Trebuie să discutăm puţin despre felul în care au fost creaţi Adam şi Eva, pentru că am impresia că mulţi dintre noi amestecăm puţin lucrurile.

Impresia greşită este că Eva ar fi fost creată la mult timp după Adam şi confuzia vin din următorul verset:

„Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el".” (Facere 2, 18)

„Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.”

Bun, dacă ne uităm doar la aceste versete, fără să studiem cu atenţie ce spune Sfânta Scriptură şi cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi ajungem la concluzia că Eva a fost creată pentru Adam în mod conjunctural, adică dintr-o necesitate de moment a lui Adam. Astfel, femeia poate fi greşit considerată un accesoriu pentru bărbat, ceva care nu este neapărat necesar dar care poate fi de ajutor.

O altă impresie greşită pe care o avem noi este că în ziua a şasea Dumnezeu l-a creat doar pe Adam, nu şi pe Eva. Astfel fără să ştim presupunem că Eva a fost creată ulterior, şi nu are legătură cu tot ce a fost creat, nefiind acolo de la început, ci apărând oarecum pe parcursul istoriei adamice din rai.

Această înţelegere greşită a lucrurilor afectează percepţia noastră despre unirea dintre bărbat şi femeie, despre Taina Cununiei şi implicit despre viaţa de familie.

În cartea Facerii din Vechiul Testament, în primele două capitole se relatează modul în care Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, a făcut lumea. Am făcut o mică schiţă a acestor două capitole pentru a observa mai clar ce mesaj ne transmit:

Facerea, Capitolul 1

• Crearea lumii - Ziua 1

- a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, lumina şi întunericul

• Crearea lumii - Ziua 2

- a făcut Dumnezeu o tărie prin mijlocul apelor, despărţindu-le pe cele de sus de cele de jos.

• Crearea lumii - Ziua 3

- a făcut Dumnezeu mările şi uscatul, pomii şi toate plantele pământului.

• Crearea lumii - Ziua 4

- a făcut Dumnezeu luminatorii cerului: soarele, luna şi stelele, ca să se deosebească anotimpurile, zilele şi anii.

• Crearea lumii - Ziua 5

- a făcut Dumnezeu vietăţile apelor şi toate păsările lumii.

• Crearea lumii - Ziua 6

- a creat Dumnezeu animalele domestice şi pe cele sălbatice şi toate târâtoarele pământului.

- tot în această zi l-a creat Dumnezeu pe om.

Aş vrea să fim puţin atenţi şi să vedem în ce fel l-a creat Dumnezeu pe om. Iată ce zice Scriptura:

"Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!"

E prima dată în toate cele şase zile ale creaţiei când se foloseşte pluralul atunci când se referă la acţiunea creatoare a lui Dumnezeu: „să facem om”. Până acum se spunea doar „a făcut Dumnezeu” sau “şi a zis Dumnezeu să fie...”

„Acesta nu este un plural al maiestăţii, ci un plural gramatical autentic; Sfinţii Părinţi văd în el prima revelaţie scripturistică asupra persoanelor Sfintei Treimi” explică IPS Bartolomeu Anania. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh se sfătuiesc şi cad de acord să-l creeze pe om, dar nu în orice fel, ci după chipul şi asemănarea Lor.

Şi apoi precizarea necesară:

"Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie."

Deci în ziua a şasea a facerii lumii a fost creat omul ca bărbat şi femeie, nu doar Adam. Aşa cum Dumnezeu este Unul în fiinţă dar trei Persoane, la fel şi omul a fost creat un trup dar două persoane.

Şi tot acum spune Scriptura:

"Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!"

Nu i-a zis lui Adam să crească singur sau să se înmulţească singur ci omului, Adam şi Eva.

Facerea, Capitolul 2

Acest capitol este cel care este posibil să aducă neînțelegere, întrucât reia anumite momente din cele şase zile ale Creaţiei, aducându-le detalii suplimentare.

• Crearea lumii - Ziua 7

–   Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Sale; sfinţirea acestei zile ca zi de odihnă. Facerea lumii se termină.

Apoi urmează:

• Detalii despre cum era Pământul înainte de fi populat de vegetaţie.

Detalii despre felul cum l-a creat Dumnezeu pe om în ziua a şasea: l-a făcut din pământ, suflând suflare de viaţa în faţa lui, apoi l-a pus în grădina raiului.

I-a dat poruncă să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi a răului.

• Hotărârea lui Dumnezeu de a face ajutor lui Adam.

Apoi Dumnezeu îi aduce înainte lui Adam toate animalele pământului pentru a le numi şi pentru a-şi găsi ajutor printre ele:

„Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui. ”

• După acest moment Dumnezeu o crează pe Eva din coasta lui Adam, şi Adam o recunoaşte bucuros că fiind os din oasele sale.

Capitolul 2 al Facerii reia momentul în care omul a fost creat şi-l detaliază. Faptul că Dumnezeu i-a oferit animalele ca alternativă de ajutor lui Adam nu arată nicidecum că nu avea în gând s-o creeze pe Eva, ci doar vrea ca Adam să ajungă singur la concluzia că are nevoie de cineva pe măsura lui. Hristos vrea să-l facă pe Adam să priceapă că doar o fiinţă personală, cu raţiune, îi poate fi de ajutor iar nu cineva mai prejos decât el.

Crearea Evei nu este conjuncturală, ci este parte din planul creaţiei săvârşit de Sfânta Treime în cele şase zile. Femeia este parte din proiectul măreţ al lui Dumnezeu pentru întreg universul, iar unirea ei cu bărbatul în mod desăvârşit este esenţa acestui proiect. Prima dată când se pomeneşte în Scriptură despre facerea omului atunci se pomeneşte despre barbat şi femeia împreună. Eva a fost creată în a şasea zi împreună cu Adam.

„Căsătoria (Taina Nunţii) este anterioară căderii omului în păcat: se poate presupune că şarpele (diavolul) a avut intenţia de a degrada căsătoria binecuvântată de Dumnezeu în Rai şi că aceasta va fi raţiunea pentru care căsătoria, după căderea în păcat, ar putea rămâne fără reproş, cu toate că, din punctul de vedere al omului căzut în păcat, este legată de noţiunea de păcat.” (Pr. Vasile Gavrilă)

Hristos Domnul, fiind întrebat de farisei şi cărturari dacă îi este permis bărbatului să-şi lase femeia el spune: „...de la'nceputul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu: De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Aşadar, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă“.”

Menirea omului în acest univers nu poate fi gândită decât ca unire între bărbat şi femeie. Iar această unire are ca model unirea dintre Hristos şi Biserica Sa.

Astfel stând lucrurile, homosexualitatea este o deformare gravă a adevărului și a rosturilor pentru care Dumnezeu a făcut omul, consecințele fiind pe măsură. Femeia şi bărbatul au fost creaţi împreună, egali, slujind aceluiaşi scop: îndumnezeirea, asemănarea cu Sfânta Treime.

Unirea bărbatului şi a femeii prin Taina Cununiei, în Biserică, este nu neapărat o necesitate cât o urmare firească a felului în care omul a fost creat...

DOAMNE AJUTA..

Când ajungi la Crasna, nu ai cum să nu exprimi "Aici e raiul!" deoarece simţi pacea, căldura şi dragostea care domneşte acolo. Drumul spre Crasna nu este unul uşor, prin pădure urcând începi să simţi bucuria că vei ajunge într-un loc binecuvântat de Dumnezeu

Natura toată se afla într-o armonie, totul este desprins de lume, iar căldura cu care ne întâmpină părinţii te covârşeşte.

Slujbele sunt tainice, şi simţi cum sufletul îţi prinde aripi. Dacă mă întrebi ce lipseşte de la Crasna răspunsul meu ar fi...Tu!

Lipsesc oamenii care-l iubesc pe Dumnezeu şi oamenii păcătoşi care trebuie să se întoarcă.

Domnul să vă călăuzească paşii spre locul binecuvântat cu multă dragoste, Mănăstirea Crasna.

(Oana)

A treia poruncă din cele zece date lui Moise pe muntele Sinai este "să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert". Cel mai adesea, când ne gândim la această poruncă avem falsa impresie că doar cei care sunt certați cu Dumnezeu săvârșesc acest păcat, că doar necredincioșii îl iau pe Dumnezeu în deșert. Însă vom vedea în continuare că și creștinii îl batjocoresc pe Dumnezeu sub multe forme, mai subtile sau mai vădite, fiind deseori la fel de vinovați ca și necredincioșii:

a) Necuviința în biserică. Atunci când întrăm în biserică se cade a fi conștienți că intrăm în Casa Domnului, locul de mare taină în care ni se împărtășește Hristos prin Sfânta Euharistie și de aceea trebuie să avem o înfățișare și o atitudine demnă/responsabilă de locul în care ne aflăm. Și când ne gândim la necuviință nu înțelegem prin aceasta doar felul în care ne îmbrăcăm ci trebuie să avem în vedere mai ales starea noastră lăuntrică pe care o avem față de Dumnezeu. Iar stările și manifestările prin care luăm numele Domnului în deșert sunt lipsa de atenție și de evlavie dovedite prin vorbitul în biserică în timpul slujbei, imaginațiile deșarte, somnolența și alte nimicuri prin care ne arătăm indiferenți/obraznici față de Dumnezeu, Cel care comunică continuu cu noi în timp ce noi îi întoarcem spatele în Casa Sa. Trebuie să fim conștienți că întrarea în Sfânta Biserică cere o prezență continuă a noastră, cere o bună-cuviință a gândurilor noastre, lucruri care necesită efort ascetic până la îndreptarea firii.

b) Lipsa de evlavie față de lucrurile sfinte este un alt fel de a-l lua pe Dumnezeu în deșert. Așezarea de obiecte casnice pe icoane sau în fața icoanelor, lăsarea cărților duhovnicești în așternuturi, luarea cu neatenție a anafurei și a aghiazmei, toate acestea sunt forme prin care luăm lucrurile sfinte în deșert și deci pe Cel care le sfințește, adică pe Duhul Sfânt. Când a fost întrebat ce este evlavia, părintele Paisie Aghioritul a răspuns simplu dar plenar: "Evlavia este frica lui Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovnicească".  Și părintele dădea exemplu cum creștinul evlavios "se comportă cu atenție și grijă și simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pildă, să nu fie în spatele lui icoane. Nu pune Evanghelia sau o carte duhovniceasca acolo unde stă, pe canapea sau pe scaun." Deci nu este de joacă cu lucrurile sfinte.

c) Înjurăturile de cele sfinte. Înjurarea de Dumnezeu, înjurarea Sfintei Cruci, a Bisericii, a sfinților, a sărbătorilor, etc., nu sunt altceva decât răbufniri de păcură în raza de soare, așa cum le numește părintele Arsenie Boca.

Dar să nu credeți că doar necredincioșii hulesc pe Dumnezeu ci chiar creștinii au momente în care diavolul le întunecă mintea prin patima mâniei, într-atât de tare încât ofensează grav pe Dumnezeu.

De acest păcat se fac părtași și cei care reproduc astfel de înjurături sub formă de amuzament în diverse întâmplări pe care le relatează. Deși nu conștietizează, creștinii care reproduc înjurăturile altora se împărtășesc de aceeași josnicie, această imitare a hulelor fiind ca și cum în plan material ar mima actul desfrânării.

d) Bancurile și glumele cu Dumnezeu, cu sfinții și învățăturile Sfintei Scripturi. Această formă de a lua în râs numele lui Dumnezeu se întâmplă mai ales atunci când se întâlnesc grupuri de oameni. Ca și creștini, dacă suntem puși în fața acestor circumstanțe, de nu vom avea curajul să denunțăm această împietate măcar să ne întoarcem urehile de la aceste ironii.

Tot în această categorie sunt și cei care fac apel la cele sfinte în expresii de batjocură: "la sfântu' așteaptă", "la paștile cailor", etc.

e) Chemarea numelui lui Dumnezeu la toate nimicurile este o luare în deșert a lui Dumnezeu, tipică mai ales credincioșilor cu viață liturgică activă: "vai Dumnezeule", "Doamne Maica Domnului", "Dumnezeu mi-e martor", etc. Acest păcat vine din obrăznicia de a nesocoti bunătatea lui Dumnezeu cu care s-a familiarizat credinciosul.

f) Scrierea în lene sau batjocură a numelui lui Dumnezeu: "d-zeu".

g) Jurământul, făgăduință strâmbă luată înaintea lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos ne atenționează clar în această privință: "Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: "Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale". Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, Nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este."

La fel, legământul luat înaintea lui Dumnezeu, dar nerespectat, este o luare în deșert a lui Dumnezeu: "martor mi-e Dumnezeu că de azi nu mai pun gura pe țigară, de mâine nu mai beau", etc. după care iar faci ceea ce i-ai promis lui Dumnezeu că nu mai faci. Îl mințim astfel pe Dumnezeu, deci îl luăm în deșert.

g) Cei care cârtesc pe Dumnezeu la pronia pe care o are în lume: "cutare e păcătos iar Dumnezeu întârzie să-l pedepsească", "Dumnezeu mi-a dat o suferință pe care nu o merit", "prea plouă, prea ninge", "e urât afară", etc. Domnul Hristos ne-a spus că „Nu se mişcă fir de păr fără voia mea!“, drept pentru care este lesne de înțeles că defăimarea proniei lui Dumnezeu vine din semeția de a ne socoti mai înțelepți decât este Dumnezeu.

i) Cei care hulesc, batjocoresc și se împotrivesc adevărurilor de credință, toți aceștia îl iau pe Dumnezeu în deșert. Mântuitorul Hristos spune "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața", prin urmare neacceptarea adevărului sau lupta împotriva adevărului de credință este o ofensă adusă lui Dumnezeu însuși.

j) Hula împotriva Duhului Sfânt, înfăptuită de toți cei care teologhisesc strâmb înțelesurile Sfintei Scripturi, dând naștere ereziilor. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune că "Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta." Toate ereziile care au fost și toate care vor mai veni sunt hule împotriva Duhului Sfânt, și nu au iertare. De aceea au și fost dați anatemei ereticii cei din veac.

"Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi runza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori." (Psalmi)..

DOAMNE AJUTA,.

"Şi a fost că după aceea S'a dus într'o cetate numită Nain; şi împreună cu El mergeau ucenicii Săi şi mulţime multă. Iar când S'a apropiat de porţile cetăţii, iată că scoteau un mort, singurul copil al mamei sale; şi ea era văduvă; şi mulţime mare din cetate era cu ea. "Şi văzând-o Domnul, I s'a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!“ Şi, apropiindu-Se, S'a atins de pat, iar cei care-l duceau s'au oprit. Şi i-a zis: „Tinere, ţie-ţi spun: Scoală-te!“ Şi s'a ridicat mortul şi a început să vorbească; şi i l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi-L slăveau pe Dumnezeu, zicând: „Mare profet S'a ridicat între noi şi Dumnezeu Şi-a cercetat poporul“.  (Evanghelia după Luca, capitolul 7, 11-16)

Iubiți frați și surori întru Domnul, nu știu câți dintre dumneavoastră ați înțeles că Sfânta Scriptură este un ocean de lumină dumnezeiască, în care, scufundându-ne, cu smerenie și cu atenție, nu ne asfixiem ci, dimpotrivă, ne umplem de o rațiune pline de lumină, de o iluminatoare înțelegere și bucurie, care ne umplu din destul.

Și că ea, Scriptura, trebuie să fie preocuparea noastră zilnică, la care fiecare Evanghelie duminicală ne îmbie.

Însă nu Scriptura ca literă, pe care să o memorăm și cu care să ne împăunăm tot timpul, ci Scriptura ca gândire și simțire care ne schimbă, ca realitate care a devenit una cu noi.

Și, în Biserica lui Dumnezeu, Scriptura a devenit și imn, și icoană, și mod de viață, fără a pierde ceva din substanța ei, pentru că ea a devenit tradiție actualizată, adică aprofundare continuă, cu evlavie, a înțelesurilor ei dumnezeiești.

Scriptura, ea însăși revelare a lui Dumnezeu față de oameni sfinți și păstrată tradițional, e continuu reactualizată ori de câte ori gândurile, simțirile și faptele ei devin faptele, simțirile și gândurile noastre.

Însă Biserica are un ritm scriptural înscris în modul ei liturgic de existență. Fiecare slujbă a noastră are mireasma încântătoare a Scripturii și a Tradiției pentru că slujbele sunt cugetări la și în cadrul Tradiției ale unora dintre marii oameni duhovnicești ai Bisericii.

