Orice creştin ştie că Bunul Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat foarte mult şi că toate ispitele şi necazurile sunt menite să ne încerce şi să ne sporească credinţa. Din păcate, trăim într-o lume în care majoritatea tinerilor, motivând o aşa-zisă libertate, se cufundă tot mai mult în mocirla unor patimi din care nu vor sub nici un chip să iasă. Sunt însă şi tineri care răspund chemării lui Hristos şi apucă cu putere mâna pe care Mântuitorul ne-o întinde tuturor. Oana M. este o femeie care a gustat din plin tot ceea ce societatea i-a oferit şi a încercat tot ceea ce în ochii tinerilor de azi pare „cool”: nopţi petrecute în cluburi şi discoteci, desfrânare şi adulter, tutun, băutură şi droguri. Însă când L-a cunoscut pe Hristos, s-a umplut de dragostea Lui şi cu puterea primită de la Dumnezeu a ieşit la Lumină.

- Oana, cum ai început să consumi droguri?

- Locuiam în Miami, eram măritată cu un fost sportiv de performanţă, aveam o casă de iarnă şi o situaţie materială bună. Aveam o gaşcă de fete şi de băieţi, şi eram preocupaţi doar de odihnă, aranjatul în oglindă, ieşitul în cluburi şi în discoteci – în general, de tot ceea ce însemna distracţie. Atunci am luat pentru prima oară ecstasy, apoi cocaină şi marihuana.

- Să înţeleg că prietenii au fost cei care te-au determinat?

- Nu neapărat! Eu am fost o persoană care mi-am dorit acest lucru. Sigur că am nimerit într-un grup de prieteni care consumau droguri, dar înainte de asta obişnuiam să ies şi să beau, să fumez. M-am apucat de fumat de la vârsta de 15 ani şi m-am lăsat după ce L-am cunoscut pe Dumnezeu, la o vârstă trecută de 30 ani. Când am luat prima pastilă, am crezut că L-am găsit pe Dumnezeu!

- Dar era un fals Dumnezeu!

- Da. Și acum când vreau să-mi imaginez cum este Raiul, acolo unde nu este oboseală, nu este plictiseală (plictiseala era unul dintre inamicii mei acolo în Miami – pentru că, nefăcând nimic, mă plictiseam foarte repede!), fără răutate, mă gândesc la pastilă şi îmi zic: „Dacă diavolul, care este numai răutate şi este tatăl minciunii, poate să te facă să simţi acele stări pe care le trăiam, îmi închipui cum este să trăieşti printre sfinţi în Împărăţia lui Dumnezeu!”

Am luat câţiva ani pastile şi ajunsesem să trăiesc numai pentru ele. Aşteptam cu nerăbdare sfârşitul de săptămână – asta fiindcă acele droguri le luam numai în week-end pentru că nu le puteam consuma oricum, singură. Trebuia să fie muzică, atmosferă! Atunci mă distram extraordinar. Nu dormeam nopţi în şir, mă simţeam cea mai frumoasă; cum găseam o oglindă, nu mă mai despărţeam de ea! Aşa au trecut doi ani. Îmi doream foarte mult să consum heroină, mi se părea foarte şic. Eram fascinată de modelele acelea slabe, care consumau heroină, şi vroiam să arăt ca ele – era cumva la modă prin anii 1990 să se consume heroină. Pe de altă parte, mă uitam la filme şi eram îndrăgostită de unii din actorii dependenţi de heroină. Deşi cei din jur insistau să nu mă apuc de heroină, eram foarte sigură pe mine că nimic rău nu mi se poate întâmpla, că pot controla situaţia. Practic, heroină am început să consum când am revenit în România şi am continuat aceeaşi viaţă. Am cunoscut un băiat, Mircea, cu care am avut o relaţie extraconjugală şi cu care ulterior m-am căsătorit. Mircea consuma heroină, şi am început şi eu cu heroina.

- Cum te simţeai când consumai?

- Atunci spuneam că este ceva foarte frumos. Heroina este un drog foarte ciudat, care te face să nu-ţi mai doreşti altceva. După anumite droguri excitante (cocaină, ecstasy), nu mai puteam dormi. Aveam insomnii. Insomnia este unul dintre simptomele cele mai rele de care se izbesc consumatorii de droguri, pentru că este îngrozitor să fii obosit şi să nu poţi dormi! În momentul în care îţi faci heroină eşti liniştit, căci heroina este un fel de antidot. În câteva luni, practic, am devenit dependentă de heroină, fiindcă nu consumam heroină doar după acele droguri excitante, ci mă injectam şi cu alte ocazii. Mă injectam cu heroină şi nu îmi mai trebuia nimic altceva! Stăteam liniştită, nici măcar în cluburi nu mai mergeam. Simţeam o stare de bine independent de ceea ce se întâmpla în jur, independent de locul în care mă aflam.

- Dar această stare de bine nu era de la Dumnezeu.

- Da, da. Cred că diavolul, prin acest drog, care te face să te simţi bine, vrea să-l imite pe Dumnezeu…

- Povesteşte-ne despre momentul întâlnirii cu Dumnezeu.

- Dumnezeu mi-a întins mâna. Eram după cinci ani de dependenţă, din care nu credeam că o să-mi mai revin vreodată. Eu, care eram foarte mândră, mă consideram buricul pământului, ajunsesem să-mi doresc să fiu într-un cărucior cu rotile, să nu mai am picioare – doar să nu mai simt ceea ce simţeam! La început aveam multe concepţii greşite, mă gândeam că toţi oamenii se mântuiesc, că oricum o să fie mai bine după moarte. Credeam că după ce mori te transformi într-o „zână perfectă”! Însă în momentul în care am început să mă tem de moarte am luat lucrurile în serios. Îmi imaginam un subsol în care picură apă tot timpul şi este igrasie. Cam aşa era şi în sufletul meu. Mă gândeam: „Dacă mor şi rămân aşa?” Acesta a fost primul lucru care m-a zguduit. Doream să mă las, dar nu puteam. Am păstrat relaţia cu primul meu soţ, Dan, care niciodată nu s-a drogat. Dan este un om foarte bun, m-a ajutat tot timpul. Când îi spuneam că vreau să mă sinucid, mă chema pe unde era el şi părăseam ţara pentru câteva săptămâni. Însă, când reveneam, o luam de la capăt, nu rezistam. Anturajul mă făcea să merg pe acea cale greşită.

- Și cum s-a produs ruptura?

- Dumnezeu mi-a ajutat foarte mult. A fost dintr-o dată. Am plecat pur şi simplu de la o petrecere de la mare! Și nu m-am mai întors niciodată la soţul meu de-al doilea, Mircea, deşi eram căsătoriţi doar de câteva luni, nici la grupul din care făceam parte. Cred că această decizie a mea a fost şi ca rezultat al rugăciunilor adresate Sfintei Filofteia. În urmă cu două luni, în drum spre Lacul Bâlea, eu şi prietenii mei ne-am oprit la Curtea de Argeş, la catedrală. Eu nu ştiam atunci cui mă închin. Am văzut că este lume care stă la coadă, şi m-am închinat şi eu. M-am rugat să mă las de droguri, pentru că era gândul care mă măcina permanent – cum să fac să mă las. Eram panicată, ajunsesem la o anumită vârstă, am constatat că frumuseţea mi se duce, nu ştiam să fac nimic! Și m-am rugat Sfintei Filofteia să mă ajute. Atunci a fost prima dată în viaţa mea când am avut voinţă. Am părăsit grupul în care eram, am luat trenul şi m-am dus la bunica mea. Cred că Sfânta m-a ajutat. Nu pot spune ce s-a întâmplat cu mine, pentru că eram destul de dependentă de acea gaşcă. De la bunica mea, am plecat împreună cu o vecină în drumeţie, însă am ajuns din întâmplare la o mănăstire, la un părinte bătrân şi foarte înţelepţit de Dumnezeu, părintele Ioan. La acea mănăstire am aprins lumânări pentru copiii avortaţi, pentru că scria acolo „vii”, „morţi” şi „copii avortaţi”. Eu, care făcusem avorturi fără să am deloc mustrări de conştiinţă, am aprins lumânări şi îmi părea rău pentru prima oară! Și m-am rugat din tot sufletul la Dumnezeu să mă ajute: „Doamne, ajută-mă, că eu nu mai ştiu ce să mai fac cu mine! Nu mai am încredere în mine! Nu ştiu cum de am ajuns aşa! Te rog, fă ceva!”. Ulterior am revenit la Mircea, iar ruptura defintivă s-a produs la mare.

- Se ştie că lupta de abandonare a drogurilor este foarte dură. Cum a fost în cazul tău?

- Totul a fost de la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut o minune cu mine, pentru că în primele şase luni, cele mai grele luni pentru un dependent care vrea să se lase, Mi-a tăiat orice posibilitate de a mă conecta din nou la acel grup. De câte ori ne căutam unul pe altul, eu şi soţul meu, nu reuşeam să luăm legătura. Probabil că, dacă aş fi vorbit cu el vreo două minute, ne-am fi împăcat. Ulterior am plecat din ţară şi, când am revenit, m-am implicat în alte activităţi – aşa au trecut cele şase luni. Nu aveam casă, pentru că cea pe care o avusesem de la primul soţ am vândut-o şi am cheltuit banii în America încercând să mă las de droguri, însă fără nici un rezultat. Aşa că am închiriat o casă. Însă nu puteam să dorm, aveam insomnii şi îmi era foarte frică în această casă. Am întrebat agentul imobiliar prin intermediul căruia am închiriat casa dacă cunoaşte un preot, care să vină să-mi facă sfeştanie. Și mi-a recomandat un părinte care avea să-mi devină duhovnic. Părintele a venit şi a văzut la mine nişte cursuri de yoga – în acea perioadă cochetam şi cu yoga. Părintele mi-a spus că nu este bine să practic yoga şi mi-a vorbit despre Dumnezeu. Eu îl contraziceam, îi spuneam că dâsul trăieşte din cărţi, că suntem în secolul al XXI-lea şi că astăzi nu mai sunt oameni ca cei despre care îmi vorbea. Însă părintele mi-a răspuns că există oameni deosebiţi, dar nu-i cunosc pentru că nu mă învârt printre ei. Mi-a mai spus că trebuie să mă spovedesc şi mi-a lăsat un îndrumar de spovedanie.

L-am citit, însă râzând şi necrezând că păcatele scrise acolo sunt cu adevărat păcate! Din această cauză a durat vreo două luni până să mă duc să mă spovedesc. Nu puteam pricepe pe atunci cum poate fi un păcat faptul de a avea o relaţie cu bărbat, dacă eu nu eram căsătorită. Deoarece mă simţeam singură şi necăjită, am luat cartea, mi-am notat toate păcatele şi am mers la spovedit. Aşa a început să se schimbe viaţa mea. Părintele m-a trimis la Sfântul Maslu. La Sfânta Liturghie nu prea ajungeam, deoarece la început vroiam să ies sâmbătă în oraş şi nu mă puteam trezi dimineaţa. Dar părintele a fost foarte înţelegător. Am fost la Sfântul Maslu vreo jumătate de an, apoi am început să merg şi la Sfânta Liturghie. Acum nu aş mai putea trăi fără Sfânta Liturghie! De când mi-a spus părintele să nu mai lipsesc de la Sfânta Liturghie şi am înţeles ce înseamnă, n-am lipsit niciodată, cu excepţia cazurilor când am fost plecată din ţară. Sfânta Liturghie este ca o funie de care mă ţin, căci n-aş vrea să mai cad să ajung de unde am plecat!

- Este esenţial suportul duhovnicului?

- Da! Tot părintele m-a ajutat să scap de păcatul desfrânării. Am avut câteva relaţii, dar, tot spovedindu-mă, părintele mi-a zis să încetez să mai fac acest păcat – şi am renunţat. Acum, nefiind căsătorită, nu aş putea să mai am o relaţie trupească cu un bărbat. Prietenii, chiar şi cei din familie mă credeau nebună, îmi ziceau că am trecut dintr-o extremă la alta, că din cauza drogurilor am ajuns habotnică. Însă nu m-a deranjat părerea lor. În plus, îl aveam pe părintele, în care aveam şi am foarte mare încredere! Îl întrebam toate neclarităţile mele, iar sfinţia sa mi le explica foarte frumos şi mă linişteam. M-am apucat să citesc şi vieţi de sfinţi – şi am descoperit şi intelectuali şi desfrânaţi şi oameni simpli care au devenit sfinţi.

- Te-au ajutat mult şi sfinţii?

- M-au întărit sfinţii. În momentul în care am văzut sfinţi care la început au dus o viaţă foarte păcătoasă şi pe urmă şi-au schimbat-o complet, desigur că m-am întărit! Spunea un părinte că sfinţii sunt ca o galerie într-un stadion, tu alergi şi ei îţi fac galerie de pe margine.

- În afara părintelui tău duhovnic, înţeleg că te-a susţinut şi părintele Ioan, cel pe care l-ai întâlnit atunci la mănăstire…

- Da. Ţin foarte mult la părintele Ioan. Mă apucasem să fac teologia, dar am mers numai un an la facultate. Părintele Ioan mi-a zis că nu sunt realistă, teologia nu este pentru mine; să mă las de teologie şi să fac medicina. La început m-am speriat. Însă m-am consultat şi cu duhovnicul, şi mi-a spus să fac ascultare de părintele Ioan. Acum sunt în anul IV la medicină. La început mi-a fost destul de greu. Toţi colegii mei sunt mult mai tineri decât mine şi foarte competitivi. Mie nu-mi plăcea să fiu obligată să fac ceva anume, îmi plăcea să fac doar ce vreau eu. Aşa că îmi părea imposibil să continui. Dar, atunci când faci ascultare, nimic nu este cu neputinţă! De aceea este foarte important să-i asculţi pe oamenii lui Dumnezeu.

- Se vede ce minunat au lucrat Sfintele Taine în tine. Oana, crezi că ai putea trăi fără spovedanie?

- Categoric, nu. Fără duhovnic şi fără spovedanie eşti mort. Nu ai nicio şansă – nu numai ca fost drogat, dar nici ca om normal. Duhovnicul este ca o cârmă în viaţă, este omul prin care Dumnezeu îţi spune ce vrea de la tine. Și nu te lasă să mergi pe un drum greşit. Și tu poţi avea diferite idei şi păreri că ar vrea Dumnezeu un anumit lucru de la tine, dar acestea trebuie mărturisite ca nu cumva să fie de la cel rău. Odată am fost la părintele şi i-am zis că înainte eram foarte păcătoasă, făceam tot felul de păcate şi nu mă mustra deloc conştiinţa. Acum conştiinţa nu-mi dă pace. Parcă e cineva permanent în spatele meu, care mereu mă judecă. Și mi-a explicat că acesta este îngerul meu păzitor. Am momente în care mai deschid câte o revistă Vogue şi îmi zic că sunt ruptă de lume, că nu mi-am mai cumpărat de mult ceva, că nu am mai călătorit şi că m-am prostit de când am venit în România. Dar această stare mă ţine până când îmi fac canonul. Și atunci mă apucă râsul, pentru că îmi dau seama că nu sunt gândurile mele!

- Ţi s-a întâmplat vreodată să mai cazi în consumul de droguri?

- Nu vreau să mă mai întorc unde am fost înainte, pentru că înainte am fost în iad! Recunosc că a fost o perioadă în care am mai fumat câte o ţigară de marijuana, pentru că am o prietenă măritată cu un băiat din fosta gaşcă. Asta până când duhovnicul mi-a spus că nu am voie să mai fac asta, să mă las, că este mare păcat. Însă mai am vise urâte că mă droghez sau că vreau să mă droghez, dar nu găsesc marfa…

- Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Cum simţi acum dragostea lui Dumnezeu, după experienţele prin care ai trecut?

- Dacă nu mă iubea Dumnezeu, eram în iad acum – la propriu. Pentru că puteam să fiu moartă. Odată chiar am trecut prin moarte clinică, din cauza unei supradoze, şi Dumnezeu m-a salvat. Spre Dumnezeu trebuie să păşeşti puţin, şi El, Preamilostivul, te primeşte. Este o carte: „Dai voinţă, iei putere!”. Și aşa şi este: tu doar trebuie să vrei şi Dumnezeu îţi dă multă putere.

- Crezi că ar fi vreun om care te-ar putea îndepărta de Dumnezeu?

- Nu. Știu că nu este bine să fii sigur pe tine, aşa că mă rog la Dumnezeu să mă apere de orice ispite care m-ar putea îndepărta de El.

- Spuneai la început că erai mândră. Acum mai eşti?

Și acum mă lupt cu mândria. Știu că patimile se ţin în lanţ. De la mândrie vine şi mânia. Sunt un om mânios. Îmi sare ţandăra foarte repede. Sunt ultimul om de fapt! Eu nu ştiu, cum de mă mai rabdă Dumnezeu? În fiecare seară îmi pun această întrebare…

- Ce crezi, cei care se droghează vor să se lase?

- Toţi cei pe care i-am cunoscut vor să scape. Chiar şi fostul meu soţ de-al doilea, Mircea, vrea să scape. Un alt prieten, avocat, se luptă şi el să iasă din asta… Dar fără Dumnezeu nu se poate! Și, dacă reuşeşti fără Dumnezeu, cred că degeaba te laşi de droguri, pentru că mai devreme sau mai târziu vei reveni. Un alt mare pericol este să devii sectant, pentru că la noi, în România, există centre de dezintoxicare cu terapeuţi neoprotestanţi. Te lasă un diavol şi te ia altul, mult mai groaznic! În cazul drogurilor te mustră conştiinţa, dar dacă ajungi sectant devii automat mândru şi nu te mai pocăieşti.

- Ce sfat le dai tuturor celor care îşi doresc din tot sufletul să termine cu drogurile?

- Să nu se bazeze pe ei şi să nu încerce singuri să se lase. Să-şi găsească un duhovnic bun – este obligatoriu. Să facă Paraclisul sau Acatistul Maicii Domnului şi să o roage să le trimită un duhovnic bun. Și Măicuţa Domnului, cu siguranţă, îi va ajuta! Apoi totul o să intre în normal şi nu o să fie aşa greu. În momentul în care m-am lăsat şi după ce l-am cunoscut pe părintele, mă aşteptam să-mi fie foarte greu. Mă gândeam la soldaţii ruşi din tranşee şi îmi spuneam că trebuie să mă întăresc, fiindcă voi trece printr-o perioadă foarte grea. Dar nu a fost aşa. Dumnezeu a luat foarte mult din crucea mea, mi-a dăruit foarte mult.

Oana ne arată că şi cele mai cumplite patimi pot fi biruite prin nădejde şi credinţă puternică în Dumnezeu. Părintele Paisie Aghioritul spune că: „Lupta împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar dulce, pentru păzirea poruncilor, pentru dragostea lui Hristos.” Oana doreşte acum din tot sufletul să-i ajute pe aceia care fiind dependenţi de droguri au senzaţia că nu se mai pot ridica; de aceea, este voluntară la o fundaţie care luptă împotriva drogurilor. Dumnezeu să-i dea putere în ceea ce face, iar pe cei care consumă stupefiante să-i elibereze de această patimă.

(Revista Familia Ortodoxă)

1. Un suflet blând şi smerit este mai frumos decât aceste flori, tot astfel şi mireasma lui este mai bună şi mai frumoasă. Domnul a creat aceste flori, dar El iubeşte mai ales omul şi îi da Duhul Sfânt care este mai blând decât lumea întreaga şi este plăcut sufletului.

2. Domnul a făcut florile acestea pentru om, pentru că tot sufletul să slăvească pe Creator prin zidirea să şi să-L iubească. Domnul nu trebuie uitat nici o clipă din zi sau din noapte, pentru că El ne iubeşte. Să-L iubim atunci şi noi din toate puterile noastre şi să cerem îndurarea şi puterea de a împlini poruncile sale.

3. Eu iubesc florile, dar tu, tu iubeşti pe Domnul şi pe duşmanii tăi care te rănesc? Dacă tu îi iubeşti pe aceştia, atunci ai un suflet bun.

4. Sfinţii iubeau să verse lacrimi în faţa Domnului, pentru că sufletele lor erau fericite; dar se mâhneau din cauza noastră, pentru că trăim rău.

