Merge o vorbă printre tineri şi sună cam aşa: „nu există distacţie fără alcool” sau „nu poţi să te distrezi pe uscat”. Astăzi începem cu ajutorul lui Dumnezeu o serie de articole dedicate consumului excesiv de băuturi alcoolice în rândul tinerilor.

Beţia e la mare căutare printre adolescenţi, fiind considerată în mod clar distracţia numărul unu. În spatele liceului, în baruri, în cluburi, la baieramuri, la grătar sau la orice fel de petrecere alcoolul este nelipsit din mijlocul multor grupuri de tineri.

Aparent un obicei nevinovat, consumul excesiv de băuturi alcoolice duce de multe ori la violenţă, desfrânare, accidente, neascultare de părinţi, minciună, şi multe altele, creând dependenţă într-un timp scurt.

Când spui "nu există distracţie fără alcool" este ca şi cum ai spune că nu există sport fără violenţă. Corect formulat ar fi aşa: „pentru unii nu există distracţie fără alcool”  căci sunt şi mulţi tineri care n-au nevoie de băutură pentru a se simţi bine în grupul lor de prieteni.

Cum poţi să te distrezi la un grătar fără să bei? Mergând cu prieteni care ştiu să se distreze fără să se îmbete. Cine se poate simţi bine cu prietenii doar când e plin de băutură acela e un om limitat, constrâns de patima sa. A te distra nu înseamnă doar să dansezi, să mănânci şi să bei, ci de multe ori înseamnă să discuţi ore în şir un subiect interesant, sa faci planuri cu prietenii, să joci ceva, să construieşti ceva, să explorezi, etc.

Am creat o categorie specială pentru această campanie, pe care o puteţi găsi în secţiunea "Fapte rele şi patimi" şi care se numeşte "Există distracţie şi fără alcool". Aici veţi găsi toate articolele publicate despre acest subiect...

DOAMNE AJUTA...

Cineva într-un comentariu recent a pus o întrebare fundamentală cu privire la credinţa creştină: De ce credem că Hristos a trebuit să moară? Care este scopul morţii sale pe cruce?

Premize

O parte din nedumeririle care însoţesc întrebarea vin din experienţa lui Mary K., care a vorbit altora despre ispăşirea păcatelor, doctrină care se bazează mult pe mânia şi pedeapsa Lui Dumnezeu. (Parafrazez şi rezum.)

Am păcătuit (atât noi înşine cât şi Adam şi Eva) – Dumnezeu ne-a pedepsit.

Dumnezeu l-a trimis pe Hristos care a primit pedeapsa în locul nostru. Acum doar prin credinţă în Hristos putem scăpa de pedeapsa pe care o meritam. Împreună cu aceasta sunt numeroase întrebări în legătură cu sângele lui Hristos. Cum ne va curăţa de păcat?

Cu siguranţă o asemenea întrebare poate fi dezbătuta prin scrierea unei cărţi întregi. Aici putem da un răspuns care să fie cât de cât de o mărime acceptabilă pentru cititori. Cei care cred că ar fi trebuit să discutăm mai vast despre un lucru sau altul trebuie să fie răbdători. Mi se pare că discuţia are de-a face cu imaginile principale folosite pentru a înţelege atât ce este în neregulă cu umanitatea şi creaţia (păcatul) cât şi cu Moartea şi Învierea lui Hristos prin care Mântuitorul ne salvează şi ne vindeca. Dacă ar exista un singur mod de a vorbi despre acest lucru, atunci întrebarea nu ar mai fi fost pusă.

Adevărul este ca Sfânta Scriptură, inclusiv în cadrul operei unui singur scriitor, foloseşte multe imagini  pentru a descrie ce a făcut Hristos pentru mântuirea lumii. Unele dintre aceste imagini sunt doar analogii sau metafore utile, altele par a avea un caracter mai “literal” – deşi nu găsim nicăieri o formă definitiva care să le asemene.

Aş vrea  deasemenea să adaug un cuvânt introductiv pentru cititorul care a adresat întrebarea în legătură cu limbajul Sfintei Scripturi. Deşi mulţi creştini sunt de acord că  Scriptura este “insuflată de Dumnezeu”, aceasta nu înseamnă că fiecare afirmaţie din Scriptură ar trebui citită literal. Sunt numeroase versete care sunt citite în mod figurat, metaforic şi invers. Cu alte cuvinte, Sfânta Scriptură nu poate fi citită fără ajutor şi fără ghid. Mereu a fost aşa. Din acest motiv, când este citită într-un mod creştin, Sfânta Scriptură ar trebui să fie citită de creştinii care au fost învăţaţi s-o citească în spiritul Sfintei Tradiţii (a Sfinţilor Părinţi de fapt).

În această privinţă interpretarea Sfintei Scripturi diferă foarte mult de la o Biserică la alta, ea fiind şi motivul major de diviziune în ultimii 500 de ani. O mare parte a ceea ce s-a discutat la comentarii au fost exemple de interpretări creştine, moderne şi fundamentaliste. Ceea ce vreau să fac mai jos este să vă prezint gândirea Bisericii Ortodoxe în această problemă.

 

Problema

Ce se întâmpla cu umanitatea şi creaţia astfel încât să avem nevoie de totul de la Dumnezeu? Ce este păcatul?

La cel mai esenţial nivel – păcatul reprezintă moartea. “Pentru că plata păcatului este moartea” (Epistola către Romani 6, 23). Faptul că murim nu este o pedeapsă de la Dumnezeu  dar este rezultatul ruperii comuniunii cu El. Dumnezeu este viaţa şi singura sursă a vieţii.  Lumea creată, inclusiv umanitatea, nu au viaţă în sine, viaţa nu este în mâinile şi în puterea noastră.. Mai degrabă, viaţa este un dar de la Dumnezeu. Nu numai viaţa noastră este un dar de la Dumnezeu dar şi existenţa noastră şi existenţa a tot ceea ce este. Dumnezeu este Creatorul nostru. Sfânta Scriptură spune: “Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Faptele Apostolilor 17, 23).

Cartea Facerii ne prezintă viaţa lui Adam şi a Evei în care putem observa neascultarea lor faţă de Dumnezeu. El i-a avertizat: “Nu mâncaţi fructul din pomul cunoştinţei binelui şi răului, căci în ziua în care vei mânca, vei muri negreşit”.

Mulţi comentatori contemporani ai Sfintei Scripturi au fost atenţi la faptul că Dumnezeu nu a spus:” În ziua în care vei mânca din pom, te voi ucide, “dar” în ziua în care vei mânca din el vei muri”. Mai degrabă ni se spune:” Căci nu Dumnezeu a făcut moartea, nici că Se bucura de nimicirea celor vii. ” (Înţelepciune 1,13)

Sfântul Atanasie explică faptul că atunci când omenirea a ales să rupă relaţia sa cu Dumnezeu (prin neascultare) ne-am desprins de sursa de viaţă. Cu toate aceste Dumnezeu nu ne-a luat viaţa (El nu ia înapoi darurile pe care le oferă), dar noi înşine am ieşit din ea, şi aşa vom şi muri. Noi nu murim numai din punct de vedere fizic, ci în noi este în desfăşurare un proces al morţii. Sfântul Pavel vorbeşte despre acest proces ca despre "corupţie".

Această mişcare de la şi către moarte se descoperă în multe lucruri rele din vieţile noastre. Ne rănim şi ne ucidem unii pe alţii. Noi rănim şi distrugem creaţia. Suntem slabi şi uşor robiţi de lucruri, cum ar fi drogurile şi alcoolul. Suntem dominaţi de lăcomie, invidie, pofta, mânie, etc., iar în această problemă nu ne putem ajuta deoarece nu avem viaţa în noi înşine. Doar Dumnezeu ne poate da adevărata viaţă care ne poate face bine.

 

Răspunsul

Mai presus de toate trebuie să ne amintim că “Dumnezeu este un Dumnezeu bun şi El iubeşte omenirea”. Auzim aceasta clar în Sfânta Scriptură: ”Dumnezeu este iubire” (Întâia Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 4, 8) şi “Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru că tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Evanghelia după Ioan 3, 16).

Auzim aceasta în cuvintele Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur:

“Tu (Doamne) ne-ai adus intru fiinţa din nimic şi atunci când am căzut, Tu ne-ai ridicat din nou. Tu nu ai încetat a face totul până ne-ai dus la cer şi ne-ai dăruit Împărăţia Ta care va să vină”

Acest Dumnezeu bun care iubeşte omenirea nu este un Dumnezeu furios. El nu este un Dumnezeu răzbunător. El nu ne doreşte răul şi nu vrea să ne pedepsească pentru căderea noastră. Deşi Sfânta Scriptură foloseşte aceste imagini, Părinţii Bisericii au fost insistenţi în înţelegerea faptului că acest limbaj este figurativ şi nu ar trebui să fie înţeleas literal. De exemplu, Sfântul Antonie spune:

“Dumnezeu este bun şi nu este limitat de nicio patimă. El nu se schimbă. Astfel, cineva care crede că e rezonabil şi adevărat să afirmăm că Dumnezeu este neschimbător, se poate întreba de ce, în acest caz, este posibil să se vorbească despre Dumnezeu că se bucura de cei buni şi arată milă faţă de cei care-L slăvesc şi, de asemenea, să se vorbească despre un Dumnezeu care nu îi asculta pe cei răi, şi se mânie pe păcătoşi.

Pentru aceasta trebuie să răspundem că Dumnezeu nici nu se bucură şi nici nu se supără, pentru că a te bucura şi a fi supărat sunt patimi; nici nu se lasă ademenit de darurile aduse de către cei care Îl slăvesc, pentru că aceasta ar dovedi că Dumnezeu este influenţat de plăcere.

Nu este corect ca Divinitatea să simtă plăcere sau neplăcere în funcţie de faptele omului. El este bun, şi El dă numai binecuvântări şi niciodată nu face rău, rămânând mereu acelaşi. Noi oameni, pe de altă parte, dacă vom rămâne buni prin asemănarea cu Dumnezeu, suntem uniţi cu El, dar dacă am devenit răi prin neasemănare suntem separaţi de El. Trăind în sfinţenie ne lipim de Dumnezeu, dar devenind răi Îl facem duşmanul nostru.

Aceasta nu înseamnă că mânia Lui creşte în mod arbitrar, dar  păcatele noastre sunt cele care împiedică ca Dumnezeu să strălucească în noi şi astfel ne expunem torturii demonilor.

Şi dacă prin rugăciune şi fapte de milostenie câştigam eliberarea fata de păcatele noastre, acest lucru nu înseamnă că L-am câştigat pe Dumnezeu şi L-am făcut să se schimbe, ci doar  că, prin acţiunile şi întoarcerea noastră la divinitate, ne-am vindecat răutatea şi încă o dată ne bucurăm de bunătatea lui Dumnezeu.

Astfel, a spune că  Dumnezeu Îşi întoarce faţa de la păcătoşi este ca şi cum ai spune că soarele se ascunde de cei orbi.”

Există mulţi creştini care citesc Sfintele Scripturi în feluri diferite - dar cred că nu ascultă de părinţii Bisericii şi interpretează Sfintele Scripturi potrivit opiniilor proprii. În acest sens, cred că ei greşesc şi nu ar trebui ascultaţi.

Acest Dumnezeu bun, singurul Domn şi dătător de viaţă, a avut milă de noi când am căzut şi am fost supuşi morţii şi corupţiei. Din milostivirea Să, El a trimis pe singurul Fiu al Său, care a devenit unul dintre noi - luând natura noastră umană asupra Sa. Unindu-ne cu El, a trăit o viaţă fără de păcat (pentru că El este Viaţa), şi ne-a învăţat prin cuvânt şi faptă bunătatea Lui Dumnezeu, şi ne-a învăţat să devenim ca Dumnezeu prin iubirea duşmanilor noştri.

Dragostea Lui a fost atât de mare încât a extins-o dincolo de mormânt. El a acceptat moartea pe Cruce, suferind ura şi faptele rele ale celor din jur.

Cu cât ne apropiem de moartea lui Hristos pe Cruce, este necesar să ne întrebăm, "De ce moarte?"

Există mai multe meditaţii cu privire la moartea lui Hristos. meditaţii care Îl văd că Mielul pascal sacrificat pentru noi, că "Şarpele ridicat în pustie," şi altele. Aici apare ispita şi creştinii caută să explice moartea lui Hristos, prin compararea ei la propria lor înţelegere greşită a lucrurilor. Pentru că nu umbra lucrurilor viitoare (Vechiul Testament), va interpreta lucrurile ce vor să vină - ci mai degrabă realitatea (Noul Testament) este cea care interpretează umbra. Moartea lui Hristos dă sens fiecărui tip, prefigurare sau imagine a morţii pe care o găsim in Vechiul Testament.

Astfel, este mai corect să spunem că Mielul pascal din vremea lui Moise este ca jertfa lui Hristos, mai degrabă decât să spun ca jertfa Lui este că cel care a venit înainte. Aşa cum Hristos a spus lui Moise şi Proorocilor, "Acestea sunt cele mărturisesc despre Mine" (Evanghelia după Ioan 5, 30).

Una dintre imaginile cele mai frecvente şi de mare ajutor în Scriptură şi în scrierile Părinţilor Bisericii este imaginea unirii lui Hristos cu umanitatea. Hristos S-a întrupat, luând la Sine natura noastră umană. El a devenit ceea ce noi eram, dar fără de păcat. Această unire ar trebui să fie înţeleasă mai mult într-o manieră metaforică. Hristos la propriu şi cu adevărat a devenit om. Umanitatea Lui nu a fost o creaţie nouă, dar el a luat trup din “Fecioară Maria”. El a devenit părtaş al umanităţii noastre.

Devenind părtaş al umanităţii noastre, Hristos a deschis calea pentru noi de a deveni părtaşi la divinitatea Să. "Pentru că aşa cum este Acela, aşa suntem şi noi în lumea aceasta." (Întâia Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 4, 17). Sfântul Pavel foloseşte acest limbaj şi în explicaţia lui în legătură cu Taina Sfântului Botez:

“Oare nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat, intru moartea Lui ne-am botezat? Aşadar, prin botez ne-am îngropat cu El în moarte, pentru că, aşa cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot astfel şi noi să umblăm intru înnoirea vieţii;  că dacă una cu El ne-am făcut  prin asemănarea morţii Lui , atunci una vom fi şi prin aceea a învierii Lui, cunoscând noi această, anume ca omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, aşa încât trupul păcatului să fie nimicit, pentru că noi să nu mai fim înrobiţi păcatului; (Epistola către Romani 6, 3-6)”.

Această imagine este des întâlnită la Sfântului Pavel:

“M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine; ceea ce trăiesc eu acum în trup, trăiesc intru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m-a iubit şi pe Sine Însuşi S-a dat pentru mine. (Epistola către Galateni 2, 20).

“Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la cele de pe pământ; căci voi aţi murit, iar viaţa voastră este împreună cu Hristos ascunsa'n Dumnezeu. Când Hristos, viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta intru slava. (Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni 3, 1-4)”

Aceste lucruri au sens doar pentru că Însuşi Hristos S-a unit cu noi, şi noi cu El. Noi suntem uniţi cu moartea şi învierea Sa, în credinţa noastră şi în Botezul nostru. Noi devenim un singur trup cu Hristos. Am devenit cu adevărat o parte a Trupului lui Hristos.

Şi asta merge la inima răspunsului întrebării adresată: de ce a murit Hristos?

 

Hristos a murit pentru că noi eram morţi. Am fost prinşi în moartea fără viaţă a păcatului (care duce la corupţie şi la moarte fizică, de asemenea). Hristos este Dumnezeu care a venit să ne salveze de la închisoarea păcatului şi a morţii. El a devenit ceea ce noi suntem pentru că noi să putem ajunge ceea ce El este. Am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu , dar păcatele noastre ne-au stricat.

