Interviu realizat cu Părintele Ieroschimonah Teofan Munteanu, duhovnicul Mănăstirii Nera - Caraş-Severin

Părintele Ieroschimonah Teofan Munteanu (fost Evloghie), născut în părţile Buzăului şi absolvent de şcoală militară, este unul din tinerii duhovnici români din zilele noastre, al cărui exemplu viu ne dă mari nădejdi de refacere a vieţii duhovniceşti în România. Întors din Sfântul Munte Athos, de la Mănăstirea Vatopedu, în pământul natal, vieţuitor, o vreme în sfânta mănăstire Crasna – Prahova, se arată ca un nou Paisie Velicikovski care să restabilească duhovnicia şi rânduiala în viaţa de obşte, ce s-a pervertit ignorând predaniile Sfinţilor Părinţi. Roadele duhovniceşti ale obştii Mănăstirii Nera, din cadrul Episcopiei Caransebeşului, judeţul Caraş-Severin, al cărei povăţuitor este, ne întăresc convingerea.

- Stelian Gomboş: Preacuvioase Părinte Teofan, am vrea să ne vorbiţi puţin despre vieţuirea filocalică în mănăstirile de azi.

- Părintele Ieroschimonah Teofan Munteanu: Un părinte i-a cerut Bătrânului Sofronie, când acesta era pe patul de moarte, binecuvântare să întemeieze o mănăstire. Părintele a ezitat mult; a spus, după un moment de tăcere şi rugăciune înaintea Domnului, că în ziua de azi nu se mai poate întemeia o mănăstire. După aceea iar s-a mai rugat şi i-a dat binecuvântarea.

Trăim nişte vremuri în care să mai pomeneşti de mănăstire cu duh filocalic este prea mult, ba chiar este aproape o "nebunie" să crezi că poţi întemeia azi o obşte în care toate să curgă într-o vieţuire aşa cum ne-au predanisit-o Părinţii. Spun asta pentru că vremurile în care trăim - şi nu caut în asta un mod de a mă spăla pe mâini de propria-mi responsabilitate - sunt cumplite. Iată, aici la noi, pe pământul românesc, s-au deschis multe locaşuri sfinte după '89, pentru că fuseseră distruse de comunişti. Sigur că trebuiau începute mănăstirile, dar cu cine? Călugări bătrâni erau puţini, iar dintre ei o bună parte se înstrăinase de duhul părinţilor. Aşa au fost vremurile şi nu e de judecat: Asta-i realitatea.

Am plecat la drum cu foarte puţini Părinţi duhovniceşti după '89, iar noi, care am luat jugul acestei vieţuiri minunate, am fost cumva aproape lipsiţi de rădăcini, fără obârşie, fără înlănţuire, n-am avut ceea ce au părinţii din Sfântul Munte Athos, unde s-a păstrat bine tradiţia asta - stareţ (bătrân duhovnicesc) şi ucenic. Noi suntem o generaţie crescută cumva singurei, adăpându-ne, cum spune Sfântul Ignatie Briancianinov, mai mult din scrierile Părinţilor şi mai puţin din pilda vie a unor bătrâni înduhovniciţi, care să ne predanisească pe viu tradiţia. Am plecat la drum cu bună dorinţă, dar să nu uităm cine suntem noi, cei care ne înrolăm în ceea ce ar trebui să constituie armata de elită a Domnului. Venim în mănăstire nu numai cu bunele noastre dorinţe şi cu inima arzând de dor, ci şi cu grozăvia stigmatelor unei lumi care s-a îndepărtat cu totul de Domnul. Purtăm în noi tot iadul lepădării de Domnul ce se lucrează în lume în zilele noastre.

Suntem odraslele părinţilor care ne-au crescut în duh ateist; mulţi dintre vieţuitorii din mănăstiri sunt proveniţi din familii asemenea cu cea în care am crescut şi eu: fără Biblie, fără icoane, fără zi de post, fără mers la biserică, nici măcar o dată pe an. Toată spălarea asta a creierului pe care o face sistemul nostru educaţional contemporan o simţim în noi până în adâncul sufletului, deşi harul face minuni şi cu adevărat lucrează în noi înnoirea naşterii din nou. Nu mai spun de viaţa pe care o trăiesc marea majoritate a tinerilor, viaţă dusă în tot felul de devieri aberante, departe de duhul poruncilor Domnului şi de lucrările harului. Dintre aceşti tineri, unii ajung să se rupă din aceste mreje demonice şi să intre în mănăstire. Să faci trecerea asta extraordinară de la un mod de viaţă trăită într-un duh antihristic - de ce să n-o spunem deschis că e chiar antihristic: este de ajuns să deschizi televizorul sau să te uiţi la ce se întâmplă în licee, în facultăţi, ce ascultă sau citesc tinerii, ce pagini de internet vizitează sau pur şi simplu să faci o plimbare de o oră-două prin Bucureşti sau prin alt oraş - acest salt pe care-l fac unii, intrând pe porţile mănăstirii, este cu adevărat o intrare într-un alt tărâm care se guvernează după cu totul alte legi şi alte rânduieli. Viaţa de mănăstire este o "nebunească" încercare de a împlini (şi nu oricum, ci îngereşte!) voia lui Dumnezeu. Ce este această voie? Nimic altceva decât viaţa lui Dumnezeu însuşi! Dar aceasta n-o poate trăi nici cel mai curat om de pe faţa pământului, darămite eu, un om plin de stricăciune... Mi se cere un salt asimptotic, gigantic, de la minus la plus. Să mai crezi, aşadar, că poţi chivernisi o vieţuire de obşte în duhul Părinţior filocalici, când eşti în bătaia tuturor vânturilor, ispitelor şi încercărilor, cu oameni cu totul nepregătiţi pentru aceasta, prea plăpânzi, prea firavi?...

Să ajungi să trăieşti monahismul în adâncimea lui, în taina dăruirii Domnului Hristos, a încredinţării depline în voia Lui, pe calea Ghetsimani-ului şi a rugăciunii pentru întregul Adam - este ceva cumplit de greu pentru noi, dacă nu chiar, pentru unii, străin... Cuvântul acesta este greu, dar nicidecum deznădăjduitor. Este greu pentru că grele sunt zilele în care trăim. Părinţii noştri, pentru lepădarea lor de sine şi pentru dăruirea totală Domnului, primeau aripi mari cu care zburau peste talazuri, pe când noi am moştenit nişte cioturi cu care mai zburăm puţin, ne mai afundăm în valuri, mai intrăm într-o furtună, apoi prindem puţin curaj şi, uite-aşa, încet-încet, ajungem ultimii la liman.

Să nu se înţeleagă, prin ceea ce am spus până acum, că mă înscriu în rândul celor care aruncă vina pe "zilele rele" pe care suntem obligaţi să le trăim (ca şi Adam, de altfel: "Femeia pe care Tu mi-ai dat-o..."). De vină nu este veacul, ci eu, care mă las dus de duhul veacului acesta în loc să-i urmez pe Părinţi. Înainte, călugării ajungeau poate o dată în viaţă la marii trăitori - Antonie, Zosima, Ammona, Arsenie etc. - ca să primească cuvânt ziditor şi nici nu erau întotdeauna primiţi, pe când noi, iacătă, avem aici la îndemână întreaga lor viaţă şi experienţă cuprinse în paginile cărţilor care ne umplu bibliotecile. Dacă dormim la umbra crucii, tolăniţi pe comoară, vina este a noastră: ne lăsăm purtaţi de duhul veacului, un duh antihristic care stinge în om tânjirea după Domnul. Cum scria Părintele Nicolae Steinhardt, îndemnându-ne a nu spune: "Uite ce-au făcut din mine!", ci: "Uite ce am făcut eu din ce-au făcut ei din mine!". Concluzia? Bineînţeles că se poate forma o obşte în duh filocalic!

-  S.G.: Aşadar se poate, nu mai este o nebunie?

- P.T.M: Ba da, "nebunie" este, dar nu înseamnă decât că este un imposibil posibil. Privind lucrurile din altă perspectivă, noi acum suntem mai aproape de mântuire decât oricând altcândva. Să vă dau un exemplu: nu ar trebui ca noi, cei atât de slabi şi de neputincioşi, atât de ezitanţi şi nestatornici, să ne smerim mai uşor, să alergăm mai grabnic la acoperământul harului, să conştientizăm că toate atârnă de mila şi de iubirea Domnului?

Fiţi cu luare aminte la vieţile Părinţilor, care au fost nişte bărbaţi atât de puternici, de curajoşi, de statornici, de hotărâţi, de verticali... Avva Pamvo a fost cumplit încercat de duhul desfrânării timp de 12 ani, până la deznădejdea cea mai cumplită, auzind la sfârşit glas din cer: "Pamvo, pentru aceasta te-am lăsat să fii în aceste ispite, ca să nu te înalţi cu firea, socotindu-te în gândul tău că eşti mare, nici să socoteşti că vei putea face ceva fără ajutorul lui Dumnezeu. De acum să-ţi cunoşti neputinţa şi să nu te nădăjduieşti în faptele şi în bunătăţile tale, ci în mila şi în ajutorul lui Dumnezeu". Vedeţi, Domnul a "luptat" cu Avva Pamvo timp de 12 ani; cât ar trebui să lupte cu noi Domnul pentru a ne arăta cât de neputincioşi suntem? Ar avea nevoie de mai mult de câteva minute. Noi ştim că toate atârnă de Domnul, că, dacă şi-a luat un pic mângâierea de la noi, nu mai suntem în stare nici o brumă de canon să facem, ne zgândărim la primul cuvânt al fratelui, suntem cu "botul pus", cu "faţa cernită" - "nu ştiu ce am, nu mai merge!" Păi, unde vedem aşa ceva la Părinţi? Pentru noi este mai uşor să purtăm smerenia asta. Oamenii aceştia erau atât de hotărâţi! Erau oameni verticali, cum spunea Avva Theodor al Fermei: "şi dacă se va lipi cerul de pământ, Theodor nu se teme". Cu asemenea oameni Domnul "a avut de furcă" până să-i înveţe smerenia. Pe când cu noi, care suntem nişte zdrenţe netrebnice... Nu ne cere Domnul nimic decât să ne ţinem mintea în iad, adică să ne recunoaştem ca vrednici de iad, dar să nu deznădăjduim. Ce-mi trebuie mai mult? Nu-i mântuirea aproape de noi?

-  S.G.: Care este lucrarea omului?

- P.T.M: Lucrarea omului este pocăinţa, schimbarea. Numai că schimbarea ţine de împreună-lucrarea omului cu Domnul. Prin pocăinţă înţelegem toată transformarea asta (metanoia) care începe prin întoarcerea de la păcate şi sfârşeşte cu îndumnezeirea, să ajungi Dumnezeu prin har. N-avem altă lucrare decât pocăinţa.

-  S.G.: Şi cum să facem, să nu deznădăjduim?

- P.T.M: Eu nu deznădăjduiesc, pentru că Dumnezeu este iubire. Toate slujbele noastre sunt centrate pe mila şi iubirea lui Dumnezeu: Că milostiv şi iubitor de oameni eşti... Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni... Doamne, miluieşte! Omul dintotdeauna a aşteptat mila.

- S.G.: În ce constă această aşteptare? Este cea de care vorbeşte Psalmistul: "Aşteptând, am aşteptat pe Domnul"?

- P.T.M: Aşteptarea este starea firească a omului. În devenirea noastră ca persoane, cum spune Părintele Sofronie, aşteptarea e starea firească. Traducerea corectă a versetului pe care l-ai pomenit este: <<Răbdând, am răbdat pe Domnul>>. Trebuie să răbdăm, aşteptând pe Domnul să se milostivească spre noi. Facem răbdare în aşteptare ca să ne slobozească Dumnezeu de legăturile morţii. Când spun "Aştept învierea morţilor" nu înseamnă că aştept cu groază o sentinţă pe care o ştiu de pe acum. Aştept nădăjduind. Părintele Nicolae Steinhardt spunea: "Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi".

-  S. G.: Ce ne împiedică să aşteptăm aşa pe Domnul Iisus Hristos?

- P.T.M: În cartea „Vom vedea pe Dumnezeu aşa cum este”, Părintele nostru Sofronie Saharov spune că se simte înaintea lumii ca mesager al unei taine pe care oamenii au uitat-o: Dumnezeu este Iubire, este Părintele nostru Care ne-a chemat din nefiinţă la fiinţă şi Care ne-a deschis calea spre veşnica împărtăşire de El. Problema cea mai mare este înstrăinarea noastră de la El, înstrăinare care a invadat toată existenţa noastră; tot ce facem astăzi ne înstrăinează din ce în ce mai mult de Duhul Sfânt.

Problema este că şi noi, cei "întorşi" vătămaţi de stricăciunile pe care le-am îngurgitat Îl percepem strâmb pe Dumnezeu. De asta se mai supără marii noştri duhovnici, zicând că "ceea ce trăim noi nu-i Ortodoxie..." Spunea Părintele Rafail: "Dacă nu simţim că facem paşi pe cale înseamnă că, pe undeva, ne nevoim eretic". De multe ori ne lăsăm purtaţi de superstiţii sau de puncte de vedere care nicidecum nu sunt în duhul Părinţilor. Ortodoxia adevărată este cea în stare să învieze omul; nu-i nici un muzeu de tradiţii, după cum nu-i nici o casă deschisă inovaţiilor contemporane.

-  S.G.: Totuşi ce fie împiedică să-L vedem drept?
 

-  P.T.M: Păi, tot ceea ce am moştenit ne ajută să-L vedem strâmb. Trăim cu nişte vătămături, stricăciuni, care sunt proprii unei fiinţe căzute, care nu poate să-L vadă pe Dumnezeu aşa cum este. Cântăm la Înviere: "Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind!". Din clipa când a căzut, Adam nu L-a mai văzut pe Dumnezeu decât ca pe un Stăpân pedepsitor şi a fugit de la faţa Lui. Noi fugim de la Domnul pentru că nu-L mai recunoaştem ca ceea ce este, ca Părinte. Nu mai avem încredere: aşteptăm numai biciul, ciomagul...

Biserica în care găseşti numai forme este un adevărat cimitir!

-  S.G.: Este posibil ca formalismul lipsit de conştientizare să fi dus la această vedere strâmbă?

- P.T.M: Biserica chiverniseşte şi conţinutul, şi forma. Nu poate fi conţinut fără formă. Trăim într-o tradiţie, iar conţinutul îl primim într-o anume formă. Una fără alta nu se poate. Un muzeu de forme este, de fapt, un cimitir. Biserica în care găseşti numai forme este un cimitir. Cum a căutat Stareţul Paisie Velicikovski în Sfântul Munte un povăţuitor şi nu a găsit! N-a găsit un purtător al tradiţiei vii. În perioade de criză s-a mers şi prin formă mai mult, că omul este tentat să se agate de forme. Chiar mă gândeam ce şoc vor fi resimţit evreii care au devenit apostoli, dărâmându-li-se toată construcţia de forme ale legii celei vechi în care Dumnezeu îi binecuvânta, îi sfinţea, îi lumina. Au dărâmat tot pentru a putea rezidi în formele noi pe care le descoperea harul. Noi primim formele, iar punerea conţinutului este o lucrare a harului.

Sunt unii oameni care nu văd mai mult, ci îşi trăiesc evlavia şi iubirea faţă de Domnul în formele astea mici. Mai vin creştini la uşa altarului şi întreabă: "Părinte, pentru dezlegare de cununie trebuie cinci lumânări sau şapte?" Iar mie-mi vine să-i întreb dacă sunt creştini sau păgâni. N-ai ce face. Cu sufletul trebuie să lucrezi încetişor. Pentru că, dacă-i spui că-i în înşelare drăcească, îi stingi flacăra care mai pâlpâie în el. Lucrăm încet, mai ales că, dacă ne uităm la noi, suntem şi noi nişte superstiţioşi mai cizelaţi, mai rafinaţi, dar tot superstiţioşi. Noi L-am văzut pe Domnul cum este? Singura modalitate de a scăpa din înşelare este să recunoşti că eşti înşelat. Toţi suntem într-o înşelare, formalişti suntem toţi dar, din fericire, Judecător este Dumnezeu, la Care încape multă iubire.

- S.G.: Nu-i primejdios să ţinem mintea în iad? Nu ajungem la deznădejde?
 

- P.T.M: Aşa cum sunt eu acum, sunt un candidat sigur al iadului. Eu nu fac decât să-mi conştientizez propria stare; nu văd împărăţia înăuntrul meu, ci un amestec colcăind de patimi şi stricăciune, văd a lucrare a iadului şi, la capătul tuturor, moartea. În mine "trăieşte" moartea. Nu mă proiectez în altă parte. Nu zic că dacă aş fi fost în altă parte eram altceva, dacă-l cunoşteam pe părintele cutare eram mai bine etc. Nu trăiesc himeric, ci recunosc ceea ce sunt acum: un candidat pentru iad. Dar nu deznădăjduiesc.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos nu are sabat

- S.G.: Zic unii, chiar dintre Părinţii duhovniceşti, că astăzi nu mai putem dobândi harul lui Dumnezeu, ca odinioară.
 

- P.TM.: Cine ţi-a spus nebunia asta? Doamne, păzeşte-ne! Harul îl dă Domnul nostru Iisus Hristos când ştie că suntem copţi. Părintele Sofronie spune că este o erezie să crezi că azi nu se mai poate trăi duhovniceşte. Însemnă să desfiinţezi Biserica, lucrarea harului, pentru că "Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez" până în veac. Harul Domnului nu are sabat. Când spunem că nu se mai poate dobândi harul îi facem pe toţi sfinţii netrebnici, adică de nici o trebuinţă. Părintele Porfirie spune că tipul acesta de smerenie este drăcească. Dacă micşorezi cu ceva chemarea care ţi-a adresat-o ţie Dumnezeu, omule, este un păcat, o hulă - spune Bătrânul Sofronie.

-  S.G.: Cum vedeţi sporirea duhovnicească în vremurile de acum, lucrarea de despătimire?
 

- P.T.M: Înainte, Părinţii se retrăgeau în pustie, dobândeau har, apoi ieşeau şi le vorbeau şi altora. Ajungeau la o aşezare, îmbrăcau ei înşişi harul, după care puteau să învieze şi alte suflete. Noi nu mai avem răgazul acesta. Eu ce fac? M-am trezit la vârsta de 22 de ani duhovnic, dar nu şi înduhovnicit. Nu vreau să hulesc lucrarea harului, dar omeneşte suntem nepregătiţi pentru aşa ceva. Nu putem decât să ne răstignim, să ne predăm voii Domnului şi să învăţăm din mers. În timp de război nu mai ai vreme să faci şcoala de ofiţeri ca pe timp de pace. Faci nişte cursuri acolo şi te-a trimis pe front: îţi mai pune şi o mitralieră in spate, îţi arată trăgaciul şi inamicul şi... atât! Restul le mai înveţi "din mers". Este înfricoşător, dar asta-i realitatea. Dacă ajungem la liman - Domnul Hristos ştie. Mai auzim şi tot felul de sminteli, că monahul cutare a plecat în lume şi câte altele. Nu-i de mirare. Spune la Pateric să nu ne mirăm că pleacă unii în lume, să ne mirăm că mai rezistă cineva. Cei care vor birui vor fi mai mari decât Părinţii.

- S.G.: În încheierea acestui dialog duhovnicesc, ţin să vă mulţumesc Preacuvioase Părinte Teofan, dorindu-vă mult spor şi multe împliniri duhovniceşti, în continuare!...

DOAMNE AJUTA..

"Şi mergând ei spre mulţime, s'a apropiat de El un om căzându-I în genunchi şi zicând: „Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, că deseori cade în foc şi deseori în apă; şi l-am adus la ucenicii Tăi şi ei n'au fost în stare să-l vindece“.

Iar Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?... Aduceţi-Mi-l aici!“

Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s'a vindecat din ceasul acela.Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, L-au întrebat deoparte: „De ce noi n'am fost în stare să-l scoatem?“
Iar Iisus le-a răspuns: „Din pricina puţinei voastre credinţe; că adevăr vă grăiesc: Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo!, şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.

Căci soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugăciune şi prin post“.Întorcându-se ei din Galileea, Iisus le-a spus: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia“. Şi ei foarte s'au întristat." (Evanghelia dupa Matei 17, 14-23)

Iubiți frați și surori întru Domnul, până când ne va mai răbda Dumnezeu pe noi, cei atât de indiferenți, de duplicitari, de aroganți, de nesimțitori? Până când ne va mai aștepta să înțelegem că de demonizare scăpăm numai prin renunțarea la noi și prin privirea, cu toată ființa, către El? Când ne vom simți crezând în El și îndrăznind în El?

Îndrăznind nu din obrăznicie ci din smerenie…

Pentru că Evanghelia de astăzi [Mt. 17, 14-23] ne face să ne punem astfel de întrebări și ne învață că credința nu e doar cunoaștere intelectuală despre El, nu e doar mers la Biserică și rătăcirea cu mintea prin toate părțile, nu e doar legitimare țanțoșă cu numele Lui și cu apartenența la Biserica Lui ci, în primul rând, e viață cu totul dăruită Lui și încrederea că întru El putem toate.

Putem să trecem de focul foamei pentru lucruri rele și perverse și de apa mâniei, a însingurării trufașe, a răcelii egoiste.

Putem să mutăm munții neîncrederii și ai îndoielii din noi, prin aceea că devenim abisuri ale smereniei și ale lăsării în voia lui Dumnezeu.

Da, demonii creau impresia că luna e de vină pentru demonizarea epileptică a tânărului! Mutau atenția de la rădăcina posesiei demonice, care e indiferența față de Dumnezeu și de voia Lui, la aspecte care nu aveau nimic de-a face cu posesia.

Așa fac și în cazul pisicii care îți taie calea, a ieșitului cu găleata goală, a trecerii preotului prin fața noastră, a ideii că unele zile sau lucruri îți aduc noroc, te umplu de bani, pe când altele sunt ghinioniste și păguboase.

Însă Domnul comută atenția pe esențialul problemei: pe rugăciune și post. Pentru că ele sunt unele (nu singurele!) dintre armele care îi alungă pe demoni din noi.

Și când vorbim despre demonizare vorbim despre sălășluirea unor ființe spirituale, care vor răul în mod asumat, în noi și transformarea noastră într-un teatru de operațiuni în care ele își arată răutatea, invidia, indiferența față de liniștea și mântuirea noastră.

Tocmai de aceea prezența lor în oameni creează tot felul de boli aparente, care nu țin de latura somatică/ trupească a oamenilor posedați de ei…și care dispar odată cu ieșirea demonilor din oameni.

Acesta e motivul pentru care în v. al 18-lea, Sfântul Matei vorbește despre ieșirea demonului și despre vindecarea instantanee a tânărului…Pentru că ieșirea demonului din tânăr stopează manifestările falsei epilepsii de care suferise până atunci, care îl apucau la lună plină și care îl aruncau, spre a-l omorî, ba în foc, ba în apă.

Răutatea demonilor, dorința lor de a-l răni, de a-l omorî cu zile pe băiat e descrisă de tatăl său ca pătimire/ suferință rea (v. 15). Și el fusese martorul îndurerat al acestei suferințe rele, pentru că nu știa antidotul împotriva acestui „neam de demoni” (v. 21).

Și Sfinții Apostoli aveau nevoie să înțeleagă rolul de mare conștiință al întrajutorării duhovnicești a oamenilor prin rugăciune și post. Pentru că nu e nevoie doar de cuvinte iluminatoare față de alții, nu e nevoie doar de zâmbet și candoare, de primirea cu brațele deschise a altora ci și de nevoință pentru ei.

Pentru ca să îi înțelegem pe oameni trebuie să Îl înțelegem tot mai mult pe Dumnezeu. Să fim intimii/ prietenii Lui. Astfel putem să ne încredem în El mereu și să mutăm toți munții care ne despart, care ne urâțesc, care ne stau pe suflet.