Și noi cinstim și iubim Scriptura ca pe locul de întâlnire incalculabil de vast, de profund și de actual în care ne aducem aminte de Sfinții Bisericii, de viețile lor, de moartea cu care s-au născut în Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că Scriptura e o deschidere permanentă spre toți cei care au citit-o, au trăit-o și s-au sfințit prin ea într-un mod autentic, ortodox.

Sfinții Părinți ai Bisericii au tradus și comentat Scriptura fără să o despartă de viața Bisericii și fără să o considere o carte din trecut. Pentru ei ea era cartea lor de căpătâi și deplin actuală.

Însă când o înțelegeau prin trăirea lor duhovnicească o vedeau ca având ramificații în fiecare latură a vieții eclesiale. Plecând de la un verset anume ajungeau să vorbească despre o realitate din vremea lor cu foarte multă ușurință, pentru că considerau că problemele Scripturii sunt mereu problemele epocii.

Și problemele epocii sunt parte integrantă din problematica tradițională a Bisericii, la care Biserica, printr-un reprezentat sau altul, după voia și luminarea lui Dumnezeu, se pronunță despre ele.

Cum să vorbim, așadar, despre Scriptură, fără comentatorii sfinți ai Scripturii? Însă, pe de altă parte, cum să identificăm epoca noastră cu o altă epocă, când problemele noastre au și reliefări unice, proprii vremii în care trăim.

Nu putem să reînviem viața Imperiului Roman în secolul al 21-lea, după cum nici nu putem introduce avionul sau computerul în cotidianitatea Constantinopolului Sfântului Ioan Gură de Aur.

Fapt pentru care, atunci când înțelegem Scriptura, trebuie să vedem tradiția interpretării ei dinspre prezent spre trecut, încercând să înțelegem că Scriptura nu s-a scris azi…ci cu mult în urmă.

Și coborârea în oceanul Scripturii înseamnă coborârea, deopotrivă, prin asceză și prin cunoaștere detaliată a ei, la cât putem să cuprindem din ea.

Cunoaștere, care nu e niciodată bătută în cuie, ci e mereu maleabilă, într-o continuă aprofundare, vedere și mai luminoasă a adevărurilor ei.

Citim Evanghelia zilei [Lc. 7, 11-16] și în litere și iconic și imnografic și ascetic în Biserică. Toate aceste citiri se completează reciproc și ne dau să inspirăm/să tragem în piept, profunda frumusețe a aerului evenimentului evanghelic pe care îl reactualizăm.

Iar dacă în icoană o vedem pe văduva din Nain în roșu, căzând la picioarele Domnului, vedem dragostea care se roagă.

E dragostea Bisericii față de fiii ei.

E conștiința fiecăruia dintre noi, care cere, prin lacrimi, învierea din moartea patimilor.

Iar dacă fiul ei, în giulgiu, se ridică din morți și privește spre Domnul, înseamnă că orice zi a vieții noastre trebuie să fie o privire spre Stăpânul nostru, o privire continuă care să ne scoată din orbirea păcatului.

Dacă am privi cuvios în fiecare zi am vedea foarte multe lucruri incredibil de frumoase în oameni, în lucruri, în cărți, în noi…

Pentru că această cuviință a privirii naște frumusețea.

Însă fuga de lumea noastră nu înseamnă a nu privi, a nu simți, a nu înțelege binele și răul lumii noastre, ci a nu socoti mai presus pe cele văzute în schimbul/ în detrimentul celor nevăzute.

Pentru că asta e înțelegerea: să pleci de la ce se vede spre ce nu văd toți, fără multă curățire de patimi și cunoaștere iluminatoare.

Însă scufundarea cu mintea și cu inima în textele Tradiției, în simțirea Bisericii, în modul de a vedea al Ortodoxiei se face plecând de la pierderea timpului cu cititul, cu rugăciunea, cu comentariul, cu traducerea, cu introducerea lor în modul nostru de a ne mișca și de a fi.

Ortodoxia e calea sfințeniei cotidiene, a acelei uimitoare și imbatabile concentrări doar spre cele care ne imprimă de har pentru veșnicie.

Acesta e motivul pentru care ea nu poate fi trăită la fără frecvență. Nu poți să citești o carte sfântă azi și peste trei luni, să te rogi azi și la Paști, să faci numai în anumite momente ale vieții niște metanii, niște post, niște încercări de înțelegere.

Ea e ceva continuu sau nu e deloc.

Motiv pentru care înțeleg reticența, rușinea, stinghereala multora de a vorbi despre sufletul lor, despre probleme teologice, despre probleme capitale într-un cuvânt. Pentru că acestea nu sunt probleme cotidiene ci ultraspeciale.

Însă, pentru un om duhovnicesc, păcatele lui, citirea Scripturii, metaniile, rugăciunile, ce trebuie să spovedească, traducerile, întâlnirile, viața lui, munca lui, familia lui, comunitatea lui sunt probleme comune, care se întrepătrund cu alte o mie de probleme culturale, filosofice, economice, politice…

Și așa vedem/ înțelegem efortul duhovnicesc al ortodocșilor trezvitori/ atenți/ coerenți cu viața lor la tot ce trăiesc ei și întreaga lume.

De unde atâta forță și timp? E o întrebare falsă! Pentru că trăim cât putem, pe măsura programului nostru…dar fiind mereu deschiși spre tot ce înseamnă înțelegere, cunoaștere, experiență.

Și deschiderea, deschiderea aceasta ortodoxă spre tot ce e de cercetat pleacă de la faptul că Scriptura, Tradiția, Biserica sunt văzute ca medii deschise, care te pun în relație cu Dumnezeu în mod continuu și nu ca feliile de pepene, disparate, ale aceleiași realități.

Să privim, deci, prin lucruri dincolo de lucruri!

Căci mintea luminată de har e străvăzătoare, trece ca un laser prin toate, fără să strice nimic, pentru ca să unească pe toate în sine, în relație cu Dumnezeu.

Și când înțelegi iconomia lui Dumnezeu cu lumea, dragostea cu care ne iubește Dumnezeu, nu mai plângi! Nu mai plângi copilărește, ci duhovnicește!

Pentru că de păcatele noastre trebuie să ne pară rău și să plângem…dar nu trebuie să plângem pentru imaginea publică mototolită, pentru nefericiri trecătoare, pentru durerile care survin în urma păcatelor noastre.

Căci plânsul bun ne umple de har, pe când plânsul păcătos ne umple de disperare și de tristețe. Iar pocăința, dorința îndreptării, e durerea/ plânsul/ revenirea la bine.

Și de fiecare dată când ne venim în fire, în normalitate, înviem ca fiul văduvei din Nain. Ne trezim la o nouă viață. Și această minune trebuie să ne bucure cel mai mult dintre toate, pentru că ea e bucuria prin care noi suntem vii. Amin!

(Pr. Dorin)

16 piese, 16 componente  ale unei armate împărţite pe două rânduri. În prima linie cei 8 pioni care stau ca un zid de apărare înaintea familiei regale, a cavaleriei, a episcopilor şi a turnurilor de control. Pionul e singura piesă de pe tabla de şah căreia i s-a încredinţat prima mutare.

Marele şahist rus, Anatoly Karpov spunea:  “Pionii nu creează doar schiţa întregului tablou, ci ei sunt şi pământul, fundaţia pe care se va construi orice poziţie viitoare.”

Pionii, deşi limitaţi în mişcări şi cu un atac firav, prin poziţia lor vor decide întreaga luptă. Aşezarea lor va întări apărarea sau dimpotrivă, va crea spaţii vulnerabile uşor de speculat pentru adversar.

Pionii sunt asemenea gândurilor rele, firave şi iniţial fără prea mare putere de a influenţa realitatea, dar care cu cât persista în jocul minţii omului cu atât capătă şanse mai mari de a se transforma în fapte, aşa cum pe tabla de şah pionii neopriţi la timp se transforma la capăt în regine.

Pionul este soldatul devorat, gata primul să-şi dea viaţa în focul luptei. Pionul este omul simplu de la ţară, este omul sărac şi cinstit. Pionii sunt poporul.

Pionii sunt faptele bune cele mici şi multe. Pionii sunt gesturile mici dar cu mare influenţă în timp. Pionii sunt faptele mici pe care se vor construi în viitor faptele cele mari.

Pionii merg doar înainte, fără posibilitate de a da înapoi nici măcar un pas. Scopul şi puterea lor stă tocmai în posibilitatea de a se transforma într-o piesă de valoare mult mai mare. Pionii sunt asemenea creştinilor care odată botezaţi au ca scop doar Învierea, nu se mai uită înapoi, nu se mai întorc la omul vechi ci înaintează fără frică şi cu speranţa că într-o zi se vor transforma, vor trece din moarte la viaţă, ajungând asemenea lui Hristos, asemenea lui Dumnezeu. În asta şi stă puterea creştinilor în faţa celor care-i prigonesc: în nădejdea Învierii. Creştinii se aruncă cu capul înainte în faţa morţii pentru că pentru ei moarte e un mare câştig. Pionii sunt armata drept-credincioasă a lui Hristos. Pionii sunt sfinţii mucenici gata să-şi de viaţă pentru  poruncile lui Dumnezeu, decât să calce strâmb şi să păcătuiască.

Pionul este singură piesă care nu poate ataca înapoi, în pătrăţelele din spate, ci doar înainte, în cele două diagonale. Odată ce a trecut de o poziţie de atac nu se mai poate întoarce şi nu mai poate emite nicio pretenţie asupra ei, ba dimpotrivă devine mai vulnerabil. Creştinii sunt primii care trebuie să ierte pe oamenii cu care s-au certat, şi să uite, să nu-şi mai aducă aminte de răul pe care alţii l-au făcut, să nu se mai uite înapoi. Un creştin adevărat nu-i mai judecă şi nu le mai face rău celor cu care în trecut nu s-a înţeles bine.

Deşi cel mai slab valoric de pe toată tabla de şah, pionul e singurul care se poate autodepăşi, care își poate schimba condiția, care poate spera să ajungă mai bun decât este. Cu cât înaintează spre capătul liniei pionii cresc din ce în ce mai mult în valoare, putând fi schimbaţi pe piese mai grele valoric. Pionul e singurul care moare şi apoi înviază mai puternic decât era. Asemenea pionilor, credinţa în Dumnezeu şi faptele bune sunt singurele care duc la Înviere. Înţelepciunile lumii, asemenea celorlalte piese de şah, deşi par mari şi puternice, valoroase şi lăudate de toate lumea, totuşi n-au ca finalitate Învierea, iar la un moment dat vor dispărea, fără a da celor ce le posedă posibilitatea transformării.

Pionul este singura piesă de pe tabla de şah care poate ataca pe o poziţie neocupată de vreo piesă dar tranzitată la un moment dat. (En pasant) Pionul poate ataca retroactiv. E ca şi cum nu s-ar supune regulilor jocului şi timpului de joc, capturând un alt pion care la un moment dat a trecut pe acolo, dar acum e pe o altă poziţie. E ca şi cum ar da timpul înapoi pentru a-şi cere drepturile.

En pasant-ul şi transformarea pionului în regină sunt semne că pionul, paradoxal, deşi cea mai simplă piesă de şah, este cea mai atipică. Pionul pare că joacă în două lumi paralele, în care timpul se trăieşte diferit.

Creştinul, asemenea pionului, trăieşte în două timpuri diferite, timpul acestei vieţi trăit în societate şi veşnicia lui Dumnezeu pe care o trăieşte prin intermediul sufletului.

Pionul care ajunge la capăt şi se transformă în regină, răsturnând balanţa valorică a meciului şi dând o mare forţă armatei din care face parte este asemenea lui Hristos care ducându-şi viaţa până la capăt fără  păcat, moare şi înviind îi salvează pe toţi, răsturnând miraculos întregul curs al istoriei: înainte și după Hristos (î. Hr. și d. Hr. sau varianta seculară î.e.n și e.n).

Cei opt pioni aşezaţi unul lângă altul, formând un cordon puternic de apărare, sunt asemenea monahilor din mănăstiri care stau înaintea lui Dumnezeu şi se roagă pentru mântuirea întregii lumi. Monahii stau în prima linie a luptei cu diavolul aşa cum pionii stau în prima linie a luptei cu duşmanul.

Pionii, deşi sunt mulţi, sunt mereu apăraţi din spate de piesele mai puternice, fără de care ar cădea uşor. Pionii sunt poporul drept credincios care fără călăuzirea episcopilor, preoţilor şi a diaconilor cu uşurinţă pot cădea în păcate şi în final chiar devia de calea mântuirii.

Menţinerea unei legături strânse între pioni poate aduce un mare avantaj pe parcursul partidei şi jocul se va concentra în final în jurul lor. La fel, menţinerea unei legături strânse între creştini poate aduce un mare bine întregii Biserici, de fapt întregii lumi. Cu toate acestea pionul, în anumite partide poate fi definitoriu pentru rezultatul final de pe tabla de șah  așa cum în anumite perioadei ale istoriei Dumnezeu s-a folosit doar de un singur om pentru a influenţa şi chema la mântuire mii de alţi oameni.

Jucătorii de şah începători sau din nivel mediu subevaluează puterea de joc a pionilor. Dacă un şahist ar înţelege valoarea pionilor cu adevărat ar putea câştiga foarte multe partide. La fel, dacă oamenii ar aprecia credinţa în Dumnezeu la adevărata ei valoarea ar putea câştiga foarte multe în viaţă și mai ales viața veșnică.

Pionul e singurul care are un ideal pe tabla de şah. Pionul fără posibilitatea de a se transforma în regină este ca omul credincios fără posibilitatea de a învia după moarte.

“Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre... “(1Co 15, 13-17)..

DOAMNE AJUTA..

Iubiții mei, cred că unele dintre lucrurile pe care nu le înțelegem deloc cum trebuie e prezența Bisericii în istorie, rolul ei și de cine depinde ea.

Ca să îi știi prezența…trebuie să îi cunoști istoria. Istoria nefalsificată: lucru greu, trudnic. Măcar în mare trebuie să știm lucruri fundamentale despre Biserică: cum a apărut prin iconomia lui Hristos Dumnezeu, cum s-a apărat de tot felul de ideologii contrare, cum a rezistat în istorie în mod minunat, dumnezeiesc, ce reprezentați de marcă a avut.

Și nu trebuie să așteptăm cărți, programe TV, să ne ia cineva de mână și să ne facă tobă de carte în ceea ce privește istoria Bisericii…ci noi înșine, după posibilități, trebuie să ne nevoim să cunoaștem istoria ei.

Nu toți ortodocșii istoriei însă au ajuns în calendarul Bisericii…asta însemnând că nu toți s-au ridicat, la nivel personal, la cerințele modului ei de a fi, care e divino-uman.

Iar dacă ne uităm la noi înșine la modul serios…cred că am ajunge la aceeași concluzie: nici noi nu suntem proprii standardelor ei maximale.

Pentru că rolul Bisericii în lume e acela de a ne face dumnezei prin har, prin adevăr, prin viață curată.

Predici ascultate doar pentru memorie, icoane doar pentru privit, slujbe doar pentru a trece la examen sau pentru a ne căsători nu ne vor face niciodată Sfinți.

Sfințenia este o lucrare/ o meserie divino-umană clipă de clipă pentru că e viața noastră în Biserică, întotdeauna dorind viața cu Dumnezeu.

Dacă nu ne simțim umpluți de harul lui Dumnezeu înseamnă că venim, încă, subliniez, încă degeaba la Biserică. De ce? Pentru că viața Bisericii e divino-umană.

A veni la Biserică, a te închina, a sta la slujbă e omenește…Oricine poate să vină…Dar a fi și dumnezeiască prezența noastră la Biserică înseamnă să venim în Biserică și să simțim că aici ne umplem de mirosurile dumnezeiești ale înțelegerii, de înțelegeri pline de simțire, de bucurie cerească, de viață dumnezeiască în trupul nostru muritor.

Căci altfel sintagma Biserica e divino-umană e doar una pe foaie, e un enunț teologic pe care nimeni nu îl experimentează/ nu-l trăiește. Însă enunțul e un mare adevăr, care se cere însă experimentat…

Până nu te îndrăgostești nu știi cum e.

Până nu moare cineva iubit nu știi cum e.

Nu știi cum e boala până nu cazi cu totul în ea.

Până nu te umpli de harul și de vederea slavei lui Dumnezeu nu, nu știi cum e și nici nu-ți poți imagina asemenea lucruri de taină/ mistice/ profunde/ sfinte ale vieții cu Dumnezeu, ale vieții divino-umane a Bisericii.

Rolul Bisericii e acela de a ne face mai înalți, mai profunzi, mai frumoși decât oamenii acestei lumi, care nu văd în Biserică decât…o clădire aiurea, cu preoți care fac afaceri și care se îmbogățesc de pe urma credulilor.

