu inimă bună, ajutorul frăţiilor voastre, mai ales familiilor sărace şi care au copii mulţi sau bolnavi, copiilor şi tinerilor ai căror părinţi au murit sau au emigrat, precum şi familiilor recent întemeiate care au nevoie de sprijin spiritual şi material. 

Astfel, în această perioadă a Postului Naşterii Domnului, se vor organiza la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente şi haine pentru a fi distribuite familiilor sărace, copiilor orfani, bătrânilor bolnavi şi altor persoane care au nevoie de ajutor. Totodată, se vor organiza în fiecare parohie întâlniri privind problemele cu care se confruntă familia creştină astăzi, mijloacele şi metodele de ajutorare a familiilor aflate în dificultate. 

De asemenea, îndemnăm pe toţi copiii şi tinerii din Biserica noastră să viziteze şi să ajute oamenii singuri, bolnavi şi săraci, atât acasă, cât şi în aşezămintele sociale, exprimând respectul lor faţă de cei vârstnici, prin cântări duhovniceşti şi acţiuni caritabile.

Părinţii protopopi vor raporta centrului eparhial, iar centrele eparhiale vor raporta Patriarhiei Române modul în care au fost organizate la nivel local activităţile în favoarea familiei creştine, precum şi modul de colaborare între comunităţile parohiale, mai ales ajutorarea frăţească între parohiile care au o situaţie materială mai bună şi cele din zone sărace, îmbătrânite sau cu mulţi copii.

Cu nădejdea că îndemnul nostru pastoral va fi o întărire în credinţă şi o chemare la fapta cea bună în folosul familiei, ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să vă binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate, să trăiţi vremea Postului Crăciunului în rugăciune şi în fapte de milostenie, spre a vă pregăti duhovniceşte pentru slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (II Corinteni 13, 13)

PREŞEDINTELE SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE,



† D A N I E L

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, 
Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei 
şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române




† Teofan
Arhiepiscopul Iaşilor 
şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei 

† Laurenţiu
Arhiepiscopul Sibiului 
şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului 
şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, 
Albei, Crişanei şi Maramureşului

† Irineu
Arhiepiscopul Craiovei 
şi Mitropolitul Olteniei

† Nicolae
Arhiepiscopul Timişoarei 
şi Mitropolitul Banatului 

† Petru
Arhiepiscopul Chişinăului,
Mitropolitul Basarabiei 
şi Exarh al Plaiurilor

† Iosif
Arhiepiscopul Ortodox Român 
al Europei Occidentale 
şi Mitropolitul Ortodox Român al 
Europei Occidentale şi Meridionale 

† Serafim
Arhiepiscopul Ortodox Român 
al Germaniei, Austriei 
şi Luxemburgului şi
Mitropolitul Ortodox Român 
al Germaniei, Europei Centrale 
şi de Nord

† Nifon
Mitropolit onorific, 
Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie
Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen
Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu
Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Gherasim
Arhiepiscopul Râmnicului

† Eftimie
Arhiepiscopul Romanului 
şi Bacăului

† Epifanie
Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei 

† Calinic
Arhiepiscopul Argeşului 
şi Muscelului

† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei
Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae
Arhiepiscopul Ortodox Român
al celor două Americi

† Justinian
Arhiepiscop onorific,
Episcopul Ortodox Român 
al Maramureşului şi Sătmarului 

† Ioan
Arhiepiscop onorific, 
Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Corneliu
Episcopul Huşilor 

† Lucian
Episcopul Caransebeşului

† Sofronie
Episcopul Ortodox Român 
al Oradiei 

† Nicodim
Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Vincenţiu
Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor 

† Galaction
Episcopul Alexandriei 
şi Teleormanului

† Ambrozie
Episcopul Giurgiului

† Sebastian
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion
Episcopul Tulcii

† Petroniu
Episcopul Sălajului

† Gurie
Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Daniil
Episcop-locţiitor (administrator) 
al Episcopiei Daciei Felix

† Siluan
Episcopul Ortodox Român 
al Ungariei

† Siluan
Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei
Episcopul Ortodox Român 
al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie
Episcopul Ortodox Român 
al Europei de Nord

† Mihail
Episcopul Ortodox Român
al Australiei şi Noii Zeelande

† Ciprian Câmpineanul
Episcop-vicar patriarhal

† Varlaam Ploieşteanul
Episcop-vicar patriarhal

† Varsanufie Prahoveanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Andrei Făgărăşeanul
Episcop-vicar 
al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul
Episcop-vicar 
al Arhiepiscopiei Vadului,
Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul
Episcop-vicar 
al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul
Episcop-vicar 
al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române 
a Europei Occidentale 

† Sofian Braşoveanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei 
Ortodoxe Române a Germaniei, 
Austriei şi Luxemburgului

† Emilian Lovişteanul
Episcop-vicar 
al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioachim Băcăuanul
Episcop-vicar 
al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului 

† Ioan Casian de Vicina
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei 
Ortodoxe Române 
a celor două Americi

† Iustin Sigheteanul
Arhiereu-vicar al 
Episcopiei Ortodoxe Române 
a Maramureşului şi Sătmarului

Iubiți frați și surori întru Domnul, că Evanghelia de astăzi [Lc. 12, 16-21], la nivel literal, vorbește despre bogați nesimțiți, autosuficienți, căzuți în letargia păcatului e un lucru evident…

Și îi putem mustra din plin pe groșii la inimă…pe nemilostivi…

Mai puțin evident însă dar tot la fel de real e și faptul, că Evanghelia de astăzi vorbește despre cei „bogați duhovnicește” în închipuirea lor, despre „sfinții” caredorm sub patimi multe, despre „teologii” eretici, care au o mare experiență lingvistică…dar nu și una reală, întrupată, în ființa lor…având cu toții o prea bună părere despre ei înșiși.

Pentru că, mai cu seamă a celor din urmă, a „sfinților” închipuiți, e nebunia mai mare…atâta timp cât nu se văd…dar văd pe toți.

După revoluția română din decembrie 1989…România a devenit o pepinieră de „sfinți” închipuiți…pe motivul că noi traduceri…noi scrieri teologice au ieșit pe piață…au fost la preț mic, accesibil…fiecare a putut să citească…și să își facă, de unii singuri, catalogul de harisme, de daruri dumnezeiești, de revelații…

Au citit…au făcut unele experiențe…unele dintre ele, fără doar și poate, bune…altele nu, s-au bucurat de o anume creștere în înțelegere și în asceză…și apoi…au lăsat-omai moale…stabilindu-și însă gradul de sfințenie și de autoritate…pe care cred că îl au.

Și, de la „înălțimea” cugetării lor, a părerii bune despre ei…vorbesc, își fac ucenici…sunt și monahi dar și mireni…dezbat, scriu, vorbesc…dar se tem să dea amănunte despre un singur lucru: cum de au ajuns „atât de sfinți”…dar nu pot explicatransformările/ preschimbările ființei lor de la rău…la bine…că așa e sfințenia.

Pe scurt: Evanghelia zilei vorbește și despre bogați închipuiți la nivelulînduhovnicirii.

Pentru că într-un an…adică într-o clipă, Dumnezeu îți poate deschide mintea ca să vezi cum arată mulțimea slavei Sale. Ființa ta poate rodi mult și bine, harul te poate inunda…pentru că e darul lui Dumnezeu…și El nu dă harul cu măsură…ci dupăcuprinderea, râvna și puterea omului de înțelegere, de conlucrare și iubire…

Însă revelațiile dumnezeiești, luminările, umplerea de cunoaștere și înțelepciune nu sunt date de Dumnezeu pentru ca să îți crească coarne…ci pentru ca să îți creascăsmerenie în minte, bun simț, bună cuviință, iertare, iubire, frumusețe…

Iar toate aceste daruri dumnezeiești nu te cocoșează și nici nu te urâțesc…ci teumanizează tot mai mult, te fac normal, te fac o frumusețe rară.

Am lăsat Cursul nostru online de Teologie Mistică Ortodoxă părut în derivă…tocmai pentru acest lucru: pentru că narațiunea despre înșelare (unde am rămas cu discuția) e și mai de neacceptat…decât extazul…deși despre extaz lumea vorbește doar cu referire la Sfinți…și nu la orice fel de creștin ortodox, care se nevoiește…

De ce e mai zdrobitoare discuția despre înșelare? Pentru că vederea extatică efulgerătoare sau mai lungă în viața noastră…e de la Dumnezeu pentru noi…odată cu ea începem să vedem, cu adevărat, patimile din noi…pe când înșelarea reprezintă însăși aerul fiecărei zile.

Și cum noi suntem înșelați de demoni în tot ceea ce suntem, avem și credem: în modul de-a fi, de-a simți, de a ne mișca, de a gândi, de a reacționa, de a interrelaționa…a arăta cât de decăzuți suntem…e o cutremurare ființială.

Ce înseamnă trăire în har, ce înseamnă luptă cu patimile, ce înseamnă luptă cu gândurile, sentimentele și impulsurile de tot felul ale ființei noastre înseamnă a ne lupta cu nefirescul/ cu negura/ cu înșelarea/ cu decadența noastră.

Și cum noi, șmecheri la culme, catapultăm vederea lui Dumnezeu numai în viețile Sfinților…iar de la noi nu cerem nici vederea Lui, nici simțirea Lui, nici simțirea șivederea propriei noastre decadențe…a vorbi despre înșelare înseamnă a irita pe toată lumea…pentru că nimeni nu e nebolnav de ea.

Însă, în același timp, nu suntem bolnavi de înșelare/ decadență/ mentalitate decăzută în mod egal…și niciunul dintre noi nu rămâne la fel de corupt la nivelul ideilor, sentimentelor, acțiunilor…dacă înțelege unde e greșeala…și se dezbară de ea…

Și acum vine greul! Ca să te deparazitezi de idei rele/ de înșelare la nivel mental…trebuie să studiezi toate ereziile, religiile, sectele lumii…în paralel cu teologia ortodoxă…pentru ca să înțelegi ce e adevăr și ce e minciună. Pentru asta trebuie să fii tobă de Scriptură, de Sfinți Părinți, de Viețile Sfinților, de cărțile de cult…și toată viața învățăm să dejucăm idei, chichițe demonice la nivel mental…lucruri care ne fac, cu timpul, niște supli și profunzi filosofi și teologi ai ideilor și ai dogmelor.