Și Îl înțelegem pe Dumnezeu vorbind continuu cu El în rugăciune, iubindu-L și ascultându-L, pentru ca să ne umple de înțelegere și de pace, de candoare și de frumusețe.

Reținându-ne de la ceea ce e în plus pentru noi, postind cu mintea și cu inima și cu tot trupul nostru distrugem indiferența și reticența față de oameni, grijile și obsesiile noastre, impostura și deresponsabilizarea noastră față de nedreptatea și de sărăcia din jur.

Până când El, Cel Preaiubitor, ne va suporta pe noi, care nu murim pentru rău ca să trăim întru înnoirea vieții duhovnicești? Pentru că Evanghelia acestei duminici ne amintește că Domnul nostru a murit pentru noi. Însă nu de moarte bună ci de moarte violentă, de moarte pe cruce, de moartea iscată de invidia și de răutatea unor oameni.

Însă moartea Sa a fost spre înviere și spre viață, pentru ca să ne învie pe noi și să ne umple de viața Sa cea dumnezeiască, oricând vom accepta că numai El e privirea noastră, atenția noastră, iubirea noastră.

Și prin toate faptele și cuvintele Lui, Domnul nostru ne-a învățat asceza/ suferința pentru cei care suferă de boli, de neștiință sau din cauza indiferenței altora.

Iar motivul pentru care suntem plini de demoni, de patimi, de înrâurirea demonilor în viața noastră e pentru că nu trăim evanghelic/ ascetic/ bisericește/ duhovnicește. Nu gândim, nu simțim, nu acționăm, nu ne comportăm ca niște creștini plini de slava lui Dumnezeu ci ca niște oameni scufundați în istorie, în materie, în lucruri minore.

Însă nu ne comportăm ca niște purtători de Dumnezeu…pentru că nici nu suntem. Și nu suntem pentru că nu vrem să fim…

Avem toate condițiile sau posibilitățile să trăim duhovnicește, pentru că viața în Biserică e tocmai viață duhovnicească/ dumnezeiască/ plină de prezența lui Dumnezeu. E viață coborâtă de la Dumnezeu pentru că e viață plină de slava Sa și conform cuvintelor, a faptelor Lui și ale Sfinților Lui, în care El strălucește, Se vede într-o multitudine de nuanțe aparte, unice.

Dumnezeiescul Botez ne mătură casa sufletului și a trupului de demoni. Orice Dumnezeiască Spovedanie e o eliberare de demoni. Una simțită, trăită cu mare bucurie, cu mare larghețe de inimă.

Munții, pietrele de pe inimă, torentele de durere și de nefericire se fărâmă/ dispar/ se preling din noi prin spovedanie.

Devenim tăceri bucuroase.

Devenim bucurii care vorbesc, care laudă iubirea lui Dumnezeu, care conștientizează nevoia evacuării din noi a tot ce e rău pentru a ne mobila ființa cu toată virtutea și frumusețea duhovnicească.

Și oricând facem loc unei gândiri și unei simțiri și unei lucrări tot mai mari și mai responsabile Îi facem loc lui Dumnezeu în noi și oamenilor.

Și atunci înțelegem că nu e nimic mai uman și mai valoros pe pământ decât întrajutorarea reală a oamenilor.

Să faci ceva real pentru mintea, inima, experiența, viața lor înseamnă să muți munții.

Și numai când îl ajutăm pe om să fie mereu altul, să fie mereu după voia lui Dumnezeu, munții satanici ai pierderii timpului și ai indiferenței pierd teren în fața grijii pentru el.

De aceea, iubiții mei, să privim profund în noi și să vedem dacă trăim în mod real cu Dumnezeu și facem lucruri reale pentru oameni reali. Dacă El e cu noi și ne umple de slava Sa și de tot adevărul și dacă îi înțelegem pe oameni cu adevărat și îi putem ajuta la modul foarte concret.

Pentru că fiecare om are nevoie de cuvinte doar pentru el, de cuvinte unice față de el, de o atenție unică față de el pentru ca să devină unic. Și unicitatea înseamnă personalitate. Înseamnă o experiență vie, care are la fundamentul ei relații multiple.

Iar din vindecările Domnului și din convorbirile Sale observăm că rezolvarea problemelor reale nu se face doar prin predici generale, prin uitatul pe deasupra mulțimilor ci și prin plecarea urechii și prin privirea în ochi, prin prietenia specială cu oamenii.

Așadar, Evanghelia de azi ne atenționează asupra importanței absolute a relațiilor umane reale. Tatăl nu se uită la sine ci la iubirea pentru fiul lui și îi caută vindecarea. Tânărul se vindecă pentru asceză și rugăciune, pentru ca să devină om evlavios. Sfinții Apostoli sunt povățuiți să își asume neștiința, bolile și neputințele oamenilor și să încerce să le rezolve pas cu pas.

Iar noi, fiecare dintre noi, suntem puși în fața faptului de a ne vedea statutul condiției umane: acela de ființe comunionale și responsabile, care se pătrund atât de bucuriile cât și de tristețile și nevoile oamenilor.

Pentru că iresponsabilitatea față de aproapele nostru înseamnă indiferență față de viața lui. Și când suntem indiferenți față de viața lumii, a umanității întregi și a fiecăruia în parte suntem inconsistenți interior, goi, fără prea multe valențe umane.

Până când vom rămâne munți de nesimțire față de neștiința, bolile, neîmplinirile oamenilor? Până când vom fi niște ființe lamentabile și ranchiunoase?

Domnul ne întreabă în mod abisal aceste lucruri. Răspunsul nostru nu trebuie să întârzie…Amin!

(Pr. Dorin Picioruş).

DOAMNE AJUTA..

Cât de frumos este chipul credinciosului! Cât de minunat este harul acestui chip! Frumuseţea lui te farmeca, iar înălţimea lui da măsură încrederii pe care o are credinciosul în Dumnezeu. Liniştea revărsata pe chipul său arata pacea sufletului, iar calmul arata netulburarea inimii. Bunătatea zugrăvită pe faţa credinciosului mărturiseşte despre conştiinţa sa netulburată.

Credinciosul are înfăţişarea unui om eliberat de tirania grijilor necurmate ale vieţii, cele împovărătoare ale duhului şi deopotrivă înfăţişarea unui om a cărui încredere în Dumnezeu îi apare zugrăvita în culori vii pe trăsăturile feţei.

Credinciosul are înfăţişarea unui om cu adevărat fericit şi este fericit fiindcă este încredinţat de dumnezeirea credinţei sale şi crede în adevărul ei. Dumnezeu i-a vorbit credinciosului în chip tainic în inima lui. Glasul lui i-a umplut inima şi o fericire dumnezeiască s-a revărsat dintr-însa. Inima şi mintea îi sunt dăruite lui Dumnezeu. Iubirea lui îi încălzeşte inima iar duhul credinciosului grăbeşte să urce la Domnul.

Credinciosul, rupând legăturile egoismului ce-i micşorau iubirea la cercul strâmt al celor din jurul său şi nu-l lăsau să lucreze şi să vadă dincolo de propriul eu, s-a ridicat şi s-a eliberat de robia şi de tirania lui, ne-mai-închinându-se cu înjosire sieşi. Liber aşadar de aceste legături străbate tot pământul în lung şi în lat şi grăbeşte să ajungă pretutindeni unde îl cheamă iubirea de aproapele. Nimeni nu-l mai poate împiedica, nici ispiti.

Plăcerile lumii veşnic curgătoare precum apele râurilor, ca şi desfătările de bunurile lumeşti, nu mai sunt pentru el momitoare. Idolul egoismului a căzut şi s-a sfărâmat iar toate jertfele, aducerile şi arderile de tămâie ce altădată i se cuveneau, acum sunt aduse numai Dumnezeului iubirii, pe care acum Îl iubeşte şi căruia I se închină cu toată inima. Dăruit întru totul cu sufletul şi cu inima Dumnezeului adevărat şi viu, uita de lume şi adesea chiar de propriul trup. Privirea îi este aţintită numai spre Domnul şi inima să numai pe El îl caută neîncetat. Duhul său se desfăta cercetând lucrările Lui iar sufletul său se încredinţează proniei Ziditorului.

Toate trezesc în mintea credinciosului simţăminte noi, Creaţia toată îi vorbeşte într-un grai tainic despre înţelepciunea şi bunătatea divinului ei creator. Desfătarea este pentru el cercetarea lucrărilor lui Dumnezeu şi încântare este contemplarea frumuseţii zidirii ce-I umple sufletul. Frumuseţea, bunătatea, adevărul şi dreptatea , chipuri ale binelui pe pământ, care ne înfăţişează însuşirile lui Dumnezeu, pe toate le lucrează în inima lui.

Adevărata şi neîndoielnică să fericire este vorbirea neîncetată cu Dumnezeu. Cuvintele Domnului sunt ca mierea de dulci în gura lui. Aceste cuvinte le împlineşte zi şi noapte. Inima lui este aprinsă de iubirea pentru Dumnezeu. Grăbeşte spre El şi-L căuta neîncetat, cercetând cu râvnă tot ce a zidit. Lucrarea lui fără sfârşit este desăvârşirea de sine pe măsura puterii sale, iar dorinţa sa cea mai arzătoare este asemănarea cu Dumnezeu. Iubirea şi slujirea Lui îi umplu inima rănită ce veşnic îl doreşte pe Domnul.

Cântarea şi slăvirea Lui, mulţumirea şi lauda aduse neobosit şi cu glas fierbinte lui Dumnezeu, izvorăsc din gura lui, înălţându-se spre cer. Buzele lui grăiesc numai înţelepciune iar inima lui înţelege cu o înţelegere deplină. Viaţa lui este creaţie şi armonie. Trăieşte grăbindu-se spre sfârşitul drept spre care tinde, pentru care a fost zidit şi se bucura de fericirea cu prisosinţă, dăruită lui din bunătatea lui Dumnezeu.

Trăieşte pe pământ, dar locuinţa lui se afla în Ceruri. Grija n-are de nimic şi nu-l apasă teamă pentru ziua de mâine; singura lui grijă şi preocupare este aceea de a nu se sili pentru multe ci numai pentru lucrurile de care are trebuinţă. Nu-l preocupa altceva decât cum să împlinească mai bine legea dată de Domnul şi cum să înfăptuiască mai cu folos binele.

Comuniunea oamenilor între care există deosebiri de neam sau de stare este pentru el comuniune a fraţilor de acelaşi sânge şi doreşte să-i acopere pe toţi cu binefacerile lui. Se bucura de fericirea lor şi se întristează pentru mâhnirile şi necazurile lor.

Întreaga zi face milostenie şi da cu împrumut şi dreptatea lui rămâne în veac. Inima lui este gata să spere la Domnul iar sufletul lui este pregătit să se înfăţişeze dinaintea Ziditorului său. Plin de nădejde şi de curaj, strigă împreună cu psalmistul :

“Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul.”

(Sfântul Nectarie)

DOAMNE AJUTA..

Pentru că încă suntem în perioada de prăznuire a Maicii Domnului  și pentru ca bucuria noastră să nu se impuțineze cu uitarea, vă oferim spre hrană duhovnicească un articol al părintelui Stephen în care explică tainele marelui praznic al Adormirii Maicii Domnului:

Creştinii Ortodocşi sunt în pregătire de două săptămâni pentru Praznicul Adormirii Maicii Domnului, ziua care marchează moartea Maicii lui Dumnezeu. Cei cărora astfel de sărbători le sunt străine, nu înţeleg la ce ne referim noi ortodocşii – şi susţin că este o simplă sărbătoare închinata Fecioarei Maria, şi asta pentru că nouă ne place acest lucru.

Atitudinile frivole nu reuşesc să priceapă adâncimile tainei mântuirii noastre. Adormirea Maicii Domnului reprezintă una din multele căi prin care putem pătrunde acesta taina – care de fapt este Hristos – mântuirea lumii.

Viaţa creştină, aşa cum ne învăţa Sfintele Scripturi şi Sfinţii Părinţi, îşi are baza în misterul şi realitatea comuniunii. Noi nu suntem singuri pe lume, nici nu existam doar ca o adunare de oameni. Vieţile noastre sunt o comuniune de vieţi. Noi ne împărtăşim unii altora într-un fel care pătrunde adâncul fiinţei noastre. Eu sunt unic şi totuşi sunt în acelaşi timp copilul lui Jim şi al lui Nancy. Deşi eu sunt unic, mare parte din ceea ce sunt şi ceea ce am, este viaţa şi cultura lor, şi viaţa generaţiilor de fiinţe umane dinaintea mea – nu doar a rudelor din punct de vedere genetic – ci a intregii umanităţi.

Fără o astfel de înţeleger (conştienţi sau inconştienţi fiind), nu putem să iubim aşa cum ar trebui şi nu vom putea trăi aşa cum ar trebui să trăim. Viaţa ta este viaţa mea; aşa să ne ajute Dumnezeu.

Credinţa că Dumnezeu a devenit om prin Întruparea lui Iisus Hristos, nu ar avea sens şi valoare în afara realităţii vieţii înţeleasă ca şi comuniune. Acest lucru este  esenţial, precum Crezul mărturiseşte, “S-a Întrupat din Fecioară Maria şi S-a făcut Om”.

Pântecele Fecioarei nu a fost un simplu „spaţiu împrumutat” în care Dumnezeu s-a sălăşluit până la naştere, ci este în acelaşi timp acel loc şi acea sursă prin care Dumnezeu „S-a întrupat din Fecioara Maria”.

Există mai multe relatări teologice despre Iisus Hristos şi lucrarea Sa de mântuire care se concentrează aproape numai pe ideea că Iisus Hristos este Cel ce S-a jertfit pe Cruce pentru plata păcatelor noastre. Această idee tinde să se argumenteze prin ea însăşi. Nu exista nici o legătură esenţială intre naşterea Lui Iisus Hristos dintr-o Fecioară şi jertfirea lui Hristos pe Cruce ca plată pentru păcatele noastre. Nici Fecioara însăşi nu mai are în acest caz nici o legătură fiinţiala cu actele de mântuire ale lui Dumnezeu, aşa cum ne-a fost nouă relatate în Sfânta Scripturi. Astfel aceia care proclamă fecioria ei în acest caz, o fac doar pentru că aşa spune Scriptura -  nu pentru că înţeleg adevăratul rol pe care ea o are în mântuirea noastră a tuturor.

Cu toate acestea, mântuirea noastră nu este realizată printr-o plată (chiar dacă imaginea acestei plăţi apare în Sfânta Scriptură). Toate învăţăturile referitoare la Hristos din Sfânta Scriptură vorbesc despre mântuire prin unirea cu El, prin adevărata comuniune înăuntrul vieţii Lui. Întruparea Lui devine astfel parte din lucrarea de restaurare a comuniunii omului cu Dumnezeu. El devine părtaş al vieţii noastre, ca noi să fim părtaşi ai vieţii Lui. Această realitate este foartă clară în faptul că Dumnezeu nu numai că vine să locuiască printre noi, ci vine să facă acest lucru ca om, luând naştere din Fecioara Maria. El devine “carne din carnea ei şi os din oasele ei” (Fc 2:23). Şi iar, o altă imagine: “Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. ” (Lc. 2:35 ). Maria este unită cu Hristos trupeşte şi în mod tainic şi sufleteşte.

Rolul ei în mântuirea lumii (prin unirea cu Hristos) este atât de profund încât a fost profeţit în primele capitole din Geneza (Fa. 3:15). Ea şi naşterea feciorelnica, sunt prefigurate în mod repetat, pe parcursul Vechiului Testament (cum mărturisesc Sfinţii Părinţi). Exista un cântec de laudă, cântat în timpul înscăunării unui episcop care face referire la doar o mică parte din aceste prefigurări, astfel:

Profeţii din vechime odinioară te-au proorocit,
Vas Ales, Stâlp, Tămăduitoare, Arcă,
Sfeşnic, Masa cea Dumnezeiască, Munte Umbrit,
Cădelniţa de aur, Poarta cea de netrecut,
Şi tronul Împăratului,
Pe tine te-au proorocit Profeţii din vechime.

Poate că cea mai mare colecţie de astfel de referiri pot fi găsite în Acatistul Maicii Domnului, închinat ei în secolul al – 6 – lea. Aceste prefigurări şi deasă lor folosire de către Sfinţii Părinţi decurg din înţelegerea fundamentală a mântuirii ca şi comuniune.

Astfel, ea, ca Mamă a lui Dumnezeu, aparţine lui Hristos. Ea aparţine Lui ca Vas Ales cu mană cerească (ea este Vasul care a ţinut în el Pâinea Vieţii). Ea aparţine Lui aşa cum mugurii aparţin toiagului lui Aaron, care au dat roadă (naşterea Lui din sânul ei feciorelnic, este ca viaţa care izvorăşte din toiagul lui Aaron lipsit de viaţă); ea este tabla aşa cum Hristos este cuvântul inscripţionat pe aceasta; ea este sfeşnicul aşa cum Hristos Însuşi este lumina, etc.

Aşa cum Crezul ne spune, Hristos S-a îngropat şi a Înviat a treia zi după Scripturi. Asta nu înseamnă „în conformitate cu scrierile Evangheliei”, ci „în conformitate cu Scripturile Vechiului Testament” (vedem în primul rând 1 Corinteni 15:3).

Prin ochii Sfinţilor Părinţi şi a Tradiţiei Bisericii, începem să vedem că, în conformitate cu Scripturile sunt mai mult versete care vorbesc de naşterea feciorelnică a Macii Domnului decât cele care se referă la jertfă lui Hristos pe Cruce ca plată pentru păcatele noastre. Evanghelia dăruita noua conţine o înţelegere globală a mântuirii şi firul ei istoric, şi explică acest lucru încet pas cu pas până la sfârşit.

Unirea cu trupul Maicii Domnului este unirea cu umanitatea noastră – de fapt cu toată creaţia. Hristos ia toată creaţia cu Sine în procesul mântuirii, purtând-o cu El de la moarte, în Iad şi apoi la viaţă, înviind-o cu El a treia zi din nou. Astfel, cum Sf Apostol Pavel spune:

„Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru că, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului.”  (Romani 6:4-6).

Aceste observaţii cu privire la moartea şi învierea în contextul Botezului, în care “am fost uniţi,” au sens doar în înţelegerea mântuirii ca şi comuniune.

Moartea Mamei lui Dumnezeu (pentru că Cel care S-a născut din ea este Dumnezeu adevărat şi om adevărat) prăznuită în Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, este ceva ce priveşte întreaga creaţie. Întruparea acesta nu s-a întâmplat doar pentru a fi o simplă încarnare din sânul Fecioarei, ci pentru a se uni cu întreaga creaţie. Şi aşa creaţia însăşi “Suspină şi suferă” pentru că aşteaptă desăvârşirea  mântuirii noastre.(Romani 8). Sau cum Biserica cântă:

“De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc şi neamul omenesc; ceea ce eşti biserică sfinţită şi răi cuvântător, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat şi prunc S-a făcut Cel ce este mai înainte de veci. Că braţul tău – scaun l-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat. De tine se bucură, ceea ce eşti plină de har, toată făptura, mărire ţie!”

Adormirea ei este într-adevăr, o zi în care Pământul s-a oprit

Pentru că Maica noastră a tuturor trece de la moarte la viaţă...

DOAMNE AJUTA..

Fraţi creştini şi totodată dragi cititori, în această scriere a mea fără de experienţă, neîndemânatic fiind, îndrăznesc a scrie câteva cuvinte depre o iubire nu ca celelelte iubiri. Această iubire de care doresc să vă vorbesc este o iubire grea şi greu de dus la îndeplinire.

Prin rugăciune şi credinţa în Dumnezeu, putem ajunge la înţelegerea ei, putem înţelege că este mai important a iubi aici decât în altă parte. Această iubire este '' Iubirea de vrăjmași''. Nu vreau să vă îngreuiez, şi să vorbesc în cuvinte alese demne de un scriitor pentru că nu sunt unul dintre aceştia. Eu vreau să vă fac să înţelegeţi cât de puţin, atât cât ştiu eu, nu mai mult, ce este aceea "iubirea vrăjmaşilor". Poate unii dintre voi vă puneţi întrebarea: ''Cum pot să iubesc eu pe cineva care mă urăşte/disprețuiește?'' Vă spun sincer că nici eu nu credeam că este bine a iubi pe cei ce îmi fac rău, dar am reuşit cu ajutorul Lui Dumnezeu să înţeleg. Să înţeleg că iubirea vrăjmaşilor îmi aduce bucurie, putere, şi mai multă credinţă în Dumnezeu, căci cu al Lui ajutor am reuşit.

Vreau să vă împărtăşesc şi vouă ce sentiment puteți avea şi cu ce calmitate îi puteți privi pe cei care vă urăsc. Iubirea este o simţire a sufletului, şi nu-s cuvinte s-o arate precum este. Este important ca atunci când ne gândim la cei ce ne fac rău şi la relele pe care ni le-au făcut să nu se trezească în noi nici cea mai mică amărăciune sau tristeţe, important mai este să nu dorim răul lor şi al nimănui, să nu îi judecăm pe ei, căci scris este: ''Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. [...] Pentru ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi nu vezi bârna din ochiul tău?'' (Mt.7, 1,3).

Şi pentru ca să nu credem că ei nu au răsplată ne zice Domnul: ''Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu, căci scris este: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul" (Rom. 12, 19). Cum vă spuneam mai devreme, prin rugăciune ajungem să îi iubim pe ei, prin rugăciunea pentru ei, pentru ca Dumnezeu să le ierte păcatele, şi astfel ajungem să vedem că am împlinit iarăşi cuvântul Domnului care zice: [...] ''rugati-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc'' (Lc 6, 28).

Cel milostiv aduce rugăciune cu lacrimi şi pentru necuvântătoare, şi pentru cei care urăsc adevărul, şi pentru cei ce îl vătăma pe el, ca să fie primiţi şi iertaţi de Dumnezeu.

Cei care nu iubesc pe vrăjmaşi se înalță asupra Lui Dumnezeu, se mândresc şi aceştia nu sunt credincioşi, sunt hulitori şi se aseamănă celor ce îi prigonesc pe ei, sunt la fel ca vrăjmaşii lor. Mare lucru este ''Iubirea vrăjmașilor''! Dacă aş putea, aş arăta la fiecare din voi pentru două secunde ce înseamnă să-i iubeşti pe ei, să îi vezi atunci ce gânduri îi vor cuprinde când au simţit picătura dragostei voastre, şi cum se vor întoarce la Dumnezeu, şi ce răsplată veţi avea voi de la Dânsul, voi cei care aţi crezut în dragoste, şi aţi arătat-o pe ea vrăjmaşilor voştri.

Ce bucurie, ce fericire, vă va cuprinde atunci, veţi fii mai aproape de Dumnezeu, şi plăcuţi în faţa Lui. Încercaţi să priviţi cu alţi ochi pe oameni. Suntem toţi asemenea Lui Dumnezeu şi doresc a vă mărturisi de un bun coleg iubitor de Dumnezeu, cu care mergând pe strada îmi zice: '' Priveşte măi, deschide ochii tăi, să descoperi ce fiinţe minunate a putut lucra Dumnezeu [...] Pe moment nu am dat importanţă acestor cuvinte, dar am încercat să descopăr ce a vrut să îmi arate, şi am descoperit exact pentru două secunde ce este dragostea. Aceste două secunde au fost minunate, nu pot să le descriu, este ceva plăcut, iar acum îmi pun întrebarea: ''Oare cum este un om care trăieşte mereu aceste două secunde?'' Dacă eu nu pot explica două secunde, credeţi că pot explica aceste secunde înmulţite să îmi dea anii din viaţa unui om care trăieşte dragostea? Doresc doar atât să vă mai spun: ''să iubim pentru a fi iubiţi şi să iertăm pentru a fi iertaţi", dacă vrem să trăim ceva ce nu am mai trăit, să facem asta, să ne iubim vrăjmaşii ca pe noi înşine. Rugaţi-vă pentru mine căci neputincios sunt!

