Zilele trecute am fost la mănăstirea "Sfinţii Arhangheli" Petru Vodă care e îmi este o a doua casă. Deşi mănăstirea este cunoscută datorită păr. Iustin Pârvu pe mine mă atrage mănăstirea însăşi. Mănăstirea se află într-o zonă dumnezeiesc de frumoasă amintindu-ţi că mănăstirea este Poarta Raiului.

Mă atrag în acelaşi timp unii călugări de acolo de care m-am apropiat (printre care ocupă un loc de cinste fostul meu duhovnic) şi mai ales programul de slujbe. Mănăstirea are în zilele lucrătoare ( exceptând joi noaptea ) slujbe de la 12 la 4 dimineaţa ( Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I şi Sfânta Litughie ). Aş sugera să vină oricine poate la această mănăstire să se bucure de frumuseţea slujbelor şi de harul ce e în această mănăstire......

DOAMNE AJUTA.

Iubiți frați și surori întru Domnul, cu Evanghelia de astăzi (Mt. 9, 27-35) se face ușa de intrare în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, care ține între 1 și 14 august, fiind una dintre perioadele stabile de post din anul liturgic.

E vorba de postul ținut cu fructe și legume, de postul plin de mâncăruri vegetale, pentru că anotimpul verii ne oferă din belșug un astfel de post binecuvântat.

Și această ușă evanghelică ne vorbește despre credința care ne face să vedem esențial și despre scăparea de demonizarea mută.

Pentru că e o mare demonizare nevorbirea esențială, adică neîntrajutorarea între oameni, după cum și lipsa discuțiilor folositoare, ziditoare între noi, ambele apărând în om datorită orbirii minții.

Și când folosim cuvintele doar pentru a ne ascunde în spatele lor sau când folosim ideea de relație cu altul numai în scop utilitarist, fără să ne lege nimic real de celălalt, dăm dovadă de demonizare. De robire a minții noastre unor gânduri străine stării de comuniune, de iubire, de cumpătare…

Cei doi orbi se pun de acord în credința, rugăciunea și nevoia lor.

Pentru că au aceeași credință de aceea vor și aceeași vindecare de nevedere.

Însă credința nu e în cazul lor doar un motiv pentru vindecare ci o realitate interioară. Credința era starea lor de a fi, pentru că erau oameni care trăiau în credința în Dumnezeu și nu doar o mărturie din gură, formală.

De ce Evanghelia de astăzi ne amintește despre handicap și demonizare, două inconveniente pentru comuniune, pentru relație?

Pentru că praznicul Maicii Domnului, a cărui prefață începe astăzi și care are odovania/ sfârșitul pe 23 august 2011, ne cere să vedem profund relația dintre Fiu și Maică și să vorbim despre ea doxologic, întru cântări, cu bucurie dumnezeiască.

Nu există slujbă în vreo zi liturgică din anul bisericesc ortodox în care să nu avem cântări în cinsteaMaicii Domnului. Și aproape în fiecare dintre ele găsim relația Maicii Domnului cu Fiul ei în cuvinte de mare delicatețe, de mare profunzime, de mare smerenie.

Spre exemplu, în această zi de 31 iulie, Prea Curata Fecioară este numită, printre altele, „cămară însuflețită a lui Dumnezeu”, „cădelniță a jăraticului celui înțelegător”, cea „mai cinstită decât Îngerii”, „cea care ne-a luminat cu patimile Fiului” ei [***Mineiul pe iulie, ed. BOR 1894, p. 354, 355, 356].

Și pentru că e Maica Stăpânului, de aceea îi cerem ei: „roagă pururea Stăpână pe Cel ce L-ai născut, să mă mântuiască de robia patimilor, și de osândire, și de orbirea cea rea, care mă cuprinde, și de biruirea celor ce mă necăjesc, ceea ce ești [cu dar] dăruită de Dumnezeu” [Idem, p. 360].

Pentru că orbirea reală e nevederea minții, nesesizarea cu duhul nostru a celor duhovnicești.

Pentru că la orice slujbă și în orice clipă a vieții noastre putem să vedem, să simțim, să experiem, să trăim prezența slavei lui Dumnezeu în creația Sa și în noi înșine.

Dacă nu Îl intuim, nu Îl vedem, nu Îl sesizăm pe Dumnezeu în creația Sa, și în oameni, și în cărți, și în orice creație umană suntem niște orbi jalnici, vrednici de milă.

Mai jalnici decât cei doi orbi, care vorbeau teologic despre Hristos și care Îl rugau cu credință să îi vindece doar de orbirea ochilor din afară…căci cu sufletul, cu ochii inimii, cu cei dinăuntru, cei doi orbivedeau…

Cu alte cuvinte, handicapul altora are nevoie de înțelegerea și de vederea noastră. Nu prindesconsiderarea lor dovedim că suntem oameni, ci tocmai prin aplecarea noastră, cu atenție și înțelegere, asupra nevoilor lor.

Mă duceam spre Biserică și am călătorit lângă o mamă cu o fetiță, de până în 7 ani, cu retard avansat. Copila nu putea să articuleze niciun cuvânt. Își manifesta bucuria, neplăcerea, dorința de hrană doar prin niște țipete, mugete…făcute cu față veselă, fără să fie conștientă de urmările lor…în timp ce toată lumea din jur era oripilată de zgomotele pe care le producea.

Din punctul de vedere al esteticii călătoriei, bineînțeles că nimeni nu avea chef de țipetele ei neînțelese… Însă mama ei e nevoită, fără doar și poate, să stea zilnic cu ea…și să o audă vorbind numai prin acestemugete fără sens. Și când te gândești, chiar și pentru o clipă, din perspectiva mamei…dar și a fiicei…înțelegi ce e acela un handicap: altceva decât viața normală.

Iar dacă ne punem în locul celor cu dizabilități, cu handicapuri și gândim din perspectiva lor, pentru câteva clipe, minute, viața…adică să vezi cum e să nu poți să alergi, sau să vorbești, sau să auzi, sau să fii conectat toată ziua la niște aparate medicale…înțelegem ce mare dar e sănătatea dar și ce sfâșietoare și dureroasă e boala, neputința…de orice fel ar fi ea.

Domnul vindecă neputințele, handicapurile de tot felul. Însă pentru vindecare ai nevoie de dorul după o sănătate integrală, adică și a sufletului și a trupului.

Și când vrem vindecarea de o boală a trupului, trebuie să începem să ne vindecăm conștiința, inima, sufletul. Pentru că numai vindecarea de patimi ne dă adevărata perspectivă asupra bolii și asupra sănătății, pentru că păcatele și patimile stau la fundamentul bolilor noastre.

Asta face credința în Dumnezeu: ne ridică la adevărata conștiință a sănătății integrale, care e o conștiință duhovnicească! Pentru că atunci când crezi în Dumnezeul treimic nu mai vrei să treci cu vederea vreun păcat din tine, vreo patimă cuibărită în ființa ta, ci vrei să arunci tot răul din persoana ta.

Și de aceea nevederea duhovnicească înseamnă îmbolnăvirea noastră de toate relele, de toate patimile demonice. Minciuna, furtul, curvia, delăsarea, prostia, lenea, mândria, iubirea de bani…și multe altele sunt relele care intră în noi tocmai pentru că nu le vedem nocivitatea.

Și spovedindu-le și luptând cu ele arătăm că nu mai suntem de acord cu alegerile noastre greșite făcute anterior.

Însă cel demonizat era mut nu din cauza unui handicap vocal ci din cauza unui demon care nu îi permitea să fie dialogic, să fie în relație, în comuniune.

Iar societatea în care noi trăim a devenit tot mai plină de muțenie sau de monologuri private, pentru că suferim de afectarea acestui soi de demoni care ne murmură continuu despre…„foloasele” singurătății egoiste.

„Numai eu să fac, să strâng, să ajung, să am…”.

„De ce să știe altul ce fac eu…și să mi-o ia înainte?!”.

„Sunt banii și viața mea și fac ce vreau cu ei!”.

„Timpul înseamnă bani și relațiile înseamnă parvenire. Trebuie să profit cât pot!”.

Doar patru forme…în care murmurul Satanei a devenit…crez de viață pentru mulți. Și e caduc/ lipsit de sens să ne mai întrebăm ce Dumnezeu mai au astfel de oameni, dacă la baza motivării lor în viață stă un gând satanic, acela de a trăi numai pentru sine.

Și acesta e omul postmodern, ideologizat cu trei idei satanice: omul autonom, care își face legi de viață șide morală după bunul plac sau după dorința lui de a avea succes social!

Dacă ies bani din vândut droguri sau din trafic de persoane sau din arme sau din spart bănci sau din prostituție sau din escrocherii mai mari sau mai mici atunci acestea sunt ocupațiile lor de viață.

E și normal ca lupta cu patimile interioare ale omului pe care o predică Ortodoxia și relevanța educației, a muncii cinstite, a valorii profesionale și creative să nu aibă sens în fața omului care se ghidează doar după profit, după parvenire, după îmbogățire rapidă.

Însă împlinirea reală și dialogul real nu se obțin prin parvenire!

A ajunge într-un post de conducere fără să fii propriu lui înseamnă a fi ca nuca în perete. Înseamnă a fi de râsul tuturor…chiar dacă, câțiva aplaudaci, te descriu în culori răpitoare.

Numai cel care s-a creat pe sine continuu și astfel e propriu pentru o demnitate sau o slujire lasă ceva autentic, măreț în urmă.

Pentru că măreția se naște organic, în relație și în comuniune. Și nu poți să ajungi nici să te mântui și nicisă faci ceva măreț în lumea asta dacă nu ai relație cu Dumnezeu și cu Sfinții Săi, dacă nu cunoști marile repere valorice ale umanității și dacă nu construiești pozitiv, pentru toți, în folosul întregii umanități.

După ce demonul a ieșit din om…acela a vorbit.

Și pentru ca să vorbim cu alții trebuie să-l învingem mereu pe demonul care ne ține pe loc, care neînchide în propriile noastre opțiuni înguste, care ne desfigurează personalitatea.

Pe acestea toate ni le spune Evanghelia de astăzi. Pentru că adevărul și viața Împărăției lui Dumnezeu sunt cele care vindecă toată boala și neputința în popor. Pentru că teologia Bisericii și viața ei liturgică și duhovnicească sunt adevărata gândire a umanității și adevăratul ei mod de viață.

Noi ortodocșii, toată viața, nu facem altceva decât să ne chinuim să devenim ortodocși, eclesiali, tot maiîmbisericiți. Și cei care se chinuie să țină toate posturile, să se roage tot mai mult, să vină tot mai mult la Biserică, să fie tot mai mult creștin ortodocși au înțeles cât de greu e să fii ortodox autentic. Ce greutate presupune dezlipirea noastră de aspectele grosiere ale vieții terestre pentru a avea aripi duhovnicești interioare, prin care să ne înălțăm, interior, spre Dumnezeu.

Și postul care ne stă acum în față e o plângere bucuroasă. Pentru că ne rugăm continuu Maicii Domnului, care întru adormirea sa nu ne-a uitat și nu ne uită pe noi.

Un îndemn la cugetarea la viața și la moartea noastră…pentru a ajunge la concluzia că avem nevoie de o moarte bucuroasă, plină de har și de iertare din partea lui Dumnezeu.

De aceea vă doresc luminare dumnezeiască și pace în acest dumnezeiesc post și cât mai mult dialog cu Dumnezeu și între noi. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș)

Linda Huber ne uimește cu arta realistă! La un portret lucrează între 20 şi 80 de ore şi foloseşte doar creionul.

Linda sustine ca este un artist profesionist autodidact al creionului, iar despre munca ei spune: “Eu nu desenez doar ceea ce vad, ci si ceea ce stiu! De exemplu, din anii cand faceam portrete cunosc anatomia fetei, stiu deasemenea ca pentru realism nu trebuie sa sari peste detaliile individuale. Detalii cum ar fi echilibrul perfect de lumina si umbra pentru a defini forma fetei cuiva, sclipirea aceea unica din ochii fiecaruia, textura parului, (inclusiv agenelor si sprancenelor) si chiar porii pielii”

Vă prezentăm în continuare o parte din lucrările de creație ale artistei:

Astăzi a început şi minunatul post al Maicii Domnului. Acest post are o semnificaţie aparte deoarece postind cu credinţa pentru Maica Domnului, îţi va aduce o dulceaţă în suflet pe care n-o poţi explica. Nu se poate descrie în cuvinte frumuseţea Maicii Domnului şi ajutorul pe care îl dă tuturor oamenilor indiferent dacă aceştia îl cer sau nu.

Câtă dragoste şi câtă blândeţe se revărsa din inima Domnului meu, şi numai al meu acum! Cu câtă dragoste te poate învălui Dumnezeu atunci când îi oferi inima ta tinere, da acea inimă care acum probabil e moartă de frică şi plină de spini...!

Până şi tu te temi de ea tinere, dar Hristos o cunoaşte mai bine şi o iubeşte....! Nu are margini ca să îţi arate ce iubire poarta pentru inima ta, pentru tine, care eşti sclipirea inimii Lui....El ţi-a iubit şi îţi iubeşte sufletul tău de dinainte de a te zămisli în pântecele mamei tale, şi cum oare nu-ţi va auzi mereu suspinele inimii tale? Cum nu va coborî El în inima ta cu drag când Tu îl chemi?