La fel, la nivelul sentimentelor, al impulsurilor sufletești și trupești, la nivelul acțiunilor, în ani de trudă, de efort, de chin, de căderi și ridicări, trebuie să învățămce e omul, cum e omul real, cel plin de har…și ce simte și trăiește el…

Iar dacă nu începem să simțim, să trăim, să gândim precum Sfinții, dacă nusemănăm din ce în ce mai mult cu ei…rămânem, pe scara asta a înțelegerii și a experienței…la o anume treaptă…ne mândrim cu ea…batem apa în piuă de dimineață până seara…credem că nimic nu e mai sus decât starea pe care am atins-o noi…și suntem bogatul căruia i-a rodit țarina din belșug…și nu s-a mai gândit că și la anul…trebuie să are…și să semene…să privegheze…și să recolteze…

E vorba despre ratarea duhovnicească…aici. Despre a confunda pe Dumnezeu cu darurile Sale. Sau a dori de la El vedenii, minuni, venerația oamenilor…dar nu șipalmele iubirii Lui, nu și insultele oamenilor, nu și neîncrederea și dușmănia lor…nu și răul…pentru bine…

Însă, dacă noi ne facem treaba, așa cum putem…și Dumnezeu Își face treaba în noi. Și Dumnezeu lucrează în noi, în mod evident, cu evidențe…și nu în mod inconștient!

El ne luminează să facem anumite lucruri, El ne ridică din diverse erori…viața cu El înseamnă ascensiune, o continuă ascensiune…și cei care suntem schimbați de Dumnezeu putem da detalii despre ce se petrece cu noi, în noi, cum ne-am schimbat…de ce…de ce am ales să facem una…de ce am ales să facem alta…care e substratul acțiunilor noastre…

Nu, nu e mândrie să vorbești despre lucrările harice ale lui Dumnezeu din viața ta! Vorbești spre a incita și pe alții la viața cu Dumnezeu, cum vorbești desprecăsătorie sau monahism…pentru a aprinde și în alții dorul de ele…

Obrăznicie colosală e să vorbești despre har, harisme, vedenii și minuni…înabsența lor! Așa…pe burta goală…tu nemâncând nimic din ele…dar fiind expert în toate…

Și mă întorc la bogatul…închipuit al „duhovniciei”.

Pentru că mai nimeni nu îți cere experiență mistică și ascetică pentru hirotonie ci doar studii teologice, la sau fără frecvență…părintele slujitor…nu cam știe nici el ce e harul…cum lucrează în om…cum te schimbă…și cum îi schimbă și pe alții.

E lucrare a celor preasfinte…în orb: fără să vezi, fără să simți, fără să înțelegi ceslujești.

Spui din gură una…și nu simți nimic pe dinăuntru…

De aceea, marea…și neagra secularizare…sau despiritualizare a teologiei, a slujirii și a predicii Bisericii…se face în Biserică și de către oamenii Bisericii…în primul rând, și nu în afara ei!

E normal ca în afara Bisericii să fie negură deasă…

Însă, când negura e și în capul oamenilor Bisericii…vorbirea improprie despre Biserică și despre ce se petrece în ea e de la sine înțeleasă…pentru că oamenii nu înțeleg, faptic, ce se petrece.

De aceea, fiecare îmbrățișează cu plăcere ideea relaxant de relaxată: fă slujba, nu trebuie să simți, să vezi, să trăiești ceva…dar trebuie să crezi, pe neexperiate…că harul se pogoară la noi.

Și indiferența incatalogabilă față de miezul experienței eclesiale, și anume simțireași vederea slavei lui Dumnezeu, care inundă și susține toată Biserica, pentru că e fundamentul ei real și experiabil, e promotoarea transformării Bisericii dintr-unspațiu al sfințeniei într-unul al culturii și al istoriei.

Sfințenia nu poate fi povestită ci pe ea o întrupezi, devii tu însuți Sfânt…și atât! Pentru că sfințenia nu are niciun sens…dacă nu o cunoști pe măsura ta…după cum nu are niciun sens, pentru cineva, o limbă străină.

Dacă începi să fii învățat de Dumnezeu cele ale sfințeniei…o iubești, rezonezi cu ea… o aperi…o înțelegi…pe fiecare zi mai mult…Dacă nu, nu!

Și sună fals…după cum ați văzut…și ați auzit…predicile celor care nu au nimic de-a face cu subiectul.

Bogatului i-a rodit țarina sufletului…a primit un dar anume de la Dumnezeu…nu l-a lucrat, nu l-a înmulțit…și s-a apucat să vândă darul…Și când vinzi darul lui Dumnezeu sau când îl folosești împotriva lui Dumnezeu…se nasc lucruri monstruoase.

O minte brici…folosită pentru a extermina masele…sau o poziție socială dobândită pentru a umili masele…sunt daruri dumnezeiești terfelite, luate în derâdere de către noi.

Un trup frumos folosit pentru prostituție, o voce bună folosită pentru cântece aiurea, o sănătate irosită prostește…o avere sufletească nedăruită…sunt tot atâteabătăi de joc la adresa lui Dumnezeu…care a mizat pe noi…ne-a dat viață…ne-a dat aceste daruri…și noi n-am făcut nimic cu ele…

Da, e o nebunie să mimezi sfințenia…o viață întreagă…să dobândești demnități în Biserică…în lume…și să te vedem, cu toții, în veșnicie, în fundul Iadului!

E o dramă…una vie…

Și de nebunia asta suferim cu toții…pentru că e nebunia înșelării,  a decadenței de care vrem să scăpăm.

Și nu trebuie niciodată să ne mințim că am scăpat…de ea…

Nu, iubiții mei, înduhovnicirea nu poate fi plagiată…pentru că plagierea asta ecomică la culme!

Ea e reală, ea e treptată, ea e abisală, ea e în toată ființa noastră, ea e o bucurie, odramă, un chin imens, o fericire inexprimabilă, ea e noi…sau nu e…

Și când e se vede prin aceea, că Dumnezeu o înmulțește continuu…și nu o scade! Dumnezeu înmulțește sfințenia în noi, pe fiecare zi…și cine trăiește acest lucru nu se teme decât de a ieși din comuniunea cu El, de a fi bădăran în relația cu El și cu orice om!

Am intrat în post în această săptămână…ne îndreptăm spre mult sfioasa și prea delicata venire în lume, în istorie a Fiului lui Dumnezeu întrupat…și cine se simteSfânt și propriu lui Dumnezeu?!

Cel care se umple de sfințenie pe fiecare zi, de sfințenia lui Dumnezeu nu se poate simți vrednic de Dumnezeu…pentru că sfințenia Lui ne mărește continuu conștiința păcătoșeniei noastre și a nevoii de tot mai multă delicatețe, frumusețe, voioșie duhovnicească.

Vă doresc să ne bucurăm întru Domnul în simplitate și cu inimă largă! Cu omenia asta ortodoxă, a noastră, care nu se gândește la sine…ci mereu la altul…

Să fim ca un colind de frumoși…mai albi decât zăpada și mai încântători decât florile cele mai frumoase!

Pentru că Domnul vine, și Se face Prunc pentru noi, ca să ne învețe că începutul vieții e curăția. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș)

Pe întinderea golaşă a unui munte stâncos, presărat ici-colo cu smocuri de iarbă, un furnicar de persoane, deopotrivă cereşti şi terestre, se agită în jurul unei peşteri scobită în piatră. Înăuntrul acesteia, două dobitoace - un măgar şi un bou – îl „asistă” pe Cel de neîncăput, circumscris miraculos în făptura gingaşă a unui prunc înfăşăţel. În dreapta, totdeauna în dreapta pruncului, prispa peşterii este în întregime ocupată de o pernă uriaşă de culoare purpurie pe care zace Fecioara lehuză, lungită pe o parte şi cu spatele la Prunc. Deasupra peşterii, o droiae de îngeri veghează spotul ferm al stelei de la Răsărit, aţintit asupra Pruncului din iesle. În stânga lehuzei, premoniţia ştiinţifică, simbolizată de cortegiul regilor magi călări, urmează vectorul luminos al astrului; în dreapta, revelaţi angelică, simbolizată de taifasul duhovnicesc dintre îngeri şi păstori. La poalele peşterii, Satana, în chip de păstor, se străduieşte să întreţină dilema şi perplexitatea dreptului Iosif; în vecinătatea acestuia, două femei înconjurate de vase, scaldă expert Pruncul divino-uman.

Aceasta este recuzita de componente teologice „impuse”, care nu trebuie să lipsească din nicio icoană a Naşterii Domnului. Sunt sateliţi iconici ai temei centrale – Pruncul din grotă -. dispuşi rotitor sub formă de sistem solar.

Temele au fost culese cu grijă şi rost din evangheliile lui Matei şi Luca, singurele care descriu evenimentul. Doar două motive fac excepţie: muntele şi peştera. Niciunul dintre textele Vechiului Testament şi niciunul dintre evanghelişti nu le semnalizează ca loc al Naşterii Domnului. Matei, bunăoară, declară că regii „au intrat în casă” să se închine Pruncului, iar Luca informează că Maria a fost nevoită să aşeze Pruncul într-o iesle, afară, din pricină „că nu mai era loc în casa de oaspeţi.” E limpede că această scorbură transcendentă scobită în munte, bine şi ingenios ascunsă în densitatea semantică a textului evanghelic, n-a putut fi reperată (intuită, gândită, propusă) decât de perspicacitatea teologică a Bisericii, deprinsă să redacteze versiunea iconografică finală a icoanelor dincolo de semnificaţia literală a faptelor. În acest caz, cum este motivată teologic, substituirea staulului prin muntele cu peşteră? Ce i-a determinat pe iconari să centreze geometric şi tematic icoana prin acest motiv inexistent în evanghelii? De ce tabloul religios al Bisericii Catolice a păstrat „cu sfinţenie” literalitatea staulului din eevanghelii, în vreme ce Biserica Ortodoxă, fidelă Tradiţiei Bisericii Una, de dinainte de Marea Schismă din 1054, nu numai că a continuat figurarea neabătută a peşterii din munte, dar a făcut ca în jurul ei să pivoteze inefabil întreaga rumoare cosmică ce însoţeşte Întruparea Fiului Omului?

Una înseamnă să prăznuieşti Naşterea Domnului ca simplă naştere, ca simplă intrare în viaţă a lui Hristos, şi alta să prăznuieşti aceeaşi Naştere a Fiului Omului ca Întrupare a Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, ca împlinire a Întrupării voite înainte de Facerea Lumii, Întrupare anunţată la Buna Vestire. Cele două perspective – una aproape unilateral naturală şi cealaltă divino-umană – desemnează în mod vădit două naşteri radical deosebite calitativ. Lexicul limbii franceze le distinge prin naissance şi Nativite, distincţie absentă în lexicul limbii române.

Prima. Dacă evenimentul Întrupării Domnului este preluat prin conotaţiile naşterii Domnului, praznicul va exprima în primul rând jubilaţia umanităţii noastre faţă de aleasa circumstanţă a Întrupării Fiului lui Dumnezeu în istorie. Uriaşul eveniment va exprima bucuria cu care este întâmpinată de oameni naşterea Hristosului istoric, a Celui care, înscris la recensământul de la Betleem în vremea Împăratului Octavianus Augustus, va izbăvi lumea, luând trup omenesc şi, odată cu acesta, luând asupra-Şi păcatul nostru. Se poate observa ca liniile de fugă ale sărbătorii Naşterii Domnului izvorăsc din profunzimile adoraţiei umane şi focalizează în Persoana lui Hristos Întrupat, plasat sărbătoreşte în orizontul istoric al evenimentului. Aceasta este perspectiva lineară albertiană a teologiei Naşterii Domnului, iar Adoraţia magilor reprezintă concentrat imaginea festivă a sărbătorii, forma predilectă a Apusului creştin (a Bisericii Catolice) „de a-l prăznui” iconografic. Pe de o parte, este sărbătorit modul în care proslăvesc oamenii Naşterea, iar pe de alta, modul în care este sărbătorită înalta competenţă premonitivă a regilor magi - „savanţii cerului” în acea vreme.