Rolul Bisericii e acela de a coborî cerul în ființa noastră sau de a ne face locuitori cerești încă de pe pământ.

De aceea misiunea ei îndumnezeitoare nu poate fi plagiată de nimeni, de nicio instituție.

Nu te poți sfinți decât în Biserică, trăind viață bisericească…adică divino-umană…Dumnezeu fiind mereu cu noi, în toate zilele vieții noastre.

De cine depinde/ atârnă existența ultimă a Bisericii? De patriarhii ei? Ei, patriarhii Bisericii Ortodoxe de pretutindeni, sunt fundamentul Bisericii? Nu!

Fundamentul Bisericii e viața Prea Sfintei Treimi, a Dumnezeului nostru. Viața Bisericii e divino-umană pentru că Dumnezeu umple umanitatea botezată de slava Sa, prin toate slujbele Bisericii, și o luminează continuu în sfințirea ei.

Ierarhia Bisericii, începând de la ierarhi și până la diaconi, patriarhul fiind doar primul, din punct de vedere onorific, între ierarhii unei Biserici autocefale, stau în harul lui Dumnezeu și lucrează cele ale Bisericii cu Dumnezeu. Iar dacă nu lucrează cu adevărat, ci slujesc doar de fațadă, de ochii lumii…de aceea nici nu vor rămâne, pe viitor, în evlavia Bisericii, adică nici nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea a primi harul preoției (ca episcop, preot sau diacon) nu înseamnă, în mod automat, și că ești un om sfânt sau mântuit. După cum nu tot cel botezat ortodox…și care trăiește oricum…se mântuiește…

Ierarhia Bisericii, ca instituire a lui Hristos Dumnezeu în viața Bisericii, ca dorință expresă a Lui, lucrează cu puterea lui Hristos pe cele ale lui Hristos pentru mântuirea celor credincioși. Însă nu Îl înlocuie pe Hristos în viața noastră, ci ne oferă posibilitatea umplerii de lucrarea Lui în viața noastră, ierarhia Bisericii fiind mâinile lui Dumnezeu, prin care El împlinește toate întru noi.

Dacă El e Doctorul, preotul este seringa prin care se pogoară viața Lui. Însă suntem slujitorii Lui prin alegere și iubire, sau așa ar trebui să fim cu toții în relație cu Domnul și Stăpânul vieții noastre.

Iar dacă El, Dumnezeu, e fundamentul vieții noastre…pentru ce complicăm venirea la El, uitându-ne, mai degrabă, la ce nu ne place din Biserică?

Dacă am cunoaște istorie, multă istorie sfântă a Bisericii, timp de 2000 de ani, am cunoaște că Sfinții de dinainte de noi, unii dintre ei, s-au mântuit în vremuri și moduri foarte dificile. Mult mai dificile decât ale noastre.

Și, pe de altă parte, că Biserica nu poate să fie o comunitate închisă, care nu dialoghează, care se teme de dialog, ci, dimpotrivă, că Biserica este un dialog divino-uman cu lumea.

Mă indispun neînțelegerile unor anume ortodocși asupra modului cum Biserica Ortodoxă dialoghează astăzi cu alte biserici, culte, organizații religioase. Aceștia vor ca Biserica să tacă ca muta, să își facă slujbele și treburile ei și să nu se gândească și la alții.

Însă rolul Bisericii Ortodoxe în istoria recentă, ca întotdeauna, e acela de a oferi posibilitatea tuturor oamenilor de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a se sfinți întru El.

Însă cum să ne cunoască cineva…dacă noi nu vorbim cu alții? Dacă noi nu știm să ne prezentăm, ca oameni ai secolului al XXI-lea, în dialog cu orice om al planetei?

Biserica Ortodoxă are vocație ecumenică, pentru că ecumenic înseamnă ceva pentru toată lumea. Noi trebuie să ne gândim ecumenic/ global la întreaga lume. Să ne facem griji ecumenice/ pentru întreaga lume…pentru că întreaga ecumenicitate/ lume locuită are nevoie de Ortodoxie.

Și cine nu are griji ecumenice…nu a înțeles deloc ce e acela un Sinod ecumenic. De ce s-or fi mai zbătut Sfinții Părinți să susțină unitatea sau să o recupereze…dacă nu priveau globalist lucrurile?

Cum să acceptăm doar prezența coca-colei, a onlineului și a telefonului celular în toată lumea…dar nu ne gândim și la Ortodoxie pentru toată lumea?

De ce ne plac doar convertiții pe care îi fac rușii sau grecii, în America, în Africa, în Asia…dar nu și convertiții făcuți de români? De la noi nu se cere, oare, acest lucru? Nu vrea Dumnezeu ca noi să fim exemple/ icoane ale convertirii pentru alții?

Biserica se bazează pe oameni. Dumnezeu lucrează cu oamenii care acceptă Ortodoxia.

Și, adevărul crunt e acesta: Biserica Ortodoxă Română nu are tocmai cele mai bine și mai de dorit persoane în rândurile ei. Nici în alte Biserici nu se petrece acest lucru. De obicei, la Biserică, vin oamenii mai slăbuți, mai fără potențe și rar sunt cei foarte dăruiți.

Cei cu daruri fac bani, fac afaceri…dar mai puțin misiune ortodoxă.

Tocmai de aceea sunt puțini extraordinarii Bisericii și ieri…și azi.

Și dacă lucrurile merg mai puțin bine…trebuie să vedem și cu cine Își face Dumnezeu treaba în Biserică. Adică nu își face treaba doar cu Sfinți, cu genii și cu eroi ai credinței…ci și cu oameni care nu știu prea bine de ce s-au făcut preoți.

Biserica e formată din noi…și dintr-un cer plin de Sfinți. Tocmai de aceea nu suntem singuri pe pământ…și nu vom fi singuri nici în cer…dacă suntem ai lui Dumnezeu.

Problema e: dacă ne simțim ai lui Dumnezeu…ortodocși fiind…și venind la Biserică mereu. Dacă simțim că lui Dumnezeu Îi place să locuiască în noi.

Dacă Îl simțim în noi și cu noi…atunci suntem membri reali și conștienți ai Bisericii, cu totul uniți cu El în viața noastră.

(Despre Biserica la modul concret - Pr. Dorin)...

DOAMNE AJUTA,,.

Am descoperit de curând site-ul imparte.ro. Sunt prezentate acolo multe cazuri de persoane bolnave care cer ajutor. Oameni care suferă de boli incurabile sau nu mai au unde să locuiască, familii cu copii mici bolnavi. Sunt mulţi care se îndoiesc de veridicitatea acestor cazuri, dar ne mai mira ceva când vedem în fiecare zi la televizor situaţia grea prin care trec românii şi starea sistemului de sănătate din România? De asemenea, pe acest site există un loc unde fiecare poate face o donaţie, de orice fel iar cineva sigur va accepta şi va primi cu bucurie oferta. Se poate dona orice: mobile, jucării, alimente, cărţi, bani, electronice. Cineva sigur vă va răspunde la mesaj. Cineva sigur are nevoie de ajutorul tău!

Ieri am postat un anunţ că donez jucării unei familii sărace. În mai puţin de o oră, mi s-a răspuns la mesaj. O doamnă care suferea de cancer vroia jucăriile pentru cei trei copii ai ei, pentru că nu aveau multe posibilităţi. Vă garantez că orice aţi oferi, cineva va primi cu plăcere.

Acum stau şi scriu în faţa calculatorului dar dacă îmi întorc privirea spre camera mea, descopăr numeroase obiecte de care nu mă mai folosesc. De exemplu cărţi, pe care le-am citit iar acum îşi aşteaptă următorul stăpân. Nu sunt egoistă că nu le dau altcuiva? Sau haine. Haine care aproape că nici nu mai încap în şifonier, însă continui să le păstrez pentru că “poate vreodată o să le port “. Câţi îngheaţă de frig în acest moment şi hainele mele i-ar ajuta?

Probabil că toţi avem prin casă astfel de lucruri nefolositoare, haideţi să ne gândim bine ce ne trebuie şi ce nu, iar ce este de prisos să oferim altcuiva. Un om sigur are nevoie de ceva de-al nostru chiar în acest moment. Iar Domnul este gata să ne răsplătească pentru fiecare faptă bună!

Putem în fiecare zi să ajutăm atâtea şi atâtea persoane, trebuie doar să fim mai atenţi cu cei din jur. Nu vă fie ruşine să le zâmbiţi oamenilor pe lângă care treceţi pe stradă, mai ales copiilor care sunt mai puri şi mai deschişi spre afecţiune. Seara când ajungeţi acasă îmbrăţişaţi-vă familia, ca şi când n-aţi mai văzut-o de mult timp. În drum spre şcoală sau servici, ridicaţi-vă ochii şi spre cel care stă cu mâna întinsă la marginea drumului. Daţi-i o parte din banii sau mâncarea dumneavoastră pe acea zi. Am observat ca mulţi cerşetori nu mai cer cu voce tare ci stau liniştiţi într-un colţ, aşteptând mila trecătorilor. Probabil că li s-au aruncat atâtea priviri urâte şi de dispreţ încât au încetat să mai “deranjeze”cu rugăminţile lor în numele Domnului. Însă dacă te apropii cu un bănuţ şi o privire caldă, vei auzi imediat cum o roagă pe Maica Domnului să te ajute şi să te păzească.

Cu adevărat mâna întinsă a unui cerşetor este mâna întinsă a lui Hristos care încearcă să ne ridice din mocirla patimilor, a lăcomiei şi a iubirii de arginţi.

Putem învăţa atât de multe de la oamenii săraci. Trebuie să învăţăm să ne mulţumim cu puţin şi cu strictul necesar. O viaţă simplă este bineplăcuta Domnului. Trebuie să învăţăm smerenia. În mândria care ne înconjoară zi de zi, fiecare vrea să arate cât mai bine, să-şi arate statutul social înalt. Câţi dintre noi am avea atâta umilinţă şi smerenie încât să stăm la colţ de stradă cerând milă? Iar dacă nu suntem încă smeriţi şi nu am ajuns la iubirea desăvârşită, măcar să-i respectăm pe aceşti oameni. Pentru că Dumnezeu îi iubeşte ca şi pe noi. Să luăm aminte la săracul Lazăr care a ajuns în Rai şi să nu-l urmăm pe bogatul nemilostiv, ci să fim milostivi precum Domnul Dumnezeu este cu noi.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui...

DOAMNE AJUTA..

După anul 1990, România a pornit pe un drum al marilor schimbări. Toate schimbările sunt marcate mai ales de semnele reîntemeierii libertăţii. "Integrarea în UE nu le-a cerut românilor să plece în lume şi să-şi părăsească familiile, precum nici Revoluţia din anul 1989 nu a determinat criza avorturilor.

Căpătarea libertăţilor, mai degrabă, a relevat lipsa de ataşament faţă de valurile vieţii şi ale demnităţii omului." O mulţime de noi mentalităţi, de asemenea, cum ar fi cele legate de criza familiei sau de percepere a bunăstării vieţii, nu pot fi încă îndreptate. Excelenţa Sa Marius Lazurcă, Ambasadorul României la Chişinău, se arată însă optimist. "Într-o formulă sintetică, aş spune că Biserica este martorul viu şi depozitarul fidel al unor valori, iar forţa acestor valori nu va înceta niciodată să interpeleze conştiinţe, să încălzească inimi şi să umple de bucurie suflete."

Marius Lazurcă (născut în anul 1971) este licenţiat în limba şi literatura franceză şi română (Universitatea de Vest din Timişoara) şi literatura comparată la (Universitatea Paris IV-Sorbonne). Tot la Universitatea Paris IV-Sorbonne şi-a susţinut şi doctoratul în istorie-antropologie (2003). A publicat mai multe volume individuale. A fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara pentru volumele "Invenţia trupului" (1997) şi "Zeul absent" (2001) şi a avut mai multe contribuţii în volume colective. Deşi este tânăr, are o experienţă profesională foarte bogată. Din anul 1993 până în anul 2001, a obţinut diferite burse de studii (Ecole Normale Superieure (1998-2001), Gladstone Residential Library (Hawarden, Marea Britanie, 2001), OSI Relink prin New Europe College (1993-1995)). În anii 2006-2010, a ocupat postul de Ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun. Este căsătorit şi are şase copii.

- Domnule ambasador,mulţumindu-vă în mod deosebit pentru acest fericit prilej şi privilegiu de ne întreţine într-un constructiv şi folositor dialog, spuneţi-mi, vă rog, în ce măsură vă găsiţi un loc dumneavoastră, un tânăr cărturar, cu orizont larg, cu mentalitatea tipică unui creştin viu, în lumea politică de astăzi?

- Întâi de toate, vă mulţumesc pentru cuvintele bune. În al doilea rând, legătura mea cu lumea politică de azi este mai curând indirectă, aşa cum o şi dictează rigorile carierei diplomatice. Prin statut, diplomaţilor le este refuzată angajarea nemijlocită în politica partizană, din motivul perfect raţional de a rămâne în serviciul interesului public general. Pe de altă parte, totuşi, diplomaţii sunt instrumentele prin care politica externă - formulată întotdeauna de politicieni - se duce la îndeplinire. Acest fapt simplu pune orice funcţionar al serviciului extern în contact strâns, cotidian uneori, cu elita politică a ţării pe care o serveşte. Aceasta ar fi, în sinteză, descrierea raportului meu cu universul politic. Pentru a răspunde, în fine, întrebării dumneavoastră, voi spune că nu am resimţit niciodată vreo dificultate specială în a-mi găsi locul în, până la urmă, universul meu profesional. Am simţit mereu că mă pot întemeia pe resursele de moderaţie, discernământ şi realism proprii, în fond, ortodoxiei. Este vorba despre virtuţi pe care Biserica noastră le-a exersat de la bun început, din vremea primei comunităţi ierusalimitane, trecând prin experienţa imperială bizantină, a ocupaţiei sau suveranităţii otomane, până în epoca modernă. În toate aceste secvenţe istorice, familia credincioşilor s-a aflat, pe de-o parte, în contact cu "mai-marii acestei lumi", fără să fie, pe de altă parte, "din lumea aceasta". Este în acest paradox imaginea sintetică a oricărei imitatio Christi: participare compătimitoare la viaţa aproapelui şi tensiune neîntreruptă către "lumina cea neînserată". Un paradox zidit - din întâmplare? - în chiar adâncul limbii noastre, care formează din aceeaşi rădăcină şi "lume", şi "lumină".

- Sunteţi solidar cu vreun grup de tineri care activează în vreun domeniu al vieţii publice de azi?

- Da, mă simt solidar cu grupul din jurul ministrului Teodor Baconschi şi aflat la originea creării Fundaţiei Creştin-Democrate. Aş îndrăzni să spun că este vorba de o comunitate de prieteni întemeiată biografic pe o sumă de experienţe comune - ataşamentul faţă de Biserica Ortodoxă, studiile în străinătate, decizia senină de repatriere - şi, în al doilea rând, pe un anumit număr de valori - libertatea exersată responsabil, solidaritatea comunitară, credinţa în existenţa unui bine comun tangibil, patriotismul realist. Ne mai leagă, de asemenea, faptul că exersăm cu toţii meserii care ne pun nemijlocit în serviciul public.

- Se poate spune că generaţia dvs., şcolită la mari universităţi occidentale, activează astăzi cu succes în învăţământ sau în zona politicilor culturale?

- Eu sunt rezervat în privinţa ideii de generaţie, dintr-o prudenţă, cred, întemeiată. "Generaţia" sugerează ideea unei naşteri în comun, a unui fond "genetic" împărtăşit, a unei solidarităţi întemeiate, prin urmare, pe cauze efective, nu elective. Sunt înclinat să cred că "generaţia" nu este o solidaritate de vârstă sau de circumstanţe istorice, ci de opţiuni. Mă simt, prin urmare, coleg de generaţie - să fiu iertat! - şi cu Părintele Rafail Noica sau Andrei Pleşu, dar şi cu Teodor Baconschi, Petre Guran, Adrian Papahagi, Toader Paleologu, Mihail Neamţu, pentru a numi doar câţiva dintre cei pe care îi simt apropiaţi. Iar întâmplarea face, într-adevăr, ca mulţi dintre cei numiţi sau nenumiţi mai sus să fie angajaţi în serviciul public - ca politicieni, diplomaţi, profesori, cercetători.

- Care ar fi problemele familiei româneşti de astăzi, fiindcă, iată şi Biserica, i-a dedicat acesteia un an omagial?