Noi nu am moştenit o vină şi o sancţiune juridică de la Adam şi Eva, am moştenit o lume dominată de moarte. Într-o astfel de lume ne-am comportat că robi ai păcatului şi am căutat să trăim fară de Dumnezeu, care singur este Viaţa. Numai Dumnezeu ne poate salva din locul în care singuri ne-am închis. Hristos intră în moarte. Hristos intră în iad şi ne face o cale pentru că noi să-L urmăm în viaţa adevărată.

În viaţa noastră actuală, această viaţă adevărată este prezentă în noi în multe feluri. În primul rând, este făcuta prezenta în cunoaşterea noastră de Dumnezeu." Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. (Evanghelia după Ioan 17, 3). Noi cunoaştem pe Dumnezeu şi avem o relaţie adevărată şi o comuniune cu El. De asemenea, avem în noi puterea de a birui păcatul. Acest lucru este uneori rezultatul ascultării de poruncile lui Hristos, şi, după voia lui Dumnezeu este uneori rezultatul vindecării fizice în trupurile noastre (şi rezultatul minunilor în creaţie – Epistola către Romani 8, 21).

“Iar dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce L-a înviat pe Iisus Hristos din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Sau Care locuieşte în voi”(Epistola către Romani 8:11).

Adevărata viaţă a umanităţii este o viaţă în comuniune. Este comun în lumea modernă să ne gândim la noi înşine numai ca persoane fizice separate. Dar Scriptură şi învăţătura Bisericii dau mărturie despre o viaţă în comuniune, la care toţi participăm. Astfel, ce se întâmpla cu unul dintre noi ne afectează pe toţi. Această comuniune este de asemenea, o parte importantă a vieţii noastre spirituale şi a mântuiri noastre. Biserica, în special, este locul în care creştinii trăiesc viaţa lor în comuniune.

Această viaţă în comuniune este, de asemenea, locul unde am ajuns să înţelegem versetele care fac referire la "sângele lui Hristos" (deoarece aceasta a fost o parte din întrebările puse).

Sângele Său are mai multe semnificaţii. Este moartea Lui, "viaţa Lui vărsata pentru noi." Este, de asemenea, viaţa Lui oferită noua prin Jertfa Trupului şi Sângelui. Sângele Lui ne curăţeşte – aşa cum şi Sfântul Botez ne curăţeşte – pentru că moartea Lui distruge moartea şi înnoieşte întreaga creaţie. Există multe legături între imaginea de sânge din Vechiul Testament şi sângele lui Hristos din Noul Testament. Cu toate acestea, aceste legături pot deveni uşor detaliate şi putem pierde din vedere moartea lui Hristos prin care a desfiinţat moartea şi ne-a oferit viaţa veşnică.

Există mai multe voci din întreaga lume creştină care alcătuiesc o pleiadă nebună de confuzii. Confuzia şi contradicţia sunt rezultatul doar a celor care ascultă de un profesor şi apoi de altul. Nimeni nu va ajunge la adevăr pe o astfel de cale.

În schimb vă sfătuiesc pe toţi să experimentaţi viaţa Bisericii. Să vă botezaţi şi să rămâneţi în Biserică. Să ascultaţi un preot evlavios, care trăieşte după Sfintele Scripturi şi respectă părinţii Bisericii. Cei care au construit imperii private şi predică fără a se supune nimănui altcuiva decât lui Dumnezeu, sunt impostori şi trăiesc în iluzii. Ei sunt contradicţii care aşteaptă să se întâmple.

Nicio biserică, inclusiv Biserica Ortodoxă, nu există fără contradicţii. Dar contradicţiile pot fi explicate şi disciplinate. Adevărata învăţătură poate fi găsita în viaţa trăită în unire cu Domnul Înviat.

Un cuvânt scurt despre mânie şi furie

Cred că aceste cuvinte sunt atât de încărcate şi de periculoase încât trebuie să fie utilizate rar şi doar cu prudenţă şi atenţie.

Ura, mânia şi furia sunt, în general, utilizate în mod păcătos de fiinţele umane şi majoritatea oamenilor sunt adânc răniţi de folosirea lor. Cei care predică folosind astfel de termeni sunt părtaşi ai unui abuz spiritual şi ar trebui să se oprească.

Dacă cineva care învaţă sau predică Evanghelia creştină, nu poate face acest lucru fără a face referire la aceste cuvinte, atunci cred trebuie să se oprească, să se roage şi să vadă dacă nu există ceva fundamental în neregulă cu înţelegerea lei.

Nu încerc să elimin aceste cuvinte din Sfânta Scriptură ci doar încerc să spun că sunt utilizate excesiv de cei ce le citesc. Imaginează-ţi că explici Sfânta Evanghelie unui copil de patru ani. Va înţelege greşit copilul conceptul de mânie a lui Dumnezeu? Sunt destul de sigur de asta.

Nu am găsit adulţi să fie atât de maturi din punct de vedere emoţional. Sper că provocarea mea cu privire la aceste imagini (de pe blogul şi în scrierile mele) sunt o ocazie pentru alţi creştini, în special ortodocşi, de a se gândi mai bine la aceste cuvinte puternice. Dacă vom face acest lucru, atunci voi fi făcut puţin bine.

Desigur, Scriptură şi Sfinţii Părinţi foloseau imaginea furiei şi a mâniei, în general cu înţelegerea faptului că o astfel de furie sau mânie este o expresie a unui aspect al iubirii lui Dumnezeu şi nu un rezultat creat de Dumnezeu pentru faptele noastre.

Un exemplu comun este dubla semnificaţie a focului - în care acesta este atât căldură şi lumina, cât şi purificare şi iluminare. Desigur, cuvintele "mânie" şi "furie" sunt rareori folosite cu subtilitate de cei mulţi care predică sau predau şi, în acest sens, ei pot susţine ceea Evangheliile n-o fac.

Este posibil să abordăm Evanghela chiar şi fără folosirea cuvintelor “mânie” şi “furie”. Sfântul Ioan foloseşte cuvântul “mânie” o singură dată în Evanghelia sa.  Mânia nu este o parte integrantă şi necesară a teologiei crucii. Pentru a arăta contrariul ar trebui să metaforizam noţiunea de dogma. Dacă nu sunteţi de acord, discutaţi cu Sfântul Ioan.

Concluzie

Mă rog ca acest răspuns să îi fie de folos cititorului care a pus întrebarea. De asemenea îmi cer scuze acelor cititori care au fost răbdători cu mine în postarea acestui răspuns ce apare la sfârşitul unei săptămâni ocupate. Fie ca Dumnezeu să ne dea tuturor harul de a auzi  Sfânta Evanghelie.

(Pr. Stephen Freeman)..

DOAMNE AJUTA...

<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/august/rastignirea.jpg"} -->

Yiruma, sau mai corect fiind Lee Ru-ma s-a nascut în anul 1978 este un pianist de origine coreeana, nascut în Coreea de Sud. În limba coreeana "Yiruma" înseamna bine educat/realizat/desavârsit.

Cel mai cunoscut album al sau este "First Love" care a fost lansat în 2001.

El a început sa cânte la pian la vârsta de 5 ani, mutându-se apoi în Londra când avea 11 primind astfel dubla cetatenie: coreeana si engleza. În anul 1997 a terminat Purcell School of Music, a continuat sa mearga pe drumul muzicii terminându-si studiile la King's College London în 2000.

Cea mai cunoscuta melodie a sa "River flows in you" a aparut în 2001 pe acelasi album, "First Love"

Muzica lui se încadreaza în genul clasic contemporan avand un stil aparte, cel putin din perspectiva mea.

Desi la prima ascultare el poate parea doar un alt artist care a intrat în noul curent numit "New Age", Yiruma nu are nicio legatura cu acest stil, el însusi spunând într-un interviu despre sine: "I’m Christian,and I am not a New-age artist".

Datorita faptului ca este de religie crestina Yiruma a compus si o melodie intitulata "Lord...Hold my hand".

Poate ca nu este Mozart, Bethoven sau Schumman, dar parerea mea este ca muzica lui Yiruma e un bun exemplu pentru tineri, de muzica frumoasa ce merita ascultata si care mie personal mi-a dat intotdeauna o stare de pace. (Lili)

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

 

Mereu mergeam prin oraş grăbită, încruntată chiar, aruncând fugitiv câteva monede către cerşetorii care îmi ies deseori în cale. Totul se petrecea aproape automat, fără o minimă comunicare.

Însă, într-o zi, mi-a trecut prin minte gândul că poate oamenii respectivi au nevoie şi de altceva - un zâmbet, o vorbă bună! Aşa că am început să îi întreb: „Ce mai faceţi?”, „Sunteţi bine?”, „Aţi mâncat ceva azi?”, „Nu vă este frig/cald aici?”... Este benefic pentru ei faptul că există oameni cărora le pasă. Am constatat astfel că acei oameni amărâţi se bucură la auzul unei simple vorbe din suflet, iar zâmbetul lor sincer e de nepreţuit. Poate părea ciudat pentru unii, însă asta fac – vorbesc cu cerşetorii!

Ascultându-i fără să îi judecăm, poate reuşim să îi ajutăm, câtuşi de puţin. Totodată, putem afla lucruri la care nu ne-am gândit niciodată; sunt şi ei oameni, ca noi. Astfel poate preţuim altfel lucrurile pe care le avem. De multe ori considerăm că merităm totul, tot ce avem sau ce ni se dă, uneori fără efort.

Majoritatea celor care cerşesc au poveşti triste. Faptul că trecătorii nu le spun nimic şi nu le dau nimic poate nu îi supăra, însă sunt oameni care îi amărăsc şi mai mult, vorbindu-le urât, judecând în aparenţă. Iar acest lucru este pe cât se poate de trist.

Îmi spuse într-o zi, un cerşetor mâhnit (care are un copil bolnav), cum avusese parte de un scandal din partea unui om, chiar lângă Biserică. Spunea bietul om că nu se supără dacă cineva nu are să îi dea bani, se mulţumeşte şi îl bucură dacă îi spune măcar o vorbă bună, un „Doamne ajută!”, o mică rugăciune către Domnul. Dar faptul că i s-au spus vorbe urâte l-a tulburat mult. L-am îndemnat să îl ierte pe acel om, să se spovedească. Mi-am reamintit apoi de spusa Fericitului Augustin: "Suferiţi de pe urma unui om rău? Iertaţi-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi." La sfârşitul conversaţiei, mi-a mulţumit că am vorbit cu el. Nu am făcut mare lucru, mai mult l-am ascultat; însă a spus că s-a liniştit, că asta i-a făcut bine. Oamenii au nevoia de a fi ascultaţi; e bine să jertfim şi puţin din timpul nostru. O vorbă de încurajare face mereu bine.

Altă dată, într-o zi călduroasă de vară, am întâlnit o bătrână ce stă uneori şi aşteaptă un bănuţ, nefiind deloc insistentă. M-am gândit să îi dau sticla cu apă pe care o aveam în geantă. M-am mirat cât de mult s-a bucurat pentru acel gest! Mi-a mulţumit, spunând sincer că „Mai mare pomană ca asta nu puteaţi face!”.

O altă bătrânică mi-a zis că cerşeşte pentru că nu îi ajunge pensia şi pentru mâncare, pentru că are de plătit chiria şi celelalte cheltuieli. Îi este greu, mai ales pentru faptul că este bolnavă cu inima.

Însă şi tinerii au nevoie de ajutor! Mulţi dintre ei rămân fără serviciu, fără posibilitatea de a-şi întreţine familiile. Ajung să vină la cerşit, cu tot cu copii. Am intrat în vorbă cu o femeie tânără care stătea jos pe ciment, cu un copil în braţe (iar ca ea mai sunt multe); a început să îmi povestească cum a rămas acum fără casă. Nici ea, nici soţul ei nu mai au nici unde să muncească şi au şase copii. Venise doar după-amiaza la cerşit, ca să nu stea cu băieţelul în soare...

După cum s-a mai spus, nu este necesar să dăruim doar bani, ci şi ceva de mâncare (chiar şi dulciuri pentru copii), de îmbrăcat, jucării, caiete, sau orice altceva – din inimă să fie! Sunt mulţi cerşetori care doar asta cer: alimente, haine – lucruri absolut necesare.

Aşadar, să încercăm mereu să cercetăm aproapele nostru! Dacă avem ocazia să facem o faptă bună, să nu amânăm! Amânând, putem pierde acea oportunitate. De asemenea, nu trebuie doar să aşteptăm ocazii speciale sau sărbători pentru a face un bine, ci să căutăm ocaziile, să le creăm! Un simplu exemplu - în curând va începe şcoala. Sunt copii ai căror părinţi nu au posibilitatea de a cumpăra toate cele necesare... De asemenea, putem să avem la noi, măcar din când în când, pregătită o mică gustare (un măr, un pachet de biscuiţi) pentru a o dărui unui om flămând.

Pe cât de mult posibil, să nu facem milostenie pentru răsplată (deşi plata va veni de la Domnul), ci din iubire. Chiar dacă nu avem dragostea desăvârşită (şi putem să ne rugăm să o dobândim!), măcar din datorie şi tot cred că este mai bine decât deloc, întrucât aproapele primeşte astfel ajutor. Nădăjduiesc că şi voinţa, străduinţa e apreciată de Dumnezeu.

Un părinte mi-a spus să mă gândesc, atunci când întâlnesc un cerşetor, că Hristos îmi cere, prin intermediul aceluia. Şi cum să îl refuzi pe Hristos?! Cum să nu dai, din toată inima, tot ce ai mai bun Celui ce te iubeşte atât de mult, Celui care ţi-a dat tot ceea ce ai?....

DOAMNE AJUTA..

Manastirea Dealu este situata la 6 km de Targoviste, ultimii 2 km fiind intr-o panta care urca pana in varful dealului unde este anplasata manastirea. Acest urcus il aseman cu drumul pe care il parcurge sufletul si mintea unui credincios care se roaga, in ascensiunea lui carte Dumnezeu, lasand in urma cele pamantesti.

Am ajuns aici intr-o zi torida de iulie si mare mi-a fost mirarea cand am observat ca eram aproape singurii vizitatori. Dupa ce treci de poarta de intrare trebuie sa mergi pe o alee inconjurata de trandafiri superbi. Florile din curtea manastirii sunt la fel de frumoase si minunate si arata grija si iubirea maicutelor fata de Lacasul Domnului. Imprejurul manastirii era o liniste desavarsita incat mi-era frica sa nu fac eu vreun zgomot care sa tulbure acea pace cereasca.

Intrand in biserica, pacea s-a unit cu bucuria de a intra in Casa Domnului. Imi place atat de mult sa privesc peretii bisericilor, impodobite cu atatea si atatea icoane si sa vad chipurile sfintilor zugraviti. O comoara. Va doresc tuturor sa ajungeti aici.

De asemenea, aici se afla capul Voievodului Mihai Viteazul iar la mai putin de un pas de mormantul fiului isi doarme somnul de veci tatal sau, Patrascu Voievod. Tot aici se odihneste Strabunicul sau si ctitorul manastirii, Radu Cel Mare.

 

Din timpul facultăţii am avut ocazia să mă întâlnesc cu copiii din orfelinate. Eram înscris la ASCOR Galaţi iar duminică de duminică ne împărţeam pe grupuri de câte doi şi mergeam la orfelinatele din oraş pentru a-i lua pe copii la Sfânta Liturghie. Această perioadă m-a ajutat foarte mult să-i înţeleg ca oameni şi să le cunosc viaţa, mai ales că eu sunt singur la părinţi şi permanent am primit mai tot ce am vrut.

Au trecut anii, am terminat facultatea şi m-am mutat în Bucureşti. De atunci n-am mai trecut pe acolo unde ajunsesem să-i cunosc pe toţi copiii. Dar totuşi Dumnezeu a așezat lucrurile încât să mă întâlnesc cu unii dintre ei prin oraş, copii care acum crescuseră mari, unii erau deja majori.

