Într-o lume în care oamenii nu ştiu de unde vin şi nici unde se duc, trăind doar pentru ‘aici şi acum’, cei mai mulţi păstrează, totuşi, convenţiile care fac suportabilă viaţa în societate.

În afară de ‘a se simţi bine’ nimic nu are sens pentru omul contemporan, de parcă ‘aici şi acumul’ ar ţine o veşnicie. Doar că majoritatea se menţin între limitele a ceea ce numim civilizaţie, ştiind că ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.

Aşa or fi şi cei mai mulţi dintre britanici sau măcar cei cu care am interacţionat eu. În ciuda amoralităţii, a aroganţei şi a ateismului exprimat mai mult sau mai puţin agresiv, în UK se păstrează aparenţa regulilor sociale.

Toţi se amăgesc că lucrurile au rost, câtă vreme există cariere care să hrănească slava deşartă, vise (prefabricate sau nu, caci cine mai visează pe cont propriu în ziua de azi?) care să îţi dea sentimentul că viaţa ta contează, plus zeci de locuri de vizitat într-o viaţă, mii de filme de văzut, infinite bunuri de cumpărat, plăceri şi distracţii.

Pentru a avea acces la toate acestea, convenţia socială larg răspândită şi însuşită este că tre’ să pui osul la treabă – să respecţi regulile şi cutumele sociale, să înveţi, să te duci la serviciu, să faci bani în mod legal (de alte scrupule de ordin moral rar se ţine seama în zilele noastre) şi să-i cheltuieşti astfel, încât să nu lezezi drepturile altora.

Mai sunt însă şi alţii, care dau de pâmânt cu toate regulile amintite, răbufnind precum în aceste zile, într-un val de violenţe nu fără precedent în Anglia.
Deşi, în trecut, răzmeriţe similare au avut conotaţii rasiale, iar eşecul multiculturalismului este una dintre cauze, dimensiunea etnică a turbulenţelor nu este covârşitoare.

Între huligani se află oameni de toate rasele şi etniile, încă şi din alte pături sociale decât cele mai defavorizate. La fel, între victime şi cei care au ieşit să apere proprietăţile vandalizate s-au numărat şi indieni, pakistanezi, turci sau români.

Pe de altă parte, se poate subscrie eşecului multiculturalismului faptul că cei ieşiţi pe străzi formează o cultură aparte, nihilistă, care a fost nu doar tolerată, ci şi încurajată.

Este vorba de cele 6-7 milioane de britanici care trăiesc din ajutoare sociale – din care, cel puţin înainte de criză, îşi permiteau chiar şi vacanţe low cost în Grecia sau Turcia – care nu au lucrat nicăieri din din tată în fiu (fiind la a treia generaţie de şomeri).

Aceşti nefericiţi cred că toate idealurile nihiliste – acest ‘mă simt bine, aici şi acum, fac ce vreau’ al cetăţenilor oneşti (care îşi plătesc cu ore de muncă şi alte constrângeri asumate distracţiile râvnite) – li se cuvin. Pentru că aşa au fost învăţaţi.

Trăiesc în locuinţe de la primărie (council estates), trec prin şcoală ca gâsca prin apă (fără şanse intelectuale şi/sau financiare de a urma studii universitare), ajung să îşi petreacă multe nopţi prin şanţuri de beţi ce sunt, umplu închisorile, dar şi spitalele, cu probleme cauzate de obezitate, alcoolism şi fumat.

Se întâmplă şi ca un asemenea asistat social să conceapă 10 copii cu 10 femei diferite sau chiar 15 copii cu 13 femei. În paralel, se înmulţesc şi cazurile de mame singure la a treia generaţie. Părinţii şi odraslele trăiesc numai din banii contribuabililor.

Invers de cum cred majoritatea britanicilor, că responsabilitatea individuală trebuie să primeze într-un regim democratic, aceste milioane de iresponsabili nici nu pot concepe aşa ceva, pentru că au fost condiţionaţi altfel.

Statul social/al bunăstării comune (welfare state) a făcut posibilă situaţia, astfel că o bună parte din clasa cea mai de jos a societăţii (underclass) nu mai trăieşte ca în Marea Britanie a lui Charles Dickens (muncind pe rupte, de la cele mai mici vârste, deşi există şi excepţii), ci într-un paradis al nebunilor.

Condiţionaţi să tot primească degeaba, ca nişte câini ai lui Pavlov, nu este de mirare că, uneori, când procesarea stimulilor condiţionanţi o ia razna, aceşti oameni trec la a-şi înşfăca imediat lucrurile la care poftesc.

Şi nici măcar nu vor ceva cu adevărat, căci nu fură ca orice hoţ chibzuit, ci dau iama prin magazine în faţa a milioane de camere de supraveghere (CCTV).

Sau sparg pur şi simplu, ca într-un joc video – maşini (neştiind ce e aceea să plăteşti rate şi asigurări), prăvălii (fără să fi ştiut a se încadra într-un program de lucru) sau capetele altora (pentru care nu simt niciun fel de empatie).

Absurdul faptelor nu este un motiv de a descuraja comiterea lor, în condiţiile în care întreaga lor viaţă este fără sens. Cât despre pedepsele cu închisoarea (rapid aplicate, dar socotite prea blânde!), nici acestea nu-s decât o binevenită diversificare a absurdului cotidian.

Nici în închisoare, nici la lumina zilei, oamenii aceştia nu se vor simţi mai bine sau mai liberi; ei sunt deja robi ai unei culturi nihiliste, care nu este exclusiv specifică Marii Britanii şi nu se întâlneşte doar între cei mai săraci.

Huliganii, vandalii, răsculaţii, scandalagii etc sunt faţa hâdă a aceluiaşi nihilism în care îşi dorm viaţa limitată la ‘aici şi acum’ miliarde de pâmânteni, care nu găsesc alt sens al existenţei decât în ‘a se simţi bine’.

Majoritatea reuşesc să se simtă bine în perimetrul convenţiilor sociale, alţii rupând orice bariere. Dar ce înseamnă cu adevărat Binele şi de la Cine ne poate veni foarte puţini mai ştiu.

Nu ştiu nici cei ieşiţi pe străzi, dar nici parlamentarii care s-au înfruptat cu neruşinare din bani publici şi poate nici premierul care şi l-a luat drept consilier pe unul dintre vinovaţii în scandalul interceptărilor telefonice.

Evident, niciun altul decât dumnezeul-ban şi nu au nici pisicile grase din fruntea băncilor, care s-au grăbit să-i anunţe pe cei cu magazinele făcute ţăndări şi scrum că trebuie să îşi plătească în continuare ipotecile.

Juridic, răspunderea pentru cele petrecute va fi pusă pe seama unora sau altora. Dar nici de ar sta zeci de ani la puşcărie, cum poate ar risca în SUA, este probabil ca în peste 90% din cazuri societatea să nu obţină civilizarea lor.

Moral, vinovăţia este a întregii societăţi britanice, care de sute de ani nu ştie cum să rezolve problema indezirabililor. De la expulzările către coloniile americane şi Australia până la ‘welfare state’, toate soluţiile au dat greş.

Dresaţi permanent de expunerea la cultura celebrităţii (Celebrity Culture), construită în jurul unor nimeni care se închină zilnic idolului ‘fac ce vreau’, ce pot să înveţe aceşti oameni? Nicidecum a deveni cetăţeni responsabili, ci să decadă în neoameni.

Sociologii vor căuta explicaţii sociale pentru cele întâmplate, ideologii de toate culorile – cauze politice, bogaţii – vor da vina pe săraci, iar cei din urmă – pe bogaţi.

Mulţi se vor întreba stupid, ca ateul Ed Miliband, “de ce atât de mulţi oameni simt că nu au nimic de pierdut şi totul de câştigat din vandalism şi jaf?”, rămânând orbi faţă de adevăratele înţelesuri.

Chiar aşa, bună întrebare: de ce? Oare va mai înţelege cineva că orice motive iscodite de mintea omului de azi (fie vărsate cu năduf, fie descrise ştiinţific) nu pot lămuri nimic, dacă nu se pune degetul pe rana supurândă din UK – abisul spiritual?

În lumea de care aminteşte Alexandr Soljeniţîn, în care oamenii au uitat de Dumnezeu, violenţele fără sens (de fapt, niciun fel de violenţă nu are sens, din perspectivă creştină) vor deveni pretutindeni regula, nu excepţia.

Aşa cum ţara aceasta a deschis calea Revoluţiei Industriale şi, graţie Imperiului britanic, a întregului progres (termen discutabil, desigur!) al omenirii din ultimele 2-3 veacuri, poate că tot aşa, ce s-a petrecut pe străzile din UK este imaginea profetică a omenirii de mâine...

DOAMNE AJUTA..

Vorbim despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, am ajuns la multe definiţii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor... Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este locul şi rostul!...

Şi din cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii, nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi a destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger de fapt el ajunge fiară.

Omus secundus deus – maximă iluministă şi marxistă – este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii a aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică.

Se uită că religia creştină nu este rodul căutării omului ci este istoria căutării omului de către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai adevărul despre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în Dumnezeu. Această înfiere a noastră în Hristos se realizează în Biserică. Acesta e mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul la duhul înfierii.

Ereziile caută a-şi acomoda lor lucrurile Lui Hristos, patimile, învierea şi chiar trimiterea Duhului Sfânt. Dar se uită, în întunericul ce-i cuprind, că Hristos este însuşi Ομεγα αποστολος του Θεου - marele trimis al Tatălui, după expresia Sf. Grigorie Palama. Căci El Spune: „N-am venit să fac voia mea ci voia tatălui meu, care este în ceruri”. Aşadar, cine trimite, cine alege, cine este trimisul? Tatăl trimite pe Duhul: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte şi cine mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cele ce M-a trimis pe Mine”. (Matei 11,40) „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14,16). Sfânta Treime este misionară prin însăşi trimiterea ei.

Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este aleasa şi Ea este plină de Treime, spune Sf. Vasile cel Mare: Ea este aleasa şi ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul structurii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcării omului la Ea este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care este Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care rupe pe Hristos de Treime, de Biserică, face din Ea o simplă învăţătură umană.

Mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sfântul Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh (Tainele iniţierii). De aceea cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Hristos ne mântuie nu în primul prin învăţătura Lui ci în prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii  (Ioan 6,35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Lui Hristos de Persoana Sa, şi acesta este un principiu dogmatic. Domnul Iisus Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sfânta Treime după cum Sf. Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Lui Hristos. La fel Revelaţia nu e o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa Sfintei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia este modul existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după cum spune Sf. Siluan Athonitul. Ei uită că Hristos „trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare.

Nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea sunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor în Biserică şi în Istorie?

După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16,13). Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a înţeles alegerea ca supremaţie.

Dumnezeu te alege, nu ca să te înalţe, ci ca să te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, crediciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani - 9,10,11). E de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi la dispoziţia tuturor. În creştinism, alegerea este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamurile. Epistola către Efeseni: este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa Iisus Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”. Domnul Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta este misiunea Bisericii, marele mister: ea împacă totul şi ceea ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Sf. Ap. Şi Ev. Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus Hristos în lume şi în Istorie.

Pe lângă Sfintele Taine (căci astfel avem legătura cu Mântuitorul Hristos), trebuie să se înţeleagă că acest trup al Bisericii este şi organizat după concepţia paulină, din Epistola către Efeseni. Ortodoxia şi Biserica Romano-catolică au o înţelegere bisericească, eclesială, a credinţei, deci obiectivă, ca realizare şi plenitudine a Lui Hristos. Denominaţiunile creştine, ereziile istorice înţeleg individualist credinţa. Se uită, sau nu se înţelege că Biserica poate fi contestată nu numai secularistic (sociologic, ideologii ateiste) ci din interiorul ei, de natură creştină.

Biserica şi Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică.

Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte cu diavolul, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării.

Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”... Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare.

În încheiere, ajungând în actualitate şi în contemporaneitate, voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”

Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...

DOAMNE AJUTA..

Am postat acum câteva zile o cântare foarte frumoasă dedicată Maicii Domnului şi pentru că a fost primită cu multă bucurie de unii cititori, publicăm mai jos şi versurile.

O, Marie precurată...


O, Marie preacurată, Maica vieții, ne’tinată
Fecioară nevinovată, ascultă-ne te rugăm
Pe noi care îți cântăm: Bucură-te, Marie!

Din nevoi și din păcate, cu sufletele’ncarcate
Rugă-ți înălțăm de taină: nu ne lasa pe noi singuri
În aceste grele timpuri. Bucură-te Marie!

Preacurată, fă-te nouă umbră, pavăză și rouă
Când umblăm în valul ceții,
Când vrăjmașul ispitește și curse ne pregătește
Bucură-te, Marie!

Se străduiește mereu, să prindă sufletul meu
Când nu e cu Dumnezeu.
Scapă-ne nu ne lăsa, și cu lacrimi vom cânta.
Bucură-te, Marie!

O, Marie preacurată, O, Mireasă ne’tinată
Pururea vom cânta Ție: Bucură-te Marie!

Te chem astăzi cu durere, că simt sufletul cum piere
Și nu-mi găsesc mângâiere.
Vino, scapămi-l și-l scoate din adâcul de păcate
Bucură-te Marie!

La Tine eu Maică strig: Tinde-mi brațul să-mi ridic
Trupul meu slăbănogit, de dureri, de boli și chinuri
Suferințe, și suspinuri
Bucură-te Marie!

Pe mine ce zac de boală, grabnic vino de mă scoală,
Vindecă-mă, Tu Fecioară.
Iar locul de răutate, schimbă-l Tu în sănătate
Bucură-te Marie!

Pentru’aceasta, O, Stăpână,
Eu, nevrednic fiu de tină
Dar din Dumnezeu fărâmă, înalț iarăși mulțumire
Și mereu strig către Tine: Bucură-te, Marie!

O, Marie preacurată, O, Mireasă ne’tinată
Pururea vom cânta Ție: Bucură-te Marie!

Maica Sfântă’n fața Ta, de rușine se vor da, ritorii ințelepciunii.
Că ești poartă încuiată și Mireasă nepătată.
Bucură-te Marie!