- Nu ştiu în ce măsură pot face judecăţi generale, aşa încât aleg să mă refer mai curând la propria mea experienţă. Aş spune mai întâi că mentalitatea ambiantă îi pregăteşte pe tineri mai curând pentru ideea de cuplu, decât pentru cea de familie. Este aici una din consecinţele generalizării, graţie romantismului, a concepţiei medievale de fin amors, a dragostei cavalereşti, caracterizată în sinteză de un soi de pasionalitate implacabilă. Surprinşi de acest "blestem" amoros, tânărul şi tânăra nu au în fond decât opţiunea de a se supune şi de a forma un cuplu, întemeiat pe un fel de hipnoză reciprocă şi destinat în cele mai multe cazuri unui final tragic. Acest unhappy ending al cuplurilor de tip Romeo şi Julieta demonstrează de fapt că perechea, doimea, nu-şi poate fi suficient sieşi şi că, fără deschiderea pe care o dau pruncii, cuplul pare să fie întrucâtva şchiop, inadecvat vocaţiei sale fireşti. Aceasta e pentru mine una din dificultăţile tinerelor cupluri de azi: sunt gata să se iubească până la moarte (a pasiunii), dar mai puţin pregătite să facă şi copiilor loc în viaţa lor.

O a doua problemă la care m-aş referi e relativa devalorizare a mamelor. Întâi de toate, tindem azi să o privim pe viitoarea mamă ca pe un caz medical, o persoană pe care, de voie - de nevoie, o supunem unei sumedenii de controale, analize, consultaţii. Una din primele experienţe ale gravidei este aşadar aceea a realităţii, nu de puţine ori sordide, a spitalelor noastre, aşa încât nu este surprinzător dacă va ezita să treacă din nou prin aceasta. În al doilea rând, dacă viitoarea mamă munceşte, situaţia ei tinde să fie percepută la locul de muncă drept un soi de handicap, un inhibitor al performanţelor şi avansării profesionale. Nu este de neglijat nici impactul descurajant al gravidităţii şi naşterii asupra veniturilor familiei. Ei bine, toate aceste elemente formează un fel de sistem contraceptiv ad-hoc şi probabil neintenţionat. Confruntată cu această perspectivă, virtuala mamă va şovăi, se va clătina şi, nu de puţine ori, va decide împotriva înclinaţiei fireşti de a avea copii.

- Cum este privită, astăzi, în România, familia? Faceţi trimitere la diferite tipuri de realităţi, la diferite idei şi concepte despre o asemenea instituţie.

- Aş mai adăuga faptul că pare să se manifeste un soi de orbire cu privire la legătura directă dintre bunăstarea - morală şi psihologică, în primul rând - a familiei şi situaţia generală a societăţii. Am uneori sentimentul că ne amăgim cu ideea că e suficient ca indivizii să fie în mod autonom fericiţi pentru ca societatea în ansamblu să fie armonios funcţională. Personal, aş înclina să cred că ar fi necesară o revenire la ideea că unitatea socială fundamentală nu este individul, ci familia, adică grupul întemeiat pe legături naturale şi elective, micul laborator de solidaritate care transformă indivizii în persoane. Pe cale de consecinţă, poate că ar fi util ca politicile asistenţiale să fie mai apăsat focalizate asupra familiei, înţeleasă ca mediu protector fundamental, ambient în care persoana cu dificultăţi îşi poate găsi în egală măsură mângâierea şi rolul social.

- Ce politici ar trebui promovate pentru întărirea încrederii în familie? Pentru a salva valorile ei la noi?

- Întâi de toate, familia şi valorile ei nu trebuie să-şi caute salvarea la Stat. Experienţa mesianismelor seculare ale secolului al XX-lea mă face extrem de prudent în a atribui Statului roluri pe care, de fapt, nici nu este chemat să le îndeplinească. Cu această rezervă, voi spune că în această privinţă rolul Bisericii - şi chiar al vieţii asociative seculare - poate fi mai important. Cred, prin urmare, mai curând în iniţiativele şi acţiunea persoanelor libere care descoperă şi întreţin funcţiile esenţiale ale familiei. Statul este prea stângaci pentru a ne da convingător lecţii despre rolul familiei ca mediu şi ocazie ale unor experienţe fundamentale: a dragostei, solidarităţii, naşterii, suferinţei, morţii, credinţei, bunei educaţii şi bunelor maniere. Rolul Statului poate fi acela de a lua seama şi a utiliza imensul potenţial de energie pozitivă pe care familiile fericite îl pun firesc la dispoziţia comunităţii. Un singur exemplu: Statul ar putea stimula financiar sau fiscal funcţia educativă naturală a familiei. În loc să trecem ritualic şi ipocrit, în fiecare toamnă, prin aceeaşi criză a grădiniţelor, ar fi poate util să încurajăm micul antreprenoriat în domeniu, adică asocierea mai multor familii, solidarizate de aceleaşi convingeri, în vederea creşterii şi educării în comun a pruncilor lor.

- Globalizarea, ca şi integrarea României în spaţiul economiei occidentale sau al vieţii sociale şi politice, ca cel al Uniunii Europene, determină doar primii paşi spre o anume deteriorare a valorilor culturale locale?

- Valorile circumstanţiale, cele prin urmare dependente de context, ambianţă, situaţie evoluează firesc în relaţie directă cu circumstanţele de care depind. O să vă dau un exemplu, uşor trivial, dar poate suficient de grăitor. La Ministerul de Externe al României există o serie de portrete cu toţi miniştrii care au condus instituţia de la fondarea ei. Parcurgând aceste portrete am realizat că, începând cu un anumit moment - l-aş situa după anul 1918 - intervine în această portretistică aulică o diferenţă frapantă: dispar bărbile şi mustăţile şefilor diplomaţiei române. Dacă în perioada inaugurală acest accesoriu al masculinităţii era omniprezent, după deceniul al IV-lea al secolului precedent el devine mai curând excepţional. Iată una din valorile circumstanţiale - adică importantă într-o anumită perioadă, dar supusă erodării şi finalmente dispariţiei odată cu trecerea timpului. Să ne înţelegem: nu este vorba despre un simplu detaliu cosmetic, ci despre imaginea despre sine a bărbatului unei epoci istorice anume, despre felul în care încerca să-şi adecveze imaginea exterioară la portretul ideal pe care îl păstra în minte. Pe de altă parte, cred că anumite valori nu dispar. Devin eventual mai puţin populare, sunt ilustrate mai curând de o minoritate, ajung aparent desuete şi par să intre progresiv în eclipsă, dar în fond supravieţuiesc modelor, tendinţelor, înclinaţiilor noastre momentane. Când spun asta am în minte mai cu seamă promisiunea că "cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece".

- Ce se poate face pentru a preîntâmpina prelungirea şi adâncirea crizei valorilor în acest context? Iată, şi familia, în general, în România, are de suferit de pe urma unei asemenea extinderi? Mulţi români sunt nevoiţi să muncească şi să trăiască astfel despărţiţi.

- Aş introduce câteva nunaţe. Extinderea Uniunii Europene nu a forţat pe nimeni să îşi părăsească familia. Libertatea de circulaţie în spaţiul comunitar a fost doar ocazia utilizată de unii - nu de toţi - dintre compatrioţii noştri de a-şi optimiza veniturile şi perspectivele profesionale, uneori - nu întotdeauna - cu preţul abandonării vremelnice a familiei. În acest sens, ce a fost integrarea europeană: o catastrofă a valorilor, cum pare că sugeraţi, sau o dezvăluire a adevăratelor noastre valori? La fel, Revoluţia din anul 1989 nu a provocat criza avorturilor, ci a revelat lipsa noastră de ataşament faţă de valorile vieţii şi ale demnităţii omului. Trăim vremuri privilegiate, în care libertatea pare din ce în ce mai puţin îngrădită. Dar aceasta nu ne eliberează de datoria discernământului şi de responsabilitatea fidelităţii faţă de ceea ce avem mai preţios.

- În ce măsură cultura creştină îşi extinde astăzi aria în politic? Aveţi contacte diverse, puteţi sesiza acest fapt în realitatea cea mai diversă, adică în felul cum gândul şi fapta oamenilor rămân nesmintite la lucru, în mod obişnuit.

- Aşa cum sugeram într-un răspuns anterior, creştinismul a fost mereu un fenomen public semnificativ şi a avut, prin urmare, legături cu sfera politică. Să nu uităm, de pildă, că bazileul bizantin era numit "episcop al celor din afară", adică responsabilul de drept divin al treburilor care, deşi în afara Bisericii, o influenţau nemijlocit. Să ne amintim de asemenea de rolul pe care învăţătura Bisericii l-a avut, până de curând, în modelarea moravurilor publice şi a comportamentului politic. Într-un mod mai discret, acest rol a supravieţuit până astăzi, mai cu seamă în state cu o majoritate confesională solidă - cum este cazul României. Într-o formulă sintetică, aş spune că Biserica este martorul viu şi depozitarul fidel al unor valori - expuse, de pildă, magistral în Predica de pe Munte - şi că forţa acestor valori nu va înceta niciodată să interpeleze conştiinţe, să încălzească inimi şi să umple de bucurie suflete. Şi chiar dacă aceste conştiinţe, inimi şi suflete ni se vor părea cândva prea puţine, să nu ne pierdem cu firea şi să ne amintim că "puţin aluat, toată frământătura dospeşte".

- În ce măsură se poate vorbi despre o extindere a culturii teologice în învăţământ - de la învăţământul liceal până la cel universitar - sau în diferite instituţii de cultură, în teatre, în edituri etc.?

- Înclin să cred că, prin comparaţie, cultura teologică este vie şi prezentă în România. Am uneori sentimentul că suntem în prezenţa unei renaşteri neopatristice, cel puţin la nivel cultural, dacă nu altminteri. Interesul pentru cartea teologică este în continuare nedezminţit, dezbaterea teologică de idei este încă dinamică, interesul pentru studiile academice dedicate ştiinţelor sacre e confirmat de la an la an. Văd în aceasta o extraordinară vitalitate a Bisericii noastre şi o promisiune a unor perspective frumoase. Este în fond confirmarea centralităţii tradiţionale a teologiei în ansamblul ştiinţelor umaniste, o centralitate despre care mărturiseşte istoria celor mai vechi şi prestigioase universităţi europene, fondate toate în jurul unui nucleu de studii sacre.

- Stimate Domnule Ambasador, vă mulţumesc foarte frumos, dorindu-vă mult succes, mult spor şi multe împliniri, în continuare!...

- Cu multă plăcere...

Se zice că satana are trei minciuni majore: 1. Că Dumnezeu nu există. 2 Că el, diavolul, nu există. 3 Că nu există viaţă după moarte.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie, și să presupunem prin absurd că nu există viaţa de dincolo. Ce tragedie, aţi spune! Ce nenorocire! Pentru ce ne mai zbatem, pentru ce mai postim, pentru ce ne mai rugăm?

Totuși, binefacerile credinţei sunt atât de mari încât trăirea vieţii în jurul ei aduce beneficii chiar şi dacă am presupune că n-ar exista viaţă după moarte!

Şi a le luăm pe rând:

Oare poţi spune că ţi-ai ratat viaţa pentru că n-ai rezemat uşile cârciumelor, sau nu ţi-ai pierdut nopţile în discoteci, sau baruri pline de fum toxic?

Oare poţi spune că ţi-ai ratat viaţa dacă la bătrâneţe eşti ferit de ciroza pentru că n-ai fost prieten cu alcoolul? Oare poţi spune că ţi-ai ratat viaţa dacă ai avut o conduită morală, respect față de ceilalţi, raţionament nealterat de aburii cazanelor?

Să-ţi fi irosit viaţa deoarece credincios fiind, nu ai inhalat ani la rând cele peste 4000 de substanţe chimice,  majoritatea cancerigene, din ţigări?

Să-ți pară rău că la sfârșitul vieții cumpătarea și postul ți-au ferit trupul de bolile abuzurilor de mâncare?

Să-ţi fi ratat viaţa deoarece păstrându-ți fecioria, te-ai ferit de eșecuri sentimentale, sarcini extraconjugale, și boli cu transmitere sexuală?

Să-ţi fi trăit viaţa în zadar deoarece ai refuzat să te îndulcești cu pornografia care în final aduce doar frustrări, complexe și dependență?

Să fi trăit degeaba credința pentru că nu ţi-ai adunat averi ilicite, nu ţi-ai înşelat partenerii de afaceri sau n-ai furat de la locul de muncă, și ai rămas conștiința împăcată seara la culcare, fără frica terorizantă că poate ai să fii prins?

Să fi trecut prin viaţă degeaba deoarece în loc să calci peste cadavre pentru a ieşi în faţă, în loc să-ţi afişezi orgoliul pe frunte, în loc să te lupţi să fii tu pe primul loc, ai preferat să mângâi pe cel sărman, să saturi pe cel flămând, să îmbraci pe cel gol, și așa ai ajuns să fii iubit de oameni?

O viaţă irosită…Să fie chiar aşa? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune:

“Lucrarea neprihănirii va fi pacea, roadă neprihănirii: odihnă şi liniştea pe vecie” (Isaia 32.17)

"Dacă mi-ar demonstra cineva că Hristos Se află în afara adevărului şi ar fi real, că adevărul se află în afara lui Hristos, aş prefera să rămân cu Hristos, decât cu adevărul."...

DOAMNE AJUTA..

Sunt trăiri, sentimente, întâmplări , persoane care ne-au influenţat viaţa, care ne-au făcut să creştem, să credem, să iubim, să preţuim, care au dat naştere atâtor bucurii dar, care în decursul vieţii dispar, însă în amintirea lor rămâne dorul...

Citeam astăzi un articol al Pr. Stăniloae: „Ce este dorul?” şi un comentariu spunea aşa : ...este mai mult decât iubire..., mulţi am spune că nu există nici un al sentiment mai presus de iubire, eu însă spun că e !

E dorul!  Iubim, iubim persoane care ne iubesc , care ne sunt alături, care ne fac fericiţi, iubim lucruri, iubim tot ce ne fac să stăm bine, tot ceea ce ne dă bunăstare şi împlinire. Dorim trăiri, dorim sentimente, dorim persoane ,care deşi nu mai sunt, ele există, dorim chiar şi persoane care nu ne-au făcut fericiţi, care nu le-am înţeles, dar care au rămas în inimă, dorim întâmplări care încă nu s-au petrecut, persoane care incă n-am întâlnit, dorim sentimente care nu le-am trăit dar ştim că există, de aceea dorul e mai presus, pentru că dorul e credinţă, nădejde şi dragoste...

Tuturor ne este dor, sau, ar trebui să ne fie...

Mie mi-e dor de copilărie, de momentele în care eram atât de lipsită de griji încât dacă luăm vreo notă mică la şcoală era o tragedie, mi-e dor de profesorii care atunci mi se părea că „au ceva cu mine”, de jocurile pe uliţile satului, de zăpezile de altă dată... Mi-e dor de Crăciun, când ne pregăteam cu o săptămână înainte ce colindă o să cântăm, ce atmosferă frumoasă era şi ce frumos erau păstrate tradiţiile!

Mi-aduc aminte într-un an de anul nou, ştiţi că e obiceiul ca în dimineaţa de anul nou cei mici umblă cu semănatul iar cei mari cu ursul, capră sau se maschează în diferite animale, noi eram mai mărişori acum dar aveam o frică ...şi s-a întâmplat să ne întâlnim la o casă cu o „gaşcă” în care erau toţi mascaţi, mamă, ce frică, ei făceau în glumă iar noi am început să ţipăm şi să o luăm la fugă cât ne ţinea picioarele, ştiu că după aceea când vedeam de departe mascaţi o luăm la fugă prin troiene ca nu cumva „să ne mănânce ursul”...

Mi-e dor de momentele în care mergeam cu oile pe câmp şi în loc să avem grijă de ele, noi adunam nuiele ca să construim, cică, o casă de nuele, adunam flori, jucam teatru, ce mai! ,eram” vedete”. Veneam de la şcoală şi în drum spre casa era o gradină mare care avea nişte mere foarte gustoase şi fiindcă aşa era vorba că stăpânul era rău , noi nu mergeam să cerem, le furam şi apoi de teamă fugeam , apoi după ce mâncam avem noi un loc în care ne opream ca să ne luăm rămas bun şi fiindcă ne era greu să ne despărţim ne aşezam jos pe câmp şi ne făceam temele... Ce momente frumoase!