A doua. În contrast, potrivit tradiţiei Bisericii Nedespărţite moştenite de Răsăritul creştin (Biserica Ortodoxă), icoana Marelui Praznic al Întrupării – cum s-ar cuveni sî fie numită teologic Naşterea Domnului – nu pe sărbătorire pune accentul, ci, în mod autoritar, pe mărturisire, pe modul dumnezeiesc de a mărturisi, altul decât corespondentul lui uman. Aici, ca, de altfel, în oricare icoană adevărată, liniile fug de această dată dinspre divin spre uman, adică dinspre Tatăl spre noi. Pe scurt, icoana Răsăritului creştin arată cum Îl mărturiseşte Tatăl pe Fiul. La rândul lor, creştinii tot iconic se cuvine să mărturisească Întruparea, urmând astfel modului divin în care Tatăl Îl mărturiseşte pe Fiul. Acesta este modul ortodox de a mărturisi Întruparea: Tatăl Însuşi, nu adoraţia dau cunoaşterea ştiinţifică a oamenilor, este Cel care confirmă indexal Întruparea Fiului Său, şi aceasta prin raza lumii necreate a stelei de la Răsărit care, întocmai unui picamer divin, penetrează puternic roca muntelui până în apropierea peşterii. Spectaculoasa mărturisire a Tatălui va fi consolidată ulteorior şi o de mărturie verbală, săvârşită la marele Praznic al Botezului Domnului: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit.” (Matei 3, 17).

Această propoziţie divină poate fi socotită „sonorul” icoanei Naşterii Domnului. Este motivul pentru care mai demult aceste două sărbători se prăznuiau împreună.

Prin urmare, Adoraţia magilor occidentală se rezumă să probeze Întruparea doar prin actul cunoaşterii, prin ştiinţa cerului / regilor magi, în vreme ce icoana Întrupării, proprie Răsăritului creştin, îi arată evidenţa prin Tatăl. Tot în icoana marelui Praznic al Întrupării mărturisirii Tatălui, din locul cel mai de sus, se adaugă jos, la poalele ieslei, mărturia animalelor domestice aflate în imediata vecinătate a Pruncului. Departe de a-L adulmeca sau încălzi cu respiraţia animală, cum comentează înduioşat pietismul şi cum reprezintă dulceag staulele tablourilor religioase apusene, prezenţa boului şi a asinului în icoană are o triplă motivaţie: profetică, mărturisitoare şi eshatologică. Această mărturisire necuvântătoare a celor două dobitoace lângâ iesle, fusese proorocită cu glas mare şi înfricoşat de Isaia: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe.” (Is. 1, 3)

Mărturisirea Întrupării, faptul că, într-adevăr, Hristos este „Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut Care din Tatăl S-a năascut mai înainte de toţi vecii”, rămâne până la urmă, potrivit Sfântului Evanghelist Ioan, condiţia suficientă mântuirii neamului omenesc. Mai mult, această condiţie constituie criteriul eshatologic (final) al cernerii mărturisitorilor adevăratului, şi unicului Dumnezeu. Cu alte cuvinte, mărturisirea Întrupării îi vădeşte simultan şi pe hristoşii mincinoşi, şi pe suporterii sincretismului (amestecului) religios ori confesional. Cernerea a început încă de acum, continuă şi nu va înceta până la sfârşitul timpurilor, când va avea loc marea şi înfricoşata cernere de la Judecata din Urmă. Iată de ce, aparenta pace a peşterii, vegheată blând şi fidel de cele două animale domestice, este absolut iluzorie. În ea vuiesc groaznicele blesteme ale Domnului, relatate de Isaia în continuarea versetului citat.

Ele sunt îndreptate nu numai împotriva celor care nu-l mai recunosc pe Hristos ca unic şi adevărat Fiu al lui Dumnezeu, ci, mai cumplit, împotriva celor care nu-L mai pricep! Prin această ultimă precizare profetică, proorocia lui Isaia sancţionează direct şi dur credinţa agnostică şi creştinismul amnezic de astăzi: chiar dacă oamenii Îl recunosc oarecum pe Domnul ca Fiul al lui Dumnezeu, ei au încetat să-L priceapă. Isaia ajunge astfel să pună semnul egal între a nu-L recunoaşte şi a nu-L pricepe pe Dumnezeu.

Este cazul să se observe că prin Adoraţia magilor, Occidentul creştin sărbătoreşte doar semnificaţia unuia dintre versanţii teologici ai praznicului, doar o parte din dumnezeieasca arhitectură teologică globală a evenimentului Întrupării, aşa cum este catehizată de icoana cu acelaşi nume...

DOAMNE AJUTA..

Acum ceva timp am participat la o lansare de carte a unui autor, în liceul în care învăț. În sala respectivă, unde se ţinea lansarea, veneau tot mai mulţi elevi captivaţi de ceea ce povestea autorul. După ce şi-a terminat discursul, elevii au pus diferite întrebări la care scriitorul a răspuns, fiind impresionat de curiozitatea tinerilor. La un moment dat a venit vorba de căsătorie şi de iubirea în căsătorie iar scriitorul a spus aşa:

"După ani de căsătorie iubirea se pierde, rămâne doar respectul, nu o să mai vedeţi în soţia voastră femeia iubită ci veţi avea doar un respect pentru femeia care v-a născut copiii".

Acest lucru m-a dezamăgit profund, iar dacă acest răspuns venea din partea unei persoane obişnuite poate că nu m-ar fi supărat aşa tare. Dar a venit din partea unui artist, din partea unui om care în operele sale descrie personaje ce se îndrăgostesc cu atâta ardoare.

Am răsfoit puţin cărţile sale, în special cele care aveau ca subiect dragostea dintre două persoane. Mi-am dat seama că autorul respectiv credea în sentimentul de iubire, dar nu credea în dăinuirea acelui sentiment. El concepea personaje care se îndrăgostesc, care iubesc, dar lipsea profunzimea acelei iubiri. Bineînţeles cineva mi-ar putea spune: "cum să nu fie iubire adevărată? personajele doar sufereau din iubire!".

Da, poţi să suferi din iubire, dar după câtva timp să-ţi treacă şi dragostea și suferința pentru dragostea pierdută. Personajele sufereau pentru că în loc să-şi împlinească iubirea, ele o distrugeau prin răzbunări și egoism. Acestea de fapt le provocau suferinţa, nu iubirea în sine.

În contraexemplu, dacă luăm poeziile lui Eminescu, observăm că în ele este prezentă suferinţa, doar că aici suferinţa este cauzată de faptul că îndrăgostiţii nu-şi pot împlini iubirea din diferite motive care nu țin doar de ei, în timp ce în cărţile acestui autor nu stătea nimeni în calea împlinirii iubirii dintre acele personaje, decât ele însele.

Prin acest lucru autorul trăda aceea idee cum că "dragostea moare după un timp". De aceea încurca atât de mult destinele personajelor, încercând să nu ajungă în acel punct în care personajele sunt împreună, se căsătoresc și urmează cursul firesc al lucrurilor.

Această concepţie a ”iubirii de paie” am regăsit-o deseori în cărţile scrise de autori postmodernişti iar mie personal mi se pare trist să scrii despre iubire, despre puterea ei, dar în realitate să nu crezi că acea putere poate fi nemuritoare.

Mai trist mi se pare să fii artist şi să fii atât de cinic în privinţa sentimentului de iubire, în condiţiile în care arta adevărată are rolul de a deschide sufletul omenesc şi de a-l lăsa fără "apărare" în fața frumosului şi a iubirii.

La câteva zile după această lansare am avut o discuţie cu o prietenă în legătură cu căsătoria. Prietena aceasta a mea este o fată credincioasă, doar că nu crede în căsătorie. A spus tare şi răspicat: "De ce să mă mărit? Ca să divorţez apoi? Toate persoanele pe care le ştiu, şi sunt căsătorite, îmi spun că dacă ar putea da timpul înapoi n-ar mai face pasul acesta". Eu nu am ştiut ce să-i răspund, am rămas fără argumente pentru că deseori când mă plimb prin oraş, văd multe perechi de tineri, unii chiar căsătoriţi, dar merg la jumătate de metru distanţă unul de celălalt, nevorbindu-şi, fiecare gândindu-se la altceva... Singurătate în doi.

Mi-am pus şi eu întrebarea aceasta: "De ce?" M-am întrebat cum se poate ca într-o lume liberă, unde ai libertatea de a-ţi exprima sentimentele, unde societatea este permisivă, uneori prea permisivă, unde Valentine's Day a ajuns să fie o sărbătoare cunoscută de mii de oameni şi sărbătorită cu mare fast, unde băieţii nu mai trebuie să se "chinuie" să convingă o fată ca să iasă la plimbare, unde sărutul în public a devenit deja ceva banal, cum se poate ca în această lume care permite iubirii să se desfăşoare cu dezinvoltură, cum e posibil să lipsească tocmai sentimentul iubirii netrecătoare?

Răspunsul mi l-am dat tot singură. Lipseşte iubirea deoarece ne grăbim, ne grăbim să oferim totul şi să primim totul fără să avem răbdare ca toate să vină la rândul lor, iar din cauza faptului că ne grăbim, după ce am trecut prin toate etapele în mod superficial, ajungem să ne plictisim unii de alții. Ne plictisim de iubire, pentru că nu avem răbdare să o descoperim în profunzimea ei, ne plictisim de persoana iubită pentru că ne grăbim să o cunoaştem sub toate aspectele, însă uităm de suflet. Nu aşteptăm ca persoana aceea să-şi dezvăluie sufletul, ci vrem doar să intrăm cu forţa în intimitatea gândurilor, a fiinţei acelei persoane.

Dacă nu ne-am plictisi de iubire n-am avea nevoie să inventăm sărbători superficiale şi reci precum Valentine's Day, care nu transmit nimic, dar din cauza faptului că după ce am descoperit "totul" în mod simplist, ne săturăm şi ne dorim ceva inovator, ceva original în relaţia de dragoste, dar defapt ascundem gunoiul sub preș.

Acum este la modă să ai cât mai mulţi iubiţi/iubite, dar după ce te desparţi de ei/ele nu mai ştii să spui două vorbe despre acea persoană, nu mai "ţii minte" ce-i plăcea acelei persoane, devine un străin acel om, îţi dai seama că nu ştii nimic despre fiinţa pe care nu demult o sărutai în văzul tuturor, pentru că de fapt niciodată n-ai încercat, n-ai avut răbdarea să o cunoşti cu adevărat.