Iar nouă ne luminează, cugetul, voința trează,
Mintea, gândul și simțirea
Să’nvățăm noi sfânta lege, să putem să o’nțelegem.
Bucură-te Marie!

Maica din cerul Tău sfânt, pleacă-te mila Ta dând celor ce Ție iți cânt,
Celor ce Ție se’nchină și din inimă iți strigă
Bucură-te Marie!

Bucură-te nor ușor, Bucură-te dulce zbor, Trandafir mirositor,
Ușa cerului, năstrapă, Preafrumoasă, Preacurată.
Bucură-te Marie!

O, Marie preacurată, O, Mireasă ne’tinată
Pururea vom cânta Ție: Bucură-te Marie!

Nu ştiu dacă am cuvinte pentru a spune toate facerile de bine primite de la Sfântul Mare Mucenic Mina. Totul a început atunci când stăteam în gazda la o bătrânică simpatică. Totul mergea perfect, doamna m-a înţeles că am nevoie de bani tocmai de aceea nu a “luat pielea de pe mine“. cerându-mi mulţi bani la chirie.

Dar cum niciodată nu poate fi totul perfect, s-a întâmplat ca doamnei să îi lipsească din casă o sumă de 500 de lei.  Am încercat să o fac să îşi aducă aminte unde a pus banii şi am asigurat-o că nu m-am atins de banii ei, dar fără niciun rezultat. După câteva ore mi-a zis să îmi fac bagajul să să mă mut  că ea pleacă în vacanţă, am rămas uimit ,”în vacanţă!”, bineînţeles că mi-am dat seama de ce mă dă afară , mă bănuia că eu sunt hoţul sau colegul meu cu care stăteam la dânsa. Am rugat-o să mă mai lase câteva zile până îmi voi găsi în altă parte şi apoi voi pleca.

Dându-mi seama că mă bănuie mă gândeam măcar să găsesc banii şi apoi plec singur, dar numai să îi găsesc.

A doua zi am plecat în oraş la până la un coleg  şi am zis să trec puţin pe la paraclisul şcolii noastre. Ajuns aici mă întâlnesc cu femeia de servici căreia îi povestesc ceea ce am păţit iar dansa mă sfătuieşte să fac acatistul Sfântului Mina şi sigur voi primi ajutor.

Ajuns acasă mă duc încă o dată la gazda mea  şi începem împreună să căutăm, pe pat, pe sub pat, în dulapuri, sub covor. Toate locurile normale şi ciudate le-am verificat şi nu era niciun ban.

Neîncrezător dar totuşi cu credinţa  încep să citesc acatistul Sf. Mina şi în timp ce îl citeam mă cuprindea o credinţă din ce în ce mai mare. Şi când ajung la  sfârşitul condacului al VI-lea o aud pe bătrânică care mă strigă..

“Alex, Alex … am găsit banii". Eu mă duc imediat şi îi spun “Cum, unde?“ fiind uimit pentru că în urmă cu 10 minute răscolisem toată camera. Îmi spune că în timp ce stătea întinsă în pat s-a uitat jos  şi a  văzut banii lângă covor. Am rămas uimit,  vă daţi seama  nu puteam să cred dar totuşi Sf.Mina a lucrat, a făcut minunea. Apoi m-am dus şi mi-am terminat acatistul mulţumind sfântului şi dând slava lui Dumnezeu !

Aş dori să mai precizez un lucru. Înainte să încep acatistul i-am promis Sf.Mina că dacă mă va ajuta voi da un acatist  la biserică pentru 40 de zile dar voi face şi un articol în care să scriu după puţinul meu talent,  minunile pe care Sf.Mina le-a făcut  familiei mele.

În câteva rânduri  aş dori să vă mai povestesc şi o altă minune făcută de Sf.Mina.  Un mare ieromonah  stareţ al unei mari  mănăstiri  a avut nefericirea că în timp ce era plecat la slujbă la altă mănăstire să îi fie furate toate lucrurile de preţ ale mănăstirii începând de la icoane şi până la ultimii bănuţi. Întorcându-se la mănăstire stareţul a rămas uimit de cele ce s-au întâmplat dar în acelaşi timp rugându-se lui Dumnezeu să îi ierte păcatele.

Văzând că nu  are cum să recupereze cele furate, părintele a început să citească acatistul Sf.Mina zile de-a rândul. Au trecut câteva zile dar nu multe şi hoţul  este prins foarte departe de locul furtului, iar părintele a putut recupera mai mult de jumătate din cele furate.

Bucură-te Mina mult pătimitorule!...

DOAMNE AJUTA..

Acum ceva vreme mama îmi spunea într-un anumit context: „Mamă, te întreb şi eu ceva: Dumnezeu nu-i vede pe oamenii ăştia ce fac? Cum îi mai rabdă pământul de atâta răutate?”.  Discuţia era despre cineva care ne-a influenţat negativ viaţa şi despre care ştiam că a făcut rău şi altor persoane. O persoană care stătea într-o anumită funcţie de conducere de mult timp, şi care devenea din ce în ce mai severă cu trecerea timpului.

Acum două săptămâni am fost la înmormântarea bunicului meu la ţară, şi acolo unul din unchii mei, nedreptăţit de un frate mai mic al său îmi spune: „Claudiu, zi-mi şi mie, aşa scrie în Biblie? Să-ţi baţi joc de fratele tău, să iei tot ce are? Unde e dreptatea? Dumnezeu nu vede toate astea?”

Şi eu adesea mi-am această întrebare şi uneori mă poticneam şi deznădăjduiam. Oare Dumnezeu doarme? De ce îngăduie ca în mod repetat, ani de zile la rând, un om să facă atât rău altor oameni? De ce nu este pedepsit? De ce nu-i stă nimeni împotrivă?

Teoretic înţeleg, că oamenii sunt liberi şi Dumnezeu le-a oferit această libertate şi prin prisma alegerilor pe care fac vor primi răsplata lor. Dar totuşi, lumea este continuu, secundă de secundă, observată, protejată şi condusă de Dumnezeu, şi totuşi uneori pare că nu intervine deşi ar putea.

Astăzi citind capitolul 2 din Epistola către Romani am dat peste următoarele versete:

„Pentru aceea, o, omule, oricine-ai fi tu, cel care judeci, eşti fără cuvânt de apărare: fiindcă în ceea ce pe altul îl judeci, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri le faci şi tu, cel care judeci.” (Rm, 2,1)

Să nu mai judecăm, să închidem ochii, oare aste este rezolvarea? Nu!, nu acesta este răspunsul întrebării din titlu, ci versetul care urmează:

„Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr faţă de cei care fac unele ca acestea.” (Rm 2,2)

Deci, deşi suntem indignaţi de răul din jur totuşi trebuie să conştientizăm două lucruri:

1. Şi noi facem răul pe care-l acuzăm în comportamentul altora.
2. Dumnezeu va judeca drept pe fiecare la momentul potrivit, şi nimeni nu-L poate păcăli.

Şi mai este ceva foarte important. Să presupunem că eu aş fi în locul lui Dumnezeu de mâine, şi aş conduce lumea pentru un an de zile. Ce aş face? Aş fi mai tranşant cu răul, l-aş tăia din rădăcină chipurile...

Uităm totuşi că măsurile agresive rezolvă pe moment lucrurile, dar constrângerea nu schimbă răul în bine,  doar iubirea şi iertarea au această putere. Dumnezeu în conducerea acestei lume nu se foloseşte doar de pedepse şi constrângeri ci se foloseşte şi de multă îngăduinţă şi iertare, răbdând şi aşteptând ca oamenii să conştientizeze răul la un moment dat şi să se schimbe.

Dacă eu aş conduce lumea de mâine în locul lui Dumnezeu, cu siguranţă n-aş avea atâta răbdare şi înţelegere pe cât are El cu fiecare om în parte, cunoscându-i orice gând ascuns al inimii.

Iată ce spune Sf. Apostol Pavel în continuare:

„Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări?; nu ştii tu că bunătatea lui Dumnezeu te duce la pocăinţă? ” (Rm. 2, 3)

Indignarea această a noastră faţă de oamenii răi este şi o consecinţă a slabei noastre puteri de a ierta şi a avea răbdare cu cei ce ne greşesc.

De ce îi îngăduie Dumnezeu pe oamenii care fac atât de mult rău celorlalţi? Pentru are putere să facă asta, pentru că este fără patimă şi răutate, şi nimic din interiorul lui nu-L îndeamnă să se răzbune.

Indignarea noastră vine şi din neputinţa de a face ceva pentru a rezolva lucrurile. Dumnezeu văzând răul făcut de ceilalţi are putere să-i anihileze efectele, şi nimic nu-i stă în cale să reaşeze lucrurile la loc într-o secundă. Totuşi răbdarea şi îngăduinţa Lui au un scop pedagogic foarte înţelept, benefic întregii omeniri.

Indignarea noastră faţă de faptul că Dumnezeu nu-i pedepseşte pe cei răi este indirect o dispreţuire a bogăţiei bunătăţii Lui, a  îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări.

IPS Bartolomeu Anania spune comentând acest verset: „Bunătatea lui Dumnezeu nu e o „slăbiciune“ divină, ci şansa oferită omului de a se îndrepta.”

Iată ce spune în continuare Sf. Apostol Pavel:

„Dar după împietrirea ta şi după inima ta nepocăită îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu,” (Rm. 2,5)

Şi în caz că ne e teamă că Dumnezeu nu ştie ce se întâmplă şi nu răsplăteşte, Pavel spune în continuare:

„Care-i va da fiecăruia după faptele lui: viaţa veşnică celor ce prin stăruinţă'n faptă bună caută mărire, cinste şi nestricăciune, dar urgie şi mânie iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului, ci nedreptăţii i se supun:” (Rm. 2, 6-8)

Un lucru ar trebui să-l ştim, cei ce fac răul şi nu se pocăiesc, nu doar vor ajunge în iadul chinurilor veşnice ci suportă în inimile lor consecinţele păcatului imediat după ce l-au săvârşit:

„necaz şi strâmtorare peste tot sufletul omului care face răul, al iudeului mai întâi, şi al elinului; (Rm. 2, 9)

Iar cei ce fac binele, nu doar vor moşteni împărăţia cea pregătită lor de la întemeierea lumii ci vor primi  în sufletul lor imediat harul lui Dumnezeu, care aduce bucurie şi multă linişte:

„dar mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi, şi elinului.” (Rm. 2,10)

Iar în finalul acestui discurs concluzia este clară:

„Căci la Dumnezeu nu există părtinire!” (Rm. 2, 11)

Adică Dumnezeu nu favorizează pe nimeni, ci este bun şi drept şi vrea ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

Pentru a înţelege şi mai bine această discuţie putem reciti pilda cu omul acela care a semănat sămânţă bună în grădina sa iar noaptea vrăjmaşul a venit şi a semănat neghină, iar neghina a crescut şi a început să înnăbuşească sămânţa bună.

La propunerea secerătorilor de a smulge neghina, stăpânul refuză argumentând că în felul acesta va risca şi smulgerea roadelor bune. Tâlcuind pilda Mântuitorul Hristos spune că sămânţa bună sunt fii împărăţiei şi sămânţa rea sunt fii diavolului.

Convieţuirea lor împreună ar trebuie să fie benefică de ambele părţi, cei răi să ia exemplu de la cei buni şi să se pocăiască, iar cei buni să crească în virtuţi încercaţi fiind în relaţiile cu cei răi.

De ce îi îngăduie Dumnezeu pe oamenii care fac atât de mult rău celorlalţi?

Pentru că îi iubeşte pe cei răi şi le arată iubire pentru a se pocăi de greşelile lor.

Pentru că poate să le dea putere celor buni să treacă peste suferinţele primite de la cei răi.

Pentru că Dumnezeu poate scoate şi din cel mai mare rău, un bine şi mai răsunător.

Pentru că încurcate sunt căile lui şi cu greu de înţeles şi memorat de către noi.

Pentru că numai Hristos are putere să-şi iubească vrăjmaşii...

iar noi putem face asemenea doar prin El, prin harul lui Dumnezeu pe care-l primim în dar...

DOAMNE AJUTA..

Ascultă, Doamne: îmi bate inima la Tine-n piept! În ziua în care ai zidit-o, i-ai adăpostit mişcarea în Tine ca într-un leagăn, să poată creşte fără teamă. Cu dulceaţa Ta nespusă ai mângâiat-o şi cu însuţi inima Ta ai hrănit-o. Cu vălul bunătăţii Tale ai acoperit-o şi-i porţi neîncetat de grijă, Mântuitorul meu.

În pieptul Tău, Bunule, s-a cuibărit zidirea-ntreagă şi prin Tine se bucură inima mea de semenii mei şi de binefacerile Tale. În casa inimii Tale, cu îngerii mi-e inima vecină, iar Sfinţii Tăi mă ţin în rugăciunea lor. Şi toţi iubesc tăcuţi, dumnezeiesc şi lin, căci îi copleşeşte smerenia Ta din care dă-mi, Iisuse, să mă hrănesc învăţându-o!

Am auzit de-atâtea ori chemarea Lumii şi ca un om nesăbuit am vrut să-mi fur inima din pieptul Tău şi să o fac numai a mea. Sărmana, s-a ofilit numai ştiindu-mi gândul şi-am înţeles atunci, Părinte, că ea nu bate fără Tine şi că, în braţele Lumii, inima mea ar muri de dorul inimii Tale.

Şi-atunci o las întreagă în pieptul Tău, iar Tu primindu-o, o înveleşti în haina milostivii Tale ca să nu se sperie de goliciunea sa, şi-o curăţeşti mai mult decât zapada cu Sângele Tău Scump.

Uneori, inima mea pitită în pieptul Tău, se linişteşte ascultând bătăile inimii Tale, aşa cum un copil se opreşte din gângurit ascultând cântecul duios al mamei. Şi-atunci îşi doreşte inima mea, Bunule, să facă loc inimii Tale să bată în pieptul de lut pe care i l-ai dăruit în mine....

DOAMNE AJUTA...