Ştii ce e greu în schimb? Să îi oferi inima ta ca să bată în acelaşi ritm că inima Lui....plină de dragoste.

Atâta duioşie poarta Hristos pentru inima ta, încât şi munţii s-ar topi de atâta dulceaţă şi dragoste a privirii Sale. Nici măcar munţii cei stâncoşi nu ar putea să rămână drepţi înaintea unei asemenea priviri. Cum afli totuşi că ceea ce zic eu e adevărat? Uite tinere al meu, când doreşti mereu că inima ta să fie prima, atunci ia-L pe Hristos cu tine, că inima ta să nu te trădeze, ci El să o poarte în mâinile Lui calde pentru că greutăţile ei să dispară ca fumul şi că cenuşa să se risipească în negura nopţii.

Stai în faţa unei icoane şi mângâie Chipul Său blând şi vei simţi inima Lui. Crede-mă că vei dori ca inima ta mereu să bată ca inima Lui, mereu plină de mângâiere, de dragoste. Nu îi vorbi , doar mângâie-L , arată-i dragostea ta, şi vei rămâne mut de uimire că El ţi-a pregătit "cele ascunse ale înţelepciunii Sale!"

Vei simţi cum cele două inimi se unesc. Inima ta şi inima Lui, devin una singură, şi nu îşi închipuie ochi omenesc ce nunta are loc în inima ta şi ce veselie mângâietoare se naşte când privirea ta începe să înţeleagă aşteptarea Mirelui...în miezul nopţii. Acea clipă de aşteptare a Mirelui o vei simţi mereu de atunci, ea va fi permanent cu tine, dar mai vie şi mai fascinantă că niciodată....izvorâtă din veşnicie!

Iată Mirele vine? Şi tu tinere, ce i-ai pregătit?

Iată răspunsul meu: inima mea, săraca, dar parfumată de dragostea Lui cea mare....şi atunci inima mea e mai bogată decât oricare alta, deoarece e îmbrăcată în Lumină!

Dar totuşi tu ce i-ai pregătit?

Pentru cei sceptici şi încă neîncrezători, pregătiţi inima, restul va arăta El, Împăratul, cel ce se îmbracă cu lumină ca şi cu o haină!! El va ara spinii, şi va planta trandafirii dragostei în lutul inimii voastre! Vă spun eu că nu o să mai doriţi nimic, decât să înviaţi permanent....dar aş scrie sute de vorbe, dar tu poate tot sceptic rămâi, sau indiferent, şi totuşi nu uita că inima Lui bate, nu aşteaptă ca tu să Îl iubeşti imediat, dar e gelos tare şi vrea inima ta....şi te doreşte lângă El, e oare de dat cu piciorul unei asemenea oferte??

Poate nu o să te îndrăgosteşti de Mine imediat, pentru că îţi va fi greu să Mă înţelegi, dar lasă-mi inima Ta să îţi desluşesc tainele Împărăţiei Mele, şi lasă-mă să te iubesc!E cea mai arzătoare dorinţă a inimii Mele!!!..

DOAMNE AJUTA.

Tinerii în societate - Libertatea

„Şi veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32)

Acum peste 20 de ani, tinerii din decembrie 1989 au strigat: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Părintele Constantin Galeriu observa că în nici o altă revoluţie europeană importantă nu s-au rostit asemenea cuvinte care mărturisesc, într-un duh creştin, despre jertfa ce duce la adevărata libertate.

De peste 20 de ani, noile generaţii din România au în faţă frumuseţea unei libertăţi care nu exista în perioada comunistă şi care a fost obţinută prin sângele eroilor-martiri. Pe de altă parte însă, tinerii se lovesc şi de uriaşele riscuri care apar atunci când se confundă libertatea cu libertinajul. În ultimul timp tot mai mulţi români se întreabă dacă nu există pericolul să ne pierdem din nou libertatea exterioară, ca o pedeapsă îngăduită de Dumnezeu pentru propriile noastre păcate, pentru întrebuinţarea greşită a libertăţii.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte problema libertăţii, Dumnezeu are o pedagogie aparte cu popoarele drept-slăvitoare, ca unele care au primit nepreţuitul talant al adevăratei credinţe. În anumite intervale istorice neamurile ortodoxe sunt lăsate în libertate pentru a se apropia mai mult de Dumnezeu şi pentru a depune o mărturie vie a propriei lor moşteniri spirituale. Când acestea se abat prea mult de la o asemenea chemare, atunci Dumnezeu îngăduie să apară constrângerile exterioare ce nu sunt altceva decât o continuare firească a răului pe care l-au ales drept-credincioşii creştini în deplină libertate. Ne spun Părinţii filocalici: „Dacă nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de al doilea. Căci ce seamănă fiecare, aceea va şi secera (Galateni VI, 18)”.

Este uşor să verificăm aceste învăţăminte în zbuciumatul secol XX românesc, precum şi în zilele noastre. Nu a fost oare venirea comunismului o pedeapsă binemeritată de noi? Câţi dintre români – mai ales dintre cei cu funcţii de răspundere – au fost recunoscători Tatălui ceresc pentru anii interbelici de libertate, trăiţi în graniţele fireşti ale României?

Uitându-ne la ceea ce se întâmplă astăzi în ţară, ne putem întreba: tot acest povârniş pe care alunecă acum România, nu a apărut datorită împietririi noastre sufleteşti şi a îndepărtării de la calea mântuirii? Este nevoie să mai amintim că în anii 1990-1992 am fost prima ţară în lume la avorturi? Este nevoie să mai vorbim de milioanele de pruncucideri care au avut loc în continuare în România, după 1992? Mulţi români nu vor să vorbească despre asemenea probleme delicate. Însă nu ne ajută cu nimic să ne îngropăm capul în nisip şi să ne facem că nu vedem că o altă Românie a fost practic îngropată de către români, după Revoluţie.

Unde este pocăinţa noastră pentru uciderea a peste 15 milioane de prunci nevinovaţi? Dacă ar exista o astfel de pocăinţă s-ar vedea în primul rând prin faptul că românii ar lăsa mai mulţi copii să se nască. Dimpotrivă însă, naşterile în România sunt într-o continuă scădere după 1990. Mai mult decât atât, ca un semnal în plus de alarmă, România a ajuns prima ţară din Uniunea Europeană în ceea ce priveşte mortalitatea infantilă.

Dacă ar exista o pocăinţă, atunci majoritatea tinerilor ar lua în serios creştinismul şi s-ar spovedi.

Dacă ar exista pocăinţă, atunci s-ar înfiinţa mai multe centre ortodoxe pentru copiii abandonaţi şi ele ar fi asaltate de mulţimea ajutoarelor din partea instituţiilor statului, a diverselor fundaţii umanitare şi a persoanelor particulare. Să nu uităm că aceste centre acţionează nu numai pentru o simplă recuperare socială a copiilor nedoriţi, ci încearcă şi o integrare a acestora în comunitatea Bisericii.

Dacă ar exista o pocăinţă, s-ar vedea de asemenea şi prin eforturile legislative de ocrotire a vieţii de familie şi de stopare a pornografiei. Atâta timp cât nu există semnele pocăinţei, să nu ne mirăm când ne vom pierde treptat tot mai multe drepturi. Ni le-am refuzat singuri atunci când ne-am întors cu faţa de la Dumnezeu, Care aşteaptă mai întâi îndreptarea noastră, după care va urma şi îndreptarea ţării. Tinerii trebuie să fie atenţi la învăţămintele istoriei: neamurile ortodoxe care nu vor să se nevoiască pentru libertatea întru Hristos, sunt sortite sclaviei. Când însă tinerii aleg să vieţuiască după libertatea harică, atunci ei devin mărturisitori ai învierii neamului lor.

Am putea spune, parafrazându-l pe unul dintre personajele lui Dostoievski, că fiecare este vinovat pentru starea jalnică în care se află acum România. Suntem vinovaţi măcar şi pentru faptul că nu ne-am rugat îndeajuns pentru neamul românesc şi ţara noastră. Atotputernice, Împărate Ceresc, ajută-ne să ajungem la liman, căci ştim că ceea ce este cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu este cu putinţă. Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor români, ajută-ne pe cât mai mulţi dintre noi să devenim fii ai Adevărului. Amin.

Începând din prima zi a grevei, eu eram atât de ocupat încât nu mai aveam timp să mă duc acasă. Prin mijlocirea studentului Mureşan, profesorul Traian Pop de la Facultatea de Drept mi-a pus la dispoziţie cheia şi cabinetul său de lucru din clădirea centrală a Universităţii, unde am făcut un fel de cartier general al grevei. Acolo mă sfătuiam cu membrii Comitetului, acolo primeam toate informaţiile, acolo mi se aducea mâncare şi tot acolo dormeam, pe o canapea, acolo îmi petreceam şi ceasuri de singurătate, târzii, când mă gândeam la toată tragedia neamului românesc şi plângeam cu faţa în palme. Nimeni nu ştia, nimeni nu trebuia să ştie că eu pot să şi plâng; eu eram şi trebuia să rămân conducătorul încrezător în sine, inspirator de curaj şi îndrumător pe căile cu desăvârşire drepte. Nu, eroii nu au dreptul să plângă, dar eu plângeam cu faţa în palme şi nu mă ştia nimeni.

Extrase din volumul de memorii al mitropolitului Bartolomeu Anania, referitoare la greva studenţilor din Cluj din 1946, împotriva agenţilor şovinismului maghiar, grevă condusă de autor, pe atunci tânăr ierodiacon şi student la medicină.

(Ieromonah Teofan Popescu - Revista Mănăstirii Putna - Cuvinte către tineri 2011)

Sexualitate - Pornografia

Cum de a ajuns omenirea să fie prinsă în această uriaşă criză a sănătăţii mentale pe care o presupune consumul de pornografie? Cum de a ajuns omul să se comporte mai rău decât oricare dintre animale? Răspunsul este simplu: A fost convins încetul cu încetul că nu este decât un animal mai evoluat şi, ca atare, trebuie să renunţe la valorile sale morale şi spirituale care îl definesc ca om, îmbrăţişând cu toată puterea consecinţele satisfacerii instinctului sexual.

DOAMNE AJUTA..

Sensul profund al sentimentului de dragoste a fost înlocuit dedorinţa sexuală, ataşamentul sufletesc a fost substituit de exacerbarea excitaţiei şi a plăcerii sexuale şi, în consecinţă, viaţa de familie a fost înlocuită cu o viaţă sexuală complet liberalizată. Într-adevăr, instinctul de reproducere este extrem de important pentru existenţa lumii vii, căci prin el devine posibilă perpetuarea speciilor. De legile sale nu poate face abstracţie nici un animal, chiar dacă anumite condiţii de existenţă nu-i permit întotdeauna să se reproducă. Şi la om acest instinct este unul dintre cele mai puternice, suficient ca să-i marcheze viaţa. Insă spre deosebire de animale, omul poate să-l ignore pentru atingerea unui ideal mai înalt sau a unui sentiment mai puternic cum ar fi, spre exemplu, dragostea.

Oricine ştie sau simte acest lucru: determinant pentru fericirea omului nu este libidoul, ci nevoia de afecţiune, de susţinere emoţională, de dragoste. Dovada acestui fapt oavem, în faptul că niciodată în istoria umanităţii nimeni nu s-a sinucis pentru că nu a putut să copuleze, însă nu puţini au fost aceia care au renunţat la viaţă din cauza unei iubirine împărtăşite. Sau, bunăoară, numeroase femei care şi-au pierdut soţii în diverse circumstanţe ale vieţii au preferat să-şi crească copiii singure, rămânând fidele iubirii celei dintâi.

Chiar şi monahismul mărturiseşte faptul că omul poate atinge idealul unei vieţi liniştite şi fericite, fără a suferi de pe urma nesatisfacerii instinctului de procreare. Aşadar, deşi constatăm şi la om existenţa unui puternic instinct de reproducere, pe care se întemeiază de altfel perpetuarea speciei umane, acesta nu este determinant, şi se manifestă aproape întotdeauna în contextul unei nevoi şi mai importante a persoanei umane, nevoia de a iubi şi a fi iubit, nevoia de afectivitate. Până acum, nimic nou. Acest lucru este recunoscut de toate culturile şi religiile umanităţii, de întreaga literatură universală. Doar că în urmă cu jumătate de secol acest punct de vedere a fost contestat în cadrul a ceea ce s-a numit „revoluţia sexuală". Mai concret, ruperea sexualităţii de dimensiunea ei afectivă şi transformarea relaţiei sexuale într-un fel de sport sau divertisment a debutat odată cu hipermediatizarea experimentelor pe care Kinsey le-a făcutla jumătatea secolului trecut.

El este primul care avansează ipoteza că sănătatea fizică şi psihică depinde de frecvenţa orgasmelor sexuale. De la el încoace, începe să i se rezerve masturbării un rol central în sexualitatea umană, fiind transformată într-un fel de tabu, deşi experienţa clinică a doctorilor de pretutindeni susţinea până la începutul secolului al XX-lea că aceasta este cel mai nociv comportament pentru sănătatea omului.