În prezent, multe căsătorii se fac din orice motiv mai puţin iubirea adevărată. Se fac din interes, din dorinţa de a părea familist(ă), din teama de a nu rămâne singur(ă), din pripă, confundând atracția fizică cu iubirea, fără să te gândeşti dacă vei putea fi alături de persoana respectivă atunci când îi va fi greu, dacă te vei putea sacrifica pentru ea, dacă eşti dispus(ă) să suferi pentru acea persoană.

Într-o dimineaţă mă grăbeam pe stradă iar la un semafor am văzut doi bătrânei. El îi oferise braţul iar ea l-a luat şi-l ţinea delicat, mergeau încet, se vedea că ea este mai contenită ca el, iar bătrânelul mergea în acelaşi ritm cu soţia lui.

Într-o lume care se grăbeşte, într-o lume care își exprimă iubirea prin săruturi pasionale şi relaţii intime iar apoi rămâne scrum totul şi o iei de la capăt, acei bătrânei sunt exemplul că iubirea se află în gesturi simple.

Într-o lume care crede că iubirea are nevoie de cuvinte mari, de declaraţii lungi și ”superbe” dar în care nimeni nu se angajează prin fapte, aceşti bătrânei au arătat că iubirea nu are nevoie de cuvinte, că acel gest spunea atât de multe, spunea "sunt aici, te poţi baza oricând pe mine".

Într-o lume care crede că este nevoie de cadouri scumpe şi deosebite pentru a întreține iubirea, aceşti bătrânei au arătat că iubirea vie are nevoie doar ca sufletele să se dăruiască în simplitatea vieți de zi cu zi.

Oamenii cred că iubirea costă dar nu, iubirea nu e de vânzare şi nici nu poate fi cumpărată. De ce să fie nevoie de zece buchete de trandafiri pentru a-ţi arăta iubirea când ea poate sta şi într-o floare de câmp?

De ce să fie nevoie de o cină scumpă pentru a demonstra cât de mult iubeşti, când iubirea poate sta într-o simplă mâncare pregătită cu foarte mult drag.

De ce încercăm să trăim iubirea după nişte tipare văzute în filme, când fiecare suflet e diferit, fiecare suflet simte şi trăieşte iubirea în modul propriu.

De ce ne chinuim să creăm atmosfere romantice prin tot felul de metode artificiale, care nu ne reprezintă, doar ca să părem romantici?

Pe mine m-a impresionat mult perechea aceea de bătrânei care au dovedit prin gesturi simple că în secolul XXI mai există iubire. Poate păreau bătrâni, dar sufletele lor erau tinere. Îmbătrânim doar atunci când nu mai credem în statornicia iubirii...

doamne ajuta..

În sinea ta zici că te îndeletnicești cu milostenia după puteri. Dar te-ai săturat să tot dai de pomană acelorași cerșetori din pragul biserici, din parcarea supermarketului sau de la colțul străzii. Le-ai dat odată, de două, de nouă, de nenumărate ori, dar acum îi ocolești sau dacă le dai, o faci mai rar și fără tragere de inimă. Te gândești că le-ai dat destul sau zici că ai vrea să dai și altora, nu numai acestora. Inima ți s-a închis față de ei dar asta nu este decât dintr-o singură pricină: ți-ai adormit conștiința cu satisfacția faptelor tale bune de până acum: ”Le-am dat deja destul. De câte ori să le mai dau?”

Tot din această satifacție de sine, deși ai miluit un sărac sau doi într-o zi, totuși te-ai poticnit la al patrulea și al cincilea, gândind că ai făcut destul bine pe ziua aceea, cu toate că îți stătea în putere să-i fi ajutat și pe aceștia din urmă. Deci nu faci binele după cât îți stă în putere să-l faci, ci te amăgești cu mulțumirea de sine.

Dar ce spune Scriptura despre măsura dărniciei cu care suntem datori față de năpăstuiții de lângă noi: ”Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.” Și cât de milostiv este Dumnezeu cu noi? O dată, de două, de nouă ori sau de prea multe ori? Nu este Domnul îndelung milostiv, răsplătindu-ne cu toate binefacerile pe care nici nu le merităm? Se plânge Dumnezeu că suntem sărmani la suflet și pisălogi în rugămințile noastere? Dimpotrivă,  nu întârzie în a se milostivi de fiecare dată cu prisosință. Ba mai mult, Domnul se milostivește mai înainte să-i fi cerut noi ceva, căci ne rabdă, ne iartă, ne rânduiește spre îndreptare, deși adesea nu i-am cerut asta cu toate că aveam trebuință.

Pentru ce dar să ne scârbim de cererile acelorași sărmani și de ce să ne mulțumim că am dat destul necăjiților dacă Dumnezeu nu se scârbește de cererile noastre și nu se mulțumește să se milostivească de noi cu măsură mică? Deci care este măsura milosteniei desăvârșite la care este chemată creștinătatea? Să-i miluim pe săraci așa cum ne miluiește și Dumnezeu pe noi; pe îndelete, fără întârziere, ba și în preîntâmpinarea rușinii de a cere, așa încât cel lovit de necaz să nu fie nevoit să se umilească pe străzi ca să iasă din strâmtorare.

La sărmani se cade a lua aminte și când ne rugăm în timpul Sfintei Liturghii ”Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim”. Și cum altfel să ne iubim decât așa cum însuși Hristos Domnul ne-a arătat: ”Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13: 34)

Și nu e greu lucrul acesta, căci dacă Mântuitorul Hristos i-a spus lui Petru să ierte pe același frate care i-a greșit, până la de şaptezeci de ori câte şapte, oare cu cât mai ușor nu se cuvine să facem noi milă cu aceiași sărmani care ne cer, bine știind că milostenia este cu mult mai ușor de înfăptuit decât iertarea celui care ne-a greșit. Deci nu te lăsa amăgit de satisfacția faptelor tale bune ca să nu-ți pui piedică în calea desăvârșirii.

Cine nu se îndeletnicește cu milostenia și dăruiește doar ca să închidă gura conștiinței, va avea întotdeauna impresia că a ajutat destul, căzând în micimea de suflet, însă cine s-a deprins cu milostenia știe că niciodată nu este destul ca să oferi sprijin semenilor, iar nemulțumirea aceasta îi va fi pricină spre a dobândi mărinimia de suflet, asemănâdu-se cu Dumnezeu...

DOAMNE AJUTA...

Părintele Sârbu se ducea în toate părţile unde prezenţa lui era binefăcătoare: în case modeste cu oameni suferinzi, prin cămine de bătrâni, peste tot. E uimitor cum găsea timp pentru toţi!

Odată, într-o duminică după-amiază, în loc să mă duc pe la spitale, cum făceam de obicei, m-am dus, nu mai știu de ce, la biserică. L-am văzut de departe pe Părintele Sârbu trăgând după el un căruţ mic cu roate pe care îl avea. De obicei punea în el de toate. Acum se ferea, căci avea în el pachete. Eu nu m-am arătat, m-am ascuns. Părintele s-a dus la o curte de pe lângă biserică, a deschis poarta și a pus toate pachetele acolo. Apoi a închis poarta și a plecat. Asta făcea el în fiecare duminică după-amiază!

În zilele rânduite de Biserică pentru pomenirea morţilor, Părintele amintea întotdeauna să se aducă prinoase (pomană), pe care le ducea apoi la cele mai sărace cămine de bătrâni; ne atrăgea atenţia să dăm ce este mai bun, mai ales, mai frumos și darul să fie frumos ambalat, cu ceva deosebit în pacheţel, totul din cea mai mare dragoste pentru cel plecat; căci e mare păcat - spunea - să dai de pomană ceea ce-ţi prisosește sau ca și cum ai arunca!

La sărbătorile mari - la Paști, la Crăciun, la Rusalii - mergeam înprima zi la azilul de la Ciolpani, mai oropsit (sărman), care, fiind în afara Bucureștiului, pe șoseaua Ploiești, nu primea ajutoare, condiţiile de viaţă ale bătrânilor fiind mult mai grele. Uneori mergeam chiar cu 3 mașini. Erau încărcate cu oale cu mâncare caldă, cu haine, cu pachete pentru fiecare, conţinând vase: căni, farfurioare, castroane emailate, tacâmuri, etc. Părintelese interesa dinainte de numărul bătrânilor aflaţi la azil, încât știam numărul pachetelor ce trebuiau făcute. Unii dintre bătrânii de la azil împleteau, croșetau, lucrau sacoșe din aţă pescărească. Pe aceastea le vindeam la biserica noastră și banii îi duceam celor care le-au lucrat. În această situaţie erau, de exemplu, domnul Radu Mironovici cu soţia. Abia în ultimii ani am aflat că ei aveau, de fapt, un „domiciliu obligatoriu” acolo, că făcuseră mulţi ani de închisoare politică, domnul Mironovici fiind unul dintre întemeietorii Mișcării Legionare. Așa mi-am explicat de ce Părintele mă trimitea să le duc și în timpul anului pachete cu alimente sau bani. Poate îi cunoștea dinainte, de la Huși. Părintele, fiind anchetat mereu de Securitate, își lua măsurile de prudenţă și chiar când venea la Ciolpani, mă trimitea uneori pe mine la anumiţi bătrâni, pe când el stătea de vorbă cu personalul azilului.

Părintele ne sfătuia ca atunci când facem pomană să nu împărţim între noi, ci să dăm celor care nu au, celor lipsiţi. Zicea:

- Acolo unde locuiești, nu e vreun bătrân bolnav, care nu are pe nimeni? Tu, care te numești creștin, te-ai dus la ușa lui să-l întrebi dacă nu are nevoie de pâine, de lapte, de medicamente?! Cred că nu! Bine că ai tu de toate, bine că se strică mâncarea în frigider, bine că ţi-e șifonierul plin de haine, altul neavând nici ciorapi! Și te numești creștin și tot ceri mereu lui Dumnezeu. Nici El nu va lua aminte la rugăciunea ta! Când mergi la biserică, dacă întâlnești pe cineva care nu se simte bine, care are nevoie de ajutor, renunţă la Sfânta Liturghie și mergi de îngrijește pe cel bolnav! Tu, care vii la biserică și vezi că nu obosesc a te învăţa, tu să fii lumină în casa ta, în inima ta, să nu dai prilej celor din jur să spună că degeaba mergi la biserică, pentru că ai aceeași comportare cu cei care nu merg.

La biserica noastră era o bătrână - mama Ana - văduvă cu 2 copii și o pensie de urmaș mică. Venea cu regularitate la toate slujbele, tocmai din Șoseaua Giurgiului, până la vârsta de 86 de ani, când a căzut răpusă de o congestie cerebrală. Era foarte credincioasă. Părintele Sârbu o cerceta și o ajuta mereu, iar cu puţin înainte de a muri (înainte de a muri Părintele) i-a spus:

- Ană, eu poate nu mă mai întorc din spital, dar tu să nu părăsești bisericuţa aceasta, că aici lumea te știe că ești o credincioasă de nădejde, dar în altă parte te va considera o cerșetoare. Să vii aici, că oamenii te vor ajuta pânăla sfârșit! Și așa a fost.