Mi-e dor de părintele profesor de religie din liceu care în loc să ne predea ditai mai tratate de teologie ne lua pe fiecare în parte şi discuta cu noi pe teme care chiar şi cei ce nu aveau nici o treabă cu biserica aveau plăcere să rămână la ora de religie, mi-e dor de trăirea pe care am simţit-o în momentul în care am făcut prima spovedanie generală, ce senzaţie înălţătoare, parcă nu mai eram cu picioarele pe pământ! Mi-e dor de toţi părinţii care mi-au dat sfaturi, de biserica în care când am călcat prima dată am crezut că am ajuns în rai, mi-e dor de a merge în fiecare duminică la biserică , de cuvintele de învăţătură şi de glasul părintelui duhovnic...

Mi-e dor de bunica , care a fost şi va rămâne cea mai importantă persoană din viaţa mea, care m-a învăţat să iubesc prin felul în care mă proteja şi mă suportă atunci când mă supăram, uneori fără motiv, de vorbele , de mângâierile şi de îmbrăţişările ei înainte de culcare, şi acum visez că parcă stau în braţele ei plângând şi ea mă mângâie....

Mi-e dor de tine Doamne care mi-ai dat atâtea bucurii şi mi-ai alinat atâtea supărări, care mereu mă prinzi în braţe şi mă mângâi, iar eu uit mereu să-ţi spun că te iubesc... că eşti mai presus de toate dorurile mele!

Cu dor, în amintirea lor...:

Am învăţat să preţuiesc totul ca pe un dar,

Căci fiecare avem sădit în noi un har,

Un drum pe care urmează să-l descoperim

Un ideal la care tindem până murim.

Să preţuiesc am învăţat, clipele fericite

Care uneori erau atât de mult dorite,

Şi se simţeau cât de intens erau trăite

Dar, parcă dispăreau aşa pe nesimţite....

Spre-acele locuri am învăţat cum e să tind

Locuri ce-mi fac inima să se-nalţe,

Pe care le revăd mereu dormind

Şi care îmi redau mereu speranţe.

Chipurile pe care le simt mereu atât de-aproape,

Am învăţat să le doresc

Căci deşi ele sunt aşa departe,

Cu toată inima eu le iubesc!

Am învăţat să preţuiesc tot ce mă leagă de copilărie

Căci simt un foc ce arde ca o amintire pururi vie.

Un stâlp la temelia mea sunt toţi cei ce m-au călăuzit

Ei sunt sprijinul meu până la sfârşit.

Să preţuiesc am învăţat căsuţa mea cea dragă

Astfel cu dor merg înainte

Purtând în inimă mereu

Acel colţişor de ţară, ce va fi pururi al meu!...

Vouă de cine vă este dor, ce trăiri , ce sentimente v-au rămas în suflet pentru toată viaţa? Cred că momentele frumoase din viaţa noastră merită împărtăşite cu o lume-ntreagă!....

DOAMNE AJUTA...

Atunci când cineva este botezat în Biserica Ortodoxă cei prezenţi împreună cu preotul cântă următorul imn: „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia!”. Este versetul 27 din capitolul 3 al Epistolei către Galateni a Sfântului Apostol Pavel.

Dimineaţă am întreabat-o pe soţia mea ce crede că înseamnă acest verset iar ea m-a răspuns că este o exprimare metaforica. Şi eu credeam acelaşi lucru şi poate multă lume are impresia că Sfinţii Părinţi sau Biserica se joacă cu cuvintele, realizând slujbe cât mai frumoase din punct de vedere liric şi muzical. Nu, a ne îmbrăca în Hristos nu este o metaforă ci un fapt real.

Dar cum oare să te îmbraci în Hristos?

E greu pentru noi, cei din lume, să înţelegem acest lucru, dar totuşi auzim spunându-se:

„Cutare se îmbracă numai în Armani” sau “Domnul senator se îmbracă deobicei în Versace”. Păi e cam acelaşi lucru: dacă înţelegem ce înseamnă să te îmbraci în Armani înseamnă că ne este simplu să deducem ce înseamnă să te îmbraci în Hristos.

„Armani” este un mare brand de haine de lux, vestit în toată lumea. Numele provine de la fondatorul companiei, Giorgio Armani, un designer vestimentar italian, fost medic şi pasionat de fotografie. Vestimentaţia creată de el este foarte scumpă şi se adresează deobicei oamenilor cu mulţi bani, vedetelor, directorilor de mari companii, sportivilor, politicienilor şi celor din “înalta” societate.

Astăzi este o mândrie să te îmbraci în Armani pentru că nu porţi doar un simplu set de haine ci te îmbraci cu un „mod de viaţă”, cel al oamenilor bogaţi. Porţi Armani ca să te poziţionezi din start în ochii tuturor pe un alt nivel, să araţi că nu eşti din rândul celor mulţi, ci eşti special şi vrei să fii tratat ca atare.

Te îmbraci în Armani ca să câştigi încrederea grupului în care vrei să intri, că să fii recunoscut cu unul de al lor. Porţi hainele lor pentru a arăta că vrei să devii ca ei, deşi încă nu eşti asemenea lor. Armani a reuşit de-alungul anilor să devină un stil de viaţă, poate şi din acest motiv au început să producă şi mobilă şi accesorii pentru casă, pentru a intra şi mai mult în intimitatea oamenilor, în felul lor de a-şi petrece viaţa.

Când porţi haine Armani porţi de fapt tot fastul şi aura mirifică a brandului, şi vrei ca oamenii de lângă tine să-ţi atribuie şi ţie ca persoană ceea ce brandul a acumulat în toată istoria sa. Îţi lipeşti sufletul aşa de mult de aceste haine încât vrei să fii confundat cu Armani, vrei ca oamenii să asocieze măreţia brandului cu tine şi cu felul tău de a fi.

Hainele de lux şi accesoriile (maşina, telefonul, bijuteriile, etc.) sunt semnale concrete că tu, cel care le porţi pe toate, duci o altă viaţă decât semenii din jur.

Citeam într-un articol pe net că există patru categorii de consumatori de bunuri de lux:

1. Patricieni - Clienţii bogaţi care sunt dispuşi să plătească foarte mult pentru produse de lux dar care nu au brandul înscripţionat pe ele, arătând că ei nu au nevoie de un statut social, deja prin poziţia lor în societate au obţinut acel statut. Aceşti oameni sunt mai degrabă impulsionaţi să folosească simboluri subtile ale luxului pe care doar „cunoscătorii” le pot recunoaşte şi asocia cu persoane din grupul lor de elită.

2. Parveniţii - Clienţii bogaţi care nu ştiu să distingă detaliile unui lux subtil, preferând în schimb să poarte haine şi accesorii branduite foarte evident şi care sunt asociate de ceilalţi cu luxul. Prin felul lor de a fi tânjesc după statut social şi se folosesc de produsele de lux „gălăgioase” pentru a se separa de marea masă a oamenilor, vrând să fie confundaţi cu patricienii sau cu alţi parveniţi.

3. Poseurii – termen franţuzesc care înseamnă „să pretinzi a fi cine nu eşti”. În acest grup de persoane intră cei care-şi doresc foarte mult statutul social pe care-l oferă produsele de lux. Pentru că nu şi le pot permite ei îşi cumpără produse de lux contrafăcute, la un preţ mult mai mic, pentru a emula bogaţia şi pentru a se disocia de statutul lor real din societate.

4. Proletarii – În acest grup intră persoanele care nu sunt interesate de a trasmite un mesaj prin hainele pe care le poartă şi produsele pe care le consumă. Nu caută să se asocieze cu cei din înalta clasă dar nici nu vor să se disocieze de cei mai săraci, fără a încuraja sau dispreţui luxul.

În acest articol se spunea că după studierea unui număr foarte mare de produse de lux, cercetătorii au aflat că o înscripţionarea mai subtilă a produselor de lux aduce după sine şi un preţ mult mai mare. Cu cât sunt branduite mai ostentativ cu atât sunt mai ieftine. Astfel concluzia ar fi că firmele care posedă branduri de lux cer mult mai mulţi bani pe înscripţionări subtile pentru a-i atrage pe „patricieni” lăsând de înţeles că puţin înseamnă de fapt mai mult.

Aşa stând lucrurile, a te îmbrăca cu Hristos înseamnă a te îmbrăca cu tot ceea ce El este şi face. A te îmbrăca în Hristos înseamnă să te îmbraci cu Dumnezeu. Doar cum oare? Prin Duhul Sfânt.

La fel ca Sfântul Ioan Botezătorul în pântecele mamei sale:

„Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt.” (Luca 1, 15)

“Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel.” (Luca 1, 80)

La fel ca Maica Domnului când a primit vestea cea bună a întrupării:

„ Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. ” (Luca 1, 35)

La fel ca bătrânul Simeon care-L aştepta pe Mesia:

„Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. ” (Luca 2, 25)

La fel ca Iisus în copilărie:

„Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui. ” (Luca 2, 40)

A te îmbrăca cu Hristos înseamnă a primi energiile necreate ale lui Dumnezeu în toată fiinţa ta, a primi de fapt pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh.

A te îmbrăca cu Hristos înseamnă să te îmbraci cu toată dumnezeirea Sa, cu toate înţelepciunea, blândeţea, smerenia şi iubirea pe care a arătat-o oamenilor. Când te îmbraci cu Hristos te îmbraci cu un alt stil de viaţă, lepădând obiceiurile păcătoase. A te îmbrăca cu Hristos înseamnă să te lepezi de păcat şi să fii gata să suporţi consecinţele acestei alegeri. Astfel purtarea lui Hristos aduce după sine şi purtarea Crucii Lui şi bineînţeles şi gustarea din roadele Învierii.

Aşa cum un brand de lux îi adună pe adepţii săi sub acelaşi logo şi acelaşi statut social, la fel Hristos îi adună pe toţi cei creştinii în El însuşi, uninându-i pe fiecare cu fiecare şi pe toţi cu Dumnezeu.

A te îmbrăca cu Hristos, înseamnă să te îmbraci cu tot ceea ce spune şi face Hristos, deci inseamnă a-ţi asuma şi Evanghelia Sa. Haina Botezului, mult mai scumpă decât toate hainele lumii, dar totuşi oferită în dar, vine cu o mare responsabilitate: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. ” (Ioan 13, 34).

A-L purta pe Hristos tot timpul înseamnă de fapt să ascultăm de poruncile Lui.

E foarte interesant cum însemnele produselor de lux au devenit din ce în ce mai finuţe, mai subtile, ba chiar lipsesc uneori, încercând să dea impresia luxului prin calitatea materialelor sau prin felul în care sunt lucrate.

Hristos, haina noastră, nu se afişează ostentativ în fiinţa noastră, pentru a demonstra altora că suntem creştini, ci într-un maxim de smerenie şi subtilitate, prin Duhul Sfânt care să sălăşluieşte în suflet. Creştinii adevăraţi pot fi recunoscuţi de la „o poştă”, de departe poţi simţi Harul care este în ei şi eşti atras cu uşurinţă de blândeţea şi iubirea cu care te-nconjoară. "Cunoscătorii" îşi vor da repede seama şi vor vedea pe Dumnezeu lucrând în viaţa lor. Astfel Hristos începe să fie râvnit şi cerut şi de alţii. Cei slabi vor vrea să se îmbrace în El pentru a-şi acoperi neputinţele trupului şi ale minţii. Cei neîmpliniţi vor căuta în El pace şi împlinire. Cei puternici vor vedea că le lipsesc multe, şi că puterea lor au primit-o în dar chiar de la Creatorul lumii. Cei trupeşti vor veni la El însetaţi de viaţăa veşnică.

Aşa cum şi hainele de firmă se învechesc sau se murdăresc la fel şi haina Botezului se murdăreşte de păcatele noastre, dar Dumnezeu ne-a pus la îndemână înnoirea: Trupul şi Sângele lui Hristos. Sfânta Euharistie reînnoieşte în noi haina botezului, curăţeşte din nou sufletul şi ne dă putere să nu mai greşim.

A ne îmbrăca cu Hristos înseamnă să trăim prin Hristos:

„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. ” (Ioan 6, 57)

Sfântul Apostol Pavel confirmă acest lucru din experienţă:

„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. ” (Galateni 2, 20)

A ne îmbrăca cu Hristos nu este o metaforă:

„Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el. ” (Ioan 14, 23)

Botezul nu este un simplu ritual ci o primire reală a lui Dumnezeu în fiinţa noastră, şi o comuniune continuă cu El până la sfârşitul lumii, şi dincolo în împărăţia cerurilor, în vecii vecilor. Amin...

DOAMNE AJUTA..

ACATISTUL SFÂNTULUI SFINŢITULUI MUCENIC CIPRIAN Cel ce mai înainte a fost vrăjitor, apoi s-a arătat Arhiereu slăvit prin cinstita fecioară Iustina

Am participat astăzi la o manifestare filantropică care a avut loc la un centru de într-ajutorare a bătrânilor, din cadrul unei parohii. Acest centru oferă zilnic masă caldă pentru 30 de bătrâni care pot veni la cantina, și hrană rece, acasă, pentru 20 de bătrâni care nu se pot deplasa.

Astăzi, 1 octombrie s-a sărbătorit Ziua Mondială a Persoanelor Vârstnice, care coincide şi cu sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului. Personalul angajat al acestui centru a pregătit câteva surprize bătrânilor. Mai întâi a venit preotul care se ocupă de acest centru şi a săvârşit o slujbă de mulţumire înaintea lui Dumnezeu şi apoi a urmat un recital al unui cor de băieţi de la Seminarul Teologic din Galaţi. Tinerii au cântat foarte frumos, asemenea marilor coruri bizantine din ţară, încât aveai impresia că te afli într-o măreaţă catedrală. Apoi un grup de tineri de la un liceu din Galaţi, conduşi de profesoara lor de religie, au cântat la chitară şi au intonat poezii dedicate bunicilor. Bătrânii au fost impresionaţi de acest program, încât multora din ei le-au dat lacrimile.

Trebuie să vă spun din start că am fost reticent înainte de a veni aici, mai ales că am auzit că este o manifestare dedicată bătrânilor şi mă gândeam că mă voi plictisi foarte repede. Am fost plăcut impresionat de tot ce s-a întâmplat acolo şi m-au pus pe gânduri unele lucruri.

De pildă, faptul că eu deşi îi respect pe bătrâni, totuşi nu mi-e drag să-i vad sau să-i întâlnesc sau să vorbesc cu ei. Nu ştiu de ce, probabil pentru că sunt păcătos, pentru că îi asociez cu neputinţa, cu slăbiciunea, cu lucruri de care nu vreau să am parte.

E greu ca tânăr să-i înţelegi pe bătrâni. Noi tinerii îi catalogăm repede ca "moşi" şi "babe", îi luăm peste picior, adesea îi denigrăm şi îi tratăm ca „resturi” ale societăţii. De obicei îi vedem pe bătrâni ca o povară, nu ca pe un ajutor.

Deşi nu-mi sunt dragi şi nu vreau să am de a face cu ei totuşi încep să-i înţeleg şi asta datorita părinţilor şi bunicilor mei. Au trecut câţiva ani de când sunt la casa mea, căsătorit, cu copii, iar părinţii mei au rămas singuri în casa în care m-am născut. Vremea a trecut, au mai îmbătrânit şi ei, au început să apară bolile şi suferinţele trupeşti. Părul li s-a albit, faţa le-a îmbătrâit, poartă ochelari, iau pastile şi singura lor bucurie suntem noi, copiii lor. Muncesc mult în fiecare zi, sunt încă în putere şi pot să-şi aibe de grijă singuri, dar tot ceea ce fac, fac doar cu gândul la noi şi pentru noi. Nu mai au altă motivaţie de a trăi, decât să ne vadă pe noi fericiţi, şi să se bucure de zâmbetul şi inocenţa nepoţeilor.

Au fost ani în care am stat Bucureşti, departe de ei. Au suferit când am plecat, s-au adaptat mai greu dar până la urmă s-au învăţat. Au fost momente când puteam pleca definitiv în străinătate şi îi vedeam că nu sunt deloc încântaţi. Poate nouă ne-ar fi fost bine dar ei ar fi suferit mult. Poate stând la mii de kilometri de ei ne-am fi văzut o dată sau de două ori pe an şi n-am fi fost lângă ei când ar fi avut nevoie...

De multe ori pe noi tinerii nu ne interesează ce lăsăm în urma noastră, facem orice să ne realizăm, şi uităm că mama şi tata rămân acasă singuri, cu ochii-n lacrimi, cu gânduri de dor şi cu speranţa că într-o zi ne vom întoarce acasă. E trist că ei ne ajută cât de mult pot că să putem pleca în lume şi să putem sta singuri pe picioarele noastre, iar noi uităm să le fim recunoscători, să le dăruim ceva în schimb.