Cu dragoste, cu frică de Dumnezeu,..

DOAMNE AJUTA..

Pentru că încă suntem în perioada de prăznuire a Maicii Domnului  și pentru ca bucuria noastră să nu se impuțineze cu uitarea, vă oferim spre hrană duhovnicească un articol al părintelui Stephen în care explică tainele marelui praznic al Adormirii Maicii Domnului:

Creştinii Ortodocşi sunt în pregătire de două săptămâni pentru Praznicul Adormirii Maicii Domnului, ziua care marchează moartea Maicii lui Dumnezeu. Cei cărora astfel de sărbători le sunt străine, nu înţeleg la ce ne referim noi ortodocşii – şi susţin că este o simplă sărbătoare închinata Fecioarei Maria, şi asta pentru că nouă ne place acest lucru.

Atitudinile frivole nu reuşesc să priceapă adâncimile tainei mântuirii noastre. Adormirea Maicii Domnului reprezintă una din multele căi prin care putem pătrunde acesta taina – care de fapt este Hristos – mântuirea lumii.

Viaţa creştină, aşa cum ne învăţa Sfintele Scripturi şi Sfinţii Părinţi, îşi are baza în misterul şi realitatea comuniunii. Noi nu suntem singuri pe lume, nici nu existam doar ca o adunare de oameni. Vieţile noastre sunt o comuniune de vieţi. Noi ne împărtăşim unii altora într-un fel care pătrunde adâncul fiinţei noastre. Eu sunt unic şi totuşi sunt în acelaşi timp copilul lui Jim şi al lui Nancy. Deşi eu sunt unic, mare parte din ceea ce sunt şi ceea ce am, este viaţa şi cultura lor, şi viaţa generaţiilor de fiinţe umane dinaintea mea – nu doar a rudelor din punct de vedere genetic – ci a intregii umanităţi.

Fără o astfel de înţeleger (conştienţi sau inconştienţi fiind), nu putem să iubim aşa cum ar trebui şi nu vom putea trăi aşa cum ar trebui să trăim. Viaţa ta este viaţa mea; aşa să ne ajute Dumnezeu.

Credinţa că Dumnezeu a devenit om prin Întruparea lui Iisus Hristos, nu ar avea sens şi valoare în afara realităţii vieţii înţeleasă ca şi comuniune. Acest lucru este  esenţial, precum Crezul mărturiseşte, “S-a Întrupat din Fecioară Maria şi S-a făcut Om”.

Pântecele Fecioarei nu a fost un simplu „spaţiu împrumutat” în care Dumnezeu s-a sălăşluit până la naştere, ci este în acelaşi timp acel loc şi acea sursă prin care Dumnezeu „S-a întrupat din Fecioara Maria”.

Există mai multe relatări teologice despre Iisus Hristos şi lucrarea Sa de mântuire care se concentrează aproape numai pe ideea că Iisus Hristos este Cel ce S-a jertfit pe Cruce pentru plata păcatelor noastre. Această idee tinde să se argumenteze prin ea însăşi. Nu exista nici o legătură esenţială intre naşterea Lui Iisus Hristos dintr-o Fecioară şi jertfirea lui Hristos pe Cruce ca plată pentru păcatele noastre. Nici Fecioara însăşi nu mai are în acest caz nici o legătură fiinţiala cu actele de mântuire ale lui Dumnezeu, aşa cum ne-a fost nouă relatate în Sfânta Scripturi. Astfel aceia care proclamă fecioria ei în acest caz, o fac doar pentru că aşa spune Scriptura -  nu pentru că înţeleg adevăratul rol pe care ea o are în mântuirea noastră a tuturor.

Cu toate acestea, mântuirea noastră nu este realizată printr-o plată (chiar dacă imaginea acestei plăţi apare în Sfânta Scriptură). Toate învăţăturile referitoare la Hristos din Sfânta Scriptură vorbesc despre mântuire prin unirea cu El, prin adevărata comuniune înăuntrul vieţii Lui. Întruparea Lui devine astfel parte din lucrarea de restaurare a comuniunii omului cu Dumnezeu. El devine părtaş al vieţii noastre, ca noi să fim părtaşi ai vieţii Lui. Această realitate este foartă clară în faptul că Dumnezeu nu numai că vine să locuiască printre noi, ci vine să facă acest lucru ca om, luând naştere din Fecioara Maria. El devine “carne din carnea ei şi os din oasele ei” (Fc 2:23). Şi iar, o altă imagine: “Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. ” (Lc. 2:35 ). Maria este unită cu Hristos trupeşte şi în mod tainic şi sufleteşte.

Rolul ei în mântuirea lumii (prin unirea cu Hristos) este atât de profund încât a fost profeţit în primele capitole din Geneza (Fa. 3:15). Ea şi naşterea feciorelnica, sunt prefigurate în mod repetat, pe parcursul Vechiului Testament (cum mărturisesc Sfinţii Părinţi). Exista un cântec de laudă, cântat în timpul înscăunării unui episcop care face referire la doar o mică parte din aceste prefigurări, astfel:

Profeţii din vechime odinioară te-au proorocit,
Vas Ales, Stâlp, Tămăduitoare, Arcă,
Sfeşnic, Masa cea Dumnezeiască, Munte Umbrit,
Cădelniţa de aur, Poarta cea de netrecut,
Şi tronul Împăratului,
Pe tine te-au proorocit Profeţii din vechime.

Poate că cea mai mare colecţie de astfel de referiri pot fi găsite în Acatistul Maicii Domnului, închinat ei în secolul al – 6 – lea. Aceste prefigurări şi deasă lor folosire de către Sfinţii Părinţi decurg din înţelegerea fundamentală a mântuirii ca şi comuniune.

Astfel, ea, ca Mamă a lui Dumnezeu, aparţine lui Hristos. Ea aparţine Lui ca Vas Ales cu mană cerească (ea este Vasul care a ţinut în el Pâinea Vieţii). Ea aparţine Lui aşa cum mugurii aparţin toiagului lui Aaron, care au dat roadă (naşterea Lui din sânul ei feciorelnic, este ca viaţa care izvorăşte din toiagul lui Aaron lipsit de viaţă); ea este tabla aşa cum Hristos este cuvântul inscripţionat pe aceasta; ea este sfeşnicul aşa cum Hristos Însuşi este lumina, etc.

Aşa cum Crezul ne spune, Hristos S-a îngropat şi a Înviat a treia zi după Scripturi. Asta nu înseamnă „în conformitate cu scrierile Evangheliei”, ci „în conformitate cu Scripturile Vechiului Testament” (vedem în primul rând 1 Corinteni 15:3).

Prin ochii Sfinţilor Părinţi şi a Tradiţiei Bisericii, începem să vedem că, în conformitate cu Scripturile sunt mai mult versete care vorbesc de naşterea feciorelnică a Macii Domnului decât cele care se referă la jertfă lui Hristos pe Cruce ca plată pentru păcatele noastre. Evanghelia dăruita noua conţine o înţelegere globală a mântuirii şi firul ei istoric, şi explică acest lucru încet pas cu pas până la sfârşit.

Unirea cu trupul Maicii Domnului este unirea cu umanitatea noastră – de fapt cu toată creaţia. Hristos ia toată creaţia cu Sine în procesul mântuirii, purtând-o cu El de la moarte, în Iad şi apoi la viaţă, înviind-o cu El a treia zi din nou. Astfel, cum Sf Apostol Pavel spune:

„Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru că, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului.”  (Romani 6:4-6).

Aceste observaţii cu privire la moartea şi învierea în contextul Botezului, în care “am fost uniţi,” au sens doar în înţelegerea mântuirii ca şi comuniune.

Moartea Mamei lui Dumnezeu (pentru că Cel care S-a născut din ea este Dumnezeu adevărat şi om adevărat) prăznuită în Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, este ceva ce priveşte întreaga creaţie. Întruparea acesta nu s-a întâmplat doar pentru a fi o simplă încarnare din sânul Fecioarei, ci pentru a se uni cu întreaga creaţie. Şi aşa creaţia însăşi “Suspină şi suferă” pentru că aşteaptă desăvârşirea  mântuirii noastre.(Romani 8). Sau cum Biserica cântă:

“De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc şi neamul omenesc; ceea ce eşti biserică sfinţită şi răi cuvântător, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat şi prunc S-a făcut Cel ce este mai înainte de veci. Că braţul tău – scaun l-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat. De tine se bucură, ceea ce eşti plină de har, toată făptura, mărire ţie!”

Adormirea ei este într-adevăr, o zi în care Pământul s-a oprit

Pentru că Maica noastră a tuturor trece de la moarte la viaţă....

DOAMNE AJUTA..

Zilele trecute am fost pe la mănăstirea Căşiel. Aflată la vreo 20 de km lângâ Dej (judeţul Cluj) mănăstirea de maici este o oază duhovnicească având ca duhovnic pe părintele Serafim Bădilă.

Sfinţia sa este un părinte îmbunătăţit, care a ajuns călugăr în urma insistenţelor părintelui Arsenie Boca.  L-a cunocut şi pe părintele Cleopa Ilie, care la un moment dat l-a certat în faţa tuturor că dă Sfintele Taine prea uşor :).

În afară de renumele acestui părinte un alt dar al acestui om sfânt este faptul că maicile sunt foarte bine "crescute" aici. O amintire ce o voi lega întotdeauna de acest loc reprezintă serile când fiind venit un autocar, în timp ce maicile fac slujbă, păr. Serafim înconjurat de oameni spune povestiri duhovniceşti, amintindu-mi de părintele Cleopa care făcea acelaşi lucru.

Din păcate nu am avut binecuvântarea să-l cunosc pe parintele Cleopa, dar la predicile păr. Serafim întotdeauna mă simt un mare păcătos şi ca niciodată îmi conştientizam depărtarea de Dumnezeu.

Părintele Serafim Bădilă e un om cald, vesel chiar jucăuş ca un copil ce îmi aminteşte de faptul că sfinţii sunt nişte copii mari. Sfătuiesc pe oricine să vină la această mănăstire...

Cuprins
1. DESPRE SFANTA TREIME ( DUMNEZEU IN TREI PERSOANE)
( pentru Martorii lui Iehova)
2. CINE ESTE IISUS
3. DESPRE FAPTE BUNE ( pentru protestanti, care sustin ca mantuirea e numai prin credinta)
4. DESPRE BOTEZUL COPIILOR
5. SFANTA TRADITIE
6. DESPRE IMAGINI IN BISERICA
7. DESPRE INCHINAREA LA INGERI/ SFINTI
8. IMPOTRIVA SUPREMATIEI PAPALE
9. DESPRE GHICIT ( deschiderea Cartii)
10. DESPRE POCAINTA
11. DESPRE CONTINUITATEA BISERICII DE LA APOSTOLI PANA ASTAZI
12. NU ORICINE POATE INTERPRETA SCRIPTURA
13. DESPRE VESNICIA CHINURILOR IADULUI ( Impotriva Martorilor)
14. SUNTEM MANTUITI PRIN HAR, CREDINTA, FAPTE BUNE
15. IMPOTRIVA PREDESTINARII
16. DESPRE VORBIREA IN LIMBI
17. DESPRE TRUPUL SI SANGELE DOMNULUI ( cum ca nu sunt doar simboluri, cum spun protestantii)
18. CINE SUNT PREOTII
19. DE CE TINEM DUMINICA, NU SABATUL, CA ADVENTISTII

1. DESPRE SFANTA TREIME ( DUMNEZEU IN TREI PERSOANE)
( pentru Martorii lui Iehova)
” Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul, Şi S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas din cer: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.”
( Luca 3: 21- 22).
Domnul Iisus a zis: ” Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem.” ( Ioan 10: 30).
” Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei Una sunt.” ( I Ioan 5: 7).
” Căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”; şi iarăşi: “Eu Îi voi fi Lui Tată şi El Îmi va fi Mie Fiu”? Şi iarăşi, când aduce în lume pe Cel întâi născut, El zice: “Şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu”. Şi de îngeri zice: “Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc”; Iar către Fiul: “Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; şi toiagul dreptăţii este toiagul împărăţiei Tale.”( Evrei 1: 5- 8).
” Harul DOMNULUI nostru IISUS HRISTOS şi dragostea lui DUMNEZEU şi împărtăşirea SFÂNTULUI DUH să fie cu voi cu toţi!” ( II Corinteni 13: 13).

2. CINE ESTE IISUS
” Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui. ” ( Ioan 20: 31);
” Iisus este Domnul” ( Romani 10: 9);
” Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi” ( Romani 10: 9);
” Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.” ( I Timotei 1: 15);
“ mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii.” ( I Ioan 4: 14);
” Iisus Hristos a venit în trup” ( I Ioan 4: 2);
” Hristos Iisus, Domnul meu” ( Filipeni 3: 8);
” Domnul meu şi Dumnezeul meu!” ( Ioan 20: 28);
“ Dumnezeu, Mântuitorul meu” ( Luca 1: 47);
” Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” ( Fapte 8: 37);
“ Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” ( Apocalipsa 19: 16);
” am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit; După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor” ( I Corinteni 15: 3- 7);
” 25. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. 26. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? 27. Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.” ( Ioan 11: 25- 27);
Iisus ne mantuieste: ” Crede în Domnul Iisus şi te vei mântui tu şi casa ta.” ( Faptele Apostolilor 16: 31).

3. DESPRE FAPTE BUNE ( pentru protestanti, care sustin ca mantuirea e numai prin credinta)
” Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii săi; ŞI ATUNCI VA RĂSPLĂTI FIECĂRUIA DUPĂ FAPTELE SALE.” ( Matei 16: 27);
” Şi pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, ŞI NU FACEŢI CE VĂ SPUN?” ( Luca 6: 46);
” Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt şi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu ŞI-L PĂZESC.” ( Luca 11: 28).
” Nici o sluga nu poate sa slujeasca la doi stapani. Fiindca sau pe unul va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va tine si pe celalalt il va dispretui. NU PUTETI SA SLUJITI LUI DUMNEZEU SI LUI MAMONA.
Toate acestea le auzeau si fariseii, care erau iubitori de argint,si-L luau in bataie de joc.
Si El le-a zis: VOI SUNTETI CEI CE VA FACETI PE VOI DREPTI INAINTEA OAMENILOR, DAR DUMNEZEU CUNOASTE INIMILE VOASTRE; căci ceea ce la oameni este inalt, uraciune este inaintea lui Dumnezeu.” ( Luca 16: 13-15);
” DE MA IUBITI, PAZITI PORUNCILE MELE.” ( Ioan 14: 15);
” DACA PAZITI PORUNCILE MELE, VETI RAMANE INTRU IUBIREA MEA” ( Ioan 15: 10);
” Ci, in orice neam, cel ce se teme de El SI FACE DREPTATE este primit de El.” ( Fapte 10: 35).
” DUMNEZEU, CARE VA RASPLATI FIECARUIA DUPA FAPTELE LUI:
Viata vesnica celor ce, PRIN STARUINTA IN FAPTA BUNA, cauta” ( Romani 2: 5-7);
” Si intru aceasta stim ca L-am cunoscut, DACA PAZIM PORUNCILE LUI.
Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile lui nu le pazeste, mincinos este si intru el adevarul nu se afla.” ( I Ioan 2: 3-4);
” Prin aceasta cunoastem pe fiii lui Dumnezeu si pe fiii diavolului:ORICINE NU FACE dreptate nu este din Dumnezeu, nici cel ce nu iubeste pe fratele său” ( I Ioan 3: 10);
” Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: SA PAZIM PORUNCILE LUI; si poruncile Lui nu sunt grele.” ( I Ioan 5: 3);
” nu urma raul, ci binele. CEL CE FACE BINE DIN DUMNEZEU ESTE; cel ce face rau n-a vazut pe Dumnezeu.” ( III Ioan 1: 11);
” Si marea a dat pe mortii cei din ea, si moartea si iadul au dat pe mortii lor, SI JUDECATI AU FOST, FIECARE DUPA FAPTELE SALE.” ( Apocalipsa 20: 13).

4. DESPRE BOTEZUL COPIILOR
Noi, crestinii ortodocsi, botezam copii pentru ca:
” Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.” ( Ioan 3: 3);
” Şi el, luându-i la sine, în acel ceas al nopţii, a spălat rănile lor şi s-a botezat el şi toţi ai lui îndată.” ( Fapte 16: 33);
” Am botezat şi casa lui Ştefana” ( I Corinteni 1: 16);
” Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare.” ( I Corinteni 10: 2).
Dovada ca marturia nasilor la botez e valabila:
” Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” ( Marcu 2: 5).
Botezul inlocuie circumcizia ( care stim ca se facea la 8 zile de la nastere):
” Iată eu, Pavel, vă spun vouă: Că de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic.” ( Galateni 5: 2).
Persoanele adulte nebotezate ( cum sunt in India) trebuie catehizate inainte de botez.

5. SFANTA TRADITIE
1. De unde stia Pavel numele vrajitorilor lui faraon, care l-au infruntat pe Moise ( ma refer la Iannes si Iambres, din II Timotei 3: 8), ca in Vechiul Testament nu apare numele lor? Raspunsul: din Traditie.
2. Dar apostolul Iuda de unde stia ce a spus patriarhul Enoh, ( vezi Iuda 1: 14), ca in VT nu apare nici un citat din Enoh? Raspunsul: din Traditie.
3. De unde stia apostolul Iuda ce i-a spus arhanghelul Mihail Satanei atunci cand a murit Moise ( vezi Iuda 1: 9), ca in VT nu scrie? Raspunsul: din Traditie.
4. De unde il citeaza Pavel pe Domnul Iisus ( vezi Fapte 20: 35), ca in Evanghelii nu apar aceste Cuvinte? Raspunsul: din Traditie.
5. De unde avem termenul ” Sfânta Treime”, ca nu exista in Sfanta Scriptura?
6. De ce crestinii se inchina duminica? Ca nu e o porunca expresa in Biblie, ci Traditia ne-o spune asta.
7. De unde stim care e forma crucii pe care a fost rastignit Domnul Iisus (ca Martorii spun ca Hristos a fost rastignit pe un stalp si sunt si alte feluri de cruci, precum crucea Apostolului Andrei) ? Din Traditie.
VT= Vechiul Testament

6. DESPRE IMAGINI IN BISERICA
- ” O, galateni fara de minte, cine v-a ademenit pe voi sa nu va incredeti adevarului, pe voi, IN OCHII CARORA A FOST ZUGRAVIT IISUS HRISTOS RASTIGNIT?” ( Galateni 3: 1).
- ” Cortul insa sa-l faci din zece covoare de in rasucit si de matase violeta, stacojie si visinie; IN TESATURA LOR SA FACI CHIPURI DE HERUVIMI ALESE CU ISCUSINTA”
( Iesirea 26: 1);
- ” Sa faci o perdea de in rasucit si de matase violeta, stacojie si visinie, rasucita, IAR IN TESATURA EI SA AIBA CHIPURI DE HERUVIMI ALESE CU ISCUSINTA” ( Iesirea 26: 31).
- Fara a ne mai gandi la heruvimii de pe chivotul legii ( vezi Iesirea cap. 25: 18).
- ” Si a facut in Sfanta Sfintelor doi heruvimi de lemn de maslin, inalti de zece coti.
O aripa a heruvimului era de cinci coti si cealalta aripa a heruvimului era tot de cinci coti. Zece coti erau de la un varf al aripilor lui pana la varful celeilalte aripi.
Tot de zece coti era si celalalt heruvim; amandoi heruvimii aveau aceeasi masura si aceeasi infatisare.
Inaltimea unui heruvim era de zece coti; la fel si celalalt heruvim.
Si a asezat el heruvimii la mijloc, in partea de la fund a templului. Aripile heruvimilor erau insa intinse; si atingea aripa unui perete, si aripa celuilalt heruvim atingea celalalt perete. Iar celelalte aripi ale lor se atingeau in mijlocul templului, aripa de aripa.
Si a imbracat el heruvimii cu aur.
PE TOTI PERETII TEMPLULUI DE JUR IMPREJUR, PE DINAUNTRU SI PE DINAFARA, A FACUT CHIPURI SAPATE DE HERUVIMI, DE COPACI, DE FINICI SI DE FLORI IMPODOBITE.”
( III Regi 6: 23-29, dar in Biblia Cornilescu I Imparati/ Regi 6: 23- 29).
” Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului;
Să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului.
şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor.”
( Iesirea 25: 18- 20; despre capacul chivotului Legii).

7. DESPRE INCHINAREA LA INGERI/ SFINTI
” Iar îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide: 8. Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu. 9. Iată, îţi dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit.”
( Apocalipsa 3: 7- 9).
Deci: ” iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit.” ( Apocalipsa 3: 9).
” 13. Aflându-se însă Iosua aproape de Ierihon, a căutat cu ochii săi şi iată stătea înaintea lui un om; acela avea în mână o sabie goală. Şi apropiindu-se Iosua de dânsul, i-a zis: “De-ai noştri eşti sau eşti dintre duşmanii noştri?” 14. Iar acela a răspuns: “Eu sunt căpetenia oştirii Domnului şi am venit acum!” Atunci Iosua a căzut cu fala la pământ, s-a închinat şi a zis către acela: “Stăpâne, ce porunceşti slugii tale?” 15. Zis-a către Iosua căpetenia oştirii Domnului: “Scoate-ţi încălţămintea din picioare, că locul pe care stai tu acum este sfânt!” Şi a făcut Iosua aşa.”
( Iosua 5: 13- 15).

8. IMPOTRIVA SUPREMATIEI PAPALE
” 8. Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi. 9. Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri.” ( Matei 23: 8- 9)
papa= tata
“Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor şi este.”
( Efeseni 5: 23)

9. DESPRE GHICIT ( deschiderea Cartii)
” Să nu mâncaţi cu sânge; să nu vrăjiţi, nici să ghiciţi.” ( Levitic 19: 26);
” Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător” ( Deuteronom 18, 10);
” Căci popoarele acestea, pe care le izgoneşti tu, ascultă de ghicitori şi de prevestitori, iar ţie nu-ţi îngăduie aceasta Domnul Dumnezeul tău.” ( Deuteronom 18, 14);
” Pentru că aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel: Să nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri şi de ghicitorii voştri care sunt în mijlocul vostru, şi să nu ascultaţi visele voastre, pe care le veţi visa” ( Ieremia 29: 8);
” Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.” ( Apocalipsa 21: 8);
” Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!” ( Apocalipsa 22: 15).

10. DESPRE POCAINTA
1. Pocainta presupune rugaciune catre Dumnezeu ca sa ne ierte: ” Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului.” ( rugaciunea vamesului, din Luca 18: 13);
2. Pocainta presupune parerea de rau pentru pacatele facute ( “faptele moarte” Evrei 6: 1)) si dorinta de schimbare: ” Si i-a zis fiul: Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau.” ( Luca 15: 21);
3. Pocainta presupune si iertarea aproapelui: ” Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua daca nu veti ierta- fiecare fratelui sau- din inimile voastre.” ( Pilda celui ce datora zece mii de talanti, din Matei 18: 35);
4. Pocainta presupune marturisirea pacatelor: ” Marturisiti-va deci UNUL ALTUIA pacatele si va rugati UNUL PENTRU ALTUL” ( Iacov 5: 16), vezi si I Ioan 1: 9;
Deoarece Domnul si Mantuitorul Iisus Hristos a zis apostolilor: ” Si zicand acestea a suflat asupra lor si le-a zis: LUATI DUH SFANT! CARORA VETI IERTA PACATELE LE VOR FI IERTATE; SI CARORA LE VETI TINE, VOR FI TINUTE.” ( Ioan 20: 22-23).
5. Adevarata pocainta inseamna si facerea de fapte bune, nu doar sa nu faci cele rele: ” Faceti dar, roade vrednice de pocainta si nu incepeti a zice in voi insiva: Avem tata pe Avraam, caci va spun ca Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam. Acum securea sta la radacina pomilor, DECI ORICE POM CARE NU FACE ROADA BUNA SE TAIE SI SE ARUNCA IN FOC.” ( Luca 3: 9).