Din dragoste și înţelegere, Părintele trimitea preoţilor de la Patriarhie din prinoasele pe care le primea el. Zicea:

- Colegii mei de acolo sunt strâmtoraţi, au salarii mici, timpurile sunt grele. Eu am mai mult decât îmi trebuie. Și așa ţin regim, am copii buni, mănânc la ei. Dar acestora nu le dă nimeni nimic!

Când Părintele a trimis odată la un preot de la Patriarhie o femeie cu o sacoșă cu câte ceva, preotul, întrebând-o de unde vine și auzind că darurile primite sunt de la Părintele Sârbu, i-a spus un mare adevăr:

- Ţine minte de la mine, popă ca popa Sârbu n-aţi pomenit și nici n-o să mai pomeniţi!..

DOAMNE AJUTA,,.

A început Postul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Spre deosebire de Postul Paştilor care este un post cu precădere ascetic, un post care ne invită în primul rând să lăsăm patimile şi plăcerile trupeşti, un post mai aspru, Postul Naşterii Domnului este un post mai blând, un post uşor de ţinut, este un post al darurilor.

Este un post în care învăţăm să dăruim, învăţăm să nu-i uităm pe cei sărăci, pe cei de pe străzi, pe cei bolnavi, pe cei din închisoare, pe bătrânii din azile, pe copiii din orfelinate şi pe toţi cei care suferă.

Aşa cum frumos se spune, decembrie este luna cadourilor, dar nu pentru că magazinele sunt pline cu de toate ci pentru că Dumnezeu ne-a făcut un mare dar făcându-se om ca şi noi, născându-se din preacurata fecioară Maria, pentru ca noi să ne facem dumnezei ca şi El.

Este un post al darurilor pentru că magii au venit la copilaşul Iisus şi i-au adus cadouri, arătând că-L primesc cu bucurie, fiind chiar Dumnezeu din cer. Şi noi trebui să-i aducem daruri frumoase ca şi magii. Dar ce daruri îi plac lui Dumnezeu ?

Lui îi place dragostea dintre noi oamenii, îi place buna înţelegere dintre noi, îi place bucuria şi lumina de pe chipul nostru când suntem toţi ca o familie.

I-ar place lui Dumnezeu să dăm ceva de mâncare celor flămânzi, să dăm o hăinuţă groasă celor ce stau în frig, o vorbă bună celor întristaţi, un zâmbet celor supăraţi...

"Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut."

Post cu folos !...

DOAMNE AJUTA..

Trăim în secolul XXI, un secol al modernităţii, ar spune unii, un secol al vitezei, al plăcerilor ar spune alţii, un secol în care ne ascundem în spatele cuvintelor, aş spune eu. Cred că niciodată, în niciun alt secol omul nu a fost mai ipocrit decât în secolul XXI. O ipocrizie crasă, suntem atât de ipocriţi încât ajungem în timp chiar să credem că ipocrizia noastră este de fapt firea noastră cea adevărată.

Cred că aici este marea tragedie, ajungem să fim ipocriţi fără să ne mai dăm seama de asta!

Ajungem să fim nişte actori, care nu mai ştiu să-şi dea măştile jos, îşi joacă rolul la nesfârşit şi ajungem să ne prefacem atât de bine încât nu mai ştim să fim noi înşine. Mimăm tot, mimăm suferinţa, fericirea, politeţea chiar şi dragostea o mimăm. Mimăm faptul că iubim, până aici am ajuns cu ipocrizia.

Ne place să ne afişăm iubirea, ne place să ne lăudăm cu prietenii noştri, cu persoana iubită, este totul în exterior, dar nimic în interior. Totul e un afiş frumos făcut, dar dacă-l întorci pe partea cealaltă vei vedea că e gol, că nu seamănă deloc cu partea care este arătată lumii.

Ne place să ne folosim de cuvinte, atunci când vorbim cu ceilalţi folosim cuvinte mari, frumoase, dar care-s goale pe dinăuntru, care nu transmit căldură, mângâiere, afecţiune. Pe cât de uşor spunem "te iubesc" pe atât de uşor spunem "nu te mai vreau" ce mai contează ce efect au cuvintele acestea? Ce mai contează ce însemnătate au?

Ne prefacem în tot, suntem ipocriţi în sentimente, în vorbe, chiar şi în muncă. Astăzi, în societatea noastră dacă întrebi adolescenţi şi mai ales adolescente care se afla la un pas de a intra la facultate ce-şi doresc vor spune "o carieră". Curios este că totul se reduce la două cuvinte, lăsând pe oameni să-şi formeze în mintea lor o anumită părere.

Am observat de foarte multe ori că atunci când spui "cariera" acest cuvânt are două tăişuri. Într-un fel induce în mintea oamenilor ideea că cine vrea o carieră indubitabil este şi foarte harnic/a însă, pe de altă parte majoritatea persoanelor care îşi doresc o carieră visează ca oamenii să-i pună pe un piedestal, să aibă o viaţă confortabilă şi cu muncă cât mai puţină.

De aceea chiar şi în munca suntem ipocriţi, vrem să avem tot în exterior (laude, admiraţie, respect, bani) şi nimic în interior, uităm că respectul oamenilor şi banii se câştigă prin munca grea.

Totuşi, poate nu este tot timpul vina tinerilor, de foarte multe ori am auzit părinţi care spun "Aaa, vreau ca şi copilul meu să fie cineva !", este greu să-i explici unui om care are concepţia asta că degeaba eşti "cineva" ca asta nu-ţi asigura ţie, sau copilului tău fericirea.

Am ajuns la vârsta la care orice adolescent/a s-ar gândi la facultate, la un drum în viaţă şi bineînţeles împreună cu aceste gânduri vine şi noianul de întrebări din partea persoanelor apropiate sau mai puţin apropiate de genul:  "ce-ai să faci în viaţă? ","spre ce carieră te îndrepţi? medicina? dreptul? ştiinţe politice?" Eu sinceră să fiu, am fost pusă în situaţia în care nu ştiam ce răspuns să dau, întrebările fiindu-mi puse de o categorie de persoane la care dacă le-aş fi răspuns "nu vreau o carieră" m-ar fi privit cu scepticism crezând ori că sunt extrem de prefăcută, ori că sunt proastă, iar dacă aş fi dat un răspuns sec de genul: "nu ştiu încă" aş fi fost catalogata de asemenea, drept o persoană prea superficială care "nu se gândeşte la viitorul ei".

Din fericire, eu am avut întotdeauna sprijinul moral al mamei care mi-a spus mereu să merg pe drumul pe care îl consider eu bun pentru mine nu pe care-l considera societatea actuală. Cazul meu este unul fericit, dar destul de rar, pentru că am prieteni şi cunoştinţe care merg pe un drum în viaţa dictat de dorinţele societăţii sau de ideile părinţilor care ascund anumite refulări.

Trăim într-o societate şi într-o lume care iubeşte cuvântul "libertate", dar urăşte sensul ei adevărat. Văd tot mai mult cum libertatea de gândire, a tinerilor mai ales, este tot mai constrânsă, tot mai otrăvită de concepţiile de "viaţă reuşită" promovate de mass-media.

Îi este greu unui tânăr care vede cu ochii lui la televizor aşa numitele "vedete" care sunt "fericite" deoarece câştiga bani mulţi, arată "perfect", trăiesc în lux şi apar zi de zi la televizor sau în reviste să creadă că acest mod de viaţa nu-i va aduce fericirea aşteptată.

Încetul cu încetul în mintea tânărului se conturează ideea că poţi avea bani, că se poate ca societatea să te  venerează iar tu să nu munceşti deloc, de aici încep şi "dorinţele" subite de a deveni "femeie de carieră", "fotomodel", etc.

Totuşi, trăiesc înconjurată de modele de "femei de carieră", care au totul, dar de fapt nu au nimic. Şi veţi spune "cum să nu aibă nimic? "Au bani, poate şi o maşină de lux şi mult stres, mulţi nervi desigur, dar nu au nimic care să le împlinească pe plan afectiv. Omul nu are nevoie doar de împlinire din punct de vedere material/profesional, ci şi din punct de vedere spiritual/afectiv, tocmai pentru că omul este format nu doar din trup, ci şi din suflet.

Aş vrea ca toţi adolescenţii şi mai ales adolescentele care cred că o carieră de succes este egală cu fericirea să vadă în jurul lor cum sunt persoanele care au ajuns la vârsta maturităţii şi au o carieră de succes. Eu le-am văzut şi sincer nu am văzut pic de fericire, am văzut în schimb mult stres, multă agitaţie, multă oboseală şi arhicunoscutul "m-am săturat de tot !" şi atunci întreb: Unde este fericirea? Nu este. . .

Cunosc persoane care au comis greşeală fatală de a renunţa la familie pentru carieră, nu pentru ideea de a munci, ci pentru ideea de a fi admirat/a de lume, de societate, pentru ideea de a fi "cineva" care are sume imense în conturi, dar care n-are nimic în suflet.

Societatea nu-ţi va oferi niciodată căldura şi iubirea ce ţi-o oferă familia, persoana iubită, copilul. Societatea te pune pe un piedestal, te venerează, iar la cea mai mică greşeală te arunca în gol, îţi taie aripile şi te lasă în cădere liberă aşteptând să te faci una cu pământul în timp ce familia iartă, te aşteaptă, te iubeşte. Este o diferenţă imensă între iubirea adevărată şi idolatrizarea.

Ideea de "carieră" ascunde în spatele ei de obicei dorinţa de a avea bani mulţi prin cât mai puţină muncă.

Nu este rău deloc să ai o profesie, să munceşti însă este greşit să crezi că banii, admiraţia lumii îţi pot aduce fericirea.

Spuneam că am cunoscut şi cunosc şi acum persoane care şi-au ales profesia în funcţie de ceea ce şi-au dorit părinţii lor, nu în funcţie de înclinaţiile şi dorinţele personale, sau mai rău, şi au ales-o în funcţie de felul în care priveşte societatea acea profesie.

Într-o perioadă eram destul de revoltată de aceste lucruri, auzeam pe prietenele mele care spuneau că pentru ele "cariera este pe primul loc", am fost convinsă că pot schimba mentalităţi, că vor înţelege ceea ce încerc să le spun. Din păcate, nu am reuşit şi mi-am dat seama că e foarte greu să spui că este rău un lucru care este promovat de lume drept un lucru bun.

Cunosc de asemenea persoane care au ştiut să aibă un echilibru între viaţă personală, familia şi viaţa profesională, dar acele persoane au înţeles că trebuie să muncească pentru a deveni şi nu s-au lăsat prinse în mirajul carierei care chipurile “îţi oferă totul dar nu-ţi cere mai nimic în schimb".