La un moment dat mama soacră ne spune că într-o zi nişte tineri în tramvai, grăbindu-se să coboare, au făcut-o „babă”. Poate că pentru alţii părinţii noştri sunt "moşi şi babe", dar pentru noi sunt mama şi tata, care ne iubesc, ne ajută şi ar face orice să ca ne fie bine. Poate alţii spun de părinţii noştri că sunt urâţi dar pentru noi chipul lor este frumos şi blând, şi în ochii lor ne-am oglindit privirile noastre o viaţă întreagă.

Frumos ar fi ca la un moment dat să le dăruim şi noi părinţilor câte ceva, să le răsplătim grija lor faţă de noi, timp de o viaţă întreagă. Dar oare ce vor părinţii de la noi? Iubire, atenţie, înţelegere faţă de vârsta lor şi câţiva nepoţei care să le umple golul lăsat în casă la plecarea noastră.

Bătrânii pe care nu-i agreem pe lângă noi sunt „bunicii” şi „părinţii” noştri, sunt cei care au pus bazele societăţii în care noi trăim astăzi.

Orice am face, oricât de buni am fi în domeniul în care activăm, oricât de mult succes am avea, totuşi ne lipseşte un lucru pe care doar bătrânii ni-l pot da: înţelepciunea, călită în necazurile şi bucuriile vieţii.

„Oare nu la bătrâni sălăşluieşte înţelepciunea şi priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată?” Iov 12:12

„Faima celor tineri este puterea lor şi podoaba celor bătrâni părul lor cărunt. ” Proverbe 20:29

Avem multe de învăţat de la ei, dar din păcate nu prea vrem să plecăm urechea spre sfaturile lor, îndreptăţindu-ne că ei au trăit alte vremuri şi nu se pricep ei la ce se întâmplă acum. Uităm că nimic nou nu este sub soare, şi că istoria şi faptele noastre se repetă sub altă formă dar având aceleaşi efecte. Oamenii mereu au căutat fericirea pe diferite căi, unii prin păcat alţii prin virtute, unii cu Hristos, alţii singuri sau dirajaţi de diavol. Şi astăzi este la fel doar că idealurile şi acţiunile noastre îmbracă o altă formă, în esenţă lucrurile sunt la fel.

Nu vă plac bătrânii?

Aţi putea începe măcar să-i respectaţi gândidu-vă că şi părinţii voştri vor ajunge la fel, şi că bunicii voştri au aceeaşi vârstă cu cei pe care voi îi denigraţi.

Vom ajunge şi noi într-o zi "moşi şi babe" şi vom vrea să fim ascultaţi şi respectaţi, dar până atunci ar trebui să ne educăm copiii în acest sens.

Nu-i denigraţi sau ignorați pe cei bătrâni că urât lucru este înaintea lui Dumnezeu....

DOAMNE AJUTA..

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XIX-a după Rusalii

Evanghelia Duminicii a XIX-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor). Luca 6, 31-36

Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.

Sfânta Evanghelie din Duminica a XIX-a după Rusalii este plină de învăţături duhovniceşti şi ne arată care este deosebirea între păgâni şi creştini, sau mai bine zis între omul păcătos şi omul sfânt.

Mântuitorul Iisus Hristos ştia că în Vechiul Testament s-a spus: 'Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău' (cf. Matei 5, 43). El însă face o schimbare radicală, şi anume: în locul urii faţă de vrăjmaşi, aduce o lege nouă: legea iubirii de vrăjmaşi. Prin aceasta, Hristos Domnul a întrecut pe toţi legiuitorii din istoria omenirii, pentru că nici un legiuitor nu a poruncit vreodată ca omul să iubească pe vrăjmaşii săi.

Firea umană păcătoasă amestecă virtutea cu păcatul

Mântuitorul îndeamnă zicând: 'Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea' (Luca 6, 31). Nu zice faceţi ceea ce vă fac oamenii, ci zice precum voiţi să vă facă oamenii. Adică, oamenii vor ca semenii lor să le facă bine, să se poarte frumos cu ei, să-i respecte, să-i ajute, să-i împrumute, să-i ierte, să le acorde cinste ca unor fiinţe raţionale, iubitoare şi binecuvântate de Dumnezeu. Mântuitorul ne spune, de fapt, că trebuie să săvârşim numai binele, să nu facem oamenilor răul pe care ei ni-l fac, ci doar ceea ce dorim noi să ne facă ei, adică binele. Apoi precizează că, dacă iubim doar pe cei ce ne iubesc, ne asemănăm păgânilor sau păcătoşilor şi nu ne deosebim cu nimic de aceştia. Dacă împrumutăm pe cei care ne-au împrumutat, dacă facem bine numai celor care ne fac bine, atunci nu progresăm spiritual, pentru că nu depăşim egoismul firii umane căzute în păcat, adică starea obişnuită a naturii umane păcătoase.

Ni se pare foarte firesc sau natural să facem bine celor care ne fac bine, dar nu ni se pare firesc, natural sau normal să facem binele celor care ne fac răul, adică nu ni se pare firesc să iubim pe cei care ne urăsc şi să dorim binele celor care sunt vrăjmaşii noştri. De ce? Pentru că 'firescul' acesta al nostru nu mai este firea sau natura creată ori voită de Dumnezeu, ci e natura căzută în păcat, firea păcătoasă, care amestecă binele cu răul. De aceea, Domnul Hristos vrea să ne arate că numai omul bun în mod constant se manifestă ca fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel bun în Sine şi că numai bunătatea este profund umană, nu răutatea, chiar dacă foarte mulţi oameni sunt răi. Răutatea, chiar dacă a devenit o a doua natură şi este răspândită în lume, ea nu este conformă cu chipul lui Dumnezeu în om. Numai bunătatea sau iubirea milostivă şi sfântă este conformă cu chipul lui Dumnezeu Cel bun. De aceea, spre sfârşitul Evangheliei de astăzi, Mântuitorul ne îndeamnă zicând: 'Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt' (Luca 5, 35), adică nu veţi mai fi robi sau slujitori ai păcatului, ci fii ai harului sau fii ai lui Dumnezeu după har.

Evanghelia ne arată, aşadar, că un creştin, care este înfiat prin harul Sfântului Botez, devine fiu al lui Dumnezeu după har în Dumnezeu Fiul, în Iisus Hristos, după cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan zicând: 'Celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut' (Ioan 1, 12-13), adică prin harul Duhului Sfânt.

Deci, prin Botez ni se dăruieşte nu numai iertarea de păcate, ci şi calitatea de fii ai lui Dumnezeu după har, iar aceasta înseamnă că, prin har, credinţă şi fapte bune, putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu Care este bun, milostiv şi sfânt. Evanghelia de astăzi se încheie cu aceste cuvinte ale Mântuitorului: 'Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv' (Luca 6, 36). Aceasta înseamnă că numai bunătatea arătată ca milostenie sau bunătatea smerită şi darnică este starea sănătoasă sau sfântă a vieţii creştine. Mai precis, Mântuitorul ne învaţă că firea umană sănătoasă spiritual este firea curăţită de păcate şi sfinţită prin har, firea înălţată la asemănarea cu Dumnezeu după al Cărui chip a fost făcut omul la început (cf. Facere 1, 26).

Deşi această iubire faţă de vrăjmaşi este poruncită de Mântuitorul Iisus Hristos, totuşi mulţi oameni se întreabă cum putem noi să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, dacă foarte adesea uităm chiar şi pe cei care ne-au făcut mult bine? Uităm adesea pe părinţii noştri care ne-au crescut, pe dascălii, pe învăţătorii, pe profesorii care ne-au format, pe conducătorii care

ne-au promovat într-un rang mai mare, uităm repede pe cei ce ne-au ajutat în vreme de sărăcie, de boală, de necaz. În schimb, ţinem minte multă vreme răul pe care ni l-a făcut cineva, cuvântul care ne-a jignit sau ne-a rănit, fapta pătimaşă şi vrăjmaşă a celui care ne-a umilit sau ne-a păgubit. Aceste forme de răutate sunt păstrate adânc şi îndelung în memoria noastră cognitivă şi afectivă, astfel încât răutatea altora memorată în noi devine cu timpul răutate a noastră sau boală a sufletului nostru, care nu iartă şi nu uită răutatea vrăjmaşilor, nu se descarcă de ea sau nu se eliberează de ea, ci o poartă în sine ca pe o otravă sau ca pe o 'legătură nedezlegată'.

Iubirea de vrăjmaşi începe cu rugăciunea pentru schimbarea sau îndreptarea lor

Este foarte greu, deşi nu imposibil, ca firea păcătoasă a omului, înclinată spre răzbunare, să se schimbe atât de mult, încât omul să-l iubească pe cel care îl urăşte şi să dorească binele celui care îi face rău. Cu alte cuvinte, la prima vedere, Evanghelia ne îndeamnă la o stare sufletească şi la o acţiune greu de îndeplinit. Totuşi, Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Mântuitorul Iisus Hristos nu cere omului ceea ce el nu poate împlini. Prin urmare, dacă omul păcătos constată că nu poate să iubească pe vrăjmaşi, el trebuie să ceară ajutorul lui Hristos, ca iubirea lui Hristos să vindece sufletul său rănit de răutatea vrăjmaşilor şi să-i dăruiască harul iubirii Sale milostive. Astfel, cu ajutorul harului lui Hristos, el poate scoate din inima sa 'spinii urii' şi ai dorinţei de răzbunare, cum se spune într-o rugăciune ortodoxă pentru iertarea vrăjmaşilor. În acest sens, iubirea de vrăjmaşi sinceră, adică nu una făţarnică, începe cu rugăciunea pentru iertarea vrăjmaşilor. În cărţile noastre de cult există rugăciuni pentru înmulţirea dragostei şi pentru alungarea urii şi a dorinţei de răzbunare. La sfârşitul Liturghierului se află un capitol numit Adunare de cereri, unde găsim o rugăciune pentru vrăjmaşii cei ce ne urăsc şi ne asupresc pe noi. În această rugăciune nu se cere pedepsirea vrăjmaşilor sau distrugerea lor, ci schimbarea lor în bine. Se cere ca Dumnezeu să le schimbe necredincioşilor sau răufăcătorilor felul lor de a gândi şi de a făptui: 'Necredincioşii să se întoarcă la dreapta credinţă, iar credincioşii să se întărească în dreapta credinţă, şi toată vrajba şi ura, în iubire de fraţi, în pace şi dragoste desăvârşită să se prefacă'. Deci, iubirea de vrăjmaşi începe cu rugăciunea pentru schimbarea lor în bine sau îndreptarea lor. Foarte adesea, omul robit de mânie şi ură este influenţat de puterile diavoleşti, de duhurile răutăţii care se află în văzduh, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: 'Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh' (Efeseni, 6, 12).

'Răzbunarea' sănătoasă a creştinului se arată când acesta răspunde la răutate cu bunătate

Când creştinii erau persecutaţi, spune Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful în secolul al II-lea, ei se rugau pentru împăratul prigonitor şi motivau rugăciunea lor astfel: ne rugăm pentru împărat, deşi el ne urăşte şi ne persecută, pentru ca Dumnezeu să-l elibereze de duhurile diavoleşti care-l stăpânesc atunci când ne urăşte pe noi creştinii fiindcă Îl iubim pe Hristos. Împăratul are, deci, nevoie de rugăciunile noastre pentru ca Dumnezeu să-l schimbe din om rău în om bun, să-i lumineze mintea şi să-i încălzească inima cu harul Său.

Vedem, deci, o aplicare concretă şi corectă a Evangheliei iubirii de vrăjmaşi în viaţa creştinilor, adică să ne rugăm pentru mântuirea celor care ne fac sau ne voiesc răul, pentru schimbarea lor în bine, pentru a birui răutatea prin bunătate. Astfel, vrăjmaşii sunt puşi în starea de-a recunoaşte ei înşişi superioritatea spirituală a celor ce suferă răutatea unor oameni fără să devină şi ei răutăcioşi sau răufăcători prin răzbunare. În literatura noastră românească, acest adevăr, ecou al Sfintei Evanghelii în viaţa poporului, a fost exprimat în versurile următoare:

'Răzbunarea cea mai cruntă este când duşmanul tău e silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău'. (Bogdan Petriceicu Hasdeu, Răzvan şi Vidra)

Pericopa evanghelică de astăzi ne îndeamnă să nu ne asemănăm cu oamenii căzuţi în păcate sau robiţi de patimi egoiste, răufăcători şi răzbunători, ci să ne asemănăm cu Dumnezeu Cel milostiv Care nu coboară la nivelul naturii umane căzute sau păcătoase, ci doreşte să-l ridice pe om la sfinţenia şi bunătatea Lui.

Totuşi, când ne rugăm pentru iertarea şi îndreptarea vrăjmaşilor, schimbarea sau îndreptarea acestora nu vine totdeauna când dorim noi şi cum dorim noi. Uneori, e nevoie de multă răbdare, iar rugăciunea trebuie însoţită cu post. Adesea, efectul rugăciunii pentru vrăjmaşi se vede în schimbarea atitudinii vrăjmaşilor faţă de noi, nu pentru că au fost pedepsiţi de noi, ci pentru că au ajuns să constate ei înşişi că sunt nedrepţi sau răi, tocmai pentru că nu li se răspunde la răutate cu răutate. Unii oameni se schimbă în bine pentru că Dumnezeu le dăruieşte multe binefaceri, deşi ei nu le merită, îi ajută în viaţa lor, deşi ei nu merită să fie ajutaţi. Exemplul cel mai bun este vameşul Zaheu, care s-a convertit nu fiindcă a fost pedepsit, ci pentru că i s-a oferit o onoare pe care n-o merita, aceea de a fi fost vizitat de Iisus în casa sa. Iar alţi oameni se schimbă în bine printr-o lucrare tainică, înţeleaptă şi pedagogică a lui Dumnezeu, Care transformă o încercare, o boală, o suferinţă, un accident din viaţa omului într-o pedagogie care-l ajută pe om să înţeleagă că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu Cel milostiv. Totuşi, când Dumnezeu 'ceartă' pe cineva, El nu o face ca răzbunare, ci ca dorinţă de-a îndrepta pe cel păcătos pe calea mântuirii. Când omul nu se îndreaptă prin 'leacuri dulci', Dumnezeu Cel milostiv foloseşte 'leacuri duhovniceşti amare' pentru a-l salva pe acesta.

Bunătatea sufletului se probează în necazuri şi suferinţe

Când ne rugăm pentru îndreptarea vrăjmaşilor, ne punem nădejdea mai întâi în ajutorul lui Dumnezeu, Care, uneori, în chip minunat, schimbă comportamentul vrăjmaşilor noştri văzând multa noastră răbdare şi multa noastră credinţă. Există însă şi oameni care doresc repede răzbunarea, unii chiar scriu pe pomelnice numele vrăjmaşilor care-i supără şi cer lui Dumnezeu să-i pedepsească pe aceştia. În general, ei doresc ca vrăjmaşii lor să se schimbe prin pedepse grele trimise acestora de Dumnezeu. Desigur, e păcat mare să aducem la Sfântul Altar pomelnice prin care cerem tocmai lui Dumnezeu Cel Milostiv să pedepsească pe vrăjmaşii noştri, în timp ce în rugăciunile Bisericii nu se cere pedepsirea vrăjmaşilor, ci îndreptarea lor. Deşi purtăm numele de creştin, totuşi, când trecem prin necazuri pricinuite de vrăjmaşi, constatăm cât de mult trebuie să ne schimbăm noi înşine până ce ajungem să fim milostivi şi iertători ca Dumnezeu şi să putem iubi pe vrăjmaşii noştri.

Înţelegem, aşadar, că nu putem fi milostivi asemenea lui Dumnezeu, decât dacă cerem ajutorul Lui şi dacă ne gândim mai mult la greşelile noastre, decât la greşelile altora, rugându-ne astfel: Doamne, ajută-ne să fim milostivi precum Tu eşti milostiv (cf. Luca 6, 36), spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!...

DOAMNE AJUTA..

A trecut aproximativ o oră de când am văzut unul dintre cele mai interesante filme din viaţa mea: „127 de ore”. Poate exagerez, poate nu-mi aduc aminte bine de filmele văzute în trecut, dar felul în care a fost realizat şi faptul că este inspirat dintr-o poveste reală mi-au intrat la inimă.

Filmul îl are în prim plan pe Aron, un căţărător american care, fiind în drumeţie prin Grand Canion cade într-o falie şi mâna îi rămâne blocată între perete şi un bolovan urnit odată cu căderea lui. Când a plecat de acasă nu a anunţat pe nimeni unde se duce, şi-a făcut rucsacul, s-a urcat în maşină, a dat muzica la maxim şi a plecat în timpul nopţii spre locul drumeţiei. Ajunge aproape de locul dorit, apoi se culcă în maşină. Dimineaţă se urcă pe bicicletă şi pleacă la drum.