11. DESPRE CONTINUITATEA BISERICII DE LA APOSTOLI PANA ASTAZI
” Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” ( Matei 16: 18).

12. NU ORICINE POATE INTERPRETA SCRIPTURA
- Ca Domnul Iisus a avertizat fariseii: ” Va rataciti nestiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” ( Matei 22: 29) vorbind despre inviere;
- ” Si alergand, Filip l-a auzit citind pe proorocul Isaia si i-a zis: Intelegi, oare, ce citesti?
Iar el a zis: CUM AS PUTEA SA INTELEG DACA NU MA VA CALAUZI CINEVA? Si a rugat pe Filip sa se urce si sa sada cu el.” ( Faptele Apostolilor 8: 30- 31);
- ” Si indelunga- rabdare a Domnului nostru socotiti-o drept mantuire, precum v- a scris si iubitul nostru frate Pavel dupa intelepciunea data lui,
Cum vorbeste despre acestea in toate epistolele sale, IN CARE SUNT LUCRURI CU ANEVOIE DE INTELES, PE CARE CEI NESTIUTORI SI NEINTARITI LE RASTALMACESC, CA SI PE CELELALTE SCRIPTURI , SPRE A LOR PIERZARE.” ( II Petru 3: 15- 16).
- ” Aceasta stiind mai dinainte, CA NICI O PROOROCIE A SCRIPTURII NU SE TALCUIESTE DUPA SOCOTINTA FIECARUIA;
Pentru ca niciodata proorocia nu s- a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait, purtati fiind de Duhul Sfant.” ( II Petru 1: 20- 21);
- ” Oare toti sunt apostoli? Oare toti sunt prooroci? OARE TOTI SUNT INVATATORI? Oare toti au putere sa savarseasca minuni? ” ( I Corinteni 12: 29).

13. DESPRE VESNICIA CHINURILOR IADULUI ( Impotriva Martorilor)
” 43. Şi de te sminteşte mâna ta, tai-o că mai bine îţi este să intri ciung în viaţă, decât, amândouă mâinile având, să te duci în gheena, în focul cel nestins. 44. Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. 45. Şi de te sminteşte piciorul tău, taie-l, că mai bine îţi este ţie să intri fără un picior în viaţă, decât având amândouă picioarele să fii azvârlit în gheena, în focul cel nestins, 46. Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. 47. Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, că mai bine îţi este ţie cu un singur ochi în împărăţia lui Dumnezeu, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului. 48. Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.” ( Marcu 9: 43- 48).

14. SUNTEM MANTUITI PRIN HAR, CREDINTA, FAPTE BUNE
” 8. Căci în HAR sunteţi mântuiţi, prin CREDINŢĂ, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; 9. Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. 10. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre FAPTE BUNE, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.” ( Efeseni 2: 8- 10).

15. IMPOTRIVA PREDESTINARII
” Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte Zi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. ALEGE viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi.” ( Deuteronom 30: 19);
” Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit.” ( Matei 23: 37).

16. DESPRE VORBIREA IN LIMBI
” darul limbilor va înceta” ( I Corinteni 13: 8);
“ Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină.” ( I Corinteni 14: 19);
” 1. Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. 2. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. 3. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. 4. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. 5. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. 6. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci FIECARE ÎI AUZEA PE EI VORBIND IN LIMBA SA. 7. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? 8. Şi cum auzim noi FIECARE LIMBA NOASTRĂ, în care ne-am născut? 9. Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, 10. În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, 11. Cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!” ( Faptele Apostolilor 2: 1- 11).

17. DESPRE TRUPUL SI SANGELE DOMNULUI ( cum ca nu sunt doar simboluri, cum spun protestantii)
” 53. Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. 54. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. 55. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. 56. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” ( Ioan 6: 53- 56);
“ 17. Şi luând paharul, mulţumind, a zis: Luaţi acesta şi împărţiţi-l între voi; 18. Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu. 19. Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. 20. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi.” ( Luca 22: 17- 20);
“ 23. Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, 24. Şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. 25. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. 26. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni. 27. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. 28. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. 29. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului.” ( I Corinteni 11: 23- 29).

18. CINE SUNT PREOTII
“ Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.” ( I Corinteni 4: 1).

19. DE CE TINEM DUMINICA, NU SABATUL, CA ADVENTISTII
Duminica a inviat Domnul Iisus
” 1. Iar în prima zi după sâmbătă, foarte de dimineaţă, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră. 2. Şi au găsit piatra răsturnată de pe mormânt. 3. Şi intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus. 4. Şi fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbaţi au stat înaintea lor, în veşminte strălucitoare. 5. Şi, înfricoşându-se ele şi plecându-şi feţele la pământ, au zis aceia către ele: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? 6. Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea, 7. Zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze. 8. Şi ele şi-au adus aminte de cuvântul Lui.” ( Luca 24: 1- 8);
” În ziua întâi a săptămânii (Duminică) adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii.” (Faptele Apostolilor 20: 7).

Material întocmit de fratele IOAN C vizitator al blogului Acvila ortodoxa. Mii de multumiri pentru efortul depus frate!...

… cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.

Ioan 8 .7

20.Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.

Ioan 16 4.

S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el.5. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins…23. Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care îl iubea Iisus.34. Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. 35. Întru acesta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.

Ioan 13

CE ESTE PĂCATUL?

Păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu, căl­care voită sau nevoită, cu ştiinţă sau fără ştiin­ţă, cu fapta, cu cuvântul, cu gândul. Păcatul este necinstirea adusă lui Dumnezeu, ocară, dispreţuire, defăimare, nerecunoaştere şi vătă­mare adusă fiinţei Dumnezeieşti, dintr-un senti­ment egoist. Păcatul este necredinţă şi neîn­credere în Dumnezeu, în legea Lui şi prea multă credinţă şi încredere în sine, până acolo ca omul să-şi fie singur lege, pentru că de în­dată ce ai călcat Legea lui Dumnezeu ai urmat o altă Lege, fie a ta, fie a Diavolului. Păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului, căci prin păcat se reînnoiesc toate batjocurile de altădată şi toate bătăile primite. Piroanele, suliţa, spinii, prin păcat Mântuitorul le simte din nou. Acum, însă, nu mai sunt bătute de cei ce-L defăimau şi strigau: „Să Se răstignească, să Se răstignească…”, acum Îi sunt administrate de cei ce zic că cred în El, că-I urmează porun­cile, că-L iubesc. Acum Îl scuipă în faţă cei ce sunt botezaţi, acum cununa de spini I-o pun cei ce se numesc creştini, acum Îi dau palmele, acum Îi bat piroanele, acum Îl împung cu suliţa cei pentru care a suferit batjocuri şi bătăi şi pentru care Şi-a dat sângele Său pe Golgota pentru ca să-i facă fii ai lui Dumnezeu, pentru ca să le deschidă Raiul, să sfarme moartea şi să dărâme iadul. Păcatul este îndepărtare de Dumnezeu şi, în schimb, apropiere de Diavol, este îndepărtare de casa Tatălui şi păzire în Ţară străină a porcilor diavolului. Pentru că suntem robi aceluia căruia îi slujim (Ioan 8, 34), păcatul înseamnă robia Diavolului.Când păcătuieşti nu mai socoteşti ceea ce a făcut pentru tine Dumnezeu, nu-I mai eşti fiu şi nu te gândeşti la dreptatea Lui, care va pe­depsi pe cei ce păcătuiesc împotriva Voii Lui.Prin păcat toate lucrurile lui Dumnezeu sunt pornite împotriva scopului pentru care au fost făcute. Gura n-a fost făcută de Dumnezeu ca să înjurăm cu ea, să bârfim şi să blestemăm pe aproapele, ci gura a fost făcută ca, cu ea, să vorbim lucruri folositoare sufletului. Mintea nu ţi-a dat-o Dumnezeu ca, cu ajutorul ei, să găseşti argumentele care te îndepărtează de Dumnezeu, ci ca să găseşti argumentele care te apropie. Ochii nu au fost făcuţi spre a privi ceea ce aduce vătămarea sufletului, ci spre a vedea creaţiile lui Dumnezeu şi spre a-I aduce mulţumiri. Tot aşa, urechile, mâinile, picioarele n-au fost create spre a ne îndepărta de Dumnezeu. Bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu vrei să le socoteşti ca atare? Căci să ştii că tot timpul ţi s-a dat ca să câştigi Raiul şi tu te pierzi socotind că El nu va mai judeca, că nu va ierta, că sunt alţii mult mai răi ca tine.

CE URMĂRI ARE PĂCATUL

Răul pricinuit de el

1. Prin păcat pierdem darul cel mai presus de fire ce-l avem de la Dumnezeu. Fără acest dar, sufletul rămâne slut. 2. Prin păcat Duhul Sfânt este luat de la noi şi nu mai suntem recunoscuţi fii. 3. Prin păcat pierdem fericirea veşnică a Raiu­lui; pierdem posibilităţile unirii cu Dumnezeu şi petrecerea împreună cu sfinţii; pierdem lumina veşnică şi odihna. 4. [Prin păcat] câştigăm Iadul cu focul cel ne­stins şi cu în­tunericul cel ce este totdeauna. 5. Prin păcat pierdem toate bunătăţile pe care le-am făcut înainte, căci Dumnezeu te va jude­ca în ceea ce te va găsi făcând. 6. Prin păcat pierdem ajutorul lui Dumnezeu (atât cât eşti în păcat).

SPOVEDANIA

Nu plângi gândindu-te că ai pierdut Raiul?Nu te cutremură mâhnirea adusă lui Dumnezeu?Nu te înfioară Iadul?Nu cauţi să-ţi dobândeşti starea pierdută?Se mai poate?Da! Trebuie numai să vrei …

Dumnezeu a ştiut dintru început neputinţa noastră şi ne-a dat posibilitatea curăţirii de pă­cate. El a ştiut că omul cât va trăi va păcătui şi că fără de greşeală nimeni nu este, de aceea spunea ucenicilor Săi: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate în Cer – şi oricâte veţi dez­lega pe pământ vor fi dezlegate şi în Cer”, cuvinte prin care se instituie şi Taina Spovedaniei.Spovedania sau pocăinţa este o baie din care sufletul scăldat iese uşurat de greutate şi curat de murdăria păcatelor, o baie în care se spală şi se pierd toate întinăciunile şi greşelile noas­tre. Spovedania este o doctorie ce vindecă su­fletul rănit de draci, o doctorie ce strică otrava păcatului. Spovedania întoarce pe păcătos de la Diavol la Dumnezeu şi-l pune din nou în le­gătură cu Făcătorul său. Spovedania însem­nează aducerea sufletului la faptele şi lucrurile care sunt pentru şi după firea lui. Spovedania redă pe om curat lui Dumnezeu. Spovedania pregăteşte sufletul şi trupul pentru primirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos.Spovedeşte-te în Biserică de patru ori pe an la acelaşi Duhovnic. Când îţi faci examenul de conştiinţă găseşte-te vinovat, nu te justifica; gândeşte-te la următoa­rele puncte:

a. Motivul sau scopul cu care sau pentru care ai păcătuit. A doua zi caută să ocoleşti momen­tul potrivit respectiv. b. Intenţia – ce ai voit de ai păcătuit. c. Împrejurările, ocoleşte-le a doua zi. d. Locul unde ai păcătuit. e. Cât l-ai răspândit – ai îndemnat pe alţii. f. Numărul…

Spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă şi cu părere de Rău. Zdrobirea inimii este su­părarea şi durerea ce ţi se pricinuieşte când îţi aduci aminte de păcat. Această durere nu stă numai în a simţi păcatul, a suspina şi a plânge pentru el, ci stă mai ales în a urî păcatul. Părerea de Rău este durerea ce o simte cel ce se pocăieşte pentru că s-a lipsit de darul lui Dumnezeu şi a câştigat munca.Biserica a stabilit înainte de spovedanie să ţii un post de şapte zile sau chiar mai puţin. Bol­navii sunt scutiţi. Scrie păcatele pe hârtie şi ci­teşte-le singur înaintea Duhovnicului. Angajea­ză-te în faţa lui Dumnezeu şi a ta să nu le mai faci.

CELE ZECE PORUNCI

Porunca întâi: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău [...], să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”.

1. Crezi în Dumnezeu? 2. Crezi în Sfânta Treime? 3. Îl adori pe Dumnezeu? 4. Îl iubeşti? 5. Îl cunoşti? – Te-ai silit spre a afla ceva des­pre Dumnezeu din cărţile Sfintei Scripturi, din cărţile Bisericeşti sau de altundeva? 6. Nu cumva crezi în farmece? 7. Nu ai umblat pe la ghicitori, prezicători? 8. Nu faci spiritism? 9. Nu crezi în vise? – Crede numai în Dumnezeu. 10. Nu cumva dai mai multă cinstire unei fiinţe sau unui lucru decât lui Dumnezeu? 11. Nu preţuieşti banul, mâncarea sau vinul, fe­meia sau bărbatul, mai mult decât pe Dumnezeu? 12. Ai cârtit vreodată împotriva lui Dumnezeu? 13. Nu ai deznădăjduit din cauza vreunui ne­caz, vreunei supărări sau a oricărui alt rău venit asupra ta? 14. Nu te-ai împotrivit adevărurilor şi învăţăturii creştine? 15. Nu ai citit cărţi împotriva credinţei? 16. Nu ai dat altuia să citească? 17. Nu ai fost la adunările necredincioşilor? 18. Nu ai citit cărţile şi revistele lor cu scopul a­flării altui adevăr decât cel al Bisericii? 19. Nu ai apărat necredinţa sau sectele sau mahomedanismul? 20. Nu ai dus daruri sectarilor? 21. Nu crezi în credinţe deşarte sau păgâneşti? Că mi-a ieşit un preot înainte, îmi merge rău; mi-a ieşit un coşar, îmi merge bine; mi-a ieşit cu plinul sau cu golul etc.? 22. Este Dumnezeu centrul preocupărilor tale? 23. Ţi-ai pus întotdeauna nădejdea în Dumnezeu? 24. Crezi că există Rai sau Iad? 25. Crezi că va fi Judecată? 26. Nu te încrezi prea mult în bunătatea lui Dumnezeu şi în felul acesta nu te temi de jude­cată? 27. Nu crezi că Dumnezeu nu te mai poate ier­ta din cauza prea multelor (tale) şi grelelor pă­cate? 28. Ai cerut totdeauna ajutorul lui Dumnezeu? 29. Ţi-ai făcut cu regularitate rugăciunile? Sea­ra, dimineaţa şi la prânz? 30. La Biserică mergi cu regularitate? 31. La rugăciune şi în Biserică te gândeşti nu­mai la Dumnezeu? 32. Peste zi îţi mai aduci aminte de Dumnezeu? 33. Mulţumiri I-ai adus lui Dumnezeu după toa­te faptele tale? 34. Şi înainte de a face ceva I-ai cerut ajutorul? 35. Rugăciunile nu le spui câteodată numai din obicei sau să te scapi? 36. Nu te gândeşti în altă parte în timpul rugă­ciunii? 37. Nu-ţi vin gânduri că nu te mai poţi mântui? 38. Nu ai amânat pocăirea spre bătrâneţe? 39. Nu cauţi să mergi târziu la Biserică? 40. Asculţi slujba atent? 41. Nu râzi, nu vorbeşti sau nu te uiţi după lu­me în Biserică?

Porunca a doua: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici asemănarea vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, din câte sunt în ape, sub pământ. Să nu te închini ace­lora şi să nu le slujeşti lor”.

1. Nu cumva crezi că unii oameni sunt mari şi au valoarea pe care a avut-o Mântuitorul? Exemplu: filosofii sau şefii de religii…2. Crezi în Sfintele Icoane? 3. Ce fel de închinare le dai? 4. Nu crezi, cumva, că Icoana este chiar Sfântul pe care îl zugrăveşte? 5. Nu cumva crezi în oameni – femeia ta, băr­batul tău, copilul tău etc.? 6. Nu te închini vreunui lucru, banului, mâncă­rii, băuturii sau altor plăceri? 7. Nu cumva mintea este singura ta lege şi faci numai ceea ce-ţi spune ea?

Porunca a treia: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va ierta Domnul pe cel ce va lua numele Lui în deşert”.

1. Ai înjurat vreodată de Dumnezeu Tatăl sau de Mântuitorul Iisus Hristos? 2. Ai înjurat de Îngeri, Arhangheli? 3. Ai înjurat de Sfânta Fecioară? 4. Ai înjurat de Sfinţi, Biserică, Paşti, candelă, icoane, Cruce şi altele? 5. Ai adus numele Domnului drept mărturie mincinoasă? 6. Ai luat altfel de mărturii: ochii tăi, viaţa ta, mântuirea sufletului tău? Căci Mântuitorul a zis ca vorba ta să fie da şi nu, căci ce e mai mult vine de la Diavol. 7. Ai drăcuit? Ai trimis pe alţii la dracu’ sau pe tine? 8. Ai obiceiul să blestemi pe cei ce-ţi fac rău? Mântuitorul ne-a învăţat să ne rugăm pentru ei. 9. Jurământ fals ai depus? 10. Dar jurământ adevărat? 11. Nu întrebuinţezi ca jurământ formula “zău”, care este prescurtarea lui “pe Dumnezeul meu”?

Porunca a patra: „Adu-ţi aminte de Ziua Sâm­betei ca s-o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă [în acelea] toate lucrurile tale, iar în ziua sâm­betei este odihna Domnului Dumnezeului tău; în acea zi să nu faci nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici boul tău, nici orice dobitoc al tău”.

Ziua Domnului este Duminica. Aceeaşi valoare o au şi toate sărbătorile instituite de Sfânta Biserică, de peste an.1. Ţinut-ai toate Duminicile şi Sărbătorile?2. Fost-ai în toate aceste zile la Biserică?3. Cei din casa ta le-au ţinut, au fost la Sfânta Biserică, nu i-ai oprit pentru vreun lucru?4. Altora nu le-ai dat de lucru în aceste zile? Nu mergi prea târziu la Biserică?5. Ziua Domnului o serbezi cum trebuie? Sau e pentru tine o zi obişnuită sau o zi de chefuri şi petreceri? Dimineaţa mergi la Biserică? După masă citeşti cărţi folositoare, ziditoare de suflet?6. Te îngrijeşti de suflet mai mult în această zi decât în altele?7. Nu ai făcut sau ai participat la clăci?8. Nu te porţi cu necuviinţă în Biserică?9. Nu ai hulit Biserica şi pe slujitorii Sfântului Altar?10. Pe preoţi îi cinsteşti ca pe slujitorii lui Dumnezeu? Nu-i batjocoreşti? Nu-i bârfeşti, spunând păcatele lor?11. Te rogi pentru ei? Îi asculţi?

Porunca a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”.

1. Nu ţi-ai bătut părinţii sau socrii? 2. Nu i-ai înjurat sau persecutat? 3. Ai ascultat sfaturile lor? 4. Nu i-ai înşelat cu ceva? 5. Nu le-ai speculat buna credinţă? 6. Când au fost în necazuri i-ai ajutat? 7. Slujbe după moarte le-ai făcut? 8. Fraţii, surorile le-ai ajutat? 9. Ai purtat grijă de soţie, de copii? Căci Sfântul Apostol Pavel zice: „Dacă, însă, cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Timotei 5, 8). 10. Nu ţi-ai bătut soţia? Nu te-ai purtat rău cu ea? N-ai înjurat-o? 11. Soţul ţi l-ai cinstit? Soţia sau soţul ţi-ai iubit ca pe tine însuţi? 12. Nu ţi-ai înşelat soţul sau soţia? 13. Nu i-ai făcut viaţa mai grea? Nu eşti cicăli­tor? 14. De cele sufleteşti ale celor din casa ta te-ai îngrijit suficient? 15. Cum te-ai purtat cu părinţii sufleteşti? Naşi, profesori, preoţi? I-ai respectat şi i-ai ajutat? 16. Nu ai fost obraznic sau încăpăţânat cu pă­rinţii? 17. Nu i-ai supărat? Mâniat? 18. Nu i-ai vorbit de rău, batjocorit? 19. Nu ai râs de neputinţele lor? 20. Ai luat seama să-şi facă datoriile religioase? 21. Nu te-ai ruşinat de ei? 22. Nu ţi-ai cheltuit banii pe lucruri nefolositoa­re (tutun sau alte plăceri) şi în felul acesta ai lipsit familia de cele trebuitoare?

De eşti părinte 23. Ai îndreptat pe copiii tăi pe drumul Bisericii, cu fapta şi cu cuvântul? 24. Nu le-ai dat exemplul rău de certuri, beţii, vorbe porcoase, minciună, furt, necinste, cleve­tire, lene? 25. Nu cumva trăieşti în concubinaj şi copiii văd acest lucru? 26. Pentru faptele rele: certuri, minciună, băta­ie, furt i-ai pedepsit? Nu cumva din milă i-ai ier­tat? 27. Pentru copiii tăi, soţie, soţ, fraţi, surori, pă­rinţi, ai făcut rugăciuni? 28. Nu ai fost prea aspru sau prea blând cu copiii tăi? 29. Slugi rele care să înveţe copiii lucruri strică­cioase de suflet nu ai ţinut? De eşti tutore 30. Ţi-ai îndeplinit toate îndatoririle materiale şi morale faţă de copil? De eşti stăpân 31. Cum te-ai purtat cu servitorii sau ucenicii tăi? 32. Le-ai plătit leafa cinstit, nu le-ai reţinut pen­tru cine ştie ce motive? 33. I-ai îndemnat să-şi facă datoriile religioase? 34. Nu i-ai îndemnat să facă vreun păcat? De eşti slugă 35. Ai ascultat stăpânii, patronii etc.? 36. Ţi-ai îndeplinit cu hărnicie toate datoriile? 37. Nu ai lucrat de mântuială? 38. Nu le-ai furat ceva? 39. Nu le-ai povestit casa? 40. Nu le-ai stricat lucrurile?

Porunca a şasea: „Să nu ucizi”.

1. Nu cumva ai ucis vreodată cu voie sau fără voie? 2. Nu doreşti să ucizi, nu ai gânduri de răzbu­nare? Ai lăudat pe cineva pentru că a omorât? 3. Nu doreşti moartea cuiva, fie pentru a-i lua averea, femeia, bărbatul etc.? 4. Nu ai bătut pe cineva? 5. Nu ai ameninţat? 6. Nu urăşti pe cineva, eşti împăcat cu toţi cu­noscuţii? 7. Doreşti rău cuiva, moarte, pagubă? 8. Te bucuri de răul ce se întâmplă semenului? 9. Cum te porţi cu cei din jur? 10. De eşti bărbat ai admis lepădarea de copii? 11. De eşti femeie, nu ai lepădat prunc cu voie? 12. Nu ai căutat să te sinucizi direct sau indirect? 13. Ai făcut vânătoare?

Porunca a şaptea: „Să nu fii desfrânat”.

Curvie face cel necăsătorit; preacurvie cel că­sătorit.1. Nu ai curvit sau, de eşti căsătorit, n-ai prea­curvit? 2. Nu trăieşti în concubinaj? 3. Nu păcătuieşti împotriva firii: onanie sau ho­mosexualitate? 4. Nu cumva pofteşti să curveşti cu bărbatul sau femeia altuia? 5. Nu cauţi prilej de curvie? 6. La lucruri ruşinoase nu te gândeşti prea mult? 7. Nu cauţi să-ţi aduci aminte de asemenea scene? 8. Nu vrei să vezi părţile rusinoase ale corpu­lui? 9. Nu vorbeşti lucruri ruşinoase? 10. Nu ai citit cărţi care să-ţi producă plăceri sexuale? 11. Nu ai îndemnat pe altul să facă acest păcat? 12. Nu ai făcut pe altul să păcătuiască prin îm­brăcăminte sau gătire?