Chiar discutăm acum ceva timp cu o persoană care-mi spunea că în America şi-n occident deja începe să dispară această dorinţă de a avea o carieră mare, deoarece femeile în momentul în care-şi întemeiază o familie îşi reduc şi zilele de serviciu, majoritatea păstrându-şi doar 1-2 zile în care merg la serviciu şi mai mult doar pentru a-şi ocupa din timpul liber.

Unei persoane care nu pune banul pe primul loc îi este dificil să discute pe anumite subiecte cu persoane care văd o oportunitate de a face bani în absolut orice, mai ales în alegerea unei profesii.

Eu de exemplu, am fost mereu atrasă de limbi, atât limba romana cât şi limbile străine dar cred că mai mult am fost şi sunt atrasă de pictură, fotografie, de tot ceea ce înseamnă arta vizuală, poate că de aceea îmi doresc să urmez “Facultatea de Istorie a Artei” şi am fost destul de dezamăgită atunci când am văzut că în timp ce omul evoluează tot mai mult în plan exterior, el regresează în plan interior, spiritual, în loc să caute frumuseţea ce se ascunde în ceea ce el face, în profesia pe care o practică, în loc să încerce să fie cât mai de folos oamenilor prin ceea ce face, el căuta să obţină cât mai repede şi mai uşor profit.

Dacă stăm să ne gândim, chiar şi în plan profesional, Iisus ne dă exemplu pe Sine, a fost de meserie tâmplar, o muncă în care mulţi dintre noi în secolul XXI nu o privim cu admiraţie sau cu respect, ci unii chiar o consideră o muncă înjositoare, o muncă pentru cei de "jos", dar El ne-a arătat că atunci când munceşti trebuie să o faci pentru a fi de ajutor celor de lângă tine, pentru că îţi place şi te regăseşti în ceea ce faci şi abia în ultimul rând pentru profit...

DOAMNE AJUTA,,.

Când eram mic, tata îmi spunea ca toți vom da seama la Judecată de faptele noastre. Era pe timpul comunismului și pe atunci părinții mei nu mergeau la biserică, deși tata avea o mamă foarte credincioasă, iar în copilărie îl ducea des la biserică. Vorbind uneori de cineva care făcuse o faptă bună, tata zicea: are o bila albă acolo în ceruri. Sau alteori vorbea de balanța care va atârna sentința, ori în partea cu faptele bune ori în cea cu fapte rele. Pentru mine, aceste explicatii mi-au lăsat impresia unui calcul strict matematic pe care îl face Dumnezeu, contorizând secundă de secundă faptele noastre. După câțiva ani de participare la viața Bisericii am înțeles că lucrurile nu  stau chiar așa simplist.

Tâlharul mântuit în ultima clipă a vieții lui pe cruce e un semnal clar că Judecata Universală nu se va face în termeni statistici ci după inima fiecăruia și după voia lui Dumnezeu.

Există o ispită mare și de multe ori ascunsă în mintea noastră, care ne păcălește pe noi creștinii: satisfacția faptelor noastre bune. Uneori ne uităm în spate și ne gândim: "câte am făcut eu... câți oameni am ajutat... câte fapte bune am făcut...o să mă mântuiesc... o să mă primească Dumnezeu...alții sunt de 10 ori mai răi decât mine... greșesc și eu... am slăbiciunile mele... dar până la urmă am făcut mai mult bine decât rău".

Există o vorbă care spune ”Don’t let your GOOD become the enemy of your BEST”. În plan duhovnicesc, acest lucru ar însemna ”Nu lăsa ca satisfacția faptelor tale bune să devină un dușman în a da tot ce ai mai bun din tine”.

Totuși, există un pericol și mai mare al satifacției faptelor bune. Uneori amintirea faptelor bune ne devine prilej de păcat și motiv de îndreptățire pentru slăbiciunile noastre, iar asta se întâmplă din cauza faptului că ne așteptăm la o judecată în termeni matematici.

Să luăm dau un exemplu concret: Sunt oameni de afaceri care au oferit bani din averea lor pentru construcția unei biserici de la temelie. Da! e un lucru mare, e o faptă extraordinară, mulți oameni se vor bucura de acest sfânt locaș, ani de zile la rând. Dar oare te poți folosi de această faptă ca monedă de schimb înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce faci rău? Oare afaceristul, care a devenit ctitorul bisericii poate de acum înainte afaceri necinstite pe motiv că are spatele asigurat cu fapte bune? Oare Dumnezeu poate fi cumpărat? Credeți că este de ajuns, să furi statul, să fii necinstit, să bei, să desfrânezi, și apoi să construiești o biserică și să crezi că s-a rezolvat problema mântuirii?

Pe Dumnezeu nu-L păcălește nimeni. Domnul se uită la inima noastră, la motivația pentru care facem binele, nu la fapta în sine.

Dacă faptele bune pe care le faci altora nu te schimbă și pe tine în bine, atunci nu le-ai făcut din iubire, ci din interes sau pentru a fi lăudat.

Părintele Teofil Pârâian spunea: "Tot ceea ce faci te face", adică motivațiile faptelor tale de zi cu zi te transformă, în bine sau în rău. Scopul milosteniei nu constă în contabilizarea banilor sau a mâncărurilor oferite, ci sunt un mod de a învața să renunțăm la noi înșine în favoarea altora. Milostenia ne învață să iubim.

Un om care face binele din interes va rămâne în continuare egoist și închis in sine, fără a avea puterea să iubească.

Un om care își ajută aproapele din iubire va simți in inima lui prezența harului lui Dumnezeu care vine să-l mângâie și să-i dea pace. Un astfel de om se lumineaza și se curățește de rău după fiecare faptă bună.

Un om care a făcut bine toată viața ajunge la bătrânețe blând, înțelept și plin de sfințenie. Un astfel de bătrân L-a cunoscut pe Dumnezeu dealungul vieții, din faptele sale. Omul tinde să fie desăvârșit și vrea mereu mai mult și mai mult. Urcușul acesta duhovnicesc este nelimitat... Sfântul Grigorie de Nyssa spunea în locul lui Dumnezeu: "prin făpturi urcă-te și gustă-mă pe Mine!"

Faptele bune au ca finalitate prezența noastră în comuniune, într-o relație de iubire continuă, ca într-o mare familie. Dumnezeu este Cel care ne adună pe toți în brațele Sale, împărtășindu-ne tuturor dragostea Lui.

Dacă am făcut fapte bune dar nu ne-am câștigat dragostea celor din jur, ce am rezolvat ? Degeaba facem binele dacă binele nu ne unește, ba dimpotrivă ne dezbină și ne face să ne invidiem.

Unii sfinți spun să nu facem fapta bună din interes pentru că ne afundăm și mai rău în păcat. Alții spun să începem să facem binele chiar și din interes pentru ca pe viitor s-o facem din iubire.

Dragilor, nu va uitati la faptele voastre ci la sufletul vostru. Analizati-va gandurile, sentimentele si comportamentul fata de oameni si atunci veți vedea care este efectul faptelor voastre bune.

La Judecată Universală Hristos, Mantuitorul lumii, nu se va uita la numărul faptelor noastre bune ci la cât de mult am învățat să ne iubim din ele și cât ne-am despătimit prin ele.

In imnul iubirii din Epistola I către Corinteni, Sfantul Apostol Pavel confirma ca jertfa fără dragoste nimic nu înseamnă...

DOAMNE AJUTA,,.

Potrivit cazaniei pentru ziua de 14 octombrie, intitulata "invatatura de viata Prea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva", din Cartea romaneasca de invatatura la duminicele peste an si la praznice imparatesti si la sfinti mari, cel dintai cuvant de invatatura despre viata Prea Cuvioasei Parascheva tiparit in limba romana in Moldova, prin osardia Mitropolitului Varlaam (Iasi, 1643), intocmit dupa un manuscris-prototip, grecesc sau slavon, "aceasta sfanta si preacuvioasa fecioara Parascheva era de mosie din Epivat, nascuta din parinti credinciosi si crestini buni intru toata viata sa cu milostenie si cu fapte bune lui Dumnezeu ingaduia".

Sfanta avea si un frate pe care parintii l-au trimis "la carte". Acesta a parasit parintii si lumea, s-a calugarit luand numele de Eftimie "si pentru multe a lui bunatati fu pus arhiereu si pastor la scaunul ce se chema Madite", iar sfanta in casa parintilor ei petrecea.

La varsta de 10 ani, fiind ea intr-o "biserica a Precistei", auzi cuvantul evanghelic: "Cine va vrea sa vie dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa vie dupa Mine". De acest cuvant ca de o sageata fu ranita la inima.

Iesind din Biserica, a impartit saracilor hainele si "podoabele fetesti". Desi a fost mustrata de parinti pentru aceasta fapta ea "de multe ori da saracilor vesmintele sale" si nu lua in seama mustrarea pa care i-o faceau parintii; "inima ei ardea cu focul Duhului Sfant".

Parasind "frumusetea acestei lumi", merse in "adancul pustiei", se darui postului si nedormirii si rugii. Nu avea de acolo "grija de pluguri, de boi, nici de cai, nici de vesminte si asternuturi, nici de mancari si de mese, nici de casa sau slujnice, ci numai de curatia sufletului si de raspuns judetului ce va sa fie".

Ea "pururea suspina si neparasit tanjea cum isi va infrumuseta sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va indulci de vederea Mirelui sau, de slava si de lumina si de bucuria cea fericita. De aceasta, ochii de lacrimi ii erau intunecati pururea".

Infruntand barbateste viclesugurile si mestesugurile diavolesti, s-a nevoit asupra firii sale infrumusetandu-si sufletul cu dumnezeiestile invataturi ale Mantuitorului.

Dupa ce a petrecut in pustie mai multi ani, intr-o noapte un inger i-a spus: "Sa lasi pustia si la mosia ta sa te intorci ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu pe Care L-ai iubit".

Daca a avut aceasta vedenie, sfanta "fara de voie lasa pustia si se intoarse in lume si la Tarigrad veni. Si mereu in biserica Precistei ce este in Vlaherna si catra icoana Sfintiei Sale cazu si cu lacrimi se ruga asa si zicea: "N-am alta nadejde, n-am alt acoperamant, Tu-mi fii indreptatoare, tu-mi fii folositoare. Ca pana am umblat in pustie pe tine te-am avut ajutor, iar acum, daca m-au intors in lume, indrepteaza-ma pana la sfarsitul vietii mele ca alta nadejde nu am".

"Asa cu tot sufletul se ruga si la mosia sa se duse. Si acolo nu multa vreme petrecu. Truda catra truda si durere catra durere adauga cu post si cu nedormite pe sine se infrumuseta, cu lacrimi pamantul uda si asa se ruga: "Doamne, lisuse Hristoase, cauta din locasul Tau cel sfant; am lasat toate si dupa Tine am calatorit in toata viata mea. Si acum, indura-te Doamne, spune ingerului bland sa ia cu pace sufletul meu. Si-si dadu luminat sufletul in mana lui Dumnezeu si nimanui nu spuse de unde a fost si cine este".