Mai înainte de a cădea se întâlnise prin canion cu două fete cu care petrecuse câteva ore împreună, dar de care s-a despărţit la un moment dat. Însă la scurt timp după despărțire Aron cade într-o falie a canionului.

Văzându-şi mâna dreaptă blocată între perete şi bolovan Aron încearcă s-o tragă cu forţa, dar nu reuşeşte. Încearcă să urnească bolovanul sau să-l ridice, dar era prea greu, avea câteva sute de kilograme probabil. Mâna stângă îi era liberă. Văzându-se imobilizat începe să scoată din rucsac tot ce avea: apă, funii, camera video, ceas, briceag, mâncare, etc. şi se gândeşte la un plan de a scăpă.

Pe unde ajunsese el să se caţăre nu treceau oamenii. Era singur, striga după ajutor, dar nimeni nu-l putea auzi. Nimeni nu ştia unde e plecat. Singura lui şansă ar fi fost acele două fete de care s-a despărţit şi care-l invitaseră a doua zi la o petrecere, iar dacă a doua zi ar fi sesizat lipsa lui s-ar fi putut gândi că i s-a întâmplat ceva. Oricum acest scenariu era foarte puţin probabil să se întâmple pentru că ei se întâlniseră pentru prima dată, şi era oarecum normal să nu vină la o petrecere a unui grup de tineri necunoscuţi mai ales că nici nu dăduse un răspuns cert în această privință.

Aron, conştient că era singur şi nimeni nu-l putea ajuta, începe să dea cu cuţitul briceagului în piatră, încercând s-o ciobească şi să creeze un spaţiu care l-ar fi putut ajuta să-și retragă mâna prinsă.

S-a chinuit mult dar într-un final a observat că spaţiul mic pe care l-a creat proptea piatra şi mai bine asupra mâinii lui, înrăutăţind lucrurile.

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Când a căzut era sâmbătă, 23 aprilie 2003 la ora după-amiezii, iar acum după ce se chinuise mult să cioplească marginile pietrei, se făcuse seara. Era din ce în ce mai frig şi se hotărâse să bea câte o gură de apă în fiecare zi pentru a-i ajunge cât mai mult timp.

Aron era experimentat, făcuse multe drumeţii, avea echipament special de căţărare şi era bine pregătit cu tot ce-i trebuia. Şi de multe mai urcase singur. Ştia ce trebuie să facă orice s-ar fi întâmplat, mai ales în situaţii de urgenţă. Din acest motiv stătea foarte bine cu moralul şi rezista eroic.

În drumeţiile lui îi plăcea foarte mult să se filmeze. Așa că acum, fiind imobilizat și plictisit de situație, se înregistra pe cameră făcând haz de necazul lui.

Orele treceau, îşi terminase mâncarea, apă mai avea cam 300 de ml şi începuse să ameţească, să viseze cum se salvează. Îşi aducea aminte de clipele din copilărie, îşi amintea de părinţi... îi era tot mai greu.

Trecuseră deja două zile şi el tot aştepta, poate poate va veni cineva să-l salveze.

La un moment dat încearcă să agaţe funia de stânca de mai sus şi apoi legând-o de bolovan încearcă să creeze un scripete pentru a o urni. N-a reuşit nimic.

După trei zile aproape că nu mai avea apă şi era din ce în ce mai slăbit.

Singura lui scăpare era să-şi taie mâna. Briceagul se tocise şi nu mai tăia bine deloc.

Aron îşi leagă mâna foarte puternic de la cot în jos cu o funie pentru a stopa curgerea sângelui prin vene şi deodată îşi înfige cuţitul în braţ. Suferinţa simţită pe moment îl determină să dea înapoi şi să se oprească. Îi era frică că va leşina de durere. După 5 zile de stat blocat se sperie că mai are puţin şi moare şi începe să bage cuţitul iarăşi în braţ şi să scobească cu el până ajunge la os. Atingerea osului îl electrocutează cu o durere terifiantă. Nu se lasă bătut şi insistă.... învârte cuţitul în os, măreşte gaura însângerată, şi într-un final... după chinuri groaznice reuşeşte să crape osul şi să-şi smulgă mâna, antebrațul rămânându-i acolo.

Îşi înfăşoară mâna într-o pânză ca să nu sângereze puternic şi iese din falia în care căzuse. După ce a mers prin soare o bucată bună de drum întâlneşte câţiva turişti care cheamă prin telefon ajutor de urgență. Un elicopter vine şi-l ia pe Aron şi-l duce la spital pentru a primi îngrijri medicale.

Aron scapă cu viaţă după 127 de ore de chinuri groaznice în care nu s-a putut mişca. Preţul vieţii: mâna sa dreaptă.

Aş vrea să discutăm câteva chestiuni foarte interesante despre acest film.

Oare câţi dintre noi am fi ales să ne tăiem mâna suportând chinuri groaznice pentru a scăpa cu viaţă?

Eu personal recunosc că n-aş fi avut curajul să mi-o tai şi m-aş fi resemnat că voi muri acolo. N-aş fi avut puterea să suport atâta suferinţă. Mi-ar fi fost mult mai uşor să găsesc mii de motive să mă îndreptăţesc şi să spun că aici trebuie să mor, că merit, că totul e din cauza mea, că asta e voia lui Dumnezeu, că dacă El ar vrea m-ar salva într-un fel... şi tot aşa...

M-aş fi rugat lui Dumnezeu să mă ajute, i-aş fi cerut iertare pentru toate câte am făcut, dar nu mi-aş fi tăiat mâna.

Totuşi vreau să înţelegeţi ceva foarte important, alegerea morţii în schimbul tăierii mâinii ar fi fost una foarte uşoară, pentru că după 5 zile de foamete, de însetare, de oboseală, de frig, trupul slăbise foarte mult, şi moartea era foarte aproape. Ba mai mult, Aron ar fi putut muri chiar şi în momentul când îşi tăia mâna din cauza pierderilor de sânge şi a durerii excesive care l-ar fi dus într-o stare de leşin.

Un creştin adevărat ar fi ales viaţa cu preţul suferinţei, şi-ar fi tăiat mâna, şi ar fi plecat de acolo bucuros că poate continua, că se poate întoarce la ai săi.

Am auzit pe mulţi oameni care ar prefera să moară decât să îndure chinurile suferinţei (boli, singurătate, sărăcie, necazuri, etc.), şi poate omeneşte este de înţeles această atitudine, dar un creştin adevărat care-l are pe Hristos în inimă alege întotdeauna viaţa şi purtarea crucii. Moartea apare de multe ori ca opţiunea comodă şi care rezolvă orice problemă, de aceea şi gândul sinuciderii este aşa de ispititor pentru unii.

Ciudat este că noi creştinii ortodocşi, poate ne-am fi dat viaţa pentru cineva, poate am fi suferit pentru Hristos ca să căpătăm o cunună, să dobândim o recunoaştere, dar Aron a trebuit să îndure suferinţa să se salveze pe el însuşi, în condiţiile în care tot el era de vină pentru acea situaţie.

Câţi ne-am fi tăiat mâna dacă am fi fost în locul lui Aron având în vedere că n-am fi dobândit nimic în schimb decât viaţa noastră pe care noi singuri ne-am pus-o în pericol?

V-aţi gândit oare că Dumnezeu ne dă uneori ajutor şi prin suferinţă, alegând cel mai greu drum de parcurs?

Mulţi poate am fi strigrat: „Doamne ajută-ne!” dar oare caţi ne-am fi gândit că El poate să ne dea putere să suportăm durerea de a ne tăia propria mână? Poate am fi aşteptat un ajutor miraculos şi o rezolvare spectaculoasă...

Poate de multe ori cerem ajutor de la Dumnezeu dar uităm să punem şi noi umărul la muncă.....

DOAMNE AJUTA..

Pentru pelerinii care vin să viziteze Perla Carpaților, stațiunea montană Sinaia, trei obiective merită întreaga atenție: Muntii Bucegi, Castelul Peles și Mănăstirea Ortodoxă Sinaia. Mănăstirea Sinaia, supranumită 'Catedrala Carpaților', situată într-un cadru natural feeric, datează din secolul al XVII-lea și reprezintă identitatea istorică a orașului, fiind prima construcție pe acest teritoriu. Fondatorul Mănăstirii Sinaia este Spătarul Mihail Cantacuzino care împreună cu mama sa, Elena și cu sora sa Stanca, face un pelerinaj la Locurile Sfinte (Ierusalim, Nazaret, etc.), ajungând cu această ocazie la Muntele Sinai unde s-a rugat în Manastirea Sfanta Ecaterina. Impresionat de cea ce a văzut, s-a hotărât ca la întoarcerea în Tara Romaneasca, să construiască în munții românești și să închine Sfintei Fecioare Maria, o mănănăstire care să poarte numele Muntelui Sinai și aceasta este Mănăstirea Sinaia.

DOAMNE AJUTA..

Aşa gândesc mulţi dintre romani şi din păcate foarte mulţi dintre cei care se declară "creştini ortodocşi", atunci când vine vorba de implicarea Bisericii Ortodoxe în ajutorarea celor nevoiaşi.

În satul în care locuiesc am întâlnit o familie cu o situaţie foarte gravă şi am decis să fac ce pot pentru a o ajuta.

Părinţii nu au şcoală şi au 7 copii, dintre care 4 până în 7 ani. Şi-au vândut casa (amărâtă şi mică) pentru că aveau datorii. Necesitatea acestui gest poate fi discutată; doar că aceşti oameni nu ştiu să-şi gestioneze viaţa, fiindcă nu au avut niciodată nici un exemplu şi nu au fost educaţi niciodată în acest sens. De fapt, educaţia de orice fel le-a lipsit. Au în schimb bun-simţ şi modestie.

Acum sunt pe drumuri, dorm într-un pod parţial neizolat, nu au venituri, nici nu ştiu să facă nimic, deoarece nu au avut şansa să înveţe vreo meserie. Noaptea e din ce în ce mai frig, doar Bunul Dumnezeu ştie cum reuşesc să reziste temperaturilor scăzute, fără haine adecvate şi cu nişte pături subţiri.

Trăiesc din mila oamenilor şi de multe ori rabdă foame zile la rând.

Autorităţile îi ajuta "în viitor”: primăria le va repartiza o locuinţă socială, iar Protecţia copiilor va face o anchetă socială după ce vor primi locuinţa socială. Doar că ei mor de foame şi de frig în prezent, în fiecare zi.

Am făcut o colectă printre colegii de serviciu şi mămici, am reuşit să le cumpăr de câteva ori mâncare, însă aceasta este doar o picătură de speranţă într-un ocean de chin şi disperare. Mulţi colegi au avut inimă bună şi i-au ajutat pe aceşti copii, dar şi-au exprimat şi părerile legate de acest gen de situaţie, păreri care contravin moralei creştine şi care reflectă viziunea multora despre viaţă.

Voi reda câteva din aceste păreri: "De ce fac copii dacă sunt săraci şi nu au cu ce să-i crească?", "Hai să-i punem sterilet la mamă şi gata, am rezolvat problema", "De la ortodocşi nu se pot aştepta la ajutor, că ăştia fac doar turle de biserică, mai bine să meargă la catolici sau la pocăiţi, că ăştia se ajută între ei."

Cel mai tare m-a durut percepţia despre activitatea filantropică a Bisericii Ortodoxe, şi asta din două motive,  contradictorii. În primul rând, fiindcă eu ştiu despre multe iniţiative filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române în ţară. În al doilea rând, fiindcă am fost nevoită să le dau dreptate, aceste iniţiative sunt total insuficiente.

Biserica Ortodoxă este percepută că o Biserică care construieşte aşezăminte de cult, şi nu una care-şi ajută semenii, în timp ce alte biserici şi culte, deşi îi rătăcesc pe oameni şi îi duc la pierzanie, sunt percepute ca ajutându-şi semenii, ca implicându-se în viaţa comunităţii, ca venind în întâmpinarea nevoilor acesteia, ca "salvându-i" pe cei oropsiţi. Astfel, bieţii oameni ajung să-şi piardă sufletele în schimbul unei farfurii de mâncare şi a unor haine. Oamenii săraci sunt de obicei uşor de manipulat şi de atras către aceste biserici şi culte.

Pe noi ortodocşii acest mod de gândire trebuie să ne trezească din confortul de credincioşi "căldicei" şi să ne mobilizeze în aplicarea concretă, practică a învăţăturilor Mântuitorului nostru. Lângă fiecare biserică trebuie să ne străduim să construim şi o cantină socială, şi un azil, şi un centru unde să fie adăpostiţi oamenii sărmani. Iar dacă acestea nu există, atunci este de datoria noastră, a tuturor şi a fiecăruia în parte, să pornim aceste demersuri, să ajutăm şi să ne zbatem pentru realizarea lor, fiecare acolo în parohia din care face parte.

Într-o ţară majoritar ortodoxă, Biserica Ortodoxă trebuie să devină o "forţă" în sensul pozitiv al cuvântului, atunci când vine vorba de implicarea în viaţa comunităţii, mai ales în viaţa celor necăjiţi, singuri şi bolnavi. Şi aceasta nu este doar responsabilitatea mitropolitului X, a episcopului Y sau a preotului paroh Z. Este obligaţia şi datoria fiecăruia dintre noi ca aceste aşezăminte sociale să existe şi să funcţioneze pe lângă fiecare biserică ortodoxă.

E uşor să judeci o mamă, fiindcă a făcut 7 copii când nu are cu ce să-i crească, e uşor să oferi avortul sau protejarea împotriva sarcinilor nedorite, e uşor să dai vina pe tărăgănarea demersurilor din instituţiile statului, e uşor să citeşti Paraclisul Maicii Domnului stând în genunchi pe un covor pufos, în căldură, e uşor să posteşti când ai mâncare de post din belşug în frigider.

Mai greu este să nu judeci, mai greu este să te rogi "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu, ai milă de mine păcătoasă" în timp ce umbli pentru autorizaţia de construcţie pentru cantină socială, mai greu este să umbli din casă în casă cu un chitanţier şi să aduni bani pentru un centru de adăpost, mai greu este să duci în spate, alături de crucea ta şi crucile mult mai grele ale celor amărâţi.

Mai greu este să-l întrebi pe cel care întinde mâna şi aşteaptă de la tine bănuţi sau ceva de mâncare dacă e ortodox. Şi dacă este, atunci e greu să-l întrebi dacă şi-a botezat copiii, e greu să-l întrebi când s-a spovedit şi s-a împărtăşit ultima oară, e greu să-l întrebi dacă e cununat. E greu să-ţi rupi din timpul tău să-l îndrumi spre Biserică şi spre tainele bisericii, să-i alini suferinţele vieţii de zi cu zi şi să-i luminezi sufletul cu credinţa ortodoxă.

Doamne ajută!

Diferența dintre felul în care ne pasă de necunoscuți și felul în care ne pasă de casnicii noștri arată cu fidelitate cât de departe sau cât de aproape suntem de "iubește-ți aproapele ca pe tine însuți".

Însă dat fiind că nu vrem să răspundem la chemarea lui Hristos "cu toată inima", "cu tot sufletul" și "cu tot cugetul" nostru, unii dintre noi ajung să considere că aproapele sunt doar casnicii iar alții cred că ne putem mântui și fără să împlinim această poruncă a iubirii față de toți oamenii. Și unii și alții se înșeală în gândurile și așteptările lor, căci mai înainte de asta L-au înșelat pe Dumnezeul cu răspunsul chemării la desăvârșire.

De aceea, de multe ori nu suntem aproape ci prea departe de aproapele nostru, potrivit cu sinceritatea noastră față de Dumnezeu. Iată cum se poate una ca asta în rândul creștinilor, cu tot cu  rugăciuni, lecturi înalte și slujbe înălțătoare:

Atunci când vine vorba de cei dragi le găsim oricând pricină de iertare a greșelilor/neputințelor/păcatelor pe care le fac aceștia, dar dacă alții, străini de familia și ograda noastră, fac aceleași greșeli și au aceleași păcate, schimbăm măsura inimii de la iubirea de mamă la intransigența judecătorilor din tribunale. Ba mai mult, râdem cu ticăloșie de păcatele altor oameni, le comentăm și ne delectăm de prostia lor cu prisosință, dar dacă cei dragi nouă ar suferi de aceleași păcate am intra în pământ de rușine, ne-am tângui neobosiți lui Dumnezeu și n-am avea pace o clipă până nu s-ar îndrepta cei pe care îi iubim. Ne fățărnicim când vine vorba de a lupta împotriva păcatului pentru că ne împotrivim cu adevărat doar când ne afectează pe noi, dar nu și pe alții. Ce ne pasă de alții?