Porunca a opta: „Să nu furi”.

Preotul nu poate ierta furtul neînapoiat; deci să restitui ceea ce ai furat şi apoi spovedeşte-te.1. N-ai furat bani sau alte obiecte de la stat, so­cietate sau vreun om? 2. N-ai păgubit pe alţii? 3. Pe cel păgubit, l-ai despăgubit? 4. De averea altuia, încredinţată ţie, ai avut des­tulă grijă? 5. Bani sau alte obiecte pe care le-ai luat îm­prumut, le-ai restituit? 6. Ai primit lucruri furate? 7. Lucrurile găsite le-ai dat înapoi? 8. N-ai schimbat hotarele pământului cu veci­nul tău? 9. N-ai îndemnat pe altul să facă acest lucru? 10. N-ai luat dobândă prea mare? 11. N-ai falsificat vreo marfă, n-ai vândut-o ca marfă bună? 12. La cântar sau socoteală n-ai înşelat? 13. N-ai luat de la cel mai mic decât tine lucruri cu de-a sila? 14. N-ai luat mită? 15. N-ai învăţat copiii să fure? 16. N-ai gânduri de îmbogăţire pe căi necinsti­te?

Porunca a noua: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”.

1. N-ai jurat strâmb? 2. N-ai minţit? 3. N-ai adus mărturii mincinoase? 4. Te-ai purtat corect cu semenul tău? 5. Nu l-ai minţit? 6. Nu cumva ai purtat minciuni? 7. Nu cumva ai umblat cu poveşti de la unul la altul?

Porunca a zecea: „Să nu pofteşti [...] nimic din câte sunt ale aproapelui tău”.

1. Dorit-ai femeia, fiica, bărbatul sau fiul aproa­pelui tău? 2. Dorit-ai averea vecinului? 3. Nu ai dorit starea socială a celui mai mare ca tine? 4. N-ai urât din această cauză pe vecin? 5. N-ai dorit casa, sau pământul, sau vita, sau lucrul fratelui tău?

CELE ŞAPTE PĂCATE DE MOARTE

Mândria

Este izvorul tuturor răutăţilor sufleteşti. Ea este o lăcomie spirituală pentru care şi dracii au căzut din darul lui Dumnezeu.

1. Nu eşti mândru, fălos, închipuit? 2. Nu crezi prea mult în frumuseţea sau averea ta, nu te-ai mândrit cu ele? 3. Cum te porţi cu cei mari? 4. Nu dispreţuieşti pe nimeni? 5. Stai de vorbă cu oricine? 6. Nu eşti făţarnic, ipocrit (una spui, alta faci)? 7. Nu te-ai lăudat prin fapte, vorbe, îmbrăcă­minte? 8. Nu ai vorbit ceva spre a fi lăudat? 9. Nu ai clevetit pe aproapele ca să-i înjoseşti cinstea şi vrednicia şi spre a te ridica pe tine? 10. Ai răbdat ocara celui ce te-a ocărât? 11. Ai iertat pe cei ce s-au supărat pe tine? 12. Nu te-ai mândrit cu ştiinţa, cu cunoştintele tale?

Lăcomia

Din abstract, egoismul se concretizează prin lăcomie. Din acest punct de vedere priveşte Sfântul Apostol Pavel când zice că lăcomia es­te rădăcina tuturor răutăţilor.

1. Nu eşti lacom la mâncare sau băutură? 2. Nu vrei să strângi avere sau alte lucruri? 3. În strângerea de bani nu eşti lacom, n-ai în­şelat pe aproapele tău din această cauză? 4. Nu ai mâncat sau ai băut pe ascuns? 5. Ai mâncat în sărbători înainte de Sfînta Litur­ghie? 6. Ai mâncat mortăciuni?

Lenea

Este lipsa de întrebuinţare a puterilor trupeşti şi sufleteşti pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca să le folosim în Viaţa Noastră.

1. Nu eşti leneş? 2. Nu pierzi timpul fără să lucrezi? 3. Nu te ocupi cu lucruri rele sau deşarte (găti­rea trupului etc.)? 4. Rugăciunea o faci regulat? 5. De suflet te îngrijeşti? 6. Datoria ca funcţionar, lucrător, servitor ţi-o faci? 7. Nu obligi pe cei mai mici să facă lucrul tău? 8. Nu ai căutat duhovnic mai iertător? 9. Ţi-ai îndeplinit canonul?

Mânia

Se întemeiază tot pe pivotul lăcomiei. Când o­mul nu-şi poate îndeplini poftele sale, se înfu­rie, căci este împiedicat de la scopul său cel rău. Omul se poate mânia numai contra păca­tului.

1. N-ai făcut rele în mânie, înjurături, bătăi etc.? 2. Te mânii des? Cât te ţine? Ştii că Sfântul Apostol Pavel a spus: „Să nu apună soarele peste mânia voastră”? 3. Acum eşti supărat pe cineva? 4. Ai bătut pe cineva cu bâta, cu palma? 5. N-ai supărat sau mustrat pe cineva fără te­mei, cu răutate? 6. Ai dorit răul celui ce ţi-a făcut rău? Dar celui ce ţi-a făcut bine? 7. Nu te-ai mâniat pe vecin pe motivul că e mai bun decât tine? Nu l-ai invidiat? Nu-ţi pare rău? 8. Nu ai vărsat sângele cuiva (în beţie)? 9. Nu te-ai bătut la duel? 10. Nu te-ai rugat (în mânie) să vină răul asu­pra vrăjmaşilor tăi?

Zgârcenia

Este materială şi spirituală. Materială este atunci când omul nu voieşte să mângâie trupeşte pe cel sărac; iar spirituală, când nu voieşte să în­drume pe cel neştiutor, din răutate.

1. Eşti zgârcit? 2. N-ai lipsit de cele necesare pe un vecin din zgârcenie? 3. Ai ajutat pe sărac? 4. La masă ai chemat săraci sau bogaţi? Ştii că Mântuitorul ne îndeamnă să chemăm la masă pe cei ce nu ne pot chema înapoi.5. Nu vinzi prea scump? 6. Nu înşeli? 7. Nu-ţi pare rău că ai făcut vreun bine? 8. Nu cumva mănânci puţin, te îmbraci prost (pe tine şi pe ai tăi) spre a te îmbogăţi? 9. Nu cumva nu te îngrijeşti de sănătatea alor tăi, copii, soţie, părinţi, fraţi, spre a nu cheltui bani?

Invidia (cearta sau pizma)

Când cel furios nu poate birui cu mânia lui pie­dicile care i se opun şi, neputând să facă altce­va, se îndulceşte cu inima în patima invidiei, ca să acopere cinstea şi vrednicia sufletească şi trupească a aproapelui şi să se înalţe el.

1. Eşti certat cu cineva? 2. Îţi place să te cerţi? 3. Urăşti pe cineva? 4. Batjocoreşti? 5. Sfaturi viclene dai? 6. Acum ai pe cineva invidie? 7. Vorbeşti cu toată lumea? 8. Ai poreclit pe cineva? 9. Nu ai băgat vrajbă între fraţi? 10. Nu porţi pizmă pe cineva pentru faptul că e mai bun ca tine sau se bucură de mai multă cinste, avere, situaţie socială etc.?

Desfrânarea (Curvia)

Este tot o lăcomie, dar nu de ordin material sau spiritual, ci de ordin sentimental. Păcatul curvi­ei, ca nici un alt păcat, se face în trup. Trupul e templul Duhului Sfânt. (Poţi face desfrânare privind sau auzind lucruri care te-ar face să păcătuieşti. Chiar mâncând, dormind prea mult, vorbind etc.)

1. Ai căzut în curvie? 2. Dar în preacurvie? 3. Nu cumva îţi place să vezi sau să citeşti cărţi care te fac să păcătuieşti cu gândul, nu cumva îţi place să asculţi sau să vorbeşti vorbe por­coase sau de ruşine? Să ştii că Sfântul Apostol Pavel spune: ”să nu se audă din gura voastră nici vorbe spurcate sau porcoase, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase, nici vorbe nechibzuite”. 4. Nu cumva îţi place să vorbeşti cu rost sau fără rost? 5. Nu te stăpâneşte nici o patimă? 6. Nu mănânci sau dormi prea mult? Ştii că tot Sfântul Apostol Pavel a spus: „Toate lucrurile sunt bune, dar nu trebuie să pună stăpânire pe voi”. 7. Nu ai în casă tablouri cu chipuri goale? Nu le priveşti cu patimă? 8. N-ai curvit cu rudenii de sânge sau cu cele spirituale (fină, naşă)? 9. N-ai pipăit trupul altuia cuprins de patima desfrânării? 10. N-ai vrut să vezi părţile ruşinoase ale cor­pului?

PĂCATE STRIGĂTOARE LA CER

A. Uciderea cu voie

1. Ai ucis pe cineva?2. Ai căutat să ucizi?3. Vrei să ucizi pe cineva?4. Vrei să te răzbuni luând viaţa cuiva?5. Porţi cuiva mânie, pică?6. Ai bătut pe cineva?7. Ai certat, ai ameninţat pe cineva?

B. Sodomia (împreunare împotriva firii)

1. Bărbat cu bărbat sau cu orice fel de animal? 2. Bărbat cu femeie împotriva firii? 3. Onania. Ai făcut onanie?

C. Oprirea pensiei sau simbriei la orfani, văduve, muncitori, salariaţi sau servitori

1. Ai oprit pensiile sau salariile? Din orice mo­tiv, fie ca despăgubire pentru un lucru stricat, fie din alte motive? 2. Reţineri parţiale sau nedrepte ai făcut? 3. Ai plătit totdeauna pentru ceea ce ţi-au lu­crat alţii?

D. Asuprirea văduvelor, orfanilor, invalizi­lor şi neputincioşilor

1. N-ai bătut copiii, bătrânii sau orfanii? 2. Nu ţi-ai bătut joc de ei? 3. N-ai asuprit pe cel mai mic decât tine? 4. N-ai râs de ologi sau neputincioşi? 5. Nu i-ai necăjit? 6. Nu cumva ai avut datoria să-i ajuţi şi nu i-ai ajutat? 7. Pe cei ce nu ai avut datoria i-ai ajutat sau ai trecut pe lângă ei ca preotul şi levitul din Evanghelia cu Samariteanul milostiv? 8. Pe orb l-ai făcut să cadă conducându-l rău? 9. De orice neputincios, surd, gângav, şchiop, ciung, chior, nu ţi-ai bătut joc?

DATORII FAŢĂ DE VIAŢA SUFLETEASCĂ A APROAPELUI

1. A feri pe altul de a păcătui. Ai ferit sau nu? 2. A învăţa pe cei neştiutori. 3. A da un sfat bun celui ce are nevoie. 4. A ne ruga lui Dumnezeu pentru alţii. 5. A mângâia pe cei întristaţi. 6. A suferi cu răbdare când suntem nedreptă­ţiţi. 7. A ierta greşelile altora.

PORUNCI PRIVITOARE LA VIAŢA TRUPEASCĂ A APROAPELUI

1. A da hrană celui flămând. Ai dat sau nu? 2. A potoli setea celui însetat. 3. A îmbrăca pe cel gol. 4. A îngriji pe cel bolnav. 5. A primi şi ospăta pe străini. 6. A cerceta pe cei din închisori. 7. A îngropa pe cei morţi.

PĂCATE STREINE

1. Când sfătuieşti pe altul să păcătuiască. 2. Când porunceşti altuia să păcătuiască. 3. Când te învoieşti cu altul la păcat. 4. Când ajuţi pe altul să păcătuiască. 5. Când lauzi pe cel ce face păcatul. 6. Când poţi, dar nu voieşti să împiedici pe altul de a face păcatul. 7. Când ştii şi nu spui păcatul altuia (să i-l spui).

PĂCATE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT

1. Nesocotirea harului lui Dumnezeu şi încre­derea prea mare în tine. a. Să crezi că Dumnezeu n-are putere să te ierte, e un păcat foarte mare. b. Să crezi că tu eşti totul şi Dumnezeu n-are nici o putere în lume. 2. Neîncrederea în Dumnezeu. 3. Împotrivirea la Adevărul stabilit de Sfânta Biserică (să nu crezi în vreo dogmă). 4. Lepădarea de Biserica Ortodoxă. Fereşte-te de aceste păcate, căci Mântuitorul spune: „Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are ier­tare în veac, ci este vinovat de osândă veşni­că” (Marcu 3, 29).

CELE 9 PORUNCI BISERICEŞTI

1.Cercetarea Sfintei Biserici în toate Duminicile şi sărbătorile legale. 2. Păzirea celor patru posturi din an. 3. Respectul faţă de feţele bisericeşti. 4. Mărturisirea păcatelor în cele patru posturi. 5. A ne feri de eretici. 6. A ne ruga pentru conducătorii statului şi dre­gătorii Bisericii. 7. A nu face nuntă, petreceri în post. 8. A feri Biserica de a i se înstrăina lucrurile. 9. A păzi posturile şi a face rugăciunile pe care chiriarhul (episcopul) locului le pune în vremuri grele.

DIFERITE PĂCATE

1. Neîndeplinirea angajamentelor: a. Le-ai îndeplinit pe cele luate în faţa lui Dumnezeu, a ta, a aproapelui? b. Ai îndeplinit canonul dat la Spovedanie? 2. Furtişag de cele sfinte: a. Ai minţit la Spovedanie? b. Ai ocolit să spui tot şi din ce motive?

SFATURI

a. Spovedeşte-te de cel puţin patru ori pe an în posturi. b. Posteşte înainte de spovedanie. c. Păstrează acelaşi duhovnic. d. Fă-ţi un serios examen de conştiinţă înainte de a merge la spovedanie. e. Scrie pe hârtie păcatele, altfel le poţi uita. Apoi arde hârtia imediat. f. Mărturiseşte singur nu numai păcatele făcu­te, ci şi (pe) cele din inimă. g. Nu ascunde nici un păcat. h. Împacă-te cu cel ce ţi-a greşit. i. Ocoleşte prilejul de păcătuire. j. Părăseşte păcatul – angajează-te că nu vei mai păcătui. k. Regretă păcatele făcute. l. Fereşte-te pe cât poţi de ele. m. Cuminecă-te numai dacă te simţi curat. Alt­fel vei fi osândit. n. Îndeplineşte cu sfinţenie canonul dat de du­hovnic. o. Judecă-te singur pentru fiecare păcat făcut.

Sfârşit şi lui Dumnezeu Slavă!

Cugetare foarte folositoare în necazuri (din „Mântuirea păcătoşilor”, pagina 191)

1. Ce-ai fost mai înainte de a te zidi Dumnezeu?2. Câtă facere de bine ţi-a făcut zidindu-te?3. Câtă răsplătire Îi eşti dator?4. Câtă nemulţumire I-ai arătat pentru bunătă­ţile ce ai primit?5. Câtă pedeapsă ţi se cuvine pentru această nemulţumire?6. De câte bunătăţi te-ai învrednicit în locul re­lelor ce ţi se cuveneau?7. Câte trebuie să faci, măcar de acum înainte, ca să îmblânzeşti pe Făcătorul tău de bine, ca să nu te muncească veşnic? Am scris, cum am putut, în toată graba, din do­rinţa curată de a vă trimite acest „Îndreptar la spovedanie”.

Cu toată dragostea, Valeriu.

Fiecare dintre noi avem o menire, dar trebuie să stăm sub povaţa duhovnicului, care înlătură voia nepricepută, făcând loc voii lăsate de Dumnezeu în fiecare dintre noi. Duhovnicul dezvăluie intenţiile lui Dumnezeu în noi. Dacă nu stăm sub povaţa duhovnicului, putem să in­trăm în rătăciri mai mari ca patimile. Îl simt prieten pe fiecare suflet care-mi trimite un singur gând de iubire. Şi doresc şi rog ca fiecare creştin să copieze acest „Îndreptar la spovedanie”.....

DOAMNE AJUTA...

Elena ne-a trimis o poezie foarte simplă şi frumoasă dar în acelaşi timp plină de tâlc şi înţelepciune.

Auzit-am că, pe vremuri ,                                    
Dumnezeu ar fi dorit                                             
Ca să afle, printr-un înger,                                    
Dacă omu-i fericit!                                                  

Merse îngerul pe cale                                             
Lumea-ntreaga colindînd,                                     
Cînd la deal si cînd la vale,                                      
Pe creştini tot întrebînd                                           

Unul zise- Cum pot oare                                                                       
Fericit să mă numesc?                                             
Să îmi fie cu iertare,                                                   
Nu vezi cît de mult trudesc?!                                    

Altul zise cu durere:                                                    
-Eu aş fi, dar ce sa fac,                                                
Fiindcă banii-s la putere,                                            
Iar eu sunt un om sărac!                                             

Unul spuse cu mîndrie :                                                
-Eu am bani, ce pot sa zic?                                           
Am destulă avuţie ,                                                           
Nu duc lipsă de nimic!                                                   

Însă fericit aş spune                                                        
Că nu pot să mă numesc,                                               
Fiindcă n-am copii pe lume                                            
Şi încep să-mbătrînesc.                                                   

Altul strigă cu ocară:                                                        
-O ,ce fericit aş fi,                                                              
Dacă n-aş avea povară                                                     
O mulţime de copii!                                                         

Nu am ce le da la masă,
Tare mult mă chinuesc,
Cum pot oare cu-aşa casă
Fericit să mă numesc!

Cînd pe altul îl întreabă:
-Tu eşti fericit, ori ba?
Dînd din cap, el spune-n grabă
-Hm! nu prea mult, măria-ta!

-Dar de ce? Ce îţi lipseşte?  
Zise îngerul suav,
Aş trăi împarăteşte,
Dar sunt trist, că sunt bolnav!

Am umblat prin lumea-ntreagă
Pe la doctori, dar n-am leac
Sunt slabit şi fără vlagă
Şi nu ştiu ce să mai fac!

Şi cuprins de întristare,
Îngerul plecă mîhnit,
Că în lumea asta mare  
Nici un om nu-i fericit!

Tot aşa cîrteau creştinii,
Orşiunde întreba,
Apăsînd mai tare spinii
Domnului pe fruntea Sa.

Şi cu fiece răspuns,
Pas cu pas Îl aduceau,
Spre Golgota, în ascuns
Şi pe  Cruce-L răstigneau!

Merse îngerul ce merse                                      
Pînă cînd a întîlnit                                                  
Un om ce sudoarea-şi şterse
De pe chipul său trudit                                              

-Omule, te văd muncind                                                     
Şi esti mult prea obosit,                                                      
Ziua toată robotind,
Spune-mi : tu eşti fericit?                                                     

Omul se-ndreptă de spate                                                     
Şi ,privindu-l pe străin                                                           
Îi spuse cu bunătate:
Fericit sunt pe deplin!                                                           

Îngerul sări deodată                                                               
Iscodindu-l înadins:                                                                 
Casa ta-i dărăpănată,
Focu-n vatră ţi s-a stins.                                                         

Ai copii prea mulţi, se pare                                                
Şi cu greu îi creşti pe toţi,                                                      
Nu ai bani pentru mîncare,                   
Şi eşti fericit, socoţi?                                                                

Eu nu te cunosc ,străine!                                                         
Şi nu ştiu de unde vii                                                                
Dar ,de vrei rămîi la mine                                                        
Pînă mîine-n zori de zi.                                                           

Iat-acum se face seară,                                                          
Nu-i bine să mergi pe drum,                                                  
Că sunt oameni răi pe-afară                                                   
Şi flămînd vei fi oricum.                                                          

Nu am bani, nu am avere,                                                       
Nu am casa un palat,                                                                
Am în schimb, o mîngîiere,   
Că am sufletul curat.

Casa mea dărăpănată,
Cu căldură te-o primi,
Chiar de focu-i stins in vatră,
Om mînca ce s-o găsi.

Şi cu toţii stînd la masă
Domnului I-am mulţumi,
Că spre noi mereu revarsă     
Un noian de bucurii.


Să fii fericit în lume
Dacă vrei, nu e prea greu,
Că averea mea, vezi bine,
E doar Bunul Dumnezeu.

El îmi dă mereu putere,
El mă iarta cînd greşesc,      
El mi-alină orice durere,
El m-ajută să trăiesc.


Cine are-aşa avere
Are tot ce şi-a dorit,
Are-n suflet mîngîiere
Şi e-n viaţă fericit!

Am  copii pe lîngă casă,
Am pămînt să -l pot munci,
Am nevastă credincioasă,
Fericit de ce n-aş fi?

Îngerul sa-i spună taina
Ar fi vrut, dar ce folos?
Se vedea că poartă haina
Dăruită de Hristos!


Bucuros , el se întoarse
Şi zbură spre cer grăbit,
Fiindcă ,în sfîrşit aflase,
Un om care-i fericit.

Auzind Domnul îndată
Le dădu creştinilor
Pedeapsa meritată
Pentru necredinţa lor.

Numai cel ce nu cîrtise
Fericit în veci  va fi,
Că, din toţi ,doar el primise
Darul , de-a se mîntui

Cine are-nţelepciune
Să priceapă , n-ar fi greu:
Fericirea nu e-n lume,
Ci e doar în Dumnezeu!!!

Dac-am fi ,din întîmplare,
Întrebaţi şi noi cîndva,
Conştiinţa noastră oare
Ce-ar răspunde NU sau DA?!

 

Dragul meu Învăţător,  ultimul Tău răspuns a fost minunat şi, cu toată sinceritatea ce poate izvorî din fiinţa mea firavă, trebuie să spun că mi-a liniştit sufletul învolburat până în străfundurile unde nu pătrunde lumina cu zilele, iar pietre aurite aşteaptă, nu ştiu încă sigur de ce, să încălzească şi apă şi mal. Eu… m-am surpat şi simt cum sufletul meu curge, nerăbdător, tot spre Tine, după toate câte s-au întâmplat.

Am încercat să ţin legătura, dar îmi este din ce în ce mai greu; Te rog din tot sufletul meu şi din toată inima mea să mă ierţi. Îmi este ruşine, şi teamă, să mă adresez Ţie, căci mulţi au venit la Tine înaintea mea, toţi în hainele Tale minunate, luminate, toţi ascultători, toţi încercaţi greu, toţi biruitori, toţi fraţii Tăi cuminţi, iar eu… eu nu m-am însufleţit destul cât să mă opresc la Tine.

Multe au trecut, multe am auzit, multe am ascultat şi mult m-a durut. Dar Tu ştii deja toate acestea. M-am încurcat în necazuri, şi nu doar ale mele, ci şi ale altora. Eu sunt încă tânăr şi n-am cunoscut greutăţi dar, căutând răspunsuri pentru nevoile mele, m-am întristat pentru nevoile altora. M-am întristat pentru oameni care şi-au pierdut pe rând toate părticelele care le compuneau viaţa, şi încă una frumoasă: oamenii cei mai dragi de pe lumea aceasta. Speranţa că vor mai putea iubi, încrederea în ceea ce li s-a dăruit în această viaţă şi, în final, au fost lăsaţi şi fără credinţa că pot exista şi lucruri minunate, desăvârşite, care depăşesc orice nedreptate, orice pierdere, orice suferinţă, orice bucurie iluzorie.

Apoi, ca şi cum nu erau destul de loviţi, au dat vina pe Cel care Îi mai putea ajuta, pe Tine. „De ce nu ne ajută dacă ne iubeşte? De ce a lăsat să se întâmple toate acestea? De ce atâta durere, dacă El este Lumină?” au spus ei, fiecare conform cu spiritul său propriu.