Conversaţii recente m-au readus la importanţa fundamentală a acestui subiect. Puţine lucruri sunt atât de esenţiale în ceea ce priveşte Noul Testament precum este adevărul comuniunii (koinonia). Aceasta înseamnă un scop comun, o împărtăşire şi participare la acelaşi lucru. Acest caracter comun sau împărtăşire stă în însăşi esenţa mântuirii noastre. Această comuniune este descrisă în ,,Rugăciunea arhierească a lui Iisus”:

"Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan, 17:20-23).

Unitatea pentru care Hristos se roagă nu este doar o simplă ,,calitate” a vieţii noastre în Hristos – ci este  însăşi viaţa noastră în Hristos. Faptul că această unitate (comuniune) este esenţa mântuirii este lămurit în Întâia epistolă sobornicească a Sf. Apostol Ioan:

„Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire [koinonia] cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat.” (I Ioan, 1:5-7).

Aici comuniunea noastră cu Dumnezeu este descrisă ca o împărtăşire a luminii - deşi originea acelei lumini este clară: Dumnezeu este lumina. Sf. Ioan foloseşte lumina pentru a spune că acea comuniune a noastră este o adevărată participare cu Dumnezeu, în însăşi viaţa Sa.
Aceeaşi participare mântuitoare în viaţa lui Dumnezeu este prezentată în cuvântul lui Hristos despre împărtăşanie:

"Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.” (Ioan 6:53-57)

Cu ceva timp în urmă am scris despre problema mai multor traduceri moderne în limba engleză, în care koinonia este exprimat prin termenul ,,fellowship” [breaslă, părtăşie], într-adevăr o traducere necorespunzătoare. Însăşi viaţa noastră în Hristos este banalizată în mod involuntar (sper eu), de către traducători, într-un substantiv folosit pentru a descrie întruniri ale Bisericii. Acest lucru dovedeşte  cât de mult s-au depărtat multele tratamente moderne de a salva relaţia cu Hristos,  faţă de tratamentele clasice ale tradiţiei ortodoxe.

Clasificarea teologiei (morală, soteriologie, ecleziologie, pneumatologie – şi lista continuă) are adesea ca rezultat o apreciere fragmentară şi incoerentă a vieţii creştine. Când vezi volume vaste care cuprind teologia sistematică medie este o minune faptul că Noul Testament reuşeşte să fie atât de scurt.
O slăbiciune a învăţăturilor pe care le prezintă mai multe ,,teologii’’este insuficienţa lor de a da socoteală pentru cele mai comune aspecte ale vieţii noastre creştine. Rugăciunea este un exemplu foarte simplu. Multe prezentări sistematice ale teologiei nu tratează deloc rugăciunea, în ciuda faptului că suntem datori să ascultăm indemnul „rugaţi-vă neîncetat”. Cum se poate ca ceva atât de generalizat să nu îşi găsească locul într-o descriere teologică?

Este chiar acest fel de miopie spirituală care caracterizează teologia care s-a depărtat de  tradiţia credinţei, reliefându-se în propriile urme de creativitate. Astfel, s-a scris mult despre „predestinare” (un cuvânt care se găseşte doar de câteva ori în întregul Nou Testament), pe când rugăciunea este retrogradată către abordări mai neînsemnate, având valoarea unei categorii de lecturi recreative.

Sfânta Tradiţie nu tratează rugăciunea în acest fel. Rugăciunea este o parte atât de importantă în învăţarea credinţei încât se spune: Lex orandi, lex credendi – credinţa noastră se exprimă prin rugăciunile noastre. Aceasta este cu mult mai mult decât a spune că liturghia păstrează cele mai străvechi şi pure declaraţii ale învăţăturii de credinţă (deşi acest lucru este adevărat). Spune, de asemenea, ca şi rugăciunea în sine este o expresie veritabilă a crezului.

Acest lucru devine deosebit de clar atunci când rugăciunea este înţeleasă a fi comuniune [koinonia] cu Dumnezeu. Şi nu doar despre rugăciune se poate afirma asta: întreaga viaţa creştină – fiecare taină a Bisericii – are la baza participarea noastră mântuitoare în viaţa lui Dumnezeu.
Prezint aici ceva gânduri dintr-un mesaj din anul 2007, despre comuniunea cu Dumnezeu:

Una dintre cele mai bune situaţii în care să începi să te gândeşti la comuniunea cu Dumnezeu este să îţi pui întrebarea: „Ce este în neregulă cu neamul omenesc?” În ce privinţă avem nevoie să fim salvaţi?

Răspunsul la această întrebare este probabil pivotul teologiei creştine (cel puţin ce ne-a fost revelat). Una din dogmele creştin-ortodoxe arată că fiinţele umane au căzut din comuniunea cu Dumnezeu – noi am rupt legătura comuniunii cu care am fost create şi, astfel, nu mai suntem în comuniune cu Domnul şi Dătătorul de Viaţă, nu mai avem o parte din viaţa Sa divină, dar în schimb am devenit părtaşi ai morţii.

Sf. Atanasie cel Mare descrie aceasta în tratatul „Despre Întruparea Cuvântului":

„Căci Dumnezeu a făcut pe om [care este, ca un duh întrupat] şi a voit să rămână în nestricăciune. Dar oamenii nesocotind aceasta şi întorcându-se de la cunoaşterea  Lui, şi gândind şi născocind răutatea pe seama lor, cum s-a spus mai înainte, au căzut sub osânda morţii cu care au fost ameninţaţi mai înainte, şi deci n-au mai rămas cum au fost făcuţi. Ci s-au făcut stricăcioşi, potrivit cu ceea ce au gândit, şi moartea a pus stăpânire pe ei. Căci călcarea poruncii i-a întors pe ei la starea cea după fire, că aşa cum neexistând au fost aduşi la existenţă, aşa să suporte precum se cuvine, şi stricăciunea spre nefiinţă în cursul timpului. Căci dacă având odată drept fire nefiinţa, prin prezenţa şi iubirea de oameni a Cuvântului au fost chemaţi la existenţă, în chip firesc, golindu-se de gândul la Dumnezeu şi întorcându-se spre cele ce nu sunt -  căci cere rele sunt cele ce nu sunt, iar cele bune sunt cele ce sunt – odată ce s-au despărţit de Dumnezeu, Care este, s-au golit şi de existenţă. De aceea, desfăcându-se, rămân în moarte şi în stricăciune. Căci omul este după fire muritor, ca unul ce a fost făcut din cele ce nu sunt. Dar pentru asemănarea lui cu Cel ce este, pe care ar fi putut-o păstra prin gândirea la El, ar fi slăbit stricăciunea după fire şi ar fi ajuns nestricăcios. Căci zice Înţelepciunea: „Luarea aminte la legi este întărirea în nestricăciune” (Inţ. Sol., 6, 18).”

Această lipsă a comuniunii cu Dumnezeu, acest proces al morţii ce munceşte în noi, se manifestă într-o multitudine de feluri, întinzându-se de la eşec moral, la moarte şi boala în sine. Corupe tot ce ne înconjoară – relaţiile cu ceilalţi oameni şi cu familiile noastre, instituţiile noastre şi cele mai bune intenţii ale noastre.

Fără intervenţie, procesul morţii se termină în forma finală a morţii -  alienarea completă şi vrajba cu Dumnezeu (din punctul nostru de vedere). Ajungem să urâm toate lucrurile drepte şi bune. Dispreţuim Lumina şi preferăm întunericul. De vreme ce aceasta este condiţia fiinţelor umane care şi-au tăiat legătura cu Dumnezeu, înlocuim multe lucruri şi creăm o viaţă „falsă”, confundând averea, faima, tinereţea, sexul, emoţiile, etc., cu viaţa adevărată.

Privind toate acestea ca adevăr al umanităţii – credinţa creştină ortodoxă nu vede în general umanitatea ca având o problemă „legală”. Nu este ca şi cum am fi făcut ceva rău şi acum avem o datorie pe care nu o putem plăti, sau am fi pedepsiţi cu moartea -  deşi o asemenea metaforă poate fi utilizată, avându-şi caracterul folositor. Însă avem nevoie mai mult decât o schimbare în statutul legal -  avem nevoie de o schimbare în statutul nostru ontologic – de aceea este necesar ca noi să fim hrăniţi chiar cu viaţa lui Dumnezeu pentru a fi vindecaţi, iertaţi şi înnoiţi. Iisus nu a venit pentru a-i face pe oamenii răi buni; El a venit să-i facă pe oamenii morţi să trăiască.

Deci, Dumnezeu a venit în lumea noastră, devenind unul dintre noi, astfel încât prin împărtăşirea noastră de viaţa Lui, noi să putem avea o participare în viaţa Lui. În Sfântul Botez suntem uniţi cu El, şi tot ceea ce El ne dă în viaţa Bisericii Sale este în scopul întăririi, hrănirii şi reînnoirii vieţii din noi. Toate Sfintele Taine au asta ca punct central. Acesta este scopul principal al rugăciunii.

Astfel, simplu spus, a avea comuniune cu Dumnezeu înseamnă a  participa la viaţa Lui divină. El trăieşte în mine şi eu în El. Ajung să-L cunosc pe Dumnezeu chiar precum mă cunosc pe mine. Ajung să iubesc chiar precum iubeşte Dumnezeu întrucât iubirea Lui sălăşluieşte în mine. Ajung să iert precum iartă Dumnezeu deoarece mila Lui sălăşluieşte în interiorul meu.

Fără o asemenea înţelegere a comuniunii, multe părţi extrem de importante ale vieţii creştine sunt reduse la simple moralisme. Ni se spune să ne iubim vrăjmaşii ca şi cum acest lucru ar fi o simplă datorie morală. În schimb, ne iubim vrăjmaşii pentru că Dumnezeu ne iubeşte vrăjmaşii şi vrem să trăim în viaţa lui Dumnezeu. Nu încercăm să fim buni, sau să dovedim ceva lui Dumnezeu prin iubirea faţă de vrăjmaşii noştri. Este pur şi simplu faptul că, dacă iubirea lui Dumnezeu sălăşluieşte în noi, atunci noi vom iubi precum iubeşte Dumnezeu.

Bineînţeles, acest lucru este posibil cu harul lui Dumnezeu, deşi trăirea zilnică în comuniune cu Dumnezeu este dificilă. Boala comuniunii distruse, care a lucrat atât de mult în noi, este greu de vindecat. Este nevoie de timp şi trebuie să fim răbdători cu noi înşine şi cu umanitatea noastră distrusă – deşi niciodată folosind  acest lucru ca o scuză pentru a nu căuta vindecarea pe care o oferă Dumnezeu.

Am fost creaţi pentru comuniune cu Dumnezeu – este însăşi viaţa noastră. Gândirea la comuniunea cu Dumnezeu nu înlocuieşte comuniunea cu Dumnezeu. Teologia ca noţiune abstractă nu are viaţa înăuntru. Teologia este o viaţă trăită în Hristos. De aceea există zicala frecventă în Ortodoxie: „teolog este cel ce se roagă şi cel ce se roagă este teolog.”

Dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină, avem comuniune unii cu alţii şi sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţeşte de toate păcatele.

Aceasta este mântuirea noastră.

(Pr. Stephen Freeman)..

ACATISTUL BUNEIVESTIRI
A Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioară Maria

Porunca cea cu taină luând-o întru cunostiintă cel fără de trup, în casa lui Iosif degrab a stat înainte zicând celei ce nu stia de nuntă: Cel ce a plecat, cu pogorârea, cerurile, încape fără schimbare tot întru tine; pe care si văzându-l în pântecele tău, luând chip de rob, mă înspăimântez a striga tie : bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară.

Apoi:

Doamne miluieste Mărire ... Si acum ... .( de 3 ori),

Acest Condac se zice de trei ori.

Si iarăsi Icosul 1

Condacele si Icoasele

Condacul 1:

Apărătoare Doamnă, pentru biruintă multumiri, izbăvindu-ne din nevoi aducem tie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci ca, ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeste-ne din toate nevoile, ca să-ti cântăm tie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!

Icosul 1:

Îngerul cel mai întâi stătător din cer a fost trimis să-i zică Născătoarei de Dumnezeu: Bucură-te! si împreună cu glasul lui cel netrupesc văzându-te, Doamne, întrupat, s-a spăimântat si i-a stat înainte, grăindu-i unele ca acestea:

Bucură-te, prin care răsare bucuria;

Bucură-te, prin care piere blestemul;

Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut;

Bucură-te, mântuirea lacrimilor Evei;

Bucură-te, înăltime întru care cu anevoie se suie gândurile omenesti;

Bucură-te, că esti scaun Împăratului;

Bucură-te, că porti pe cel ce pe toate le poartă;

Bucură-te, steaua care arăti Soarele;

Bucură-te, pântecele dumnezeiestii întrupări;

Bucură-te, prin care se înnoieste făptura;

Bucură-te, prin care prunc se face Făcătorul;

Există oameni pentru care suferinţa se face umbră permanentă a vieţii lor, umbră care însă nu întunecă ci luminează, îndulceşte şi sfinţeşte sufletul lor. Pentru aceşti oameni, suferinţa se împleteşte cu rugăciunea, iar singurătatea devine întâlnire cu Hristos, mai presus de cuvânt şi închipuire. Un astfel de om al durerilor a fost Maica Teodosia (Laţcu).

Hărăzită din pruncie suferinţei, căci a avut încă de la naştere o anume infirmitate trupească, ea şi-a purtat crucea cu seninătatea şi înflăcărarea pe care numai dragostea lui Dumnezeu ţi-o poate da. De altfel, iubirea a fost singura armă cu care s-a apărat în toată viaţa sa.

Zorica Laţcu, după numele ei din lume, s-a născut în 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul Primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Limbi Clasice (greacă şi latină), lucrează după absolvire ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde, împreună cu Sextil Puşcariu, participă la editareaDicţionarului Limbii Române. Cu o energie sufletească rară, publică poezii în revista „Gândirea” condusă de Nichifor Crainic, poezii adunate în trei volume şi tipărite între anii 1944-1949: „Insula Albă”, „Osana Luminii” şi „Poemele Iubirii”.