"Dumnezeu vrand sa proslaveasca pe roaba Sa, ce tocmai?" Murind un corabier, trupul sau a fost aruncat in mare. Valurile scotandu-l la mal, "un sihastru ce petrecea in acel loc ruga pe niste crestini de luara acel trup" si sapand o groapa pentru inhumarea acestuia "aflara trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred si plin de mireasma", alaturi de care au inmormantat trupul cel rau mirositor al corabierului.

Unul dintre oamenii care sapasera groapa, anume Gheorghe, vazu noaptea, in vis, "o imparateasa pe un scaun luminat sezand si multime de ingeri in jurul ei. Unul dintre ei ii lua de mana, il ridica si-i zise: Gheorghe pentru ce n-ati socotit trupul Sfintei Parascheva? Ce l-ati uitat asa? Nu stiti ca Dumnezeu a iubit frumusetea ei si a vrut sa o proslaveasca pe pamant?"

Iar imparateasa aceea minunata ii spuse: "De sarg sa luati trupul meu, in loc de cinste sa-l puneti. Mosia mea este Epivat, unde locuiti voi acum". Aceeasi vedenie a avut-o si o femeie, ce se chema Eftimia, intr-acelasi chip si intr-aceeasi noapte si a doua zi amandoi intr-un chip spusera tuturor.

Acestea daca auzira toti cu bucurie si cu osardie cursara (alergara), cu lumini si cu tamaie si cu mare cinste o luara si in biserica "Sfintilor Apostoli" o pusera. Si acolo multe si minunate semne facea intru cinstirea Sfintei Treimi.

In toate partile invecinate localitatii Epivat s-a raspandit vestea despre minunile Prea Cuvioasei Parascheva. Multi bolnavi se vindecau prin rugaciuni, in preajma moastelor ei. Se spune ca locuitorii dreptcredinciosi din Epivat, cinstind memoria Prea Cuvioasei, au zidit chiar pe locul unde au trait parintii ei si unde ea insasi a vazut lumina, o biserica.

Patriarhul Eftimie al Tarnovei, in scrierea sa despre Prea Cuvioasa Parascheva, a redat ceea ce aflase el probabil din viata sfintei scrisa de diaconul Vasilisc si ceea ce pastrase traditia despre acest vlastar slavit al Bisericii.

In aceasta scriere, patriarhul, ca si Varlaam mai tarziu, s-a oprit la cateva generalitati referitoare la viata Prea Cuvioasei, fara a preciza tara sau regiunea geografica in care s-a nascut si nici timpul cand a trait ea. Se mentioneaza doar ca ea s-a nascut in Epivat, dar nu se dau nici un fel de relatii de ordin geografic privind regiunea in care se afla localitatea...

DOAMNE AJUTA..

Toponimul epivat, adica loc inalt, deriva de la grecescul a urca, a se inalta. Deci aceasta localitate, cu numele Epivat, era situata intr-o zona geografica mai inalta, in comparatie cu nivelul marii si al litoralului. Studiindu-se critic viata Prea Cuvioasei Parascheva, scrisa de Patriarhul Eftimie si cea scrisa de Matei al Mirelor s-a ajuns la concluzia ca istorica localitate Epivat era situata unde se afla acum asezarea Boiados (toponim turcesc), pe tarmul Marii de Marmara, subprefectura Silivriei in Tracia.

Pe harta Peninsulei Balcanice, Silivria (Silimbria) este plasata pe malui Propontidei (Marea de Marmara), la sud-est de Constantinopol. Regiunea in care se afla Silivria se numea Trada, toponim care negresit aminteste de vechii locuitori traci ai acesteia.

In orasele si satele situate, indeosebi, pe tarmurile marilor de Marmara si Neagra locuiau numerosi greci, alaturi de vlahi, populatie de origine traca. Intre timp vor fi patruns in aceasta regiune si locuitori de origine slavo-bulgara.

Patriarhul Eftimie, in scrierea despre Sfanta Parascheva, nu se refera nici intr-un fel la originea ei etnica. In viziunea fericitului patriarh, sfanta era un vlastar al Ortodoxiei, o fiica vrednica a Bisericii Ortodoxe.

Dar lipsa precizarilor asupra locului si timpului unde s-a nascut, a lasat loc ipotezelor.

Pornind de la un panegiric cu privire la viata si stradaniile Patriarhului Mihail Cerularie al Constantinopolului (1043-1059), scris de Mihail Psellos, contemporanul acestuia, in care sunt cuvinte de lauda referitoare la Episcopul Eftimie (fratele Prea Cuvioasei Parascheva) din scaunul Maditelor (contemporan al patriarhului), s-a formulat concluzia potrivit careia Sfanta Parascheva a trait in prima jumatate a secolului al XI-lea.

Dupa o suta de ani diaconul Vasilisc, aducand la indeplinire dispozitia Patriarhului Nicolae al IV-lea Muzelon a scris viata ei, pe care vor fi folosit-o si alti aghiografi, iar dupa mai bine de doua secole a folosit-o Patriarhul Eftimie ca izvor documentar al scrierii sale despre Sfanta Parascheva.

Mă tem că n-am să pot descrie în cuvinte frumuseţea şi măreţia acestui praznic cu totul deosebit şi plin de sfinţenie. Dar în acelaşi timp mă bucur că am prilejul să vă împărtăşesc pe această pagină gândurile, impresiile şi sentimentele născute-n propria fiinţă. Nu voi folosi termeni aleşi din teologie, cu atât mai puţin cuvinte sofisticate care se desluşesc foarte greu şi pentru care ar trebui să folosiţi un dicţionar la fiecare rând. Nu. Am ales simplitatea, tocmai pentru că şi Sfânta pe care o sărbătorim astăzi în Ortodoxie este şi va rămâne cu totul simplă. Cred că această trăsătură o defineşte cel mai bine şi cel mai complet dintre toate adjectivele existente pe pământ.

Pe Sfânta Cuvioasă Parascheva am cunoscut-o acum trei ani când am început să merg la Biserică, şi implicit să lucrez în presa religioasă şi laică. Vroiam să mă împrietenesc cu Sfinţii, să îi descopăr, să studiez vieţile lor şi să-i urmez prin fapte într-o mică sau mare măsură. Sincer, nu am reuşit să fac asta nici în ziua de azi, dar când am ajuns la Sfânta Cuvioasă, ceva mi-a atras atenţia într-un mod cu totul aparte.

Prima dată când am citit Acatistul am simţit cum un fior se cuibăreşte încet-încet în inima mea şi apoi, o stare neexplicabilă de înflăcărare m-a cuprins pe neaşteptate. Ceva se întâmpla în mine; la fiecare frază rostită din Acatist, o simţeam pe Sfântă tot mai aproape. Găseam răspunsurile la întrebările pe care mi le puneam zilnic, găseam sprijinul de care aveam nevoie şi totodată, siguranţa. Dar am mai găsit ceva, mai important decât orice din lumea aceasta şi anume...o Prietenă. O Prietenă de care nu mă pot dezlipi şi care niciodată nu mă va trăda sau dezamăgi. Nu doar o Prietenă a mea, ci a tuturor tinerilor. Nu spun că ceilalţi Sfinţi nu-mi sunt apropiaţi sau prieteni; dimpotrivă, am primit ajutorul lor întotdeauna, dar Sfânta Cuvioasă Parascheva nu doar că m-a ajutat, ci a trezit în mine acea nădejde pierdută; a aprins în mine acea speranţă care acum arde în continuare ca o flacără vie.

Nu ar trebui să ne rugăm unui Sfânt sau unei Sfinte pentru simplul fapt că este făcător/făcătoare de minuni. Minunile cred că nu ar trebui să ne intereseze atât de mult. Pentru că "ceea ce la om este cu neputinţă la Dumnezeu este cu putinţă” spune Mântuitorul. Aşadar, tot ceea ce este folositor sufletului se va îndeplini mai devreme sau mai târziu. Trebuie să căutăm un Sfânt pentru a-i aduce laude în primul rând, pentru a-l cinsti cum se cuvine iar în al doilea rând să îl cercetăm pentru ca şi noi să dobândim sfinţenie. Şi noi să dobândim Viaţa Veşnică.  Şi noi să fim încununaţi cu virtute şi să devenim bineplăcuţi în faţa lui Dumnezeu şi a Sfinţilor în faţa cărora ne rugăm poate în fiecare zi.

Mii de pelerini atunci când se apropie de Sfintele Moaşte cer sănătate, ajutor la examene sau la locul de muncă şi iarăşi...sănătate. Ce este această sănătate fără Dumnezeu? Ce este această sănătate fără Împărăţia Cerurilor? Veţi spune că doriţi sănătate pe acest pamânt şi nu dincolo. De acord aici, dar dacă sufletul omului va fi vindecat, curăţat, purificat, atunci şi trupul va fi tămăduit. Sau dacă nu va fi, curăţirea sufletului îi va da trupului puterea necesară ca să ducă durerea şi boala până la capăt. Poate chiar până la sfârşitul vieţii.

Să o chemăm în sufletele noastre pe Maica noastră,Parascheva, prin cântări şi rugăciuni de mulţumire aduse Celei ce şi-a închinat viaţa de mică lui Hristos. Să o slăvim împreună pentru ucenicia, lupta şi jertfa adusă Mântuitorului, pentru biruinţa şi simplitatea Ei cea nemăsurată, Amin!...

DOAMNE AJUTA...

Iubiți frați și surori întru Domnul, anul acesta sărbătoarea căzând vineri, cade tocmai în ziua de la care i s-a derivat numele. Sfânta Vineri, cum e cunoscută în popor, e Sfânta Parascheva, numele său, nume grecesc, însemnând vineri.

Dar vinerea, după cum știm cu toții, e ziua Răstignirii Domnului, a Sfintelor Sale Patimi. Și Parascheva e cea care, în totă viața ei, a urmat Celui răstignit pentru noi, pentru că s-a nevoit pentru sfințenie.

Cei în vârstă, adesea, au tendința de a se uita de sus/ de a minimaliza potențele și eforturile tinerilor. De aceea îi auzi că spun:…„să mai aștepte”…„ce știu ei”…„ei nu au experiență”…

Însă Sfintei Parascheva i-au trebuit doar 27 de ani…pentru ca milioane de oameni să îi sărute Sfintele Moaște. Doar 27 de ani…adică, după regula mioapă a vârstei, fiind „o tânără neimportantă”.

Numai că tânăra asta „neimportantă”, pe care mai nimeni nu a băgat-o în seamă la modul serios…pe care mai toți au minimalizat-o (fapt pentru care avem doar câteva date despre viața ei)…și care nu a avut parte de o îngropare „ca lumea”…a ieșit din mormânt prin Sfintele Sale Moaște și ne împodobește viețile cu bună evlavie.

Și ea nu este singura tânără sau copilă a Bisericii, din calendarul Bisericii, care uimește o întreaga posteritate! Pentru că sfințenia nu ține de vârstă ci de sinceritatea credinței și a evlaviei…și sfințenia nu e doar pentru trecut…ci e și pentru prezent și viitor…pentru o întreagă veșnicie.

Cine e Sfânta Parascheva de la Iași…născută în Turcia de azi, în secolul al 11-lea? O străină. O străină despre care nu știm mare lucru despre cum a trăit…ci mai multe știm despre posteritatea ei, adică despre minunile ei în viața Bisericii.

Însă posteritatea ei explică și certifică existența sa atât de incandescentă. Dacă acum e atât de prezentă și de grijulie cu cei care îi cer ajutorul e pentru că această grijă față de alții a început atunci când a început să își împartă toate ale ei săracilor.

Personal nu m-am închinat niciodată Sfintelor ei Moaște…Însă citind viața ei, rugându-mă ei, împrietenindu-mă cu ea, cu această Maică preafrumoasă, am simțit-o și o simt prezentă în viața mea…în inima mea, lângă mine, pe ea și alți mulți Sfinți.

O prezență duhovnicească care îmi face un nespus bine.

Și această prezență a ei, cotidiană, alungă din mine tristețea de a nu se fi consemnat, cu lux de amănunte, viața ei. O alungă…dar nu o elimină…

Însă cine să o bage în seamă? Cine să o vadă? Unde erau ochii altora, ochii duhovnicești ai altora, ca să îi vadă pe Sfinți?

Pentru că atunci când punem problema vieților Sfinților, punem, de fapt, problema celor care le-au sesizat sfințenia și au scris despre ea.

Însă cum îi putem cataloga pe contemporanii aceia, care nu au sesizat nimic și dacă au sesizat au preferat mai mult să fie indiferenți, și nu au scris nimic despre Sfinți?

Pentru că lipsa unor vieți bogate ale Sfinților vorbește despre carența de evlavie a creștinilor din vremea lor. Dacă nu s-a găsit nimeni să scrie despre un Sfânt înseamnă că orbirea și răutatea erau enorme în jurul lui.

Astfel, prezența ei lângă noi e și o mustrare pentru trecut și prezent. Nici minunile ei nu au fost consemnate cu atenție…și știm, iarăși, doar câteva.

Câteva binefaceri consemnate…în comparație cu izvorul de binefaceri datorat prezenței ei.

Însă Sfânta Parascheva e și o lecție de bucurie, de îndrăzneală bună, tinerească. Când și-a dat seama că trebuie să facă milostenie a făcut milostenie. Când s-a simțit chemată spre monahism…a devenit monahie. Când a fost luminată să meargă în pelerinaj a mers…și când Îngerul Domnului a trimis-o în Epivata (aproape de Istanbulul de azi, fostul Constantinopol), acasă la ea…a mers și a adormit ca o străină.

O străină însă care nu e indiferentă față de noi.

O tânără care nu ne învață să ne prostituăm ci să ne îmbrăcăm evlavios și să ne trăim viața în evlavie, în sinceritate, în frumusețe duhovnicească.

Și ne putem, oare, da seama ce curăție a avut și are Sfânta Parascheva, de nu a putut să îl suporte lângă ea, în mormânt, pe bărbatul păcătos mort în mare? Și astfel am descoperit-o în pământ: pentru că nu a suportat păcatele mortului îngropat lângă ea!

Teologi și nevoitori români au scris despre viața și minunile ei. Însă minunile ei sunt mai multe…decât cele consemnate. Din cele consemnate însă aflăm că focul s-a oprit și nu i-a ars Sfintele Moaște. Și-a ridicat capul și a primit perna dată în dar. A vindecat, a alinat, a întărit, a scos din neliniște și necredință oameni.

Și nu e uimitor cât de eficientă e credința ortodoxă? Pentru că acum ni se cere eficiență și lucrare socială, muncă de întrajutorare. Și Sfânta Parascheva, numai ea, face atâta muncă de întrajutorare, atât de eficientă, încât nimeni nu ar mai trebui să întrebe, în mod prostește, ce îți aduc credința și nevoința și cunoașterea teologică în viața ta?

Asta aduc: sfințenie. Și dacă te umpli de slava lui Dumnezeu, ajuți și acum și după moartea ta milioane de oameni să vadă sensul bun al vieții, singurul: îndumnezeirea omului.

Pentru că viața noastră, care e darul lui Dumnezeu, nu am primit-o pentru confort exagerat, pentru plăceri amețitoare, pentru arderea gazului de pomană…ci pentru ca să facem din noi o minune, o minune vie pentru toate secolele dar, mai ales, pentru toată veșnicia.

Nu e profitabilă Ortodoxia pentru contemporaneitate? Nu te ajută? Nu te scapă din disperare și non-sens, dacă îți dă posibilitatea să devii Sfânt?

Păi cine îți oferă mai mult decât atât? Cine îți garantează nemurirea în afară de Biserică? Cine îți dă exemple de nemurire decât Biserica?

Iar Sfânta Parascheva, pentru toți cei care acum stau la rând ca să i se închine…și pentru toți, din toată lumea, e un exemplu viu de veșnicie care nu se demodează.

Pentru că Sfintele sale Moaște nu sunt un trup mumificat în mod natural și nicio escrocherie de ultimă oră, prin care, o masă de „nătângi” cred în ceva care nu există.

Nu, ele sunt trupul unei tinere ortodoxe, de 27 de ani, care de vreo 10 secole (peste 350 de ani numai la Iași) stă în ochii oamenilor…și îi ajută.

Ele, Sfintele ei Moaște, sunt cele care fac misiune ortodoxă serioasă, autentică, dacă noi mai avem și alte treburi de făcut…în afară de mântuire.

Ele sunt aici, cu noi, pentru că și sufletul ei e continuu rugător pentru noi.

Însă trupul său îndumnezeit, pe care îl avem în raclă…și al cărei veșmânt e schimbat adesea și coboară mult har acolo unde e dăruit, e materie înduhovnicită parțial.

Nu deplin…așa cum va fi la învierea de obște/ universală!

Acum, în Sfintele ei Moaște, ca în toate rămășițele pământești transfigurate ale Sfinților lui Dumnezeu, se vede și umilința și măreția omului. E trupul unui mort dar al unui mort plin de har.

Ele, Sfintele Moaște, sunt capodoperele lui Dumnezeu pe care Biserica le cinstește și le păstrează cu grijă. Soarele e o capodoperă divină universal recunoscută…Dar când Domnul va veni plin de slava Sa, El, nemurirea noastră, și morții vor învia transfigurați, plini de slavă…atunci sufletul Sfintei Parascheva va străluci prin trupul ei mult mai puternic decât soarele.

Pentru că cele văzute sunt o icoană palidă a lucrării de taină a sfințeniei.

Iar acolo unde va fi sfințenie, în acel om, va fi lumină dumnezeiască imensă. Și trupurile lor vor fi făclii de lumină pentru că sunt locașuri îndumnezeite ale Stăpânului.

Da, prietenii lui Dumnezeu nu put ca un hoit!

Prietenii lui Dumnezeu sunt mereu parfumați, dar nu de miruri produse tehnologic ci de mirul ceresc al slavei Sale, care e parfumul, hrana, bucuria, vederea, cunoașterea, nemurirea Sfinților.

Nemurirea lor e plină de fericire…și despre aceasta, ei, prietenii Stăpânului ne dau mărturie prin minunile și ajutorul lor…și ne fac părtași, câte puțin, la bogăția de viață din ei.

Așa că, dacă vreți să vă luptați cu Dumnezeu și să minimalizați pe Sfinții Lui, nu faceți altceva decât să vă luptați, în mod juvenil, cu Dumnezeul Cel Prea puternic, cu Făcătorul cerului și al pământului, cu Domnul și Stăpânul întregii lumi, cu Mântuitorul și Judecătorul întregii făpturi.

Însă, dacă vreți să-i cunoașteți și să-i cinstiți pe Sfinții Lui, apropiați-vă astăzi de Sfânta Parascheva și spuneți-i din inimă dorurile dumnevoastră! Ea vă va auzi și vă va bucura cu bucurie multă. Amin!

(Pr. Dorin - Predică la pomenirea Sfintei, Maicii noaste, Parascheva [14 octombrie 2011)

Într-o dezbatere despre dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cineva a fost convins că "era un simplu om. Ar fi chiar culmea ca Dumnezeu, în măreția lui, să se coboare pe o planetă cât un fir de praf, din Calea Lactee, unde mai există alte miliarde de planete. Iar Caleea Lactee se află în mijlocul altor galaxii care cuprind alte miliarde de planete. Cam mare Dumnezeu pentru o planetă minusculă."

Se pare că unii dintre noi se smintesc de iubirea cu care Dumnezeu ne iubește. Adică e ca și cum tu, un copil al străzii, care trăiești de pe azi pe mâine, nemâncat și nespălat cu zilele, ești cerut în adopție de un om bogat, care vrea să te crească ca pe un fiu și să te pună moștenitor peste toate averile sale iar tu îi spui "Omule, pleacă de-aici că e prea frumos ca să fie adevărat".

Despre un astfel de copil am spune că și-a ratat șansa vieții! Tot așa și necredincioșii care nu cred în Dumnezeu din pricină că sună prea frumos, prea măreț, prea a poveste de basm, își ratează șansa vieții veșnice.

Totuși acest simțământ de a nu da crezare unor cuvinte din pricină că pare prea frumos ca să fie adevărat, i-a dat târcoale și Sfântului Ioan Botezătorul. Astfel că, auzind despre minunile pe care le făcea Iisus, Sf. Ioan trimite câțiva ucenici ca să se convingă dacă într-adevăr El este Mesia cel mult așteptat: "Și chemând la sine pe doi dintre ucenicii săi, Ioan i-a trimis către Domnul, zicând: Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul?". De aceea Sfântul Ioan primește încredințarea pe care o nădăjduia atât de mult: "Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați auzit: Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește. Și fericit este acela care nu se va sminti întru Mine". Cuvinte de încurajare lăsate peste veac pentru toți oamenii care vor fi ispitiți să refuze realitatea dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe motiv că ar fi prea frumos ca să fie adevărat.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "Dumnezeu Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată. Da, o desfrânată! Despre firea noastră omenească vorbesc. El era înalt, ea, umilă. Înalt însă nu ca statură, ci ca fire. Întru totul curat era, fiinţa Lui, neprihănită, iar firea Lui, fără de stricăciune. Neĭncăput de minte, nevăzut, necuprins cu gândul, totdeauna fiind şi acelaşi fiind, mai presus de îngeri, mai presus de puterile cereşti. Biruitor asupra oricărei cugetări, depăşind orice putere a minţii, fără de putinţă a-L vedea, cu putinţă numai a crede în El."

Iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne dă mărturie că "Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, ca pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Iubiților, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, și noi datori suntem să ne iubim unul pe altul."

Nu, nu este prea frumos ca să fie adevărat, ci Dumnezeu ne iubește în chip nemeritat, căci până la urmă în aceasta se și verifică dumnezeirea Mântuitorului, că și-a iubit vrăjmașii: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac"! Un simplu om nu este capabil de așa ceva căci este peste legea firii noastre să iubești pe cel care te urăște...

DOAMNE AJUTA...