5. Este bine atunci când sufletul este obişnuit să se roage şi să verse lacrimi pentru lumea întreaga. Cred şi ştiu că există mulţi călugări care plâng pentru lume. Maica Domnului îi iubeşte pe monahii ascultători care se mărturisesc des şi nu strâng în inima gândurile rele. Maica Domnului se întristează mult când cineva duce o viaţă dezordonată şi necurată; Duhul Sfânt nu va locui într-un suflet ca acesta. Un astfel de suflet este irascibil şi în suferinţa.

6. Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, şi nu prin inteligenţă. […] Monahii cunosc cum îl iubesc ei pe Domnul şi cunosc şi cum Domnul îi iubeşte pe ei. “Iubesc pe cei ce nu mă iubesc,” spune Domnul. “Îi voi slăvi pe cei ce mă slăvesc”. Bine este când suntem cu Dumnezeu; sufletul îşi găseşte atunci odihna în Dumnezeu. A face poruncile Domnului este un gest de dragoste către Dumnezeu. Cel mândru nu poate iubi pe Dumnezeu. Cel căruia îi place să mănânce mult nu poate iubi pe Dumnezeu aşa cum trebuie. Pentru a iubi pe Dumnezeu, trebuie să renunţăm la tot ce este pe pământ, să nu fim legaţi de nimic ci să ne gândim fără încetare la Dumnezeu, la dragostea Lui şi la blândeţea Duhului Sfânt.

7. Prin ascultare dobândim umilinţa; postul şi rugăciunea ne dau uneori gânduri impure care ne fac să postim şi să ne rugăm cu mândrie. Dacă un ucenic se obişnuieşte cu gândul: “Domnul îl ghidează pe Bătrânul (duhovnicul) meu”, atunci se va mântui cu uşurinţă. Pentru cel care ascultă, totul este virtute, ca de exemplu rugăciunea inimii care este dată pentru ascultare, sau umilinţa şi lacrimile. Un astfel de ucenic iubeşte pe Domnul şi se fereşte să-L rănească printr-un păcat; pentru că Domnul cel milostiv îi dă gânduri sfinte şi umile, el iubeşte toată lumea şi varsă pentru lume rugăciuni cu lacrimi: astfel harul îndruma sufletul prin ascultare.

8. Trebuie să gândim: Domnul m-a adus în acest loc şi la acest Bătrân: Domnul să ne mântuiască. Duşmanul ne aduce multe ispite, dar cel care mărturiseşte toate gândurile sale, acela se va mântui, doarece Duhul Sfânt este dat Părintelui duhovnic pentru că noi să ne mântuim.

9. Domnul se descoperă inimilor simple şi ascultătoare. Regele David era fratele cel mai mic şi pastor la oi iar Domnul îl iubea pentru blândeţea sa. Cei blânzi sunt întotdeauna ascultători. El a scris pentru noi Psaltirea prin Duhul Sfânt Care locuia în el. Profetul Moise era şi el pastor la oi, în slujba cumnatului său: aceasta este ascultarea. Maica Domnului era de asemenea ascultătoare, tot astfel şi sfinţii Apostoli. Este calea pe care Domnul însuşi ne-a arătat-o. Noi suntem datori să o urmăm şi astfel vom primi pe pământ darurile Duhului Sfânt.

10. Cei neascultători sunt tulburaţi de gândurile rele, deoarece în felul acesta Domnul ne învaţă să fim ascultători şi astfel să vedem milostivirea Lui încă din viaţa aceasta. Mintea noastră va fi atunci mereu în Domnul şi sufletul nostru va rămâne smerit.

11. Când trăiam în lume oamenii mă lăudau şi atunci gândeam despre mine însumi că eram bun. Dar când am venit la mănăstire am întâlnit oameni cu adevărat buni – eu nu valorez nici cât degetul lor mic sau cât ciorapii lor. Iată cum ne putem înşela şi apoi cădea în mândrie şi ne pierde. Oamenii cu adevărat buni strălucesc de bunătate şi de bucurie, iar eu nu sunt asemenea lor.

12. Când trăim după voia noastră proprie ne chinuim pe noi înşine. Cel care trăieşte după voia lui Dumnezeu este bun, are pace şi este vesel. O Adame, spune-mi, cum să scăpăm de suferinţele pământului? Nu este mângâiere pe pământ, numai tristeţea care ne macină sufletele.

13. Lasă-te în voia Domnului şi suferinţa ta va scădea şi va fi mai uşoară, pentru că sufletul tău va fi la Dumnezeu şi va găsi atunci pacea, pentru că Domnul iubeşte sufletul care se lăsă în voia lui Dumnezeu şi în mâna Sfinţilor Părinţi.

14. Un suflet închis care nu se deschide părintelui spiritual cade în înşelăciune. Acesta va vrea să dobândească tot ceea ce este înalt, dar Sfântul Serafim spune că aceasta este o dorinţă diavolească. Noi trebuie să alungăm patimile din suflet şi din trup şi să scăpăm de înşelăciune. Domnul se descoperă celor fără de răutate, nu numai sfinţilor, ci şi păcătoşilor. Iată cum ne iubeşte Domnul.

15. Viaţa noastră este o luptă. Dacă vei cădea în înşelăciune, mergi repede la duhovnicul tău şi spune-i tot, pentru că părintele să-şi pună epitrahilul pe capul tău. Crede atunci că te-ai vindecat şi că demonul pe care l-ai primit prin greşeala ta s-a îndepărtat. Dacă însa nu te pocăieşti, nu te vei îndrepta până la mormânt. Duhurile rele intra şi ies din trupul nostru. Când omul se mânie, demonul intră în el, dar când se umileşte demonul iese din el.

16. Dacă te aşezi la rugăciune şi diavolul se ridică împotriva ta şi nu te lasă să te închini, atunci umileşte-te şi zi: nu este un om mai rău decât mine pe pământ, şi demonul va dispărea îndată. Ei se tem îndeosebi de umilinţă şi de căinţa şi se tem de o mărturisire curata. Nu te descuraja dacă auzi diavolii vorbind înăuntrul tău: ei sunt în corpul tău şi nu în suflet. Umileşte-te atunci, iubeşte postul şi nu bea vodca şi nici vin. Dacă nu l-ai ascultat pe stareţul sau pe părintele tău duhovnicesc, atunci este un diavol în tine, şi tot aşa după fiecare păcat.

17. Cel ce se mărturiseşte fără a avea inima curată [fără să fie sincer ? n.t.] şi face voia sa proprie, atunci chiar dacă se apropie de Sfintele Taine, demonii rămân în trupul lui şi îi întuneca mintea. Dacă vrei ca demonii să piară din sufletul tău, atunci umileşte-te, fii ascultător, iubeşte să faci întocmai lucrurile care ţi se cer şi mărturiseşte-te cu inima curată. Părintele duhovnic poarta epitrahilul în Duhul Sfânt şi este asemenea Domnului nostru Iisus Hristos şi străluceşte în lumina Duhului Sfânt. Şi iată că, atunci când părintele duhovnic ne vorbeşte, Duhul sfânt îndepărtează păcatul prin cuvintele sale. Şi părintele duhovnic şi preoţii au Duhul Sfânt. Unul dintre bătrâni vedea pe părintele său Duhovnic în icoana lui Hristos: iată cât ne iubeşte Domnul!

18. Domnul iubeşte sufletul curajos care-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Noi trebuie să-l imităm pe Adam în pocăinţă şi răbdarea să. Trebuie să-i iubim şi să-i cinstim pe sfinţii Preoţi. Din cauza mândriei noastre şi pentru că nu ne iubim unii pe alţii, noi nu vedem în ce har al Duhului Sfânt se găsesc Preoţii.

19. Sufletul care se întoarce la Domnul primeşte în schimbul pocăinţei sale harul Sfântului Duh. Sufletul iubeşte atunci pe Domnul şi nu poate să se dezlipească din această iubire. Domnul vrea ca noi să-L iubim şi noi ne smerim din dragoste pentru El. Domnul vrea ca noi să-i cerem cu simplitate aşa cum cer copiii mamei lor. Dacă însa suntem mândri, să cerem Domnului un duh umilit şi Domnului va da celui smerit să vadă cursele vrăjmaşului. Domnul ne iubeşte mult şi ne dă să cunoaştem ce se întâmpla în ceruri şi cum trăiesc acolo bătrânii noştrii care au plăcut lui Dumnezeu prin smerenia şi dragostea lor. Domnul a dat raiul sfinţilor celor smeriţi.

20. Împărăţia lui Dumnezeu este în noi. Trebuie să vedem dacă păcatul nu vieţuieşte întru noi. Atunci când părintele duhovnic spune un cuvânt, păcatul din suflet este ars şi sufletul simte libertatea şi pacea. Şi dacă sufletul se pocăieşte, atunci Domnul îi dă să cunoască bucuria şi veselia întru Dumnezeu. Atunci împărăţia lui Dumnezeu este în noi.

21. Sufletul trebuie să se smerească adânc, în fiecare clipă, până ce ajunge să se smerească chiar şi în timpul somnului. Sfinţilor le plăcea să se smerească şi să plângă şi de aceea Domnul îi iubea şi le dădea să-L cunoască. Dragostea lui Dumnezeu este cunoscută prin Duhul Sfânt care trăieşte în Biserica noastră ortodoxă.

22. Dacă am fi smeriţi, Domnul ne-ar arăta raiul în fiecare zi. Dar pentru că nu suntem smeriţi, noi trebuie să luptăm şi să ducem un război cu noi înşine: dacă te vei învinge, Domnul îţi va da Ajutorul Său Sfânt în schimbul smereniei şi ostenelii tale.

(Flori din grădina Sfântului Siluan – Însemnări pe marginea unui catalog de plante de gradină și flori)..

DOAMNE AJUTA.

Faptul că Hristos le-a poruncit creştinilor sa-si ierte duşmanii este un lucru cunoscut de toată lumea. Luăm de multe ori acestă poruncă la valoarea ei nominală – descoperim imediat că este foarte greu (adesea imposibil) şi concluzionăm că porunca este un ideal de neatins. Pentru necreştini iertarea duşmanilor poate, în unele cazuri, să fie un ideal comun (majoritatea oamenilor cred în „pace”), dar mulţi, dacă nu majoritatea necreştinilor, vor recunoaşte imediat pericolul care apare în iertarea unui inamic – până la urmă sunt totuşi duşmani. De ce ne-a dat Hristos o asemenea poruncă?

Există mai multe lucruri care pot fi aduse ca argumente care nu susţin această poruncă.

1. Porunca Lui Hristos de a ierta duşmanii nu face parte dintr-o strategie globală de a aduce pacea în lume. Hristos n-a sugerat nicăieri că ascultarea poruncilor sale vor face lumea un loc mai bun – într-adevăr i-a prevenit pe adepţii Lui că dacă vor urma calea urmată de El va însemna destul de probabil moartea lor.
2. Porunca Lui Hristos de a ne ierta inamicii nu ne este dată ca un ideal pentru îmbunătăţirea noastră morală. Imposibilitatea aceastei porunci este ea însăşi o indicaţie că un asemenea comportament este un dar de la Dumnezeu. La oamenii, asemenea fapte sunt cu neputinţă.
3. Porunca Lui Hristos de a ne ierta duşmanii nu ne este dată ca să „ne ajute să ne înţelegem între noi”. Într-adevăr, El de-asemenea spune că venirea Sa va aduce şi destrămare, chiar în cadrul familiilor. Iertarea duşmanilor este, în practică, mult mai puţin populară decât am putea crede.

Si atunci, de ce a fost dată această poruncă?

Raspunsul acestei întrebări este oferit în locuri diferite ale evangheliilor – în mod special la Matei 5:43-45 si Luca 6:35-36.

"Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”.  Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." (Matei)

"Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv." (Luca)

Pasajele sunt în mod cert paralele şi au loc într-un context similar. În ambele cazuri, motivul de a împlini porunca este asemănător: noi trebuie sa ne iertăm duşmanii „ca să fim fiii Tatălui nostru Cel din ceruri” şi „pentru a fi fiii Celui Preaînalt”. Iertarea duşmanilor şi actiunile asociate cu această poruncă sunt date în mod intenţionat ca să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu. Într-adevăr o asemenea iertare este o manifestare a acestei stări de asemănare cu Dumnezeu.

Sfântul Siluan Athonitul a spus odata : „Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu numai în măsura în care vă iubiţi vrăjmaşii”.

Această asemănare nu este o asemănare morală – nu ne chinuim să fim precum fiii Celui Preaînalt – nu ne străduim să fim precum fiii Tatălui nostru din ceruri. Prin această poruncă – Hristos ne oferă adevărata unire cu Dumnezeu – o parte din viaţa Sa. Ne oferă de-asemenea un semn clar al unei asemenea uniri, după cum s-a putut observa din zicala Sfântului Siluan. Sunt mulţi ce vor evidenţia experienţa pe care au avut-o, sau alegerile religioase pe care le-au făcut, etc. Dar dacă nu-şi iubesc duşmanii mai au mult de parcurs pe drumul mântuirii.

Mai sunt de-asemenea alţii care caută să facă distincţie între a-ti ierta duşmanii şi a-i iubi într-adevăr. Aceasta este de fapt o distincţie formală prin care oamenii se imaginează îndeplinind porunca când, de fapt, n-o împlinesc . Este o iluzie spirituală. Porunca nu numai că ne cere să ne iertăm duşmanii, dar şi să-i iubim şi să facem lucruri bune pentru ei. Ceea ce este greu (de multe ori imposibil) pur si simplu demonstrează ca suntem mântuiţi prin har – şi aceasta, de-asemenea, nu este o noţiune formală. Dumnezeu nu ne pretinde să-i iubim pe vrăjmaşii noştri ci pune această faptă bună doar pe baza harului.

În înţelegerea credinţei ortodoxe, harul nu reprezintă doar respectul pe care-l arată Dumnezeu către noi, ci este viaţa Lui, „energia Sa divină” aşa cum zic Sfinţii Părinţi. Este chiar Dumnezeu Însuşi care lucrează înăuntrul nostru, El este mântuirea noastră:” Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă.” (Filipeni 2:13).

Astfel Acela care ne porunceşte este de-asemenea Cel care ne dă harul, care face posibilă îndeplinirea acesto porunci. Dar noi suntem cei care refuzăm să permitem unui asemenea har să lucreze în noi. Ne împotrivim Lui Dumnezeu. Ne împotrivim impulsului Său divin de a iubi şi ierta. Bineînţeles, aceasta este pur şi simplu o descriere a păcatului ce lucrează în noi.

În faţa păcatului, ne pocăim (încercăm să ne supunem Harului Lui Dumnezeu), ne mărturisim păcatele, ne împărtăşim, dăm milostenie şi facem eforturi sa facem bine duşmanilor noştri. Lucrarea harului pare uneori glacială în viteza sa. Un gheţar se mişcă câţiva metri pe an, dar schimbă aspectul pământului. Şi aşa Apostolul ne spune, „ Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit”(Iacov 1:4).

Preţuiesc o poveste spusă de Parintele Thomas Hopko( şi cer iertare pentru orice inacurateţe care ar putea fi deteriorat povestea) în care a descris pe cineva care n-a vrut să ierte (sau să se căiască – memoria mea se dezvoltă în ceaţă). A întrebat:” Ei bine atunci, vrei să vrei să ierţi?” Persoana s-a gândit si a spus:”Nu cred.” Atunci Părintele Tom a spus:” Ai vrea să vrei să vrei să vrei să ierţi? La care persoana a spus: ”As putea să fac asta. ”

Este un loc de unde poţi începe.

(Parintele Stephen Freeman - De ce ar vrea cineva să-şi ierte duşmanul)

Iubiți frați și surori întru Domnul, cred că cea mai importantă acțiune/ lucrare a copilăriei și a adolescenței noastre e aceea de a ne identifica vocația și de a o urma.

Adică aceea de a înțelege spre ce ne cheamă Dumnezeu să facem.

Pentru că pe unii Dumnezeu îi cheamă spre artă, spre științe, spre cercetare, spre sport, pe când pe alții spre lucruri aplicate, spre munci tehnice, care trebuie urmărite pas cu pas.

Și e nevoie să ne descoperim vocația/ chemarea/ potențele pentru ca să nu bâjbâim la nesfârșit în viața noastră și să ne canalizăm exclusiv spre ceea ce ne împlinește.

Trebuie să recunoaștem, foarte cinstit, de ce suntem în stare. Pentru că vocația nu e  un ideal, ceva după care alergăm, ci e puterea de a transpune chemarea noastră în act.

Și vedem acest lucru, în mod elocvent, de la vârste foarte fragede. Are chemare/ vocație pentru muzică…la 3 ani cântă la vioară, pian sau tobe. La patru ani e gimnastă, balerină sau cântăreață. La 5 ani știe deja 3 limbi străine, scrie poezie sau face colaje. De mic copil a înțeles cum să descompună o mașină și să o recompună la loc. Are zeci de tablouri pictate la 6 ani, știe să sculpteze, știe să facă traforaj sau să facă mâncare…

Toate aceste performanțe sunt reale și normale pentru cine și-a descoperit vocația și a fost ajutat să și-o pună în practică.

E anormal însă să fii gelos pe cel care își lucrează vocația, când tu nu vrei să vezi care e scopul/ rostul tău în lume. Sau să îl gelozești pe altul tocmai pentru că tu nu vrei să îți împlinești vocația/ chemarea și, fugind de ea, te simți un ratat/ un neîmplinit/ un nerecunoscător față de darurile și chemarea lui Dumnezeu.

Și Dumnezeu îl cheamă pe fiecare om la ceea ce omul poate să facă. El nu îi cere omului mai mult decât poate să facă. Și nici nu îl lasă singur pe om, pe omul căruia i-a dat o misiune/ un scop în viață, ci îl ajută în mod continuu, în măsura în care acesta cere ajutorul lui Dumnezeu în mod continuu.

Și dacă Dumnezeu e generos/ e bun cu toți, cu atât mai bun este însă cu cei pe care îi cheamă spre slujirea Sa, spre preoție. Și tinerii care simt această chemare dumnezeiască spre preoție au înțeles de la bun început cât de serioasă, importantă, inexprimabil de măreață și de înfricoșătoare e chemarea lui Dumnezeu către ei.

Și chemarea spre preoție e o putere mult mai copleșitoare ca cea prin care ajungi matematician, gimnast, cercetător, inventator, pentru că Dumnezeu te vrea ca intim al Lui, pentru ca să ai grijă, sub continua Sa povățuire, de Biserica Sa.

Adică îți dă să ai din conștiința, grija, delicatețea, iubirea, jertfelnicia, râvna și dorul Lui față de Biserica Sa. Pentru că fără aceste virtuți sfinte nu poți să fii duhovnic, nu poți să fii învățător, nu poți să fii părinte duhovnicesc nimănui.

Și când simți că Dumnezeu te vrea al Lui trebuie să te pregătești din răsputeri: să fii profund în gândire, suplu în simțire, atent la detalii, cunoscător în mod extins și acrivic al teologiei Lui, un experimentator al vieții mistice/ tainice/ sfinte cu El.

Pentru că simți că asta vrea Dumnezeu și spre asta te luminează, te întărește, te ajută, te duce…

În mod evident, aceste lucruri nu le-a simțit cel care s-a preoțit pentru că…și tatăl lui a fost preot sau l-a trimis mama lui la seminar și facultate pentru că preoții au bani sau pentru că a crezut că preoția e o muncă ușoară și liniștită.

Și nici acum nu simte ce vrea Dumnezeu de la el, de la preotul care s-a preoțit pentru că așa a vrut el sau așa au vrut părinții lui. Și nici monahul care și-a ales Mănăstirea pe care și-a dorit-o dar în care nu se simte împlinit sau mireanul care și-a ales soția pe care a vrut-o…dar cu care nu are niciun proiect bifat/ dorit/ cerut de Dumnezeu.

Și pentru că nu ai vrut să asculți de glasul Lui…tocmai de aceea ești preot, monah sau căsătorit trist și neîmplinit, pentru că nimic nu sporește în mod real în viața ta.

Cu siguranță, George Enescu putea să facă în viața lui și altceva decât muzică. Însă niciodată nu și-ar fi împlinit vocația lui și niciodată nu s-ar fi simțit împlinit, chiar dacă împlinirea vocației înseamnă multă durere pe lângă o bucurie imensă.

Pe de altă parte, vocația este o performanță de o viață. Dacă ai vocația să scrii, să cânți, să faci sport, să cunoști începi de la început. Pentru că vocația e ceea ce îți place cel mai mult să faci și care te împlinește. E ceea ce îți place cel mai mult să faci și e lucru bun, personalizator și nu o patimă.