Plecând de la cele două cărţi scrise de Kinsey, mass-media a promovat liberalizarea sexualităţii în sensul exultării aventurilor amoroase ale unei sexualităţi scoase completde sub auspiciile relaţiilor maritale. Deşi Kinsey şi toţi ceilalţi care au condus revoluţia sexuală susţineau că omul va atinge, prin intermediul orgasmului, cele mai ridicate standarde de sănătate biologică şi mentală, precum şi fericirea, realitatea dovedeşte contrariul. Oamenii sunt astăzi, în epoca pornografiei, anxioşi şi bolnăvicioşi, depresivi şi extrem de nefericiţi. Depresia a ajuns deja una dintre cele mai răspândite boli de pe glob. În schimb, cercetări mai noi dovedesc faptul că relaţia sexuală normală presupune o rată a bolilor mult mai redusă decât oricare dintre perversiuni - sexul anal, oral, masturbarea etc. -, chiar mai redusă decât sexul „protejat". Deasemenea, o viaţă armonioasă de familie oferă protecţie înfaţa bolilor şi a stresului, iar părinţii care-şi înconjoară copiii cu dragoste sunt cei mai longevivi.

Toate aceste date au impulsionat cercetarea neurochimiei şi neurobiologiei actului sexual, ajungându-se la constatări de-a dreptul şocante pentru cei familiarizaţi cu propaganda dusă în ultimele decenii sub auspiciile revoluţiei sexuale. Studiile demonstrează în mod evident că scoaterea sexualităţii din contextul afectiv al relaţiilor maritale îl introduce pe individ în cercul vicios al anxietăţii şi al depresiei, al dependenţei de sex şi al confruntării cu patologii de tot felul.

Tinerii în Biserică - Psihologie ortodoxă

Cu mulţi ani în urmă am întâlnit un pastor care spunea că nu crede în îngeri. Am fost surprins de această declaraţie şi l-am întrebat: “De ce?” Răspunsul lui a fost interesant: “Nu cred în îngeri pentru că nu găsesc nimic ce pot face ei iar Duhul Sfânt nu poate”.

Am crezut, şi încă cred, că motivul sau era confuz. În esenţă, el nu credea în îngeri pentru că nu îi considera necesari. Desigur, greşeala din logica sa era faptul că nimic nu a fost creat din necesitate (dintr-o nevoie stringentă). Toată creaţia există din voia lui Dumnezeu şi nimeni şi nimic nu-şi poate cere dreptul de a exista dintr-o necesitate. Creaţia nu este necesar să existe.

Este deasemenea corect să spunem că Dumnezeu nu necesită să existe -  Nu există necesitate în Dumnezeu - existenţa Lui este libertate pură.

Să vorbim despre lucruri ca nefiind necesare să existe, sau despre independenţa Lui Dumnezeu în raport cu creaţia este foarte tulburător. Avem adesea un simţ interior care ne spune că lucrurile care prin existenţa lor nu au un scop în sine (nu sunt necesare la nimic), nu există defapt în mod real.

Este normal pentru un copil să aibă sentimentul de teamă şi nesiguranţa când ajunge la o vârstă la care realizează că propria lui existenţă nu numai că a avut un început dar şi că nu era necesar ca el să existe. Este asemenea fricii de moarte.

Lipsa de necesitate a Lui Dumnezeu este în parte similară. Majoritatea argumentelor care dovedesc că Dumnezeu există sunt o căutare a unei astfel de necesităţi.

Argumentele care înving şi devin convingătoare au la bază  o anumită formă de necesitate. Argumentele că Dumnezeu există nu se referă doar că El există ci că El trebuie să existe.

Desigur nu există nicio necesitate de a exista în Dumnezeu dacă nu putem spune: ”Dumnezeu trebuie”, credincioşii cad adânc în nesiguranţă gândindu-se că dacă nu putem spune:”Dumnezeu trebuie”, atunci probabil putem spune :”Dumnezeu nu există”.

Astfel de lucruri sunt probleme logice şi teama de ele este înrădăcinată adânc în lucrurile care înspăimântă umanitatea.

Centrul problemelor este libertatea. Sfântul Apostol Pavel spunea: ”Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate." (2 Corinteni, 3:17). Suntem de asemenea învăţaţi în Scriptură că “Dumnezeu este iubire” (Ioan,4: 8). Nu sunt interpretări diferite - nu este altă iubire decât cea care există în libertate. Iubirea forţată nu este iubire.

Credincioşii sunt invitaţi la o trăire care este înrădăcinată în iubire şi libertate şi nu în necesitate. O astfel de existenţă este baza a ceea ce înseamnă pentru noi a exista ca  persoane.

Toate acestea ne aşează pe o poziţie inconfortabilă. Preferăm frecvent necesitate în loc de libertate şi constrângerea în loc de iubire.

Cei care neagă existenţa lui Dumnezeu îmi amintesc de acel prieten al meu care considera că existenţa îngerilor este inutilă. Mulţi oameni au trăit experienţa descrisă de Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Romani în care existenţa lui Dumnezeu este uşor dedusă din început şi din ordinea creaţiei. Dar  Pavel nu o  descrie că una “necesară”. În lumea modernă această "necesitate" nu apare întotdeauna aşa de evident. În plus o astfel de necesitate nu este imună  îndoielii.

Trecerea de la o existenţă necesară la o existenţă bazată pe libertate şi iubire este o călătorie grea pentru majoritatea oamenilor. Lipsa de constrângere (care este de asemenea şi o lipsă de violenţă) pare nesusţinuta de lume. Oamenii se tem că fără constrângeri lumea va deveni mult mai periculoasă. Forţa poate reţine răul dar nu-l poate face să devină bun.

Când atribui cuvântul ne-necesar Lui Dumnezeu nu e acelaşi lucru cu a spune că putem exista fără El. Ci înseamnă că a exista cu El, în plinătatea vieţii la care suntem chemaţi, trebuie să trăim dincolo de necesităţi şi să-L îmbrăţişăm pe Dumnezeu în libertate şi iubire.

Iertaţi-mi exprimarea alambicată.

Părintele Stephen........

Tinerii în societate - Libertatea

Stăm şi ne plângem că lucrurile nu merg cum trebuie: banii nu ne vin la timp, serviciile lasă de dorit, lucrurile pe care le cumpărăm se strică repede; politicienii sunt corupţi etc. Nici cu sănătatea nu stăm strălucit. Fie ne doare capul, fie suntem indispuşi şi irascibili sau digestia nu merge bine. Coloana, vai, nu putem să ridicăm mai nimic, ca nu cumva să rămânem înţepeniţi. Despre minte, ce să mai vorbim: cu greu ne-o putem aduna ca să săvârşim ceva. Şi până la urmă parcă nimic nu ne mai motivează chiar atât de mult. Uităm de parcă am avea nouăzeci de ani; visăm cu ochii deschişi, dar nu putem să respectăm un program pe care noi înşine ni l-am făcut. Cu adevărat suntem neputincioşi.

DOAMNE AJUTA...

Şi tot având în minte aceste slăbiciuni, care mă luptă în primul rând pe mine, mia intrat în mână o carte cu vieţile martirilor din primele secole. Şi fără să mă gândesc la ceva anume, am descoperit mărturia muceniciei unor fecioare de numai 15-20 de ani. Cutremurătoare mărturii. În multe dintre cazuri fecioarele însele se duceau ca mieii la tăiere, înfruntând urgia ighemonului, batjocora, tortura, moartea. Înainte de a începe supliciul, erau întâi ademenite, cu tot felul de promisiuni. Celor mai multe li se propunea căsătoria cu un nobil şi multă bogăţie, fără să li se ceară nici măcar să se lepede explicit de Hristos. Li se cerea să renunţe doar la cununia cu mirele ceresc Căruia se făgăduiseră. Dar muceniţele noastre nu se lăsau înşelate. Ştiind că Dumnezeu e viu, şi nu poţi să te ascunzi de El, în dragostea lor cea mare, nu au vroit să-L părăsească pentru nici un fel de dregătorie sau pentru această viaţă trecătoare.

Sunt frumoase cuvintele, dar hai să ne închipuim ce însemna pentru o fecioară sfioasă să rabde ruşinea de a-i fi smulse hainele, rămânând dezgolită în faţa lumii adunate. Mucenica Fevronia chiar răspunde ighemonului: „iată sunt acum pregătită precum atleţii care se luptau în circul roman, dezbrăcaţi de haine pentru a nu fi prinşi de nimic şi înfrânţi.” Într-adevăr, li se smulgeau veşmintele, pentru a arăta că nu mai au nimic trupesc care să le ţină în lumea aceasta, primind însă acoperământul de har al Bunului Dumnezeu.

Astăzi, din păcate, câte fiice ale neamului nostru nu-şi postează goliciunea trupului în reviste sau pe paginile internetului, lepădânduşi astfel haina harului pentru a se împreuna cu duhul cel desfrânat al celui rău. Iar pe urmă, chinuite şi bolnave ajung să moară singure într-un spital sau ucise cine ştie pe unde, după ce au fost batjocorite de atâtea priviri lacome, după ce au amăgit simţurile atâtor bărbaţi.

Fecioarele martire nu rămâneau însă multă vreme cu părţile femeieşti descoperite, căci, cel mai adesea, li se tăiau sânii şi erau bătute până se umpleau de sânge. Arse erau cu foc până le sfârâia pielea, pentru a li se acoperi apoi tot trupul cu o rană. Dar ele mai aflau încă puterea să-L mărturisească pe Hristos şi să certe nebunia păgânească. Şi pentru că nu cedau, chinuirile continuau, strunjindu-li-se pielea cu nişte piepteni de fier pentru a sfârşi, precum în cazul fecioarei Fevronia, una dintre cele mai frumoase chipuri ale vremii ei, tăindu-i-se mâinile, picioarele şi la urmă capul.

Alte fecioare sfârşeau mai repede: unele erau tăiate cu fierăstrăul, la altele li se tăia capul sau pur şi simplu erau înjunghiate. Toate acestea sau întâmplat cu adevărat şi, din păcate, comunismul a readus multe dintre aceste bestialităţi la viaţă.

Citind cutremuraţi martiriul lor, nu putem să nu ne gândim de unde aflau acele tinere femei puterea de a răbda toate acele chinuri? Oare noi am mai putea să dăm aceeaşi mărturie astăzi, dacă ni s-ar cere? Dar cum oare am putea să ne ducem mintea până într-acolo când suntem atât de neputincioşi. Mulţi ne plângem că nu reuşim să închidem televizorul ca să ne mai liniştim puţin mintea. Alţii nu putem birui nici măcar o patimă cât de mică, ce să mai vorbim de ispita pornografiei pe internet. Atât de mult s-a răspândit ciuma asta a desfrânării, că au ajuns şi oameni dintre cei mai aşezaţi, cu familie şi chiar cu o oarecare legătură cu un duhovnic, să nu reuşească să se stăpânească şi să biruie patima aceasta, odată ce a pus stăpânire pe sufletul lor.

Aşadar, nu politicienii sunt cei mai vinovaţi pentru starea de lucruri în care am ajuns, şi nici alţii din jurul nostru nu sunt chiar atât de răi pe cât poate am crede. În fapt,este vorba de o slăbiciune generalizată cauzată de lipsa de discernământ cu care am făcut totul; vinovat este păcatul pe care, pas cu pas, l-am lăsat să ne cucerească sufletele. Ne-am uitat la televizor şi ne-am luat după ce am văzut acolo: „Că doar nu putem fi chiar aşa habotnici…!” Mai facem şi câte o glumă deşuchiată, mai ne aruncăm puţin ochii pe o poză „decoltată”, că na! aşa sunt vremurile: toată lumea o face. Pe urmă, ne ducem cu o colegă ca să ne distrăm puţin, sau cu un coleg în cazul fetelor, că ne simţim atât de singuri; mai greu este cu avortul, dar l-am trecut şi pe ăsta: viaţa merge înainte.

Aşadar, încet, încet ajungem de la păcatele mici care ne umplu viaţa la cele care, din nefericire, ne vor îngreuna cu totul sufletul. Stingem însă repede amărăciunea cu alte plăceri, glume, distracţii şi mici desfrânări. Totul e bine cât avem încă suficientă dopamină care să ne scalde creierul, adică atât timp cât ne simţim relaxaţi. Dar, ceea ce nu vrem să ştim este că după stările de intensă euforie urmează altele de depresie şi tristeţe. Întotdeauna; că asta e legea plăcerii maximale: munte – vale. Şi, cu cât e mai mare plăcerea, cu atât va urma o depresie mai profundă în viitorul apropiat: se naşte astfel dependenţa. Ne motivează tot mai puţin ceva care nu ne produce imediat plăcere sau care nu poate stinge uşor neliniştea şi tristeţea pe care dependenţa stării de păcat a sălăşluit-o în sufletul nostru. Iar la toată răutatea a contribuit cu succes împrăştierea minţii în mii şi milioane de ştiri, informaţii şi senzaţii tari, duhul vremurilor noastre. Că împrăştiată fiindu-ne mintea nu mai avem discernământul de a alege binele de rău. Le luăm pe toate grămadă, după cum mass-media le impune la toată lumea.