Dintre toţi copiii cel mai mult m-am împrietenit cu Vlad, care astăzi are 24 de ani. Acum câţiva ani a fost dat afară de la casa de copii pentru că împlinise deja 18 ani. Tinerii ca el ajung de obicei în stradă, fără adăpost, fără haine, fără mâncare, fără nimic. Dar undeva spre ieşirea din Galaţi s-a înfiinţat un centru social care îi primeşte pe tinerii orfani majori şi acolo pot sta până la 28 de ani.

Slavă lui Dumnezeu! Vlad a ajuns în acest centru unde beneficiază de cazare şi masă gratuit. Deşi au fost multe zile când el a stat şi pe străzi, din diferite motive, până la urmă s-a liniştit şi a rămas la acest centru.

El mă sună din când în când, de 2 ori pe săptămână, şi-mi mai cere câte ceva. Încerc şi eu să-l ajut cu ce pot, cu ceva de mâncare, cu puţin dero, săpun sau ce mai are el nevoie. M-a invitat chiar şi la el la centru acolo şi m-am dus cu drag.

Mă sună câteodată şi-mi spune: „Claudiu, n-am mai mâncat de două zile, adu' şi mie ceva, orice vrei tu”. La început nu credeam că situația e așa grea, mă gândeam că exagerează. Având colegi de cameră sau de cămin mă gândeam că sigur îi dau şi lui ceva de mâncare şi nu-l lasă flămând. După ce mi-a povestit că se mai ceartă cu cei de acolo am început să-l cred.

Cam de un an de zile el stă pe la magazinul Practiker în faţă şi îi ajută pe oameni să încarce marfa ca să obţină şi el un bănuț. Sunt zile şi zile, de multe îmi spune că nu câştigă nimic.

Avem o relaţie de prietenie frumoasă şi ne cunoaştem de mult unul cu altul, am căpătat multă încredere în el şi mă doare sufletul când îl aud că suferă.

Ieri m-am dus la el la magazin să-i spun că voi pleca o perioadă din ţară şi o lună-două nu ne vom mai vedea. I-am povestit că pe viitor vreau să plec definitiv şi el s-a întristat. Îmi zicea: „Claudiu, îmi pare rău tare că pleci. Poate îmi găseşti şi mie ceva de muncă acolo, poate îmi trimiţi şi mie câte un pachet cu haine şi adidaşi.” S-a oferit să mă conducă până la tren în ziua plecării.

Mă uitam la el şi mă vedeam pe mine în ziua când mama şi tata n-au mai putut să mă ajute aşa cum o făceau înainte. Vedeam că e gânditor, că de acum nu mai are pe cineva la care să apeleze aşa deschis şi sincer. Probabil gândea că viaţa îi va fi un pic mai grea de acum încolo, şi asta nu pentru că-l ajutam eu cu prea multe ci pentru că pierdea un prieten, un frate, care pentru el, copilul orfan, fără părinţi şi fraţi a însemnat mult. I-am promis că voi încerca să-l ajut aşa cum pot, chiar dacă voi pleca.

Sfântul Apostol Iacob spune în Epistola Sobornicească în capitolul 1 versetul 27:

„Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu-şi-Tatăl este aceasta: să-i cercetezi pe orfani şi pe văduve în necazul lor şi să te păzeşti pe tine nepătat din partea lumii.”

Adică adevărata evlavie, smerită şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu este grija faţă de orfani şi văduve şi ferirea de păcatele lumii.

Cât timp am stat printre copiii orfani şi cu Vlad le-am cunoscut viaţa, aşa cum este ea, nu cea auzită din gura lumii.

Mă trezesc dimineaţa şi văd de câtă grija şi dragoste sunt înconjuraţi copiii noştri şi mă gândesc la cei fără mamă şi tată pe care nimeni nu-i mângâie şi nu-i îmbrăţişează.

Poate e greu să ne imaginăm ce înseamnă să trăieşti fără părinţi încă de la câteva luni, dar haideţi să încercăm. Orfanii trăiesc în cămine de copii şi stau câte 6-10 în cameră, educatoarele fiind singurele care îi pot ajuta. Condiţiile în care trăiesc sunt minime, trăind o viaţă săracă la limita subzistenţei. Iau masa la cantină de trei ori pe zi. Mâncarea pe care o primesc e la fel de modestă ca şi condiţiile în care dorm sau se spală. Hainele le sunt învechite şi uneori murdare. Neprimind o educaţie solidă până la vârsta de şapte ani, când vor fi trimişi la şcoală, ei învaţă să se comporte doar din ceea ce văd şi trăiesc.

Copiii se bat, se ceartă, se acuză, îşi fură unii altora lucrurile, ba de la o vârstă încolo sunt abuzaţi sexual de cei de o vârstă mai mare.

Nu-i învaţă nimeni să fie blânzi, să ierte, să se poarte frumos, să mănânce cuviincios. Nu-i povăţuieşte nimeni cum să se roage, cum să-şi facă semnul crucii, cum să vorbească...

Nu le poartă nimeni de grijă în mod individual, ci doar la nivel de grup. Nu-i sărută nimeni pe frunte, nu-i îmbrăţişează, nu le cumpără nimeni o ciocolată, nu-i scoate nimeni la plimbare, la grădina zoologică, la mare, la munte sau la o mănăstire.

Aceşti copii cu greu îşi pot forma idealuri, cu greu pot visa. Sunt adesea trişti şi resemnaţi. Se deznădăjduiesc şi mai mult când văd cum unul din ei este adoptat iar ei rămân în aceeaşi mizerie.

Când mă întoarceam cu ei de la biserică duminica le ziceam: „Haideţi să mergem acasă, să nu pierdem masa” iar ei mă corectau spunându-mi că vom merge la „camin” nu „acasă”. Erau mici, dar ştiau foarte bine care e diferenţa.

Totuşi curăţia copilăriei şi harul lui Dumnezeu din ei se putea vedea cu uşurinţă în ochii lor. Se bucurau la orice mic cadou, şi spuneau „tată” şi „mamă” oricui venea la orfelinat, în speranţa că vor fi luaţi şi ei „acasă” şi vor putea trăi la fel ca şi copiii pe care-i văd ei pe stradă: de mânuţă cu mama, cu haine frumoase, cu jucării în mână, etc.

A fi orfan este o mare dramă, o cruce foarte greu de purtat. Îi spuneam soţiei dimineaţă: „Dacă ţie ţi se întâmplă ceva acum vor fi mulţi care-ţi vor sări în ajutor: eu, copiii, părinţii, socrii, naşii, finii, prietenii, colegii şi chiar unele cunoştinţe. Îţi dai seama? 20-30 de persoane sau mai mult îţi vor sări în ajutor dacă ţi se întâmplă ceva. Dar dacă un orfan ca Vlăduţ păţeşte ceva, va beneficia cel mult de ajutor colegilor de cameră, de ajutorul Salvării şi al Poliţiei”.

Drama orfanilor este că nimeni nu le poartă de grijă, aproape nimeni nu se gândeşte la ei.

De când sunt mici şi până ajung maturi sunt privaţi de educaţie şi afecţiune, şi astfel ei cresc cum pot. Şi totuşi noi văzându-i pe stradă cerşind sărim repede: „La muncă cu ei....”

Dar tot noi suntem cei care-i discriminăm şi nu-i angajăm în firmele noastre. Tot noi suntem cei care-i dăm la marginea societăţii de câte ori avem ocazia.

Totuşi Cineva se gândeşte mereu la ei şi îi îngrijeşte: Dumnezeu, numit şi Tatăl orfanilor şi Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu numită şi maica celor fără de părinţi.

De ce spune Sf. Apostol Iacob că adevărata evlavie este cercetarea văduvelor şi a orfanilor? Pentru că acela care are inimă de mamă faţă de orfani se aseamănă cu Dumnezeu.

Ce bine-plăcut este înaintea lui Dumnezeu cel ce caută la orfan şi la văduvă!

E oare lucru puţin să te porţi ca o mamă pentru cel care n-are mamă, sau ca un tată pentru cel care n-are tată? E oare puţin înaintea lui Dumnezeu să ai inimă de frate pentru cel care n-are frate?

Mare parte din cei de pe străzi sunt orfani care au fugit din orfelinate sau care au fost daţi afară pentru că au împlinit vârsta de 18 ani.

Fiţi milostivi cu cei orfani şi cu săracii şi multă milă va arăta şi Dumnezeu faţă de voi şi greşelile voastre.

Judecata va fi cu milă pentru cei care au făcut milă.

Într-un articol viitor vom discuta şi despre iubirea arătată văduvelor, femeilor rămase fără sprijinul bărbatului în familie.

Totuşi trebuie să precizăm că cercetarea orfanilor şi a văduvelor trebuie însoţită şi de o viaţă curată şi sfântă pentru ca să putem trăi adevărata evlavie. Exact cum spune Sf. Apostol Iacob: "Să ne păzim nepătaţi din partea lumii".

DOAMNE AJUTA..

Acum două zile am început să citesc scrierile arhimandritului Ioil Ianakopoulos, unul dintre cei mai prolifici scriitori dintre părinţii greci contemporani. S-a născut în 1901 şi a trecut la Domnul în 1967, deci şi-a trăiat viaţa destul de aproape de societatea în care trăim. Mai jos am ales câteva întâmplări şi cuvinte ale părintelui:

Bomba cu hidrogen

Părintele Ioil zicea odată:

„Se neliniştesc oamenii pentru ce se va întâmpla dacă va fi război şi va cădea o bombă cu hidrogen...

Creştinul meu, ce sunt acestea care cugeţi? Ce bombă cu hidrogen să cadă? Bomba cu hidrogen a căzut! A căzut cu mii de ani înainte. Atunci când a păcătuit Adam, iar numele ei este moarte! Aşadar, ce importanţă are dacă va fi război? Ce importanţă are dacă vei muri împreună cu mulţi de la o bombă sau de unul singur din cauza unei boli?

Un fapt este sigur: vei muri! Fii aşadar gata şi încetează să te mat preocupi plin de nelinişte dacă va fi război şi dacă vor cădea bombe de un fel sau de altul... Bomba a căzut şi în fiecare clipă seceră o mulţime de vieţi omeneşti..."

 

„Acţiunile şi clocot”

Discuţie cu un teolog:

–   Creştinul, părintele meu, trebuie să fie omul acţiunii. Viaţa monahală însemna lipsă  de activitate.

-    Oh, bietul de tine! Nu laşi puţin acţiunea şi clocotul pentru a privi puţin şi la starea ta? Doar acţiune şi clocot suntem, lăsând sufletele noastre să ajungă nişte pământuri sterpe. Curăţă-ţi cu mult sârg sufletul de patimi şi tot ce vei oferi aproapelui va fi nu din goliciunea ta interioară, ci din prisosul tău.

 

Răspuns împotrivitorilor monahismului

Un copil dintr-o familie vădit credincioasă sub anumite aspecte, educat şi cu un loc bun asigurat în societate, şi-a dorit să meargă la mănăstire. Familia a reacţionat cu duritate. I-au scris şi părintelui Ioil, rugându-l să facă ceva pentru ca să se răzgândească (copilul).

„Este păcat", scriau, „ca un om cu succes în viaţă să părăsească lumea".

Răspunsul părintelui Ioil:

„Credeţi că slujirii lui Dumnezeu - întrucât viaţa monahală aşa ceva este nu trebuie să i se dedice cei care au succes în viaţă, ci doar rataţii, naufragiaţii, oropsiţii? întrucât gândiţi aşa nu vă pot ura decât felicitări călduroase! şi mai sunteţi şi oameni credincioşi!..."

 

Asceză şi discreţie

Într-o anumită discuţie, apărând cu putere viaţa monahală, a zis: „Fără smerenie omul nu vede faţa lui Dumnezeu. Pentru trup smerenia înseamnă post, priveghere, reaua petrecere, asceză în general. Pentru suflet smerenia înseamnă neieşirea în evidenţă. Asceză şi neieşirea evidenţă, iată aşadar cele care ţin în smerenie atât trupul cât şi sufletul. Monahul exact acest lucru îl face: smereşte prin asceză trupul şi prin neieşirea în evidenţă (la vedere) sufletul."

 

Armonia Sfinţilor Părinţi

Părinţel Ioil spunea:

–   Dacă îi citeşti pe Părinţi, vei vedea că în multe chestiuni au o poziţia originală, uneori intrând în dezacord cu ceilalţi. De pildă un loc din Scriptură unul îl poate tâlcui într-un fel, iar altul în mod diferit. Dacă există insă o chestiune la care niciun Părinte nu este în dezacord, aceea este legată de asceză. În privinţa ei există o armonie universală a tuturor Părinţilor. Toţi laudă postul, privegherea, sărăcia de bunăvoie, călirea trupului în condiţii dificile şi reaua petrecere în general. Nimeni nu laudă comodităţile, lejerităţile şi traiul bun. Pricepi semnificaţia acestui lucru?

 

Imitare sau admiraţie

 

A fost întrebat de cineva: - De ce întâlnim asprimi atât de mari în vieţile asceţilor? Este posibil să punem în practică astfel de lucruri?

- Sunt scrise fie pentru a-i imita, fie, dacă nu reuşim acest lucru, pentru a-i admira şi a ne smeri la vederea propriei noastre slăbiciuni. Nevoinţa celorlalţi ne cheamă, aşadar, la imitare sau la admiraţie şi smerenie. Noi, în loc să-i admirăm pentru reuşitele lor şi să deplângem starea noastră, îi batjocorim şi îi ironizăm. Ei, va să zică, nu au prins sensul adevărat al creştinismului, Insă 1-am prins noi!... Dumnezeul să ne lumineze pentru a ne vedea starea în care ne aflăm...

 

Sfinţii Părinţi înseamnă viaţă

Discutând despre Părinţi cu un teolog modernist, a spus: - Suntem atenţi la ce au spus şi scris Părinţii, şi nu la cum au trăit în loc să facem comentarii la textele Părinţilor, ar trebui mai bine să le copiem viaţa. Părinţii s-au rugat mult, au privegheat mult, au postit mult, au iubit sărăcia şi simplitatea, au urât cugetarea lumească, s-au războit cu înşelăciunile, s-au scârbit de comodităţile vieţii, au fugit de ranguri, au iubit mucenicia. Facem noi aşa ceva? Ţinem în mâini cărţile Părinţilor şi viaţa noastră constituie o negare a vieţii lor. Părinţii sunt viaţă, nu filologie.

 

„Apostolul este frumos"

Într-o altă discuţie, care se referea la cei ce reduc Sfânta Liturghie doar la ce se vede şi se aude, a spus: - Îi auzi că fac următoarea remarcă: „Ce frumos a citit cântăreţul Apostolul".

Ce frumos a recitat cântăreţul Apostolul ar trebui să spunem sau ce frumos a fost Apostolul citit de cântăreţ? Conţinutul Apostolului a fost frumos şi la el trebuie să luăm aminte

Simplitate - Profunzime

 

Într-o discuţie, unde se vorbea de predică: - Predica trebuie să fie simplă şi profundă. Profundă pentru a atrage şi simplă pentru a fi înţeleasă.

 

Muncă şi moarte

Părintele Ioil lucra neîncetat. În pofida faptului că se îmbolnăvise de tuberculoză în tinereţile lui, ţinuse toate posturile. Din pricina aceasta, unul dintre prieteni 1-a sfătuit să mai slăbească şi din post şi din muncă.

Răspunsul lui a fost:

- lubitul meu, omul undeva trebuie să se consume şi să se şlefuiască. Dacă nu se şlefuieşte în muncă, se şlefuieşte în păcat. Nu exista fericire mai mare ca cineva să se şlefuiască în lucrarea lui Dumnezeu. Lucrare şi moarte, aceasta să fie deviza noastră. Să muncim aşadar, pentru că vom muri.