La fel am spus şi eu. Am împietrit la spaima acestui gând nou pe atunci pentru mine (gândul că suntem sortiţi durerii indiferent cât am fi de buni sau, mai cuprinzător, cel că nu este acolo sus, în ceruri, un Tată drept şi bun, care să ne răsplătească aşa cum ne dorim noi - în ideea noastră de bine), eram încă şi mai mic, şi ca vârstă şi ca înţelepciune, şi am încercat să fac o schimbare eu însumi, să le aduc eu o rază de lumină, neputincios cum eram.

Însă, cum era de aşteptat (am aflat acest lucru de curând) m-am amăgit şi am căzut odată cu ei fiindcă deja începuse să mi se destrame şi mie credinţa, aşa cum era ea în starea incipientă, copilărească; Îl pierdeam şi eu, încetul cu încetul pe Cel care ne-a iubit cel mai mult, oricât Îi greşiserăm, care se ruga cel mai mult ca noi să ne ridicăm feţele din ţărâna în care fuseserăm aruncaţi şi să-I deschidem inimile ca să ne vindecăm şi să renaştem din Lumină, care nu ne-ar fi părăsit niciodată, care Şi-a dat cândva, demult, viaţa pentru ca noi să ne putem mântui, care ne ştie fiecăruia durerile şi slăbiciunile, care aşteaptă blând şi smerit ca noi, noi, să ne întoarcem puţin feţele la El, ca să ne poată ridica.

Ştii deja despre mine, dar vreau atât de mult să Îţi vorbesc... Cât aş vrea eu să mă pot întoarce în timp, să pot să Te fi ascultat încă de la început. Mi-ai dat viaţă, şi m-ai lăsat liber, aşteptând cu braţele deschise să mă întorc la Tine atunci când voi fi pregătit, când voi înţelege cât de minunat eşti.

Omul, în libertatea lui, însă, cade, aşa este soarta lui (din câte am mai învăţat şi eu; este adevărat că nevoia te împinge să cauţi, să cercetezi, să lupţi), şi răneşte, pe ceilalţi şi pe sine însuşi, şi chiar pe Tine. Îmi pare atât de rău, îmi dau lacrimile când mă gândesc la cât ai pătimit pentru noi. Ai vrut doar să ne ajuţi, să ne înalţi şi noi nu Te-am ascultat... Şi totuşi ne iubeşti încă... Minunat!

Aşadar, am fost liber şi n-am mai crezut în Iubirea şi Lumina mea, a tuturor. Am părăsit lumea aceasta, doar ca să mă arunc la vale, cu capul înainte. Apoi, când m-am ridicat, zgâriat şi plângând ca un copil, m-am văzut singur, m-am speriat şi n-am crezut că mă mai pot întoarce la Tine. Te părăsisem, deşi am stat pe gânduri mult şi am luat decizii relativ conştiente; erau decizii făcute din teama de a înfrunta o viaţă care să iasă din tiparele viselor tuturor oamenilor: adică visam la un măreţ succes profesional al meu, să întemeiez eu o familie sănătoasă şi fericită, să fiu eu respectat, să fiu eu iubit, să am eu un loc asigurat în această lume.

Nu mi-am dat seama că Tu n-ai avut nimic din toate acestea când ai venit; tocmai Tu... (Ştiai mai bine.) Dar aşa auzeam pretutindeni şi aşa am ajuns şi eu să cred că se învârte lumea noastră: pe egoism, într-un cuvânt. Însă în jurul meu erau multe contradicţii; în loc de toate acele “bunătăţi” enumerate, vedeam altceva: copii fără părinţi, soţi fără perechea lor, oameni fără sprijin pe lumea aceasta, sau căzuţi în patimi, sau rătăciţi, sau neînţeleşi, iar cel mai înspăimântător fapt era că unii dintre aceşti oameni erau chiar buni, erau oameni drepţi, cu simţul măsurii, blânzi, care chiar mă ajutaseră pe mine, un simplu copil. Eram sfâşiat şi voiam să îi răsplătesc cumva. Apoi, eu nu sunt, nicidecum, un sfânt, şi conştientizez acum că lucrurile nu sunt deloc simple, că viaţa e o continuă luptă, dar eu însumi simţeam la un moment dat (în orice caz, după ce am căzut în deznădejde) că lipsea ceva care, surprinzător, era mai presus de toate, mai minunat decât orice realizare sau insucces, decât toate pierderile sau nenorocirile, care putea alina orice suferinţă. Şi erai Tu.

Iartă-mă că nu sunt prea coerent... Da, deznădejdea este cea mai dureroasă dintre toate sentimentele omului, fiindcă, în esenţă, este marginea prăpastiei. În astfel de momente, singura mea scăpare ai fost Tu, dar numai când aveam curajul să-mi ridic privirea din prăpastie, adică să alung gândul durerilor care mă înconjurau. Stăteam câteva clipe în linişte, mă gândeam la sufletul meu, la partea din mine care putea depăşi barierele lumescului, şi mă rugam, aşa cum puteam atunci (adică nu prea bine) să poţi veni, să poţi intra ca să fii lângă mine o vreme; mai mult n-am îndrăznit să-Ţi cer, dar ar fi trebuit să îndrăznesc (fiindcă era bine ce făceam, văd acum), căci frumuseţea Ta stă în eternitate şi nu se-ncovoaie în trecătoarele clipe.

Mă gândeam... Mi-ai fi pus cu blândeţe mâna pe umăr, mi-ai fi rostit cu căldură numele (mi l-ai fi ştiut) şi m-ai fi luat să stăm de vorbă... Eu ascultam, nu cuvinte, ci sentimente, calde, dulci, liniştitoare, din care eram cert că va rodi bunătate şi dreptate. Se ştergeau, chiar dacă pentru un moment, toate visele mele îngrozitoare, tot ce mă supăra, toate gândurile care mă înfricoşaseră, toate greşelile mele, şi, Doamne, mult greşisem. Ieşea totul la lumină, tot ce mă îndurera, iar inima îmi bătea din nou, uşurată, mintea mi se limpezea şi spera din nou la un viitor mai bun, la îndreptarea mea. Simţeam că trăiesc, eram viu, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Trăiam! Eram atunci conştient că în viaţă puteam pierde material, puteam pierde oameni, puteam pierde virtuţi, puteam pierde sănătatea, puteam pierde libertate, puteam pierde totul, dar, prin negura tuturor, încolţea o rază îngustă, dar atotputernică, ce mă încredinţa că nu voi fi niciodată singur, că nu voi lupta niciodată fără sprijinul Tău şi că, după orice obstacol, oricât de înalt, Te aflai Tu, care mă iubeai (iar acestui verb, “a iubi”, nu trebuie să-i mai adaug niciun ornament). Mă iubeşti. Ne iubeşti!

Oamenii se tem de pedeapsa Ta, de încercările Tale, şi la fel şi eu. Dar uneori, sincer, uneori îmi dau seama câtă dreptate poţi avea să mă pedepseşti, ca un Părinte bun şi drept. Cel mai mult aş suferi să-i pierd pe cei pe care îi iubesc, dar vreau să cred că Tu ştii mai bine, şi că vei avea grijă de ei (şi de mine!) mai mult decât poate avea orice om de pe această lume. Nu vreau să Te mai pierd atât de uşor, oricât aş suferi...

Eu scriu aceste cuvinte, ca om simplu, şi sper că şi smerit; nu mă pot măsura cu Sfinţii Părinţi, cu dragostea şi înţelepciunea lor. Eu cad adesea, chiar zilnic, mă pierd de mâna Ta întinsă, ca orbul, şi rar reuşesc să mă rog Ţie aşa cum meriţi Tu; dar vreau să încerc, mereu. Mi-aş dori cândva să fiu şi eu fratele Tău, mi-aş dori să Te iubesc din toată inima mea, căci ştiu că nu m-aş înşela. Şi mai mi-aş dori ca şi ceilalţi, nu numai cei dragi mie, pentru care am suferit sufleteşte, să Te vadă aşa cum eşti cu adevărat şi să fie din nou fericiţi, de această dată însă, fericirea lor să nu poată fi îngrădită de această lume efemeră, în care răul face ravagii printre oameni; este o grădină cu plante spinoase, această lume, din care pot fi culese însă florile frumoase, cu miros dulce; toate se află sub ocrotirea Ta, care ai putere peste tot, mai puţin peste liberatea oamenilor, căci atât de mult ne-ai iubit...  

Fizic, după cum ştii, tot consumul acesta sufletesc, tot zbuciumul, îşi lasă amprenta, puţin, dar sigur... Dar vreau să mă ridic, vreau să cred, vreau să sper, vreau să iubesc, vreau să ies biruitor din lumea aceasta, cu zâmbetul în suflet şi pe buze, căci ştiu că mă aştepţi Tu, iubite Învăţător. Sper că voi renaşte din toate aceste sacrificii, din toate supărările pe care le-am pricinuit, cu o credinţă nouă, statornică, dreaptă şi, de ce nu, încântătoare, căci credinţa în Tine este calea iubirii şi a fericirii. Îţi mulţumesc din tot sufletul meu pentru tot ce mi-ai dat, pentru că vrei să mă ierţi şi să mă primeşti la Tine, unde totul este Lumină şi Iubire, îţi mulţumesc pentru că m-ai ascultat, încă o dată, şi pentru că mi-ai răspuns. Îţi mulţumesc că mi-ai dat viaţă mie şi tuturor şi pentru că ne iubeşti cu toată fiinţa Ta pe cei ce Te ascultăm.

Te mai rog, dacă merit, să-mi trimiţi şi mie şi celor dragi, celor aflaţi în nevoie, primejdie, celor neajutoraţi, necăjiţi sau pierduţi, tuturor, îngeri păzitori ca să ne îndrume către bunătatea Ta, să ne întărească şi să ne ferească de răutăţi, poate ale inconştienţilor. Ştiu că numai Tu ne poţi ajuta pe toţi să păşim pe calea adevărului şi a împlinirii, că alături de Tine şi de cei ce cred în Tine vom fi, eu şi cei pe care îi iubesc, împăcaţi şi veseli, că Tu ştii cel mai bine de ce avem noi nevoie ca să ne desăvârşim fericirea.

Şi Te mai rog, dacă Tu crezi că va fi nevoie, să-mi dai şi mie plăcerea de a-i ajuta şi de a-i sprijini pe cei care m-au crescut şi îndrumat şi nu numai pe ei.

Îţi mulţumesc încă o dată! O veşnicie de mulţumiri, şi tot nu ar fi pe măsura iubirii Tale pentru noi!

DOAMNE AJUTA..

Evanghelia Duminicii a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare a Mântuitorului şi potolirea furtunii) Matei 14, 22-3

În vremea aceea Iisus a silit pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-Se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au spăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzându-i îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfânta Evanghelie din Duminica a IX-a după Rusalii conţine o mulţime de învăţături duhovniceşti, folositoare mântuirii noastre şi înţelegerii tainei Sfintei Biserici în care este prezent Hristos şi pe care Hristos o conduce.

În primul rând, Evanghelia ne arată că, după ce în mod minunat a săturat mai multe mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, Hristos Domnul Se retrage în munte, în singurătate, ca să Se roage. De ce Se roagă El după săvârşirea minunii? Ca să ne înveţe să mulţumim lui Dumnezeu pentru orice realizare sau izbândă din viaţa noastră. De ce Se roagă în singurătate? Pentru a nu fi lăudat de mulţimile pe care le-a săturat prin înmulţirea pâinilor şi a peştilor, dar şi pentru a Se concentra deplin în rugăciune către Dumnezeu-Tatăl. Când Iisus Se roagă în singurătate Tatălui din ceruri, inima Sa se umple de harul iubirii milostive a Tatălui ceresc, pe care o împărtăşeşte apoi oamenilor.

Orice faptă bună trebuie atribuită lui Dumnezeu

Prin aceasta învăţăm că după un mare succes, după o mare realizare, nu trebuie să căutăm laudă sau aprecieri de la oameni, ci în linişte, în adâncul inimii noastre şi în detaşare de slava care vine de la oameni, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit de la El şi să-I cerem ca harul Lui să umple sufletul nostru pentru a nu merge cu suflet gol printre oameni.

Mântuitorul nu face minuni ca să impresioneze pe oameni sau ca să fie lăudat de ei, ci săvârşeşte minuni pentru că Îi este milă de popor. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că minunile lui Hristos sunt pătimite, iar patimile Lui sunt minunate. Adică minunile Lui sunt pline de compasiune sau de iubire milostivă faţă de cei săraci, bolnavi, flămânzi, de fiecare om în care demnitatea umană este neglijată sau umilită. Pe de altă parte, patimile sau pătimirile Lui sunt minunate deoarece sunt mai presus de înţelegerea oamenilor, întrucât Cel ce suferă ca Om este Dumnezeu Creatorul; Cel preaslăvit în ceruri Se smereşte pe pământ; Cel nemuritor Se face muritor, pentru a birui moartea din interiorul ei şi a dărui lumii viaţă veşnică.

După ce a săvârşit minunea din iubire milostivă pentru cei flămânzi, Mântuitorul Iisus Se retrage în singurătate pentru a Se ruga. Se retrage nu pentru că singurătatea sau izolarea ar avea un sens în ea însăşi, ci pentru a umple singurătatea persoanei umane cu prezenţa iubirii lui Dumnezeu, prin rugăciune stăruitoare. Iisus Se retrage în munte ca să intensifice legătura Sa ca Om cu Dumnezeu-Tatăl, aceasta fiind temelia vieţii adevărate. Astfel, prin rugăciune singurătatea omului se transformă în comuniune a omului cu Dumnezeu. Omul care se roagă, chiar dacă trăieşte izolat în pustie, nu este singur, ci împreună cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii Lui. Omul rugător, chiar dacă se află în singurătate, nu este un însingurat. Însă omul care nu se mai roagă lui Dumnezeu, chiar dacă se află în mijlocul mulţimilor, devine un însingurat duhovniceşte. În acest sens, un filosof existenţialist din secolul al XX-lea numea civilizaţia contemporană individualistă 'mulţimea însingurată'.

Într-adevăr, unii oameni nu mai comunică intens între ei şi pentru că nu mai comunică intens cu Dumnezeu. Această însingurare în individualism înseamnă de fapt o trăire a existenţei ca vid de comuniune. Rugându-Se lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, ca Om, ne învaţă că puterea iubirii Sale milostive de-a aduna, lumina, vindeca şi sătura mulţimile vine din legătura Sa intimă cu Dumnezeu, din smerita şi sfânta rugăciune către Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este în Sine însuşi comunicare şi comuniune de viaţă şi iubire eternă, este Sfânta Treime.

Prin retragerea în munte, ca să Se roage, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că muntele este un loc de înălţare duhovnicească, întrucât ne îndeamnă să-L căutăm pe Dumnezeu Creatorul, Cel ce este mai presus de frumuseţile şi măreţia lumii create de El. De aceea, şi biserica, lăcaş de închinare, este construită, de obicei, pe o colină sau pe un loc mai înalt, care ne cheamă la urcuş duhovnicesc, la ridicare din grijile pământeşti şi căutare a vieţii cereşti.

'Examenul' duhovnicesc al ucenicilor - lupta cu încercările grele

Sfânta Evanghelie precizează că Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de a Se retrage în singurătate, în munte, pentru a Se ruga, 'i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării, pe celălalt ţărm' (Mt. 14, 22), adică Iisus i-a îndemnat stăruitor pe ucenici să traverseze marea. De ce Hristos Domnul i-a trimis pe ei să înainteze pe mare, în timp ce El S-a suit în munte? Pentru că Învăţătorul duhovnicesc al ucenicilor Săi voia să îi înveţe pe aceştia să se lupte şi singuri, nu doar să primească totul de-a gata, fără nici o luptă. El voia să-i înveţe pe ucenici să treacă prin încercări, prin ispite, prin situaţii potrivnice, pentru ca ei să înţeleagă mai bine cât de mare este binecuvântarea ajutorului dumnezeiesc în viaţa lor. În acest sens, Evanghelia menţionează că vântul era potrivnic direcţiei alese de ucenicii din corabie, iar valurile învăluiau corabia (cf. Mt. 14, 24), ei aflându-se astfel în mare primejdie. De obicei, cât timp totul merge bine şi realizăm ceea ce dorim, nu ne mai gândim de la cine vine darul vieţii fireşti. Însă, uneori, vin şi vremuri de încercare sau probleme neaşteptate. Atunci ne întrebăm: Unde este Dumnezeu? Nu vede El oare necazul nostru, nu vede El suferinţa sau neputinţa noastră, nu vede El greutăţile noastre? Ne punem astfel de întrebări mai ales când suntem învolburaţi de ispite şi necazuri, de boli care par incurabile, de primejdii care năvălesc asupra noastră pe neaşteptate. Adesea, viaţa oamenilor încercaţi de necazuri este asemănătoare cu trăirea momentului de panică, de dezorientare şi de descurajare a ucenicilor lui Iisus aflaţi în corabia cuprinsă de valurile mării şi izbită de vântul potrivnic în timp de noapte.

În acest sens, Învăţătorul Iisus Hristos îi lasă pe ucenicii Săi singuri pe timp de noapte să se lupte cu furtuna, cu vântul potrivnic şi cu valurile mari pentru a înţelege că uneori ei nu mai pot conta doar pe forţa proprie, deşi sunt pescari cu experienţă pe mare. Totuşi, fiind desăvârşit cunoscător al oamenilor, Domnul Iisus Hristos ştie şi care este măsura încercării, până când ucenicii pot fi lăsaţi singuri şi când trebuie ca El să vină spre ei ca să-i ajute. Evanghelia ne spune că 'la a patra strajă din noapte' (Mt. 14, 25), adică în intervalul de timp care începe la ceasul al treilea după miezul nopţii şi se continuă până la răsăritul soarelui, Mântuitorul mergea pe mare spre corabia ucenicilor aflată în primejdie din cauza valurilor ridicate de furtună. Această venire a lui Iisus către ucenici la straja a patra din noapte, când întunericul nopţii urma să fie biruit de lumina soarelui, arată că El a ales momentul respectiv, ca având valoare de simbol al luptei duhovniceşti. De ce Iisus venea spre ucenici umblând pe mare ca pe uscat? Ca să le arate că El stăpâneşte peste ape, ca şi peste uscat. El a făcut cerul şi pământul, marea şi uscatul. Când voieşte El umblă pe mare ca pe uscat, fiind deasupra tuturor stihiilor din lumea aceasta, liber de determinismele materiei (greutatea, opacitatea, rigiditatea, lichiditatea şi limitarea sau finitudinea). La început ucenicii, plini de teamă, din pricina zbuciumului mării, în timp de noapte, nu L-au recunoscut pe Iisus imediat şi, crezând că este o nălucă sau o fantomă care vine spre ei, au strigat de frică. La teama lor de-a nu se scufunda în mare din cauza furtunii s-a mai adăugat şi frica de o putere necunoscută, cu siluetă de om, care venea spre ei, umblând pe apă ca pe uscat. Însă Mântuitorul, umblând pe apă şi venind spre ei, le-a zis: 'Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi!' (Mt. 14, 27). Iar când ucenicii lui Iisus L-au recunoscut după voce, fără să-L vadă clar la faţă, Sfântul Petru a zis: 'Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin pe apă la Tine!' (Mt. 14, 28). Prin aceste cuvinte Sfântul Petru mărturiseşte, de fapt, că Iisus este Domn sau Stăpân peste stihiile naturii, şi crede că la porunca lui Iisus poate şi el să umble pe apă, aşa cum umblă Iisus. De aceea, Mântuitorul i-a zis lui Petru: 'Vino!' (Mt. 14, 29).

Gestul Sfântului Petru este izvorât din recunoştinţă faţă de Iisus şi din dorinţa întâmpinării Lui

De ce a dorit Sfântul Petru să coboare din corabie şi să meargă pe apă, şi de ce Iisus i-a permis acest lucru neobişnuit şi chiar primejdios pentru el? Dacă ar fi avut doar prudenţă, nu şi credinţă, Sfântul Petru nu ar fi coborât din corabie, pe apă, în mijlocul furtunii, şi nici Mântuitorul nu i-ar fi spus: 'Vino!', ci: 'Stai în corabie, că o să vin Eu la voi!' Se înţelege, aşadar, că Sfântul Petru a dorit să coboare din corabie şi să meargă pe apă nu dintr-o simplă curiozitate egoistă, ci întrucât voia să-I arate respect şi recunoştinţă lui Iisus pentru că vine să-i salveze pe ucenici. Petru era bucuros să-L întâmpine pe Iisus, după cum un oaspete este întâmpinat cu bucurie înainte de a intra în casă de cel care îl aşteaptă. Totuşi, Sfântul Petru nu coboară din corabie decât la porunca sau cu binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea, el a zis către Iisus: 'Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă' (Mt. 14, 28). Astfel, Sfântul Petru arată smerenia şi ascultarea sa faţă de Hristos-Domnul.

Credinţa fermă în Hristos învinge greutatea încercărilor

După ce Iisus i-a zis lui Petru: 'Vino', acesta a început să meargă pe apă spre Iisus. Cât timp Sfântul Petru privea numai spre Iisus, el mergea pe apă ca şi Iisus. Când însă Sfântul Petru s-a uitat spre vânt şi s-a temut, atunci a început să se îndoiască în sinea lui şi să se scufunde în apă. Evanghelia spune: 'Văzând vântul tare, Petru s-a temut şi a început să se scufunde, şi atunci a strigat: Doamne, scapă-mă!' (Mt. 14, 30). Evanghelia nu spune 'simţind Petru că vântul este tare', ci 'văzând vântul tare', ceea ce înseamnă că la un moment dat Sfântul Petru nu se mai uita direct spre Iisus Hristos, spre Dumnezeu-Omul, ci privea spre vânt, spre stihiile schimbătoare ale lumii materiale. Aşadar, Petru a început să se scufunde în apă numai când a slăbit credinţa sa ca legătură vie şi directă cu Iisus, ca relaţie spirituală de comuniune cu Persoana divină superioară lumii pământeşti sau stihiilor cosmice create. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arată că atât timp cât credinţa noastră rămâne relaţie vie şi neclintită cu Hristos-Dumnezeu, putem fi salvaţi tocmai pentru că El ne ajută să nu ne înrobim stihiilor lumii materiale, nici să nu ne pierdem cu firea în furtuna încercărilor. Când însă credinţa sau iubirea noastră faţă de Hristos slăbeşte şi începem să ne înfricoşăm de puterile schimbătoare ale lumii materiale mai mult decât Îl iubim pe Dumnezeu, atunci începem să ne scufundăm în nesiguranţă, disperare şi teamă.

Iisus l-a mustrat pe Petru întrucât el a slăbit în credinţă şi s-a îndoit în sinea lui, fiind preocupat mai mult de puterea 'vântului tare' decât de înaintarea sa către Hristos Cel Atotputernic, Cel neclintit de vânt şi de valuri. În această privinţă, Evanghelia precizează că 'Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: 'Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?' (Mt. 14, 31). Mustrarea adresată de Iisus lui Petru a fost una părintească şi prietenească, deoarece Iisus nu i-a zis lui Petru 'necredinciosule', ci i-a zis 'puţin credinciosule', adică: 'om a cărui credinţă s-a împuţinat'. În final, Evanghelia ne spune că, după ce Iisus a intrat în corabie, s-a potolit furtuna, iar ucenicii s-au închinat Lui, zicând: 'Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!' (Mt. 14, 33).

Într-adevăr, Iisus potoleşte furtuna şi salvează corabia pentru că El este Dumnezeu Atotputernic şi Atotmilostiv. Vedem, aşadar, că după ce au trecut prin încercarea grea a furtunii pe mare mulţumită lui Iisus, ucenicii Lui s-au întărit în credinţă şi evlavie faţă de El, s-au închinat Lui şi au mărturisit dumnezeirea Lui.

Corabia pe mare - imaginea Bisericii în lume

Evanghelia citită astăzi mai are şi alte înţelesuri duhovniceşti, întrucât ea priveşte nu numai pe Sfântul Petru şi pe ceilalţi ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci profetic ea priveşte Biserica întreagă şi pe fiecare creştin aparte. Înţeleasă în mod simbolic, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuţii, de erezii, de forţe întunecate potrivnice ei. Vântul care este potrivnic corabiei reprezintă vremurile sau situaţiile în care Biserica întâlneşte ostilitate şi respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă, într-o lume învolburată de păcate, de patimi egoiste individuale şi colective. De altfel, în cartea 'Constituţiile Apostolice' din secolul al IV-lea se spune că biserica lăcaş de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura profetică dintre prezenţa lui Hristos în corabie pe mare şi prezenţa Sa în Biserica din lume.

Totodată, această Evanghelie ne arată şi cum trebuie să lupte sufletul creştin în vreme de încercare. Unii Sfinţi Părinţi au înţeles corabia ca fiind şi imaginea sufletului omului credincios în lupta sa cu patimile tulburătoare. În acest sens, când Mântuitorul Iisus Hristos este aşteptat sau chemat şi vine cu harul Său în sufletul omului tulburat de ispite, aşa cum a intrat în corabia aflată în primejdie şi a potolit furtuna, El potoleşte furtuna gândurilor rele, a simţirilor păcătoase, a ispitelor, a necazurilor şi a suferinţelor care tulbură pe om. Dacă Îl chemăm pe Hristos stăruitor în rugăciune, zicând: 'Doamne, mântuieşte-ne! Doamne, scapă-ne!', atunci El vine la noi şi ne ajută. De aceea, Evanghelia citită astăzi este o Evanghelie a încurajării şi a speranţei, o Evanghelie a luptei şi a biruinţei. Ea ne arată, de fapt, că ieşirea din situaţii dificile nu se datorează forţelor noastre proprii, ci în primul rând ajutorului dumnezeiesc. Oricât de iscusiţi, profesionişti şi experimentaţi pescari şi corăbieri ar fi fost ucenicii lui Iisus, oricât de buni înotători ar fi fost ei, fără ajutorul lui Iisus nu s-ar fi putut salva pe ei înşişi, prin propriile lor forţe. În mod asemănător, oricât de mulţi şi vrednici slujitori ar avea Biserica, oricât de buni predicatori, oricât de evlavioşi slujitori, oricât de pricepuţi administratori şi oricât de zeloşi păstori şi misionari s-ar osteni în Biserică, nu pot ei singuri salva Biserica lui Hristos în lupta ei cu păcatul din firea umană, cu duhurile rele, cu furtunile persecuţiilor şi ereziilor, cu valurile necredinţei sau ale indiferenţei spirituale, ci numai cu ajutorul lui Hristos. El salvează Biserica Sa când ea se află în mijlocul mării învolburate a istoriei şi în întunericul vremurilor potrivnice luminii Evangheliei mântuirii.

Lecţia principală sau înţelepciunea sfântă pe care Hristos Învăţătorul o dăruieşte discipolilor Săi şi, prin ei, nouă tuturor, folosind corabia ca pe o catedră de didactică a mântuirii, este aceasta: toate încercările şi necazurile pe care le întâmpinăm în viaţă pot fi biruite cu folos duhovnicesc dacă nu contăm mai întâi pe propriile noastre forţe, ci ne încredinţăm mai întâi ajutorului care vine de la Dumnezeu.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să învăţăm din această Evanghelie a potolirii furtunii pe mare că Hristos Domnul ne iubeşte, chiar dacă uneori ne lasă în încercări pe care nu le înţelegem când ne aflăm în mijlocul lor. Deşi uneori pare a fi departe sau chiar absent, Hristos-Domnul ştie totuşi că avem nevoie de ajutorul Lui şi aşteaptă ca noi să venim spre El, întrucât şi El vine permanent spre noi.

Aşadar, numai ajutorul invocat şi primit de la Dumnezeu este temelia sigură a mântuirii oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria credincioşilor. Amin!

DOAMNE AJUTA...

În ciclul sărbătorilor creştine, Adormirea Maicii Domnului ne face să ne gândim la realitatea întrupării şi consecinţele ei, în special la adevărul afirmat de mulţi Părinţi ai Bisericii: 'Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu'. Ne întoarcem la Învierea şi Înălţarea Domnului, întrucât considerăm că Maica Domnului s-a ridicat în slava cerului. Ea, cea care a zis 'Fie mie după cuvântul Tău' şi care a făcut posibilă întruparea, este acum cinstită în Adormirea sa, întrucât Biserica marchează sfârşitul vieţii ei pământeşti.

Literatura apocrifă ortodoxă conţine o varietate de relatări despre moartea Fecioarei şi intrarea în viaţa veşnică, dar cele mai recente manuscrise existente ale acestor relatări sunt destul de târzii; ele transmit tradiţii despre sfârşitul vieţii Fecioarei, de obicei într-un mod exotic şi legendar.

Sărbătoarea bisericească a sfârşitului vieţii pământeşti a Fecioarei a început probabil în Ierusalim, unde Mormântul Maicii Domnului din Ghetsimani este şi astăzi un loc de pelerinaj; încă din secolul al VI-lea, sărbătoarea a fost celebrată, iar din anul 600 a fost fixată la 15 august. Două momente diferite formează praznicul: în primul rând moartea şi îngroparea Maicii Domnului şi, în al doilea rând, înălţarea ei la cer. În Occident, sărbătoarea este cunoscută sub numele de Înălţarea Maicii Domnului.

Textele ortodoxe au dezvoltat tradiţia conform căreia apostolii şi ucenicii au fost adunaţi în mod minunat din toate colţurile lumii, pentru a fi prezenţi în Ierusalim la moartea Fecioarei, şi că i-au îngropat trupul în Grădina Ghetsimani; conform unei tradiţii, câţiva israeliţi au încercat să întrerupă procesiunea înmormântării.

Apostolul Toma nu a fost printre cei prezenţi şi, când a sosit, la trei zile de la înmormântare, şi a vrut să vadă trupul Maicii Domnului, s-a descoperit că mormântul era gol. Conform majorităţii textelor liturgice, sărbătoarea aduce cu sine un simţ al interrelaţionării diferitelor aspecte din istoria răscumpărării şi un simţ al venerării lucrării dumnezeieşti înfăptuite. Biserica slăveşte pe Dumnezeu pentru ceea ce a făcut şi recunoaşte sfinţenia ei, cea care este 'Izvorul vieţii şi Născătoarea de Dumnezeu'.

Imagistica din Vechiul Testament, care este folosită în sărbătorirea Înălţării Domnului, este prezentă şi aici, pentru a evidenţia intrarea Fecioarei Maria în slava cea veşnică. Fecioara 'încredinţează sufletul cel mai curat în mâinile Fiului ei', care a primit-o să 'sălăşluiască printre Sfinţi asemeni unei făclii aprinse'. Asemenea limbaj aminteşte de Sărbătoarea Intrării în Templu a Maicii Domnului.

'Izvorul vieţii este pus în mormânt, şi mormântul însuşi devine scară către cer.' Acesta este unul dintre paradoxurile centrale pe care le celebrăm în această sărbătoare, şi derivă din moartea şi Înălţarea Mântuitorului Însuşi; Hristos este Trecere, Cel în şi prin care trecem de la moarte la viaţă. Adormirea Maicii Domnului reafirmă locul pe care Hristos l-a pregătit pentru noi şi face ca mormântul să fie privit ca poarta Raiului. Adormirea ei, cea care este 'locaşul sfânt al Domnului', 'strălucind prin har în lumina dumnezeiască', este o sursă de nădejde şi încredere pentru cei care prăznuiesc această sărbătoare.

Iconografia tradiţională pentru Adormirea Maicii Domnului, bine dezvoltată în Răsărit

Maica Domnului este arătată întinsă pe un pat, cu apostolii în jurul ei; Hristos este în spatele acestuia, ţinându-i sufletul în mâinile Sale. Imaginea a devenit populară pentru scopuri evlavioase. Din secolul al XII-lea, detaliile adiţionale includ clădiri, sosirea apostolilor, episcopi şi femei în doliu; vedem, de asemenea, incidentul în care iudeului Jehonias, încercând să răstoarne catafalcul în timpul procesiunii funerare, i se taie mâinile de către un înger şi i se redă trecerea la creştinism. O modificare târzie o reprezintă ilustrarea porţilor deschise ale Raiului, pregătite să primească trupul Fecioarei.

Icoanele ruseşti ale Adormirii din secolul al XVI-lea ne prezintă Trupul Maicii Domnului întins pe patul de moarte, fiind acoperit cu o pânză maro; este înveşmântată într-un strai cărămiziu peste o tunică gri, evidenţiindu-se astfel de albul saltelei de pe catafalc; capul îi este uşor ridicat, iar mâinile împreunate i se odihnesc pe piept. În stânga, Sfântul Petru tămâie trupul Fecioarei, şi în spatele lui sunt alţi patru Apostoli, doi episcopi şi un grup de trei femei; în dreapta, Sfântul Pavel, cu mâinile acoperite, stă aplecat la piciorul catafalcului; în spatele lui sunt alţi şase Apostoli, doi episcopi şi încă trei femei. Episcopii reprezentaţi de obicei sunt Sfântul Iacov, fratele Domnului şi primul ierarh al Ierusalimului, împreună cu Timotei, Ierotei şi Dionisie Areopagitul; ei sunt înfăţişaţi cu aure şi purtând veşminte arhiereşti. Femeile reprezintă ceilalţi membri ai Bisericii din Ierusalim. Clădiri înrămează partea superioară a icoanei, atât în stânga, cât şi în dreapta.

În centru, în spatele Maicii Domnului se află imaginea lui Hristos; aura sa aurie are semnul crucii şi poartă inscripţia Ho On; veşmântul sau este de un auriu-ocru cu umbre cărămizii, şi raze aurii radiază din El. O mandorlă verde Îl înconjoară, aceasta fiind decorată cu stele pe partea interioară şi cu raze aurii şi stele în cele două secţiuni din centru; îngeri pot fi văzuţi în secţiunea exterioară şi sus, deasupra lui Hristos, un serafim mare cu şase aripi prelungeşte imaginea către marginea superioară a icoanei. În mâinile Sale acoperite, Iisus ţine 'cel mai pur suflet', acela al Mamei Sale, reprezentat ca un copil, micuţ înveşmântat în straie de un alb strălucitor. Acesta ne aduce în memorie imagini cu Fecioara ţinându-l pe Hristos în braţele Ei, în special icoana Hodegitria; acum imaginea este inversată şi Fiul Domnului, care a fost ţinut în braţe de către Mama Sa când era copil primeşte sufletul Mamei, întrucât ea 'încredinţează cel mai pur suflet în mâinile Fiului ei'.

Postura Apostolilor, a episcopilor şi a femeilor adunate în josul icoanei ne atrage atenţia asupra trupului Fecioarei, în timp ce mişcarea liniilor mandorlei ne îndreaptă privirea spre glorioasa imagine a lui Hristos, care a venit să Îşi primească Mama în slava Cerului. Cădelniţa ţinută de Sfântul Petru şi lumânarea aşezată pe podea, în faţa patului şi în stânga axei centrale a icoanei, sunt echilibrate de strălucirea sufletului Fecioarei Maria din partea din dreapta sus a panoului.

O profundă declaraţie a atitudinii creştine în faţa morţii

În bisericile ortodoxe care au fost decorate cu cicluri iconografice ale sărbătorilor, imaginea Adormirii se găseşte de regulă pe peretele vestic al naosului, deasupra uşii prin care se părăseşte biserica. La plecarea din locul Liturghiei Divine se trece pe sub o imagine a morţii care este declaraţia intrării într-o nouă viaţă; ne putem imagina, de asemenea, un cortegiu funerar care părăseşte biserica pe sub aceeaşi imagine, şi să vedem legăturile lingvistice şi teologice implicate în trecerea pe sub reprezentarea Adormirii Maicii Domnului (koimesis) pentru a merge spre locul de înmormântare creştin (koimeteria). Destinul exprimat în icoana Adormirii este unul care transformă viziunea noastră asupra morţii din una reprezentând o nediminuată pierdere în alta exprimând elogiul şi speranţa. Asemeni Apostolilor care s-au adunat în jurul trupului Maicii Domnului, ne adunăm şi noi în jurul corpurilor celor dragi când luăm parte la riturile funerare....

DOAMNE AJUTA..

CE SE INTAMPLA CU OAMENII CARE MOR NESPOVEDITI?
 

CAND PUTEM SA NE SPOVEDIM?
 

Sfanta Taina a Spovedaniei, este momentul in care, intre preot, penitent si Dumnezeu se produce o minune, o mare lucrare tainica. Penitentul sau credinciosul se descarca de pacate cu toata cainta in fata preotului si Dumnezeu, fiind prezent in chip nevazut, il iarta si il dezleaga prin mainile preotului. Dupa ce penitentul si-a spus tot ce avea pe suflet, preotul ii pune mainile pe cap zicandu-i formula: „Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii Sale de oameni, sa te ierte pe tine, fiule (N), si sa-ti lase tie toate pacatele. Iar eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert, si te dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin”. (Vezi Moliftelnic).
 

Evanghelia Duminicii a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare a Mântuitorului şi potolirea furtunii) Matei 14, 22-3

În vremea aceea Iisus a silit pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-Se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au spăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzându-i îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfânta Evanghelie din Duminica a IX-a după Rusalii conţine o mulţime de învăţături duhovniceşti, folositoare mântuirii noastre şi înţelegerii tainei Sfintei Biserici în care este prezent Hristos şi pe care Hristos o conduce.

În primul rând, Evanghelia ne arată că, după ce în mod minunat a săturat mai multe mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, Hristos Domnul Se retrage în munte, în singurătate, ca să Se roage. De ce Se roagă El după săvârşirea minunii? Ca să ne înveţe să mulţumim lui Dumnezeu pentru orice realizare sau izbândă din viaţa noastră. De ce Se roagă în singurătate? Pentru a nu fi lăudat de mulţimile pe care le-a săturat prin înmulţirea pâinilor şi a peştilor, dar şi pentru a Se concentra deplin în rugăciune către Dumnezeu-Tatăl. Când Iisus Se roagă în singurătate Tatălui din ceruri, inima Sa se umple de harul iubirii milostive a Tatălui ceresc, pe care o împărtăşeşte apoi oamenilor.

Orice faptă bună trebuie atribuită lui Dumnezeu

Prin aceasta învăţăm că după un mare succes, după o mare realizare, nu trebuie să căutăm laudă sau aprecieri de la oameni, ci în linişte, în adâncul inimii noastre şi în detaşare de slava care vine de la oameni, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit de la El şi să-I cerem ca harul Lui să umple sufletul nostru pentru a nu merge cu suflet gol printre oameni.

Mântuitorul nu face minuni ca să impresioneze pe oameni sau ca să fie lăudat de ei, ci săvârşeşte minuni pentru că Îi este milă de popor. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că minunile lui Hristos sunt pătimite, iar patimile Lui sunt minunate. Adică minunile Lui sunt pline de compasiune sau de iubire milostivă faţă de cei săraci, bolnavi, flămânzi, de fiecare om în care demnitatea umană este neglijată sau umilită. Pe de altă parte, patimile sau pătimirile Lui sunt minunate deoarece sunt mai presus de înţelegerea oamenilor, întrucât Cel ce suferă ca Om este Dumnezeu Creatorul; Cel preaslăvit în ceruri Se smereşte pe pământ; Cel nemuritor Se face muritor, pentru a birui moartea din interiorul ei şi a dărui lumii viaţă veşnică.

După ce a săvârşit minunea din iubire milostivă pentru cei flămânzi, Mântuitorul Iisus Se retrage în singurătate pentru a Se ruga. Se retrage nu pentru că singurătatea sau izolarea ar avea un sens în ea însăşi, ci pentru a umple singurătatea persoanei umane cu prezenţa iubirii lui Dumnezeu, prin rugăciune stăruitoare. Iisus Se retrage în munte ca să intensifice legătura Sa ca Om cu Dumnezeu-Tatăl, aceasta fiind temelia vieţii adevărate. Astfel, prin rugăciune singurătatea omului se transformă în comuniune a omului cu Dumnezeu. Omul care se roagă, chiar dacă trăieşte izolat în pustie, nu este singur, ci împreună cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii Lui. Omul rugător, chiar dacă se află în singurătate, nu este un însingurat. Însă omul care nu se mai roagă lui Dumnezeu, chiar dacă se află în mijlocul mulţimilor, devine un însingurat duhovniceşte. În acest sens, un filosof existenţialist din secolul al XX-lea numea civilizaţia contemporană individualistă 'mulţimea însingurată'.

Într-adevăr, unii oameni nu mai comunică intens între ei şi pentru că nu mai comunică intens cu Dumnezeu. Această însingurare în individualism înseamnă de fapt o trăire a existenţei ca vid de comuniune. Rugându-Se lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, ca Om, ne învaţă că puterea iubirii Sale milostive de-a aduna, lumina, vindeca şi sătura mulţimile vine din legătura Sa intimă cu Dumnezeu, din smerita şi sfânta rugăciune către Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este în Sine însuşi comunicare şi comuniune de viaţă şi iubire eternă, este Sfânta Treime.

Prin retragerea în munte, ca să Se roage, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că muntele este un loc de înălţare duhovnicească, întrucât ne îndeamnă să-L căutăm pe Dumnezeu Creatorul, Cel ce este mai presus de frumuseţile şi măreţia lumii create de El. De aceea, şi biserica, lăcaş de închinare, este construită, de obicei, pe o colină sau pe un loc mai înalt, care ne cheamă la urcuş duhovnicesc, la ridicare din grijile pământeşti şi căutare a vieţii cereşti.

'Examenul' duhovnicesc al ucenicilor - lupta cu încercările grele

Sfânta Evanghelie precizează că Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de a Se retrage în singurătate, în munte, pentru a Se ruga, 'i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării, pe celălalt ţărm' (Mt. 14, 22), adică Iisus i-a îndemnat stăruitor pe ucenici să traverseze marea. De ce Hristos Domnul i-a trimis pe ei să înainteze pe mare, în timp ce El S-a suit în munte? Pentru că Învăţătorul duhovnicesc al ucenicilor Săi voia să îi înveţe pe aceştia să se lupte şi singuri, nu doar să primească totul de-a gata, fără nici o luptă. El voia să-i înveţe pe ucenici să treacă prin încercări, prin ispite, prin situaţii potrivnice, pentru ca ei să înţeleagă mai bine cât de mare este binecuvântarea ajutorului dumnezeiesc în viaţa lor. În acest sens, Evanghelia menţionează că vântul era potrivnic direcţiei alese de ucenicii din corabie, iar valurile învăluiau corabia (cf. Mt. 14, 24), ei aflându-se astfel în mare primejdie. De obicei, cât timp totul merge bine şi realizăm ceea ce dorim, nu ne mai gândim de la cine vine darul vieţii fireşti. Însă, uneori, vin şi vremuri de încercare sau probleme neaşteptate. Atunci ne întrebăm: Unde este Dumnezeu? Nu vede El oare necazul nostru, nu vede El suferinţa sau neputinţa noastră, nu vede El greutăţile noastre? Ne punem astfel de întrebări mai ales când suntem învolburaţi de ispite şi necazuri, de boli care par incurabile, de primejdii care năvălesc asupra noastră pe neaşteptate. Adesea, viaţa oamenilor încercaţi de necazuri este asemănătoare cu trăirea momentului de panică, de dezorientare şi de descurajare a ucenicilor lui Iisus aflaţi în corabia cuprinsă de valurile mării şi izbită de vântul potrivnic în timp de noapte.

În acest sens, Învăţătorul Iisus Hristos îi lasă pe ucenicii Săi singuri pe timp de noapte să se lupte cu furtuna, cu vântul potrivnic şi cu valurile mari pentru a înţelege că uneori ei nu mai pot conta doar pe forţa proprie, deşi sunt pescari cu experienţă pe mare. Totuşi, fiind desăvârşit cunoscător al oamenilor, Domnul Iisus Hristos ştie şi care este măsura încercării, până când ucenicii pot fi lăsaţi singuri şi când trebuie ca El să vină spre ei ca să-i ajute. Evanghelia ne spune că 'la a patra strajă din noapte' (Mt. 14, 25), adică în intervalul de timp care începe la ceasul al treilea după miezul nopţii şi se continuă până la răsăritul soarelui, Mântuitorul mergea pe mare spre corabia ucenicilor aflată în primejdie din cauza valurilor ridicate de furtună. Această venire a lui Iisus către ucenici la straja a patra din noapte, când întunericul nopţii urma să fie biruit de lumina soarelui, arată că El a ales momentul respectiv, ca având valoare de simbol al luptei duhovniceşti. De ce Iisus venea spre ucenici umblând pe mare ca pe uscat? Ca să le arate că El stăpâneşte peste ape, ca şi peste uscat. El a făcut cerul şi pământul, marea şi uscatul. Când voieşte El umblă pe mare ca pe uscat, fiind deasupra tuturor stihiilor din lumea aceasta, liber de determinismele materiei (greutatea, opacitatea, rigiditatea, lichiditatea şi limitarea sau finitudinea). La început ucenicii, plini de teamă, din pricina zbuciumului mării, în timp de noapte, nu L-au recunoscut pe Iisus imediat şi, crezând că este o nălucă sau o fantomă care vine spre ei, au strigat de frică. La teama lor de-a nu se scufunda în mare din cauza furtunii s-a mai adăugat şi frica de o putere necunoscută, cu siluetă de om, care venea spre ei, umblând pe apă ca pe uscat. Însă Mântuitorul, umblând pe apă şi venind spre ei, le-a zis: 'Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi!' (Mt. 14, 27). Iar când ucenicii lui Iisus L-au recunoscut după voce, fără să-L vadă clar la faţă, Sfântul Petru a zis: 'Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin pe apă la Tine!' (Mt. 14, 28). Prin aceste cuvinte Sfântul Petru mărturiseşte, de fapt, că Iisus este Domn sau Stăpân peste stihiile naturii, şi crede că la porunca lui Iisus poate şi el să umble pe apă, aşa cum umblă Iisus. De aceea, Mântuitorul i-a zis lui Petru: 'Vino!' (Mt. 14, 29).

Gestul Sfântului Petru este izvorât din recunoştinţă faţă de Iisus şi din dorinţa întâmpinării Lui

De ce a dorit Sfântul Petru să coboare din corabie şi să meargă pe apă, şi de ce Iisus i-a permis acest lucru neobişnuit şi chiar primejdios pentru el? Dacă ar fi avut doar prudenţă, nu şi credinţă, Sfântul Petru nu ar fi coborât din corabie, pe apă, în mijlocul furtunii, şi nici Mântuitorul nu i-ar fi spus: 'Vino!', ci: 'Stai în corabie, că o să vin Eu la voi!' Se înţelege, aşadar, că Sfântul Petru a dorit să coboare din corabie şi să meargă pe apă nu dintr-o simplă curiozitate egoistă, ci întrucât voia să-I arate respect şi recunoştinţă lui Iisus pentru că vine să-i salveze pe ucenici. Petru era bucuros să-L întâmpine pe Iisus, după cum un oaspete este întâmpinat cu bucurie înainte de a intra în casă de cel care îl aşteaptă. Totuşi, Sfântul Petru nu coboară din corabie decât la porunca sau cu binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea, el a zis către Iisus: 'Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă' (Mt. 14, 28). Astfel, Sfântul Petru arată smerenia şi ascultarea sa faţă de Hristos-Domnul.