Deci, oamenii nu sunt chiar aşa de răi. Dacă-l iei pe fiecare în parte, vei afla multă, multă suferinţă, nemulţumire, regret şi chiar mirarea: „Cum de am ajuns aşa!?; Cât de greu îmi vine să mă schimb!” E adevărat, modul de viaţă care, într-un fel ni se impune astăzi, ne face înainte de toate destul de neputincioşi ca să ne mai putem lupta. Nu ne cere însă nimeni să mutăm munţii sau să ieşim în piaţă pentru a ne da trupurile să fie arse pentru Hristos. Trebuie doar atât: să conştientizăm profund situaţia în care ne aflăm şi să înţelegem că fără Hristos nu putem schimba nimic în viaţa noastră sau în lumea în care trăim. Căci dacă El, prin harul Duhului Sfânt, dădea odinioară mucenicilor puterea să sufere acele chinuri îngrozitoare, şi nouă poate să ne ajute ca să scăpăm de orice păcat numai să vrem din toată inima aceasta, inimă pe care să I-o închinăm Lui. De aici trebuie să reînceapă renaşterea lumii româneşti şi nu de la schimbarea unor politicieni, mulţi dintre ei săracii adânciţi în păcate foarte mari, alţii pur şi simplu neputincioşi ca să facă mai mult bine neamului nostru.

Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri şi Apostoli, toţi Sfinţii, Cuvioşii şi Martirii de peste veac sunt ajutoare veşnice celor care cred în ei şi le cer ajutorul. Lumea de dincolo aici este, numai să o vedem cu ochii credinţei şi să i ne alăturăm prin curăţia inimii. Şi puterea credinţei nu o va cunoaşte decât cel care se va împărtăşi din ea.

Frig, poate foame şi alte multe necazuri vor veni peste noi românii în următoarea perioadă, dar să nu deznădăjduim. Bunăoară, mai uşor ne va fi să le ducem pe toate, gândindu-le ca pe o poliţă pe care o avem de plătit pentru cei douăzeci de ani de distracţie. Dacă vom înţelege şi vom primi cu răbdare şi mulţumire toate, dacă vom renunţa la a-i judeca pe alţii, dacă vom renunţa la televizorul care ne mănâncă timpul şi viaţa îndepărtându-ne de adevăr, jugul acesta care ne va cădea pe umeri se va uşura atât cât să-l putem duce cu multă seninătate. Ba chiar se vor afla şi dintre aceia care vor da slavă lui Dumnezeu că astfel, prin durere şi suferinţă, au ajuns să-L cunoască şi să se bucure de harul Său. Pentru cine nu a cunoscut dulceaţa Lui toate cele spuse până acum par nebunie, căci nebunie este înţelepciunii lumii acesteia Crucea lui Hristos, după cum putere a lui Dumnezeu este celor care cred şi-I urmează.

Rugăciune pentru omul bolnav

Preaputernice şi slăvite Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita mea nevoinţă şi această mică rugăciune a mea pentru cel încercat de boală!
Mântuieşte-l, Doamne, precum ştii, ca un bun şi iubitor de oameni, şi rânduieşte Tu toate spre folosul său. Că noi neputincioşi suntem şi nu îl putem ajuta dacă nu ne vei lumina cu harul Tău.
De e voia Ta, îl poţi pedepsi precum se cade pentru păcatele sale, tămăduindu-l cu ierburile amare ale durerii, ca un doctor priceput, precum vei vrea.
Dar căzând înaintea Ta Te rog, îndură-te de robul Tău, potoleşte-i fierbinţeala, alină-i suferinţa, ridică-l din patul durerii.
Să îi fie această încercare prin care trece spre îndreptarea vieţii, spre început bun mântuirii şi spre iertarea păcatelor.
Şi dacă îi e de folos să ducă  mai departe crucea bolii, fie, Doamne, după voia Ta, nu după voia noastră. Dăruieşte-i lui răbdare şi linişte, alungând de la el toată frica şi toată deznădejdea, ca să nu fie îngenuncheat de durere şi să cârtească sau să cadă în patima mâniei.
Ajută-l, Iubitorule de oameni, ca văzând el mila Ta să cadă la picioarele Tale cu lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire, ca să se învrednicească să audă glasul Tău cel sfânt: „Iertate îţi sunt păcatele!” Amin.

Rugăciune pentru bolnavul căzut în deznădejde

Doamne, Dumnezeule al părinţilor noştri, Care dăruieşti pace multă celor ce iubesc legea Ta, ai grijă de robul Tău cel bolnav care este greu încercat de deznădejde. Nori negri s-au abătut asupra sufle­tului său şi nu mai vede razele iubirii Tale. Cugetul său s-a întunecat şi nu se mai împărtăşeşte de lumina Ta.
O, amară deznădejde! Crudă fiară care se nă­pusteşte asupra sufletului ca asupra unui pui lipsit de apărare! Numai Tu ştii, Atotştiutorule, câţi şi-au pus capăt zilelor din această pricină, câţi oameni au fost aruncaţi de acest duh rău în adâncurile iadului. Să nu îngădui ca făptura Ta să fie înghiţită de moarte, ci să fie ridicată prin puterea Ta.
Dăruieşte şi lui şi nouă, Doamne, roadele Du­hului Tău cel Sfânt, care sunt pacea, dragostea, îndelunga răbdare, credinţa, blândeţea, înfrânarea şi curăţia, ca atunci când vom părăsi această lume să intrăm în odihna Ta cea cerească. Amin!

Rugăciune către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu

O, Maică Sfântă a celor ce cheamă cu evlavie numele tău! O, grabnică ajutătoare a neamului creş­tinesc, nădejde a celor deznădăjduiţi! La tine alerg când mă aflu în necazuri şi în dureri, aşteptând milostivirea ta.
Nici un muritor nu a cunoscut o durere mai mare decât ai cunoscut-o tu, atunci când L-ai văzut pe Preadulcele tău Fiu răstignit pe cruce. Nici o mamă nu a plâns pentru fiii ei cât ai plâns tu pentru căderile şi durerile noastre. O, câte icoane ai udat cu lacrimile tale, ca să vădeşti creştinilor grija pe care le-o porţi. Cum ai făcut să izvorască lacrimi din ochii tăi zugrăviţi de mâini omeneşti!
Ştiind marea ta grijă pentru cei ce laudă numele tău, te rog, Preacurată, vezi suferinţa mea şi ne­putinţele mele, Preasfântă Fecioară, şi nu mă lăsa să fiu biruit de ele.
Ştiu minunile tale, ştiu dragostea pe care o arăţi neamului creştinesc. De multe ori te-ai arătat în chip minunat şi ai dăruit vindecare celor dreptcredincioşi.
Ajută-mă, Maică Preasfântă, ca simţind că mă acoperi cu sfântul tău acoperământ, să te cinstesc împreună cu toţi îngerii şi sfinţii în toate zilele vieţii mele. Amin.

Rugăciune către toţi sfinţii

O, sfântă ceată a celor care L-aţi slujit pe Hristos, aducându-mi aminte de faptele voastre minunate, vă aduc laudă după cuviinţă:  Bucuraţi-vă, stele ale cerului duhovnicesc! Bucuraţi-vă, împreună cu cetele îngereşti! Bucuraţi-vă, candele ale Bisericii lui Hristos! Bucuraţi-vă, sfinţilor prin care Domnul împarte tuturor tămăduiri!
Voi aţi împărţit neamului omenesc mulţime de vindecări minunate şi, pentru aceasta, la voi alerg astăzi, nădăjduind că nu mă veţi trece cu vederea. Ajutaţi-mă să primesc tămăduire de la Hristos Dumnezeul nostru, Cel Ce v-a dat bi­ruinţă în lupta cu trupul, cu patimile şi cu poftele, Căruia Îi aduc smerită rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, Care  i-ai rân­duit pe sfinţii Tăi drept mijlocitori ai cererilor oamenilor, arată-mi mila Ta şi mie, păcătosului, care sunt încercat în focul durerilor, şi dăruieşte-mi vindecare trupească şi sufletească. Pentru rugă­ciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale Sfântului Ioan Botezătorul, dascălul pocăinţei; ale Sfinţilor, mări­ţilor şi întru-tot-lăudaţilor Apostoli; ale Sfinţilor mari dascăli ai lumii şi ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur; ale celor între sfinţi Părinţii noştri Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei şi Spiridon al Trimitundei, făcătorii de minuni; cu ale Sfinţilor Mari Mucenici Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, Dimitrie, Izvorâtorul de mir, Ioan cel Nou de la Suceava şi Ioan Valahul; cu ale Sfinţilor Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae, Samson şi Diomid, Fotie şi Anichit, Talaleu şi Trifon; cu ale Sfântului Stelian, ocrotitorul copiilor; cu ale preacuvioşilor şi de-Dumnezeu-purtătorilor părinţilor noştri: Grigorie Decapolitul, Nicodim de la Tismana, Visarion şi Sofronie; cu ale preacuvioasei Maicii noastre Paras­cheva şi ale tuturor Cuvioşilor Părinţi şi Cuvioa­selor Maici, care s-au nevoit în dreapta-credinţă.
Că Tu eşti Dumnezeul tămăduirilor, Hristoase Dumnezeule, şi Ţie slavă Îţi înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de-viaţă-făcătorului Tău Duh, în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune pentru dobândirea răbdării

Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai răbdat prigonirile, batjocurile şi chiar moartea pe cruce pentru mântuirea noastră, Cel Ce ne-ai spus că „prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”, arată-mi, mie, păcătosului, milele Tale cele bogate şi dăruieşte-mi duhul răbdării, ca sufletul meu cel încercat să dobândească alinare.
Vezi deznădejdea care mă ispiteşte, vezi încer­carea prin care trec şi ajută-mă să ies din ea curăţit de păcate şi pregătit să-Ţi slujesc în toate zilele vieţii mele, şi să slăvesc numele Tău cel sfânt, cântând împreună cu toţi îngerii şi sfinţii: Aliluia!

Rugăciunea bolnavului înainte de operaţie

Doamne, Dumnezeul meu, mărturisesc înaintea feţei Tale neputinţele şi slăbiciunile mele cele multe. Frică mare m-a cuprins înaintea acestei încercări, în loc să mă cuprindă încrederea în pronia Ta şi în grija pe care o porţi oamenilor.
Dacă nu m-ar fi acoperit harul Tău, furtuna deznădejdii m-ar fi doborât la pământ. Nu am, Atotputernice Doamne, curajul pe care îl au aleşii Tăi înaintea încercărilor vieţii, dar tot ce pot să fac este să cad cu frângere de inimă înaintea Ta şi să Te rog să nu mă laşi fără ajutor.
Tu, Doamne, Cela Ce eşti doctor ceresc, tămăduieşte-mă prin mâna doctorului pământesc, ca să Te laud în toate zilele vieţii mele. Amin.

Rugăciune de mulţumire pentru însănătoşire

De binefacerile Tale ca un rob nevrednic învred­nicindu-mă, mulţumire Îţi aduc Ţie, Dumnezeule al îndurărilor şi a toată milostivirea, că nu ai trecut cu vederea cererile mele, ci mi-ai arătat iubirea Ta de oameni.
Grele au fost încercările prin care am trecut, şi teama m-a cuprins că nu voi şti să le stau împotrivă. Ştiam că neputinţa mea este mare, dar m-ai făcut să simt că mai mare este dragostea Ta faţă de tot omul care Te cheamă în ajutor.
Preadulce Iisuse, aşa cum ai împlinit cererile mele, aşa întăreşte-mă să plinesc şi eu poruncile Tale cele sfinte. Precum nu ai şovăit a tămădui trupul meu, aşa nu şovăi a curăţi şi sufletul meu de toată întinăciunea. Căci ce folos voi avea dacă trupul va avea sănătate, dar sufletul va fi cuprins de boală? Sau ce folos voi avea dacă până la sfârşitul vieţii pământeşti trupul meu nu va cunoaşte boala, dacă după Înviere va fi pradă durerilor?
O, să nu-mi pun nădejdea în sănătatea trupului, ca să nu fiu ruşinat. Căci cine se laudă cu sănătatea poate fi smerit de Dumnezeu prin amară suferinţă. Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în numele Tău, Doamne, Dumnezeul meu.
Îndrăznesc să Te rog, Preabunule Doamne, ca ori de câte ori furtuna încercărilor se va abate asupra sufletului meu, să mă ajuţi aşa cum m-ai ajutat şi de data aceasta. Pentru că în afară de Tine nu pot afla izbăvire.
Mulţumindu-Ţi iară şi iară pentru facerile Tale de bine, pentru cele arătate şi cele ascunse, Te rog ocroteşte cu harul Tău pe tot poporul binecredincios, pe toţi cei ce iubesc Biserica Ta şi defăimează învăţăturile pierzătoare de suflet, ca să Te lăudăm şi să Te slăvim în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea bolnavului pentru cei ce-l îngrijesc