Nu există vocația de…consumator de droguri sau cea de bețivan. Nici de actor porno sau hoț. Nici de dansatoare la bară sau fotomodel.

Postmodernitatea a strecurat pe lângă vocații și „meserii” sau „apetențe” care mai de care mai josnice și mai depersonalizante. Și nu trebuie să le confundăm cu chemarea lui Dumnezeu care ne împlinește.

De aceea, în prezent, unele chemări au ajuns hobbyuri/ ceva de timpul liber, pe care le faci după ce vii de la un serviciu fără nicio perspectivă personalizantă.

Să fii paznic sau vânzător sau manechin nu înseamnă nimic creator. Însă a modela oale, a sculpta, a coase, a țese, a grădinării o porțiune de pământ, a cultiva pomi, cereale, a crea instrumente, a picta, a scrie cărți, a face mâncare, a crea haine, a inventa mașini, a crește și a educa un copil…a face toate acestea în urma unei pasiuni, a unei dorințe vii, care ne produce bucurie și la un anume grad de excelență înseamnă a ne împlini vocația, chemarea spre acel lucru.

Chemarea spre preoție e chemarea spre faptul de a modela oameni în mod fundamental, esențial. A-i modela spre a înțelege, simți, dori, vedea lucrarea lui Dumnezeu în ei și în întreaga creație.

Dacă educatorul, profesorul, scriitorul, actorul îl învață pe om să cunoască o limbă, să știe să se exprime în ea, să învețe modul de a-și exprima și plasticiza interiorul, preotul îl învață pe om cum să lase veșnicia lui Dumnezeu să pătrundă în viața lui, pentru ca să îi dea împlinirea înțelegerii profunde și a intimității cu El.

Și pentru ca să se facă un călăuzitor al nostru spre Dumnezeu, un inițiator al nostru în bucuria comuniunii cu Dumnezeu, preotul trebuie să își lucreze vocația într-un mod plurivalent. Să știe tot ce înseamnă lucru esențial despre viața oamenilor și despre relația cu oamenii. Să știe să vorbească personalizat cu oamenii, să vadă dintr-o privire adâncul oamenilor, să aibă o intrare atât de firească în viața oamenilor încât ei să îl simtă din prima ca al lor, ca unul care îi cunoaște, le este aproape, îi susține, îi ajută, îi ocrotește.

Pentru că cel care e chemat de Dumnezeu la preoție e umplut de către El de harul acestei înțelegeri profunde a oamenilor și a modului cum trebuie să vorbești, să îi asculți și să îi vindeci pe oameni de neștiință și păcate…lucru pe care nu îl înveți în nicio facultate de teologie.

Șahistul de vocație vede câteva variante de mutare de fiecare dată.

Atletul de vocație știe ce trebuie să facă ca să reziste la o cursă de 10.000 de metri.

Violonistul de vocație știe să pună și mai mult suflet în câteva mișcări de arcuș din care să rezulte ceva surprinzător de frumos.

Preotul de vocație, la rândul lui, știe ce să spună, cât să spună și până unde trebuie să ducă o idee, o confesiune, o pledoarie pentru ca cineva să înțeleagă lucruri esențiale.

Însă vocația preoțească nu e…umană, ci divino-umană. E intimitatea/ prietenia/ iubirea mea cu Dumnezeu prin care sunt învățat pas cu pas ce să fac, să spun, să vreau…chiar dacă, de multe ori, cad în păcate groaznice, datorită alegerilor mele rele/ păcătoase.

De aceea nu toți suntem pescari de oameni chiar dacă toți suntem preoți. Pentru că pescarii de oameni sunt chemați de Dumnezeu, conduși de El, ajutați de El, sprijiniți de El și nu se sprijină pe…dorința ingrată de parvenire.

Unde există chemare se vede: omul face din destul ceea ce e chemat să facă și nu își epuizează deloc sursa de creație. Pentru că sursa aceasta e harul lui Dumnezeu, care ne ajută să facem ceea ce e spre folosul nostru și al tuturor. Amin!

(Pr. Dorin Picioruş)

Ce poate fi mai minunat decât să ai pe cineva lângă tine, care să te asculte când vrei să vorbeşti, care să îţi fie alături când îţi este bine şi mai ales când eşti în necazuri, persoana care te face să simţi că îţi este dor în fiecare minut...

Dar ce poate fi mai minunat decât să ştii că această legătură este binecuvântată de Dumnezeu şi Maica Domnului...nimic nu poate fi mai presus, nici măcar cea mai mare desfătare pe care ţi-o oferă viaţa de pe acest pământ, pentru că fără binecuvântarea de Sus nimic nu îţi poate aduce fericire.

Cred că fiecare dintre noi ne dorim o persoană căreia să îi oferim toată dragostea şi înţelegerea noastră şi să ne răspundă cu aceleaşi gânduri. Asta îmi doream şi eu cu ceva timp în urmă, şi mă rugam la Măicuţa Domnului să îmi trimită un băiat care să fie credincios, bun, cuminte, blând, care să mă înţeleagă şi cu care să pot cunoaşte dragostea cea întru Hristos, cu care să mă căsătoresc şi să mă o familie creştină, cu frică de Dumnezeu, nu am cerut nicio clipă aceste lucruri gândindu-mă la patimi trupeşti, nu aveam nevoie decât de iubire curată.

După ceva timp, rugăciunile fiindu-mi ascultate, am cunoscut un băiat, cu o mare teamă de Dumnezeu, şi neclintit în credinţă. După ce l-am cunoscut, încă mă rugam la Maica Domnului să nu mă lase să mă apropii dacă nu e el cel făgăduit, şi în timp relaţia noastră a devenit nemaipomenit de frumoasă, simţind la fiecare pas binecuvântarea de Sus.

Un lucru nemaipomenit care s-a întâmplat a fost când într-o seară stând de vorbă, mi-a spus :"ştii m-am rugat mult să îmi trimită Dumnezeu o fată ca tine"...atâta bucurie m-a cuprins în acel moment, dându-mi seama că rugăciunile noastre ne-au apropiat. Ce mi-aş putea dori mai mult? Când vezi că este cineva acolo sus, care îţi ascultă rugăciunile şi căruia îi pasă de tine, eşti cel mai fericit om.

Într-o zi stăteam şi mă gândeam la diverse probleme, când deodată m-am gândit la câtă dragoste a pus Dumnezeu în fiecare lucru pe care l-a făcut: m-am uitat la cer şi am văzut atâta perfecţiune în culoare şi deşi e imens pare atât de sensibil, păsările care sunt caracterizate de atâta libertate folosită în cel mai frumos mod posibil, încununând pământul în mod fabulos; iarba, copacii, florile care nu denotă numai gingăşie şi perfecţiune..toate au fost făcute din iubire...

Şi contemplând la aceste lucruri, parcă fiecare îmi spunea "iubeşte!"...şi dintr-o dată sufletul mi s-a umplut de dragoste, şi mi-am dat seama de ce putere are iubirea asupra unui om...te poate schimba radical...te poate face să îi înţelegi pe cei din jurul tău şi pe tine însuţi în acelaşi timp, de aceea îi voi mulţumi mereu...alături de el am învăţat să iubesc!

Cred că dacă am înţelege fiecare ce înseamnă să iubeşti şi să fii iubit, am trăi într-o lume de basm, fără invidie, egoism, răutate şi ură...pentru că atunci când iubeşti uiţi de toate aceste răutăţi, şi nu vezi decât partea bună a lucrurilor. E greu de crezut că prin două cuvinte putem schimba lumea şi nu trebuie decât să le trăim în sensul lor deplin, în curăţie, şi cu multă nădejde în Dumnezeu care ne-a învăţat să iubim şi cum să iubim...fiind exemplul perfect.

De aceea am încercat să transpun în relaţia mea ceea ce am înţeles, şi dacă până nu demult îmi doream doar să fiu fericită, acum îmi doresc ca fericirea mea să îi facă fericiţi şi pe ceilalţi, pentru că doar în acest mod putem căpăta gramul de fericire pe care ni-l poate oferi viaţa pe acest pământ şi în mod automat tindem spre fericirea care ne aşteaptă dincolo...

Sper să nu greşesc în ceea ce gândesc, şi mi-aş dori ca tot mai mulţi tineri să înţeleagă că a iubi înseamnă să ridici firescul la stadiul de sublim. Fără iubire omul este propriul călău, se ucide câte puţin în fiecare clipă a vieţii sale, prin necredinţă, răutate, invidie, nepăsare şi egoism.

Încercaţi să trăiţi iubirea curat aşa cum ne-a fost lăsată.

Doamne ajută!!!!

Actul principal din slujba Logodnei îl reprezintă punerea şi schimbarea inelelor. Dintru început trebuie subliniat faptul că întrebuinţarea inelelor în logodnă este un obicei vechi, precreştin, pe care Biserica l-a preluat, l-a consfinţit prin încadrarea în slujba bisericească şi căruia i-a dat un sens duhovnicesc mult mai înalt decât cel pe care îl avea în lumea păgână.

În Vechiul Testament, inelul era semnul puterii (Facere 41, 42), al slavei (Dan 6, 17) sau al adevărului (Tamara, în Facere 38, 25); în Imperiul Roman făcea parte din darurile ce se obişnuiau a se oferi la căsătorie: Pliniu cel Tânăr ne dă mărturia că „inelul pe care-l dă logodnicul logodnicei sale, după un vechi obicei, este de fier”. După mărturia lui Tertulian, inelul era de aur. Este posibil ca Plinu, care locuia la Roma, să ateste o tradiţie conform căreia romanii păstrau din antichitate inelul de fier, fără valoare sau doar cu valoare simbolică, în timp ce în Africa se trecuse la un inel de aur.

Aceeaşi tradiţie o găsim şi-n dreptul popular al ţărilor din Orient, preluată de creştini, care pe lângă o sumă de bani, ofereau la logodnă, în cadrul slujbei, şi inelul. Acest act avea loc, iniţial, în cadrul unui prânz familial: „după schimbul făgăduinţelor, logodnicul înmâna un inel de fier tinerei fete, care-l purta pe al patrulea deget de la mâna stângă şi câteva cadouri, ca mărturie pentru viitoare unire a lor”. Punerea inelelor este menţionată şi de tradiţia veche creştină, dar şi de cei mai vechi codici constantinopolitani.

Cândva inelele erau aşezate pe Sfânta Masă, ceea ce dădea un sens profund eshatologic Logodnei. În Bisericile Greacă şi Rusă, şi astăzi se păstrează în Evloghiu şi în Trebnic rânduiala punerii inelelor pe Sfânta Masă şi aşezarea mirilor pe solee, în faţa Sfintelor Uşi, pentru a fi binecuvântaţi, după care sunt duşi în naos pentru oficierea slujbei.

Pentru înţelegerea sensului dat de Biserică punerii şi schimbării inelelor, prin rugăciunile şi binecuvântarea ei, este necesar să pătrundem în sensul adânc al rugăciunilor de la logodnă. Noi suntem obişnuiţi să interpretăm schimbul inelelor ca pe o simplă mărturie a fidelităţii reciproce. Este important de notat totuşi că nici una dintre cele patru referinţe biblice, la care face aluzie „rugăciunea inelelor”, nu interpretează slujba în acest sens limitat şi pur omenesc; dimpotrivă, inelul este mai întâi semn al făgăduinţei lui Dumnezeu către om şi în al doilea rând, semn al logodirii omului cu Dumnezeu. Dumnezeu Şi-a ales Biserica dintre neamuri, aşa cum îşi alege mirele mireasa, şi Şi-a logodit-o, fecioară curată: „Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce dintre neamuri mai înainte Ţi-ai logodit Biserica, fecioară curată, binecuvintează logodna aceasta; uneşte şi păzeşte pe robii Tăi în pace şi într-un gând”.

Pentru a înţelege Împărăţia lui Dumnezeu, Evanghelia ni-L înfăţişează pe Hristos ca „logodnic” al umanităţii mântuite, ca Mire al Bisericii, Care ne invită la Împărăţie ca la nuntă.

Adevărul şi Făgăduinţa trimise peste robii lui Dumnezeu s-au împlinit în Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, în care a fost restaurată omenirea – ultimul scop al ei: restaurarea pierdutei unităţi cu Dumnezeu, reintegrarea vieţii umane în plenitudinea ei autentică.

Acesta este sensul logodnei creştine: reintegrarea celor doi în credinţă, în înţelegere, în adevăr şi în dragoste, reintegrare lor în Hristos.

(Pr. Vasile Gavrilă)

În rugăciunea punerii inelelor se spune aşa:

„...Prin inel s-a dat lui Iosif stăpânirea în Egipt; prin inel s-a preamărit Daniel în ţara Babilonului; prin inel s-a arătat adevărul Tamarei; prin inel Părintele nostru cel ceresc S-a îndurat spre fiul cel risipitor, când a zis: daţi inel în dreapta lui şi, junghiind viţelul cel gras, mâncând, să ne veselim.”

Toate aceste rugăciuni sunt întocmite cu mare înţelepciune de Sfinţii Părinţi şi dacă le vom analiza vom putea deprinde înţelesuri şi mai adânci.

Haideţi să luam fiecare eveniment în parte în care inelul apare având diferite simboluri.

1. Iosif era cel mai mic dintre cei 12 fii al lui Iacob (numit şi Israel). Tatăl lui îl iubea mai mult decât pe ceilalţi fii şi din acest motiv el şi-a atras invidia fraţilor. Iniţial fraţii mai mari au hotărât să-l omoare dar până la urma au ajuns să-l vândă unui egipitean ca sclav. Astfel Iosif ajunge într-o ţară străină, departe de părinţi şi fraţii lui, ca slugă în casa lui Putifar, o căpetenie de la curtea lui Faraon şi comandantul gărzii lui.  Cu toate acestea Scriptura face o precizare foarte importantă:

„Domnul însă era cu Iosif şi el era om îndemânatic şi trăia în casa egipteanului, stăpânul său.  Stăpânul său vedea că Domnul era cu dânsul şi că toate câte făcea el, Domnul le sporea în mâna lui.  De aceea a aflat Iosif trecere înaintea stăpânului său şi i-a plăcut şi l-a pus peste casa sa şi toate câte avea le-a dat pe mâna lui Iosif. ”

După puţin timp Iosif ajunge gestionarul întregii gospodării şi averi al lui Putifar, câştigând încrederea stăpânului său. Din cauza soţiei lui Putifar care dorea să desfrâneze cu Iosif, printr-o înscenare Iosif este acuzat că a vrut s-o violeze. Din acest moment el ajunge la închisoare. Dar Scriptura face din nou o precizare foarte importantă:

„Dar Domnul era cu Iosif, a revărsat milă asupra lui şi i-a dăruit trecere înaintea mai-marelui temniţei, încât mai-marele temniţei a dat pe mâna lui Iosif temniţa şi pe toţi osândiţii, care erau în temniţă, şi  orice era de făcut acolo, el făcea. Iar mai-marele temniţei nu avea nici o frică de nimic, că toate erau pe mâna lui Iosif, pentru că Domnul era cu el şi toate câte făcea, Domnul le sporea în mâinile lui. ”

Chiar şi în închisoare fiind, Iosif avându-l pe Dumnezeu alături ajunge să capete încrederea mai-marelui temniţei şi să fie pus gestionar peste toţi şi toate de acolo.

După puţin timp Faraon, conducătorul Egiptului aruncă în aceeaşi închisoare şi pe mai-marele paharnic şi pe mai-marele pitar. Într-o seară aceştia au fiecare câte un vis pe care Iosif reuşeşte să le tâlcuiască şi să le explice ce semnificaţie au pentru viaţa lor şi ce va urma să se întâmple.

După ceva timp mai-marele paharnic este eliberat şi intra iar în graţiile lui Faraon. După doi ani Faraon are un vis şi cheamă pe toţi magii Egiptului să i-l explice. Nimeni nu reuşeşte asta, iar mai-marele paharnic şi-aduce aminte de Iosif care-i tâlcuise visul în închisoare, şi-l recomandă lui Faraon.

Luminat de Dumnezeu Iosif descifrează în chip extraordianr visul lui Faraon, explicându-i că vor urma şapte de ani de belşug pentru lumea întreagă, după care alţi şapte ani de secetă şi foamete. Faraon fiind încredinţat în sufletul lui că Iosif i-a tâlcuit aşa cum trebuie visul îl pune pe Iosif stăpân peste tot Egiptul:

„Şi şi-a scos Faraon inelul din degetul său şi l-a pus în degetul lui Iosif, l-a îmbrăcat cu haină de vison şi i-a pus lanţ de aur împrejurul gâtului lui. Apoi a poruncit să fie purtat în a doua trăsură a sa şi să strige înaintea lui: "Cădeţi în genunchi!" Şi aşa a fost Iosif pus peste tot pământul Egiptului. Şi a zis iarăşi Faraon către Iosif: "Eu sunt Faraon! Dar fără ştirea ta, nimeni nu are să-şi mişte nici mâna sa, nici piciorul său, în tot pământul Egiptului!" ”

Inelul pe care i l-a dăruit Faraon lui Iosif este simbolul puterii şi a autorităţii asupra întregii ţări.

Ca să revenim la logodnă, inelul pe care-l primesc mirii pe mână semnifică autoritatea cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om (bărbat şi femeie) să stăpânească întreaga lume („Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, şi-l stăpâniţi pe el” (Facere 1, 28)). Aşa cum Dumnezeu a fost mereu cu Iosif în toate etapele vieţii lui, dându-i spor în tot ceea ce face şi făcându-l bineplăcut lumii, la fel Dumnezeu făgăduieşte mirilor că va fi alături de ei pe tot parcursul vieţii şi le va da rod în toate câte vor face.

Iosif a demonstrat că omul cu Dumnezeu nu este nicăieri străin şi întreg pământul îi este casă, şi în oricâte suferinţe ar avea Domnul îl poate scoate nevătămăt. Iosif ajunge din sclav - stăpân, din rob ajunge rege al Egiptului.

La fel omul, bărbat şi femeie, este chemat să scape de sub robia păcatelor şi să ajungă asemenea lui Dumnezeu, plin de iubire faţă de toţi oamenii, şi plin de Duhul Sfânt, trăind în Împărăţia cerurilor încă din viaţa aceasta.

2. Al doilea eveniment îl are în prim plan pe Daniel, unul dintre cei trei dregători puşi de regele Darius Medul în fruntea regatului său.

„Însă Daniel era mai presus decât toţi dregătorii şi satrapii, fiindcă în el era un duh înalt şi regele îşi pusese în gând să-l pună mai mare peste tot regatul. Atunci dregătorii şi satrapii s-au trudit să găsească lui Daniel vreo pricină din partea cârmuirii regatului, dar n-au putut să-i afle nici o pricină sau lucru rău, căci el era credincios şi nici o trecere cu vederea sau greşeală nu i s-a putut pune în seamă.” (Daniel 6, 3-4)

Atunci ceilalţi dregători i-au sugerat regelui să dea o poruncă prin care oricine se închină altui dumnezeu decât regelui să fie aruncat în groapa cu lei. Daniel, nefiind din neamul perşilor, s-a dus şi s-a rugat în camera lui, unde avea o fereastră deschisă înspre Ierusalim şi în fiecare zi îngenunchea de trei ori vorbind cu Dumnezeu.

Dregătorii l-au prins rugându-se şi l-au dat pe mâna regelui pentru a fi pedepsit. Regelui i-a părut tare rău, pentru că-l avea la inimă pe Daniel. Într-un final hotărăşte să-l arunce în groapa cu lei, zicându-i:

„Dumnezeul tău pe Care tu Îl cinsteşti fără încetare, Acela te va scăpa!" Apoi s-a adus o piatră care a fost pusă peste gura gropii, iar regele a pecetluit-o cu inelul său şi cu inelul dregătorilor săi, aşa ca nimic să nu se schimbe cu privire la Daniel. ”

După o noapte în care a postit regele se duce a doua zi şi-l strigă pe Daniel din groapă:

"Daniel, slujitorul Dumnezeului celui viu, Dumnezeul tău, Căruia te închini neîncetat, oare a putut să te scape de lei? Apoi Daniel a vorbit cu regele: "O, rege, în veci să trăieşti! Dumnezeu a trimis pe îngerul Său şi a astupat gura leilor, şi ei nu mi-au făcut nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui, precum şi în faţa ta, rege, n-am făcut nici un rău!""

Din acel moment regele porunceşte ca întreg regatul perşilor, care era păgân, să se închine Dumnezeului lui Daniel.

Inelul prin care împăratul Darius Medul pecetluieşte groapa leilor este garanţia minunii care se va întâmpla cu Daniel. El are credinţa că Dumnezeul lui Daniel îl va scăpa pe acesta, pentru că era nevinovat şi era cinstit şi drept în toate câte făcea.

Astfel inelul cu efigia regelui devine garanţia credinţei într-o mare minune, care devine credinţa tuturor perşilor în Dumnezeul lui Daniel, care este de fapt Dumnezeul lui Israel, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Revenind la logodnă, inelul pus pe mâinele mirilor este o un simbol al întoarcerii omului la credinţă în Dumnezeu, refuzând închinarea la toţi idolii lumii, la toate plăcerile egoiste şi găunoase. Inelul de la logodnă este un impuls pentru miri de a crede cu tărie în Dumnezeu, indiferent de ce se va întâmplă, căci ceea ce la oameni este cu neputinţă la El este cu putinţă.

3. Al treilea eveniment ne-o înfăţişează pe Tamara, soţia unuia dintre fii lui Iuda, care era unul dintre cei 12 fii  ai lui Israel.

Iuda avea trei băieţi: Ir, Onan şi Şela. Iuda i-a găsit lui Ir femeie, pe Tamara, dar după puţin timp pentru răutatea lui, Dumnezeu l-a omorât. Ir nu reuşise să ridice niciun urmaş cât a fost în viaţă. Preoţii Israelului proveneau, aşa cum rânduise Dumnezeu, doar din rândul urmaşilor lui Iuda. În caz că cineva nu lăsa urmaşi şi murea, fratele lui urma s-o ia pe cea văduvă, şi să ridice el urmaşi din ea, pentru a continua neamul şi pentru a da preoţi care să slujească la templu.

Astfel Onan o ia de nevastă pe Tamara, dar în loc să-i ridice urmaşi fratelui său, el din invidie, vărsa sămânţa jos. „Ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu şi l-a omorât şi pe acesta.” (Fac. 38, 10).

Iuda, văzând fărădelegea fiului său, o sfătuieşte pe Tamara că-i va da pe Şela, fiul lui cel mai mic, dar peste o vreme când  va creşte mare.  Tamara merge şi locuieşte în casa tatălui ei, aşteptând promisiunea. Soţia lui Iuda moare, iar Şela creşte şi se maturizează şi ajunge bărbat. Iuda de frică să nu-i moară şi acest băiat evită să i-o dea pe Tamara.

Acum că era văduv; Iuda a plecat spre  unul dintre prietenii săi pentru a tunde oile. Auzind acest lucru Tamara, lasă hainele de văduvie, se găteşte înfăsurându-se cu un văl şi iese înaintea lui Iuda. Acesta crezând ca este o femeie uşoară o întreabă dacă poate intra la ea. Tamara acceptă, dorindu-şi din toată inima să poate avea şi ea urmaşi, mai ales că fusese înşelată de Iuda care nu s-a ţinut de promisiune, dar îi cere în schimb să-i dea ceva. Iuda promite că-i va da un ied din turma lui. Tamara cere garanţie ceva până când îi va aduce iedul. Astfel Iuda îi da inelul, cingătoarea şi toiagul său.

Iuda pleacă de la Tamara fără să bănuiască ca ar fi ea. Tamara rămâne însărcinată şi vestea se duce repede în popor. Iuda află că nora sa văduva, ar fi căzut în desfrânare şi hotărăşte să fie pedepsită prin ardere, aşa cum era pedeapsa atunci. Tamara, înţeleaptă, îi trimite prin cineva inelul, toiagul şi cingătoarea şi-i spune: „Eu sunt îngreunată de acela ale căruia sunt lucrurile acestea" (Fc. 38, 25)

Iuda îşi recunoaşte lucrurile şi spune:

„Tamara e mai dreaptă decât mine, pentru că nu am dat-o lui Şela, fiul meu". Şi n-a mai cunoscut-o pe ea. ” (Fc. 38, 26)

Inelul în acest caz l-a dat de gol pe Iuda şi a arătat adevărul Tamarei.

Revenind la logodnă inelele puse pe mâna mirilor sunt o mustrare de conştiinţă pentru cel care încearcă să facă adulter, înşelându-şi soţul sau soţia. Inelul purtat la mână arată tuturor că eşti făgăduit înaintea lui Dumnezeu unui bărbat sau unei femei, şi nu ţi se cuvine să mai ai ochi pentru altcineva. Inele de pe mână sunt o readucere aminte că unul din scopurile căsătoriei este şi naşterea de prunci.

4. Ultimul eveniment înfăţişează pe fiul risipitor din Evanghelie, primit acasaă cu braţele deschise de tatăl lui. Acesta a poruncit să i se pună inel în mână şi să i se taie viţelul cel gras pentru a se veseli cu toţii. Inelul în acest caz este semn al împăcării, al iubirii pe care Tatăl o poartă mereu fiilor. Prin analogie, inelul este iubirea pe care Dumnezeu o arată întregii omeniri continuu, de la începutul lumii şi până astăzi.

Inelele de logodnă simbolizează iubirea şi mila lui Dumnezeu faţă de noi, indiferent cât de mult ne adâncim în patimi şi păcate.

Recapitulând iată care ar fi semnificaţiile inelului de logodnă:

• semn al făgăduinţei lui Dumnezeu către om
• semn al logodirii omului cu Dumnezeu (restaurarea pierdutei unităţi cu Dumnezeu, reintegrarea vieţii umane în plenitudinea ei autentică)
• semn al autorităţii cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om pentru a stăpâni întreaga lume
• semn al prezenţei continue al lui Dumnezeu lângă noi
• semn al ajutorului pe care Dumnezeu ne făgăduieşte că ni-l va oferi în tot binele pe care-l vom face
• semn al tăriei în credinţa şi al roadelor mari pe care le da aceasta în familie şi în societate
• semn de mustrare pentru cei care sunt ispitiţi să facă adulter
• semn prin care arăţi că eşti făgăduit unei singure femei, sau unui singur bărbat
• semn al naşterii de prunci
• semn al iubirii şi milei lui Dumnezeu fata de noi, până la sfârşitul vieţii...

DOAMNE AJUTA...

Un om, odată se plimba trist prin camera, gândindu-se la viaţa grea ce i-a fost hărăzita. Avea un trai decent, o masă îmbelşugată şi o sănătate de fier, dar, totuşi ceva îi lipsea. Plimbându-se dintr-un colţ al camerei în altul, în fiecare moment îl critica pe Dumnezeu, plângându-şi soarta.

- De ce, Doamne m-ai dat pe lume?

- Ca să mă cuprindă boală, nervii şi multe altele, urmând în cele din urmă să mor?

Tânguindu-se aşa, preţ de câteva ore, în cele din urmă, obosit, adoarme

Deodată un întuneric îl cuprinde, fiind doar el singur cu propriile frustrări. A încercat să fugă însă nu reuşea să scape, dar, o lumină orbitoare îl salvează.

- Cine eşti şi ce vrei de la mine?

- Vino cu Mine şi vei vedea

Omul nu vedea nimic înafară de lumină. Auzea doar vocea blândă şi lină care îl chema. Ezitând câteva secunde, se hotărăşte să urmeze vocea, intrând în lumină.

Simţea că zboară şi că este purtat prin toate colţurile lumii. Dintr-odată ajunge la un orfelinat unde zeci de copii erau părăsiţi, lipsiţi de dragostea părintească

- Ce înseamnă asta? întrebă omul nedumerit.

- Aceştia sunt copilaşii părăsiţi de propria familie. Puţini vor fi adoptaţi iar restul nu vor cunoaşte niciodată ce înseamnă căminul.Tu nu ai trecut niciodată prin aşa ceva, şi totuşi te plângi că îţi este greu.

Aceste cuvinte au fost ca un duş rece pentru om. Înainte de a apuca să zică ceva, se trezeşte în stradă.

- Ce urmează?

- Vezi acea persoană?

Uitându-se în faţă, omul vede o bătrânică care îngheţa de frig.Oamenii care treceau pe lângă ea nici nu o băgau în seamă, nici măcar nu o priveau

- Acea bătrânică a fost alungată din casă în care locuia acum câţiva ani. De atunci strada este casa ei.Trăieşte din milă altora. Tu ai avut mereu un acoperiş deasupra capului şi o masă îmbelşugată, dar, totuşi eşti nemulţumit.

Oftând omul închide ochii. Când îi deschide vede în faţa lui o fetiţă pe un pat de spital, foarte palidă.Mama ei plângea la căpătâiul ei, rugându-se cu lacrimi în ochi să se întâmple o minune.

- Doamne ce a păţit fetiţa?

- Are nevoie urgentă de sânge, altfel v-a muri!

- Şi nu este nimeni care să îi doneze sânge?

- Rudele ei nu sunt compatibile.

- Dar mai sunt atâţia oameni…

- Omule, tu ai donat vreodată sânge?

- Nu. Răspunse omul ruşinat.

- Mereu ai fost sănătos, dat uite că ceva îţi lipsea mereu.

- Ştiu, Doamne. Spuse în şoaptă, omul

Ridicând ochii din pământ, omul se vede înconjurat de natură.O mireasmă de neînchipuit era în jurul lui, păsările ciripeau compunând cântece duioase, florile îmbogăţeau câmpul, îmbrăcându-l în mii şi mii de culori, arborii înalţi ofereau umbra animalelor şi oamenilor obosiţi.

- Ai zis că nu ţi-am oferit nimic.Uită-te în jur şi spune-mi ce vezi?

- Doamne, văd ceva incredibil ce nu poate fi descris.

- Tu poţi vedea toate aceste daruri pe care Eu vi le-am dat vouă, poţi simţi mireasma lor.Închide ochii!

Ascultându-L, omul închide ochii.

- Acum ce vezi?

- Un întuneric nefiresc, Doamne.

- Aşa trăiesc oamenii care nu văd, iar tu, care vezi te tânguieşti.

Începând să plângă, omul zice prin suspine:

- Doamne iartă-mă! Am fost orb o viaţă întreagă şi mi-au trebuit câteva minute să îmi recapăt vederea. Zilnic aveam parte de darurile tale minunate dar nu le vedeam, însă acum văd.

- Îţi mulţumesc, Doamne că nu m-ai abandonat pe mine, ticălosul.

Simţind mângâierea cea duioasă, aude din nou vocea suavă

-Omule trezeşte-te, e dimineaţă!

Deschizând ochii, omul îşi vede camera şi, plin de iubire începe să-I cânte Domnului. Din acea zi omul, plin de iubire nu s-a mai plâns niciodată de soarta lui ci şi-a petrecut întreaga viaţă ajutând pe cei nevoiaşi. Tu ce om eşti? eşti omul de la începutul poveştii sau cel de la sfârşit?...

DOAMNE AJUTA..

Unul dintre obiectivele pe care le-am vizitat în periplul făcut prin țară  a fost și mănăstirea Afteia din comuna Săliștea, județul Alba. După ce am plecat de la Schitul Înălțarea Sfintei Cruci din Aiud ne-am îndreptat spre noua locație. Recunosc, motivația de a merge la Mănăstirea Afteia nu era nicicum pentru asceză sau cine știe ce nevoință ci aveam o motivație simplă, de natură artistică. Știam că la mănăstirea Afteia sunt pictați foarte frumos câțiva dintre cei mai cunoscuți mărturisitori ai temnițelor comuniste: Valeriu Gafencu și părinții Arsenie Boca, Daniil Sandu Tudor, Gherasim Iscu și Ilie Lăcătușu. Socoteala mea era simplă: să fac fotografii cu acești mărturisitori care îmi sunt foarte dragi, cu speranța că voi mai găsi pictați și alți mărturisitori din timpul prigoanei comuniste. Dar... încurcate sunt căile Domnului.

Odată ajunși în Săliștea am luat la cunoștință de neplăcuta surpriză că nu avem șanse de a ajunge la mănăstire prin comuna de care aparține întrucat drumul este impracticabil pentru mașini iar pe jos ne-ar fi luat câteva ore bune până să ajungem. Așa că a trebuit să ne întoarcem câțiva kilometri buni și să o luăm prin comuna vecină, Pianu de Sus, iar apoi pe un drum forestier de cam 6 kilometri.

Zis și făcut, am pornit la drum, însă de acum era spre seară și noi tot nu mai ajungeam. Am intrat și pe drumul forestier și am tot urcat până ce am zărit două case răsfirate. Mai sus de aceste case am dat de un bătrânel simpatic care ne-a spus că nu mai avem mult de mers. Peisajul devenise între timp de-a dreptul pitoresc, așa că ne-am liniștit, căci stăteam cu gândul la faptul că se va face noapte și noi nu vom ajunge  în Hunedoara, acolo unde trebuia să ajungem în final și să căutăm cazare. Însă odată ce mănăstirea Afteia s-a ivit în peisajul superb, toate grijile mi-au dispărut. Abia așteptam să-i văd pe mărturisitorii cei dragi pictați în biserică.

Însă ajunsesem chiar în timpul vecerniei așa că m-am grăbit să prind și eu câteva grăunțe duhovnicești. Odată intrat mi-am tot plimbat privirea pe pictura deosebită a bisericii dar nici urmă de mărturisitori. Mi-am zis în sine: "trebuie să fie ei undeva, mă voi uita cu atenție după slujbă". Între timp soția vine cu simpla și excelenta idee de a înopta la mănăstire întrucât era prea târziu să ajungem la destinația următoare în aceeași zi. Cererea de înoptare ne-a fost întâmpinată cu promtitudine și bucurie. Cei drept, eu nu mă gândisem să înoptăm la mănăstire deoarece socotelile mele, așa cum v-am spus, erau limitate la planul artistic.

După vecernie am fost poftiți la masă și serviți cu bucate de post îmbelșugate, mai ales că era zi de sărbătoare. Frumoasă mi-a fost lecția că la trapeză, unul dintre frați era rânduit să citească un cuvânt de folos în timp ce toți ceilalți mâncau. Iar de data aceasta cuvântul de folos era despre poftă... în special despre pofta pântecelui. În sfârșit, cu un medicament așa activ, am fost și eu în stare să nu mă lăcomesc deși aveam în față o masă îmbelșugată. De mi-ar fi conștiița trează mereu, precum era atunci resuscitată, cred că ar fi mare lucru.

După masă am fost cazați, iar unul dintre călugări m-a înștiințat de programul slujbelor. Utrenia începe în fiecare noapte la 12 și se termina după trei ore, iar Sfânta Liturghie se ține în fiecare dimineață de la 8. Am zis să nu ratez ocazia de a participa și eu la o utrenie așa că în miezul nopții am zis să-mi odihnesc și eu sufletul că tot eram în vacanță. Mare mi-a fost bucuria participării. Liniște, liniște și iar liniște. Nicio grijă care să de-a târcoale și care să ostenească sufletul, niciun gând urât care să nu dea pace. Doar somnul era inamicul care să-mi răpească bucuria numai că nu era nici greu de învins cu un pic de efort sau cu aerul răcoros de afară. Acolo eram doar eu cu călugării cei dragi și jertfelnici iar în biserică eram ca acasă. Cei drept, unul din motivele care m-au ajutat să mă simt ca acasă era că la intrarea în biserică majoritatea călugărilor se descălțau. Așa am procedat și eu văzând obiceiul casei și vreau să spun că este un sentiment foarte plăcut să stai în genunchi descălțat, ca acasă. Utrenia a durat 3 ore... de odihnă sufletească.

A doua zi am participat la Sfânta Liturghie după care călugării ne-au invitat iarăși la masă. Și iarăși bucate pe săturate, dar simple și gustoase ca la mama acasă.

După masă am cerut permisiunea să fac câteva fotografii în biserică iar unul din tinerii călugări, încredințat cu cheia, ne-a deschis binevoitor spunându-ne că pictura a fost realizată de un pictor din Aiud, recomandat de părintele Iustin Pârvu. Așa se explică de ce sfinții mărturisitori (necanonizați) pentru care venisem își găsiseră și ei locul reprezentați la loc de cinste. Erau pictați înghesuit, în cămăruța din stânga pridvorului, acolo unde se aprind lumânări. I-am fotografiat pe toți, iar împreună cu ei erau și alți doi oameni cu viață sfântă, cei drept mai puțin conuscuți, moș Gheorghe Lazăr și fratele Ioan David de la Strungari.

La plecare, tânărul călugăr ne-a dat un bilețel cu o scurtă rugăciune a Sfântului Serafim de Sarov, pe care să o zicem la ceas de încercare. Am rămas cu o frumoasă amintire despre această mănăstire și mai ales despre călugării care slujeau acolo în tăcere și ascultare.

Iată cum dintr-o dorință îngustă Dumnezeu a rânduit să mă aleg și eu cu mai mult decât m-am gândit să primesc. Așa este Domnul: ne sparge zidurile în care ne închidem așteptările, fie ele oricât de frumoase, ca să dobândim viață veșnică și să o dobândim din plin.

(Dan)

  Articole din aceeaşi categorie:

La începutul anului acesta l-am rugat pe Domnul să-mi îndeplinească câteva dorințe la care țineam foarte mult. Spre marea mea uimire Domnul mi-a îndeplinit toate cererile mai repede decât aș fi sperat vreodată. Una din aceste dorințe era să ajung și la Schitul Înălțarea Sfintei Cruci de la Aiud.

Odată ajunși în Aiud, am aflat greu unde anume este Râpa Robilor, căci după ce am întrebat 4-5 oameni în vârstă care nu mai auziseră vreodată de acest loc, abia un tânăr a știut unde să ne îndrume. M-am întristat că există atâția bătrâni care nu știu despre lucrurile esențiale din timpurile pe care le-au trăit și mai ales de locurile cu importanță duhovnicească din jurul lor, dar trag nădejde cu tinerii.

Totuși, odată ce am găsit Râpa Robilor bucuria mi-a fost nespusă, mai ales că am ajuns acolo chiar de Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, adică de hramul schitului.

Cu mult entuziasm și sufletul răscolit de importanța locului în care mă aflam, am făcut câteva fotografii de care să ne bucurăm cu toții.

Monumentul Calvarul Aiudului a fost înălțat la inițiativa supraviețuitorilor din temnițele comuniste, ca simbol al biruinței lui Hristos, prin aleșii săi, față de înainte mergătorii lui Antihrist.

Construcția s-a finalizat în anul 1999, iar în anul 2000 IPS Bartolomeu Anania, trecut și el prin temnița Aiudului, a sfințit Sfânta Masă din interiorul monumentului.

La prima privire de ansamblu, Monumentul pare că este dosit la marginea orașului spre a fi uitat mai ușor de civilizație, așa cum au fost și martirii a căror trupuri erau aruncate aici cu câteva zeci de ani în urmă, noaptea pe furiș.

Împrejurimile râpei sunt pe de o parte dezolate iar pe de alta dătătoare de speranță. Monumentul este mărginit în partea de jos de un drum de piatră care prăfuiește totul în jur la trecerea mașinilor, apoi în partea de sus este mărginit de blocurile unui cartier, iar in stânga de noua mănăstire care se ridică încet dar sigur.

Monumentul este alcătuit din două rânduri de câte 7 cruci îngemănate care simbolizează unitatea în suferinţă pe care au avut-o mucenicii, iar crucea ce-a mare de deasupra reprezintă “crucea neamului” pe care ei au dus-o în spate.

„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate”...așa scrie pe frontispiciul monumentului. Și câte nume încrustate pe tablele de marmură: Gheorghe Jimboiu, Valeriu Gafencu, Daniil Sandu Tudor și atâția alți mărturisitori ai dreptei credințe care au murit mucenicește.

Înăuntru domnea liniștea. Două doamne stăteau cu evlavie în genunchi și se rugau. Un domn strângea cablurile și instalația de sonorizare care ajutase la desfășurarea slujbei ce tocmai se terminase. La câțiva pași de monument se află un mic pangar. Și mai mare mi-a fost bucuria să văd că pot cumpăra de acolo Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc, cartonată și la un preț accesibil aproape oricui.

Doamna în a cărei încredințare era pangarul, deși era ocupată cu curățenia din jur, ne-a servit cu multă bucurie. Rar mi-a fost dat să văd un om cu așa alcătuire frumoasă, trup și suflet. O femeie în jurul a 45 de ani, îmbrăcată decent, îngrijit, energică, gata să împlinească neobosit cererile pelerinilor. Când ne-a spus că este gata să vedem osuarul cu sfintele moaște, de sub altarul monumentului nici nu m-am dezmeticit bine că doamna cobora deja scările tinerește, iar asta după o jumătate de zi de slujire și multă căldură a amiezii.

Ne-a deschis ușa osuarului, și cu multă evlavie a făcut câteva mătănii, a sărutat Icoana Maicii Domnului cu sfinții închisorilor și sfintele moaște, iar apoi ne-a lăsat să ne manifestăm și noi evlavia în liniște.

Atâtea oase care au fost mâncate de foame, frânte de bătaie și înghețate de frig au devenit acum sfinte moaște prin darul lui Dumnezeu, drept cunună a muceniciei. Erau aranjate în vitrine, de o parte și de alta a icoanei Maicii Domnului și erau multe, foarte multe. Vorba părintelui Iustin Pârvu: “Mi-e și frica sa calc cu picioarele pe acest pamânt, pentru că este plin de Sfinte Moaște.”

Poate că vom prinde și noi vremurile când aceste moaște vor umple buzunărașele sfintelor antimise din altarele bisericilor.

La plecare, doamna care slujea cu atâta sârg ne-a oferit tuturor pelerinilor niște broșuri despre Aiud și prigoana comunistă, iconițe cartonate și ulei de la candela icoanei Maicii Domnului.

Au trecut prea repede acele clipe dar bucuria mi-a rămas în suflet. Iar acum stau și mă gândesc la simțămintele profetice ale părintelui mărturisitor Liviu Brânzaș, atunci când suferea în temnița Aiudului pentru numele lui Hristos:

„Iată-ne reîntorşi acasă. Aiudul este, de fapt, casa noastră. Aici suntem noi înşine. Sunt convins că va veni o vreme când va constitui un titlu de onoare şi nobleţe naţională când cineva va spune: “Şi tatăl meu a fost la Aiud!”. (Raza din catacombă)

(Dan)

  Articole din aceeaşi categorie:

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Sofian îşi aduc aminte cu drag de părintele  lor duhovnicesc şi de sfaturile pe care le dădea. În câteva pagini vom încerca să împărtăşim şi cititorilor noştri din îndemnurile marelui duhovnic al Bucureştilor.

Ne spunea mereu să facem milostenie. Zicea: „Dă cât poţi, dar dă! Că milostenia e mare înaintea lui Dumnezeu, şterge multe păcate!”. Iar alteori ne spunea: „Măi omule, milostenia te ridică la cer şi Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.”

Părintele ne cerea mereu să dăm. Asta-i plăcea: să fii milos. Ne zicea: „Dacă primeşti, să dai. Oricât de puţin. Dar să dai. Dacă cineva îţi dă un covrig, iar lângă tine şade unul ca tine, un om sărman, un frate de-al tău, rupe din covrig o bucăţică şi dă-i şi lui. Că Dumnezeu e mare şi poate din bucăţica aia să vă sature pe amândoi.”

Ne mai zicea: „Când dai, să nu-ţi pară rău. Să dai cu bucurie că lângă tine e îngerul care te scrie în cartea cu fapte bune. Iar dacă îţi pare rău, nu te  poate scrie că te îndoieşti în inima ta. Şi lui Dumnezeu nu-I plac îndoielile. Dumnezeu e drept şi bun şi vrea să fim şi noi la fel.”

Părintele se întrista mult când auzea că femeile leapădă copiii. Avea lacrimi în glas şi zicea: „Să ţii post negru miercurea şi vinerea, fără strop de apă, pentru că ai omorât un suflet de om.” Era bun cum nu pot povesti.

Părintele Sofian Boghiu spunea: „În post contează foarte mult să vă iertaţi unul pe altul.  Poţi să mori de foame, nu are niciun rost postul tău, până nu te împaci cu celălalt. Unii nu-şi vorbesc cu anii. Dar postesc fiecare post. Vai de postul lor!...”

Părintele ne zicea multe lucruri frumoase despre Sfânta Împărtăşanie. Mereu ne învăţa ceva. Ne spunea că după Sfânta Împărtăşanie, să nu vorbim, să nu ne supărăm, să nu ne certăm unii cu alţii, pentru că Duhul Sfânt e curat şi bun şi nu şade în tine dacă nu poţi să-L ţii.

Altădată noi l-am întrebat: „Părinte la cât timp trebuie să ne împărtăşim ca să vină Duhul în noi?”, iar dânsul ne-a zis: „La Împărtăşanie nu trebuie să te grăbeşti. Unii vin la 40 de zile, alţii la o lună, alţii mai des. Dar eu vă spun că Duhul stă în voi atâta timp cât voi nu-L alungaţi. Nu trebuie să calculaţi zilele, ci să aveţi inimă bună şi curată. Şi atunci Duhul Sfânt e în voi.”

Părintele era şi glumeţ. Odată l-am întrebat: „Părinte, vreţi o cafea?”, dar dânsul mi-a zis: „Ce-mi trebuie cafea, când mă doare o măsea?”. Ştia să te înveselească şi  să te facă  să uiţi de necazuri.

Nimeni, nimeni, nimeni nu pleca de la dânsul trist. Nu te rănea, nu te supăra. Uneori stăteam pe capul dânsului să-l ascultăm până noaptea la 11. Şi ne zicea: „Hai că nu mai aveţi tramvaie!”, dar noi ziceam: „Părinte, nu mai vrem să plecăm!”, „Păi, unde vreţi să dormiţi?”,  „Aicea pe jos în Biserică”. Şi dânsul nu ne întrista: „Bine, hai! Dar numai de data asta!”. Şi aşa stăteam de multe ori toţi.

Se supăra pe unii care făceau milostenie în văzul lumii. Nouă ne cerea să nu fim văzuţi când dăm, să nu aşteptăm laude sau vorbe frumoase de la cei pe care-i ajutăm. Dânsul a avut grijă de mine toată viaţa. Am avut multe necazuri, mama era bolnavă, alimente nu prea se găseau. Şi mă striga: „Ecaterino!”, „Da, Părinte!”, „Ia mai stai un pic!”. Era lume în jurul lui, îi puneau întrebări... Nu putea să-mi dea. Dar ţinea mâinile la spate, cu sacoşi pline. Îmi dădea când nu mai era nimeni lângă dânsul. Şi ce nu-mi punea? Ulei, zahăr, câte şi câte... Aşa plecam.

Odată eram la bucătărie, era 11 noaptea şi i-am zis: „Părinte, veniţi că se răceşte ciorba”, dar dânsul, blajin, mi-a zis: „Ce-mi trebuie mie ciorbă? Ce, eu trăiesc cu ciorbă?”.

Îi plăcea să postească. Se ruga, citea şi picta. Dar mânca târziu seara o bucăţică de ceva. Părintele şi picta şi se ruga. Le făcea pe ambele.Nu-i plăcea moda. Zicea femeilor: „Să nu vii la Biserică cu moda ca să întoarcă alţii capul după tine. Să nu-ţi pui haine strălucitoare! Să nu te machiezi, să nu-ţi dai cu roşu pe buze, să nu te vopseşti. Că asta înseamnă că tu nu crezi că Dumnezeu tea făcut frumoasă, că a greşit şi vrei tu să te faci.”

Mereu zicea: „Lăsaţi moda! La Biserică vino să te rogi!”. Odată a venit un băiat tânăr şi i-a zis: „Părinte, am venit la Biserică să-mi găsesc nevastă.”, iar dânsul i-a răspuns:  „Eu credeam că la Biserică vii să te rogi, nu să te căsătoreşti. Hai, lasă! Roagă-te şi mai apoi, vedem ce vrea Dumnezeu cu tine.”.Tot când ne certa cu moda, ne zicea: „Lasă hainele care nasc invidie! Tu vino la Biserică cu straie curate, simple!”.

Părintelui îi plăcea mult să ne înveţe. Stăteam în Biserică, dânsul scotea din altar un scăunel şi noi pe jos, în jurul dânsului.

Părintele iubea canoanele. După ele te învăţa şi după ele te certa.

„Părintele avea darul facerii de minuni. Dar eu nu pot spune despre asta. Dânsul vedea. Şi-ţi vorbea aşa cum Dumnezeu îi descoperea lucrurile despre tine. Pe mine m-a întrebat: „Eşti domnişoară?”, şi i-am spus adevărul. O lună trăisem în păcat. Dânsul mi-a zis: „Acum gata cu ce-a fost! De acum stai aici şi să iubeşti Biserica!”.  Nu mi-a mai trebuit niciodată bărbat şi uite de 60 de ani sunt numai cu Biserica. Şi n-am fost singură. Maica Domnului mi-a dat tot, iar Părintele avea grijă şi de mine. Ăsta era darul dânsului cu care făcea minuni. Îţi schimba toată viaţa.”..

DOAMNE AJUTA..

Cu puţine minute înainte de a începe să scriu acest articol am terminat de văzut filmul „A beautiful mind” (O minte frumoasă) în care a fost pusă în scenă viaţa adevărată lui John Nash, un matematician american. Descoperirile lui privind teoria jocurilor, geometria diferenţială şi ecuaţiile diferenţial parţiale s-au dovedit de mare folos în explicarea fenomenelor care gestionează norocul şi evenimentele care descriu sisteme complexe din viaţa noastră de zi cu zi.

E un film excepţional datorită mesajului pe care-l transmite, în primul rând; şi actorilor care au reuşit să intre în pielea personajelor exprimându-şi sentimentele mai mult prin mimica feţei şi prin gesturi decât prin cuvinte.

Povestea filmului începe la Princeton Univerity unde tânărul John Nash ajunge după ce a promovat Carnegie Institute of Technology unde a studiat cu bursă. Unul din profesorii lui Nash i-a scris o recomandare pentru a-l ajuta la admiterea la universitatea. Recomandarea era formată dintr-o singură propoziţie: „Acest om este un geniu.”.

Nash este acceptat la Princeton University. Fiind conştient de talentul său Nash intră în concurenţă cu unii din colegii lui şi încearcă uneori intenţionat, alteori fără să vrea, să le arăte că este cel mai bun. Cursurile îl plictisesc şi se înfiripează în el dorinţa de a descoperi ceva nou, de a face ceva original.

Aşa cum spunea părintele George astăzi la Biserica din Coslada de lângă Madrid, copii încă de mici îşi doresc să devină mari şi puternici asemenea adulţilor. Adolescenţii, nişte copiii cu puţin mai multă minte, îşi doresc acelaşi lucru: să ajungă cei mai buni, cei mai apreciaţi, cei mai iubiţi, cei mai bogaţi, cei mai puternici, cei mai cei. John Nash era un astfel de tânăr, „un om născut cu o porţie dublă de creier dar cu numai jumătate de porţie de suflet” aşa cum spunea învăţătoarea lui, un om care se simte mai bine printre integrale decât printre oameni.

John spunea în film: „Nu prea îmi plac oamenii.. şi nici ei nu prea mă plac pe mine.”

Aici este cheia înţelegerii acestui film extraordinar. La ce folos talentul unui om?

A fi geniu te face mai special, dar te face oare mai iubit?

Pentru ce unii oamenii au primit de la Dumnezeu acea sclipire de geniu în mintea lor? Pentru a se izola? Pentru a arăta altora că sunt mai buni? Pentru a se înălţa deasupra tuturor?

John Nash era acel tânăr care se plimba prim parc dând roată-roată în jurul porumbeilor pentru a putea afla matematic ecuaţia care le descrie mişcarea. Pentru John totul era posibil din punct de vedere matematic, totul se putea calcula sau descrie, şi insista mai mereu că o problemă are mai multe soluţii, nu doar una.

Avea o singură problemă: nu era sociabil şi era foarte direct încercând să reducă şi relaţiile interpersonale la ecuaţii care se pot rezola rapid cu o soluţie isteaţă.

A fost marginalizat în grupul lui dar apoi datorită unei descoperiri extraordinare care a revoluţionat 150 de teorie economică reuşeşte să obţină recunoaşterea pe care mult a râvnit-o.

Anii au trecut, el termină şi doctoratul şi ajunge profesor la aceeşi universitate unde a studiat. Aici o întâlneşte pe Alicia, o studentă cu cinci ani mai mică decât el, care reuşeşte să-l cucerească în pofida stângăciilor lui şi a felului de a se comporta cu o fată.

Se căsătoreşte şi se aşează la casa lor. Din acest moment lucrurile se schimbă. John începe să aibă halucinaţii, să viseze tot felul de personaje care-l bântuie şi-i fac viaţa un chin. El începe să creadă că toţi oamenii cu cravată roşie fac parte dintr-o conspiraţie împotriva lui. Nash trimite scrisori către guvernul american în care îi atenţionează că ruşii pregătesc un guvern paralel şi că au în plan construirea unei bombe nucleare.

John este internat în spital cu dignosticul schizofrenie paranoică. La puţin timp după aceasta soţia lui naşte un băieţel. Halucinaţiile lui sunt tot mai puternice şi începe să fie tratat prin terapia de şoc cu insulină. După un an se întoarce acasă şi trăieşte luând o medicamentaţie precisă. Se schimbase, era alt om, mai înfricoşat, mai neîncrezător, dar la fel de aplecat către modelele lui matematice. Nu făcea mai nimic în casă, soţia lui ocupându-se de toate ale gospodăriei şi de copil. Văzând-o nemulţumită, renunţă la medicamente sperând că va putea reveni la normalitate. Halucinaţiile îi revin şi lucrurile se înrăutăţesc şi mai tare. Soţia mută copilul la mama ei şi rămâne în casă cu el să-l ajute.

De apreciat scenariul acestui film în care se înfăţişează cu o extraordinară frumuseţe şi delicateţe grija soţiei faţă de John, şi dorinţa ei continuă de a-l ajuta, sacrificându-şi toată viaţa în acest sens. Toţi cei din jur încep să observe că geniul lui John mai mult i-a făcur rău decât l-a ajutat. El trăia două vieţi parelele, discutând mereu cu personaje imaginare, iar uneori nefiind sigur nici măcar dacă cei de lângă el sunt reali sau nu.

Unul dintre momentele care m-a emoţionat cel mai mult a fost când Alice, soţia lui, se aşează în faţa lui, îl mângâie tandru şi lin pe faţă şi-i spune: „John vrei să ştii ce este adevărat? Asta este adevărat!”, şi în acel moment îi ia mâna lui şi o pune pe faţa ei iar apoi îi atinge uşor inima.

E ca şi cum iar fi spus:

„Vrei să ştii ce este adevărat în viaţa ta? Dragostea mea pentru tine e adevărată! Sentimentele mele pentru tine sunt reale! Indiferent cât ţi-e de greu şi cât de mult te chinui să ştii că eu te iubesc şi asta nu se va schimba. Indiferent cât de multe te chinui în mintea ta, încearcă să te laşi condus şi de ce simte inima, care-ţi poate uşor spune ce simt eu pentru tine.”

Din acest moment John şi Allice hotărăsc să încerce o recuperare bazată pe relaţionarea cu oamenii şi pe sentimentele şi momentele plăcute din viaţă. Ca să nu mai dezvălui prea mult, John îşi revine uşor uşor... ajungând pănă la urmă să primeasă şi premiul Nobel în ştiinţe economice.

Pe scenă după ce i se înmânează premiul, John se uită la soţia lui şi spune:

„Întotdeauna am crezut în numere... în ecuaţii şi în argumente logice ce duc la raţiune.

Dar dupã ce le-am urmãrit o viaţă... întreb ce este cu adevărat logic? Cine decide ce e raţional?

Cãlãtoria mea m-a dus prin domeniul fizic... prin cel metafizic... printre iluzii... şi înapoi şi am fãcut cea mai importantã descoperire a carierei mele... cea mai importantã descoperire din viaţã:

Doar în ecuaţiile misterioase ale iubirii... poate fi gãsitã o raţiune logicã.

Sunt aici, în seara asta, datoritã ţie. Eşti raţiunea existenţei mele. Eşti întreaga mea raţiune.

Mulţumesc. Mã bucur cã te-am cunoscut.”

Dacă n-ar fi fost acest discurs n-aş fi înţeles aproape nimic din acest film.

Doar iubirea are logică şi nimic altceva! Dar iubirea dă sens lumii în care trăim! Din iubirea am fost creaţi de Dumnezeu că să împărtăşim mai departe această iubire celor din jur.

O Doamne! Ce minunată e lumea în care trăim! La ce sens talantul fără iubire? La ce sens geniul minţii, frumuseţea trupului şi bogăţia lumii, fără a le oferi toate în dar prin iubire celuilalt?

Un schizofrenic salvat de iubirea soţiei! Cu adevărat soţiei lui John din acest film i se aplică cuvintele marelui Pavel:

„Iubirea îndelung rabdă; iubirea este binevoitoare, iubirea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Iubirea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Iubirea nu cade niciodată.” (1 Co. 13, 4-8)

La ce sens toate ale lumii dacă n-ai cu cine să le împărtăşeşti ? Dacă n-ai cu cine să te bucuri de ele...

DOAMNE AJUTA..

O noapte de august,
Dormeam...
Am inceput sa visez,
Cred...
O lumina stranie se apropia de mine,
Era atat de puternica,
Si totodata atat de placuta,
M-am trezit in vis...
Vorbind cu Dumnezeu...
Stiam ca in curand ma voi trezi la realitate,
Asa ca L-am intrebat:
"De ce exist?"
Nu mi-a raspuns,
Am vrut sa alung visul,
Si atunci,
In tacere,m-a luat de mana...
M-am lasat purtata in mainile Lui.


Ajunsesem la o poiana...
Era acoperita de zapada alba,
Cu un gest simplu a imprastiat toata zapada,
Pe pamantul maroniu s-a ivit stingher un ghiocel,
Am privit uimita,
Iar El mi-a zambit spunandu-mi simplu:
"Iubesc florile."
Atunci am inteles,
Ma iubeste, deci exist.


M-a luat de mana,
Si ne-am continuat drumul...
Am ajuns intr-un desert,
La cativa metri statea un om...
Era atat de sleit de puteri
Incat parea o papusa,
O papusa de carpe aruncata pe pamant...
L-am intrebat atunci pe Dumnezeu:
"De ce nu-l ajuti pe omul acesta?
Spui ca-l iubesti..."
Din nou,Dumnezeu a tacut.
In departare am zarit un alt om,
Se chinuia in oaza sa umple o sticla de lemn cu apa...
Am stat si l-am privit...
In jurul meu nisipul era purtat tot mai sus de vant,
Am cazut si eu la pamant inconstienta.


Dupa catva timp m-am ridicat...
Furtuna de nisip disparuse,
Dumnezeu nu mai era...
In schimb,
L-am revazut pe omul din oaza
Incerca sa-si croiasca drum prin nisip,
Se oprise.
Am stiut atunci ca il vazuse pe cel care lesinase,
La departare de cativa metri...
S-a dus la el stropindu-l cu apa...
Am zambit in sinea mea...
Existam pentru ca intotdeuna, in lume,
Undeva...
Cineva va avea nevoie de ajutorul nostru.

 

O! Într-una din cântările Bisericii, alcătuită după Psalmii lui David, preamărim pe Dumnezeu în cuvintele: “Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru; înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este”. O altă cântare bisericească, preamărind crucea zice: “Acum vedem aşternutul unde au stătut picioarele Tale Stăpâne…” Astăzi cu adevărat cuvântul cel de Dumnezeu grăitor al lui David a luat sfârşit, că iată arătat ne închinăm şi aşternutului preacuratelor Tale picioare.

Deci până la răstignirea Domnului pe cruce, crucea era lemnul morţii celei mai de ocară. Prin Sfintele Sale patimi, Iisus a schimbat ocara în slavă, încât Apostolul Pavel nu găsea alt cuvânt în care să se laude decât în Crucea Domnului, mustrând pe cei ce sunt vrăjmaşii crucii.

Deci lemnul crucii a fost prevestit prin prooroci, prin Moise şi prin David. Prin proorocul David ne porunceşte să ne închinăm Crucii, aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este.

Oare de ce zice despre Cruce că e aşternut numai al picioarelor Lui? – Fiindcă Iisus S-a răstignit pe Cruce nu cu fiinţa Sa dumnezeiască, ci cu firea omenească, Adam cel nou, ceea ce în graiul profetului e tot una cu picioarele Lui Dumnezeu.

Să lămurim ceva şi din înţelesul crucii ca suferinţă.

Suferinţa, necazurile, încercările sunt cea mai necunoscută cruce, deşi fiecare are de dus câte una. Mai toţi se roagă lui Dumnezeu să-i scape de cruce. Nu e bine aşa. E semn că oamenii nu-i cunosc rostul şi nu-i cunosc pe sfinţi. Iată de pildă ce spune Marcu Ascetul, că prin aceasta se cunoaşte dacă o are cineva, dacă primeşte cu bucurie necazurile. Tot acest sfânt ne spune despre crucea încercărilor, că pentru trei pricini vin asupra noastră:

1. ca pedeapsă pentru păcatele făcute (“pedeapsă” în graiul bătrânilor înseamnă învăţare de minte);

2. pentru ferirea de cele ce altfel le-am face; şi

3. pentru întărirea virtuţii. “Să nu spui că se poate câştiga virtutea fără necazuri: căci virtutea necercată în necazuri nu e întărită!” (Filocalia I, p. 236.66).

Cea mai grea încercare a vieţii e necazul morţii. Cum stăm faţă de o asemenea încercare? Ar trebui să stăm şi mai liniştiţi ca faţă de cruce; fiindcă Mântuitorul prin moartea Sa, a schimbat nu numai rostul crucii din ocară în slavă, ci a schimbat şi rostul morţii şi l-a făcut bun. Până la Iisus moartea era o pedeapsă dată firii omeneşti, plată a păcatului. De la înfrângerea morţii, prin învierea Omului nou, moartea cea mai grea încercare a vieţii acesteia, s-a schimbat în moarte a păcatului şi a izbăvirii firii omeneşti. Aşa ne învaţă Sf. Maxim Mărturisitorul.

Iată de ce prăznuind Crucea vorbim de înviere şi a morţii omorâre.

Acestea sunt cunoştinţe duhovniceşti care dau curaj vieţii acesteia, îi dau înţeles şi o linişte cu atât mai mare cu cât e mai învolburată marea societăţii omeneşti.

Iată pe ce temelie stăm, în praznicul Înălţării, când zicem: “Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”...

DOAMNE AJUTA..

În ultima perioadă am scris mai multe articole privind Sfânta Scriptură şi citind comentariile am văzut că există un subiect care trebuie tratat pentru că l–am neglijat într–o oarecare măsură – relaţia dintre Biblie şi Biserică. Cea mai mare parte a lumii moderne este astăzi produsul culturii protestante – sau a culturii în care punctul de vedere al Bibliei a fost în mare măsură modelat de proiectul Protestant.

Partea cea mai importantă din acest proiect intelectual a fost decuplarea Scripturii de Biserică. Pentru Martin Luther sau pentru Reforma timpurie (în mod special succesorii lui Luther, Calvin şi Swingli), Biblia a devenit singura autoritate (Sola Scriptura) şi s–a considerat că prin Biblie Biserica urma să fie judecată, corectată şi reformată. Astfel Biblia a căpătat o nouă formă – una în care ea a devenit o carte independentă cu autoritate peste orice altceva. Problemele de interpretare s–au intersectat adesea cu teorii de “competenţă sufletească” în care s–a postulat că fiecare om era competent să interpreteze Biblia de unul singur. Bineînţeles, acestea au fost toate dogme inventate, străine de învătura Părinţilor Bisericii.

Unul din rezultate a fost că s–a creat un gen de creştinism paralel cu Coranul. Creştinismul, la mâna reformatorilor bine–intenţionaţi a devenit un fel de “popor al Cărţii”. Un singur creştin, cu o copie a Bibliei, a devenit, într–un fel, un exemplu suficient de creştinism. Bineînţeles că acest fenomen era el însuşi în contradicţie cu Biblia. Astăzi vedem o întruchipare a acestei schimbări. Mulţimi de tineri şi bătrâni, cărând Biblia sub braţ, au modul lor de a intra într-o clădiri, eufemistic numite “Biserici”, deşi în America sunt mai renumiţi decât “Biserica”.

Separarea Bibliei de Biserică nu a fost un accident – a fost o mişcare politică intenţionată. Scopul a fost de a stabilii Scriptura ca o autoritate independentă de Biserică. Şi această independenţă nu s–a făcut doar de dragul “libertăţii” spirituale a individului. Competiţia mare a autorităţilor bisericeşti în secolul al 16–lea nu a fost pentru individ, ci pentru Stat. Mai mult decât activitatea de reformare a Bisericii, Reforma a fost o activitate întreprinsp de Stat. Întrebaţi mulţimea de călugări ucişi din Anglia. Secolul al 16–lea nu este secolul marii democraţii în Europa de Vest ci secolul în care s–au născut noi state. Autoritatea Bisericii a scăzut în timp ce autoritatea statului a crescut. Pentru că era mai uşor de oferit confortul spritual de o Biblie privată şi un Dumnezeu privat decât de o entitate politică periculoasă a unei comunităţi sufleteşti.

Bineînţeles că istoria a evoluat şi aceste intenţii originale s–au transformat în realităţi prezente. Desigur, Creştinul individualizat, cu Biblia lui individualizată, continuă să trăiască la mila statului – naţiune, adesea oferând acestor entităţi (în special în America) o autoritate care nu le aparţine în mod corespunzător.

Dar desigur, greşeala radicală de înlăturare a Sfintelor Scripturi din contextul interpetativ al Bisericii Ortodoxe, presupune să distrugem Scriptura ca Scriptură. Scriptura, în afara Bisericii, nu are sens la fel ca Sfânta Împărtăşanie în afara Bisericii. Inspirată de Duhul Sfânt, Biblia este scrisă pentru Biserică, către Biserică şi este citită în Biserică. În afara Bisericii nu are niciun înţeles special – în cadrul Bisericii are un înţeles ciudat care poate fi înţeles doar în cadrul Sfintei Tradiţii a Bisericii Ortodoxe.

Acest lucru este clarificat în mai multe locuri din cadrul Noului Testament. Pentru saducheii care au respins mare parte din Vechiul Testament, Hristos a spus: “Greşiţi, pentru că nu cunoaşeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 20:29) Iar fariseilor le–a spus “Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine”. (Ioan 5:39). Este o cerere radicală în care Hristos se arată pe Sine ca sensul întregului Vechi Testament. Nu mă pot gândi la nicio pretenţie mai îndrăzneaţă de la el privind Mesianitatea lui.

Dar vedem, de asemenea, dovezi privind locul potrivit pentru citirea şi înţelegerea Scripturii. Saducheii nu au înţeles, nici fariseii. Într–o mare măsură, nici chiar ucenicii lui Hristos nu au înţeles, până la Înviere. Pe drumul către Emaus, auzim această întâlnire dintre Domnul Hristos Înviat şi ucenicii săi încă neluminaţi:

Şi le–a spus: „O nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu inima, ca să credeţi tot ce au spus proroocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava sa?” Şi începând cu Moise şi toţi proorocii, le–a tâlcuit toate Scripturile, ce era cu privire la El. Aşa s–au apropiat de satul către care mergeau. El s–a făcut că merge mai departe, dar ei au stăruit zicând: „Rămâi cu noi, căci este seară şi ziua aproape a trecut.” Deci a intrat să rămână cu ei. Când s–a aşezat la masă cu ei, a luat pâinea şi a binecuvântat–o, a frânt–o şi le–a dat–o. Atunci li s–au deschis ochii şi l–au cunoscut; dar El s–a făcut nevăzut dinaintea lor. Şi au zis unul către altul, „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum, şi ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:25 – 32)

După această întâlnire, Hristos apare înaintea ucenicilor Săi la Marea Galileii. El I–a întâmpinat de la mal. Şi în timp ce ei încă de bucurie nu credeau şi se mirau, El le–a spus:

“Aveţi aici ceva de mâncare”. Ei I–au dat o bucată de peşte prăjit, El a luat–o şi mânca cu ei. Apoi Le–a spus, “Iată ce vă spuneam când eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.” Atunci mintea lor s–a deschis ca să înţeleagă Scripturile, iar El le–a spus: “Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi, şi să propovăduiască tuturor neamurilor în Numele Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.” (Luca 24:41 – 47).

Este clar că întregul sistem interpretativ al Vechiului Testament – ca o revelaţie a suferinţei şi Învierii lui Dumnezeu – nu este înţeles în totalitate de către ucemici până când nu este explicat de Hristos după Înviere. Această aceeaşi „schemă” (în sensul de „schema” în greacă – însemnând „cadru”) este tocmai cadrul Liturghiei, al imnelor şi rugăciunilor Bisericii.

Acestea sunt cele mai abundente marturii a acestei primitive proclamări a Bisericii, în care Vechiul Testament, înţeles în contextul corect, scoate la iveală înţelesuri pentru a da mărturie despre Hristos şi Învierea Sa.

Această schemă interpretativă bogată este complet pierdută pentru acei care au detaşat Biblia de plinătatea Bisericii Ortodoxe şi a plasat–o în diverse forme de istorie – fie literalismul fundamentalist – sau sisteme istorice critice de blasfemie.

Scripturile nu pot fi despărţite de Biserică. Ele sunt “Scripturile Bisericii”. Pentru a se referi la ele ca Scripturi despărţite de Biserică este pur şi simplu o declaraţie absurdă care ignoră chiar sensul cuvântului “Scriptură”. Ele sunt Scripturile, sau “Cartea Sfântă”, tocmai pentru că Biserica vede şi aude în ele ceea ce a fost învăţată să vedă şi să audă în ele. Scoase din acest context, ele întotdeauna se vor citi incorect. Este la fel de absurd să se pretindă că Scripturile au un înţeles “obiectiv”, ca şi când ele au fost scrise pentru nimeni – ca şi o piatră care există în deşert. Ele nu sunt obiective, dar sunt “ecleziastice”, care înseamnă, că există pentru viaţă Bisericii şi ca parte din viaţa Bisericii.

Dacă un om ar avea cunoştinţă de cuvântul lui Dumnezeu, atunci el ar trebui să stea în mijlocul adunării Bisericii şi să asculte imnele şi rugăciunile sfinţilor. Acolo el va auzi comorile bogate ale Cuvântului lui Dumnezeu oferit ca laudă, ca dogmă, ca şi cult, ca o icoană verbală a lui Hristos Însuşi. Procedând aşa, el poate ajunge să cunoască cuvântul lui Dumnezeu.

(Pr. Stephen Freeman)

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru.(Troparul praznicului)

Iubiţi credincioşi,

Gîndindu-mă la cinstea şi slava cea mare cu care Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului, gîndindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o laudă pe dînsa puterile cereşti, apoi, cugetînd şi la slujbele şi rugăciunile care i se aduc ei de către toţi fiii Bisericii lui Hristos aici pe pămînt, precum şi la cuvintele de laudă pe care le-au alcătuit în cinstea ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa gîndului mă îndeamnă, ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii Domnului, să adaug şi eu nepriceputul, o mică picătură lîngă noianul cel mare al laudelor ei. Şi iată ce am a zice:

Iubiţii mei fraţi în Hristos, v-aţi gîndit vreodată pentru care pricină Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit sinaxarul, au rînduit ca praznicele împărăteşti, care împodobesc crugul anului, să înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să se sfîrşească cu Adormirea ei? După cum se ştie, în prima lună a anului nou bisericesc, în a opta zi a lunii septembrie, prăznuim Naşterea Maicii Domnului, iar în luna ultimă a anului bisericesc, la 15 august, prăznuim Adormirea ei. Pricina cea tainică, pentru care anul bisericesc începe şi se sfîrşeşte cu praznicele Maicii Domnului, este aceasta că prin mijlocirea Maicii Domnului, Preamilostivul Dumnezeu a binevoit a începe şi a termina planul mîntuirii neamului omenesc din robia diavolului şi din munca iadului.

Să ştiţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu de a mîntui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip tainic şi umbros chiar de la începutul lumii, cînd a zis Evei că sămînţa ei va zdrobi capul şarpelui (Facere 3, 15). Căci despre Hristos se zice: sămînţa femeii, ca Unul ce nu S-a născut din sămînţă de bărbat. Încă de la începutul lumii, Preabunul Dumnezeu a arătat în chip tainic prin Eva cea veche, pe cea nouă, duhovnicească, adică pe Maica Domnului ce avea să nască, la plinirea vremii, pe noul Adam, Hristos, Care, prin întruparea Lui, a zdrobit capul şarpelui şi al morţii şi al păcatului, căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 22).<!--more-->

Dar să ştiţi, fraţilor, că în planul mîntuirii neamului omenesc, Maica Domnului a mai fost închipuită de porumbiţa lui Noe. Căci precum aceea a adus lui Noe vestea cea bună a încetării potopului, aşa şi Maica Domnului - porumbiţa cea aleasă de Dumnezeu şi de Duhul Sfînt -, prin naşterea lui Hristos, a adus în lume vestea cea mare a răscumpărării din robia păcatului. Iarăşi, pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, pe care se suiau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu (Facere 28, 12), căci Maica Domnului a fost scara pe care S-a pogorît Dumnezeu pînă la noi şi prin care firea noastră s-a suit pînă la dreapta lui Dumnezeu (Canonul Acatistului Maicii Domnului).

Pe Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins, care ardea şi nu se mistuia de flacăra focului dumnezeirii (Ieşire 3, 2), căci ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în sine focul dumnezeirii şi nu s-a ars de el (Sfîntul Ioan Damaschin, Bogorodişna gl. 1, Mînăstirea Neamţ, 1816). Maica Domnului a fost închipuită şi prin toiagul lui Aaron care a odrăslit (Numerii 17, 8), căci şi ea a răsărit din părinţi sterpi şi neroditori şi întru feciorie petrecînd, de la Duhul Sfînt a zămislit şi a născut pe Hristos (Luca 1, 35). Pe Maica Domnului a închipuit-o sfeşnicul cel cu şapte lumini (Ieşire 37, 17-24) fiindcă ea a strălucit în lume cu toate cele şapte daruri ale Duhului Sfînt. Maica Domnului a mai fost închipuită prin cădelniţa cea cu totul de aur (Ieşire 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în sine focul dumnezeirii.

Maica Domnului a fost închipuită prin cortul sicriului şi prin tablele Legii Vechi (Ieşire 40, 20-22), căci ea este cortul cel sfînt şi sicriu însufleţit şi tablă a Legii Darului (Canon de panihidă, pesna a 8-a). Maica Domnului a fost închipuită şi prin uşa cea încuiată, pe care a văzut-o Proorocul Iezechiel, căci prin ea a trecut singur Dumnezeu şi încuiată a lăsat-o, nestricînd cheile fecioriei ei (Iezechiel 44, 2). Maica Domnului este împărăteasa cea preasfîntă, preafrumoasă şi preaîmpodobită, pe care fericitul ei strămoş, David proorocul şi împăratul a văzut-o prin Duhul Sfînt, stînd de-a dreapta scaunului dumnezeirii, fiindcă Cel ce stăpîneşte fulgerele cerului în ea s-a oprit şi a locuit (Psalm 44, 11). Maica Domnului a mai fost închipuită prin norul cel uşor, prin care S-a pogorît la noi Dumnezeu.

Maica Domnului este muntele cel sfînt, întru care a binevoit Dumnezeu (Isaia 2, 2). Maica Domnului este norul cel în chipul porfirii, cu raze de aur, întru care s-a ascuns soarele cel înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru. Maica Domnului a fost închipuită şi prin chivotul Legii Vechi înaintea căruia a săltat de bucurie David proorocul şi împăratul (II Regi 6, 2-5).

Iubiţi credincioşi,Din cele prea multe mărturii şi simboluri care închipuiesc pe Maica Domnului, v-am adus aici cîteva spre a vă da seama că taina şi temelia praznicului de astăzi îşi are obîrşie foarte veche şi este vestită de patriarhii şi proorocii lui Dumnezeu.

Acum este vremea să arătăm, măcar pe scurt, cum s-a împlinit în Legea Harului această dumnezeiască faptă a naşterii Maicii Domnului. În Palestina, în oraşul Nazaret, era un om ce se chema Ioachim şi soţia lui, Ana. Aceşti soţi erau drepţi şi plini de toată fapta cea bună, fiind de neam cinstit şi împărătesc. Dar aveau mare mîhnire în această viaţă, căci nu aveau copii. Şi, în acea vreme, cei ce nu aveau copii erau socotiţi ca oameni urgisiţi de Dumnezeu şi blestemaţi, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: "Blestemat este cel ce nu are sămînţă în Sion şi nu are urmaşi în Ierusalim". De la asemenea oameni, nimeni nu avea voie să primească hrană, iar în biserică nu erau luaţi în seamă şi nu li se primeau jertfele pe care le aduceau lui Dumnezeu.

Într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor, s-au dus şi Ioachim cu soţia sa Ana la biserică şi, pentru multa lor osîrdie, au vrut să dea şi ei ceva jertfă lui Dumnezeu din averile lor. Dar preotul nu a voit să le primească şi cu cuvinte grele îi mustră, zicîndu-le: "Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi jertfă lui Dumnezeu, fiind voi sterpi şi neroditori?" Atunci Ioachim şi Ana, umplîndu-se de ruşine şi de mîhnire, au ieşit afară din biserică. Şi mergînd spre casă foarte întristaţi, a zis Ioachim către soţia sa Ana: "Pe mine nu mă îndeamnă inima să mai intru în casa mea, căci noi sîntem urgisiţi de Dumnezeu. Iată eu mă duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă un copil".

Deci, se despărţiră unul de altul, iar Ana se duse acasă, la Nazaret. Şi, după ce făcu multă milostenie, a intrat în grădină şi acolo a început să se roage lui Dumnezeu cu durere şi cu multe lacrimi, zicînd: "Doamne, Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvîntul ai făcut cerul şi pămîntul şi toate cîte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să trăiască şi să se înmulţească; Cela ce ai binecuvîntat pe Sarra, femeia lui Avraam şi a născut pe Isaac la bătrîneţe şi ai dăruit Anei fiu, de a născut pe Samuel proorocul, dă-mi şi mie roadă pîntecelui meu şi nu lăsa să fiu de ocară între oameni, că de voi naşte fiu, sau fiică, îl voi închina Ţie cu toată inima şi-l voi da să slujească în biserica slavei Tale" (I Regi 1, 11).

Deci, acestea grăind Ana, cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu; la fel şi Ioachim, bărbatul ei, mult rugîndu-se în munte şi plîngînd cu durere din inimă, a auzit Dumnezeu rugăciunea şi suspinurile lor. Apoi trimiţînd pe arhanghelul Gavriil la Ioachim în munte, i-a zis: "Bucură-te, Ioachime, şi te veseleşte că am venit să-ţi vestesc că vei avea o fiică ce va naşte în feciorie pe Împăratul lumii, Dumnezeu! Deci, lasă întristarea şi amărăciunea sufletului tău şi te du la casa ta, că a auzit Dumnezeu rugăciunea ta. Numai să ai nădejde tare în cuvîntul meu şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu".

Acestea zicînd îngerul lui Dumnezeu, s-a dus în grabă şi la Ana şi îi zise aceste cuvinte: "Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi, iată, vei naşte o fiică şi-i vei pune numele Maria, de care toate popoarele pămîntului se vor bucura". Deci, Ioachim, auzind cuvîntul arhanghelului Gavriil, se duse vesel la casa sa şi află pe Ana foarte bucuroasă pentru vestea primită de la înger. Apoi Ana, rămînînd însărcinată, după nouă luni a născut o fiică, pe care, după obiceiul Legii Vechi, la opt zile o duseră la preotul bisericii spre a-i pune numele. Deci, cu chip tainic, i s-a dat pruncii acest nume de Maria, căci Maria înseamnă împărăteasă, ca ceea ce avea să fie Împărăteasa îngerilor şi Doamna întregii lumi. Încă şi altă taină ascunde în sine numele de Maria. Numele acesta se compune din cinci litere ce închipuiesc tainic numele celor cinci mari şi renumite femei din Vechiul Testament. Astfel, litera "M" arată pe "Mariam", sora lui Moise şi a lui Aaron. Litera "A" este Avigheia, femeia lui Nova. Litera "R" este Rahila, soţia lui Iacob. Litera "I" este Iudit, văduva cea sfîntă; litera "A" este Ana, femeia lui Elcana.

Prin aceasta se înţelege că toate darurile şi faptele bune cu care au fost încununate aceste femei, pe toate la un loc le întruneşte dumnezeiasca pruncă Maria, întrecîndu-le cu neasemănare. Fiindcă Mariam, sora lui Moise strălucea cu două daruri: cu fecioria şi cu proorocia; iar în cea plină de dar, Maria, fecioria şi proorocia rămîn de-a pururea. Avigheia s-a măritat întru smerenie, iar fecioara Maria, mai ales pentru smerenie este lăudată, că a căutat Dumnezeu spre smerenia roabei Sale (Luca 1, 48). Rahila a fost vestită prin frumuseţea ei, iar Fecioara Maria este însăşi podoaba şi frumuseţea cerului. Iudita a fost vestită pentru că prin înţelepciunea ei a omorît pe Olofern (Cartea Iuditei 13, 9) iar Fecioara Maria s-a făcut pe sine sălaş al înţelepciunii şi al Cuvîntului lui Dumnezeu (Sfîntul Ioan Damaschin, Bogorodişna, gl.3), care prin puterea Lui a omorît pe Olofern cel fără de trup, adică pe diavolul.

Ana fiind stearpă s-a slăvit, pentru că a devenit maica marelui Samuel (I Regi 1, 20) dar şi Preasfînta Fecioară Maria este mult mai vestită, căci nu stearpă, ci fecioară fiind, a devenit Maica marelui Emanuel (Isaia 7, 14). Dar, fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între darurile sfinţilor şi ale drepţilor şi între aceea care a fost şi este comoara tuturor darurilor Sfîntului Duh? Căci, după mărturia Fericitului Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dumnezeu numai cîte o parte din daruri, iar Preasfînta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor darurilor.

Iubiţi credincioşi,Ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească, cu bucurie sfîntă, fiindcă astăzi se naşte Maica luminii şi a bucuriei. Astăzi se vesteşte mila şi izbăvirea neamului omenesc, căci s-a născut Maica milei şi a milostivirii. Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui sfînt, ci naşterea aceleia ce este mai sfîntă decît toţi sfinţii. Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei îngerilor. Nu maică de împărat pămîntesc se naşte, ci însăşi Maica Domnului şi Dumnezeului slavei. Astăzi, Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii, din pîntece sterp şi neroditor a răsărit. Şi cine va putea, după vrednicie, să cinstească naşterea ei? Însăşi Biserica lui Hristos arată că este cu neputinţă acest lucru, zicînd: "Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie, căci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cînta ţie, de Dumnezeu Născătoare" (Axionul din ziua Botezului Domnului).

Deci, fraţii mei, dacă David, împăratul şi proorocul, a săltat bucurîndu-se şi s-a veselit foarte, înaintea chivotului Legii Vechi, care tainic închipuia pe Maica Domnului (II Regi 6, 5), apoi cîtă bucurie şi veselie se cade nouă să avem azi, cînd, nu tainic şi cu închipuire, ci într-adevăr prăznuim Naşterea Maicii Domnului, chivotul cel viu şi însufleţit, întru care Dumnezeu a locuit? Dacă cele întunecate şi tainice, atîta veselie au adus preafericitului strămoş al Maicii Domnului, apoi cîtă bucurie are el acum în cer, şi cîtă bucurie şi mîngîiere se cuvine să avem şi noi astăzi, cei de pe pămînt, cînd a răsărit în lume prunca lui Dumnezeu, Fecioara Maria, prin care S-a arătat Soarele mîntuirii neamului omenesc?

Cu adevărat astăzi, Preabunul şi Preînduratul Dumnezeu, a cercetat cu milă zidirea Sa şi a bucurat cu mare bucurie, nu numai pe David împăratul şi proorocul, ci şi pe dumnezeieştii ei părinţi Ioachim şi Ana, care cu atîtea lacrimi şi suspine se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod. Dar şi toată făptura omenească s-a bucurat, de vreme ce tot neamul omenesc aştepta să se nască în lume Sfînta Fecioară, care la vreme avea să nască pe Emanuel, ce se tîlcuieşte "Cu noi este Dumnezeu" (Isaia 7, 14).

Astăzi prăznuim naşterea Împărătesei cerului şi a pămîntului, ca rod al rugăciunii, al milosteniei şi al facerii de bine, cîştigată de la Dumnezeu de Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Deci cum trebuie să prăznuim noi astăzi şi cu cîtă cinste şi evlavie, cu cîtă sfinţenie şi curăţie? Astăzi cei sterpi şi neroditori să se mîngîie cu nădejdea că, prin milostenii şi faceri de bine, prin post şi rugăciune, vor dobîndi şi ei copii de la Dumnezeu.

Astăzi cei tineri să se înfrîneze şi cu curăţie şi cinste să prăznuiască naşterea Maicii Domnului. Astăzi fecioarele şi copiii să salte de bucurie că le vine în lume Maica fecioriei. Astăzi bătrînii şi bolnavii să se bucure că sprijinitoarea bătrînilor şi mîngîierea bolnavilor a venit în lume. Astăzi cei căzuţi în păcate grele şi cei deznădăjduiţi de mîntuirea lor, cu nădejde să se mîngîie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi pe pămînt s-a născut. Fiecare din cei ce sînteţi de faţă să vă gîndiţi cîtă osteneală şi milostenie au făcut şi cîte lacrimi au vărsat dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu copii. Apoi, prin cîtă osîrdie şi rugăciune din adîncul inimii au dobîndit o fiică, pe Preasfînta Fecioară Maria, de a cărei naştere s-au bucurat cerul şi pămîntul.

Şi acum să vă fac o întrebare. Oare cîtă muncă şi urgie, cîtă pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei părinţi care, nu numai că nu se roagă lui Dumnezeu să le dea copii, ci îi omoară prin avorturi sau prin alte mijloace împiedică naşterea fiilor lor? Dacă pentru uciderea unui singur om cu voia, dumnezeieştile canoane pedepsesc cu 20 de ani de canonisire şi oprire de la Sfînta Împărtăşanie, apoi în ce fel trebuie canonisiţi acei creştini care ucid cu voia, nu unul, ci doi, trei şi chiar mai mulţi copii? Poate veţi zice că copilul avortat nu era de nouă luni şi deci păcatul nu ar fi deplin. Să nu gîndiţi aşa ceva, că mare neadevăr gîndiţi.

Dumnezeieştii Părinţi spun că precum atunci cînd fulgeră sau tună, deodată se vede şi lumina, aşa şi la împreunarea soţilor, în acea clipă cînd s-au împreunat, cu puterea lui Dumnezeu se zămisleşte în pîntecele mamei şi sufletul şi trupul şi începe a lua fiinţă copilul. Iar cine după împreunare, chiar şi după un ceas, va încerca în vreun fel să împiedice naşterea, ucigaş de om este şi mare osîndă va primi. La fel păcătuiesc şi cei ce se feresc a zămisli copii. Aceştia să-şi aducă aminte că pe Onan, feciorul patriarhului Iuda, numai pentru acest păcat l-a omorît Dumnezeu (Facere 38, 10).

Luaţi aminte, fraţilor, că cel ce face avort sau în alt chip împiedică naşterea copiilor, nu odată, ci de două ori este ucigaş. Cel ce ucide vreun om care a fost botezat, poate să-i omoare numai trupul său, dar dacă acel om a fost în dreaptă credinţă şi în fapte bune, sufletul său rămîne viu în veci, fiindcă se duce din moarte la viaţă. Dar cei ce omoară copiii mai înainte de dumnezeiescul Botez, de două ori sînt ucigaşi, căci atît trupurile lor cît şi sufletele le lipsesc de fericirea cea veşnică, după mărturia Mîntuitorului care zice: Cel ce crede şi se va boteza se va mîntui, iar cel ce nu crede se va osîndi (Marcu 16, 16).

Iubiţi credincioşi,Astăzi, însă, se cade să ne veselim, căci s-a născut pe pămînt Maica Vieţii, Fecioara Maria, cea mai sfîntă fiinţă omenească pe care a ales-o Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, ca să nască pe Iisus Hristos de la Duhul Sfînt în Betleemul Iudeii. Să se bucure astăzi pruncii şi fecioarele, copiii şi tinerii, mamele şi văduvele, preoţii şi călugării că ni s-a născut nouă mamă duhovnicească şi cea dintîi rugătoare, mîngîietoare şi mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi.

Să mergem deci în Nazaretul Galileii, să-i aducem laude îngereşti, pruncii şi Fecioarei Maria, Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, care s-a născut din Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, la bătrîneţile lor. Însă, pentru a lăuda pe prunca şi Fecioara Maria, trebuie să avem inimă fără răutate, ca pruncii, şi viaţă curată şi neîntinată de păcate trupeşti. Pentru a lăuda pe aceea care avea să fie Maica Fiului lui Dumnezeu, trebuie să avem inimă de mamă, blîndeţe şi răbdare de mamă, iubire şi milă de mamă către toţi. Altfel, rugăciunile noastre, darurile noastre, dacă ies din inimi pline de păcate, de ură şi de răutate, nu vor fi primite de Preasfînta Fecioară Maria.

Cu aceste gînduri de bucurie şi nădejde şi cu inimi pline de milă şi smerenie, să intrăm în sfintele biserici şi, sărutînd icoana Maicii Domnului, să-i adresăm cu credinţă această scurtă rugăciune: Uşa milostivirii deschide-ne-o nouă, binecuvîntată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mîntuim prin tine de nevoi, că tu eşti mîntuirea neamului creştinesc. Amin.

Parintele Cleopa

În urmă cu câțiva ani, zic să tot fie vreo optsprezece sau nouăspreceze de atunci, am intrat, însoțit de un amic, într-o duminică în biserică. Aud o pericopă evanghelică. Nu înţeleg mare lucru. Poate nu am prins textul de la început. Ştiu că de regulă, cuvântul evanghelic e mai lung. Se vorbeşte despre doi oameni antitetici. Mă uit în jur, din instinct, sperând să văd vreo reacţie penitenţială. Sporadic. Înţeleg că textul abia începe a fi „rumegat” de noi toţi.

Furat de peisaj, de reacţia oamenilor, de glasul părintelui (care între noi fie spus) m-a uns pe suflet, mai mult decât textul, nu realizez ce mi se întâmplă. Şi, totuşi, de ce mă aflu în biserică? Aud un glas: „Tu fariseu”. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga. Nimic. Toată lumea se roagă. Poate mi s-a părut. Prietenul de lângă mine, cu care am venit la slujbă, se roagă intens. Încep şi eu să rog: „Doamne dă-mi sănătate…Ce bine Doamne dacă aş câştiga azi la loto…aş da la toţi săracii (uite aşa prosperă Loteria Română)….Doamne tare mă enervează X de la școală, e un nenorocit, îmi face zile fripte….nu pot să-l mai suport…Am un examen Doamne săptămâna asta şi un drum lung de făcut, ajută-mă să trec cu bine…poate îmi ies şi ceva bani…”.

Aud a doua oară: „Tu fariseu”. Dar, parcă avea altă intensitate şi alt timbru. Cu o intensitate pe „tu”. Şi mă hotărăsc să zic, tot în gând: „Cine, eu?”
Atunci prietenul se uită la mine. Îmi face semn cu privirea să îngenunchez. Părintele venea spre noi cu Sfintele Daruri. Mă obseda întrebarea: „Cine, eu?” „Da”, aud din nou vocea. „Ascultă aici”, îmi zice: „Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.” (Luca 18, 11- 12).

M-a trecut un fior. Fără să vreau am zis: „Eu fariseu!!!!!!?????? Dar, de ce nu vameş, Doamne?????” Şi atunci l-am auzit, în gând, pe prietenul meu:

„Doamne îţi mulţumesc că m-ai ajutat….Doamne miluieşte…Ţie Doamne…Că mi-ai dat sănătate şi înţelepciune ca lui Solomon….Doamne miluieşte….Tatăl nostru…După voia Ta Doamne….Amin…Şi Duhului Tău…Iartă-mă Doamne…Ţie Doamne…”
„Acum înţelegi?”, îmi zice vocea.
„Da. Doamne. Eu fariseu”.
„Eu fariseu…eu vameş….eu fariseu…eu vameş….eu fariseu…”
Şi am ajuns acasă.

DOAMNE AJUTA..

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui şi zicându-I: Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul: Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: "Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

Evanghelia Duminicii a XII-a după Rusalii prezintă întâlnirea dintre un tânăr bogat şi Mântuitorul Iisus Hristos, evidenţiind o mulţime de învăţături duhovniceşti pentru viaţa noastră creştină. Tânărul bogat din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei reprezintă pe omul care, deşi are o situaţie materială bună, deşi este corect din punct de vedere moral şi religios, caută totuşi ceva mai mult decât poate să-i ofere avuţia materială.

Hristos ne oferă pildă de smerenie

Constatăm din Evanghelia de astăzi că Mântuitorul Iisus Hristos mai întâi i-a spus acestui tânăr că nu doreşte să fie numit bun pentru că numai Dumnezeu este bun. Prin aceastaMântuitorul ne arată mai întâi smerenia Sa, şi anume că nu aşteaptă să fie lăudat sau să fie măgulit, ci toată lauda care I se aduce Lui, El o întoarce spre Dumnezeu. Pe de altă parte, în comportamentul tânărului care-l numeşte pe Iisus "Bunule Învăţător"(Matei 19, 16) se poate citi nu numai un respect deosebit sau un comportament cuviincios, ci şi convingerea sa că Iisus învaţă nu doar prin înţelepciune, ci şi prin bunătate. Desigur, el a auzit despre Iisus că a ajutat pe mulţi oameni să-şi schimbe viaţa, să se ridice din boală şi din păcate. De aceea, probabil nu I-a zis lui Iisus "Înţeleptule Învăţător", ci "Bunule Învăţător". Când aude Mântuitorul Iisus Hristos ce preocupare are acest tânăr, şi anume "Ce bine să fac ca să am viaţa veşnică?" (Matei 19, 16) sau în Evanghelia după Marcu "Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică" (Marcu 10, 17), Hristos Domnul îi răspunde: "De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile" (cf. Matei 19, 17). Atunci tânărul a întrebat: "Care?" Iar Mântuitorul Iisus Hristos răspunde citând poruncile principale din Vechiul Testament, şi anume: "Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 19, 18-19). Această din urmă poruncă a adăugat-o Mântuitorul Iisus Hristos la poruncile cunoscute. Atunci tânărul I-a răspuns: "Toate acestea le-am păzit din copilăria mea" (Matei 19, 20), se spune în Evanghelia după Matei, iar în cea după Marcu: "Acestea toate le-am păzit din tinereţile mele" (Marcu 10, 20). Auzind că el a păzit încă din copilărie toate aceste porunci, Mântuitorul îi spune: "Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi" (Matei 19, 21). La auzul acestui sfat pe care l-a dat Mântuitorul unui tânăr bogat care împlinise în viaţa lui poruncile din Vechiul Testament, tânărul "a plecat întristat, căci avea multe avuţii"(cf. Matei 18, 22), spune Evanghelia. El n-a mai întrebat nimic, n-a mai răspuns nimic, nu s-a explicat, ci a plecat. A plecat întristat. Iar Mântuitorul Iisus Hristos îi respectă tăcerea şi întristarea lui. Nu-l consolează şi nu schimbă sfatul dat lui, pentru că Iisus i-a dat sfatul cel bun, chiar dacă tânărul bogat nu-l putea împlini imediat, ci după o luptă interioară cu el însuşi.

Ataşarea de bogăţii face anevoioasă mântuirea

După plecarea acestui tânăr bogat, evlavios şi moral, dar totuşi neputincios în a împlini sfatul pe care l-a primit, Iisus S-a întors către ucenici şi le-a zis: "Adevărat zic vouă, că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă, că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu"(Matei 19, 23-24). Prin cămilă poate fi înţeles animalul respectiv sau, prin asemănarea termenilor în limba greacă, poate fi înţeleasă o funie: "Mai uşor trece funia prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia cerurilor" . Unii tâlcuitori mai spun că exista în Ierusalim o poartă îngustă numită "Urechile Acului", iar când o cămilă trecea prin această poartă, ea trebuia să îngenuncheze, adică să se aplece mult, întrucât poarta era strâmtă şi joasă. Dar, indiferent de interpretarea dată cuvântului cămilă, Iisus vorbeşte de o dificultate a bogaţilor, nu de o imposibilitate totală de a intra în Împărăţia cerurilor.Miraţi sau uimiţi de aceste cuvinte ale lui Iisus, ucenicii Săi L-au întrebat, zicând: "Cine poate să se mântuiască?" (Matei 19, 25). Iar El i-a privit în faţă. Amănuntul acesta pe care îl evidenţiază Evanghelia, şi anume că Iisus nu doar le-a vorbit, ci i-a privit în faţă,este foarte important. Prin privirea Sa direct în faţa ucenicilor, El a voit să fixeze şi mai mult în sufletele lor adevărul învăţăturii pe care îl rosteşte prin următoarele cuvinte: "La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă" (Matei 19, 26). Când i-a privit pe ucenici în faţă, Mântuitorul Iisus Hristos a privit şi în viitorul acestui tânăr care a primit invitaţia de a deveni şi el ucenic al lui Hristos, pentru că i-a zis:"Vinde averea ta… şi vino şi urmează-Mi" (Matei 19, 21), adică vino şi te fă ucenic al Meu.

Ajutorul lui Dumnezeu transformă imposibilul în posibil

Evanghelia se termină cu o constatare a dificultăţii intrării celor bogaţi în Împărăţia cerurilor, dar şi cu speranţă dată de Mântuitorul Iisus Hristos, şi anume că adesea ceea ce este cu neputinţă pentru oameni devine posibilitate când ei primesc ajutorul lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate face omul prin propriile sale forţe, sau prin propriile sale puteri sufleteşti, el poate totuşi realiza cu ajutorul lui Dumnezeu, cu harul lui Dumnezeu. De aceea, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut în cuvintele Mântuitorului cuvinte de speranţă, dar şi de cunoaştere a viitorului tânărului bogat care a plecat întristat. În acest sens, potrivit Tradiţiei, după o luptă mare cu el însuşi, timp de un an, acest tânăr bogat s-a hotărât, în sfârşit, să împlinească sfatul lui Iisus. A vândut averea sa, a împărţit banii săracilor şi L-a urmat pe Iisus.

Sufletul omului nu se poate mulţumi doar cu bunurile pământeşti

În primul rând învăţăm de la acest tânăr bogat, evlavios şi moral că totuşi omul, chiar dacă are o situaţie materială asigurată în lumea aceasta, bunurile materiale limitate şi trecătoare nu pot niciodată să-i dea sentimentul împlinirii, al desăvârşirii şi nici arvuna vieţii veşnice , pentru că sufletul omului, creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic şi nesfârşit, este în căutare permanentă a lui Dumnezeu Cel veşnic şi nesfârşit, Cel netrecător şi nelimitat. E atât de mare sufletul omului, încât nimic din lumea aceasta materială nu-l poate mulţumi pe deplin, nimic din ceea ce este trecător pe pământ nu poate răspunde dorinţei lui de viaţă veşnică. Nimic din ceea ce este limitat nu poate corespunde dorinţei lui de iubire nelimitată. Numai Dumnezeu Cel veşnic şi nesfârşit în iubirea Sa poate umple sufletul omului cu viaţă şi iubire veşnică.Aceasta este adâncimea căutării existenţiale din întrebarea tânărului evlavios şi bogat:"Ce bine să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?" Întrebarea lui era cea mai frumoasă întrebare, nu numai pentru un tânăr, ci pentru orice om. Sfântul Ioan Gură de Aur confirmă această frumuseţe unică a întrebării tânărului: "Ce bine să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?" când zice: "Ce folos avem de viaţa aceasta trecătoare, dacă în timpul ei nu căutăm viaţa veşnică netrecătoare?" O mulţime de tineri astăzi sunt preocupaţi cum să-şi facă o carieră, cum să-şi construiască sau să-şi cumpere o casă, cum să-şi întemeieze o familie trainică, cum să-şi asigure o situaţie materială bună pentru un trai decent. Puţini însă sunt tinerii care îşi pun întrebarea: "Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?" Aceştia puţini sunt tinerii credincioşi care ştiu că mai întâi trebuie să caute Împărăţia lui Dumnezeu, iar celelalte se vor adăuga ca binecuvântare de la Dumnezeu în viaţa lor. De aceea, în Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu, în capitolul X, după ce tânărul bogat I-a spus lui Iisus: "Toate aceste porunci le-am păzit din tinereţile mele" (Marcu 10, 20), "Iisus l-a privit cu dragoste" (cf. Marcu 10, 21). A privit cu drag căutarea lui sinceră, adică dorinţa lui de-a dobândi viaţa veşnică.

Nu este suficient să nu săvârşeşti răul, ci trebuie să faci mult bine

Din Evanghelia de astăzi mai învăţăm un alt adevăr fundamental: că nu este suficient să fii evlavios şi credincios, nu e suficient să fii corect în comportamentul tău moral faţă de oameni, nu e suficient să nu ucizi, să nu desfrânezi, să nu furi, să nu minţi sau să nu înşeli, să nu mărturiseşti strâmb. Nu este suficient să te abţii de la rău, ci trebuie să faci şi mult bine ca să fii desăvârşit. Iar cel mai mare bine pe care-l putea săvârşi acest tânăr bogat faţă de aproapele său era ajutorarea săracilor, milostenia faţă de ei.Tânărul bogat era un om moral şi evlavios, dar zgârcit . Bogatul evlavios şi corect din punct de vedere moral era totuşi în adâncul inimii un om zgârcit, prea mult înrobit de avuţie şi prea puţin darnic. Iar Mântuitorul Iisus Hristos vrea să îi spună tânărului bogat că va fi desăvârşit numai când va fi şi milostiv sau darnic. Din Evanghelie se constată dificultatea omului de a se dezlipi de avuţiile sale limitate şi trecătoare, pentru a dobândi daruri cereşti netrecătoare, de a renunţa la ceva material şi trecător, pentru a se uni cu Cineva netrecător, cu Dumnezeu Însuşi. Deci, Hristos Domnul ne arată că nu ne putem mântui numai prin evlavie dacă nu suntem şi milostivi, mai ales dacă avem multe bunuri materiale. Când nu posedăm bunuri materiale sau bani, milostenia noastră se poate arăta prin cuvântul bun, prin fapta bună, prin sfătuirea bună şi mai ales prin rugăciunea pentru altul. Însă, când avem bogăţii materiale, milostenia se arată mai ales ajutându-i pe cei săraci. De aceea, Biserica nu a dezvoltat în istorie numai Liturghia, ci şi Filantropia, adică ajutorarea celor nevoiaşi atât duhovniceşte, cât şi material. Tânărul bogat primeşte de la Iisus sfatul de a renunţa la ceea ce are în jurul lui pentru a dobândi comoară în inima lui şi în ceruri. De fapt, toate lucrurile materiale se adună în jurul nostru, dar fapta bună se imprimă în sufletul nostru ca o lumină pe care o purtăm cu noi în veşnicie. De aceea, Iisus îi cere tânărului bogat să renunţe la ceva şi să urmeze pe Cineva. "Urmează-Mi Mie" înseamnăintră în legătură de iubire veşnică cu Dumnezeu Care arată oamenilor iubirea şi bunătatea Sa în Hristos Cel Bun şi Milostiv. Vedem aici prefigurarea tainei Bisericii."Urmează-Mi Mie" înseamnă fă-te ucenic al Meu, intră în comuniune cu Mine şi în comunitatea celor care Mă urmează. Mântuitorul îl îndeamnă pe tânăr, de fapt, să devină creştin, împreună cu ucenicii Săi Apostoli. Ca să fii desăvârşit, trebuie să fii următor lui Hristos, să fii în legătură vie cu Persoana Lui şi să fii milostiv ca El, pentru că El este bogăţia cea veşnică, nelimitată şi netrecătoare. ,,Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3).

Din Evanghelia de astăzi vedem şi faptul că nu este uşoară dobândirea desăvârşirii, că schimbarea în bine înseamnă o luptă cu noi înşine, adesea cu multă întristare. Uneori ne întristăm când Hristos prin Evanghelie ne cheamă să ne schimbăm viaţa în bine, să dărâmăm idolii lăcomiei şi mândriei ascunşi în inima noastră şi să lăsăm în locul lor să vină lumina şi iubirea lui Hristos Cel milostiv. Dar toate sunt cu putinţă celui care caută sincer viaţa veşnică şi cere ajutorul sau harul lui Hristos.

Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute ca prin harul Său să devenim tot mai milostivi, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!

(† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române - Ziarul Lumina)..

Tâlcuirea Scripturii unora dintre Părinţii Ortodoxiei încurcă pe mulţi cititori ai zilelor noastre. Tindem să percepem textul scris din două puncte de vedere: literal sau figurativ. În plus, avem tendinţa să egalăm sensurile literal cu „adevărat” şi figurativ cu „neadevărat sau ceva ce nu este chiar adevărat”. Acesta este de fapt un mod foarte limitat de a reduce lectura la două alegeri sărace. Într–adevăr, este un privilegiu al literalului, de a fi egalat cu realul. Modelul este: literalul este egal cu istoricul, egal cu obiectivul şi egal cu adevărul. Este, dacă vreţi, un mod foarte „plat” de lectură care face multe presupuneri despre lume – dintre care majoritatea ar susţine definiţia acesteia văzută ca un „tărâm secular”. Despre acest model, întrebarea care s–ar putea pune ar fi : „este Biblia la fel de adevărată ca New York Times?” Te poţi gândi la răspuns după ce te opreşti din râs.

În primul rând, pentru Sfinţii Părinţi adevărul înseamnă “împărăţia cerurilor”. Lucrurile sunt adevărate dacă sunt măsurate în totalitate, adică până la sfârşitul lor. Creaţia are un scop şi un sfârşit care rezidă deja în ordinea creată. Tot ceea ce există se îndreaptă către un sfârşit şi către îndeplinirea în adevăr a existenţei sale. Astfel, poţi fi şi modern şi “plat”, dar numai adevărul “literal” nu a fost încă descoperit. Trăim într–o lume a umbrelor, a icoanelor, a indiciilor şi indicatoarelor. Astfel, Părinţii au tendinţa să tâlcuiască căutând ceva ce nu este întodeauna vizibil. Ei sunt în căutarea adevărului, dar adesea trebuie să caute dincolo de prezenţa imediată a acestuia ca să ajungă la sfârşit. Comparaţiile şi ecourile dintre două evenimente sunt momente cheie în prezentare. Acestea sunt valabile în mod special când momentele cheie au ecou în viaţa, moartea, învierea lui Hristos, în Cel ce este Sfârşitul tuturor lucrurilor.

William, unul dintre cititorii şi comentatorii noştri frecvenţi, a postat un comentariu azi dimineaţă care oferea un exemplu minunat despre modul său de interpretare patristică. Exemplul său era luat de la Sfântul Efrem Sirul – unul dintre cei mai importanţi scriitori de imnuri ai Creştinismului timpuriu, şi aici trebuie să amintim că o mulţime dintre cele mai bune interpretări ale Bibliei din Biserica timpurie foloseau poezia şi imnurile ca un mijloc important de exprimare. Este aproape un mod de a spune că lumea există mai mult prin poezie decât prin proză. Sfântul Efrem Sirul face o comparaţie dintre povestea distrugerii Sodomei şi Gomorei (din cartea Facerii) şi povestea iertării cetăţii Ninive (în cartea proorocului Iona). El face, de asemenea, încă o comparaţie între atitudinea lui Avraam (care l-a rugat pe Dumnezeu să cruţe Sodoma ) şi atitudinea profetului Iona (care era supărat că Dumnezeu a cruţat cetatea Ninive).

Sfântul nu este foarte preocupat de întrebarea “s–a întâmpat acest lucru cu adevărat?” şi nici de alte lucruri de care se preocupă interpretările literare moderne. Adevărul distrugerii cetăţii Sodomei şi a cruţării Ninivei se vor vedea la sfârşitul lumii, când Hristos va veni să judece lumea. Sfântul Efrem Sirul afirmă că felul judecăţii se va găsi în mila lui Dumnezeu. Este un punct comun de învăţătură a Sfinţilor Părinţi Ortodocşi că Dumnezeu este milostiv cu toţi oameni. („nu doreşte ca vreunul să piară, ci toţi să aibă viaţă veşnică.) Oricum mila nu este singura dorinţă a lui Dumnezeu. Hristos a spus:

„Şi judecata aceasta stă în faptul că odată lumina a venit în lume, şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Pentru că acel care face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se descopere faptele.” (Ioan 3:19-20).

Astfel, Efrem Sirul vede aceeaşi milă (lumină) şi la Ninive şi la Sodoma. Una este bucuroasă să primească mila, dar cealaltă a urât mila (Sodomiţii cu siguranţă nu au arătat niciun fel de milă faţă de vizitatorii lor) şi au văzut mila lui Dumnezeu în foc şi pucioasă.

Desigur că orice îndepărtare de la literalism îi sperie pe unii oameni de frică că unele afirmaţii despre moartea şi învierea lui Hristos vor pierde din semnificaţie. Cu toate că Biserica vede partea scrisă a Evangheliilorca fiind “naraţiuni formulate dogmatic” – totuşi ele stau pe un tărâm literal. Însuşi Adevărul, Alfa şi Omega, este printre noi în Evanghelii şi tot ceea ce se întâmplă în jurul lui este adus la un adevăr “literal”. Orbii îşi capătă vederea pentru că întunericul nu este adevărul. Şchiopii umblă şi morţii înviază deoarece zdrobirea şi moartea nu sunt adevărul existenţei noastre. Unde este Hristos, judecata a şi venit. Judecata care face orbii să vadă şi şchiopii să meargă. Judecata care înviază morţii. Dar, de asemenea, şi Judecata care dezvăluie trădătorii şi ipocriţii şi demască puterile false ale domniilor din această lume.

Iată ce dezvăluie poezia Sfântului Efrem Sirul. Aşa cum şi William nota:

Ninivienii s-au confruntat cu acelaşi tratament ca şi cei din Sodoma şi Gomora, dar inimile lor au fost diferite. Efrem Sirul descrie cenuşa şi sacii Ninivienilor ca fiind banii şi jertfele reîmpăcării cu Dumnezeu. Lacrimile care au curs din ochii lor s-au întâlnit cu florile milei raiului, aşa cum notează Sfântul Efrem. Dumnezeu întotdeauna amestecă pocăinţa cu mila. Oricum, acesta descrie mânia lui Dumnezeu ca un lucru al cărui scop este doar de a-şi arăta mila:

“Aduceţi mulţumiri Aceluia care şi-a trimis mânia în Ninive deorece furia Lui ar putea fi aceea a unui negustor de milă. Pentru că două comori mânia lui deschide: Comoara adâncimii şi comoara profunzimii. De îndată ce fructul (pocăinţa) s-a ridicat de jos către înălţimi, deîndată mila a plouat de sus către adâncimi. De îndată ce banii sângerânzi s–au ridicat către înălţimi, de îndată mila s-a pogorât din ceruri spre pământ.

Se pare că vizita lui Dumnezeu în Sodoma şi Gomora, care a fost o pucioasă pentru sufletele nepocăite nu a fost diferită de vizita la Ninive care a fost un duş de milă spre pocăinţă. Rugăciunea lui Avraam nu l-a schimbat pe Dumnezeu, nici sacul de cenuşă a celor din Ninive, pentru că voinţa lui Dumnezeu este întotdeauna mila faţă de cei care se pocăiesc. Rugăciunea lui Avram pentru milă este în conformitate cu dorinţa eternă a lui Dumnezeu.

Iată încă un citat din Sfântul Efrem Sirul care îl compară pe Iona cu Avraam. Nu răspunde neapărat la vreo întrebare, dar este interesantă, şi sugerează diferenţa dintre Sodoma şi Ninive şi dintre un om milostiv şi unul nemilos.

“Avraam s–a rugat ca Sodoma să nu fie distrusă. Iona a sperat ca Ninive să fie distrusă. Acel om s–a rugat pentru un oraş care i-a agresat pe trimişii lui Dumnezeu. Acest om era furios pe un oraş care făcea pe acei trimişi să se bucure.”

“Lacrimile i-au muiat inima (Ninive); mila o făcea strălucitoare. Lacrimile plouau în ea, mila încolţea în ea. Regele înălţimilor a văzut şi a dorit. Fructul care a crescut udat de lacrimile sale, Împăratul Cerurilor flămânzea după lacrimile ei, De când a simţit fructele remuşcări sale. A coborât şi a deschis comoara milei Cumpărând din mila Lui fructele slujitorilor Săi”.

Mulţumesc William. Mulţumesc Sfinte Efrem Sirul. Mulţumiri să fie aduse Domnului.

(Pr. Stephen Freeman)

DOAMNE AJUTA..

Zilele trecute tinerii din asociaţia NEPSIS din toată Europa au venit în vizită în România. Gazdele lor în acest an a fost Arhiepiscopia Dunării de Jos. În pelerinajul lor au vizitat şi Delta Dunării. Mai jos împărtăşim cu voi câteva fotografii foarte frumoase:

DOAMNE AJUTA..

Da!, eu cred şi ştiu că am păcate pe care nu vreau să le las, din diferite motive. E ciudat şi paradoxal că noi creştinii suntem aşa de aproape de Dumnezeu, mereu participând la slujbele bisericii, mereu împărtăşindu-ne de harul lui Dumnezeu, mereu citind şi ascultând atâtea cuvinte de învăţătură ale Sfinţilor Părinţi şi ale preoţilor şi totuşi avem păcate pe care nu vrem să le lăsam.

Gândeşte-te şi tu sincer, acum! Ai unele patimi şi păcate pe care nu vrei să le laşi? La prima vedere răspunsul ar fi că „nu, nu prea”. Dar dacă ne gândim mai adânc vom observa că lucrurile stau oarecum altfel.

Am un prieten bun care fumează şi eu l-am întrebat odată:

- „De ce nu te laşi de fumat?” iar el mi-a zis sincer:

- Pentru că-mi place!

Cam acesta este motivul pentru care şi noi creştinii nu părăsim unele păcate. Suntem încântaţi să ne împărtăşim de dulceaţa şi plăcerea lor.

După atâţia ani de mers la spovedanie am observat că am o serie de păcate pe care le zic mereu, pe care le repet continuu, şi la care se adauga mereu câteva excepţii. Nu e normal să-i mărturiseşti părintelui duhovnic acelaşi păcat de 50 de ori, pentru că dacă faci asta, înseamnă că nici măcar n-ai încercat să laşi acel păcat, sau mai grav lupta împotriva lui ţi se pare deja pierdută.

Nu noi biruim păcatele ci Hristos le-a biruit pe toate pentru noi prin moartea şi învierea Sa, iar noi trebuie doar să-i cerem această biruinţă (putere) şi această iscusime de a trata păcatul pentru ca pâna la urmă să ne vindecăm. Poate repetăm acelaşi păcat de zeci şi sute de ori pentru că am încercat să-l biruim singuri, fără Dumnezeu. Poate repetăm păcatul pentru că nu suntem sinceri în credinţa noastră faţă de Dumnezeu, sau poate nu înţelegem foarte bine care e scopul vieţii noastre şi motivul pentru care suntem în Biserică.

Nu putem trăi şi o viaţă plină de desfătări şi să ne dorim şi raiul în acelaşi timp, pentru că plăcerile înseamnă egoism şi închidere în sine, iar raiul înseamnă iubire şi deschidere faţă de lume şi Dumnezeu.

Dacă faci un anume păcat de 10 pe ori pe săptămână, atunci du-te mărturiseşte-l duhovnicului şi de săptămâna viitoare încearcă să-l faci doar de 7 ori, apoi doar de 4 ori, apoi deloc. E greu să laşi păcatele dintr-o dată, mai ale pe cele care le considerăm mărunte. Unii reuşesc totuşi acest lucru, pentru alţii e mai greu. Urmează sfatul duhovnicului, fă canonul pe care ţi l-a dat căci acela este medicament pentru vindecarea ta.

Iar dacă nu ne îndeplinim canonul primit de la duhovnic pentru tot ceea ce am greşit atunci nici nu reuşim să scoatem din noi toate păcatele, ci doar o parte, sau doar tulpinile lor, rădăcinile rămânând adânc înfipte.

Care sunt păcatele pe care nu vrem să le lăsăm?

Mare parte din ele sunt cele legate strâns de nevoile noastre biologice. Ca om ai nevoie de a mânca zilnic, dar totuşi e uşor să cazi în lăcomia pântecelui sau de a pofti tot felul de bunătăţi.

Ca om ai nevoie de haine dar totuşi poţi aşa de lesne să te împătimeşte de imaginea ta, căutând mereu să te îmbraci cu haine noi şi la modă, deşi şifonierul ţi-e plin de atâtea altele.

Sfinţii Părinţi spun că şi oamenii cei mai sfinţi, despătimiţi în mod desăvârşit, trăind cu totul în afara lumii, şi ei sunt ispitiţi de mândrie. Astfel e oarecum normal să mărturiseşti iară şi iară acest păcat la duhovnic, totuşi împreună cu el e bine să te cercetezi la ce nivel de mândrie eşti şi cum ai evoluat, încercând tot timpul să diminuezi acest puternic adversar împotriva sănătăţii sufletului.

Sfântul Apostol Iacob spune:

„Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică. ” (Iacob 1,26)

La fel vorbirea multă şi judecarea oamenilor sunt păcate de care nu scapă ispitit aproape nimeni. Da, mai mereu vom avea de spovedit acest păcat, dar totuşi trebuie să fim conştienţi de cât am evoluat sau am involuat la acest capitol.

La fel cine încearcă să oprească gândurile rele este ca acela care întinde mâinile şi vrea să oprească vântul. Vântul gândurilor rele va bate în inima şi în mintea oricui, însă doar cei foarte, foarte înaintaţi vor reuşi să dobândească în inima lor pacea şi liniştea asemenea apei unui lac de munte. Da, trebuie să mărturisim şi acest păcat mereu când ne spovedim, pentru că gândurile rele se nasc din faptele şi dorinţele noastre păcătoase. Dar totuşi să ne cercetăm pe noi înşine să vedem ce fel de gânduri avem: de hulă, de desfrânare, de mândrie, de lăcomie, etc. pentru a vedea unde este de fapt problema.

Da! sunt păcate pe care le tot spovedim iară şi iară dar de fiecare dată când ridicăm genunchii noştri din faţa duhovnicului trebuie să ne propunem şi să-i cerem lui Dumnezeu să ne mândrim mai puţin, să judecăm mai puţin, să mâncăm mai puţin, să ne rugăm mai mult pentru a alunga gândurile rele, etc.

Mai sunt şi alte păcate pe care nu vrem să le lăsăm:

• cele pe care nu le considerăm că sunt păcate, deşi conştiinţa ne mustră;

• cele de care chiar nu ştim şi nici nu ne închipuim că ar fi păcate;

• cele pe care nu vrem să le lăsam pentru că făcând astfel ne vom ruşina de lume;

• cele pe care ne este frică să le lăsam gândind că după aceea nu vom mai fi fericiţi (vom pierde o aşa zisă sursă de „fericire”);

Dumnezeu este înţelegător cu neputinţele oamenilor şi nu acţionează cu pedeapsa imediat când omul cade ci îl rabdă mult, dar o va face când omul persista iară şi iară în acelaşi păcat, fără să vadă că se afundă singur în noroiul suferinţei.

A greşi e omeneşte, a ierta este dumnezeieşte, dar persistenţa continuă în greşeală este cea care defapt ne depărtează de El şi ne înrăieşte şi mai mult.

Trebuie să fim conştienţi că avem păcate pe care nu vrem să le lăsăm, pentru că materialitatea lor este prea necesară felului nostru de a vedea viaţa şi de a obţine fericirea.

De ce fiind membri ai Bisericii şi apropiaţi de Dumnezeu totuşi suferim? De ce totuşi avem nereuşite? De ce nu ne răspunde Dumnezeu uneori la rugăciune? De ce nu merg lucrurile cum am vrea noi?

Dacă vă puneţi aceste întrebări, gândiţi-vă că avem încă multe păcate pe care nu vrem să le părăsim şi din cauza cărora suferim în diferite feluri. Sunt încă multe lucruri (gânduri, sentimente, fapte, idei) care ne despart de Dumnezeu!

„Fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri este!” zice Hristos Domnul.

„Nimic necurat nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu” zice Sf. Apostol Pavel.

„Frumos a făcut Dumnezeu pe cel cuvios al său” spune Psalmistul David, ca şi cum ar spune:

„Ce frumos este omul sfânt, şi ce viaţă frumoasă duce!”

În viaţa duhovnicească trebuie să gândim mult, să analizăm tot ce facem, tot ce vedem, tot ce ne înconjoară.

Folosiţi-vă raţiunea și conștiința pentru a vedea în ce stadiu sufletesc sunteţi!..

DOAMNE AJUTA..