Credinţa fermă în Hristos învinge greutatea încercărilor

După ce Iisus i-a zis lui Petru: 'Vino', acesta a început să meargă pe apă spre Iisus. Cât timp Sfântul Petru privea numai spre Iisus, el mergea pe apă ca şi Iisus. Când însă Sfântul Petru s-a uitat spre vânt şi s-a temut, atunci a început să se îndoiască în sinea lui şi să se scufunde în apă. Evanghelia spune: 'Văzând vântul tare, Petru s-a temut şi a început să se scufunde, şi atunci a strigat: Doamne, scapă-mă!' (Mt. 14, 30). Evanghelia nu spune 'simţind Petru că vântul este tare', ci 'văzând vântul tare', ceea ce înseamnă că la un moment dat Sfântul Petru nu se mai uita direct spre Iisus Hristos, spre Dumnezeu-Omul, ci privea spre vânt, spre stihiile schimbătoare ale lumii materiale. Aşadar, Petru a început să se scufunde în apă numai când a slăbit credinţa sa ca legătură vie şi directă cu Iisus, ca relaţie spirituală de comuniune cu Persoana divină superioară lumii pământeşti sau stihiilor cosmice create. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arată că atât timp cât credinţa noastră rămâne relaţie vie şi neclintită cu Hristos-Dumnezeu, putem fi salvaţi tocmai pentru că El ne ajută să nu ne înrobim stihiilor lumii materiale, nici să nu ne pierdem cu firea în furtuna încercărilor. Când însă credinţa sau iubirea noastră faţă de Hristos slăbeşte şi începem să ne înfricoşăm de puterile schimbătoare ale lumii materiale mai mult decât Îl iubim pe Dumnezeu, atunci începem să ne scufundăm în nesiguranţă, disperare şi teamă.

Iisus l-a mustrat pe Petru întrucât el a slăbit în credinţă şi s-a îndoit în sinea lui, fiind preocupat mai mult de puterea 'vântului tare' decât de înaintarea sa către Hristos Cel Atotputernic, Cel neclintit de vânt şi de valuri. În această privinţă, Evanghelia precizează că 'Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: 'Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?' (Mt. 14, 31). Mustrarea adresată de Iisus lui Petru a fost una părintească şi prietenească, deoarece Iisus nu i-a zis lui Petru 'necredinciosule', ci i-a zis 'puţin credinciosule', adică: 'om a cărui credinţă s-a împuţinat'. În final, Evanghelia ne spune că, după ce Iisus a intrat în corabie, s-a potolit furtuna, iar ucenicii s-au închinat Lui, zicând: 'Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!' (Mt. 14, 33).

Într-adevăr, Iisus potoleşte furtuna şi salvează corabia pentru că El este Dumnezeu Atotputernic şi Atotmilostiv. Vedem, aşadar, că după ce au trecut prin încercarea grea a furtunii pe mare mulţumită lui Iisus, ucenicii Lui s-au întărit în credinţă şi evlavie faţă de El, s-au închinat Lui şi au mărturisit dumnezeirea Lui.

Corabia pe mare - imaginea Bisericii în lume

Evanghelia citită astăzi mai are şi alte înţelesuri duhovniceşti, întrucât ea priveşte nu numai pe Sfântul Petru şi pe ceilalţi ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci profetic ea priveşte Biserica întreagă şi pe fiecare creştin aparte. Înţeleasă în mod simbolic, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuţii, de erezii, de forţe întunecate potrivnice ei. Vântul care este potrivnic corabiei reprezintă vremurile sau situaţiile în care Biserica întâlneşte ostilitate şi respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă, într-o lume învolburată de păcate, de patimi egoiste individuale şi colective. De altfel, în cartea 'Constituţiile Apostolice' din secolul al IV-lea se spune că biserica lăcaş de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura profetică dintre prezenţa lui Hristos în corabie pe mare şi prezenţa Sa în Biserica din lume.

Totodată, această Evanghelie ne arată şi cum trebuie să lupte sufletul creştin în vreme de încercare. Unii Sfinţi Părinţi au înţeles corabia ca fiind şi imaginea sufletului omului credincios în lupta sa cu patimile tulburătoare. În acest sens, când Mântuitorul Iisus Hristos este aşteptat sau chemat şi vine cu harul Său în sufletul omului tulburat de ispite, aşa cum a intrat în corabia aflată în primejdie şi a potolit furtuna, El potoleşte furtuna gândurilor rele, a simţirilor păcătoase, a ispitelor, a necazurilor şi a suferinţelor care tulbură pe om. Dacă Îl chemăm pe Hristos stăruitor în rugăciune, zicând: 'Doamne, mântuieşte-ne! Doamne, scapă-ne!', atunci El vine la noi şi ne ajută. De aceea, Evanghelia citită astăzi este o Evanghelie a încurajării şi a speranţei, o Evanghelie a luptei şi a biruinţei. Ea ne arată, de fapt, că ieşirea din situaţii dificile nu se datorează forţelor noastre proprii, ci în primul rând ajutorului dumnezeiesc. Oricât de iscusiţi, profesionişti şi experimentaţi pescari şi corăbieri ar fi fost ucenicii lui Iisus, oricât de buni înotători ar fi fost ei, fără ajutorul lui Iisus nu s-ar fi putut salva pe ei înşişi, prin propriile lor forţe. În mod asemănător, oricât de mulţi şi vrednici slujitori ar avea Biserica, oricât de buni predicatori, oricât de evlavioşi slujitori, oricât de pricepuţi administratori şi oricât de zeloşi păstori şi misionari s-ar osteni în Biserică, nu pot ei singuri salva Biserica lui Hristos în lupta ei cu păcatul din firea umană, cu duhurile rele, cu furtunile persecuţiilor şi ereziilor, cu valurile necredinţei sau ale indiferenţei spirituale, ci numai cu ajutorul lui Hristos. El salvează Biserica Sa când ea se află în mijlocul mării învolburate a istoriei şi în întunericul vremurilor potrivnice luminii Evangheliei mântuirii.

Lecţia principală sau înţelepciunea sfântă pe care Hristos Învăţătorul o dăruieşte discipolilor Săi şi, prin ei, nouă tuturor, folosind corabia ca pe o catedră de didactică a mântuirii, este aceasta: toate încercările şi necazurile pe care le întâmpinăm în viaţă pot fi biruite cu folos duhovnicesc dacă nu contăm mai întâi pe propriile noastre forţe, ci ne încredinţăm mai întâi ajutorului care vine de la Dumnezeu.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să învăţăm din această Evanghelie a potolirii furtunii pe mare că Hristos Domnul ne iubeşte, chiar dacă uneori ne lasă în încercări pe care nu le înţelegem când ne aflăm în mijlocul lor. Deşi uneori pare a fi departe sau chiar absent, Hristos-Domnul ştie totuşi că avem nevoie de ajutorul Lui şi aşteaptă ca noi să venim spre El, întrucât şi El vine permanent spre noi.

Aşadar, numai ajutorul invocat şi primit de la Dumnezeu este temelia sigură a mântuirii oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria credincioşilor. Amin!..

DOAMNE AJUTA..

Că Dumnezeu ne îndeplineşte dorinţele bune dau mărturie sfinţii, dar atunci când ai parte de o confirmare personală lucrurile se schimbă.

Atunci când m-am căsătorit îmi doream să am mulţi copii, mă gândeam eu, toţi câţi îmi va dărui Dumnezeu şi mă şi vedeam cu vreo 3-4 copilaşi, mai ales că situaţia materială ne permitea acest lucru. Deja în minte îmi făurisem planuri şi iluzii. Surpriză a fost că după naşterea fiului meu nu a mai sosit niciun alt copil. De bună seamă Dumnezeu, care pe toate le cunoaşte, îmi purta de grijă, pentruca soţul meu, fiind de religie protestantă cu foarte mare greutate a acceptat ortodoxia mea, dar mai ales pe cea a copilului. Încă o confirmare că niciun suflet nu vine pe lume fără ca Dumnezeu să-i dea şi şansa mântuirii, iar familia noastră nu permitea acest lucru.

Şi iată-mă cu cea mai grea problema a vieţii mele: mai doream şi alţi copii, natura mea de femeie îşi spunea cuvântul. Deşi toate îmi stăteau împotrivă, toată fiinţa mea dorea acest lucru. Nu mai puteam da sens zilelor şi, deşi în străfundul sufletului ştiam de ce Dumnezeu nu-mi mai dăruia niciun alt copil, mă încăpăţânam să doresc acest lucru pe de o parte datorită instinctului matern iar pe altă parte cerbiciei şi nesupunerii ce mă caracterizase toată viaţa. Luptăm să mă supun dar îmi era foarte greu, mă rănisem şi nu mă puteam linişti cu toate sfaturile şi mângâierile duhovnicului, căci în faţa atâtor dureri mă hotărâsem în sfârşit să mă apropii de Dumnezeu.

Anii treceau şi pentru că soţul meu a spus răspicat că nu doreşte să urmeze calea ortodoxiei ne-am îndepărtat foarte mult şi în final am divorţat.

Mare mi-a fost însă mirarea cum Dumnezeu mi-a adus nu numai alinare, ci chiar vindecare în privinţa copiilor pentru că sora mea, exact în momentul divorţului meu a născut o fetiţă şi pentru că mai avea încă un copil de 5 ani, mi-o lăsa din când în când în grijă. Aşa am avut parte, exact când mă aşteptam mai puţin, de ceea ce tânjisem ani de zile: să mai am un alt copil, căci este de la sine înţeles că pe acest bebeluş l-am simţit că pe propriul meu copil.

Fiecare scutec schimbat, fiecare sticluţă de lapte, fiecare dinţişor apărut, fiecare plâns închidea definitiv câte o rană. La numai un an încă o surpriză, apare încă o fetiţă, o dulce Ioana. Pe neaşteptate războiul acela interior a încetat, eram liniştită. Zilele şi nopţile petrecute alături de cei doi bebeluşi mi-au spulberat  acea neîmplinire fără ca eu să-mi dau seama şi  fără să mai port discuţii raţionale cu mine însămi.

M-am umplut din nou de umilinţă în fata noianului de  dragoste şi delicateţe cu care Domnul ne înconjoară. Mă văzuse în toţi aceşti ani şi mi-a îndeplinit dorinţa, dar nu în modul acela egoist şi mic, în care eu ca un om limitat şi păcătos  mi-o vedeam rezolvată, ci aşa minunat cum numai El  poate să o facă: îmi dăruia două fetiţe Cristina şi Ioana, care sunt "ale mele" ca şi Luca "al meu".

Şi iarăşi îmi pare rău de toate clipele vieţii nedăruite Lui şi de toate răspunsurile întârziate la chemările pe care cu răbdare mi Le-a adresat încă din copilărie, căci niciodată nu a încetat să mă strige pe nume dar picioarele mele şubrede au ezitat să urmeze calea Lui....

doamne ajuta..

Sunt 24 de săptămâni de la concepţie (zămislire) – moment pe care ştiinţa nu-l poate fixa! – în care legea în vigoare în UK nu te apără de un avort. În România, parcă ai avea ceva mai mari şanse matematice să scapi, căci avortul este permis numai până la 14 săptămâni.

Eşti o sarcină care poate fi întreruptă. Aceasta dacă nu se găseşte vreun medic handicapat moral, căruia să i se pară că eşti handicapat şi, pe baza ştiinţei (?!), să se obţină o dispensă prin care uciderea să poată fi efectuată şi după 24 de săptămâni.

Nu ştiu cum o fi în România, dar legea britanică este suficient de laxă – ca, de altfel, moralitatea acestei cândva-mari-naţiuni –, încât să permită întreruperi (ASASINATE!), desigur, motivate cât se poate de temeinic (vezi aici sau aici), şi după limita celor 24 de săptămâni.

Dar dacă nu eşti persoană, atunci ce eşti? Un nimic, ca o bucăţică de plastilină precum cele cu care se joacă studentele britanice din imaginile*** pe care le-am ales pentru a ilustra prezenta postare-apendice, pe care am simţit că vreau să o adaug la ultimul episod din cel mai scandalos serial al acestui paşnic blog ?

Toţi aceştia care ajungem să ne credem mari şi tari, să ne venerăm sinele (căci nu există ateism pur – ori ne închină Dumnezeului Adevărat, ori la falşi dumnezei), să nu fi fost cândva decât aidoma unei gramăjoare de plastilină, un ghem de celule?!

Adică, deşi cumva-cumva, ceva-ceva, tot eram (că o sâcâiam pe mama, fie şi doar cu greţuri, ameţeli sau alte senzaţii ciudate) noi eram o non-persoană, de fapt? Şi, potrivit convingerii prevalente în lumea civilizată (?!), chipurile, tot în nefiinţă ne ducem?

Atunci, la ce bun totul? De ce ne mai zbatem, de ce ne agităm, de ce ne entuziasmăm, de ce ne irităm, de ce ne place ceva, de ce ne doare altceva? De ce mai scâncim câte un ‘de ce’?

La ce bun să ne tulbure cum îşi folosesc alţii liberul arbitru? “Treaba lor, dom’le, ce mă interesează pe mine?” Nu e mai bine la hinduşi şi la budişti, fiecare cu karma lui, ce atâta stres de treburile altora? Ce treabă să am eu cu avorturile altora?

Ei bine, s-ar cuveni să ne pese pentru că – potrivit credinţei adevărate (nu a mea şi nici nu-s mai multe valabile!) – de la Adam încoace, OM suntem toţi şi orice bine sau rău pe care îl face fiecare din noi, contează asupra întregii omeniri.

Nu este loc de explicaţii raţionale aici, deşi sunt mulţi care şi-au teoretizat chestia aceasta, cum contează gesturile mărunte ale fiecăruia. Este vorba de credinţă: crezi sau nu crezi în Dumnezeu, crezi sau nu crezi că omul este om de la concepţie, crezi că nimicul a explodat printr-un Big Bang sau că un Creator a rânduit totul...

Mai limpede: vrei să crezi sau nu vrei să crezi în cele de mai enumerate şi, tot aşa, vrei sau nu vrei să crezi că toţi suntem acelaşi OM şi că, orice facem, bine sau rău, nu doar pentru noi facem, nici numai pentru cei imediat apropiaţi, ci pentru întreaga umanitate.

Dar, m-ar mai putea întreba cineva, “de ce obsesia legată de avorturi, când doar sunt atâtea rele?” De ce avortul este un rău suprem, iar altele n-or fi chiar aşa?

Pentru că, în opinia mea, felul în care ne raportăm la problema avorturilor şi, implicit, la ideea generală de persoană şi mai ales la când începe persoana să fie persoană, spune enorm despre fiecare dintre noi.

De cât luăm în serios problema persoanei nenăscute depinde cum ne construim viziunea despre lume, iar în ce măsură relativizăm în această chestiune (de genul da, “e grav avortul, dar ce mă interesează pe mine?”) relativizăm orice altceva în viaţă. Păcatul devine ceva interpretabil. Binele ne e relativ, răul ne devine relativ şi el.

Cum definim pentru noi înşine persoana spune enorm despre noi. Dacă am crede că pruncul nenăscut este, cu adevărat, o persoană, cum să nu ne doară asasinarea ei? Mai bine să nu credem... .Când şi când, se şochează britanicii de pedeapsa cu moartea (aplicată unora despre care, probabil, mulţi zic în gând că “şi-o merită cu vârf şi îndesat”), dar aleg să nu se şocheze asasinarea în masă a nenăscuţilor. Cam tot aşa la români sau la alte popoare civilizate :-(

Vrem să credem că este vorba de un ciorchine de celule, pentru că ne este mai confortabil aşa. Ne simţim mai bine în pielea noastră de persoane depline, cu cât exilăm tot ce este la limita dintre viaţă şi neviaţă (adică ce nu ştim noi că ar fi dincolo, nu că n-ar fi) în... nefiinţă.

Tot ceea ce este dincolo de viaţa asta cum o ştim ne deranjează cumva. De pildă, pentru confortul ei, o femeie şi cei din jur spun că a pierdut sarcina sau a întrerupt-o. Deşi poate, cu puţin înainte cea în cauză şi apropiaţii fi vorbit de aşteptarea unui copil.

În mod asemănător, şi mai repede ne străduim să-i situăm în afara persoanei pe cei care s-au dus dintre noi. Recent, mi-a fost dat să văd cum cineva care fusese o persoană, mai dinainte de îngropare devenise o non-persoană: “moarta”, “camera moartei”, “mă duc la mort” etc.

Doamne-fereşte a se crede că o spun acuzator la adresa cuiva, ci doar am constatat ce repede, ce convenabil ne este să trecem, dincolo, în fals închipuita nefiinţă, persoanele care sunt într-o stare mai altfel decât noi. Dar nu-s tot persoane? Nu e apa tot apă, ori că este un lichid clipocind, ori gheaţă de o spargi cu toporul, ori abur dogoritor?

Nu tot aşa şi noi, ori că suntem în pântece, în viaţa asta trecătoare ori dincolo de ea, oare nu aceeaşi persoană rămânem? Eu zic că da. Însă, din pricina egoismului nostru nu vrem să vedem dincolo de confortul lui aici şi acum. De parcă acest aici şi acum ar ţine veşnic...

Naşterea ne pune probleme. Moartea ne pune probleme. Nu vin când vrem noi, vin când vrea Dumnezeu. Şi asta nu putem suferi! Rupţi de Creatorul nostru, ne amăgim că putem dicta calitatea de persoană a celorlaţi.

Nu poate fi persoană fătul decât când vrem noi! Cum adică, să vrea să se nască, dar să nu vreau eu? Orice ar fi, îl dau afară! Cum adică, să fie pe moarte şi să nu se mai poată face ceva?! Hai să-l salvăm, cu orice preţ!

Sau, în sens invers, “să se termine odată, de ce să se mai sufere atâta?”, susţin eutanasiştii, care sunt cu 50-60 de ani în urma succeselor avute de avorţionişti. Cei din urmă au reuşit să dicteze când să înceapă viaţa (chipurile, dacă şi când vrea mama), în timp ce primii se străduiesc să poată dicta când vine moartea.

Dar marea problemă şi a unora şi a altora – plus a milioanelor de indiferenţi, care nu-s nici avorţionişti, nici eutanasişti convinşi, dar care, la o adică, pot să fie şi una şi alta, după cum le este convenabil la un moment dat – este că nu pot încerca să controleze decât viaţa şi moartea altora.

Suprema valoare umanistă a zilelor noastre – libertatea de conştiinţă, de gândire, de decizie, de exprimare, toate blah-blah-urile poleite în care se îmbracă ‘fac ce vreau-ul’ cel mai abject – nu operează înainte de naşterea, nici după moartea proprie. Halal valoare, halal libertate!

Nimeni nu a putut să-şi controleze propria naştere. În privinţa morţii, cu mici excepţii, nimeni nu ştie când vine şi nici dacă – presupunând că ar vrea să fie eutanasiat – va fi în măsură să-şi exprime consimţământul privind grăbirea morţii, să aleagă cumva.

Aceasta este drama oamenilor fără Dumnezeu (sau care se amăgesc că Îl cunosc pe Dumnezeu), pentru care liberul arbitru (bunul plac, adică) le este singurul dumnezeu, pentru care totul este relativ. Nu se pot amăgi decât în a controla dacă şi când alţii sunt persoană, dar nu-şi pot determina persoana lor.

Pe când, dacă crezi în Dumnezeu aşa cum se cuvine să crezi, cum Fiul Său ne-a arătat, ştii că şi naşterea şi moartea sunt în mâna Lui. I le laşi Lui şi eşti în siguranţă. O siguranţă pe care cei fără convingeri nu o pot avea.

Pentru nesiguranţa lor, dar şi pentru cei care ştiu în Cine se cuvine creadă, dedic textul de mai jos, care circulă online cu autor necunoscut (vezi aici sau aici).

Foarte iscusită mi se pare paralela între discuţia privind viaţa de după naştere a nenăscuţilor şi cea despre viaţă după moarte pe care o avem noi ăştia, persoane depline. Dumnezeu să-l binecuvânteze pe autorul care a închipuit această…

Discuţie între doi embrioni

- Şi tu crezi în viaţa de după naştere?
- Desigur. După naştere trebuie să urmeze ceva. Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.
- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?
- Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură.
- Ce tâmpenie! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical. Însă ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---
- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit aici.
- Păi de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină, pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, în întuneric.
- Eu nu ştiu exact, cum va fi, dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi.

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---
- Pe mama? Tu crezi în mamă? Şi după tine, unde ar putea ea să fie?
- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, nici un fel de mamă, aşa că e evident că nu există.
- Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângaie lumea din jurul nostru. Ştii… eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!

*** NOTĂ: Modelarea plastilinei este un soi de joc de societate între fete, remarcat la o întânire a tinerilor creştini de la University of Sussex. După cum se vede, mai sunt în UK şi studente care nu-şi petrec nopţile din pub în şanţ şi care – slavă Domnului! – nu s-or număra între cele care avortează şi de două ori până în 20 de ani :-(

(Blogul lui Bogdan Munteanu UK)

Se spune că “liniştea este limbajul lumii care va venii”.  De asemenea ni s–a  spus că aceia care sunt în mormânt nu pot lauda pe Dumnezeu ("Oare mortilor vei face minuni ? Sau cei morti se vor scula si Te vor lauda pe Tine ?" Ps.87, 11). Iadul este lumea tăcerii. Astfel, avem paradoxul tăcerii pline de bucurie a vremii care va veni, şi tăcerea plină de regrete că nu putem spune nimic.

Se pare ca misterul stă în natura tăcerii. Este o tăcere care vine din plenitudine – tăcere datorată faptului că nu găseşti niciun cuvânt care să fie suficient să exprime ceea ce simţi. Există, de asemenea, o tăcere care vine din goliciune, atunci când cuvintele se întorc înapoi la cel ce le rosteşte pentru că nu pot să se ridicela nivelul expresiei.

În cursul vieţii probabil am experimentat câte un pic din ambele forme ale tăcerii. Am cunoscut o bucurie prea mare ca să poată fi descrisă în cuvinte şi o durere ca “o gaură neagră emoţională” care nu poate fi exprimată în cuvinte. Eu prefer bucuria.

Sfântul Ignatie din Antiohia a spus: “Acel care deţine într – adevar cuvântul lui Iisus poate auzi chiar şi liniştea.” Vladimir Lossky comentând acest lucru spune că aceasta este condiţia necesară ca să auzi Scriptura atunci când este bine transmisă în Tradiţie. Este un mod simplu de a spune că Scriptura ne poate transmite mai multe decât putem noi auzi, dar doar atunci când Sfântul Duh sălăşluieşte în noi.

Într-un mod ciudat trăim într-o lume care este flamândă de tăcere – nu de acea tăcere care macină sufletul, ci suntem flămânzi de o tăcere care este capabilă de a purta plinătatea lumii, o tăcere care este plină de lauda şi bucuria lui Dumnezeu.

Îmi amintesc bine de torentul cuvintelor şi a gândurilor care se învârteau în mintea mea în timpul călătoriei mele spre Ortodoxie. Nu numai că erau mii de întrebări şi dezbateri – cuvintele serveau ca substitut pentru acţiune – o ezitare zgomotoasă. Îmi amintesc, de asemenea, liniştea resemnării atunci când cuvintele se terminau, şi ezitarea care ceda locul lui Dumnezeu.

Trebuie să fiu sincer şi să spun că starea inimii mele a fost de aşa natură încât aceste stări s-au tot repetat. Tăcerea predării era în mod frecvent urmată de alt torent de cuvinte care se terminau din nou în linişte.

Bănuiesc că viaţa mea va continua în acest fel până când gaseşte supunerea finală. Cuvintele curg până când în cele din urmă găsesc odihna în Cuvântul  care linişteşte. Este o tăcere care este îmbrăţişată – nu din dragoste faţă de linişte, ci din dragoste faţă de Cuvânt. Este liniştea Cuvântului Iisus.

(Pr. Stephen Freeman)....

DOAMNE AJUTA..