A făcut parte din generaţia formată şi hrănită duhovniceşte în atmosfera plămădită la Mănăstirea Sâmbăta în jurul Părintelui Arsenie Boca, cel ce i-a fost povăţuitor şi bun îndemnător spre lepădarea de lume, căruia Zorica îi închină ultimul volum de versuri –„Poemele Iubirii”.

În 1948, Zorica îşi închină desăvârşit viaţa lui Hristos, intrând în obştea Mănăstirii Vladimireşti şi primind la călugărie numele de Teodosia. După opt ani de nevoinţe monahale, în 1956, Dumnezeu o cheamă mai sus, pe o altă treaptă a suferinţei, astfel încât Maica Teodosia ia calea temniţei şi mărturisirii, după „rânduiala” acelor vremuri. După trei ani de închisoare la Miercurea-Ciuc şi în alte temniţe este eliberată, dar nu va mai fi primită în mănăstire. Urmează ani de pribegie, în care maica scrie poezii şi face importante traduceri din Sfinţii Părinţi (Sf. Grigorie al Nyssei, Sf. Isaac Sirul, Sf. Simeon Noul Teolog), ajutându-l pe părintele profesor Teodor Bodogae. Maica Teodosia a avut o însemnată contribuţie şi la tălmăcirea primelor volume de Filocalie, editate de părintele Dumitru Stăniloae.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, după 1990, încărcată de ani, se întoarce la Mănăstirea Vladimireşti, iar la scurt timp se mută cu sufletul senin, la Domnul, fiind înmormântată în cimitirul mănăstiririi.

Înaintea mormântului său, Aspazia Oţel-Petrescu, mulţumindu-i Maicii Teodosia pentru că a „învăţat-o dulceaţa lacrimii ce izvorăşte din iubire”, spunea:

„Există în viaţa omului întâlniri providenţiale fără de care viaţa acelui om ar fi fost mai săracă, lipsită de iluminare, ar fi luat alt curs. O astfel de întâlnire a fost pentru mine apariţia Zoricăi, la ceas de răscruce în viaţa mea. Ea a fost cea care mi-a spus:

- Din stradă până în curtea lui Pilat nu este decât un singur pas. Pasul acesta să nu-l faci niciodată tu, prietena mea!

Zorica întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta, cu o prietenie care mărturisea că cine iubeşte poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire izvorât din dumnezeire. Mărturisesc că nu am cunoscut un suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar, prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atât de perfect… Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu”. (Aspazia Oţel Petrescu – In Memoriam. Spice)

(Sursa: Familia Ortodoxă)

(Astăzi, 8 august 2011, se împlinesc 21 de ani de la trecerea la Domnul a Maicii Teodosia. Dacă vreţi să citiţi mai mult despre maica şi dacă vreţi să vă bucuraţi de poeziile ei intraţi pe site-ul Fericiţi cei Prigoniţi: Maica Teodosia Laţcu...

DOAMNE AJUTA..

Acum ceva timp am fost mirat când l-am auzit pe Părintele Teofil Pârâian că recită uneori în predicile sale şi versuri din poezii.

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Mai târziu am aflat că părintele ştia pe de rost multe din poeziile Zoricăi Laţcu (Maica Teodosia). De fapt el a fost cel care a atras atenţia multora despre minunatele poezii ale maicii.

Nu citesc poezii în mod regulat, dimpotrivă. În şcoală nu mi-au plăcut de loc, pentru că eram obligat să le învăţ pe de rost sau să reţin mecanic comentarii de pagini întregi. Dar acum vreo trei ani mi-am aruncat ochii pe câteva poezii ale lui Eminescu şi am rămas cu atâta bucurie în inimă, mirat de înălţimea şi talentul excepţional pe care Dumnezeu i l-a dăruit.

Cu apetitul deschis către poezie de Mihai Eminescu am cumpărat o carte de poeme ale Maicii Teodosia de la Mănăstirea Vladimireşti, care a suferit în temniţele comuniste. Maica compune poezie religioasă... dar nu orice fel de poezie... fiecare verset e rupt parcă din altă lume, înşiruirea cuvintelor e pe cât de frumoasă pe atât de neaşteptată, iar mesajul e dumnezeiesc... Hristos şi Maica Domnului sunt mereu prezenţi în fiecare poem, ca o rază de lumină şi ca mirosul proaspat al florilor...

N-am întâlnit până acum poezii închinate credinţei ortodoxe mai frumoase şi mai profunde din punct de vedere teologic.

Astăzi, 8 august 2011, când se împlinesc 21 de ani de la trecerea la Domnul a maicii Teodosia, dacă vreţi să vă bucuraţi şi voi de creaţiile maicii intraţi la secţiunea de poezii a site-ui Fericiţi cei Prigoniţi. (Claudiu)

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Un oaspe

Strainul, care-aseara a poposit la noi,
L-am ospatat cu paine, cu vin si cu masline.
I-am asternut in graba un pat de frunze moi,
N-am intrebat nici cine-i si nici de unde vine.

Facuse cale lunga, strainul, pana-n sat.
Cu poala hainei mele i-am sters de praf piciorul.
Ulei de levantica pe plete i-am turnat,
Cu vin batran si dulce umplutu-i-am ulciorul.

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tariilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel strabun;
Oare vreun zeu sa sada pe prispa casei noastre?

El mi-a vorbit, dar nu stiu, surioara, ce mi-a spus.
Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvantul,
Ca murmurul de ape, ca freamatul de sus
Din pomi cu floarea alba, cand ii adie vantul.

Spunea despre iubirea cea fara de pacat,
De-o patima, curata ca flacara de soare,
Despre o jertfa sfanta pe-altarul nepatat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.

Si mi-a patruns in suflet si chipul lui cel drag,
Si vraja nesfarsita din vorba lui domoala;
In linistea de seara torceam fuioru-n prag.
Si lacrimi mari cazura din ochii mei in poala.

Strainul, care-aseara a poposit la noi,
Mi-a tulburat odihna cu sete negraita.
Am stat o noapte-ntreaga amandoi.
Dar el nu-ntinse mana spre floarea daruita.

Cu dragoste de frate mi-a multumit, in zori,
Cand a plecat - strainul - pe drumul ud de roua.
Si mi-au ramas in urma, ca mirosul de flori,
Cuvintele lui stranii si blande: -Pace voua-.

L-am urmarit in zare, cu gene arse-n plans,
Privind lumina alba cum ii juca in plete
Si asternutu-i moale cu dor in pumni l-am strans,
Lasand mireasma calda de frunze sa ma-mbete.....

Omul frumos Dan Puric este un personaj misterios, talentat şi tulburător. Cu el şi datorită lui, poţi căuta şi chiar ai şansa de a găsi frumuseţile şi adevărurile ascunse în spatele lucrurilor vizibile.  Mi-am imaginat întotdeauna că undeva ar putea exista un monument, care să reprezinte Omul, cu O mare, adică Omul frumos. M-am întrebat ce ar scrie el la baza acestui monument sau, de fapt, ce a putut scrie în cuprinsul celei de a doua cărţi a lui, cu acest sugestiv titlu?

Cu toate aceste gânduri şi stări m-am dus la Ateneul Român – la conferinţa (de fapt, întâlnirea de suflet şi comuniune) şi la prezentarea ori lansarea cărţii despre “Omul Frumos”. Şi acolo, în întâlnirea respectivă precum şi în cartea pe care am cititt-o de-a lungul unei nopţi, aşezate şi blânde de februarie 2009, am găsit răspunsul, precum şi într-o declaraţie a sa de suflet, în care îşi asuma o identificare a lui cu harul pe care i l-a oferit Dumnezeu, acea scânteie divină ce arde în el, purururea, şi niciodată nu se (mai) stinge. „Nu ştiu dacă acest monument ar putea fi construit în afară - a declarat artistul. Dacă ar fi aşa, ar fi ceva mort. El ar trebui să fie în sufletul nostru. Şi dacă trebuie spus ceva, ar trebui spus în gând. În sensul că, neştiind de unde vii şi nici încotro te duci, păstrezi acea scânteie divină din tine, şi în acel timp binecuvântat nu mai poţi fi încălecat nici de doctrine, nici de ideologii şi nici de interese economice. Pentru că stăpânul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim căruia îi spunem Dumnezeu. Şi atunci multe lucruri s-ar anula, şi iată, în acest fel, este un monument al Omului, închinat permanent lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a lăsat acea scânteie divină din noi, ca să putem să ne desăvârşim.”

Şi, uite aşa “După atâta amar de băşcălie şi desnadejde, de autoflagelare, a sosit ceasul să spună cineva, pătrunzător şi adecvat, că nu este chiar o nenorocire să fii român (ba chiar să fii şi frumos). Dan Puric (Maestrul, Apologetul şi Mărturisitorul delicat şi sensibil) are o alcătuire orfică. Aceasta fiind opusul retoricii. Flautul său fermecat vine din adâncurile naţiei, având afinităţi organice cu interogaţiile pe care şi le-au pus în acelaşi sens intelectualii interbelici. Numai că el nu foloseşte semnul întrebării. Spre deosebire de cărturarii prezentului, Dan Puric aduce cu sine afirmaţia, lăsând dubiile şi aporiile pe seama belferilor. Recurge la memorie şi reaminteşte că în trecutul nostru recent există gropile comune ale unor martiri pe care le opune gropii de la Glina, carnavalului şi măscărilor mediatice. Leagă naţia de Dumnezeu cât se poate de strâns şi nu vede în români indivizi, ci personae. Este greu de clasificat în categorii (şi registre ori compartimente) culturale omul şi fenomenul Dan Puric.

Şi aceasta deoarece Cultura nu mai există decât sub formă de “nişe”; tranşee obturate, ce nu comunică nici între ele, nici cu oamenii, deveniţi “ţinte” (“targets”). Iar formele de cultură sunt “produse”, întocmai ca telefoanele mobile şi pasta de dinţii (ori detergenţii şi înnălbitoarele de rufe). Dan Puric sfidează (ignoră şi contestă) atomizarea zilelor noastre, şi, întocmai ca Biserica, potrivit învăţăturii Sale, nu parcelează (nu fragmentează nici fărâmiţează) întregul, ci şi-l asumă. Li se adresează românilor (frumoşi) ca întreg, în felul în care un romancier ori un mare dramaturg nu scrie pentru “ţinte”, “nişe”, ci trimite în lume cărţi, nu “produse”. De aceea, Dan Puric are curajul susţinerii discursului ontologic. Rapsod şi propovăduitor ori propagator al bucuriei, intelectual ce se poate adresa unui mare număr de oameni, actor care adaugă ingredienţele vocaţiei în mesaj, mărturisitor ortodox şi îmbisericit…”  – conform remarcilor făcute de către Dan Ciachir în Prefaţa cărţii. Fiecare dintre acestea şi toate la un loc – iată întregul şi rotundul fenomen Dan Puric – dăruit şi dedicate prezentului şi, mai ales viitorului, adică posterităţii.

Între celelalte titluri şi compoziţii spirituale ale cărţii, la un moment dat, undeva la pagina 113 a lucrării, exprimând oarecum o concluzie ori o definiţie, Actorul şi Regizorul Creştin Dan Puric mărturiseşte că “A vorbi despre Omul Frumos în contextul în care trăim, într-o lume mutilată, a omului urât, într-o lume schilodită, într-o lume confuză, pe care, iată, o gustăm din plin, ce provocare extraordinară! Lumea de azi se găseşte într-un continuu process de urâţire. În noul imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmură sub marşul triumfal al unei lumi schilodite, aflată în plină ofensivă. Omul Frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii, în luptă cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă.

De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient, pragmatic.” Dan Puric – Apologetul şi Mărturisitorul, autentic şi neipocrit, care gândeşte cu propriul său cap, inclusiv atunci când vine vorba despre Biserica Ortodoxă – în care putem găsi sau regăsi Omul Frumos – al cărui Model Suprem este Iisus Hristos Domnul, dimpreună cu sfinţii săi, o recunoaşte şi o mărturiseşte, ca unul care în Ea a fost botezat, făcând acest lucru cu simplitate şi încredere, deoarece el este convins că credinţa se asumă… Ori, ca şi iubirea, credinţa se trăieşte - aşa cum se vede în permanenţă la Dan Puric; se mărturiseşte. Pentru că învăţătura ei este revelată de Dumnezeu şi formulată sub cea mai înaltă egidă spirituală - a Duhului Sfânt - de către Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. Nu prea ai ce să discuţi asupra dogmei, a "adevărului revelat" şi descoperit nouă, cei mult neputincioşi şi slugarnici. Tot ce poţi face este să te lupţi pentru ca el să fie păstrat intact, atunci când apare tentativa de corupere sau de ispitire. Căci, n-ai ce discuta cu ereticii şi cu atât mai puţin despre mistificări grosolane gen "Codul lui Da Vinci" ori "Evanghelia lui Iuda". Aici nu încape opoziţia vechi/nou în felul disputei dintre clasici şi romantici. Însă intelectualul "pune botul" prin natura formaţiei sale şi prin teama de a nu fi considerat obscurantist ori demodat – potrivit afirmaţiilor, pline de responsabilitate făcute deseori de către Dan Puric.

După cum spunea, într-o altă împrejurare, scriitorul ori publicistul creştin Dan Ciachir: pe vremuri, mulţi se temeau să intre în biserică pentru nu a fi daţi afară din partid. Nu era "politic" să fii perceput şi catalogat drept credincios. Iar astăzi nu este "european" să baţi mătănii şi să te închini la icoane. Şi atunci, cu excepţiile de rigoare, intelectualul român recurge la jumătăţile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii şi obţine un spriţ (ori un spirit) ridicol, penibil şi mizerabil. Face hermeneutică, istorie şi sociologie a religiilor, denunţă lungimea slujbelor ortodoxe şi a parastaselor, îi declină babei Floarea frecventarea bisericii şi asumarea Tainelor, ba îi mai şi sminteşte pe unii clerici, cu înclinaţia şi predispoziţia lui pentru "dezbateri sincere"... Dar teologie nu ştie. Fiindcă teologia nu se deprinde numai în bibliotecă, tot aşa cum excursiile nu se fac doar pe hartă. Intelectualul nostru nu mai are priza la popor fiindcă nu-i cunoaşte (şi mai ales nu-i împlineşte) credinţa. N-o are de o sutăcincizeci de ani şi de aceea n-a avut niciodată dialog cu masele. Din acelasi motiv n-a putut să existe la noi un sindicat numit generic "Solidaritatea". Pentru că între popor şi persoanele oficiale sau oficializate nu avem, mai nou, decât dialogul surzilor.

În schimb, Apologetul Dan Puric apără şi mărturiseşte, prin toate formele şi cu toate mijloacele mass media. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şi şcoală, atrăgând prin sinceritatea, autenticitatea şi prin inteligenţa sa, luminată de Duhul scripturistic, patristic şi istoric. Este un apologet şi un propovăduitor strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre poate avea realmente, nevoie. Cu alte cuvinte, Maestrul Dan Puric, tonifică destinzând şi (re)consolidând, descoperindu-ne şi arătându-ne, în acest chip spontan, credinţă, luciditate, creativitate, forţă şi atitudine de structura stâncii, ce ne cheamă şi ne îndeamnă pe fiecare să alegem, să fim: ce altceva dacă nu Omul frumos!...

Potrivit afirmaţiilor profesorului Gheorghe Ceauşu din Postfaţa cărţii “Dan Puric are o forţă inexpugnabilă, şi anume forţa cuvântului, în acest vacarm de voci el fiind un om al cărui adevăr provine din curajul de a fi liber. Eu cred că este unul dintre puţinii oameni liberi din această ţară. E drept că el este simpatizat, este apreciat de mii de oameni, majoritatea fiind tineri, dar nici celor mai în vârstă nu le este indiferent… Eu cred că Dan Puric răspunde unei nevoi, unei aşteptări. Şi anume, auzindu-l şi citindu-i cartea observăm că el are modele România interbelică şi România posibilă, dezirabilă, care trebuie reconstruită pe terenul milenar al ei. El exercită o funcţie compensatorie, vine cu o valoare lipsă. Şi are două mari surse: marii creatori, cu care noi ne mândrim pe drept cuvânt, pentru că au dimensiune universală, şi martirii din temniţele comuniste, pentru că martirii, prin jertfa lor, sunt modele de patriotism (autentic), de demnitate şi de sfinţenie. Acestea dunt modelele la care el se referă şi pe temeiul cărora propune să construim o Românie dezirabilă, profundă. Procedeul lui este similar cu cel al unui arheolog, reconstruind şi restituind chipul omului răsăritean, pe care-l propune fără să-l impună, cum cred unii denigratori ai lui, ca model de conduită şi comportament.

Îmi aduce aminte de Cuvier, mare naturalist francez, care a reconstruit întregul unui animal dintr-o mandibulă şi un femur. Acest act s-a numit corelarea organelor. Şi aici, se reconfigurează în această carte un tip de om frumos şi bun, într-o societate aflată în disoluţie şi dezmembrare a micilor comunităţi, o societate în care instituţiile nu funcţionează şi unde presa clamează autismul, neputinţa şi imoralitatea conducătorilor… O problemă reală a culturii noastre actuale, care răzbate în textele lui Dan Puric, este aceea privitoare la atitudinea noastră faţă de trecut, care există sculptat şi brodat în acţiuni, fapte şi obiecte simbolice. În ceasul acesta al istoriei trebuie să ne edificăm mental asupra optativelor şi imperativelor lui, având în vedere faptul că trecutul este realitatea de care mai mult noi avem nevoie decât are ea de noi. Revenind la Dan Puric, remarcăm că el face apel la memorie ca să ştim cine suntem, pentru că identitatea, oricare identitate, şi a unui individ, şi a unui neam, şi a unei colectivităţi îşi are sursa (şi resursa) în trecutul ei… De aceea, eu susţin că Dan Puric este deosebit de complex şi (totodată) foarte necomplicat.

Actoria este profesia lui de bază, dar el este cu mult mai mult decât atât. Prin discursul său teoretic (cu aplicaţii concrete în practică), verbal şi în scris, dar şi prin creaţia lui artistică, acestea având o unitate simfonică şi fiind complementare ca limbaj, se instituie, se prezintă ca un asanator de reziduri mai vechi ori mai recente, din perspectivele ortodoxiei răsăritene, pe calea asumării integrale a trecutului, însă cu discernământ. Obiectivul său principal, sau inamicul lui de vază, este uitarea, şi nu atât oamenii, înşişi. Pentru că Dan Puric este paşnic, îşi iubeşte foarte mult semenii, face totul pentru ei şi pentru ţară. Este unul din cei mai curajoşi oameni ai timpului nostru pe care îi cunosc, fiind preocupat permanent de regenararea spiritualităţii româneşti şi a conduitelor oamenilor de astăzi. El are ca teză şi ipoteză de lucru, faptul că o condiţie a definirii identităţii şi a asumării acestei identităţi este păstrarea şi cultivarea demnităţii creştine.

Aceasta este calea, terapia pe care o oferă (cu timp şi fără timp), spre a reconstrui modelul nostru cultural, afectate şi deteriorate: generarea sau regenerarea, reactualizarea de noi reflexe şi respingerea reflexelor denaturate. El este un acuzator public al nemerniciei, al celor investiţi electoral şi al laşităţii, când nu fac şi nu decid ceea ce trebuie, ori din incompetenţă, ori din rea voinţă, pentru binele întregii ţări. Toţi vorbesc de binele ţării, toţi folosesc formule demagogice, dar nu se observă o îmbunătăţire a ansamblului social. Eu cred că Dan Puric este un exponent al spiritaulităţii româneşti care va să fie, care ar trebui să fie… În altă ordine de idei, întrucât lucrarea de faţă este o carte aparte, adică mai puţin obişnuită, iar autorul ei este arhicunoscut, nu putem presupune că imboldul elaborării ei ar fi putut să fie nevoia de afirmare şi audienţă, ci, mai degrabă, o stare temătoare, teama că omul ar rămâne captiv caruselului în care a fost atras. Nu ne rămâne altceva, decât să credem că este un act în şi prin care se manifestă (doar) sentimentul datoriei…

Cartea de faţă este una de antropologie culturală şi în ea se conturează un vis – visul lui Dan Puric. El visează nu numai pe scenă, ci şi în scris. În visul acesta, căci, să nu uităm, există o sintagmă foarte circulată, şi anume “visul American”, pe care Mircea Eliade a înţeles-o ca mit al mentalităţii americane, adică “mitul progresului infinit”, se portretizează un tip de om aşa cum ar trebui să fie. În felul acesta, visul la care ne referim ne apare ca o speranţă luminoasă pusă în faţa unei populaţii amnezice. Acest model este afirmativ, pozitiv, nu este îndreptat împotriva unui alt model şi nici nu este impus, ci sugerat în mod cât se poate de elegant, dorit, năzuit. Maestrul Dan Puric sparge şi modifică structural tiparul existent (neoriginal şi superficial), şi ca orice novator, face acest gest negratuit în virtutea unui tipar verificat îndelung (autentificat ca fiind cel original şi originar), tipar ca model de viaţă verificat istoriceşte, ce se opune, bine înţeles, tendinţelor haotice actuale. Altfel spus, este o propunere de unghi şi de perspectivă asupra omului, la care ar fi bine să (ne) gândim şi care ar putea fi un reper pentru conduita şi comportamentul fiecăruia dintre noi. Ceea ce se afirmă în carte şi se descrie, se realizează printr-un text captivant, deoarece însuşi autorul este o persoană charismatică. Aceste date, idei şi titluri ale cărţii şi ale omului frumos – autorul ei Dan Puric, au fost validate de către cititorii primei cărţi: “Cine suntem”, al interviurilor – pe care el a continuat a le acorda, apoi de către ascultătorii talk-show-urilor de la posturile de televiziune (ce sunt, poate singurele, aşteptate cu sincer şi viu interes ori plăcere) şi de către numărul mare de spectatori, ce l-au aplaudat… Autorul, ca un adevărat sculptor, a rafinat cu tandreţe şi acurateţe portretul omului întreg (şi, deci, şi frumos), tinzând şi aspirând mereu prin simţire şi sfinţire, cuget şi faptă, solidar reunite către desăvârşire, sau, cu alte cuvinte, omul cum ar trebui să fie. Acestea ne permit să considerăm cartea, pe drept cuvânt, ca o mărturisire de credinţă, cristalizată într-un construct, în care se împletesc şi se îmbină poiesis-ul cu poetica virtualităţii şi intensiunea cu extensiunea sufletească…

Configurarea Omului frumos de către artistul Dan Puric are implicit un urcuş spre altitudinea stadiului moral şi religios, presărat, nimbat şi însoţit de o smerenie şi umilinţă active, fiindcă are de învins vrăşmaşi şi duşmani redutabili cum ar fi: uitarea, oportunismul, laşitatea, ipocrizia, slugărnicia, indiferenţa, ignoranţa, sfidarea valorilor autentice, aroganţa, zeflemeaua, băşcălia şi, mai ales, ateismul. Prin urmare, cu toţii suntem chemaţi la reaşezarea în locul acestora a virtuţilor şi aspiraţiilor curate şi sincere, fapt ce presupune cultivarea unei atitudini ferme şi curajoase, plină de responsabilitate şi spirit de jertfă ori sacrificiu, ceea ce ne-ar arăta faţa senină şi frumoasă a acestui om. Omul frumos este cela care va zâmbi în mod natural şi firesc, iar nu crispat ori prefăcut, ca acum, care va vorbi limba curată românească şi nu cea murdărită de mitocani, analfabeţi, inculţi şi ţoape. Lui i se opun însă, cu subtilitatea lecturilor trecutului pe care-l detestă, (şi) intelectualii autoititulaţi, epigonii cu pretenţii fără fundament, pe care, dacă îi radiografiem şi-i citim, în amonte, nu sunt decât urmaşii şcoliţi şi rafinaţi ai ideologiei brutale şi perfide, comuniste, de care am crezut că am scăpat cu totul şi definitiv. Aceasta probează încă o dată forţa şi inerţia prejudecăţilor, la care vine în întâmpinare semnalele de alarmă şi sensul ori rostul discursului Mărturisitorului Dan Puric…”

Aşadar, Dan Puric, ca om, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirat, ca pedagog este un model elastic şi flexibil, spiritual dar sobru şi ferm ori categoric, chiar cât se poate de tranşant, însă nu radical dus la extrem. El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării.

Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin aceste două cărţi deja, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru, însă în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, trimiţând la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns să curăţe poteca spre Biserică. Toate acţiunile şi demersurile sale, mai cu seamă în şi din ultimii ani, cuprind subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă şi, totodată, foarte prioritară, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică şi istorică încercată şi reuşită a etnicului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată de către el în mod analitic şi din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare şi înveşnicire, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sunt una şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează el, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă.

În încheiere - că tot ne aflăm în aceste zile, binecuvântate de Dumnezeu Preabunul - la ceas şi moment aniversar – al împlinirii a cincizeci de ani de viaţă, îi dorim Maestrului şi Artistului, Apologetului şi Mărturisitorului precum şi Omului frumos Dan Puric – să-i dea Atotputernicul Dumnezeu ani buni în continuare, bicuvântaţi şi rodnici, cu mult folos şi cu multe împliniri duhovniceşti!... Un sincer şi călduros “La Mulţi şi Fericiţi Ani!”…

 

​Articol – La cartea Maestrului Dan Puric despre “Omul Frumos” 

Drd. Stelian Gomboş

Nu aș vrea să fiu înger ca să vorbesc despre Maica Domnului. Vreau să vorbesc ca om slab, să pot simți adevărat dragostea și mila Maicii Domnului.

Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oamenii necăjiți, slabi și prigoniți în rice fel, decât s-ar simți înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfește mereu, suferă emreu și cred că se luptă chiar și cu dreptatea divină apărând pe neputincioșii care o cer în ajutor. Iubește peste închipuire de mult și fără de alegere și pe cei ce sunt răi și chiar și pe cei nepăsători.

Niciun păcătos, oricât de mare ar fi, să nu se piardă, dacă Maica Domnului îl apără.

O, fericită încredere! O, scăpare sigură! Maica Lui Dumnezeu este Maica mea. Cu câtă siguranță așadar trebuie să nădăjduim, dacă mântuirea noastră atârnă de voința unui Frate atât de bun și a unei Mame atât de îndurătoare!

„O, ce fericire este a muri în mijlocul atâtor îngeri! ( se zice despre călugări). Ah, nu este timp de odihnă chiar acum când se apropie sfârșitul vieții mele!”

Maica Domnului ne iubește mult. Ea vede în noi prețul morții lui Iisus Hristos. Maica Domnului ne dorește lucruri mai mari decât ne dorim noi înșine.

Ea se arată cu inima largă chiar și față de aceia care, fie din nepăsare sau din nerecunoștință, aleargă rar la dânsa. Dar cu cât mai generoasă nu va fi ea cu aceia care neîncetat îi cerșesc ajutorul? Aceia nu numai că sunt iubiți mult dar chiar sunt slujiți de dânsa.

Maica Domnului ne răpește inimile. Aș vrea să am toate inimile sfinților și ale îngerilor pentru a iubi pe Maica Domnului. Și oricât ar iubi-o cu toată puterea lor îngerii cerului și pământului, cu toată sfințenia lor, nu vor ajunge să o iubească cât îi iubește Ea.

Un păcătos a spus Maicii Domnului: „ Arată-te că-mi ești mamă”, iar ea îi răspunde: „Arată-te și tu că-mi ești fiu”. Prin păcatele noastre supărăm pe Maica Domnului care ne este mamă. Haide-ți să-i arătăm și noi că-i sunte fii!

Arhimandrit Arsenie Papacioc- Despre Viața de familie și diverse probleme ale lumii contemporane. ..

DOAMNE AJUTA..

Primele câteva duminici după Pogorârea Duhului Sfânt sunt dedicate amintirii sfinţilor. Prima duminică este a Tuturor Sfinţilor, fiind asemănătoare modului în care Vestul sărbătoreşte/ respectă 1 Noiembrie. A doua şi a treia duminică sunt dedicate sfinţilor cu caracter naţional şi local. Biserica Ortodoxă din America sărbătoreşte Toţi Sfinţii, Toţi Sfinţii din America si Rusia, şi Toţi Sfinţii din Marea Britanie şi Irlanda (datorită numărului mare de ortodocşi americani cu origini britanice şi irlandeze). Biblia ne spune că sfinţii sunt “un nor de martori” ca şi cum ne-am trăi vieţile într-o arenă. Ei ne încurajează şi ne îndeamnă să mergem înainte, înconjurându-ne mereu cu rugăciunile lor.

Viaţa este comuniune – niciodată pură bilogie – trăim prin comuniunea cu ceilalţi. Chiar şi după moarte, trupurile noastre continuă să fie în comuniune cu pământul din jur şi cu diferitele forme de viaţă care se găsesc în rămăşiţele pământeşti. Doar în imaginaţia noastră putem exista separat de ceilalţi. Rugăciunea este cea mai des întâlnită expresie a acestei comuniuni, în special cu sfinţii. Ei se roagă pentru noi fie că le cerem sau nu, fie că vrem sau nu. Rugăciunea este vocea dragostei.

Sunt sfinţi foarte cunoscuţi, sau cel puţin, identificaţi, în viaţa Bisericii. Totuşi cei mai mulţi sfinţi rămân necunoscuţi, indiferent de rolul lor în viaţa noastră. Trebuie sa ne amintim că Sodoma şi Gomora ar fi fost salvate dacă s-ar fi găsit zece drepţi. Deşi era aşa, rugăciunile dreptului Avraam au fost ascultate. Ruda sa, Lot, şi familia lui au fost salvaţi de la distrugerea oraşelor de către îngeri. Se poate ca nimeni din cei ce citesc acest articol, să nu fie printre sfinţii pe care îi descriu. Dar putem şi trebuie să unim rugăciunea noastră cu a lor (şi cu a cetelor îngereşti) ca un val de protecţie într-o lume care adesea caută propria distrugere. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să ne rugăm în numele tuturor şi pentru toţi. Mă rog ca acest articol să fie folositor.

Asemenea multora, îmi amintesc de anii de liceu destul de bine. Şcoala noastră s-a deschis în 1965 cu clasele 7-12, printre primele şcoli în ţara noastră pentru fenomenul “baby boom.”  Şcolile existente nu puteau face faţă numărul crescând al tinerilor. Când am ajuns în clasa a noua s-a hotărât ca această clasă să facă parte din gimnaziu. Dar,  până am ajuns în ultimul an, clasa noastră era formată din elevi care fuseseră împreună timp de şase ani, sau mai mult decât atât. De aceea ne ştiam unii pe alţii. Ỉmi aduc aminte în special de un elev care a venit la noi în clasă mai târziu – probabil în clasa a zecea. Ceea ce m-a impresionat nu era faptul că era cel mai bun student (deşi era printre cei mai buni), că era un sportiv foarte bun, că era foarte popular în rândul feteler, deşi îmi amintesc că era tipul de băiat care ieşea de obicei cu dansatoarele.

Acest tânăr era deosebit pentru că era bun. Sau dacă nu se cade să numim un alt om bun (în lumina învăţăturii lui Hristos – Luca 18:19) atunci va trebui să spun că era blând. Nu numai că era un tânăr blând, dar  blândeţea era importantă pentru el. Astfel, era  blând în mod intenţionat. De multe ori am primit dovezi ale blândeţii lui – niciodată nu am auzit un comentariu răutăcios sau de la el. Era o persoană care nu mi-a adus niciodată o zi proastă.

Timpul a trecut şi acum numai locuiesc în oraşul unde m-am născut. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mulţi din foştii colegi. M-am căsătorit cu cineva “din afară” şi rareori intru în contact cu acea parte din trecutul meu. Dar m-am gândit adesea la blândeţea unui asemenea tânăr şi la ce a devenit.

Mă folosesc de această amintire pentru a mă gândi la femomenul sfinţilor. Nu ştiu dacă  blândeţea prietenului meu intră în această categorie dar îmi reaminteşte că nu toţi suntem la fel. Uneori, din diferite motive, întâlmin oameni extrem de blânzi, buni, generoşi, miloşi şi prezenţa lui Dumnezeu devine cumva tangibilă.

Recent am văzut un film despre sfântul modern Nicolae al Jicei. Sfântul a prins ambele războaie mondiale şi a trăit o perioadă în America, fiind directorul seminarului Sfântul Tihon din Pennsylvania. Ceea ce a fost deosebit despre el a fost faptul că cei din jurul lui au recunoscut, dintr-o perioadă destul de timpurie a vieţii lui, că nu este un om obişnuit. Ỉn numeroase ocazii, oameni care aveau putere politică sau bogăţie l-au descris ca pe cel mai extraodinar om pe care l-au cunoscut.  A fost comparat cu profeţii din Vechiul Testament. Ỉntr-un caz a fost considerat echivalentul unei armate. Regii îi cereau sfatul care nu era strălucit din punct de vedere politic dar era recunoscut pentru blândeţe. El a reprezentat vocea lui Dumnezeu pentru mulţi din generaţia lui, incluzându-i pe cei care păreau să aibă “puterea” lui Dumnezeu datorită capacităţii de a lua decizii cu privire la viaţă şi moarte.

Ỉntr-o rugăciune cunoscută din Rugăciuni pe Malul Lacului, a scris:

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu. Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri. Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău. Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare! Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

A fost închis în Dachau de nazişti şi persecutat de comunişti după ce au venit la putere în Serbia postbelică. Astfel, s-a mutat în America, un sfânt care nu ne-a căutat compania, dar care a fost totuşi un dar pentru noi de la un Dumnezeu blând.

Cred că fără prezenţa sfinţilor, lumea nu ar putea exista. Nu pot fi văzuţi ca o forţă politică importantă dar cred ca bunătatea şi blândeţea lor, prin voia/ harul lui Dumnezeu,  întârzâie întunericul care ar veni înainte ca Lumina lui Dumnezeu să înlăture tot întunericul.

Asemenea prietenului din copilărie, nu pot explica prezenţa lor fără a face referiri în afara mediului înconjurător. Fără intervenţia lui Dumnezeu asemenea femei şi bărbaţi nu ar putea exista. Dar există. La locul de muncă, uneori în familiile noastre, în oraşele în care locuim, există o prezenţă pe care nu ne-o putem explica. Sociologia şi socio-biologia explică uşor prezenţa răului în mijlocul nostru. Răul ne dezamăgeşte şi ne întristează dar nu ne miră.

Dar cealaltă prezenţă – care se poate întâlni chiar de la vârste fragede – depăşeşte ştiinţa. Nu sunt recunoscute precum Mitropolitul Nicolae, dar aceste santinele retrase sunt acolo. Prezenţa lor într-un birou poate transforma un loc de nesuferit. Nu pot estima numărul lor, dar pot bănui că sunt peste tot. Cred că sunt acolo unde sunt pentru că Dumnezeu i-a pus acolo şi că sunt acolo pentru mântuirea noastră. Mai mult decât sfinţi, sunt precum îngeri păzitori în societate. Fără ei, întreaga lume s-ar destrăma/ prăbuşi.

(Părintele Stephen Freeman)

Există o tendintă în lumea noastră modernă de a despica firu’ în patru - de a analiza. Am câstigat o anumită măiestrie peste multe lucruri prin analizarea numeroaselor componente ale structurii lor şi prin manipularea a ceea ce-am găsit. Aceasta a devenit un lucru normal pentru gândirea modernă. Această putere de  analiză, totuşi, este slăbită de chiar propiul ei succes.  Frecvent adevărul unui lucru nu se bazează pe însumarea părţilor sale, ci pe minunea întregului.  

Acelaşi lucru se întâmplă şi în credinţa creştină. Nu este neobişnuit pentru teologie să fie abordată sub diverse titluri: Hristologie, soteriologie, eshatologie, eclesiologie, hermeneutica, etc.,  suficiente pentru o serie impresionantă de titluri  ale unei  liste de discipline apartinând facultăţii de teologie. Problema însă, este că teologia în cele din urmă încearcă să descrie ori să stabilească un singur lucru (sau ar trebui). Acest unic lucru, totuşi, este atât de mare încât nu poate fi descris cu uşurinţă. Plenitudinea credinţei nu este revelată în analiza diverselor elemente constitutive, ci în înceata (şi uneori spontana) teamă a întregului.

Dacă ar trebui să utilizez un singur cuvânt pentru a descrie singurul lucru care este „totul” ar fi Învierea (în plenitudinea lor).  Nu mă pot gândi la o altă parte a vieţii creştine ori la o alta parte a revelaţiei care să nu fie conţinută în plinătatea Învierii. Este unul dintre motivele pentru care celebrarea liturgică a Sfintelor Paşti este cu totul copleşitoarea în spiritualitate ortodoxă.

Liturghia are o gramatică, un mod de a vorbi şi de a revela adevărul.  Această gramatică face lucruri  care nu pot  fi descrise atât de usor în scrisul teologic discursiv.  Am scris despre aceasta anterior.

În primul rând, practica liturgică ortodoxă are obiceiul  de a aduna la un loc elementele istoriei creştine care în mod frecvent sunt gândite separat – mai ales  în abordarea modernă compartimentată a credinţei. Există „ritmuri teologice” în ciclul ortodox al slujbelor religioase.  Fiecareia dintre cele 7 zile ale săptămânii îi este atribuită o temă particulară (Lunea pentru Îngeri, Marţea pentru Sfântul Ioan Botezătorul, etc.). Fiecare zi din calendar are unul sau mai mulţi (de obicei mult mai mulţi) sfinţi a căror memorie este păstrată în acea zi.  Există, de-asemena, ciclul de sărbători care depind de data Paştilor şi altele care sunt stabilite în conformitate cu o dată fixă.

Aceste cicluri se reunesc mereu şi-şi aduc propriile elemente şi perspective asupra slujbei.  Astfel, cei ce vin să se inchine niciodată „nu fac doar un singur lucru”, ci întotdeauna le sunt prezentate „mai multe lucruri”. Şi, mai mult decât atât, totul e pus laolalta ca un „întreg” şi nu doar ca o înşiruire de elemente.  Acest „Unic lucru” este văzut la fiecare sfânta slujbă, chiar dacă o faţetă străluceşte mai luminos decât celelalte.

6 August marchează sărbătoarea Schimbării la Faţă a Lui Hristos. Biserica comemorează apariţia Sa transfigurată înaintea ucenicilor pe Muntele Tabor, cu Moise si Ilie însoţindu-L. Cântările dedicate acestei sărbătorii analizează acest eveniment din toate unghiurile posibile.  Unul dintre aceste unghiuri m-a luat prin surprindere prima dată cand l-am întâlnit – a fost prilejuit de confluenţa normală a structurii liturgice – dar mi-a oferit o imagine care m-a lăsat mut de uimire.

S-a întamplat la Utrenie în ziua de dinaintea Schimbării la Faţă (cunoscută ca şi Înainteprăznuirea). Pe durata Utreniei în fiecare zi, se face o citire a „canonului”.  Acesta este un imn care urmează o anumită structură poetică. Este constituit din 9 ode, fiecare dintre ele işi iau meditaţia interioară de la una  dintre cântările tradiţionale biblice ale Vechiului Testament (precum „Cântecul lui Moise” din Exod şi următoarele). Oda a şasea este întotdeauna o reflecţie a imnului din cartea lui Iona (ale carui 3 zile în balenă sunt întotdeauna văzute ca un chip ale celor 3 zile ale Lui Iisus în centrul pământului).

Acesta este versetul care m-a şocat:

„Cămara Slavei Bucuriei ce va să fie gătind Hristos ucenicilor, Se suie în munte, de la viaţa cea râvnitoare, de la cele de jos, la viaţa cea mai înaltă ridicându-i pe dânsii. “(Peasna 6, Irmos)

În general am privit Schimbarea la Faţă prin propiul său „compartiment”. Am extins acea consideraţie pentru a include reflecţii asupra doctrinei palamite a energiilor divine, de când Sfântul Grigorie Palama a utilizat imaginea luminii Schimbării la Faţă pentru o mare parte din înţelegerea sa teologică.  Dar niciodată n-am făcut saltul către Paşte (căruia îi aparţine imaginea Camerei Slavei Bucuriei).  

M-am trezit fără cuvinte. Ideea era prea cuprinzătoare.  Imaginea Camerei  şi a afinităţii ei cu Paştele este bogată, inăuntrul şi în afara ei. Biserica aşteaptă cu nerăbdare „ceremonia nupţială a Mielului”, o imagine folosită pentru aproprierea vârstei şi indeplinirii tuturor lucrărilor. Paştele este atat de aproape şi de indeplinire cu toate că, de asemena, se întâmplă într-un moment particular al istoriei, în anul  33 dupa Hristos. Moartea şi reînvierea lui Hristos este mariajul cerului cu pământul, uniunea Lui Dumnezeu cu omul, îndeplinirea tuturor lucrurilor. Revelând ucenicilor „Cămara Slavei Bucuriei”( în măsura în care puteau suporta s-o vadă ), El a început să le vorbească despre apropiata Sa înviere şi despre suferinţele Sale în Ierusalim.

Schimbarea la Faţă este aşişderea Cămara Slavei Bucuriei (şi este descrisă în diferite alte moduri de-asemenea). Este o licărire (dintr-o secvenţă, dintr-un loc în care secvenţele n-au niciun loc), a  plenitudinii Divinităţii. Hristos apare alaturi de Ilie şi Moise, cei vii şi cei morti, profeţii şi legea, şi vorbeşte cu ei în ceea ce priveşte Sfintele Sale Paşti. Şi acestea au loc în contextul Luminii  Divine -  o lumină ce era dincolo de abilitatea ucenicilor de a o suporta.

Insăşi credinţa noastră ar trebui să aibă această calitate a plenitudinii (despre ea) - ceva ce este mai mare decât abilitatea noastră de a suporta. Compartimentarea noastră asupra lumii şi asupra credinţei le duce pe amândouă la niveluri suportabile – dar după nu mai reuşim să trăim şi să credem. Inţelegerea începe cu mirarea - şi mirarea are  nevoie de ceva dincolo de limitele noastre normale. Schimbarea la Faţă este o invitaţie în Cămara Slavei Bucuriei – misterul morţii Lui Hristos şi învierea în profunzimile Paştelui. Să ne fie ruşine dacă compartimentizăm evenimentul într-o meditaţie asupra Luminii Divine. Lumina străluceşte în  întuneric pentru un motiv şi pentru un motiv întunericul n-o înţelege.

Hristos să ne poarte pe fiecare dintre noi în Cămara Slavei Bucuriei ce va să vie – şi să ne ridice din viaţa de jos către viaţa din ceruri în minunea  Paştilor Sale!

Îmi cer iertare de la cititorii mei. Voi fi în Dallas pentru câteva zile şi nu pot prevede accesul la computer pentru  a răspunde şi gestiona comentariile. Fie ca  Dumnezeu să va dea tuturor bucuria Sărbătorii!

Foto: O privelişte de pe  Muntele Tabor, privind de sus către regiunea Galileea. Este de la pelerinajul meu în Ţara Sfântă....

DOAMNE AJUTA..

Iubiți frați și surori întru Domnul, după praznicul preaslăvit al Schimbării Domnului la față/ la trup, schimbare/ transfigurare care a constat în faptul că slava Sa cea veșnică a fost văzută în mod extatic/ mistic de către cei 3 Sfinți Apostoli, cum a țâșnit/ a iradiat din întregul Său trup, Evanghelia de astăzi [Mt. 14, 14-22] ne vorbește despre dorința împărtășirii cu Domnul, tot la fel de delicat, de frumos ca și pe Tabor, prin înmulțirea pâinilor și a peștilor.

Pentru că mulțimea a mâncat pâine și pește de la Domnul, înmulțite în mod minunat, ca și apa devenită vin din Cana Galileei, pentru ca Biserica lui Hristos, plină de slava Sa, să dorească neîncetat împărtășirea nu cu cele trecătoare, ci cu Cel netrecător, cu Mirele ei, cu Hristos euharistic, care e Mâncarea și Băutura noastră dumnezeiască spre viața veșnică.

Și înțelegem din alăturarea aceasta sfântă între cele două zile liturgice, că în experiența teologică și duhovnicească a Bisericii, vederea extatică nu exclude împărtășirea euharistică, ci ceea ce trăim prin unirea cu Hristos euharistic primim, în mod extatic, în alt fel și la alt grad, și în vederea mistică, în extaz.

Iar ambele experiențe bisericești sunt mari și dumnezeiești și îndumnezeitoare. Pentru că și vederea lui Dumnezeu și împărtășirea euharistică cu Domnul sunt realități existențiale ale omului Bisericii, ale omului botezat și introdus continuu în teologia și viața Bisericii și care trăiește continuu în ritmul curățirii de patimi.

Pentru că numai cei curați Îl văd și Îl primesc pe Cel preacurat întru cunoștință și întru simțirea lor plină de har.

Și întru curăție, întru smerenie, întru dragoste nețărmurită pentru Dumnezeu și pentru oameni Îl înțelegem pe Hristos, Cel cu care ne împărtășim și ardem de dor pentru a-L vedea pe El, pe Cel preafrumos și preasfânt.

Versetul al 19-lea („a luat cele cinci pâini și doi pești, a privit în cer, a binecuvântat și a frânt [și] a dat pâinile Ucenicilor, iar Ucenicii mulțimilor”) vorbește, în rezumat, despre lucrarea divino-umană a Sfintei Liturghii dar și a lucrării lui Dumnezeu, în general sau în mod personal, cu creația Sa.

Pentru că numai ceea ce dai lui Dumnezeu și e binecuvântat de către Dumnezeu devine Euharistie, care se frânge pentru toți, spre iertarea păcatelor și spre viața veșnică. Și numai când îți frângi/ înfrângi patimile și poftele și te lași umplut de slava lui Dumnezeu poți să dai pâinea cuvântului și altora, care flămânzesc după ea.

Însă Dumnezeu așteaptă rugăciunile credinței noastre pentru ca să înmulțească binecuvântarea și pacea sa în fiecare om. După cum El așteaptă, ca fiecare dintre noi să recunoască în El pe izvorul vieții și al tuturor bunătăților, viață, sănătate și bunuri materiale față de care trebuie să fim responsabili.

Domnul a vrut să îi facă pe Sfinții Apostoli martori direcți ai minunii pentru că a dorit să îi facă foarte sensibili, atenți, grijulii la nevoia de viață duhovnicească a oamenilor.

Pâinea și peștii au trecut prin mâinile lor…Iar coșurile pline, de după săturarea mulțimii, erau o evidență. Belșugul de hrană, pe care Dumnezeu îl revarsă pe pământ, e o evidență a bunătății Sale. Însă, și mai evident, pentru cei vii duhovnicește, e belșugul de har și de viață dumnezeiască pe care Dumnezeul nostru îl revarsă lumii prin Biserica Sa și prin toată averea cerească a Bisericii Sale.

Pentru că hrana înmulțită de Domnul în Biserica Sa sunt cuvintele Sale și minunile Sale și vederile Sale și viețile Sfinților Săi cei atât de preaminunați. Tot ce se petrece cu noi în mod mântuitor e înmulțire, coborâre, primire de har din belșug.

Ne vindecăm de păcate prin har. Ne vindecăm de tristețe, de singurătate, de boală prin har. Ne vindecăm de iubirea de sine și de inconsistență interioară prin umplerea de slava Sa.

Și taina schimbării noastre stă în străpungerea minții, și a inimii și a trupului nostru de mila Lui, de iubirea Lui, de frumusețea Lui, de curăția Lui. Înmulțirea a tot binele în noi începe odată cu lăsarea izvorului de viață al harului Său să ne inunde prin spărtura umilinței, a încrederii în El și a lăsării în mâna Lui.

Totul începe curat și lin în relația cu Dumnezeu! Ne dăm Lui cu adevărat și pentru totdeauna, pentru că simțim că atingerea Lui de noi e cuvioasă, e frumoasă, e plăcută și plină de curăție.

Și asta se simte și se trăiește de către duhul nostru, când ne unim cu El euharistic: curăție, iertare, umplerea noastră de foc ceresc, de bucurie, de plăcere dumnezeiască. Și, tot la fel, când primim marele dar de a-L vedea pe El cu ochii înfocați, plini de dragoste, ai inimii: multă curăție, multă luminare, multă înțelegere, multă încredințare, multă înțelepciune și dorință de sfințenie.

Pentru că binele harului Său coboară de la Dumnezeu și el se înmulțește în noi prin strădanie/ lucrare/ nevoință continuă din partea noastră.

În Biserică suntem ca într-o mare de lumină, înconjurați din toate părțile de slava Lui. Numai dacă ne deschidem mintea și inima și trupul nostru spre simțirea slavei lui Dumnezeu ea intră ca un foc dumnezeiesc în noi și ne sfințește și ne face casă a Stăpânului.

Singură reticența noastră ne face goi de slava lui Dumnezeu. Pentru că nu există niciun motiv real ca vreun ortodox să nu fie simțitor și văzător de Dumnezeu, atâta timp cât întreaga umanitate restaurată în Hristos e chemată la comuniunea veșnică cu El.

Și comuniunea veșnică cu El vine de la simțirea Lui în Biserică și în creația Sa și de la vederea slavei Sale, care sunt uniri cu El, intimizări preafrumoase cu Dumnezeul nostru treimic.

Trăim din bucurie în bucurie. Pentru că bucuria reală e consistentă, ține de foame, fiindcă e dumnezeiască. Și în comparație cu mâncarea trupească, care se consumă, se pierde, mâncarea duhovnicească (adică fapta bună și contemplația plină de har) se înmulțește continuu, fără să se diminueze și poate hrăni și pe alții nu numai pe tine însuți.

De aceea masa duhovnicească a teologiei Sfinților și a mărturiilor despre îndumnezeirea lor sunt mâncarea esențială a duhului nostru.

Mintea noastră are nevoie de înțelegere, de conexiuni, de organicitate în înțelegere, pe când duhul/ spiritul nostru, partea cea mai curată a sufletului nostru, are nevoie de vederi dumnezeiești, de iertarea lui Dumnezeu, de curăție, de frumusețe duhovnicească, de înțelegeri și luminări dumnezeiești pentru ca să se simtă împlinit.

Un creștin ortodox autentic se hrănește triplu: cu gura, cu mintea și cu inima și cu duhul său. Și mâncăm de post în aceste zile, pătrundem cu mintea și cu inima pe cele pe care le trăim, le vedem, le auzim, ni se povestesc…dar pentru a fi cu adevărat împliniți trebuie să scăldăm duhul nostru în slava Sa, prin rugăciune, curăție, înțelegeri sfinte, împărtășire euharistică cu Domnul, pentru ca să fim cu totul plini, satisfăcuți și veseli în viața noastră.

Și de aici diferența între oamenii trupești, oamenii sufletești și oamenii duhovnicești.

A trăi doar pentru ca să trăiești de pe o zi pe alta înseamnă a fi trupesc, grosier. A nu vedea nimic mai departe de bani, plăcere, deșertăciune.

A vedea sensuri, a le intui, a cunoaște, a depăși simplul utilitarism cotidian înseamnă a trăi sufletește sau intelectual. Însă viața sufletească, cunoașterea primită în școli, educația de orice fel își găsește împlinirea în viața duhovnicească.

Nu e de ajuns să fii alfabetizat, inițiat și specializat în tot felul de științe și moduri de cunoaștere! Împlinirea reală e viața duhovnicească, adică viața care decurge din cunoașterea lui Dumnezeu și dintr-o viață de sfințenie. Numai aceasta din urmă umple de sens hrana biologică cât și pe cea intelectuală.

Pentru că noi ne hrănim și suntem atenți la sănătatea și viața noastră pentru ca prin starea noastră de bine să putem să-I slujim lui Dumnezeu și oamenilor. Tot la fel studiile, cunoștințele, educația noastră nu ne chinuim să le dobândim pentru a deveni niște brute, niște instinctuali cu bani și cu funcții, care nu au nicio coloană vertebrală și bun simț, ci pentru ca să fie o treaptă în aprofundarea teologiei și a cunoașterii duhovnicești.

Ca să citești în limba română Sfânta Scriptură și Viețile Sfinților trebuie să înveți, mai întâi, să scrii și să citești. Înseamnă ani de studii. Dacă vrei mai mult, trebuie să înveți cât mai multe limbi străine, să te specializezi în diverse paliere ale teologiei și vieții Bisericii dacă vrei să aprofundezi o anume latură de cunoaștere.

Însă în orice clipă a specializării noastre intelectuale și profesionale trebuie să fim oameni ai Bisericii, care ne instruim cu scop superior, nobil, acela de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a ne cunoaște, totodată, și pe noi înșine, pentru a fi proprii unor relații sociale pline de profunzime.

Mulțimea a mâncat și s-a săturat, pentru că a mâncat duhovnicește. A mâncat și cu duhul lor nu numai cu trupul lor. Și întotdeauna când binecuvintez masa, mâncărurile, când fac slujbă de pomenire pentru cei adormiți…simt că mâncarea e plină de har, de acel altceva după care fugim toți și se numește doar într-un singur fel: slava lui Dumnezeu.

De aceea omul nu va trăi doar cu pâine, carne, ouă, lapte, brânză…

De aceea postim de multe ori în an tocmai pentru a arăta că nu doar cu pâine…ci și cu har, cu adevăr, cu curăție, cu pace, cu blândețe, cu înțelepciune trăiește omul.

Și fie ca să înțelegem tot mai mult că viața ortodoxă e viața trăită în harul lui Dumnezeu și în tot adevărul Lui îndumnezeitor! Că nu e ceva de ochii lumii ci o realitate foarte serioasă, cea mai serioasă de pe pământ, pentru că prezintă, în fapt, cele mai curate și sfinte exemple de umanitate. Amin!...

În calitate de așezământ dumnezeiesc, Biserica este călăuzită de Sfântul Duh. El rămâne în ea și o face să nu greșească în ceea ce privește dogmele, “stâlp și temelie a Adevărului.” Biserica este cea care păstrează neschimbată învățătura apostolească. Doar ea ne poate conduce către Adevăr și numai ea poate fi judecătorul infailibil în măsură să se pronunțe asupra adevărurilor mântuitoare ale învățăturii relevante. Biserica cea Una Sfântă Sobornicească și Apostolească, reprezentată de toți slujitorii săi la Sinoadele Ecumenice, este singurul Judecător adevărat, unicul păzitor natural rânduit păstrării învățăturii relevante.

Doar Biserica hotărăște asupra autenticității și autorității Sfintelor Scripturi. Ea garantează și conține cu strictețe în sânul sau curate și neschimbate Tradiția și învățătura apostolică. Doar ea poate să întărească, să tâlcuiască și să formuleze adevărurile, acoperită de Duhul Sfânt. Numai ea își păstrează copii pe calea mântuirii, pe care îi îndrumă cu siguranță la mântuire. Doar în Biserică credincioșii dețin asigurarea fermă a adevărurilor în care cred și mântuirea sufletului.

În afara Bisericii, această Arcă a lui Noe, nu există mântuire. “Credem că Sfântul Duh învață Biserica”, spune mărturisirea lui Dositei. El este adevăratul mângâietor pe care Hristos îl trimite de la Tatăl pentru a învăța Adevărul și ca să izgonească întunericul din sufletele credincioșilor.

Fără autoritatea Bisericii nu există nimic stabil, riguros ori sigur în ceea ce privește mântuirea. Tezaurul apostolic este păstrat întreg și fără cusur doar de autoritatea Bisericii prin care sunt transmise adevărurile propovăduirii apostolice exact așa cum au fost înfățişate.

Fără autoritatea Bisericii, conținutul credinței poate fi schimbat și astfel sintagma “propovăduire apostolică” rămâne o sintagma inutilă, deșartă.

Fără Biserica văzută, întemeiată de Dumnezeu, nu poate exista nicio unire între membrii unei comunități oarecare, care nu e parte din Trupul lui Hristos, pentru ca Trupul Lui e Biserica Sa, al cărei Cap şi este. Fără Biserică, nimeni nu poate fi integrat Trupului lui Hristos: nimeni, dacă n-a fost renăscut şi n-a devenit primitor al harului din Biserică, nu poate deveni mădular al lui Hristos.

Protestanții care definesc Biserica ca pe o instituție, ca pe un așezământ nevăzut, o adunare a aleșilor, a sfinţilor, Congregatio Sanctorum, o societate de credință și a Duhului Sfânt în care ar lucra Mântuitorul, se exclud pe ei înșiși de la primirea harului dumnezeiesc din Biserica căreia îi aparțin.

Cei care neagă Biserica văzută a lui Hristos, neagă în egală măsură natura Bisericii, adică caracterul ei concret care o face un așezământ dumnezeiesc pe pământ, unde este reactualizată opera răscumpărătoare a Mântuitorului.

Cei cărora le place să se creadă membri ai societății nevăzute de sfinți, alcătuite din sfinți de pe tot întinsul pământului, știuți doar de Dumnezeu, aceia care gândesc că printr-o credință în Mântuitorul în întregime teoretică se împărtășesc de Duhul Sfânt, cai care cred că Mântuitorul îi mântuiește fără mijlocirea Bisericii pe care a întemeiat-o, se rătăcesc deoarece extra ecclesiam nulla salus. În afara Bisericii cea Una Sfânta Sobornicească şi Apostolească nu există mântuire. Biserica văzută nu e o simplă adunare de oameni care cred in Hristos, ci e un așezământ dumnezeiesc căruia i-a fost încredințată păstrarea adevărurilor relevante. În ea se lucrează mântuirea oamenilor şi omul comunică cu Dumnezeu, devenind fiu al Său.

Protestanții care au părăsit Biserica văzută a lui Hristos pentru a-și întemeia propriile comunități de sfinți greșesc împotriva caracterului de bază al Bisericii. Ei consideră credința suficientă pentru mântuire și interpretează opera răscumpărătoare ca pe o teorie teologică în stare să mântuiască pe cel ce o studiază ori o acceptă. Dar Opera de Mântuire nu e o simpla teorie teologică, ci un fapt mistic săvârșit de Biserica văzută a lui Hristos și această operă oferă credincioșilor măntuirea și părtășia Duhului Sfânt.

În afara Bisericii nu există nicio teorie a credinței, nicio adunare capabilă să ducă la comuniunea cu Dumnezeu. Mântuitorul a spus : ”cel care va crede și se va boteza se va mântui”. El a ridicat altarul văzut al Bisericii. Din aceasta cauză, El cere teoriei fapte pe potriva adevărului pe care l-a încredințat Sfintei Sale Biserici, singura cale către viață, al cărei Cap este Hristos și în grija căreia trebuie să ne lăsăm. Numai de aici trebuie să aflăm Adevărul și să ne dobândim mântuirea. Doar Biserica e “stâlpul și temelia adevărului”, pentru că Duhul, Mângâietorul rămâne în veci în ea. Referindu-se la Biserică, vrednicul de pomenire Dositei spune acestea: “Trebuie ca fără nici o șovăială să credem în Scripturi, dar nimic altceva ce nu învață Biserica Sobornicească. Ereticii au Sfânta Scriptură, dar o deformează prin metafore, omonime, sofisme ale înțelepciunii omenești care confundă ceea ce este de neconfundat și nesocotesc ceea ce nu poate fi nesocotit”.

Dacă în fiecare zi ar trebui să ne adoptam părerile unii altora, Biserica Sobornicească n-ar fi ceea ce a fost până azi, prin harul lui Hristos, având un singur cuget despre credință, crezând nezdruncinat mereu același lucru. Altfel, ar fi fost dezmembrată de o mulțime de erezii, nemaifiind Sfânta Biserică stâlp și temelia adevărului, fără pată și cusur. Ar fi fost a viclenilor și al ereticilor care, după ce au fost învățați de ea, fără pic de rușine au respins-o. De asemenea, credem că mărturia Bisericii nu e mai prejos de autoritatea Dumnezeieștilor Scripturi. Cele două sunt opera unuia și aceluiași Duh. Un om ce vorbește de la sine poate păcătui, poate rătăci pe sine și pe alții. Biserica Sobornicească nu vorbește niciodată de la ea însăși, ci prin Duhul lui Dumnezeu care o îmbogățește permanent. Îi este cu neputință să greșească, să se rătăcească sau să rătăcească (pe alții). Ea este pe aceeași treaptă cu Dumnezeieasca Scriptură și deține autoritatea infailibilă și veșnică.

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune ”Iubește să te instruiești și învață de la Biserică care sunt cărțile Vechiului și Noului Testament admise de toți” de ce să-ți irosești timpul cu cei ce stau la îndoială. Citește, deci, cele douăzeci și două de cărți ale Vechiului Testament, traduse de cei șaptezeci de învățați. Cuvintele lui Chiril vădesc autoritatea Bisericii.

Patriarhul Dionisie, în perioada Sinodului de la Constantinopol din 1672, a spus despre infailibilitatea Bisericii: “cât despre Biserica Ortodoxă Sobornicească spunem că e infailibilă și condusă de propriul Cap care este Hristos și învățată de Duhul Adevărului, Căruia Îi e cu neputință să Se înșele; tocmai din acestă cauză Biserica e numită de apostol Stâlp și Temelie adevărului. Ea e văzută și îi va ajuta pe ortodocși până la sfârșitul veacului”.

(Sfântul Nectarie de Eghina)

Puţine învăţături ale credinţei creştine sunt atât de uşor de răstălmăcit şi de  aplicat greşit precum sunt lucrurile referitoare la ,,Sfârşitul Lumii”.  Istoria creştinismului, atât din Est, cât şi din Vest, oferă numeroase exemple de  răstălmăciri răspândite – dintre care unele au dus la masacre şi la cele mai defavorabile momente din istoria Bisericii. Tocmai de aceea, apocalipticismul, credinţa într-un sfârşit al istoriei, a avut un puternic impact asupra culturilor în care creştinismul a stăruit. Numeroase utopii (marxismul, fascismul, milenarismul sectar) sunt toate rezultate ale unei greşite înţelegeri ale concepţiei creştine.

Acestea nu sunt invenţiile creştinătăţii – însă cu greu ar fi putut avea originea în oricare altă cultură. Acelaşi lucru poate fi spus despre variate distopii (credinţa în vremuri grele şi foarte dificile). Reprezentările sfârşitului lumii pot fi interpretate în ambele feluri. În orice caz, cele mai rele consecinţe se găsesc, în general, în grupuri care nu cred doar într-o formă sau alta de apocalipticism, ci cred că propriile lor acţiuni pot avea efecte directe asupra sosirii sfârşitului.

O grămadă de secte apocaliptice s-au format din variate erezii creştine de-a lungul secolelor, multe dintre ele pe pământul american, un ţinut ai cărui primi colonişti europeni au avut o fermă viziune apocaliptică asupra lumii. Chiar şi islamismul, descris uneori de către părinţii ortodocşi ca fiind mai degrabă  o ,,erezie” decât o ,,nouă religie”, are elementul său apocaliptic, mai ales în interiorul grupărilor extreme.

Deci care este esenţa apocalipticismului fals şi care este esenţa interpretării ortodoxe a Sfârşitului? În mare, elementul de bază al falsului apocalipticism este înrădăcinat într-o viziune liniară a istoriei, în care totul este interpretat în mod literal. Timpul liniar permite doar o succesiune de momente, a căror cauză este găsită în momentul precedent. Dumnezeu poate interveni în această procesiune liniară, dar caracterul liniar al acţiunilor nu este schimbat. Putem afirma că în acest model istoria poate fi schimbată, însă nu esenţa şi trăirea timpului.

Asemenea liniaritate şi interpretare literală pot adesea să îşi reducă iubitorii la caricaturi ale lui Jerry Fletcher, aproape psihoticul protagonist în filmul Teoria Conspiraţiei (1997). El a citit cu grijă o mulţime de cotidiene, căutând probe, găsind legături unde niciuna nu exista (dar şi găsind întâmplător unele, de dragul intrigii filmului).

Sfârşitul, aşa cum este el înţeles în teologia Ortodoxă, nu este o cosmică teorie a conspiraţiei, elaborată cu grijă în interiorul cronologiei liniare a istoriei umane. Ziarele noastre nu conţin indicii şi chei ascunse de aparenţă. Cu adevărat, întreaga concepţie liniară asupra vieţii şi a timpului nu ne ajută să înţelegem Paştele Domnului şi ceea ce se întâmplă în Învierea lui Hristos.

Limbajul Scripturii, atât în cursul slujirii lui Hristos şi în special în descrierile întâlnirilor dintre El şi apostoli după înviere, este destul de neobişnuit, mai ales referitor la modul de a trata timpul. Vă este cunoscută afirmaţia lui Hristos: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat. Deci au zis iudeii către El: Încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam? Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam.” (Ioan 8:56-58).

În mod evident, textul face referire la pre-existentul Fiu al Lui Dumnezeu -  însă afirmaţiile lui Hristos dărâmă cu totul sensul normal al timpului. Afirmaţiile sale sunt mai mult decât un simplu exerciţiu psihologic jucat de Hristos – acestea sunt dezvăluiri ale ,,distorsionării” (probabil reconfigurării) şi împlinirii timpului. Hristos, în Apocalipsa Sf. Ioan, spune: “Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.” (Apocalipsa 22:13). Acest enunţ, o proclamare clară a divinităţii lui Hristos, este făcut doar în termeni temporali – dar în fiecare dintre cele trei cazuri, termenii temporali sunt fireşte contradictorii. Temporalitatea lui Hristos nu poate fi definită numai în termeni liniari.

Sf. Ioan lasă din nou temporalitatea în urmă în afirmaţia: „Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat.” (Apocalipsa 13:8).

Hristos este fără îndoială răstignit pe Cruce în istorie, şi totuşi Sf. Ioan îl identifica pe acel Hristos cu Mielul înjunghiat ,,de la întemeierea lumii”. Paştele lui Hristos este atât ,,istoric”, cât şi cosmic, depăşind timpul.

Aceasta depăşire a istoriei şi a timpului este o componentă esenţială în înţelegerea ortodoxă a închinării (şi până la urmă – a întregii noastre vieţi). Începem Sfânta Liturghie rostind cuvintele: ,,Binecuvântată este Împărăţia... ”. Preotul nu spune: ,,Binecuvântată este Împărăţia Ta care va să vină...”. El binecuvântează Împărăţia care este; ca urmare, atunci când îi mulţumim lui Dumnezeu, stăm înăuntrul Împărăţiei Sale. În cursul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur, preotul se roagă şi mulţumeşte la timpul trecut pentru minunata a doua venire a lui Hristos. Ce poate însemna un asemenea limbaj?

Înseamnă că fiind botezat cu Hristos în moartea Sa şi ridicat sub chipul Învierii Sale, timpul s-a decalat de la timpul acestei perioade, şi acum participă la timpul epocii ce urmează. Ne aflăm în comuniune cu Alpha şi Omega: Începutul şi Sfârşitul sălăşluieşte în inimile noastre.

Mulţi au respins Începutul şi Sfârşitul în favoarea unui ,,Hristos liniar”, fie pierduţi în căutarea ,,Iisusului istoric”, fie cercetând cu furie Bibliile şi ziarele, căutând semne ale apropierii liniare ale unui Hristos mărginit de timp. Un asemenea Hristos reduce religia creştină la teorii şi moralisme. Hristosul liniar nu salvează, nu poate salva. Ce este mărginit în timp este limitat în moarte. El, care cu moartea a călcat în picioare pe moarte, a zdrobit sub tălpi şi timpul prin timp şi ,,ne-a dus la Împărăţia care va veni”.

Cu o asemenea transformare în vieţile noastre, putem înceta să trăim ca prizonieri în propria noastră eră, aşteptând întoarcerea unui Dumnezeu exilat. Dumnezeu este cu noi şi face ca noi să fim cu El...

DOAMNE AJUTA..

Acum două săptămâni, am primit de la părintele meu duhovnic o icoană cu Maica Domnului alăptând pe Pruncul Hristos. Mult dragă îmi este icoana şi îmi mi se bucură inima când o privesc gândindu-mă la bucuria pe care Maica lui Hristos o avea când ţinea în braţe pe Fiul lui Dumnezeu.

Mă uit la chipul ei feciorelnic din icoana şi văzând zâmbetul ei nespus de duios, înţeleg că nimeni şi nimic nu ne este bucurie aşa cum Bucurie ne este Hristos.

Ochii Maicii din icoană privesc smeriţi dar nu către Hristos. Privirea îi este îndreptată spre acea taină pe care o poarta în inima sa, spre taina minunatei zămisliri şi naşteri a Domnului nostru. Această zămislire prin umbrirea Duhului Sfânt şi naşterea lui Hristos au lăsat-o pe ea pururea Fecioară. Privind ochii Maicuţei, nu pot sa nu intreb:

Cum o fi bătând, Măicuţă, inima ta când hrăneai pe Hrănitorul tuturor? Cu câtă duioşie purtai pe braţele tale pe Cel ce pe toate le ţine? Cu câtă bucurie îmbrăca Hristos inima ta atunci când tu înfăşai în scutecel pe Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină? Cu câtă dulceaţă se umplea, Măicuţă, sufletul tău când legănai pe Iisus Cel nesfârşit de dulce ?

Cum nu te vom ferici noi pe tine, Pururea Fecioară Maria?

Cum nu te vom cinsti pe tine, Maica Dumnezeului nostru?

Stăpâna noastră Preabună, strânge-ne pe toţi în poala veşmântului tău şi slobozeşte-ne în Grădina Raiului !..

DOAMNE AJUTA..