Credinţă şi minuni

Înainte de război, călătorind cu trenul spre Atena, într-o staţie a auzit că în acel loc se petrece o minune (o icoană lacrima). A rămas în tren, fară să fie influenţat de această ştire, citind în continuare o carte, timp în care trenul se golea cu rapiditate, călătorii alergând către biserica respectivă - care era aproape de gara - pentru a vedea minunea. După puţin timp, s-au întors. Cel care stătea exact în faţa părintelui loil se uita la acesta cu asprime. Îi era clar ca „popa" - doar el - nici măcar nu se clintise din locul său.

–   Matale, părintele, se vede că nu crezi! - i-a spus mustrător părintelui loil.

–   Eu cred şi de aceea nu mă impresionează minunile. Tu nu crezi! Şi te-ai dus să vezi minunea ca să crezi. Nu este aşa? Ia spune-mi, acum crezi?

Nota de trecere sau foarte bine

 

Discuţie cu un profesor de gimnaziu:

- Părintele meu, nu găsesc deloc corect că un creştin să facă binele pentru a se bucura de răi şi pentru a scăpa de iad. Binele ar trebui să-I facem numai şi numai din dragoste pentru Dumnezeu.

- Tu, în schimb, când îi evaluezi pe elevi tăi, numai cu nota minimă şi maximă îi notezi. Nu ai şi alte note?

- Am la dispoziţie o mare varietate De note. Plec de la zero la 10. Cei care iau de la cinci în sus promovează, ceilalţi sunt picaţi.

- Creştinismul are şi el propria lui scară de evaluare. Foarte bine primesc cei care fac binele numai şi numai pentru că doresc, că fii ai lui Dumnezeu, să împlinească voia Tatălui lor. Celor care fac binele doar pentru a avea parte de bunătăţile raiului le dă cea mai mică notă. La fel primesc şi cei care vor să scape de iad. Toate aceste note sunt mai sus de cinci şi, prin urmare, de promovare, atât timp cât cei care le iau fac binele. Tu, dacă vrei, luptă-te pentru nota cea mai mare. Nimeni nu te împiedica. Priveşte-i însă cu simpatie pe acei sărmani care se silesc fie pentru un amărât de cinci.

 

Îndemn la împăcare

Dialog cu un ţăran:

- ...Dar nu pot, părintele meu, să-i vorbesc eu primul. Fratele meu trebuie să-mi vorbească primul. El a greşit, nu eu. Şi apoi el este mai mic decât mine.

- Tu spune-mi, cine este mai mare? Noi sau Dumnezeu?

- Mai încape. întrebare? Dumnezeu, desigur.

- Cine a greşit celuilalt? Dumnezeu nouă sau noi Lui Dumnezeu?

- Noi am greşit lui Dumnezeu.

- Şi cine a făcut primul pas spre împăcare? Noi ne-am îndreptat către Dumnezeu sau El către noi?

- Dumnezeu a venit spre noi.

- Aşadar?

- Aşadar, vă mulţumesc. Aveţi dreptate. Eu voi merge primul către fratele meu.

Să înveţi conştient"

Răspuns unei alte persoane care avea dificultăţi să ierte pe cineva care îl rănise:

- ...Să înveţi bine „Tatăl nostru". Mă auzi?

- „ŢâţâI nostru" îI ştiu părinte pe din afară de când eram copil.

- Îl ştii pe din afară dar nu pe şi pe dinăuntru.

- Ce vreţi să spuneţi?

- Nu i-ai pătruns incă sensul. reciţi mecanic. Dacă it ştiai pe dinlăuntru îl iertai cu multă bunăvoinţă pe aproapele tău, întrucât altfel nu împlineşti nici tu condiţia ca Dumnezeu să-ţi ierte păcatele tale. „şi ne iartă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri” - aceasta înseamnă aşadar.

- Aşadar să înveţi „Tatăl nostru” pe dinăuntru. De acord?

 

Duşmănia celui căruia i-ai făcut bine

Fragment dintr-o predică de a sa:

„Când faci un bine şi nu ţi-e recunoscut acest lucru, atunci binele tău este legat doar de răsplata lui Dumnezeu. Când faci insă un bine şi din pricina lui îţi găseşti beleaua, atunci binele tău s-a încununat!"

Nu Căutaţi recunoştinţă

Ceva. asemănător a spus şi altădată:

„Când faci un bine şi aştepţi recunoştinţă, repede vei fi dezamăgit şi îţi vei pierde liniştea, întrucât oamenii de obicei sunt nerecunoscători. Când faci un bine, să te aştepţi la rău din partea celui căruia i 1-ai făcut. Aşa, când te vei confrunta cu nemulţumirea lui, nu te vei mai tulbura, pentru că vei fi pregătit. Iar dacă vei avea parte de recunoştinţă, bucuria ta va fi mare, întrucât altceva ai aşteptat  şi altceva ai găsit".

 

Darul şi dăruitorul

Cu altă ocazie zicea iar: „Noi, oamenii, obişnuim să privim la dar şi nu la dăruitor. Nu, omul meu! Să cauţi la dăruitor şi nu la dar. Când dăruitorul este bun, să iei ce iţi dă. Când Dăruitorul este Dumnezeu, să iei darul Lui fără să cauţi ce este. De este sănătate, boală, bogăţie, sărăcie, slavă, batjocură, orice ar fi, tu să iei cu bucurie. Ştie El de ce ai nevoie îţi dă exact ce îţi este de folos".

 

Bogăţie materială şi sărăcie duhovnicească

Fragment dintr-un alt cuvânt al său:

„Două feluri de bunuri există: materiale şi duhovniceşti. Noi, pe de o parte, când e vorba de cele materiale, privim nu la ce avem, ci la ce ne lipseşte; în timp ce, în privinţa celor duhovniceşti, nu ne uităm la ce ne lipseşte, ci la ce avem.

Nu aşa, fratele meu! Invers să faci! La bunurile materiale să vezi nu ce îţi lipseşte şi să te văicăreşti, ci câte ai şi să-l slăveşti pe Dumnezeu pentru cele pe care bunătatea lui ţi le-a dat. La bunurile duhovniceşti, adică la virtuţi, să vezi nu ce virtuţi ai şi să te umfli de mândrie, ci câte îi lipsesc, şi să te smereşti pentru sărăcia ta duhovnicească şi aşa să câştigi îmbelşugat mila Domnului".

 

0ligarhia

Un alt fragment: „Deseori cerem celorlalţi să ne dea totul, fie că pot, fie că nu. Nu aşa, creştinii mei! Nu trebuie să avem pretenţia că ceilalţi să ne dea atâta dragoste cătă vrem noi, ci să ne fie îndeajuns cât pot ceilalţi să ne ofere..."

DOAMNE AJUTA..

M-am gandit sa tratez un subiect foarte prezent in viata tinerilor si anume: discoteca si capcanele ei. Voi incerca sa iti vorbesc personal, tie, tanar sau tanara care mergi la discoteca din diverse motive: singuratate, curiozitate, de gura prietenilor, pentru "distractie", etc.

Ce este discoteca? Vei spune ca discoteca este un mod de distractie,ca esti tanar si ca e normal sa te distrezi, sa te intalnesti cu prietenii si ca nu faci ce fac si ceilalti. Doar dansezi si asculti muzica. Si ce e pacat in asta? Nu despre pacat vreau sa-ti vorbesc, ci despre cum te vei transforma odata ce vei merge acolo din ce in ce mai des.

Dicoteca este un loc, o incapere. Ei bine, acolo se aduna niste oameni. Iar tu intri in mijlocul acestor oameni. Dar acesti oameni “poarta” impreuna cu ei o anumita stare sufleteasca. Unii o numesc “energie”, pozitiva sau negativa, dupa caz. Prezenta unui om bland si curat atinge sufletul tau  si te linisteste. Starea sufleteasca a celor de langa noi este, cumva, contagioasa. Se transmite ca o boala nevazuta. Un om nervos iti va aduce neliniste. Un om care cauta sa desfraneze iti va transmite si tie ceva din starea lui si te vei trezi aproape inconstient cu ganduri asemanatoare.

Sufletul este ca un burete care, prin acordul de vointa sau nebagarea de seama, absoarbe tot ce simte ca fiind de ordin spiritual din jurul lui: bine sau rau. Fara ca noi sa realizam aceasta constanta! Si ce va “absorbi” intr-o discoteca? Starea celorlalti. Sa nu spui ca mergi acolo doar cu prietenii si ca nu te intereseaza ce fac sau ce simt ceilalti! Nu poti intra in foc fara sa te arzi sau in apa fara  sa te uzi! Sufletul nu are ”granite”.

Daca intri intr-o farmacie sau de mergi la stamatolog, chiar daca nu faci nimic concret acolo, macar hainele ti se vor imbiba de un miros specific. Asa este si in acest caz. Aduni fara sa stii. Sufletul tau va sta langa cei “imbibati” de o teribila sete sexuala, langa cei care nu se roaga, langa cei care injura sau blasfemiaza, langa cei care mor incet sufleteste inainte de a fi trait cu adevarat. Consecintele nu apar imediat in viata ta. Totul intra in subconstient urmand a iesi la suprafata, in constient, atunci cand vor gasi ocazia. Incet, in timp, vei vedea fara a intelege pe deplin, ca nu mai ai rabdare, ca fredonezi mereu cantecele de la discoteca si vei ajunge sa te gandesti cum sa fii cel mai tare, ce haine sa-ti mai cumperi ca sa fii vazut bine, cum sa atragi privirile celui/celei pe care o placi. Apoi nu te va mai atrage rugaciunea, nu vei mai avea putere de a posti si o dorinta trupeasca te va “fierbe” tot mai fatis…

Si totusi, ce e discoteca? Sa fim realisti: e un loc in care patima desfraului e regina; unde cel mai tare e cel care stie sa danseze cat mai dezinvolt, care arata cat mai bine, care e cel mai senzual. Discoteca e locul in  care s-au murdarit multe povesti de dragoste. Pentru ca acolo inveti ca dragostea se arata prin mangaieri si imbratisari care nu au nimic in comun cu buna-cuviinta. Ce sa mai vorbim despre buna-cuviinta?

Cine nu e de accord cu distractiile pe care le ofera discoteca e imediat inlaturat din cercul de prieteni. Cred ca exemplul pe care l-am ales, discoteca, e unul dintre punctele de reper dupa care un tanar crestin trebuie sa se orienteze atunci cand isi alege prietenii. Daca prietenii sai il obliga sa mearga cu ei la discoteca sau la petreceri destrabalate, atunci nu e bine sa stea alaturi de ei.

Stiu ca multi se duc acolo din singuratate. Tinerii au mare nevoie de intelegere, si de multe ori isi pun nadejdea in capriciile destinului: ”daca in discoteca vom cunoaste perechea potrivita?…” Este adevarat ca multe prietenii se leaga in discoteca. Dar  cele mai multe dintre ele nu rezista. Si asta spune multe.

Un alt motiv pentru care e bine sa stai deoparte este rusinea. In discoteca inveti ca trebuie sa scapi de ea. Inveti ca rusinea e pentru cei slabi, care nu au success. Rusinea devine inamicul care sta intre tine si distractia la maxim. Dar ceea ce ne calauzeste spre virtute, ca un fir de paianjen, este sentimentul rusinii ,care, dupa parerea Sfintilor  Parinti, este glasul Duhului Sfant din noi. Rusinea apare insa o data cu primele miscari spre pacat, cand copilul afla ce este binele si raul. Rusinea este starea tuturor oamenilor de dupa cadere. Atunci cand noi ne impotrivim rusinii, pentru a savarsi pacatul, noi ne impotrivim glasului lui Dumnezeu, care "umbla in racoarea serii" si striga: "Adame, unde esti?"

Pentru cei care au capatat obiceiul de a lupta cu rusinea exista totusi o posibilitate de a si-l satisface. Luptati cu rusinea pe care o simtim atunci cand nu reusim sa parem ceea ce am fi vrut in fata celorlalti caci aceasta este o rusine pacatoasa, izvorata din mandrie. Luptati cu rusinea care ne vine atunci cand trebuie sa mergem la duhovnic sa ne marturisim pacatele de care nu ne-am rusinat cand le faceam. Luptati cu rusinea veninoasa care ne sufoca atunci vand trebuie sa spunem celuilalt: ”iarta-ma ,n-am avut dreptate”. In rest, lasati rusinea sa va sopteasca cele ce aveti sa faceti, si asa veti scapa de rusine.

Am stat mult si m-am gandit sa gasesc si partile bune ale discotecii….dar nu prea am reusit. In schimb, sunt atatea locuri frumoase de a lega noi prietenii si de a te bucura de viata: plimbarile in natura, excursiile, intalnirile de buna-cuviinta la prieteni acasa, etc....

DOAMNE AJUTA..

În această cameră [acțiunea se petrece la Gherla n.n.] mi-a fost dat să văd cum ticălosul de Țurcanu şi ajutoarele sale au încercat să determine pe tată să-şi bată fiul şi pe fiu să-şi tortureze tatăl. Au adus în cameră un croitor bătrân de 71 de ani. Era un om frumos cu mustăţi albe ca neaua. Apoi au adus pe fiul său. Era şi acesta un bărbat la fel de înalt şi bine făcut, la vreo 30 de ani. I-au pus faţă în faţă, îmboldindu-i să se bată între ei.

Au refuzat. Oricât de mult au fost loviţi din spate cu ciomegele, n-a ridicat nici unul mâna ca să-l lovească pe celălalt. Văzând că această ticăloşie nu reuşeşte, i-au scos afară din cameră pe cei doi. Apoi au adus alt bătrân. Un ţăran frumos îmbrăcat în costum naţional. Parcă ar fi fost Horia, martirul nostru legendar. Au introdus în cameră -apoi- pe copilul său în vârstă de numai 17 ani pentru a fi torturat în faţa tatălui său. M-am cutremurat de această mişelie.

Pe bătrân îl chema Rusu. Noi i-am zis moş Rusu. Era de loc din Galda de Sus, o localitate de lângă Aiud. Bătrânul îl cunoştea pe Virgil Maxim. Cum a intrat în cameră a intuit că şi noi trecem prin groaznicile chinuri ale "reeducării".

Când şi-a văzut copilul adus în camera de tortură, a căzut în genunchi în faţa torţionarilor, plângând şi rugându-se de ei:

- Nu-mi bateti băiatul. Vă spun eu tot. Omorâţi-mă pe mine, numai nu-mi bateţi băiatul!

M-au podidit lacrimile şi plângeam şi eu alături de moş Rusu şi nu mă mai puteam opri. În timpul torturilor cele mai grele, n-am scăpat o lacrimă. Acum curgeau ca o viitură în timpul marilor revărsări de ape.

Îmi venea şi mie să mă arunc în genunchi în faţa bestiei de Țurcanu şi a roboţilor săi ca să-i rog să nu-l bată pe copil în faţa tatălui său.

Ce au socotit torţionarii e greu de ghicit. Până la urmă l-au scos din cameră şi l-au torturat în altă parte.

(Mărturia lui Aurel Obreja - Mărturii din iadul temnițelor comuniste, de Gheorghe Andreica)

***

...Moş Rusu, săracul. Era un ţăran îmbrăcat chiar ţărăneşte. Moţ, de lângă Aiud, de la Galda. Când l-au adus acolo, lângă noi, Maxim Virgil îl cunoştea, că stătuse în colonia de la Galda, ca deţinut. Moş Rusu i-a ajutat pe cei închişi. Şi, când l-am văzut pe Moş Rusu, mi s-a părut că-l zăream pe Horia pe roată, când îl chinuiau.

Sunt cutremurat de conştiinţa de a fi primul scriitor român căruia îi este dat să dezvăluie faptul că au trecut şi ţărani prin "reeducări". Pentru tot omul, ele erau sortite exclusiv studenţilor şi elevilor. Rar au fost pomeniţi şi câţiva tineri ofiţeri aruncaţi în flăcările lor.