Doamne, Dumnezeule al milei şi al îndurărilor, trimite harul Tău cel sfinţitor peste doctorii care mă îngrijesc şi peste ajutoarele lor, acoperindu-i cu harul Tău ca un bun şi iubitor de oameni.
Călăuzeşte-i Tu, Doamne, în tot ceea ce vor să facă spre binele meu. Să nu sufăr cum a suferit femeia care avea curgere de sânge de doisprezece ani, fără a primi ajutor de la doctori, ci să primesc vindecarea de bolile mele. Să nu se adauge durere peste durerile mele, din nepriceperea lor sau din lucrarea celui rău, ci să dobândesc sănătatea mult dorită. Nu în mâinile lor este viaţa mea, Iubitorule de oameni, ci în mâinile Tale.
Mă aflu, Doamne, ca cel căzut între tâlhari, din pricina suferinţei care mă apasă. Răsplăteşte, Dumnezeule, tot binele pe care mi-l fac doctorii, dăruindu-le înţelepciune, sănătate trupească şi sufletească şi tot lucrul bun pe care ei îl cer de la Tine.
Răsplăteşte, Dumnezeul nostru, toată dragostea pe care mi-o arată fraţii mei în Hristos care mă cercetează, înmulţind binecuvântările Tale în casele lor. Să fie pentru ei boala mea prilej de a lucra cele bune, ca să se vădească astfel în inimile lor iubirea pe care ai cerut-o celor ce Te urmează.
Nu este poruncă mai mare decât porunca de a Te iubi pe Tine şi de a-i iubi pe semenii noştri. Întăreşte-mă, Dumnezeule preaslăvite, ca văzând iubirea pe care mi-o arată să mă rog ca nici unul din ei să nu cadă în cursele vrăjmaşului, ci să meargă cu toţi pe calea mântuirii.
Doamne, Dumnezeule al părinţilor noştri, dacă norii deznădejdii şi ai singurătăţii se vor abate asupra sufletului meu, atunci trimite-mi Tu fraţi care să mă cerceteze şi să mângâie sufletul meu. Ca văzând grija lor pentru mine, păcătosul, să Îţi mulţumesc Ţie, Celui Care prin pronia Ta cea dumnezeiască porţi de grijă robilor Tăi, şi să Te laud şi să Te slăvesc în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune pentru bunul sfârşit al vieţii
(rugăciune de la Muntele Athos)

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul îndu­rării, cad înaintea Ta cu inimă plină de durere, Ţie Îţi încredinţez ceasul cel din urmă al vieţii mele.
Când picioarele mele reci îmi vor da să înţeleg că această corabie a vieţii mele este aproape de limanul său, Milostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine.
Când ochii mei întunecaţi şi tulburi din pricina morţii ce se apropie vor căuta stăruitor spre Tine, Multmilostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine.
Când mâinile mele tremurătoare şi amorţite nu vor mai putea strânge crucea şi fără de voie o vor lăsa să cadă pe patul durerii mele, Mult­milostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine.
Când obrajii mei galbeni ca ceara şi buzele mele învineţite vor stârni frică şi milă celor ce vor fi în jurul meu, când părul capului meu, ud de sudorile morţii, se va ridica în sus şi va vesti că sfârşitul este aproape, Multmilostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine.
Când urechile mele vor fi gata să se închidă pentru totdeauna la vorbele oamenilor şi se vor deschide la glasul Tău care va rosti judecata cea neschimbătoare de care atârnă soarta mea pentru vecie, Multmilostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine.
Când mintea mea va fi îngrozită de închipuiri înspăimântătoare şi sufletul meu, tulburat de întris­tarea morţii şi de vederea fărădelegilor mele, se va lupta cu duhurile întunericului care vor voi să îmi răpească mângâierea, acoperindu-mi ochii ca să nu caut la îndurarea Ta şi să mă arunce în deznădejde, Multmilostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine.
Când voi vărsa cele din urmă lacrimi, primeşte-le ca pe o jertfă curăţitoare, după care să-mi dau sufletul cu bună pocăinţă; şi în clipa aceea înfrico­şată, Multmilostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine.
Când inima mea istovită de durerile morţii abia va mai bate şi va fi cuprinsă de fiorul sfârşitului şi zdrobită de zbuciumul luptei cu vrăjmaşii mântuirii mele, Multmilostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine.
Când rudeniile şi prietenii îndureraţi de starea în care mă aflu se vor aduna în jurul meu şi Te vor chema în ajutor cu multă dragoste pentru mine, Multmilostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine.
Când simţurile mele se vor desprinde de lumea aceasta care va dispărea cu totul pentru mine şi eu voi geme sub povara amărăciunii agoniei şi a chinurilor morţii, Multmilostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine.
Când sufletul meu se va înfăţişa înaintea Ta şi va vedea pentru întâia oară strălucirea cea nespusă a slavei Tale, nu-l lepăda de la faţa Ta, ci primeşte-l în sânul cel dulce al îndurării Tale, Multmilostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, ale Sfântului Înger Păzitor al vieţii mele, ale Părintelui meu duhovnic şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, spurcatul şi necu­ratul, acum şi în ceasul morţii, la trecerea prin vămi şi în ziua judecăţii şi-mi iartă păcatele mele pe care le-am făcut din copilărie şi până acum. Amin.

Rugăciune pentru bunul sfârşit al vieţii

Doamne, Iisuse Hristoase, Cel Ce vrei ca toţi oamenii să se mântuiască şi nimeni să nu piară şi Căruia totdeauna cu nădejde de îndurare ne rugăm, Cel Ce Însuţi cu glasul Tău cel dumnezeiesc ai zis: „orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, va fi vouă”, cu inima umilită şi cu lacrimi fierbinţi căzând înaintea Ta, mă rog ca, şi pentru numele Tău cel sfânt, în ceasul sfârşitului vieţii mele să-mi dai minte întreagă, cunoştinţă adevărată, mustrare cugetului pentru păcatele vieţii mele, cu care Te-am mâniat, şi dăruieşte-mi, Dumnezeule, credinţă, nădejde şi iubire neschimbată, ca astfel cu inimă curată să pot grăi către Tine, Doamne, Cel Ce eşti binecuvântat în veci: „în mâinile Tale îmi dau sufletul”. Amin.

Rugăciune pentru izbăvirea de moarte năprasnică

Cel Ce nu voieşti moartea păcătoşilor, ci să se întoarcă şi să fie vii, caută cu milostivire spre mine, Iubitorule de oameni, şi izbăveşte-mă de spaimele şi chinurile morţii. Să nu intru la judecată pentru fărădelegile mele, Doamne, ci să văd cum opreşti sabia Ta cea înfricoşătoare care în chip nevăzut, înainte de vreme, este ridicată deasupra mea.
Adu-Ţi aminte de îndurările şi milele Tale cele din veac, iar păcatele tinereţii şi ale neştiinţei şi ticăloşiei mele nu le pomeni. Că de vei căuta la fără­delegi, Doamne, cine va putea suferi? Că tot omul e praf şi ţărână şi nimeni nu se poate mândri în faţa Ta. Adu-Ţi aminte, Doamne, că trup sunt, duh ce iese şi nu se mai întoarce, şi cu milostivire opreşte mânia Ta cea cu dreptate pornită asupra mea.
Doamne, Cel Ce stăpâneşti moartea şi viaţa, nu mă da pe mine morţii şi întunericului; că nu morţii Te vor lăuda pe Tine, ci cei pe care îi ţii în viaţă prin harul Tău.
Nu eu să pier, Doamne, ci să piară răutatea din mine. Nu eu să mor, Doamne, ci cugetele mele păcătoase. Prelungeşte-mi vremea pocăinţei, că umbra morţii m-a împresurat şi a umplut de spai­mă sufletul meu. Nu Îţi cer zile multe în care să mă îndulcesc cu plăceri trecătoare, ci Îţi cer vreme de pregătire de clipa morţii. Că îngerul păzitor nu mă va ajuta cu nimic, dacă voi muri nepocăit.
Pe Tine Te rog, Cel Ce ai biruit moartea, îndreptează de acum înainte viaţa mea, ca să fie bineplăcută înaintea feţei Tale. Pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale învaţă-mă să duc o viaţă curată şi sfântă, o viaţă în care să fiu de folos semenilor mei şi în care să slăvesc numele Tău cel sfânt, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune pe patul de moarte

Slăvindu-Te, Te slăvesc pe Tine, Doamne, că ai căutat spre smerenia mea şi nu m-ai dat în mâinile vrăjmaşilor, şi ai mântuit din nevoie sufletul meu. Şi acum, Stăpâne, să mă acopere pe mine mâna Ta şi să vină peste mine mila Ta, că s-a tulburat sufletul meu şi amarnic îi este să iasă din netrebnicul şi întinatul meu trup. Ca nu cumva vicleanul sfat al celui potrivnic să mă întâmpine şi să mă poticnească întru întuneric, pentru păcatele cele făcute de mine, cu neştiinţă şi cu ştiinţă, în viaţa aceasta. Milostiv fii mie, Stăpâne, şi să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al viclenilor diavoli, ci să-l ia îngerii Tăi cei străluciţi şi luminaţi.
Şi când mă vei judeca, să nu mă apuce mâna stăpânitorului acestei lumi, ca să mă surpe pe mine, păcătosul, în adâncul iadului, ci stai lângă mine şi-mi fii Mântuitor şi sprijinitor, pentru că aceste chinuri trupeşti veselie sunt robilor Tăi. Miluieşte, Doamne, sufletul meu cel întinat cu patimile acestei vieţi şi, prin pocăinţă şi mărturisire, curat pe el îl primeşte, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune pentru mântuire

Dumnezeul meu, cred întru Tine şi mă rog Ţie, întăreşte-mi credinţa! Te iubesc, dar sporeşte-mi dragostea! Mă pocăiesc, dar fă-mi căinţa să priso­sească! Te slăvesc ca pe întâiul meu Început! Te doresc ca pe cea mai înaltă dorire a mea! Îţi mulţumesc ca Binefăcătorului meu celui veşnic! Te chem ca pe puternicul meu apărător.
Dumnezeul meu, binevoieşte şi povăţuieşte-mă cu înţelepciunea Ta, călăuzeşte-mă cu dreptatea Ta, mângâie-mă cu milostivirea Ta, apără-mă cu pute­rea Ta.
Îţi închin, o, Dumnezeule, gândurile, faptele, suferinţele mele, ca în viitor să mă gândesc la Tine, să Te mărturisesc, să lucrez după voia Ta, să pătimesc pentru Tine.
Doamne, eu voiesc ceea ce voieşti Tu, pentru că Tu voieşti să mă supun voii Tale şi făgăduiesc să fac tot ceea ce voieşti Tu.
Te rog, cu umilinţă, luminează-mi mintea, oţe­leşte-mi voia, curăţeşte-mi trupul şi sfinţeşte-mi sufletul!
Dumnezeule preabun, ajută-mă să mă curăţesc de greşelile trecute, să biruiesc ispitele viitoare şi să lucrez cuvenitele virtuţi. Umple inima mea de dragoste pentru bunătatea Ta, de ură pentru greşe­lile mele, de râvnă pentru binele aproapelui şi de defăimare a deşertăciunilor lumeşti. Fă-mă să fiu supus mai-marilor mei şi cu dragoste către cei mai mici, credincios prietenilor şi iertător vrăjmaşilor mei.
Vino, Atotputernice, întru ajutorul meu, ca să biruiesc cele şapte păcate de căpetenie, care sunt pricina tuturor păcatelor. Să biruiesc adică mân­dria, prin smerenie creştinească; iubirea de argint, prin milostenie; invidia, prin dragoste şi bucurie pentru binele aproapelui; desfrânarea, prin înfrâ­nare şi curăţie; lăcomia, prin cumpătare; mânia, prin răbdare; lenea, prin bărbăţie creştinească. Asemenea să biruiesc şi toate celelalte păcate şi patimi ce izvorăsc din acestea.
Şi-mi dă virtuţile creştineşti: credinţa, nădejdea şi dragostea.
Dumnezeul meu, fă-mă înţelept întru lucrările mele, curajos în primejdii, răbdător în nenorociri şi smerit în propăşire. Nu mă lăsa să uit vreodată a fi cu luare-aminte la rugăciuni şi în biserică, cumpă­tat la masă, grabnic la împlinirea datoriilor şi statornic în hotărâri. Doamne, insuflă-mi grija de a avea totdeauna conştiinţă dreaptă, înfăţişare cuviincioasă, vorbire folositoare şi purtare în bună rânduială.
Dă-mi harul Tău, ca să mă deprind a-mi stăpâni totdeauna patimile, a mă învrednici de darurile Tale, a păzi legea Ta şi a dobândi mântuirea. Dumnezeul meu, fă să cunosc cât de mici sunt bunătăţile pământeşti şi cât de mari sunt cele cereşti, cât de scurt este timpul acestei vieţi şi cât de nemărginită este veşnicia. Ajută-mă să fiu tot­deauna gata de moarte şi să mă cutremur de judecata Ta, să scap de chinurile cele veşnice şi să dobândesc raiul prin Iisus Hristos, Domnul nostru. Amin.