Și iarăși, atunci când ne cer odraslele, frații sau părinții să le îndeplinim cine știe ce dorință, sărim deîndată spre împlinire, ba le împlinim și mofturile care toate sunt păgubitoare. Totuși, când vine vorba de aproapele nostru (flămândul, bolnavul, bătrânul, antipaticul și dușmanul) ne fâstâcim, n-avem bani, n-avem timp și nu putem...nici să-l ajutăm, nici să-l iertăm.

Așadar, cu două măsuri judecăm când vine vorba de a ierta și iubi, una pentru casnici și alta pentru aproapele, deși casnicii sunt aproapele dar aproapele nu sunt doar casnicii. Acestea două sunt nici mai mult nici mai puțin decât ocaua lui Cuza, adică dubla măsură de a iubi care în creștinism se numește necinste sufletească sau iubire duplicitară. Mai bine spus furt de iubire, căci dragostea cu care eram datori să ne iubim aproapele, după poruncă, o dăm deoparte din talerul inimii și-i punem în loc pizmășia. Deci furăm la cântarul iubirii de oameni... și pe oameni dar și pe Dumnezeu, căci "cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească" (Ep. Ioan 4:20). Totuși, o promisiune de la Dumnezeu avem și pentru această infirmitate sufletească pe care nu vrem să o tratăm: "cu judecata cu care judecaţi, cu aceea veţi fi judecaţi; şi cu măsura cu care măsuraţi, cu aceea vi se va măsura" (Matei 7:2)

Și pentru că nu vrem să ne tratăm neiubirea, de multe ori noi creștinii suntem și rămânem păgâni în esență, după cum ne vădește Mântuitorul: "Şi dacă-i îmbrăţişaţi doar pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare păgânii nu fac şi ei tot aşa?" (Matei 5:47)

Nu trece iubirea noastră de pragul casei și adesea nici până în pragul casei nu-i avem pe toți la inimă. Nu vrem să ieșim din universul îngust al familiei ca să pășim în marea familie a lui Dumnezeu care este întreaga omenire. De asta ne și leapădă Dumnezeu rugăciunea, că avem inima goală... de oameni.

Drept este Dumnezeu ca să ne răsplătească potrivit cu ceea ce am semănat, doar, doar de ne va lecui să mai semănăm neghină între noi, în loc de grâu curat, singurul care ține de foame...atunci când ție foame de iubire. Și cui nu-i este?..

DOAMNE AJUTA..

Când ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu, pe de o parte te bucuri de libertatea de a trăi fără de păcat, gustând clipă de clipă din harul lui Dumnezeu, dar pe de altă parte lucrurile se complică iar statutul tău în familie şi în societate se schimbă brusc.

Dacă până nu de mult am fi făcut orice să fim primiţi în grupul de prieteni şi să fim apreciaţi, după ce-L cunoaştem pe Dumnezeu lucrurile se schimbă radical. Multe fapte din comportamentul nostru care ne făceau plăcuţi în anturajul în care trăim le descoperim ca fiind păcate înaintea lui Dumnezeu şi dăunătoarea aproapelui nostru.

Deşi întâlnirea cu Dumnezeu ne trezeşte la realitate şi ne ajută să cunoaştem Adevărul, totuşi vrem în continuare să ne păstrăm prietenii. Marea problemă intervine atunci când unele din relaţiile noastre de prietenie se bazează în primul rând pe comportamente păcătoase.

Mi-aduc aminte când L-am cunoscut pe Dumnezeu că m-am lăsat de fumat, nu mai mergeam la discotecă, nu mai vorbeam vulgar, veneam mai des la Biserică, citeam mai mult şi îmi schimbasem viaţa în mare măsură. Schimbarea mea a dus până la urmă la despărţirea de cel mai bun prieten, Bogdan, cu care stătusem în ultimii patru ani aproape zi de zi. Despărţirea nu a fost bruscă şi nu a intervenit în urma unei discuţii aprinse ci treptat. Eu nu mai puteam face ce făceam înainte, iar el nu putea să înţeleagă ce trăiesc eu şi nici să meargă cu mine la slujbe, sau în pelerinaje, sau la conferinţe duhovniceşti, etc. Eu am început să ies cu alţi oameni şi el a început să se apropie de un alt grup de prieteni.

Îmi părea rău, pierdusem unul dintre cei mai buni prieteni ai mei din toată viaţa, dar prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea era foarte reală şi mă ajuta să fiu destul de matur încât să nu mai fac vechile păcate. De fapt primisem atâta bucurie de la El după ce mi-a iertat atât de multe păcate şi viaţa mea avea un orizont extraordinar din acel moment, încât pâna la urmă am considerat că e mai bine să nu mai continui cu Bogdan.

Astăzi după 9 ani de când ne-am despărţit suntem iarăşi prieteni. Viaţa şi necazurile ei ne-au adus din nou împreună, dar de data aceasta prietenia noastra se bazează pe alte dorinţe: credinţa în Dumnezeu, dorinţa de a ne întemeia o familie, corectitudinea, o viaţă cumpătată şi bazătă întotdeauna pe iubire, şi multe altele.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune:

„Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2. 15-17)

Ce să facem? Trăim în lume dar sfinţii de zic să nu iubim lumea. E de observat că pentru ei „lumea” este de fapt comportamentul păcătos: minciunea, hoţia, desfrânarea, beţia, lăcomia pântecelui, ura, uciderile, mândria, lăcomia după bani, adulterul şi multe altele.

Sfinţii acuză păcatul şi nu pe cei păcătoşi. Hristos Domnul ne îndeamnă să urâm păcatul dar să iubim pe cei păcătoşi chiar şi pe vrăjmaşii noştri.

Creştinismul nu înseamnă o despărţire de lume, o fugă în păduri şi în peşteri, ci înseamnă doar o despărţire de faptele lumii. Biserica prin toţi învăţătorii ei nu ne îndeamnă să ne izolăm faţă de lume, să avem propriile noastre grădiniţe, şcoli, spitale, parcuri, magazine, etc. ci ne încurajează să rămânem în societate dar să dăm mărturie prin comportamentul nostru că unele din faptele ei sunt păcătoase.

Cât de mult să ne dăm după lume, mai ales că uneori simţim că suntem marginalizaţi sau excluşi în mod voit, consideraţi ciudaţi ai societăţii sau oameni cu firea slabă? Învoirea spre păcat a unui grup de prieteni te face de multe ori să te gândeşti: „Ei păcătuiesc dar măcar sunt împreună, eu nu vreau să fac acest păcat dar stau singur”. De acest gând se foloseşte uneori diavolul ca să ne ispitească şi să cădem iarăşi în păcat.

Trăind creştineşte aflăm cu surprindere că oamenii se îndeamnă mai repede spre păcat decât spre o faptă bună, şi că te trezeşti de multe ori singurul din grupul de prieteni care nu vrea să se îmbete, sau singurul care vrea să-şi păstreze fecioria până la căsătorie, sau care nu vrea să fumeze, sau se ducă în club. Starea acesta ne împinge la deznădejde dar iată ce fel ne încurajează Hristos Domnul:

„Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. ” (Ioan 15, 18-19)

Gândul că Hristos ne-a ales pe noi din lume ar trebuie să fie unul foarte îmbucurător şi plin de nădejde. În al doilea rând El nu ne-a ales că suntem mai speciali ci ca noi să dăm mărturie lumii că trăieşte în minciună, în răutate, în destrăbălare şi egoism şi la un moment dat toate acestea vor veni asupra ei, şi mai târziu va suporta consecinţele.

„Nu vă miraţi, fraţilor, dacă lumea vă urăşte.” zice Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (1In 3, 13). Prin simplu fapt că noi suntem altfel, acuzăm lumea de păcat, chiar fără a spune o vorbă. Oamenii smeriţi îi acuză prin smerenia lor pe cei mândri, cei blânzi prin blândeţea lor pe cei mânioşi, cei înfrânaţi prin cumpătarea lor pe cei lacomi, şi asta se întâmplă pentru că toţi avem conştiinţă şi simţim mustrările ei.

Noi creştinii suntem sarea pământului, noi suntem jaloanele după care lumea se poate ghida în degringolada ei, noi suntem lumina lumii, arătând tuturor că se poate trăi şi fără de păcat, ba mai mult, că fericirea apare doar prin iubire, şi iubirea are un singur izvor: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Cine are iubirea ca relaţie normală între el şi ceilalţi acela are viaţa, spunea Părintele Stăniloae.

Cât de mult să ne dăm după lume? Până la păcat, până unde începe compromisul, târguiala cu poruncile lui Dumnezeu. Când simţi că apropierea ta de lume are la bază răul atunci te retragi subtil fără să acuzi pe nimeni.

Da, problema este că noi vrem şi cu Dumnezeu şi cu lumea. Vrem să ajungem şi în împărăţia cerurilor, dar să ducem şi o viaţă plină de desfătări. Vrem să părem sfinţi înaintea lumii dar sufletul nostru şi mintea sunt pline de mizerii.

Vrem şi la biserică şi în club. Vrem şi Trupul şi Sângele Donnului dar vrem şi-o ţigară. Vrem să fim apreciaţi de lume dar vrem să fim şi smeriţi. Vrem bucurii dar fără necazuri. Vrem reuşite fară muncă şi obstacole. Vrem Înviere fără Cruce.

Dragilor, deşi e greu de acceptat la tinereţe acest lucru, totuşi trebuie să ştim că viaţa de creştin e o viaţă de constrângeri şi uneori de chin. Pregătiţi-vă să fiţi mai degrabă prigoniţi pentru că faceţi binele decât lăudaţi! Pregătiţi-vă să trăiţi într-o lume care nu împărtăşeşte nicidecum aceleaşi principii cu voi. Fiţi conştienţi că a fi creştin nu înseamnă a duce o viaţă perfectă într-o societate perfectă, ci dimpotrivă înseamnă să fii virtuos acolo unde mulţi nu sunt, să înduri unde alţii n-ar îndura, să ierţi unde alţii s-ar răzbuna, să fii cinstit unde alţii ar vedea o mare oportunitate de a se îmbogăţi, să fii milostivi atunci când nu s-ar cuveni, să iubeşti atunci pe cel care nu merită, să te rogi pentru duşmanii tăi, să te lepezi de tine pentru celălalt. Făcând astfel vom gusta viaţa veşnică încă de pe acum din timpul vieţii, şi toate ni se vor părea uşoare, pentru că toate le facem cu Dumnezeu, cu ajutorul Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor.

Totuşi sinceritatea, buna-cuviinţă şi cinstea creştinilor deschid multe uşi în viaţă, veţi vedea.

„Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”..

DOAMNE AJUTA..

Evenimentele care primesc mai multă atenţie decât merită în emisiunile de ştiri nu sunt subiectele pe care prefer să le postez pe blog. Cu toate acestea, dezvăluirile săptămânii trecute privind infidelitatea încă unui politician a oferit un aspect care merită comentat (sau aşa mi se pare mie). Şi anume să foloseşti Biblia ca să analizezi o anumită situaţie din viaţa personală a cuiva.

Există o lungă istorie a unor astfel de situaţii. Părinţii pelerini care au venit în America au recunoscut aspecte din situaţia lor în evenimentele din Biblie (sau Biblia în situaţia lor) astfel încât pelerinii albi au fost văzuţi ca îndeplinind rolul Israeliţilor în această ţară, Ţara Făgăduinţei, în timp ce americanii nativi au fost văzuţi în rolul Canaaneiţilor. Astfel generaţii de urmaşi ai lui Iosua s–au trezit simţindu–se îndreptăţiţi biblic de genocidul populaţiei native americane. Unele din acele lecturi Biblice continuă să aibă ecouri în imaginaţia populară a acestor zile. A fost un mod greşit de a interpreta teologic lucrurile în secolul XVII şi este şi astăzi. Învăţătura principală care reiese din acest mod greşit de a intepreta lucrurile ar fi: nu eşti un personaj Biblic.

Săptămâna trecută am văzut un guvernator mărturisindu–şi infidelitatea, alegând să rămână în funcţie, analizând cu voce tare în faţa membrilor cabinetului său povestea Regelui David. Regele David a fost, bineînţeles, vinovat de adulter (şi în relatarea biblică aceasta l–a costat viaţa fiului său). Este o poveste despre pocăinţă şi despre o mare suferinţă interioară, la fel cum e o poveste şi despre mila lui Dumnezeu.

Dar nu este o poveste model la care persoanele sunt invitate să facă comparaţii proprii.

Vechiul Testament este Scriptura autoritară pentru Creştini şi are o istorie interpretativă dată de către Biserică. În mare măsură, această interpretare este tipologică în caracter – poveştile sale sunt văzute ca tipuri şi prefigurări ale adevărului care urmează să fie descoperit în Iisus Hristos. Astfel, Hristos este cel de–al doilea “Adam” şi primele capitole din Geneză sunt citite cel mai bine cu acest fapt interpretativ în minte. Dacă pelerinii ar fi citit Vechiul Testament corect (prin prisma Noului Testament) ar fi putut foarte bine să aplice povestea Ţării Făgăduinţei, dar numai ca Împărăţie a lui Dumnezeu căreia se puteau oferii ca slujitori ai acelora cărora le predicau. Povestea nu binecuvântează un creştin să încalce porunca: să nu ucizi. Războiul Sfânt este străin de creştinism şi este pur şi simplu erezie în cazul în care este predicat.

Îmi amintesc de povestea unui preot de acum câţiva ani care a abandonat preoţia cu mare festin în cursul unei Sfinte Liturghii, duminca. Ce a pus pe mulţi în încurcătura a fost explicaţia sa: se vedea ca Iona – iar Biserica sa ca pe o navă ce se scufunda. Singura cale de a–şi salva nava scufundândă era să–l arunce pe Iona peste bord. Pare puţin improbabil că oricare ar fi fost cazul, trebuia să demisioneze din funcţie. Dar povestea lui Iona nu este despre aruncarea preoţilor peste bord ca să salvezi parohia care se “scufundă”. Are un înţeles diferit. Este mai bine pentru preotul care are probleme să caute ajutor şi pocăinţă şi nu să stârnească un dramatism biblic. Drama este iluzie.

Problema cu o astfel de folosire a imaginaţiei Biblice este că pur şi simplu nu are control. Imaginaţia noastră proprie este cea care alege povestea biblică care ni se potriveşte, imaginaţie care este în general partea înşelătoare a minţii noastre). Un guvernator ajunge să joace rolul Regelui David, şi, surpriză, el ar trebui să fie iertat, nu să fie făcut să–şi dea demisia din postul său. Un grup de colonişti albi ajunge să se joace dea cuceritorii israeliţi şi nu simte niciun fel de scrupule când omoară bărbaţi, femei şi copii. Un preot, care probabil are nevoie de vindecare sufletească, joacă rolul lui Iona în faţa unei mulţimi care nu are nici cea mai vagă idee că joacă într–o piesă de teatru. Evanghelia nu este propovăduită – sufletele nu sunt mântuite – Biblia este pur şi simplu ridicularizată.

Pentru noi toţi – Scriptura este relevantă din punct de vedere teologic. Oricum, relevanţa Sa nu ar trebui să vină ca o descoperire personală care ne spune care personaj suntem în paginile sale. Astfel de jocuri par înspăimântătoare, ca şi jocurile de pe Facebook: “Care dintre civilizaţiile antice eşti tu?” sau alte astfel de non – sensuri.

Nu eşti un personaj Biblic – altul decât unul indicat de Noul Testament – unul care şi–a pus credinţa în Hristos şi a crezut în El şi în mântuirea pe care o dă El. Experienţele noastre de transformare ar putea fi oricare– dar transformarea Sfântului Pavel de pe drumul Damascului nu este cerută altcuiva decât Sfântului Pavel.

Comportamentul pelerinilor, preoţilor şi guvernatorilor ar trebui să fie ghidat de aceleaşi învăţături morale care se aplică tuturor creştinilor. Nu există circumstanţe speciale care, ca şi personaje Biblice, ne–ar excepta pe noi de la pocăinţă şi resonsabilitate, necesare tuturor. Cuvintele lui Hristos, adresate tuturor şi fiecăruia sunt aceleaşi: “Pocăiţi–vă! Căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor.” Dacă o astfel de pocăinţă ne–ar costa un post politic sau chiar şi un continent – aşa să fie. Acesta este personajul care am fost meniţi să fim.

(Pr. Stephen Freeman)