- La un moment dat, bătăuşii îi zic lui Moş Rusu: "Nu vrei, bandituile, să declari nimica, hă?!"

- "N-am ce declara, domnu' Livinschi şi domnu' Mărtinuş."

Şi, într-o după-amiază, după ce se dă stingerea, "în poziţie" toţi, vine Ţurcanu şi cine apare cu el? Băiatul lui Moş Rusu, un elev de vreo şaptesprezece-optsprezece ani, în ultima clasă de liceu. Frumooos. Cuminte. Când l-a văzut Moş Rusu, era în picioare. A căzut în genunchi la Livinschi şi la Ţurcanu: "Domnule Ţurcanu, vă rog plângând: nu-mi bateţi feciorul! Că băiatul nu ştie nimic din ce am făcut eu. Bateţi-mă pe mine-n locul lui!" Şi plângea bătrânul şi-i ruga pe ticăloşi să nu-i zdrobească băiatul. Vă-nchipuiţi: tatăl să-şi vadă băiatul bătut şi băiatul să-l vadă pe tat-su bătându-l călăii. "Moş Rusu, hai, bate-l!" - "Cum să-mi bat băiatul?!" Şi l-au pus şi pe băiat: "Bate-l, că uite, din cauza lui ai ajuns aicea!" - "Să dau eu în tatăl meu?" - zice. Şi n-a vrut nici copilul să dea.

(Mărturia lui Aurel Obreja - Casa lacrimilor neplânse, de Mihai Rădulescu)

(Sursa: Fericiticeiprigoniti.net)

Să nu daţi, fraţilor, loc mâniei între voi. Pentru că omul mânios nu primeşte dar de la Dumnezeu, ci prin mânia sa cade din înălţimea răbdării, în groapa de pierzanie a mâniei. Care fiară este aşa de cumplită şi neîmblânzită, precum este omul cel mânios, care nu-şi pierde mânia?

Ce este mai rău decât mâniosul? Aceasta turbat îl face pe om, sluţit şi nu bun, fiindcă nu vine duhul lui Dumnezeu la cel mânios. Socoteşte dar, omule, că cel ce ţine mânie, nu se stăpâneşte pe sine Însuşi netezindu-se din mânie şi este ca un beat, de iuţime. Că nu cunoaşte pe cei ce fac bine, şi trăieşte ca într-o noapte întunecoasă, de toţi se apucă, tuturor celor mai mai mari şi celor mai mici decât el le grăieşte fară de rânduiala şi, pe cel mai bătrân, îl huleşte. Ceartă, este foarte guraliv, ocărăşte, bate, la nimic nu  se  supune şi nu primeşte cuvintele celor ce-l mângâie pe el.

Şi, precum otrava este în jivinile cele ce se târăsc, aşa-i şi în cel mânios. Îndrăcindu-se, mâniosul latră, ca un câine la toţi, şi îmboldeşte, ca o scorpie, şi ca şarpele muşcă. Fugiţi fraţilor, de o răutate ca aceasta. Că nici dregătoria celui mânios nu-i cinstită, nici cărunteţele, de folos.

Nici jertfa unuia ca acesta nu-i bine primită, nici nu poate să se îndrepteze. Tu să zici aşa: „Aşteptând, am aşteptat pe Domnul, şi a căutat spre mine". Goneşte-ţi iuţimea şi mânia din inimă că a zis Domnul: „Oricine se mânie pe fratele ştiu; vrednic va fi de osânda". (Matei 5, 22). Iar mânia să-ţi fie ţie numai asupra diavolului, fiindcă printr-însul am căzut din Rai.

Acela, şi acum, pe fiecare din noi, ne pândeşte, ca să ne însele şi în văpaia cea nestinsa să ne afunde, de care văpaie, însuşi satana mult se cutremură. Drept aceea, părăseşte iuţimea şi lasă că nu cumva împreună cu Irodiada, să te osândeşti, ca ea se mânia mult asupra lui Ioan Botezătorul, care voia să o mântuiască pe dânsa. Ca ea auzind de minunile ce se făceau de el, îi astupa urechile, ca o aspidă surdă, până ce aflând vreme prielnică, l-a tăiat pe Ioan. Dar pe sine s-a făcut blestemată, de către cele patru margini ale pământului.

Pentru că diavolul face voia plăcuţilor săi, ca să săvârşească răutatea mâniei, aici lăudându-se cu păcatele, iar acolo să fie duşi, fără de pocăinţă, la osândă. Ca ce a făcut mânia Irodiadei? Tăind pe Ioan, l-a trimis pe el în împărăţie, iar pe sine la osânda cea fără de sfârşit. De aceasta, temându-se, să ne silim a nu ţine mânie între noi. Dumnezeului nostru slava; acum şi pururea şi în vecii vector! Amin....

DOAMNE AJUTA..

Precum un bărbat iubitor de pustie, ajuns într-un loc cu dumbravă, la umbra copacilor, la chemările păsărilor şi la răcoarea apelor, îşi simte lină şi netulburată cugetarea minţii şi se arăta cu fire blândă către toţi oamenii, aşa şi noi, în zilele trecute, fiind mângâiaţi de suflarea Duhului, cea blândă, vă vorbeam vouă despre milostenie.

Iar când Evanghelia ne vorbeşte despre nebunia lui Irod, înverşunarea femeilor, ospăţul bărbaţilor nebuni şi masa cea pângărită, darul cel fără de lege, lucrul cel necuvios şi îngroparea trupului preacinstit, simt că mă fac alt om, fiindcă încremenit mă simt, iubiţilor, când, înaintea mea, aduc faptele făcute de Irod, de este îngăduit a le numi fapte şi nu ucideri, ale celui ce a făcut nişte fapte ca acestea. Că, zice Evanghelistul Matei: „În vremea aceea, a auzit tetrarhul Irod despre faima lui Iisus. Şi a zis slujitorilor săi: Acesta este Ioan Botezătorul, el s-a sculat din morţi, şi de aceea, se fac minuni prin el" (Matei 14, 1-2).  Mărturiseşte uciderea Proorocului şi nu poate minţi, că a ştiut, pe cel ce l-a omorât, că este Prooroc şi bărbat drept.

Că de nu ar fi cunoscut acest lucru, ar fi zis că el s-a ridicat din morţi şi pentru aceasta se fac minuni printr-însul. Şi, pentru care pricină a ucis pe Prooroc? Pentru cã acesta a fost propovăduitorul adevărului. Şi voia prin vădire şi mustrare, sã curme fapta cea fără de lege şi sã fie, precum i se cădea ca împărat, păzitor poruncilor lui Dumnezeu, el, care, prin sminteala cea desfrânata a dulceţilor, strica legile. Că acela este împărat, care dă legi cu dreptate, împlinindu-le, mai întâi, el însuşi, iar nu schimbându-le.

Că în ce alt chip s-ar fi putut pune rânduiala, în lumea pe care o stăpânea, dacă nu prin legile cele după dreptate, înfrânând neamul oamenilor, cel greu de ţinut în frâu. Dar Irod era împărat, nu al popoarelor, ci al desfătărilor şi rob al patimilor. El nu numai legea lui Dumnezeu o strică, ci şi ucidere pe nedrept făcea. Şi pe cine a ucis? Pe un bărbat drept, decât care, mai mare între cei născuţi de femei, nu s-a ridicat, precum şi Domnul a mărturisit. Pe un bărbat care locuia în pustiu, nu fugind de neamul oamenilor, ci de faptele cele rele şi scârnave ale lor.

Pe acesta prinzându-l, Irod îl ţinea legat şi l-a pus în temniţă, pentru Irodiada. O, lucru străin, Ioan vroia prin mustrare, să dezlege sufletul lui Irod, cel legat cu lanţul păcatului, iar el lega pe cel ce-l dezlega. Era legat Ioan, şi cu toate acestea, grăia, era închis şi, în temniţă fiind, mustra. Nu se temea Ioan de moarte, ci îi era frică să tacă şi să nu spună adevărul.

Pe acesta l-a ucis Irod şi nu numai o singură ucidere a făcut, ci mai multe. Că cel ce ucide un dascăl folositor sufletelor, acela nu ucide numai unul, ci pe atâţia pe câţi i-ar fi putut face vii, prin cuvântul său, de ar fi trăit.

O zi de prăznuire a unei naşteri, care mărturiseşte din sine ucidere de prooroc. Că, deşi vasul de lut al acestuia se risipea în mormânt, făclia de lumina a duhului său purta în ea lumina credinţei. Pe acesta l-a ucis Irod. Şi cum l-a -ucis? În vremea când se prăznuia, ziua naşterii lui, când jucând fata Irodiadei, jocul ei de dezmierdare, a primit această plată. Că n-a cerut aur, nici argint, nici pietre scumpe, ci povăţuită fiind de maică-să, a zis: „Dă-mi, aici, pe tipsie, capul lui Ioan".

Că, dacă l-ar fi cerut, pentru ca să cinstească capul lui Ioan, l-ar fi preţuit cu adevărat, mai mult decât tot aurul şi argintul şi pietrele scumpe. Dar ea nu l-a cerut pentru credinţă, din evlavie, ci că, după ce îl va ucide pe Mustrător, să dăruiască mamei sale libertate, fără oprire, pe calea păcatului.

Deci auzind, împăratul s-a întristat, nu pentru uciderea Proorocului, ci de frica poporului, cã toţi cinsteau pe Ioan ca pe un prooroc. Şi era sufletul lui Irod ca o corabie mare, care se clatină, când de o parte, când de alta; să facă ucidere, se temea de popor, să nu facã ucidere, nu-şi putea ierta jurământul, faţă de cei ce erau împreună cu el. Deci, îngreuiat de dulceaţă cea cu multe văpăi, pe care o avea pentru femeie, trimiţând, a tăiat capul lui Ioan în temniţă.

O, rău lucru este jurământul, Ascultaţi pe Domnul, care zice: „Să nu va juraţi, nicidecum" (Matei 5, 34). Că, ticălosul, de nu s-ar fi jurat, n-ar fi suferit să facă ucidere. Ce mână a îndrăznit a apropia sabia de sfântul grumaz al lui Ioan, de care fiarele, în pustie, s-au sfiit, leii s-au cutremurat, şerpii şi balaurii s-au înfiorat, albinele cele sălbatice, pentru sfinţenie hrăneau, lucrând mierea pe care i-o dăruiau? Pe acesta mâna de călău, l-a tăiat, neînspăimântându-se de faţa lui de înger, nici cutremurându-se de obrazul lui, cel cu chip dumnezeiesc. Îmi vine să cred, întunecat de beţia lui Irod, călăul avea sabie, dar ochi nu avea. Că dreptul, şi după moarte trăia şi capul lui, tăiat fiind, glasul îi era încă viu.

O, cruzime şi asprime a omului! O, tiranule fără de lege! Nu era oare destul înjunghierea pruncilor, ucişi în Betleem, de Irod, cel dinainte de tine? Când plângerile maicilor erau mai ascuţite decât sângele, când picăturile lacrimilor biruiau izvoarele, când pieptul maicilor, cu lapte, albea pământul? Care fiară n-a lăcrimat atunci? Nu a fost destulă neomenia acelui Irod, ci ai tăiat şi tu pe Ioan, împlinind nemilostivirea aceluia, tu care nici de un fir de păr al lui nu eşti vrednic?

Pentru care din lucrurile acestea, voi fi ţie milostiv, zice Domnul? O, cetate a sângelui, în care Irod a împărţit, iar fiul a desăvârşit, cel deopotrivă cu numele şi asemănarea cu năravurile! Vai nouă, că cei ce par sprijinitori bunei rânduieli, s-au făcut povăţuitori neorânduielii. De unii ca aceştia, povăţuiţi fiind şi învăţaţi a ucide, toţi, spre uciderea lui Hristos, au căzut la înţelegere. Pe Isaia l-au fierăstruit, pe leremia l-au omorât, pe Nabot împroşcat cu pietre, pe Zaharia l-au ucis, pe Hristos l-au răstignit. Cu toate acestea plânsul şi tânguirea, pentru rele, lăsându-le lor, să alergăm la lumina învăţăturii de taină, în Hristos Iisus, Domnul nostru, căruia slava se cuvine, în vecii vecilor! Amin.

(Sf. Ioan Gură de Aur)

Am în mine tot ce am nevoie să fiu fericită. Datorită Lui Dumnezeu am sănătate, am inspiraţie, am raţiune, am sentimente şi am învăţăminte trase din experienţe de viaţă. Am toate astea şi totuşi nefericirea pare să se instaleze în mine lent, dar se aşează greoi şi pare să se stabilească în fiinţa mea fără gând de plecare. Oare de ce...îmi trece un gând fugar în minte.

Dumnezeu are o răbdare infinită cu mine iar eu nu pot avea răbdare cu planurile Lui.

Îmi doresc prea multe, prea repede, ca şi cum aş ştii sau aş simţii că timpul mi se scurge printre degete, ca şi cum stau într-un loc iar mulţimea din jurul meu circula cu viteza luminii către un nu ştiu ce al vieţii lor, iar mie nu mi se mai arăta nimic pozitiv înainte, nimic care să dea o evoluţie vieţii mele.

Graba către mâine, graba către ceva mai bun care se poate nici să nu apară, sau să apară iar eu în orbirea mea să nu văd că e un lucru bun. Mă uit în oglindă şi nu-mi place ce văd, ce am devenit. Uneori îmi pare că persoană boemă, visătoare, pozitivă care se afla în lăuntrul meu, se stinge pe zice trece lăsând un alt gen de om la suprafaţă, genul pe care l-am dispreţuit mereu şi l-am negat vehement, că acum să văd cu tristeţe că poate există şi în mine.

Şi toate astea din teamă de viitor, teama că plec din acest mediu de viaţă pământesc fără să realizez ce doresc, ce visez cel mai mult: să trăiesc din propriile mele sentimente, deci să trăiesc din ce scriu.

Mă doare şi mă apasă ciudat de insistent felul în care mama se consuma pentru datoriile ei care de fapt sunt ale noastre, cum vine obosită de la un loc de muncă ce nu da roadele necesare unei vieţi decente şi cere prea mult efort şi timp.

Doare să o văd cum mai şi înjura din frustrarea ei faţă de viaţă, pentru că viaţa pare că întotdeauna să îi fure pionii şi să o închidă cu şah mat, şi o văd cum fuge mereu de un adevăr oricum inevitabil, ca şi cum ascunzând o parte a realităţii, i-ar diminua gravitatea în ansamblul ei. Cum o macină orgoliul şi îi încleştează durerea în corp din pricina faptului că nu şi-a acceptat viaţă dar şi pentru că şi-a acceptat-o prea mult iar acum ştie că nu mai poate schimba nimic.

Ea ştie asta, dar nu e conştientă că tot ce ştie e fals, dar oare câtă voinţa îţi trebuie să schimbi felul în care gândeşti despre viaţa la vârsta a 3-a.

Astfel în graba noastră către mâine ne consumăm în feluri diferite pentru forme diferite a nevoii de bani. Care nu aduc niciodată fericirea, nici echilibrul personal, căci aceea o găseşti în Cel de Sus, ci doar hrănirea propriului ego....

DOAMNE AJUTA...

Într-o zi oarecare, mă aflam acasă gătind ceva mai deosebit în bucătărie. Așa că timpul a început să treacă, și să tot treacă. Însă la un moment dat, liniștea de afară a fost repede alungată de un glas care cerea milostenie în numele lui Dumnezeu. Desigur că tonalitatea acelei voci m-a făcut să-mi dau seama repede că era unul de țigancă. Femeia mergea agale printre blocuri și ruga să fie miluită.

Eu, știindu-mă că locuiesc la un etaj care cere efort pentru coborâre, apoi prins cu treburile gătitului și oarecum sătul de țigăncile care cerșesc am scos capul la balcon doar de curiozitate, fără să am cea mai mică intenție de a da ceva. Dar vegetația din jurul blocului m-a împiedicat să văd clar acea femeie, așa că nezărind prea multe mi-am văzut de treabă în continuare. Numai că femeia aceea a început să cânte ceva despre Dumnezeu. Și vreau să spun că glasul acelei femei era atât de melodios și duios încât ceva s-a mișcat în mine. Imediat conștiința a început să lucreze în mine și să-mi amintească că Hristos se indentifică cu săracii, cu bolnavii și toți năpăstuiții lumii. Conștiința mi-a adus de îndată aminte ca la sfârșitul lumii Hristos Domnul ne va judeca pe toți după faptele de iubire față de cei mici și neînsemnați: "Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut" (Matei 25, 40)

Așa că tot ascultând vocea aceea de femeie care cerea cu atâta duioșie să fie ajutată, inima mi s-a despietrit și am zis că nu se poate să stau așa indiferent, că trebuie să dau ceva din prisosul meu, mai ales că cererea era făcută în numele lui Dumnezeu. Așa că m-am pus repede în mișcare, am coborât din bloc și între timp am început să mă rog ca să nu mă rușinez că voi fi văzut de atâția ochi curioși pe lângă un sărman. (vedeți, problema este la noi că ne rușinăm să fim văzuți pe lângă săraci).

Ieșind din bloc, vocea se auzea deja destul de departe de blocul meu, așa că am grăbit pasul în direcția cu pricina. Glasul acela atât de duios mă înduioșase și mă înflăcărase să văd acel chip de femeie și să-i dăruiesc puținul meu cu toată inima. Și fericita clipă s-a petrecut prea repde, mult prea repede! Femeia aceea era cu spatele la mine și își vedea de cântat atunci când m-am apropiat de ea, dar odată ajuns am atins-o de mână, i-am dat punguța pregătită, și atunci ea s-a oprit din cântat și m-a privit fix în ochi, zicându-mi: "Săru'mâna maică! Domnul Iisus să te binecuvinteze și să-ți dea sănătate!" Era chipul unei femei bătrâne, trecută bine de 60 de ani, dar pe chipul căreia era zugrăvită împăcarea și blândețea omului duhovnicesc. Sărmana bătrânică era îmbrăcată toată în negru, cu batic pe cap, cu o traista ponosită atârnând pe un umăr iar în mâna opusă sprijinindu-se de un toiag.

Însă bucuria de a vedea și vorbi cu un astfel de om, care îl vestea pe Dumnezeu cu nespusă duioșie, mi-a fost repede spulberată. De la spatele meu s-a auzit un claxon scurt și o voce cunoscută îmi strigă numele din mașină. Bătrânica, dacă a văzut că am fost reținut, își văzu mai departe de cerut milă ca o privighetoare, iar eu observ că am fost recunoscut de un fost coleg de școală, care îmi spune zâmbind: "Ce faci Daniele, încurajezi cerșitul?" I-am răspuns că dau milostenie la saraci și mai ales dacă sunt bătrâni. Atunci, cunoștința mea a spus tot zâmbind că ajutoare se pot da prin Crucea Roșie, organizat iar nu de capul nostru, și că ce fac eu se cheamă "încurajarea cerșitului". Tot "glumind", mi-a spus că o să mi-o trimită pe femeie să-mi cânte sub balcon dacă tot îmi place cum cântă. Discuția s-a terminat amical, dar inima mi s-a umplut de amar. Am simțit că deși acel băiat "glumea" era vizibil deranjat de faptul că "încurajasem cerșitul". Așa că încercase să-mi spună că greșesc sub formă de glumă, ca să nu mă supăr.

Am plecat gândind în sinea mea așa: dacă nici la o chemare atât de duioasă nu răspundem cu dărnicia, dacă nici atunci când suntem implorați să ajutăm în numele Domnului nu dăm din prisosul sau puținul nostru, dacă nici de o femeie bătrână, îmbrăcată în negru în mijlocul căldurilor verii nu ni se face milă, atunci cine și cum să ne despietrească inimile reci ca gheața față de durerile aproapelui? Tocmai de aceea dorințele și rugămințile unora dintre noi nu sunt ascultate de Dumnezeu. Nici noi nu ascultăm de rugăciunea necăjiților, nici Dumnezeu nu ascultă de rugăciunea noastră.

Mă gândeam cum este posibil să ai mai multă încredere ca să oferi ceva unei instituții de într-ajutorare, decât să dai tu direct celui pe care îl vezi oropsit în fața ta. Nici măcar nu știi pe cine anume ai ajutat, nici măcar nu știi unde cum ți s-au dus banii. Nu, să nu fiu înțeles greșit ca și cum aș blama instituțiile de într-ajutorare și milostenia instituționalizată, dar să blamăm milostenia personală sau să o preferăm pe cea instituționalizată în detrimentul celei personale, consider că este o mare greșeală din următoarele motive:

a) milostenia personală, pentru că este directă va răspunde mai rapid față de nevoile celor sărmani, decât milostenia instituționalizată;

b) milostenia instituționalizată generează întotdeauna costuri cu personalul implicat, consturi care se acoperă din milostenia făcută așa încât din milostenia inițială ajunge o parte mai mică la cel într-ajutorat;

c) satisfacția milosteniei personale este net superioară milosteniei instituționalizate, deoarece atunci când faci un bine fără intermediar, poți vedea zâmbetul de bucurie a celui pe care l-ai ajutat, poți să-i auzi mulțumirea, poți să intri în dialog cu el și să-i afli necazurile ca să-l poți ajuta mai mult dacă îți stă în putere, sau măcar să-i alini strâmtorările, ascultândul.

Milostenia instituționalizată are rolul și rostul ei, însă de departe milostenia personală este mai profundă, mai intimă și îndeamnă mai mult spre alte și alte fapte bune. Stând față în față cu oropsitul, cu săracul începi să-i înțelegi mai bine pe oameni, începi să-ți înțelegi mai bine propria umanitate ca să-l înțelegi și pe Dumnezeu mai bine. Săracii care se umilesc ca să ne ceară sunt mâna întinsă de Dumnezeu prin oameni ca să ne tragă în Împărăția Cerurilor.

PS: mărturia de față nu am scris-o pentru a-mi aduce vreo laudă, căci nimeni nu se mântuiește doar prin faptele bune pe care suntem datori a le face iar apoi acel fost coleg al meu, oricând va putea fi mult mai milostiv, numai să se întoarcă la Dumnezeu. Am împărtășit această mărturie pentru toți aceia care umplu cutiile milei din farmacii și din supermarketuri, dar care disprețuiesc tocmai pe sărmanii care așteaptă milă la uși fără să o primească....

DOAMNE AJUTA..

Părintele Arsenie Boca - film documentar

Miercuri, 10 August 2011 17:00

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

 <!--var jcomments=new JComments(18151, 'com_content','/index.php?option=com_jcomments&tmpl=component');jcomments.setList('comments-list');//-->

"Astfel, cea mai convingătoare dovadă filozofică privind existenţa lui Dumnezeu este una pe care manualele nu o menţionează niciodată, concluzia care probabil exprimă cel mai bine întregul context: Dacă există o icoană a Sfintei Treimi pictată de Sfântul Andrei Rublev, există şi Dumnezeu. (de pe catapeteasma lui Pavel Florensky)"

Acest scurt citat de pe catapeteasma Sf. Pavel Florensky este una dintre cele mai surprinzătoare citate ale operei sale. Acesta nu este foarte diferit de citatul atribuit lui Dostoievsky: „Dumnezeu va salva lumea prin frumuseţe.” Ambele gânduri poartă mărturia unei frumuseţi care transcede lumea noastră şi în acelaşi timp o stabilizează şi o mântuieşte. Corect înţelese, ambele citate sunt legate de Sfânta Scriptură.

Cu câţiva ani în urmă, în cadrul tezei mele de la Universitatea Duke, am scris despre iconicitatea limbajului, ceea ce înseamnă că limbajul, în special cel al Sfintei Scripturi, funcţionează într – un mod similar cu Sfintele Icoane.

Sfinţii Părinţi de la cel de – al şaptelea Sinod Ecumenic au spus că: „Icoanele fac cu culorile ceea ce Scriptura face cu cuvintele.” Am inversat această declaraţie succintă să văd dacă Scriptura face cu cuvintele ceea ce icoanele fac cu culorile. Acesta a devenit punctul de plecare al ideilor mele privind iconicitatrea limbajului.

Dogmatic ştim multe despre cum o icoană lucrează, cum devine prezentă şi ce reprezintă. Am căutat să aplic acest lucru la cititrea Sfintei Scripturi. Pe măsură ce timpul a trecut (mai bine de 15 ani), am ajuns să văd că într – adevăr, Scriptura poate fi înţeleasă mai bine daca e privită dintr-o manieră iconografică. O icoană a lui Hristos nu este Hristos însuşi, este reprezentarea a ceea ce este el ca prototip. Dar, aşa cum Sfântul Teodor Studitul nota, este reprezentarea ipostasului lui Hristos, a persoanei Sale, altceva decât reprezentarea fiinţei sale.

Aceasta este o afirmaţie dogmatică importantă, deoarece oferă o modalitate de a vorbi despre prezenţa lui Hristos, nu într – un mod sfânt ci intr – unul Euharistic. Sfinţii părinţi ne învaţă că Euharistia nu este o icoană, ci trupul şi sângele lui Hristos. Astfel, nu există o analogie logică între icoană si Euharistie.  

Nici Sfânta Scriptură nu poate fi asemănată cu Euharistia, pentru că ea este asemenea icoanelor. O icoană este Sfântă datorită prezenţei „persoanei”, nu datorită faptului că lemnul sau vopseaua nu au suferit nicio schimbare. Hristos este „prezent în ipostast”, dar nu şi „prezent în mod natural”. El nu devine întrupat ca lemn şi vopsea.

Această noţiune de „reprezentare ipostatică” mi-a deschis un mod cu totul nou de a înţelege Biblia şi de a vorbi despre rolul ei în revelaţie. Icoanele pot avea multe trăsături ciudate (cel puţin cele pictate în conformitate cu canoanele).

Persoanele sunt desenate într –o manieră diferită faţă de cea reală. Timpul în icoanele ortodoxe este oarecum relativ -  mai multe evenimente separate de timp pot fi desenate împreună în aceeaşi pictură dacă există o legătură între ele şi se luminează unul pe altul. Pot fi date şi alte exemple.

Sfânta Scriptură, de asemenea, prezintă acţiunile şi învăţăturile lu Hristos într-o manieră iconografică. Evangheliile ignoră frecvent secvenţele temporale şi descriu evenimente diferite în aceeaşi secvenţă spre a descoperii şi mai mult adevărul lui Hristos.

Evanghelia Sfântului Ioan este probabil cea mai reprezentativă din acest punct de vedere. Dupa Prolog, el descrie secvenţele legate de apa (botezul cu apa şi Duh în convorbirea cu Nicodim; trasnformarea apei în vin la nunta din Cana Galileii şi discuţia cu femeia samarineasca lânga fântana cu apa a lui Iacob), iar apoi cea cu înmulţirea pâinilor. Nu este de mirare că Biserica tradiţională se folosea de Evanghelia Sfântul Ioan pentru catehezele predecesoare botezului. Pericopele sale sunt mai mult imagini decât naraţiuni.

Tot în Evanghelia lui Ioan găsim cele mai bune comentarii şi învăţăminte despre Euharistie, acestea nefiind legate de Cina cea de Taină (pe care Sfântul Ioan nici nu o descrie ) ci de secvenţa cu hrănirea celor cinci mii de oameni. Citit într – o manieră pur istorică, acest fragment despre despre înmulţirea pâinilor şi a peştilor în care Hristos spune că „cel ce nu bea sângele meu şi nu mănâncă trupul meu”, nu numai că ar fi scandalos pentru unii, dar nu ar avea niciun înţeles literar. La fel de lipsit de sens (privit prin prisma capitolului al şaselea) este afirmaţia unor critici istorici că Sf. Ioan nu ar fi ştiut nimic despre Cina cea de Taină. Ce greşeală grosolană.

Acestea fiind spuse, (şi nu mai este altceva de spus în plus), se poate vedea cum Scriptura rezistă forţelor naturale care încearcă să le dărâme dintr-o parte sau din alta. Un raţionalist încearcă să armonizeze Scripturile într – o manieră mecanică care demonstrează o concepţie îngustă de infaibilitate. Alţii se leagă de caracterul iconografic al Scripturii şi pretind că aceste ciudăţenii reprezintă defecte istorice.

La fel ca o icoană, Scripturile arată Adevărul lui Dumnezeu pentru noi, şi face acest lucru într –un mod în care să putem începe într –adevăr să vedem adevărul.

Scriptură are desigur si un înţeles propriu, o icoană a unei fiinţe umane arată totuşi ca un om, chiar dacă este pictată într-un stil diferit de reprezantarea fotografică. Propoziţiile Scripturii funcţionează într –un mod similar cu Sfintele icoane.

Scopul lor nu este să ne gândim la Dumnezeu, ci să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Propoziţiile Scripturii, în special cele mai confuze, conduc pe cititor să vadă ceea ce nu poate fi văzut până nu vom avea ochi de văzut.

Evanghelia după Ioan este favorita mea, poate pentru că o ştiu mai bine, sau pentru că am petrecut mai mult timp citind – o. Există o frumuseţe transcendentă în cuvintele sale, o frumuseţe care nu se pierde niciodată, indiferent de limba în care se traduce. Frumuseţea ei este mai mult decât suma totală a cuvintelor sau decât a conceptelor sale nobile. Este o frumuseţe care nu este altceva decât reprezentarea personală (ipostatică ) a lui Hristos. „Aceste lucruri sunt scrise astfel încât atunci când le citeşti să le poţi crede.”

Evanghelia după Ioan există!, prin urmare şi Dumnezeu există. Dumnezeu salvează într – adevăr lumea prin frumuseţe.

(Părintele Stephen Freeman)

 

Acun două luni, în iunie am ajuns la mare, la Jupiter, deşi plecasem din Galaţi pregătiţi să petrecem câteva zile la Mănăstirea Sâmbata de Sus. Planul era să ajungem la Bucureşti, unde întâlnindu-ne cu câţiva prieteni urma să pornim împreună spre Sâmbata.

Cu vrep 80-90 de km înainte de ajunge în Bucureşti, Viorel îmi spune la telefon că în weekend va ploua toată ţara, mai ales la munte. S-a uitat la prognoza meteo pe net :). Am început să râd şi i-am spus că nu cred... Închide telefonul, mai caută puţin şi mă sună iar, spunându-mi că toate sursele de prognoză meteo spun că în weekend plouă de rupe... doar la mare va fi puţin înnorat şi e posibil să dea câţiva stropi într-una din cele 3 zile de weekend prelungit.

Supărat că planurile noastre se destramă şi e posibil să nu mai plecăm nicăieri vin cu ideea de a merge la mare. Soţia e deacord, prietenii asemenea şi ne decidem că a doua zi dis de dimineaţă să plecăm spre Jupiter. Seara am sunat, am făcut rezervările la un hotel, unde am stat noi acum 5 ani, şi a doua zi am plecat.

La mare era soare şi frumos... uneori mai treceau şi câţiva nori, dar per total a fost foarte bine. A şi plouat în ultima zi, dar puţin, uscându-se foarte repede.

Am stat două nopţi şi trei zile într-un hotel unde copii erau implicaţi în multe activităţi. Ne-a plăcut, fetiţele noastre s-au jucat pe plajă şi prin hotel şi pe litoral era destulă lume încât să nu te simţi singur, şi puţină încât să nu pară aglomerat.

Apa mării era rece şi aproape nimeni nu făcea baie.

Am făcut şi câteva poze... ultimele cu acest aparat... pentru că din păcate şi din cauza neîndemânării mele din naştere am scăpat aparatul foto în mare. Apa sărat l-a distrus instant. Totuşi am reuşit să salvez cardul cu fotografii.

Alegerea noastră s-a dovedit a fi inspirată, mai ales că am aflat apoi că în zona Braşov-Făgăraş a plouat intens trei zile la rând, încât dacă am fi mers n-am fi putut scoate nasul în natură mai deloc.

 

 DOAMNE AJUTA..

 

Vreau să vă vorbesc puţin despre relaţia mea cu cele două fiice ale noastre, Sofia şi Ilinca, pentru ca după să putem trage câteva concluzii referitoare la relaţia noastră cu Dumnezeu.

Aşa cum este normal înţelegi un lucru mai bine abia după ce tu l-ai experimentat în viaţa ta. În teorie poţi acumula unele cunoştinţe dar totuşi poţi oricând să te îndoieşti de ele atunci când oamenii din jur susţin altceva.

Sfinţii Părinţi ne spun că înţelegerea adevărată e înţelegerea simţită, înţelegerea prin experimentare. . Uneori, noi oamenii apreciem poruncile lui Dumnezeu şi le acordăm credibilitate abia atunci când suportăm consecinţele încălcării lor pe propria noastră piele.

Se vorbeşte în toată Sfânta Scriptură despre Dumnezeu ca fiind Tatăl nostru şi despre noi oamenii ca fiind fii lui.

„Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri.”

Această relaţie Tată-fiu sau Tată-fii este abordată în Scriptură din mai multe perspective.

Eu de trei ani de când sunt tată am început să văd lucrurile altfel decât le vedem înainte din simplu fapt că acum am trecut pe cealaltă baricada. Eu sunt cel ce educă, iubeşte şi iartă şi copiii sunt cei care reacţionează la tratamentul meu.

Ca să nu mai lungesc vorba vă voi da câteva exemple:

De la un an fetele au început să meargă prin casă, să tragă de tot ce prind şi să se caţere pe unde apucă. Le spun odată de două ori, le cert, le pedepsesc şi ele fac iar acelaşi lucru fără nicio problemă. Oricât de neascultătoare ar fi, oricât de mult m-ar supăra, ele rămân fetele mele şi nu voi renunţa niciodată să le învăţ să facă binele, chiar dacă uneori eforturile mele par în zadar. Neascultarea lor nu mă face să fiu mai dezinteresat sau mai rece fata de ele, ba dimpotrivă mă motivează şi mai mult să le dau atenţie şi să caut soluţii să le ajut. Acest lucru l-am observat şi la alţi părinţi: oricât de rău sau neascultător este copilul lor ei încearcă să vadă mereu partea bună a comportamentului şi să-l laude pentru ce face bine.

E o vorbă la noi: fiecare cioară îşi laudă puiul. La prima vedere ar părea un lucru rău dar în esenţă eu cred că această atitudine e constructivă, atât pentru părinte care se motivează în acest fel să schimbe şi părţile rele, cât şi pentru copil care pe lângă mustrările continue primeşte şi afecţiune dar şi încredere.

La fel face şi Dumnezeu. Noi greşim odată, de două ori, de zece ori, de o mie de ori, iar El nu se supără. Are răbdare cu noi şi cu cât ne depărtăm de El devine şi mai interesat în a ne curăţi. Patimile şi neputinţele noastră nu-L descurajează în niciun fel şi nici nu-L deznădăjduiesc, pentru că are putere să schimbe totul. De aceea, aşa cum spune Sfântul Siluan Athonitul, dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea pe care o poarte cel  mai mare sfânt faţă de El.

Uneori cea mai eficientă pedeapsa este să-i tratez pe copii cu indiferenţă şi să o fac pe supăratul. Asta îi doare cel mai tare şi de aceea încearcă prin tot felul de metode să îţi între iarăşi în graţii, ajungând până la urmă să fie ascultători de tine doar ca să le dai atenţie.

Eu ca tata, deşi o fac pe supăratul, deşi le tratez cu indiferenţă, totuşi abia aştept să le iau în braţe, să le alint şi să le drăgălesc. Totuşi fac acest joc în mod pedagogic pentru a le să o lecţie, iar pe viitor să nu mai greşească aşa cum au făcut-o. Mă doare că trebui să stau o oră sau mai mult fără să le vorbesc.

Şi Dumnezeu de multe ori nu ne răspunde la rugăciuni sau pare că nu ne dă atenţie, dar fiecare gest al Lui faţă de noi are un rost pedagogic, urmărind schimbarea noastră. Deşi pare că e absent este la fel de prezent ca şi înainte, având aceeaşi atenţie îndreptată spre noi. Deşi uneori ne simţim părăsiţi şi neajutoraţi totuşi nimic nu se întâmplă fără voia Lui, şi la un moment dat îi vom mulţumi pentru acele momente de părăsire. Această părută indiferenţă a lui Dumnezeu este un gest de adâncă iubire.

Alteori îi spun Sofiei că dacă va continua să fie neascultătoare, o vom lăsa acasă singurica şi noi vom pleca în parc fără ea. Ea are trei ani şi e prea mică pentru a o putea lăsa singură în casă. Totuşi ameninţarea acestei pedepse o cuminţeşte de multe ori. Când vedem că sare calul şi nu ne ia în seama atunci forţam puţin notă şi ne îmbrăcăm şi ne încălţam la uşă, gata-gata să ieşim din casă, accentuându-i foarte mult faptul că noi suntem în stare s-o lăsăm singurică.

De multe ori Dumnezeu ne iartă şi nu ne pedepseşte cum am merita, dar când gluma se îngroaşă şi noi devenim insensibili la iubirea pe care ne-o poartă, atunci se foloseşte de alte mijloace pentru a ne atenţiona, mici necazuri şi supărări. Totuşi orice s-ar întâmpla Dumnezeu nu ne poate părăsi pentru că nu vreau să facă asta, pentru că ne iubeşte. Şi mai presus de toate ştie că suntem prea mici „pentru a  putem rămâne singuri acasă.”

Uneori o pedepsesc pe Sofia neoferindu-i ajutorul. Ştiu că fără mine nu poate face multe lucruri şi mă folosesc de acest avantaj pentru a o educa. Totuşi nu fac asta din răutate, lene sau zgârcenie ci pentru că vreau să-i dau câteva lecţii de comportament.

Şi Dumnezeu ştie că fără El nu ne putem descurca şi se foloseşte de acest lucru pentru a ne dirija spre o viaţă curată în sânul Bisericii şi al societăţii.

Ca tata de multe ori trebuie să ierţi şi să fii înţelegător, dar totuşi uneori e nevoie şi de pedepse şi constrângeri. Doar o pedeapsă suportată acum le poate înţelepţi în viitor. Fiind mici şi fără a avea noţiunea de ce-i rău şi ce este bine, copii vor face binele fugind doar de frica pedepsei.

La fel este şi cu noi oamenii, cum zice psalmistul: Începutul înţelepciunii este frica de Domnul.

Oricum ar fi mama sau tată, exigenţi sau înţelegători, ei sunt cei mai apropiaţi de inima copilului, ei sunt Universul lui, sprijinul lui aproape total. Chiar şi după o ceartă zdravăna copilul simte nevoia să se întoarcă în braţele ocrotitoare ale mamei, chiar dacă ea este cea care l-a mustrat.

La fel este şi în relaţia noastră cu Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel confirmă asta:

„Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte". Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?”

Şi cine ne va ajuta oare să suportăm pedeapsa? Nu tot Cel care ne-a dat-o?

“Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele! Întru necaz m-ai desfătat! Milostiveşte-Te spre mine şi ascultă rugăciunea mea.” (Ps. 4,1)

Dumnezeu aşteaptă după fiecare păcat să revenim în braţele lui iubitoare.

Odată ce ai copii vei purta pentru ei grijă toată viaţa, şi nu vei avea linişte nici pe patul de moarte dacă ştii că unul din ei suferă sau este nefericit din diverse motive.

Odată creaţi de Dumnezeu noi suntem pururea în grija Lui şi niciun fir de păr din capul nostru nu se mişcă fără voia Sa.

Copiilor eşti în stare să le oferi totul. Renunţi mai uşor la tine când ştii că dăruieşti copiilor. Tot ce faci şi tot ce plănuieşti îi va viza mereu şi pe copii. Lor ai vrea să le dai toată experienţa ta, toată inteligenţa ta, toată averea ta... tot ce ai mai bun pe lume. Paradoxal de când apăr copiii nu mai trăieşti pentru tine ci foarte mult ei.

Sfânta Treime a făcut acelaşi lucru. Tatăl l-a trimis pe Fiul pe pământ ca să mântuiască lumea prin Duhul. Tot ce a făcut Hristos a făcut pentru mântuirea noastră şi nu pentru slava Lui. Nouă ne-a dăruit totul şi ne-a promis că  acolo unde este El vom fi şi noi.

Iubirea pe care o port copiilor mei m-a învăţat să-i iubesc şi pe oameni altfel. Deasemenea afecţiunea şi grija cu care-i înconjor m-a ajutat să mă rog altfel, mai direct, mai cu putere, pentru că sunt mai încredinţat decât înainte că Dumnezeu mă iubeşte cel puţin la fel cum îmi iubesc eu copiii. Doar în familie învăţăm să iubim şi să acceptăm iubirea celorlalţi. Familia este Biserica de acasă.

Acum văd cât de periculoasă este libertatea pe care ne-o dorim aşa de mult... Copiii fără educaţie şi fără grija părinţilor o iau pe arătură... pe căi greşite, şi sfârşesc în suferinţa. Aşa este şi omul care-şi doreşte aşa de mult să trăiască fără stresul că Dumnezeu există, că Dumnezeu răsplăteşte binele şi pedepseşte răul.

Îmi iubesc copiii foarte mult, dar văd atât de multe slăbiciuni în felul meu de a-mi arăta afecţiunea. Slăbiciunile îşi au rădăcina în păcatele şi patimile mele. La asta se adaugă şi neputinţa mea de a-i ajuta aşa cum mi-aş dori, şi asta pentru că nu pot, sunt un om neputincios.

Dumnezeu e fără de păcat şi iubirea care ne-o poartă este una perfectă, sfaturile Lui sunt perfecte, exemplul pe care ni-L dă este perfect. Puterea pe care o are pentru a ne ajuta este nelimitată.

Concluzia articolului stă chiar în cuvintele Mântuitorului Hristos:

„Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va dă cele bune celor care cer de la El?” (Matei 7,11)..

DOAMNE AJUTA..

Tratarea unui astfel de subiect pe un site creştin-ortodox ridică imediat în minţile noastre întrebarea: „E păcat să te epilezi?”.

Abordarea doar din punct de vedere medical şi din perspectiva moralităţi societăţii în care trăim ne va duce la concluzia că epilarea nu este un păcat, la fel cum nici machiajul, parfumatul sau alte tehnici de înfrumuseţare nu sunt.

Totuşi noi, creştinii, prin tot ceea ce facem ne raportăm mai întâi la dreptatea lui Dumnezeu şi abia apoi la ceea ce societate consideră că e moral sau imoral.

Epilarea, sau îndepărtarea părului de pe diferite zone ale trupului, este strâns legată de felul în care ne îmbrăcăm, îmbrăcăminte care depinde la rândul ei de cultura şi religia în care trăim.

O scurtă privire asupra istoriei hainelor purtate de oameni de-a lungul vremii scoate în evidenţă ceva foarte important: femeile până la jumătatea secolului al XX-lea au purtat mereu haine care le-au acoperit aproape tot trupul, lăsându-le descoperite faţa, capul şi mâinile de la cot în jos. Începând cu anul 1925 au început să apară fustele scurte până la genunchi şi din acest punct hainele femeilor au dezgolit din ce în ce mai multe părţi ale trupului. În 1946 au fost inventaţi bikini iar 1965 se inventează mini-jupul. De atunci şi până astăzi indecenţa a evoluat îngrijorător şi s-a răspândit în multe ţări ale lumii prin intermediul mass-mediei.

Daţi click pe galeria de mai jos pentrua putea vedea în imagini evoluţia hainelor în istorie.

 

 

Aici puteţi vedea o istorie a costumelor Braun şi Schneider în 1861.

Astfel, din istoria de aproximativ 7500 de ani a lumii, femeile au purtat rochii, fuste şi bluze lungi aproape tot timpul, mai puţin ultimii 50 de ani când sexualitatea a explodat, modificând radical felul de a ne îmbrăca.

Fiecare cultură a societăţii umane a creat norme de socializare în legătură cu prezenţa sau absenţa părului de pe trup, norme care s-au schimbat de-a lungul timpului. Standardele de prezenţă a părului pe corp diferă între bărbaţi și femei. Oamenii care au mai mult păr decât standardul estetic al societăţii pot  experimenta probleme reale de acceptare în grupul lor.

De exemplu, pentru femeile din majoritatea societăţilor occidentale, expunerea în public a părului de pe trup, altul decât cel din cap, sprâncene şi pleoape este considerată neestetică, nedorită şi ruşinoasă.

Astfel, cu cât hainele au început să dezgolească mai multe părţi ale trupului, cu atât s-a amplificat "problema" părului nedorit expus în public.

De aceea astăzi femeile se confruntă cu o problemă pe care mamele şi bunicile lor nu o aveau: epilarea părului de pe picioare, de pe mâini, de sub braţ sau din zonele pubiene.

Indecenţa şi sexualitatea promovată în exces aduce cu sine şi efecte colaterale. Astăzi femeile neepliate, nemachiate şi neparfumate se simt excluse de societate sau trăiesc sentimente de complexitate. Excluderea aceasta este parte reală dar și parte închipuită, şi să vă spun de ce.

Mama mea nu se epilează, nu se machează, nu se vopseşte şi nu se parfumează şi totuşi, la vârsta ei de 48 de ani, este o femeie frumoasă şi foarte bine acceptată în familie şi în societate. Dar mai presus de toate nu se simte în niciun fel complexată.
Totuşi n-aş vrea să înţelegeţi că mama este o femeie neîngrijită. Nu, în niciun caz. Serviciul ei, care o expune la întâlniri zilnice cu clienţii, îi impune o ţinută adecvată.

Tenul mamei este unul fin şi neîmbătrânit, la aceasta contribuind decisiv şi nefolosirea machiajelor, şi a fondurilor de ten. Neepilându-se niciodată, picioarele şi mâinile mamei sunt foarte fine, având cel mult puţin puf (păr alb) aproape insesizabil.

De ce se epilează fetele astăzi? Pentru că poartă fuste şi pantaloni scurţi, bluze şi maiouri decoltate care expun foarte multe părţi ale trupului. Dacă ar purta fuste peste genunchi şi bluze mai largi cu mânecile peste cot atunci complexele părului în exces afişat în public ar dispărea.

V-aţi pus vreodată problema că Dumnezeu a creat femeia în mod special în acest fel, ca apariţia părului pe anumite zone s-o îndemne să şi le acopere, pentru a se feri astfel de indecenţă, de stârnirea poftelor bărbaţilor.

V-aţi gândit vreodată că trupul femeii ar trebui văzut în totalitate doar de bărbatul ei? Astăzi lucrurile stau altfel, multe femei îşi expun „formele” la vedere tuturor bărbaţilor, ca şi cum ar fi un bun public.

Astfel, cu păr în exces sau fără, pe picoare sau pe mâine, fetele ar trebuie să se îmbrace decent şi doar viitorii lor soţi ar trebuie să vadă acest lucru.

Şi totuşi femeile se epilează. Epilarea costă bani şi este dureroasă. Nu după mult timp părul creşte iarăşi  mai mare şi mai aspru decât înainte. Vor trebui să se epileze din nou, dar mai des, pentru că acum părţile trupului acoperite de păr arată mult mai rău decât prima oară când au decis îndepărtarea lui.

Epilarea poate fi văzută şi ca o corecţia a trupului nostru primit de la Dumnezeu. Femeile nu se mulţumesc cu ce înfăţişare au primit de la Creator şi încearcă să se înfrumuseţeze, numai că în timp acest proces de înfrumuseţare te urâţeşte şi mai mult.

Poate unii vor spune: „cu ce este mai păcat a-mi epila părul de pe mâini decât a-mi tunde părul din cap?”. Tunderea părului din cap nu este dureroasă şi nu urâţeşte firul de păr. Pe când epilarea pe termen lung are efecte nocive atât la nivel fizic cât şi la nivel psihologic, creând complexe şi mai mari decât înainte de epilare.

Unii au venit cu soluţia: epilarea definitivă cu ajutorului tehnicii laser. Epilarea definitivă durează mult, şi este mult mai costisitoare, de ordinul sutelor şi miilor de euro, şi bineînţeles nu este efectivă 100%, părul putând creşte iarăşi după o anumită perioadă.

Eu cred că epilarea aproape totală a trupurilor, atât la femei cât şi bărbaţi are în primul rând conotaţii sexuale, în special la tineri. Femeile expuse ca modele la televizor, în reviste, ziare, internet sau pe toate reclamele care ne învadează viaţă nu au riduri, nu au păr, nu au celulită, nu au burtă, nu sunt grase sau plinuţe, ci toate sunt alese şi aranajate prin machiaj pentru a arăta cât mai bine. Restul muncii o face Photpshopul care te poate întineri şi înfrumuseţa cu câteva clickuri.

Nu mai este cazul să vorbim de epilarea bărbaţilor, care a început să se răspândească destul de mult. Părul pe trupul bărbaţilor este un semn al puterii şi al dominaţiei, pe când lipsa părului în mod natural de pe trupul femeilor este semn al gingăşiei şi al maternităţii.

Epilarea intră în sfera păcatelor din cauza importanţei excesive acordată trupului, accentuând şi mai mult cercul acest vicios al indecenţei în care trăim cu toţii.

DOAMNE AJUTA..

Acum o săptămână am făcut o mică excursie pe munte cu prietenii. În 2009 printr-o conjuctură de îmtâmplări am ajuns la Lopătari în judeţul Buzău, la casa cuiva. Personal înainte de a merge acolo nu eram aşa de încântat pentru că Buzău pentru mine însemna câmpie şi o zona care din punct de vedere turistic nu prea are ce oferi. M-am înşelat tare.

Lopătari, este ultima localitate la care drumul asfaltat ajunge din Buzău. De aici încolo satele continuă dar pe drumuri de ţară şi pe munţi.

50 de kilometri până-n la Lopătari drumul nu-ţi prea spune nimic, câmpie şi câteva dealuri dulci... La intrare în Lopătari este o carieră de piatră, punct din care încep să se vadă munţii.... Da! Munţi în Buzău. Şi ce munţi! Ce frumuseţe! Mi se părea că eram în Bucovina.

Chiar aşa se numesc Munţii Buzăului Încadraţi în vest de munţii Ciucaş, în est de munţii Vrancei, în sud de culmile Subcarpaţilor de Curbură, iar la nord de Clăbucetele Întorsurii, munţii Buzăului se desfăşoară pe o suprafaţă de aproape 1900 km pătraţi. Masivul Penteleu atinge 1772 de metri, fiind cel mai mare masiv din Munţii Buzăului.

O minunăţie! Acum doi ani am făcut trei trasee de munte, două pe jos şi unul cu maşina.

Acum o săptămână, încântat de ce am văzut în trecut, am hotărât să-mi iau şi prietenii să le arăt. Bineînţeles că au fost reticenţi şi în minţilor lor plutea o nedumerire: „Munţi în Buzău?”

 

 

 

Da, sătul de Buşteni şi Sinaia, de cota 1400 şi de Crucea Caraiman, Munţii Buzăului oferă o alternativă de traseu montan excepţională, mai ales că aici totul este neatins. Nu existe cabane montane, pensiuni sau alte amenajări turistice, iar traseele de munte mare parte din ele sunt nesemnalizate. Asta nu scade cu nimic frumuseţea peisajelor, ba dimpotrivă sporeşte sentimentul prezenţei aproape de natură şi de Dumnezeu.

Am plecat din Galaţi dimineaţa la ora 6 şi jumătate, la zece aproximativ eram deja trecuţi de Lopătari şi parcasem maşina într-un din satele de la baza muntelui: Luncile, lângă râu.

Direcţia noastră era Lacul Limpede, undeva pe vârf de munte. Traseul era nemarcat, şi mergeam doar pe amintirile mele, dar ajutaţi foarte mult de drumul care ducea la o stână de oi mai sus, drum bătătorit, care ne sugera uşor pe unde trebuie s-o luam.

După 40 de minute de urcat am ajuns la stână, aici ne-am odihnit lângă un izvor cu apă rece. Ne-am aşezat pe băncuţa de lângă, ne-am răcorit, am mâncat câteva bucăţele de brânză cu roşii. Ce bună e mâncare pe munte! Şi apoi am plecat în continuare spre Lacul Limpede. De aici drumul devenea mai anevoios. George avea o mai veche problemă la genunchi dar se urca destul de bine.

Drumul şerpuia prin pădure şi spre deosebire de prima parte unde ne-a ars soarele, acum ne bucuram de umbră şi răcoare.

De la stână am urcat două ore şi mai mult până când am ajuns sus. Aici..linişte deplină...o poiană imensă, cu o altâ stână în mijloc...iarba era până la genunchi, vântul adia uşor, căţeii de la stână lătrau... şi noi ne îndreptăm către cioban să-l întrebăm în ce direcţie este lacul. După ce ne arată ne invită să gustăm şi o bucată de urdă... Din lipsă de timp l-am refuzat frumos şi am mers mai departe.

În 10 minute am ajuns la Lacul Limpede unde noi speram să facem şi o baie. Lacul era foarte mlăştinos şi din auzite era şi foarte periculos din cauza adâncimii sale. Intrarea în lac se făcea pe un „pat” de muşchi şi plante acvatice, pe care pluteam efectiv, dar simţeam cum ne afundam uşor uşor. Ne-a fost frică să mai înaintăm şi am hotărât după puţin timp să ne întoarcem.

La coborâre a mers mai repede dar totuşi ni s-a părut că drumul a fost mai anevoios, poate şi pentru că eram rupţi de foame, obosiţi şi fără apă în rucsac, dornici să ajungem la izvorul cu apă rece.

La ora 16 eram deja jos la maşină şi planul era să urcăm cu maşina pâna la Lacul Mocearu, care era pe alt versant. Din Luncile am luat-o spre Plaiul Nucului şi apoi am văzut un indicator la stânga spre Lacu Mocearu.

Am ajuns la lac pe la 5 şi ceva cred. Peisajul era extraordinar....Lacul Mocearu stătea între munţi, liniştit şi scăldat de soarele blând, străjuti de brazi în jurul malului.

Aici am hotărât să facem un grătar şi apoi o baie în lac. Intrarea în lac se făcea pe o platforma de lemn, apa era curată şi caldă şi de data aceasta am reuşit să ne bălăcim pe cinste.

Am făcut focul şi la puţin timp după ce am pus cărbunii a început să ploua torenţial. Maşina era lăsată într-o vale de unde nu puteam ieşi dacă se înnoroia pe jos, aşa că la primii stropi am fugit repede spre maşină şi am urcat-o sus la drumul mare, deşi mai aveam puţin şi rămâneam împotmoliţi.

Hainele şi sacoşele cu mâncare şi cu lucrurile personale rămăseseră lângă lac. Dan, în mod inspirat pune peste foc două scânduri ca să-l protejeze de ploaie. După 10 minute de ploaie de vară se opreşte, eram deja resemnaţi şi înfometaţi iar gândul nostru mai stătea doar la pepenele pe care-l aveam cu noi.

Totuşi Dan reuşeşte în mod „miraculos” :) să salveze jarul care era destul de puternic. Aşează bucăţile de carne pe grătar şi-i mulţumim lui Dumnezeu uşuraţi că avem ce mânca.

A ieşit soarele... ne gândeam să mai facem o baie în lac, dar era deja 7 şi se făcuse răcoare afară. N-aveam prosoape la noi şi am fi stat uzi în bătaia vântului.

Am plecat spre maşină. Eram arşi de soare pe spate, uzi, murdari şi obosiţi dar ne bucurasem de o zi plină de locuri frumoase şi aventură.

Avem şi cortul la noi şi ne gândeam la un moment dat să rămânem, totuşi ploaia ne-a speriat repede.

Am plecat spre Galaţi la ora 20 şi abia pe la 9 jumătate seara eram prin Buzău, oprind la o benzinărie. La 11.30 am ajuns acasă.

A fost o zi superbă, deşi oboseala urma să-şi spună cuvântul a doua zi. Toată plecare ne-a costat undeva pe la 35 de lei de persoană (trasportul şi ce am mai cumpărat de pe la magazine). La asta se adaugă şi ce am mai luat din frigider de acasă.

Vă recomand cu mare căldură Munţii Buzăului! Vă spun sincer că veţi fi uimiţi de ce veţi găsi aici!...

DOAMNE AJUTA..

"Cununa laudelor o ai pentru aceasta Preacurată, fiindcă în Tine doar, ca niciodată, inima omului cu inima Domnului au bătut şi bat laolaltă".  (Acatistul Rugul Aprins )

Aceste minunate cuvinte pe care le-am întâlnit în Acatistul Rugul Aprins, m-au impresionat şi mi-au dat putere să vă scriu şi eu câteva cuvinte despre Măicuţa Domnului. Din câte vedem Maica lui Dumnezeu e lăudata în ceruri pentru că inima Ei, a bătut laolaltă cu inima Mântuitorului. Într-o accepţiune profundă e vorba despre această întrepătrundere a firii omeneşti, cu a celei dumnezeieşti.

Setea omului vechi e împlinită acum prin Sfânta Fecioară Maria, care primeşte de bună voie pe Dumnezeu-Cuvantul. Maica Domnului este omul încununat de toate darurile Duhului Sfânt, este omul sensibil, a cărui cruce nimeni din noi nu o vom putea purta vreodată, este omul a cărei bucurie s-a împletit mereu cu lacrimile şi suspinele pentru Fiul Ei, dar este şi omul, a cărui pântece smerit a primit pe Dumnezeu pentru că inima Acestuia să bată mereu în acelaşi ritm de iubire, de duioşie, de speranţă, de lumină cu inima Ei feciorelnica.

Cel ce pe toate le hrăneşte a primit a fi hrănit de preacuratele mâini ale Fecioarei Maria. El, dătătorul de lumină, a renunţat la slava Sa, chip de rob luând, şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce. Prin Ea Domnul a luat trup, şi pentru aceasta, El îi este recunoscător pentru dragostea ei de Mama, care se împleteşte cu dragostea de Dumnezeu. Tocmai această dragoste plină de mister, inepuizabila, îi dezvăluie fecioria cea curată a inimii Ei. Dar această dragoste a Ei, a ferit-o mereu de a fi în centrul atenţiei de-a lungul Evangheliei sau de-a lungul timpului în istoria Bisericii noastre dreptmăritoare, datorită unui eveniment uşor de înţeles: nimeni nu putea să înţeleagă cum Sfânta Fecioara Maria, iubea pe ziditorul Ei, ca Fiu!

Iată ce spune apostolul Pavel în Epistola către Corinteni spune despre dragoste:

”De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. . Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”

Cu atât mai mult dragostea dintre Mântuitorul Hristos şi Maica Domnului este tot mai încununată de mister, de profunzime, imposibilă inimii noastre mici. Putem doar să participăm la această tainica dragoste, făcându-ne împreună trăitori cu Maica Domnului şi cu Domnul Hristos.

Bucuria fecioarelor care au cinstit pe Maica Domnului este foarte mare, căci Ea, Împărăteasa Lumii şi a Luminii celei ne-apuse, primeşte orice rugăciune, orice suspin, orice jertfă din iubire, cunoscând absolut ca nimeni altcineva durerea şi neputinţă.

Ea a primit lumina înăuntrul Ei. Această Lumină a covârşit-o şi a făcut-o vie şi plină de simţiri duhovniceşti. Mâinile Ei sunt mai grele decât cele ale îngerilor, deoarece a purtat pe Creatorul Ei în braţe şi l-a ţinut strâns la sânul ei cel fecioresc umplându-se de uimire şi de dulce spaima cum Cel ce toate le-a făcut, mic copil se face, şi se aşează în mâinile Ei.

Cum tremura inima Ei de bucurie când hrănea pe Cel ce nu avea nevoie de hrană? Ce simţea Măicuţa Domnului când strângea pe lumina lumii la pieptul Ei? Cu adevărat Hristos s-a făcut lumină ochilor Măicuţei noastre dragi, şi până în prezent ochii Ei, radiază de această dragoste pentru Fiul Ei, care nu se va sfârşi niciodată.

Aceşti ochi ai Măicuţei au simţit lumina cea necreată, lumina cea tainica a universului, lumina tuturor fapturilor, Lumina lumii, e puţin? Nu cu siguranţă, dar numai curăţia Ei lăuntrică poate grăi într-o anumită măsură, de ce este Ea până azi, mai înaltă decât cerurile şi mai slăvita fără de asemănare decât serafimii şi heruvimii. Cu siguranţă că răspunsul la toate tainele Maicii Domnului este: dragostea Ei, cu neputinţă de înţeles, un mister al Sfintei Treimi, Treime ce se face împreună lucrătoare cu omul, încoronarea creaţiei Sale.

Dacă Omul e cel mai de preţ lucru pe care Dumnezeu l-a creat, cum o priveşte oare El pe Maica Domnului, care a umbrit-o Duhul Sfânt? Ca Ea s-a urcat mai presus de cele omeneşti datorită sfinţeniei şi puterii lui Dumnezeu care a lucrat înlăuntrul Ei. Dacă pentru noi Hristos este lumina lumii, pentru Maica Domnului este Fiul Ei, Cel ce I s-a dăruit nemijlocit. De aceea Maica Domnului este plină de recunoştinţă pentru dragostea Fiului Ei şi îi răspunde atât de frumos la această!

Tocmai prin rugăciunile Ei pentru neamul omenesc, pentru noi, neuitând ca şi ea cunoaşte în firea Ei, suspinele şi durerile celor nedesăvârşiţi. Atâta dragoste izvorâtă din mulţumire pentru Fiul Ei, are Maica Domnului, încât şi acelora care nu cred în pururea fecioria Ei, le răspunde şoptindu-le: “Eu vă iert pe voi, dar oare Fiul Meu va putea să vă ierte aceasta îndrăzneală!?”.

Maica Domnului e Împărăteasa care stă în acelaşi timp pe tronul Ei lângă Fiul Ei, dar se coboară în semn de mulţumire, la căpătâiul nostru, al creştinilor de azi, pentru a ne lumina întrebându-ne: “Până când veţi rătăci în întuneric dragii mei? Până când veţi provoca războaie şi veţi trăi în ură?”.

Ea şade de multe ori la căpătâiul celor bolnavi şi dispreţuiţi, ea stă mereu rugându-se în genunchi pentru lumea întreagă strigând către Hristos, Fiul Ei: “ Fiule, iartă-le lor toate, adu-ţi aminte de jertfa Ta, şi nu-i lăsa pe ei, păcătoşii în întuneric!!” . Iar Mântuitorul cuprins de duioşie faţă de Maica Sa îi răspunde:” Dragostea Ta Maică, mă determina să rabd toate, dar până când voi suferi răutăţile neamului acestuia viclean şi păcătos?

Răspunsul Maicii Domnului ar fi:” Nu uita că porţi Fiul meu slăbiciunile lor, şi precum mă iubeşti pe mine şi m-ai ales din neamul omenesc, aşa să le faci lor, că mult îi iubeşte inima mea de Mama pe oamenii!” Şi atunci Mântuitorul se topeşte de dragostea Maicii Sale, şi aşa neamul nostru scapă de urgia mâniei Lui!

Măicuţă Domnului să bată şi în inimele voastre !...

DOAMNE AJUTA..