Rugăciunea doctorului pentru bolnavii săi

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântule al lui Dumnezeu, Cel Care întrupându-Te ai luat asupra ta neputinţele noastre şi bolile noastre le-ai purtat, Cela Ce din marea Ta milostivire şi, ca semn al apropierii împărăţiei Tale, ai vindecat şi vindeci neîncetat mulţime de bolnavi, neputincioşi şi stă­pâniţi de demoni, vino cu puterea Ta atottămăduitoare şi vindecă bolnavii care cer tămăduire, căci Tu eşti Cel Ce ai zis: fără Mine nu puteţi face nimic.
Descoperă, Doamne, prin Duhul Sfânt, Mân­gâietorul pe Care de la Tatăl L-ai trimis în lume, pricina îmbolnăvirii robilor Tăi (numele); dă-le lor pocăinţă, linişte, răbdare şi bucurie sufletului încercat în vremea cercetării Tale.
Şi mai descoperă, Doamne, robilor Tăi că Tu eşti stăpânul vieţii şi al vindecării, stăpân peste orice trup muritor şi peste orice suflet veşnic.
Fă, Doamne, ca boala robilor Tăi să fie prilej de vindecare a sufletului, de mărire a credinţei, nădejdii şi dragostei.
Iar mie, robului Tău, doctor al trupurilor mu­ritoare şi slugă netrebnică, dă-mi a învăţa leacul potrivit care nu face rău, iar bolnavilor care mă caută să le descopăr Calea spre Tine, că Tu eşti Tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor noastre şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.
Pentru rugăciunile Preasfintei Tale Maici şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

"Ruşinea de a fi făcut un lucru reprobabil şi de a fi meritat pedeapsa, iată singura disciplină care ţine de virtute", spune un proverb englezesc. Cu toate acestea, deşi poate părea ciudat, astăzi societatea duce o luptă cu ceea ce era deunăzi socotită virtute, ruşinea. Reuşita, laitmotivul obsesiv al societăţii actuale, pare să-şi fi găsit o rezolvare simplă: impune-te, perseverează! Nu lăsa loc timidităţii, cauza tuturor nereuşitelor! Idealul tânărului nobil, sobru şi tăcut, care marca vremurile trecute, a fost înlocuit cu modelul adolescentului "cool" şi descurcăreţ, îmbrăcat în jeans de firmă şi tăiaţi, care înainte de a se prezenta trebuie să spună o glumă de care râde singur.

Psihologia zilelor noastre oferă o mulţime de "tratamente" pentru a scăpa de timiditate, "boala" ce a ocupat centrul preocupărilor psihopedagogiei. Ruşinea sau timiditatea este astăzi o caracteristică a celor cu o personalitate slabă, o emoţie negativă, un sentiment care nu poate să aducă nimic bun, doar însingurare şi închidere în sine. Însă atunci când este născută dintr-un gând curat de căinţă şi smerenie, ruşinea devine mai mult decât atât. "Mi-e ruşine de un profesor şi învăţ. Mi-e ruşine de un prieten şi îl ajut. Mi-e ruşine de un cunoscut şi îmi ţin o promisiune. Mi-e ruşine de Dumnezeu şi nu mai caut lauda oamenilor."

Prima menţiune a ruşinii apare chiar în cartea Facerii, imediat după căderea în păcat a protopărinţilor noştri, când Adam şi Eva s-au ruşinat de propria lor goliciune. Înţelegem că ruşinea ar trebui să fie urmarea firească a păcatului. Ea este jena sau regretul care apare atunci înfăptuim ceva rău şi astfel ea devine un fel de piedică în a face ceea ce este neplăcut lui Dumnezeu. Ceea ce psihologii moderni se străduiesc să facă este să ucidă ruşinea, fără să vindece căderea.

"Semaforul din obraji"

Ruşinea este motivul pentru care evităm să ne facem de râs, este garanţia demnităţii noastre. "Omul este singura creatură care roşeşte sau ar trebui să roşească", zicea Mark Twain. Această reacţie a omului, căruia i se înroşesc obrajii de ruşine, l-a pus în dificultate chiar şi pe Darwin, părintele teoriei evoluţioniste pline de lacune şi continuă să rămână un mare mister pentru oamenii de ştiinţă. Acest lucru a ieşit la iveală chiar în cadrul unui eveniment organizat cu ocazia aniversării a 200 de ani de la naşterea lui Charles Darwin. "Suntem singurele primate care se aprind în obraji ca răspuns la situaţiile jenante prin care trec, când ne ruşinăm sau când suntem prinşi cu o minciună. Nu ştim de ce am avut nevoie de un semnal atât de ostentativ pentru transmiterea acestor trăiri sfioase", a arătat cunoscutul biolog american Frans de Waal, intervievat de către newscientist.com. "Înroşirea obrajilor vine în contradicţie cu manipularea fără scrupule a celorlalţi", a mai adăugat cercetătorul, întrebându-se dacă onestitatea a reprezentat pentru primii oameni un atu în lupta pentru supravieţuire, uitând întru totul că misiunea omului nu este să trăiască în defavoarea unuia mai slab care trebuie să moară, ci să crească, să se înmulţească, să umple pământul şi să-l stăpânească, după porunca Creatorului.

"Bujorii din obraji", semnul văzut al ruşinii, fac parte, aşadar, alături de dragoste, din puţinele şi preţioasele trăsături pur omeneşti, prin care Dumnezeu ne-a arătat că suntem, într-adevăr, încununarea creaţiei Sale. În lipsa dragostei şi a ruşinii, drumul către animalitate este deschis, fără însă a ni se oferi nici măcar inocenţa instinctuală a animalului. Astăzi, mulţi se străduiesc să nu mai roşească, socotind că "semaforul" din obraji le trădează mult prea uşor adevăratele simţăminte. Totuşi "e bine că roşeşti? Sunt rari oamenii care mai roşesc în ziua de azi", ne zicea deunăzi o doamnă trecută prin viaţă. Şi uneori e bine să n-ai nevoie de cuvinte ca să spui că bunul-simţ respectă semaforul?

Ruşinea, între podoabă şi piedică

Ruşinea este şi un mod de a ne proteja. Expuşi păcatului ori josniciei, ne refugiem în demnitatea şi intimitatea fiecăruia dintre noi şi tocmai faptul că, prin ruşine, spunem şi arătăm doar atât cât vrem şi simţim nevoia, ne dă mai apoi puterea de a învinge păcatul. Forţând graniţele intimităţii personale şi lăsându-ne sufletul pradă faptelor de ruşine, dăm naştere penibilului şi totul în jur devine simplu, devalorizat, umilit şi, până la urmă, inuman. Ruşinea poate crea totodată şi cadrul unei întâlniri reale, de suflet, cu omul de lângă noi. Ea deschide o uşiţă spre crearea şi susţinerea unei relaţii de încredere pentru că vădeşte sinceritatea şi oferă calea de a împărtăşi celui de lângă noi câteva din cele mai preţioase şi mai sensibile părticele din sufletul nostru, menţinând în acelaşi timp o distanţă respectuoasă.

Dar ruşinea ar putea lesne deveni din "podoabă de mare preţ" o piedică. Trecând pe stradă văd inevitabil oameni ce muncesc la 40 de grade să pună trotuare sau să toarne străzi. În altă parte văd oameni care noaptea, după ce oraşul începe a intra în adormire, ies cu măturoaiele ca să cureţe străzile. Uneori mă întreb la ce oră se întorc la copiii lor care aşteaptă de la ei hrană şi cele folositoare traiului şi cât de obosiţi se aşază pe aşternut. Apoi, mă gândesc că deşi muncesc astfel pentru a-şi creşte copiii, ei adesea îi reneagă, fiindcă se ruşinează de meseria lor. "Nimic din ce-i omenesc nu-i ruşinos", spune o vorbă din bătrâni. Alteori, mulţi dintre noi se ruşinează uneori că sunt români, ori că Dumnezeu i-a învrednicit de darul de a fi creştini.

Apoi, marii duhovnici ne atrag atenţia asupra ruşinii de la spovedanie. Aici, alături de teama de a nu fi mustrat şi de sentimentul de vinovăţie, cea mai prezentă dintre emoţii este ruşinea, în forma ei poate cea mai apăsătoare: durerea răscolirii trecutului murdar şi a amintirii tuturor faptelor de ruşine săvârşite până atunci. Când se referă la scaunul Spovedaniei, ruşinea devine un impediment solid în calea Tainei Mărturisirii. "De ce să merg la preot?", "De ce să-i zic lui păcatele mele?", "Nu îndrăznesc să-i spun părintelui totul, îi spun doar păcatele mai uşoare!" sunt câteva dintre gândurile ce pot veni atunci când ruşinea se propteşte între tine şi scaunul de spovedanie, lăsându­ţi sufletul împovărat. Venind însă la duhovnic, trebuie să ne deschidem sufletele aşa cum am face-o în faţa unui prieten bun, căci alături de preot stă Hristos, care primeşte păcatele noastre şi pocăinţa ce le însoţeşte, dându-ne înapoi pacea şi bucuria slavei Sale.

Floarea ruşinii

Deschizând "lada de zestre" a bunicii am găsit şi o pildă care ne oferă o povaţă plină de înţelepciune. Vorbesc oamenii de la sate despre o floare ce altădată umplea câmpurile româneşti şi era numită de bătrâni "floarea ruşinii". E o floare albă şi cu o inflorescenţă maronie în mijloc. În vremuri de demult floarea era mare, bogată, o vedeai de departe. Astăzi, aproape că a dispărut. Tot bunicii povestesc că altădată rândurile de flori albe formau doar un cerc subţire în jurul centrului maroniu. Astăzi, acea parte maronie care semnifică ruşinea lumii s-a micşorat, încât oamenii spun: "Nu mai e ruşine" ori "S-a dus ruşinea".

Capitolul 5
1.     Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea! Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin şi lapte am băut. Mâncaţi şi beţi, prieteni, fiţi beţi de dragoste, iubiţii mei!
2.     De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui drag! El la uşă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbiţa mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga nopţii.
3.     Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-o-mbrac eu iar? Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar?
4.     Iubitul mâna pe fereastră a întins şi inima mi-a tresărit.
5.     Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea uşii.
6.     Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise; iată eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar răspuns nu mi s-a dat.
7.     Întâlnitu-m-au străjerii, cei ce târgul străjuiesc, m-au izbit şi m-au rănit şi vălul mi l-au luat, cei ce zidul îl păzesc.
8.     Fete din Ierusalim, vă jur: De-ntâlniţi pe dragul meu, ce să-i spuneţi oare lui? Că-s bolnavă de iubire.
9.     Ce are iubitul tău mai mult ca alţii, o tu, cea mai frumoasă-ntre femei? Cu cît iubitul tău e mai ales ca alţi iubiţi, ca să ne rogi aşa cu jurământ?
10.     Iubitul meu e alb şi rumen, şi între zeci de mii este întâiul.
11.     Capul lui, aur curat; părul lui, păr ondulat, negru-nchis, pană de corb.
12.     Ochii lui sunt porumbei, ce în lapte trupu-şi scaldă, la izvor stând mulţumiţi.
13.     Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate. Iar buzele lui, la fel cu crinii roşii, în mir mirositor sunt scăldate.
14.     Braiele-i sunt drugi de aur cu topaze împodobite; pieptul lui e scut de fildeş cu safire ferecat.
15.     Stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temei de aur aşezate. Înfăţişarea lui e ca Libanul şi e măreţ ca cedrul.
16.     Gura lui e negrăit de dulce şi totul este în el fermecător; iată cum este al meu iubit, fiice din Ierusalim, iată cum este al meu mire!

Capitolul 6
1.     Unde s-a dus iubitul tău, cea mai frumoasă-ntre femei? Unde-a plecat al tău iubit, ca să-l cutăm şi noi cu tine?
2.     Iubitul meu în grădina lui s-a dus, în straturi d-aromate pline, să-şi pască turma acolo şi crini frumoşi s-adune.
3.     Eu a iubitului meu sunt şi el este al meu, el printre crini îşi paşte iezii.
4.     Frumoasă eşti, iubita mea, frumoasă eşti ca Tirţa şi ca Ierusalimul dragă, dar ca şi oastea în război temută.
5.     Întoarce-ţi ochii de la mine, că ei de tot mă scot din fire.
6.     Părul tău turme de capre pare, ce din munţi, din Galaad coboară. Dinţii tăi par turmă de oi tunse, ce din scăldătoare ies, făcând două şiruri strânse şi neavând nici o ştirbitură.
7.     Două jumătăţi de rodii par obrajii tăi, sub vălul tău cel străveziu.
8.     Solomon are şaizeci de regine şi optzeci de concubine, iar fecioare socoteala cine le-o mai ţine!
9.     Dar ea e numai una, porumbiţa mea, curata mea; una-i ea la a ei mamă, singură născută în casă. Fetele când au văzut-o, laude i-au înălţat, iar reginele şi concubinele osanale i-au cântat.
10.     Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută?
11.     La grădina nucilor m-am dus, ca să văd verdeaţa văii, dacă a dat vita de vie şi dacă merii au înflorit.
12.     Şi nu ştiu cum s-a petrecut, că a mea inimă m-a dus la oştirea de război a viteazului meu neam.

Capitolul 7
1.     Întoarce-te, Sulamita! Întoarce-te, fata să Zi-o privim! Ce priviţi la Sulamita, ca la hora din Mahanaim?
2.     Cât de frumoase sunt, domniţă, picioarele tale în sandale! Rotundă-i coapsa ta, ca un colan, de meşter iscusit lucrat.
3.     Sânul tău e cupă rotunjită, pururea de vin tămâios plină; trupul tău e snop de grâu, încins frumos cu crini din câmp.
4.     Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, par doi pui gemeni ai unei gazele.
5.     Gâtul tău e stâlp de fildeş; ochii tăi sunt parcă iezerele din Heşbon, de la poarta Bat-Rabim. Nasul tău este ca turnul din Liban, ce priveşte spre Damasc.
6.     Capul tău este măreţ cum e Carmelul, iar părul Ii-e de purpură; cu ale lui mândre şuviţe ţii un rege în robie.
7.     Cât de frumoasă eşti şi atrăgătoare, prin drăgălăşia ta, iubito!
8.     Ca finicul eşti de zveltă şi sânii tăi par struguri atârnaţi în vie.
9.     În finic eu m-aş sui - ziceam eu - şi de-ale lui crengi m-aş apuca, sânii tăi mi-ar fi drept struguri, suflul gurii tale ca mirosul de mere.
10.     Sărutarea ta mai dulce-ar fi ca vinul, ce-ar curge din belşug spre-al tău iubit, ale lui buze-nflăcărate potolind.
11.     Eu sunt a lui, a celui drag. El dorul meu îl poartă.
12.     Hai, iubitul meu, la câmp, hai la tară să petrecem!
13.     Mâine hai la vie să vedem dacă a dat vila de vie, merii de-au înmugurit, de-s aproape de-nflorit. Şi acolo iţi voi da dezmierdările mele.
14.     Mandragorele miresme varsă şi la noi acasă sunt multe fructe vechi şi noi pe care, iubitul meu, pentru tine le-am păstrat.

Capitolul 8
1.     O, de mi-ai fi fost tu fratele meu şi să fi supt la sinul mamei mele, atunci pe uliţă de te-ntâlneam, cu drag, prelung te sărutam şi nimeni nu-ndrăznea osândei să mă dea.
2.     Te-aş fi luat şi-n casa mamei te-aş fi dus, în casa celei ce m-a născut; tu graiuri dulci mi-ai fi spus şi eu cu drag ţi-aş fi dat vin bun şi must de rodii.
3.     Stânga sa este sub capul meu şi cu dreapta-i mă cuprinde.
4.     Fete din Ierusalim, vă jur pe cerboaicele şi gazele din câmp, nu treziţi pe draga mea până nu-i va fi ei voia!
5.     Cine se înalţă din pustiu, sprijinită de-al său drag? Sub mărul acesta am trezit iubirea ta, aici unde te-a născut şi ţi-a dat lumina zilei mama ta.
6.     Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia. Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei ca fulgerul din cer.
7.     Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească; de-ar da cineva pentru iubire toate comorile casei sale, cu dispreţ ar fi respins acela.
8.     Avem o mică surioară, care sâni nu are încă. Ce-am face cu sora noastră, când ea ar fi peţită?
9.     Zid de piatră de-ar fi ea, coroană de argint i-am face; iar uşă dac-ar fi, cu lemn de cedru am căptuşi-o.
10.     Zid sunt eu acum şi sânii mei sunt turnuri; drept aceea în ochii lui eu am aflat pacea.
11.     Solomon avea o vie pe coasta Baal-Hamon; el a dat via lucrătorilor, s-o lucreze şi să-i dea fiecare la rod o mie de sicli de argint.
12.     Via mea este la mine acasă; mia de sicli să fie a ta, Solomoane, şi două sute numai pentru cei ce păzesc roadele ei!
13.     O, tu, ce în grădini sălăşluieşti, prietenii vor să-ţi asculte glasul; fă-mă să-l aud şi eu cu ei!
14.     Fugi degrab, iubitul meu, sprinten ca o căprioară fii, fii ca puiul cel de cerb, peste munţii cei îmbălsămaţi!

 Se povesteste ca o femeie era foarte bolnava si avea nevoie urgenta de un medicament. Era departe de orice farmacie si era iarna. Farmacia era in satul vecin. Avea o fetita de varsta scolara si nu avea altceva de facut decat s-o trimita pe fetita sa mearga pana la farmacie sa ceara picaturile de cate avea nevoie. Fetita se incumeta sa plece. Ajunse la farmacist si acesta, care stia boala femeii, ii dadu fetitei o slicluta cu picaturi. Fetita pleca in fuga.

Dupa cateva clipe, farmacistul, batran si cu vederea slaba, controla mai atent locul de unde luase sticluta. Constata ca in loc sa-i dea medicamentul pentru boala de inima a femeii, ii daduse o sticluta cu otrava. Pe fetita n-o mai putea ajunge. Cazu in genunchi si se ruga. Ceru doar un singur lucru: "Doamne, fa o minune! Sa nu ajunga fetita acasa!" Cererea lui era dreapta si fu puternica. Inca aflandu-se in rugaciune, auzi usa deschizandu-se si o vazu pe fetita intrand in farmacie: "Domnule, alergand am cazul ti-am sport sticluta, iertati-ma, dar dati-mi alta sticluta. Altfel, mama va muri! Fetita plangea, zdrobita de parere de rau. Farmacistul incepu sa planga de bucurie si emotie. Ii multumi lui Dumnezeu. Era in afara de orice indoiala ca i se raspunsese la rugaciunea lui.

DOAMNE AJUTA..

 Un frate l-a intrebat pe un batran, zicand : avvo, bine este oare a trai in pustie ? Batranul i-a raspuns : fiii lui Israel, daca au lasat lucrurile Egiptului si au iesit la pustie, atunci au cunoscut cum se cade a se teme de Dumnezeu. Asa si corabia cand se invaluie in mijiocul marii, fara de negutatorie este, iar daca iese la liman, atunci isi face negutatoria. Deci si calugarul, de nu va rabda la un loc, nu va putea lua cunosunta adevarata, ca de la calugari, mai vartos decat toate lucrurile, tacerea a ales-o Dumnezeu. Ca zice : spre cine voi cauta, decat spre cel bland si linistit si care se cutremura de cuvintele Mele. Zis-a fratele : dar nu se poate, parinte, a trai in singuratate ? Iar batranul i-a raspuns : ostasul de nu se va osteni intai impreuna cu multi, nu poate sa invete mestesugul biruintei razboiului, ca sa se poata bate singur cu vrajmasul sau. Asa si calugarul, de nu se va invata intai a trai impreuna cu fratii iti manastire si a-si infrana limba si pantecele si mania sa si alte patimi, a-si goni gandurile si a-si pazi mintea sa, unul ca acela nu va putea sa traiasca deosebit in singuratate.

6) Un frate l-a intrebat pe un batran, zicand : avvo, ce va face omul, ca sa castige fapte bune ? Batranul a rasptins : acel care doreste si voieste sa invete vreun mestesug, toate lucrurile le lasa si numai spre acel mestesug se sileste si se supune, se smereste invatatorului sau, negandindu-se la alte lucruri pana ce prin multta silinta si rabdare invata acel mestesug. Asa si calugarul, de nu va lasa toata grija si galceava lumeasca si nu se va dosadi si se va smeri pe sine, socotindu-se mai pacatos decat toti oamenii, nu va putea castiga fapte bune; iar de se va smeri pe sine la toate lucrurile, atunci singure de sine vor fi bunatatile pe dansul si vor fi tari.

7) Zis-a un batran : acela care a gresit, se cade sa se pocaiasca, deosebindu-se de toata dragostea si insotirea omeneasca, pana cand se va instiinta, ca i-a primit Dumnezeu pocainta. Pentru ca dragostea lumii acesteia ne desparte pe noi de dragostea lui Dumnezeu.

8) Zis-a un batran : precum murind in cetate si nu mai aude glasurile, nici galcevile, nici vorbele omenesti, ci odata a murit si la alt loc s-a mutat, unde nu sunt vorbele, lucrurile si galcevile omenesti; asa si calugarul, cand se imbraca cu sfantul chip si se leapada de aceasta lume, dator este a-si lasa parintii sai, rudele si toate neamurile sale si sa mearga la loc unde nu este galceava, nici tulburare, nici desertaciunile acestei lumi. Iar cel ce se calugareste si nu va iesi dintre rudele si neamurile sale, sau din oras, sat, ori casa sa, acela este asemenea cu mortul, care zace neingropat in casa, si se umple casa aceea si tot locul de putoarea lui, pe langa care casa toti cei ce trec se ingretosaza de mare putoare se feresc si-si intorc fetele dintr-acolo. Asa si Dumnezeu se ingretoseaza si isi intoarce fata Sa de la calugarul care petrece in lume, intre neamurile, rudele si prietenii sai.

DOAMNE AJUTA..

  De ce atunci când suferi faci aceeaşi veşnică greşeală? De ce mereu cerşeşti mângâiere de la oameni? Şi mai ales, o ceri tocmai acelora care nu ţi-o pot da, acelora care nu îţi oferă decât insulte, jigniri, priviri pline de ură sau de indiferenţă şi reproşuri? De ce greşeşti mereu?

Ai promis de nenumărate ori că de fiecare dată când fie sufletul, fie trupul, te va durea, îţi vei îndrepta privirea către Domnul şi vei cere ajutor de la El. Însă de fiecare dată tu încalci promisiunea aceasta, suflete iubit, te îndrepţi către oameni şi ei, în loc de mângâiere, îţi dau mai multe răni, în loc de un cuvânt cald, aruncă peste tine o ploaie de reproşuri, în loc de o privire blândă, te săgetează cu ura lor.

Nu ţi-a ajuns suferinţa de până acum? Atâta sânge a curs din tine... încă simţi că mai ai putere să mai înduri şi alte răni?

Poţi să-i iubeşti pe toţi oamenii cu aceeaşi dragoste - şi chiar trebuie să-i iubeşti - dar nu aştepta niciodată nimic de la ei, fiindcă în clipele tale cele mai grele vei fi mereu singur.

Suflete drag, ce mai aştepţi? Ce te mai ţine încă departe de Dumnezeu?

Mulţi vor fi alături de tine la cele mai mari bucurii ale vieţii tale şi la cele mai impresionante succese, dar aproape nimeni nu va fi lângă tine atunci când vei suferi.

Toate aceste suferinţe îţi sunt trimise spre înţelepţire, pentru a te lepăda cu adevărat de lume şi pentru a nu mai nădăjdui deloc în oameni. E medicamentul amar, dar folositor, pe care Însuşi Dumnezeu ţi-l dă pentru a te vindeca şi pentru a simţi din nou dulceaţa bucuriei de a fi alături de El şi de a-I dărui Lui toată fiinţa ta.

În afara Lui nu există fericire. El este singura bucurie adevărată, singura hrană a ta, singura apă dătătoare de viaţă care îţi poate astâmpăra setea; Hristos este Împăratul cerului şi al pământului, Prietenul Care niciodată nu te va părăsi, Păstorul cel Bun care întotdeauna te caută atunci când pleci din staul sau te rătăceşti. El este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Fii orb, surd şi mut la cuvintele linguşitoare ale oamenilor, la armele cu care ei atât de des te rănesc sau se răzbună, la răutăţile îndreptate împotriva ta, dar să nu fii niciodată orb la minunile pe care Domnul le-a făcut şi le face cu tine, să nu fii niciodată surd la chemările Sale gingaşe, pline de blândeţe şi de milostivire, să nu fii niciodată mut spre a-L lăuda mereu, spre a-I mulţumi şi spre a-I cere ajutor şi îndurare!

I-ai auzit glasul, I-ai înţeles chemarea...ce mai aştepţi pentru a-I dărui totul? Nu eşti condiţionat nici de timp, nici de loc şi nici măcar de alte împrejurări exterioare, cum ai putea crede!

Suflete drag, ce mai aştepţi? Ce te mai ţine încă departe de Dumnezeu?

Tu nu ai ce să-I dai fiindcă toate sunt ale Lui, dar poţi să-I dai tot ceea ce eşti!

DOAMNE AJUTA..

Fapte rele și patimi - Lupta cu patimile

Iata cateva indemnuri din ultimele insemnari ale Sfantului Ioan de Kronstadt, prin care ne arata atat de clar ca lupta cu firea stricacioasa se duce pana in ultima clipa a vietii. Sa nu ne lenevim pe drumul mantuirii si sa nu ne auto-multumim caci nici diavolul nu doarme, cautand mereu sa ne struneasca spre rau. Cu rabdare, cu barbatie si cu nadejde la Dumnezeu sa infruntam toate ispitele care ne ademenesc zi de zi  si care dau tarcoale in jurul mintii precum lupul in jurul stanii. Doar glasul Pastorului cel Bun si al sfintilor Sai sa-l ascultam:

"Dumnezeul meu! Cum a necinstit vrăjmaşul zidirea pe care Tu ai făcut-o după chipul Tău! Şi până acum ne necinsteşte pe toţi, ziua şi noaptea, prin nenumărate păcate şi patimi, gânduri necuviincioase, necurate, hulitoare, vătămătoare, tulburătoare de suflete! Ce luare-aminte, ce rugăciune, ce înfrânare, ce luptă trebuie să fie în noi cu vrăjmaşii cei gândiţi! Dumnezeule, ajută-ne tuturor, mai ales celor credincioşi Ţie şi care iau aminte la Tine!"

Omul este atât de adânc vătămat, stricat şi spurcat de către păcat, care e nesfârşit de felurit, încât chiar nevoindu-se multă vreme în vederea duhovnicească şi cugetarea la cele dumnezeieşti, dacă slăbeşte pentru o clipă frâiele duhovniceşti ale minţii şi ale inimii, îndată poate să se pogoare la gânduri şi simţăminte josnice, trupeşti, spurcate, pentru că rădăcinile păcatelor sunt adânci şi în toate părţile pătrund în inima omenească şi se întâmplă nu rareori să rămână în om până la moartea lui, paralizându-i sufletul. Doar prin răbdare, prin înfrânare, prin rugăciunea neîncetată, prin dureri şi prin suferinţe se dezrădăcinează ele. „Voi fi măcinat de dinţii fiarelor", spunea Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, „ca să mă fac pâine curată a lui Dumnezeu".

"Prietenia cu trupul nostru şi farmecul plăcerilor trupeşti sunt pricina păcatelor noastre, pricina răcelii faţă de Dumnezeu, a împătimirii de lume şi de părutele, trecătoarele, pieritoarele ei bunătăţi, pricina leneviei şi nepăsării noastre sufleteşti. Au dormitat toţi, şi au adormit (Mt. 25,5)"

Bagă de seamă la trupul tău cel mult pătimaş că el îţi este foarte mare duşman: printr-o mie şi una de pofte, el vrea să depărteze sufletul tău de Dumnezeu, să-l slăbănogească, să-l spurce, să îl omoare. Il slăbănogeşte prin lenevirea şi răceala faţă de rugăciune, faţă de metanii, faţă de cugetarea la cele dumnezeieşti.

O, vrăjmaş casnic, atotviclean, înşelător! Cât voi mai fi cu tine? Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? (Rom. 7,24)"

"Este nevoie de luptă necurmată cu toate patimile care trăiesc şi au rădăcini în noi. Ia spune-mi, ce patimă ai lovit şi ai omorât? Oare nu trăiesc toate patimile în tine până acum şi nu te rănesc, nu te tulbură ? Scoală-te şi loveşte toate patimile - aceşti amaleciţi gândiţi, care trăiesc în tine ca nişte paraziţi.

Ce unire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios ? (2 Cor. 6,15)"

Să ne gândim cu toţii la starea noastră de plâns, cumplită, şi la nevoia de a ne ridica şi de a ne îndrepta."

"Mulţi nu-şi dau seama de această cădere şi ca atare nu socot că au neapărată nevoie de ridicare - şi se împotmolesc în nenumărate patimi şi obiceiuri rele. Doamne, deschide ochii noştri cei gândiţi!

Doamne! Mă minunez înaintea măreţiei lucrurilor Tale din împărăţia harului şi din împărăţia naturii, pe care Tu ai zidit-o; mă minunez înaintea nemăsuratei Tale dreptăţi şi înţelepciuni, de faptul că Tu, îngăduind iubitei Tale zidiri cuvântătoare (omului) să cadă adânc şi să fie prădată şi amăgită şi batjocorită de şarpele ucigaş de oameni, bine ai voit a-l răscumpăra şi a-l reface în chip mai presus de fire, însuţi întrupându-Te şi înomenindu-Te şi alegând-o ca unealtă a întrupării pe buna, preacurata Fecioară, pe care ai arătat-o Ocrotitoare şi Apărătoare a tuturor creştinilor ortodocşi.

Ingerii se minunează de pogorământul Tău, de bunătatea şi de înţelepciunea Ta!"

(Sf. Ioan de Kronstadt - Ultimele Insemnari)

Fapte rele și patimi - Lupta cu patimile

Părinţii filocalici insistă în mod deosebit asupra necesităţii curăţirii inimii, pentru desăvârşirea umană. De aceea, sintagmele pline de adanci intelesuri duhovnicesti, precum „inimă străpunsă", „inimă curată" sau „inimă desăvârşită", revin frecvent în scrisul lor. Diadoh al Foticeii vorbeşte despre „simţirea minţii" şi „simţirea inimii", la care ajunge cel curăţit de patimi. Această simţire are caracterul unei experineţe directe în raţiunile ultime ale realităţilor".

„Paza", „curăţia", „zdrobirea" sau „străpungerea" inimii alcătuiesc o lucrare continuă, în care inima, strajuită de minte, se curăţă de sentimentele şi trăirile necurate şi se uneşte cu mintea, reflectând armonia primordială a puterilor spirituale ale omului. Unificată în sine, ea caută să refaca legătura de iubire şi de dăruire faţă de Dumnezeu, pe Care Il caută în tot şi în toate.

„Asceza sufletească vizează unificarea lucrării minţii şi unirea ei cu inima, curăţirea „văzduhului inimii", spaţiul luptei duhovniceşti, închinarea întregii noastre fiinţe lui Hristos, pentru a face din inima noastră sălaş şi tron al dumnezeirii, locul spre care se îndreaptă şi de unde porneşte toată lucrarea cea bună, aducătoare de bucurie duhovnicească şi de mântuire".

Părintele Arhimandrit Spiridonos Logothetis ne spune că: „Omul are două inimi. Una este inima trupului. Cealaltă este inima sufletului .... în cazul in care una dintre inimi suferă cu ceva, atunci cu siguranţă suntem „bolnavi de inimă" şi viaţa noastră este în pericol, fie viaţa trupului, fie viaţa sufletului nostru".

Dacă avem o inimă bună, suntem buni creştini, iar dacă avem o inimă rea, suntem creştini răi.

Domnul nostru Iisus Hristos spune fariseilor: ,Acum voi, fariseilor, curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie" (Luca 11, 39). „Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate" (Luca 11, 41). Părinţii copiilor, învăţătorii elevilor şi duhovnicii îşi învaţă ucenicii mai mult în ceea ce priveşte faptele exterioare. Rare sunt însă sfaturile care privesc starea inimii. Cele mai multe se referă la faptele cele bune şi la buna purtare dar puţini învaţă cum trebuie să fim în adâncul inimii noastre. Este o mare greşeala.

Dar Biserica Ortodoxă ne învaţă să ne îngrijim mai întâi de inima noastră şi apoi de la sine faptele noastre vor fi bune. Dacă însă vom lăsa să se înrăiască inima noastră, atunci şi faptele noastre vor fi rele. Pentru că din inimă izvorăsc faptele noastre. Toate acestea ne-a învăţat Domnul nostru Iisus Hristos care ne-a spus: „Căci nu este pom bun care să facă roade rele şi, iarăşi, nici pom rău care să facă roade bune. Căci fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din spini. Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din visteria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui'⁹ (Luca 6, 43-45).

Curăţirea inimii este o lucrare grea, dar acest lucru nu trebuie să ne sperie, pentru că: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă lui Dumnezeu" (Luca 18, 27). Insă pentru un creştin adevărat, spune Domnul Iisus: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede" (Marcu 9, 23).

Scopul tuturor poruncilor Dumnezeieşti este să curăţe si să sfinţească inima credincioşilor. Pentru aceasta s-a întrupat Dumnezeu ca să readucă pe om la curăţia pe care a pierdut-o, la simplitatea originală.

Altceva este curăţia inimii şi altceva curăţia minţii. Aceasta deoarece mintea constituie una din facultăţile cele mai nobile ale sufletului, în vreme ce inima este constituită din toate puterile sufletului.

Mulţi cred că au inima curată, numai fiindcă au constatat că mintea lor a fost eliberată de gândurile necurate şi se mişcă uşor în zonele inteligibile.

Sfântul Isaac Sirul învaţă că „mintea se curăţeşte uşor; dar tot aşa de uşor se întinează; iar inima cu anevoie se curăţeşte, dar şi cu anevoie se întinează, deoarece cuprinde şi ţine toate simţirile cele dinăuntru".

Binecuvantarea Domnului peste voi, cu al Sau har si cu a Sa iubire de oameni  totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor !

DOAMNE AJUTA.

1. Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei. <!--500142--> 2. Căci, dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară, <!--500143--> 3. Iar voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită şi-i ziceţi: Tu şezi bine aici, pe când săracului îi ziceţi: Tu stai acolo, în picioare, sau: Şezi jos, la picioarele mele, <!--500144--> 4. N-aţi făcut voi, oare, în gândul vostru, deosebire între unul şi altul şi nu v-aţi făcut judecători cu socoteli viclene? <!--500145--> 5. Ascultaţi, iubiţii mei fraţi: Au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o El celor ce Îl iubesc? <!--500146--> 6. Iar voi aţi necinstit pe cel sărac! Oare nu bogaţii vă asupresc pe voi şi nu ei vă târăsc la judecăţi? <!--500147--> 7. Nu sunt ei cei ce hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi? <!--500148--> 8. Dacă, într-adevăr, împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", bine faceţi; <!--500149--> 9. Iar de căutaţi la faţa omului, faceţi păcat şi legea vă osândeşte ca pe nişte călcători de lege. <!--500150--> 10. Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile. <!--500151--> 11. Căci Cel ce a zis: "Să nu săvârşeşti adulter", a zis şi: "Să nu ucizi". Şi dacă nu săvârşeşti adulter, dar ucizi, te-ai făcut călcător de lege. <!--500152--> 12. Aşa să grăiţi şi aşa să lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii. <!--500153--> 13. Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii. <!--500154--> 14. Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? <!--500155--> 15. Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, <!--500156--> 16. Şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? <!--500157--> 17. Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi. <!--500158--> 18. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. <!--500159--> 19. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură. <!--500160--> 20. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este? <!--500161--> 21. Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? <!--500162--> 22. Vezi că, credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit? <!--500163--> 23. Şi s-a împlinit Scriptura care zice: "Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate" şi "a fost numit prieten al lui Dumnezeu". <!--500164--> 24. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă. <!--500165--> 25. La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară, pe altă cale? <!--500166--> 26. Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este.

1. De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? <!--500186--> 2. Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. <!--500187--> 3. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri. <!--500188--> 4. Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu. <!--500189--> 5. Sau vi se pare că Scriptura grăieşte în deşert? Duhul, care sălăşluieşte în noi, ne pofteşte spre zavistie? <!--500190--> 6. Nu, ci dă mai mare har. Pentru aceea, zice: "Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har". <!--500191--> 7. Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. <!--500192--> 8. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi cei îndoielnici. <!--500193--> 9. Pătrundeţi-vă de durere. Întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare. <!--500194--> 10. Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa. <!--500195--> 11. Nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Cel ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea şi judecă legea; iar dacă judeci legea nu eşti împlinitor al legii, ci judecător. <!--500196--> 12. Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine eşti, care judeci pe aproapele? <!--500197--> 13. Veniţi acum cei care ziceţi: Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an şi vom face negoţ şi vom câştiga, <!--500198--> 14. Voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere. <!--500199--> 15. În loc ca voi să ziceţi: Dacă Domnul voieşte, vom trăi şi vom face aceasta sau aceea. <!--500200--> 16. Şi acum vă lăudaţi în trufia voastră. Orice laudă de acest fel este rea. <!--500201--> 17. Drept aceea, cine ştie să facă ce e bine şi nu face păcat are.

Fapte rele și patimi - Lupta cu patimile

DOAMNE AJUTA..

Da, cel mai mare păcat din lume este păcatul care te stăpâneşte zi de zi.

E oarecum impropriu să faci un clasament al păcatelor, deşi trebuie să recunoaştem că existe păcate grave şi mai puţin grave, dar toate au acelaşi efect: ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne lasă fără ajutorul Lui  şi influenţează indirect pe ceilalţi semeni.

Degeabă îi judec pe alţii că desfrânează, ucid, stau în păcate grave iar eu sunt asemenea lor numai că stau în alte păcate. Pentru mine mâncarea multă este ca pentru unii desfrânarea. Pentru mine e la fel de greu să mă-nfrânez de mâncare cum e altuia a se-nfrâna de la relaţiile trupeşti. Mie mi-e uşor de multe ori să nu mă enervez dar mi-e greu să tac din gură, mi-e greu să nu mă laud, să nu judec....

Cel mai mare păcat din lume este de fapt cel mai mare păcat al meu. Iar dacă mă va ajuta Dumnezeu să scăp de el, atunci va apărea iar un alt păcat foarte mare, din grămada păcatelor rămase care mă ţin legat de pământ şi de trup.

Aşa cum porunca lui Dumnezeu este una singură:  "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi"  aşa şi păcatul este unul singur, este de fapt încălcarea acestei porunci. Astfel păcatele nu sunt mai grave sau mai puţin grave ci toate sunt încălcări de poruncă.

Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile. Căci Cel ce a zis: "Să nu săvârşeşti adulter", a zis şi: "Să nu ucizi". Şi dacă nu săvârşeşti adulter, dar ucizi, te-ai făcut călcător de lege. Aşa să grăiţi şi aşa să lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii. Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii.