Artă, cultură și umor - Poezii

Stau uneori cu inima-mi pustie...
Se răzvrăteşte-n mine dorinţa de a scrie.
Idei şi sentimente se-alungă ne-ncetat,
Fugind foarte buimace spre-un loc neînsemnat.

Şi poposesc agale, de lene sau de foame,
Se rătăcesc aiurea şi stau pe iarba moale...
Se ceartă, se împacă, se-ascund după copaci,
Şi, de eşti neatent, e riscul să le calci.

Să-mi calci pe sentimente, fără impedimente,
Să vezi că-n toată viaţa sunt doar raţionamente,
Să mă striveşti în palme ca pe un fir uscat
Şi să îmi spui banal că nu-i adevărat?

Să mă priveşti laconic, cu mintea-n altă parte,
Şi să-mi zâmbeşti ironic cu zâmbetul de şarpe,
Să-mi spui că Dumnezeu e doar o nălucire
Că nu e diferenţă între un rău şi-un bine?

Să-mi dai iar mărul roşu ce Evei l-ai întins
Atunci, odinioară, în colţ de Paradis,
Şi să mă faci să muşc: vicleanule, eşti şarpe...
Dar numai rugăciunea de tine mă desparte!

Şi-ai să-mi arăţi şi mie... ca lui Iisus, odată,
Pământul, zarea, marea şi-mprejurimea toată.
Şi-ai să mă-ncerci: să cred că toate-s ale mele,
Dar te înşeli iar, şarpe! Eu n-am să cred în ele!

Nu! Nu voi crede... Şi nici nu m-oi gândi
La vorbele-ţi deşarte... Dar fericit voi fi
Când Cel Preabun de Sus putere îmi va da
Cu-un singur verb să piară până şi umbra ta.

Ca roua dimineaţa, ca fumu-n vântul serii,
Ca spuma ce se stinge, plutind la malul mării,
Aşa pieri-vei şi tu din lumea asta-a mea,
Vei coborî în Iad, purtând ruşinea grea

Căci n-ai putut! Daaa! N-ai putut să fiu iar prada ta!

Ce mult mă bucur, ştii! Dar n-am vrut să fiu rea...
Hai, vino, vino-n braţe, să-mi cer iertare-acum,
Să te sărut pe faţă, să-ţi dau apă pe drum,

Nu cum odinioară, chiar lui Hristos I-ai spus
Că de-I e sete cu mâna-ţi burete I-ai adus,
Burete înmuiat într-un oţet amar,
Amar ca şi pelinul tu I-ai adus în dar...

Dar ai plătit prea scump deja de-atâtea primăveri,
Când dintru începuturi ţi-ai provocat căderi...
Iar harul ce odată chiar pacea ţi-a adus,
Te-a prăvălit în Iadul cu foc de nepătruns...

Deja mi-e milă de a ta cădere!
Şi chiar în clipa-aceea au început să zbiere
Mamona, Ghedeon, Noroc, Bal şi Satan,
Căci eu, cu mâini întinse spre Ceruri, mă rugam.

Şi-atunci Iadul adânc îndată i-a-nghiţit
Pe cei ce din adâncuri cu râvnă au răpit
Atâtea suflete... Şi totuşi... Sunt pedepsiţi acum!
Viclene lighioane ce vă hrăniţi cu scrum,

Cu lacrimi, cu durere şi cugetări deşarte,
De veşnicie numai o clipă ne desparte!
Şi iată, vine ceasul, când în Lumina Lui
Vor dăinui popoare, iar voi... ai nimănui

Veţi rămânea pe veci! Căci cu iubirea Sa,
Va semăna Hristos rodire-n vreme grea.
Iar noi toţi vom purcede pe-al mântuirii drum
Căci toată viaţa-aceasta e pulbere, e scrum.

Tinerii în societate - Libertatea

Să fii în același timp rob și liber: rob întrucât aparți lui Dumnezeu, dar liber întrucât nu ești robit de nimic- nici de slava deșartă nici de vreo altă patimă.

DOAMNE AJUTA..

Slobozește-ți sufletul din legăturile păcatului; șezi în libertate, căci Hristos te-a eliberat; dobândește libertatea Lumii Noi încă din timpul vieții tale temporare (pământești). Nu te înrobi iubirii de arginți nici slavei deșarte născută din dorința de a plăcea oamenilor.

Nu stabili o lege pentru tine însuți, altfel poți să te înrobești acestor legi. Fii o persoană liberă, una care se află în postura de a face ceea ce îi place. Nu deveni ca cei care au propriile lor legi, și care nu au putința de a se abate de la ele, din cauza fricii din mințile lor ori din cauza dorinței de a plăcea celorlalți; astfel ei s-au înrobit pe ei înșiși constrângerii venite din propriile legi, s-au înjugat propriei legi, văzând că au decretat pentru ei înșiși propria lege – tocmai când Hristos i-a eliberat din jugul Legii (Vechi).

Nu lua decizii grele și rapide pentru orice se va întâmpla din viitor, căci eși o fiinta creată iar dorința ta este supusă schimbării. Ia decizii dar fără să te încrezi în propriile hotărâri. Căci credința voastră nu va fi afectată de ceea ce mâncați: slujirea Domnului este, mai înainte de toate arătată în minte, în persoana lăuntrică; aici este prezentă taina lui Hristos.

Sfântul Ioan Pustnicul, Scrisori către isihaști, 25-28.

Am intitulat această postare, în parte, „Un cuvânt pentru creștinii nevrotici”. Cu toții suferim de propria personalitate, acel mănunchi de temeri și curaj, de anxietate și supra-încredere, de imagini false și vise pline de speranță, de vină și mângâieri - iar „religia” noastră este adesea trăită în acest de gen de arenă (scenă, context). Slaba mea înțelegere a psihologiei moderne folosește termenul „nevrotic” pentru a descrie acele persoane care au tendința de a-și asuma mai multe responsabilități decât pot duce. Cei care își asumă mult prea puține responsabilități sunt de departe personalități mai dificile - căzând de regulă în categoria „narcisiștilor”. Niciuna din acestea nu este calea cea bună către adevărata libertate ca și creștini.

Calea „nevrotică” poate părea extrem de religioasă, mai exact datorită sensului adânc al responsabilității pe care îl are. Cei dintre noi care sunt „nevrotici” se simt întotdeauna responsabili. Nu ignorăm probleme lumii - și cu cât necazurile ne bat mai des la ușă cu atât ne simțim mai responsabili.

Mulți clerici sunt nevrotici – dacă nu ne-ar fi păsat atât de mult niciodată nu am fi ajuns la acest nivel de responsabilitate. Câteodată – chiar adesea – aceste responsabilități ne doboară.

Cuvintele Sfântului Ioan Pustnicul par a fi potrivite pentru multe persoane din epoca noastră modernă. Nemulțumindu-ne să împlinim poruncile lui Hristos, ne creem legi pentru noi înșine, legile noastre interioare, care ne urmăresc și ne persecută și care ne doboară ( conduse de dușmanul credinței noastre la fel de bine ca și propriile noastre înclinații). Adesea, acordăm mai multă importanță acestor legi făcute de noi decât adevăratei legi a lui Hristos (iubirea).

Stabilim o lege a rugăciunii (adesea fără binecuvântarea părintelui duhovnic). Insuccesul pentru câteva zile (sau chiar una) ne poate arunca într-o asemenea depresie sufletească încât mai degrabă renunțăm decât să încercăm din nou.

Cei mai mulți dintre noi nu ar avea asemenea pretenții de la alții. Suntem capabili să înmulțim mila față de toți însă nu față de noi – sau suntem milostivi cu noi când ar trebui să fim severi și severi când ar trebui sa fim îngăduitori.

Cuvintele Sfântului Ioan Pustnicul (de la începutul secolului al V-lea) ne arată cât de neschimbată a rămas viața interioară a ființei umane în ciuda trecerii timpului. Grijile din afară ale culturii noastre sunt poate puțin mai mult decât fantasmagorii, în timp ce viețile noastre interioare rămân aceleași. Și astfel sfatul sănătos al Sfântului Ioan pentru nevroticii noștri moderni continuă să fie actual.

Într-adevăr găsim în aceste cuvinte o libertate minunată care ne învrednicește de mila Mântuitorului Hristos, Dumnezeul nostru. Libertatea Lui este adesea mai mult decât ne-am fi acordat noi înșine. Și astfel rămânem robi – chiar mai rău decât atât- devenim în același timp faraon și robi. Libertatea noastră în Hristos nu este una a păcatului – ci acea libertate adevărată în Duhului lui Dumnezeu.

Libertatea noastră în Hristos este veșnică. Nu este o idee nici un ideal, ci adevărul așa cum ne-a fost făcut cunoscut de Hristos. Astfel, dacă greșim, și ne supunem iarăși unui jug al robiei, adevăratul nostru eliberator rămâne de partea noastră, vorbindu-ne despre libertate și chemându-ne la viața Duhului, vădită în viața iubirii.

Mulți dintre noi suntem chinuiți de procesul continuu al vieții care ne face să fim confuzi și care ne îndreaptă către diverse juguri ale robiei. Dar bunul Dumnezeu, care iubește neamul omenesc, este perseverent și statornic. El nu va renunța până ce fiecare jug al robiei nu va fi distrus și până când nu vom fi și noi statornici în adevărata Sa libertate.

Slavă lui Hristos Celui ce ne-a creat liberi!

(Părintele Stephen Freeman)

Fotografii - Mănăstiri

La mai puțin de cinci kilometri de Ploiești se află unul dintre cele mai cunoscute lăcașuri de cult din Prahova, Mănăstirea Ghighiu. Vatra monahală situată la Bărcănești este una dintre puținele care au ca hram "Izvorul Tămăduirii".

Ridicată acum mai bine de patru secole, în mijlocul unei păduri care făcea parte din legendarii Codri ai Vlasiei, mănăstirea atrage credincioși din toată țara. Două sunt motivele pentru care oamenii vin să se roage aici: icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, adusă tocmai din Siria, și un faimos izvor tămăduitor. (CrestinOrtodox.ro)

Fotografiile de mai jos ne-au fost trimise de Badea Patricia Elena.

 

Fapte bune - Răbdarea

„Cel ce rabdă necazurile va ajunge şi la bucurii. Şi cel ce stăruie în cele neplăcute nu va fi lipsit nici de cele plăcute” (Evagrie Ponticul)

Deşi la prima vedere s-ar părea că experienţa suferinţei îi atinge selectiv pe oameni, înţeleg că nimeni nu e scutit de suferinţă, nimeni nu duce viaţă fără griji. Nu toţi îşi trâmbiţează suferinţa şi orice am face, în faţa suferinţei aproapelui, rămânem subiectivi, nu putem cântări ceea ce simte cel de lângă noi. Cel ce caută să minimalizeze suferinţa celuilalt riscă uneori să adauge suferinţei aproapelui, iar cel ce mângâie pe cel suferind dă întotdeauna dovadă de mărinimie de suflet. Sunt suferinţe pe care nu le poţi atenua şi mângâia în nici un fel, spre exemplu pierderea cuiva drag („Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt” – Matei 2, 18).

De cele mai multe ori înceţoşaţi de lacrimile propriei noastre suferinţe nu o mai vedem pe cea a aproapelui, o vedem doar pe a noastră, gândind, ca şi bietul Cioran, că suferinţa lumii se concentrează într-un fel în suferinţa noastră. Gândul că alţii suferă mai mult nu mângâie întotdeauna.

Sunt dureri în faţa cărora rămâi mut; atunci nu-ţi rămâne decât să-l încredinţezi lui Dumnezeu pe cel căzut sub povara Crucii. Nu-i deloc puţin, e chiar calea potrivită, creştinească pe care o putem împlini oricând, dacă avem dragoste, ridicând ochii spre Cer.

Chiar dacă Părinţii noştri au scris tomuri întregi despre problematica suferinţei ea rămâne până la urmă o adâncă taină. Părintele Teofil de la Sâmbăta mărturisea că din tinereţe se întreabă la ce serveşte suferinţa şi nu am găsit încă răspunsul potrivit. Biserica nu vrea ca oamenii să sufere. În timpul slujbelor noi ne rugăm pentru un „sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem”. Biserica doreşte ca credincioşii să-şi ducă viaţa în linişte şi pace, şi cât este posibil, să nu sufere. În timpul Sfintei Liturghii ne rugăm, de asemenea, pentru conducătorii Bisericii, pentru episcopul nostru, „ca Domnul să-l păzească întreg, în pace, cinstit, sănătos, îndelungat în zile”. După ce am făcut această cerere pentru conducătorii Bisericii, o facem şi pentru noi toţi, pentru că adăugăm: „pe toţi şi pe toate”.

Biserica nu încurajează suferinţa, dar ne învaţă să o suportăm atunci când o întâlnim, să acceptăm partea noastră de suferinţă, să o primim pentru binele nostru, ne învaţă părintele Teofil. Să nu ne dorim suferinţa, dar să o acceptăm dacă vine. Iar dacă suferim, măcar să nu suferim în zadar. Cuvintele Scripturii ne mângâie, Domnul ne încredinţează: „Cine va răbda până în sfârşit, se va mântui”. Numeroase şi felurite sunt cele de răbdat pe care Domnul le îngăduie asupra oamenilor, dar scopul lor este unul şi acelaşi: prin amărăciune să vindece sufletele omeneşti de păcat şi astfel să le pregătească pentru veşnica mântuire. Oricât ne-ar fi de greu uneori, e bine să ne amintim două lucruri: primul, că însuşi Tatăl Ceresc hotărăşte măsura pătimirii; şi al doilea, că El ştie puterea noastră.

Arhimandritul Sofronie, clădit duhovniceşte sub îndrumarea Sfântului Siluan, mărturisea într-o epistolă către o doamnă suferindă din Cipru că întotdeauna a simţit în jurul său stări potrivnice, ameninţări şi piedici aproape de netrecut şi că nu a înţeles sensul acestor încercări nici după 75 de ani de călugărie. Ucenicul Sfântului încheie cu un cuvânt teribil: „Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi”.

Am dat exemplele de mai sus pentru ca cei îndureraţi de purtarea Crucii să afle o oarecare mângâiere, căci de multe ori le răsună în urechi un neîndurat: „Rabdă!”. Uşor a spune rabdă, mai greu e să trăieşti durerea celuilalt.

Diadoh al Foticeii definea răbdarea: „stăruinţa neîncetată de a vedea cu ochii înţelegerii pe Cel nevăzut, ca văzut”. Înţelegem deci că o singură scăpare şi izbăvire avem: Hristos Domnul. Pe El să-L căutăm, El să ne fie mângâiere, sprijin, alinare. Acesta-i lucrul cu adevărat important în viaţă, mai ales când simţim aproape de nesuportat povara Crucii, mai ales când vifore de tot felul se năpustesc asupra noastră. Nu trebuie să gândim că sunt imposibil de dus, că-s absurde, ilogice. Dacă Domnul le îngăduie sunt bune de purtat spre folosul nostru, în ciuda iraţionalităţii lor, din perspectivă lumească, orizontală a vieţii.

Pe timp de furtună Apostolul Petru îl recunoaşte pe Mântuitorul şi-i spune: „Doamne, tu eşti? Porunceşte să vin la tine”. O spune din fierbinţeală. „Vino”, îi spune Mântuitorul. Şi a mers apostolul liniştit pe apele învolburate ale mării ca pe uscat. Pentru că îl vedea în faţa sa pe Hristos. Dar numai şi-a întors privirea de la Hristos să vadă pe unde merge şi… el a judecat logic, drept, doar el mergea pe ape, iar asta e imposibil… şi a început să se scufunde. Şi i-a zis Domnul: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”.

Să nu uităm că Domnul e cu noi pururea! Ne-a încredinţat de asta!

DOAMNE AJUTA..

Fapte bune - Răbdarea

DOAMNE AJUTA..

Zis-a Domnul: «Cel ce va răbda pînă la sfîrşit acela se va mântui» (Matei XXIV, I3). Iar răbdarea este îmbinarea tuturor virtutilor. Căci nici una dintre virtuţi nu stă fără ea. Deoarece «tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic de împărăţia cerurilor» (Luca IX, 62). Chiar dacă i se pare cuiva că se împărtăşeşte de toate virtutile, dacă nu va răbda pînă la sfîrşit şi nu se va izbăvi de cursele diavolului nu este vrednic să ajungă în Împărăţia cerurilor. Fiindcă şi cei ce au luat arvuna au nevoie de răbdare ca să primească răsplată desăvîrşită în veacul viitor.

În toată ştiinţa şi cunoştinţa este nevoie de răbdare. Şi pe drept cuvînt. Pentru că nici lucrurile cele sensibile nu se fac fără răbdare, iar dacă i s-a făcut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de răbdare ca să-i rămînă ceea ce i s-a făcut. Şi, simplu grăind, tot lucrul înainte de a se face, prin ce se face şi o dată făcut, prin răbdare rămîne şi fără de ea nu stă, nici nu se desăvîrşeşte. Pentru că dacă este bun, răbdarea îl prilejuieşte şi îl păzeşte; iar dacă este rău, răbdarea dă usurare şi tărie de suflet, şi nu lasă pe cel ispitit să fie strîmtorat de descurajare, care este arvuna gheenei.

Răbdarea are puterea să omoare deznădejdea, care omoară sufletul. Ea învaţă sufletul să se mîngîie şi să nu slăbească de mulţimea războaielor şi a necazurilor. Pe ea neavînd-o, Iuda a găsit moartea cea îndoită ca un lipsit de experienta războiului. Pe ea avînd-o, fruntaşul Petru, deşi a căzut, dar ca un cercat în război a biruit pe diavolul care-l doborîse. Pe ea aflînd-o, monahul acela care a căzut în curvie a biruit pe cel ce l-a biruit, nesupunîndu-se gîndului deznădejdii care-l împingea să părăsească chilia şi pustiul, ci cu răbdare zicînd către ginduri: n-am păcătuit şi iarăşi zic Vouă, n-am păcătuit.

O dumnezeiască întelepciune şi răbdare a viteazului bărbat! Această fericită virtute l-a desăvîrşit pe Iov şi toate bunătăţile lui cele dintîi. Căci numai putin dacă ar fi slăbit în ea, dreptul ar fi pierdut toate cele dintîi. Dar cel ce cunoştea răbdarea lui a îngăduit bătaia spre desăvîrşirea lui şi spre folosul multora.

Deci cel ce-şi cunoaşte interesul se nevoieşte întîi de toate să o aibă pe aceasta. Căci zice marele Vasile: «Să nu porti război deodată cu toate patimile că, poate, slăbind, te vei intoarce la cele dinapoi şi nu te vei afla pregătit pentru Impărăţia cerurilor. Ci luptă-te cu fiecare din patimi, pe rînd, începînd de la răbdarea celor ce vin asupră-ţi». Şi pe drept cuvînt. Căci, dacă nu o are cineva pe aceasta, niciodată nu va putea sta la războiul cel văzut, ci îşi va pricinui sieşi şi altora fuga şi pierzarea prin slăbire, după cuvîntul care l-a spus Durrmezeu lui Moise: «Fricosul să nu iasă la război» (Deut. XX, 8) şi celelalte. Dar în războiul văzut poate să rămînă cineva acasă şi să nu iasă la război. Prin aceasta pierde darurile şi cununile, rămînînd poate numai cu sărăcia şi cu necinstea. Dar în războiul nevăzut nu se poate afla un singur loc unde să nu fie război, chiar dacă ar străbate cineva toată creaţia. Şi oriunde ar merge află război. În pustie, fiare şi draci, şi celelalte greutăţi, şi spairne; în linişte, draci şi ispite; în mijlocul oamenilor, draci şi oameni care ispitesc. Nu se află loc fără supărare.

De aceea, fără răbdare nu poate avea odihnă. Iar aceasta vine din frică şi credinţă, şi începe de la înţelepciune. Cel cu dreaptă judecată cântăreşte lucrurile în minte şi aflându-le strîmte, cum a zis Suzana, alege pe cele mai bune, ca aceea. Căci a zis această fericită către Dumnezeu: «Toate îmi sînt strîmte. De voi face voia bătrînilor nelegiuiţi, s-a pierdut sufletul meu prin preacurvie; iar de nu voi asculta de ei, mă vor învinovăţi de preacurvie şi, ca judecători ai poporului, mă vor osîndi la moarte. Ci mai bine îrni este să alerg la Cel atotputernic, chiar dacă-mi stă înainte moartea» (Istoria Susanei XX, 23). O, întelepciune a fericitei acesteia! Iudecînd aşa, nu a înşelat-o nãdejdea. Ci, după ce s-a adunat poporul şi au sezut judecătorii nelegiuiţi ca să o învinovăţească pe ea şi să o osîndeascã la moarte ca pe o adulteră pe cea nevinovată, îndată Daniil, de doisprezece ani fiind, s-a arătat proroc de la Dumnezeu şi a izbăvit-o pe ea de la moarte, întorcînd moartea peste bătrînii nelegiuiţi, ce voiau să o judece pe ea.

Prin aceasta a arătat Durnnezeu că aproape este de cei ce vor să rabde pentru El încercarea şi să nu părăsească virtutea cu nepăsare, de frica durerii, ci să preţuiască mai mult Legea lui Dumnezeu prin răbdarea celor ce vin asupră-le, veselindu-se cu nădejdea mîntuirii. Şi cu drept cuvînt. Căci dacă stau înainte două primejdii, una vremelnică, iar alta veşnică, oare nu e bine să fie aleasă cea dintîi? De aceea zice Sfîntul Isaac: "Mai bine este a răbda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu şi a alerga la El cu nădejdea vieţii vesnice, decît a cădea cineva de la Dumnezeu în mîinile diavolului de frica încercărilor şi a se duce împreună cu acela la munci". De aceea, bine este dacă se bucură cineva, asemenea sfinţilor, în încercări, ca un iubitor de Durnnezeu. Iar de nu sîntem ca aceştia, să alegem ce e mai uşor pentru sila care ne stă în faţă? Fiindcă ne stă în faţă necesitatea sau să ne primejduim aici trupeşte şi să împărătim cu Hristos duhovniceşte în veacul de acum prin nepătimire şi în cel viitor sau să cădem de frica încercărilor, cum s-a zis, şi să mergem la munca veşnică.

Să ne izbăvească Durnnezeu de această muncă prin răbdarea celor neplăcute. Căci răbdarea este piatră neclintită în fata vînturilor şi a valurilor vieţii, şi cel ce o are pe ea nu slăbeşte, şi nu se întoarce înapoi în vremea revărsării lor. Iar aflând usurare şi bucurie nu e furat de părerea de sine, ci e la fel pururea, la vreme bună şi în greutăţi. De aceea, rămîne nerănit în cursele vrãjmaşului. În vreme de furtună rabdă cu bucurie aşteptîncl sfîrşitul, iar cînd se face vreme bună aşteaptă ispita, pînă la cea din urmă suflare, asemenea marelui Antonie.  Căci unul ca acesta cunoaşte că nu este în viaţa aceasta ceva care să nu se schimbe, ci toate trec. De aceea, nu-şi face nicio grijă pentru vreuna din acestea, ci le lasă pe toate lui Dumnezeu, căci are El grijă de noi. Lui se cuvine toată slava, cinstea si stăpînirea, în veci. Amin.

(Sfântul Petru Damaschin - Filocalia volumul 5, pag.184)

Zis-a Domnul: «Cel ce va răbda pînă la sfîrşit acela se va mântui» (Matei XXIV, I3). Iar răbdarea este îmbinarea tuturor virtutilor. Căci nici una dintre virtuţi nu stă fără ea. Deoarece «tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic de împărăţia cerurilor» (Luca IX, 62). Chiar dacă i se pare cuiva că se împărtăşeşte de toate virtutile, dacă nu va răbda pînă la sfîrşit şi nu se va izbăvi de cursele diavolului nu este vrednic să ajungă în Împărăţia cerurilor. Fiindcă şi cei ce au luat arvuna au nevoie de răbdare ca să primească răsplată desăvîrşită în veacul viitor.

În toată ştiinţa şi cunoştinţa este nevoie de răbdare. Şi pe drept cuvînt. Pentru că nici lucrurile cele sensibile nu se fac fără răbdare, iar dacă i s-a făcut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de răbdare ca să-i rămînă ceea ce i s-a făcut. Şi, simplu grăind, tot lucrul înainte de a se face, prin ce se face şi o dată făcut, prin răbdare rămîne şi fără de ea nu stă, nici nu se desăvîrşeşte. Pentru că dacă este bun, răbdarea îl prilejuieşte şi îl păzeşte; iar dacă este rău, răbdarea dă usurare şi tărie de suflet, şi nu lasă pe cel ispitit să fie strîmtorat de descurajare, care este arvuna gheenei.

Răbdarea are puterea să omoare deznădejdea, care omoară sufletul. Ea învaţă sufletul să se mîngîie şi să nu slăbească de mulţimea războaielor şi a necazurilor. Pe ea neavînd-o, Iuda a găsit moartea cea îndoită ca un lipsit de experienta războiului. Pe ea avînd-o, fruntaşul Petru, deşi a căzut, dar ca un cercat în război a biruit pe diavolul care-l doborîse. Pe ea aflînd-o, monahul acela care a căzut în curvie a biruit pe cel ce l-a biruit, nesupunîndu-se gîndului deznădejdii care-l împingea să părăsească chilia şi pustiul, ci cu răbdare zicînd către ginduri: n-am păcătuit şi iarăşi zic Vouă, n-am păcătuit.

O dumnezeiască întelepciune şi răbdare a viteazului bărbat! Această fericită virtute l-a desăvîrşit pe Iov şi toate bunătăţile lui cele dintîi. Căci numai putin dacă ar fi slăbit în ea, dreptul ar fi pierdut toate cele dintîi. Dar cel ce cunoştea răbdarea lui a îngăduit bătaia spre desăvîrşirea lui şi spre folosul multora.

Deci cel ce-şi cunoaşte interesul se nevoieşte întîi de toate să o aibă pe aceasta. Căci zice marele Vasile: «Să nu porti război deodată cu toate patimile că, poate, slăbind, te vei intoarce la cele dinapoi şi nu te vei afla pregătit pentru Impărăţia cerurilor. Ci luptă-te cu fiecare din patimi, pe rînd, începînd de la răbdarea celor ce vin asupră-ţi». Şi pe drept cuvînt. Căci, dacă nu o are cineva pe aceasta, niciodată nu va putea sta la războiul cel văzut, ci îşi va pricinui sieşi şi altora fuga şi pierzarea prin slăbire, după cuvîntul care l-a spus Durrmezeu lui Moise: «Fricosul să nu iasă la război» (Deut. XX, 8) şi celelalte. Dar în războiul văzut poate să rămînă cineva acasă şi să nu iasă la război. Prin aceasta pierde darurile şi cununile, rămînînd poate numai cu sărăcia şi cu necinstea. Dar în războiul nevăzut nu se poate afla un singur loc unde să nu fie război, chiar dacă ar străbate cineva toată creaţia. Şi oriunde ar merge află război. În pustie, fiare şi draci, şi celelalte greutăţi, şi spairne; în linişte, draci şi ispite; în mijlocul oamenilor, draci şi oameni care ispitesc. Nu se află loc fără supărare.

De aceea, fără răbdare nu poate avea odihnă. Iar aceasta vine din frică şi credinţă, şi începe de la înţelepciune. Cel cu dreaptă judecată cântăreşte lucrurile în minte şi aflându-le strîmte, cum a zis Suzana, alege pe cele mai bune, ca aceea. Căci a zis această fericită către Dumnezeu: «Toate îmi sînt strîmte. De voi face voia bătrînilor nelegiuiţi, s-a pierdut sufletul meu prin preacurvie; iar de nu voi asculta de ei, mă vor învinovăţi de preacurvie şi, ca judecători ai poporului, mă vor osîndi la moarte. Ci mai bine îrni este să alerg la Cel atotputernic, chiar dacă-mi stă înainte moartea» (Istoria Susanei XX, 23). O, întelepciune a fericitei acesteia! Iudecînd aşa, nu a înşelat-o nãdejdea. Ci, după ce s-a adunat poporul şi au sezut judecătorii nelegiuiţi ca să o învinovăţească pe ea şi să o osîndeascã la moarte ca pe o adulteră pe cea nevinovată, îndată Daniil, de doisprezece ani fiind, s-a arătat proroc de la Dumnezeu şi a izbăvit-o pe ea de la moarte, întorcînd moartea peste bătrînii nelegiuiţi, ce voiau să o judece pe ea.

Prin aceasta a arătat Durnnezeu că aproape este de cei ce vor să rabde pentru El încercarea şi să nu părăsească virtutea cu nepăsare, de frica durerii, ci să preţuiască mai mult Legea lui Dumnezeu prin răbdarea celor ce vin asupră-le, veselindu-se cu nădejdea mîntuirii. Şi cu drept cuvînt. Căci dacă stau înainte două primejdii, una vremelnică, iar alta veşnică, oare nu e bine să fie aleasă cea dintîi? De aceea zice Sfîntul Isaac: "Mai bine este a răbda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu şi a alerga la El cu nădejdea vieţii vesnice, decît a cădea cineva de la Dumnezeu în mîinile diavolului de frica încercărilor şi a se duce împreună cu acela la munci". De aceea, bine este dacă se bucură cineva, asemenea sfinţilor, în încercări, ca un iubitor de Durnnezeu. Iar de nu sîntem ca aceştia, să alegem ce e mai uşor pentru sila care ne stă în faţă? Fiindcă ne stă în faţă necesitatea sau să ne primejduim aici trupeşte şi să împărătim cu Hristos duhovniceşte în veacul de acum prin nepătimire şi în cel viitor sau să cădem de frica încercărilor, cum s-a zis, şi să mergem la munca veşnică.

Să ne izbăvească Durnnezeu de această muncă prin răbdarea celor neplăcute. Căci răbdarea este piatră neclintită în fata vînturilor şi a valurilor vieţii, şi cel ce o are pe ea nu slăbeşte, şi nu se întoarce înapoi în vremea revărsării lor. Iar aflând usurare şi bucurie nu e furat de părerea de sine, ci e la fel pururea, la vreme bună şi în greutăţi. De aceea, rămîne nerănit în cursele vrãjmaşului. În vreme de furtună rabdă cu bucurie aşteptîncl sfîrşitul, iar cînd se face vreme bună aşteaptă ispita, pînă la cea din urmă suflare, asemenea marelui Antonie.  Căci unul ca acesta cunoaşte că nu este în viaţa aceasta ceva care să nu se schimbe, ci toate trec. De aceea, nu-şi face nicio grijă pentru vreuna din acestea, ci le lasă pe toate lui Dumnezeu, căci are El grijă de noi. Lui se cuvine toată slava, cinstea si stăpînirea, în veci. Amin.

(Sfântul Petru Damaschin - Filocalia volumul 5, pag.184)

Tinerii în Biserică - Abecedar ortodox

Că Dumnezeu este, şi că este cauza făcătoare şi susţinătoare a tuturor împreună, ne învaţă privirea şi legea (ordinea) naturii. Privirea, îndreptîndu-se spre cele văzute şi armonios stabilite şi totodată în mişcare şi, ca să spun aşa, mişcate şi purtate în chip nemişcat, de­duce din cele văzute şi astfel rînduite pe Autorul lor. Căci cum s-ar fi produs şi ar subzista acest întreg dacă nu le-ar fi dat fiinţă şi nu le-ar susţine împreună Dum­nezeu?

DOAMNE AJUTA..

Căci văzînd cândva o chitară împodobită cu cea mai mare frumuseţe şi auzind armonia ei, nu va putea să nu ştie de făcătorul ei şi cîntăreţul ei, trecând la el cu înţelegerea, chiar dacă nu-l cunoaşte prin vedere? Aşa ne este vădit şi nouă Cel ce a făcut şi mişcă şi susţine cele făcute, chiar dacă nu e cuprins cu înţelegerea. E foarte necunoscător cel ce nu înaintează de bună voie pînă la acestea şi nu urmează dovezilor date de natură. Dar nu spun că e Dumnezeu nici ceea ce ne-am închipu­it noi şi ceea ce am descris prin cuvinte.

Iar dacă cineva a ajuns să cugete acea existenţă fie şi în parte, ce dovedeşte? Cine a ajuns astfel pînă la ultima treaptă a înţelepciunii? Cine s-a învrednicit de un dar aşa de mare? Cine şi-a "deschis astfel gura" înţelegerii şi "a atras Duhul" (Ps. 118, 131), ca prin Duhul, care "toate le cercetează şi le cunoaşte, pînă şi adâncurile lui Dum­nezeu" (I Cor. 2,10), să cuprindă pe Dumnezeu şi să nu mai trebuiască să meargă mai înainte, avînd pe ultimul dorit spre care aleargă toată vieţuirea şi înţelegerea omului înălţat.

(Sfântul Grigorie Teologul)

Tinerii în Biserică - Abecedar ortodox

Un bun mod de a înţelege mecanismul păcatului este de a analiza traficul dintr-un oraş.

DOAMNE AJUTA..

În trafic fiecare participant trebuie să respecte nişte reguli pentru ca el să circule în siguranţă şi pentru a nu-i pune în pericol pe alţii. Fiecare participant se bazează pe celalălalt că va respecta regulile şi va fi corect: de exemplu toţi cei care trec pe culoare verde a semaforului sunt convinşi că ceilalţi vor aştepta pe culoarea roşie, şi-i vor lăsa să treacă, deşi s-au întâmplat multe cazuri când nu a fost aşa.

Dacă cineva greşeşte în trafic sau nu respectă regulile, în mod intenţionat, atunci vor fi afectaţi şi ceilalţi şoferi şi astfel greşeala unuia are consecinţe asupra mai multora. Dacă cineva trece pe roşul şi loveşte pe altcineva, la o oră de vârf, atunci se blochează circulaţia în acea intersecţie, iar coada de maşini de la semafor se măreşte vizibil: încep să fie afectaţi şi cei de pe alte străduţe şi astfel aglomeraţia creată de accident se propagă în câteva minute pe toate marile bulevarde ale oraşului. Astfel greşeala unui singur om, care s-a grăbit, trecând pe roşu, influenţează direct şi indirect un număr foarte mare de oameni.

De aceea este normal ca poliţia să pedepsească pe cei ce greşesc, este normal să dirijeze circulaţia, deci în concluzie e normal să asigure buna circulaţie a traficului.

Noi oamenii care ne-ntâlnim unii cu alţii zilnic suntem participanţii la trafic (la viaţa nostră) şi trebuie să respectăm anumite reguli pentru ca să ne fie nouă bine şi tuturor în general. Dumnezeu este Cel care dirijează circulaţia şi care asigură la bunul mers al tuturor. Când cineva greşeşte vocea Lui Dumnezeu (conştiinţa) îl mustră şi-l ceartă sau câteodată Dumnezeu îl pedepseşte, ca pe viitor durerea pedepsei să-i fie sfătuitor şi să nu mai greşească. Dumnezeu nu doreşte doar aşa o bună înţelegere între oameni ci vrea chiar să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne iubim familia noastră.

Dumnezeu e Tatăl iar noi toţi, participanţii la trafic, suntem copiii Lui. Noi toţi suntem fraţi unii cu alţii. Când un frate face rău celorlalţi fraţi, bâtându-i, înşelându-i sau minţindu-i atunci Tatăl vine şi-l pedepseşte, îl mustră pentru că a stricat armonia şi liniştea familiei. Dumnezeu vrea mereu ca în familia Lui toţi să se-nţeleagă bine, toţi să se ajute unii pe alţii, toţi să-i ceară ajutorul pentru a se iubi. El este şi arbitrul, şi medicul, şi judecătorul nostru, El ne ajută în toate felurile, şi-n tot timpul ca să ne-nţelegem ca fraţii.

Păcatul strică armonia familiei, păcatul făcut de un frate îi afectează pe toţi fraţii.  Cel ce face păcatul nu-l iubeşte nici pe Tată nici pe fraţii lui, ci caută să-i fie numai lui bine. Cel ce face păcatul este egoist şi-şi caută doar plăcerea lui.

De aceea păcatul este pedepsit, de aceea păcatul e boala familiei (a lumii) căci strică armonia ei.

De aceea uciderea, avortul, ura, mândria, zgârcenia, lăcomia, beţia, fumatul, desfrânarea, etc. sunt toate păcate, pentru că fac rău tutoror direct sau indirect. De aceea Dumenzeu le pedepseşte, dar le şi iartă.

"Căci nu este om care să fie viu şi să nu greşească, numai Tu singur eşti fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac şi Cuvântul Tău este Adevărul" (Rugăciune pentru cei adormiţi)

Fapte bune - Ascultarea

Ultimele tendinţe de modă, ultimele modele de telefoane şi iphone-urile cele mai recente... toate îţi sunt interzise. Să nu mai vorbim despre noul club deschis chiar la câţiva paşi de casa ta, care aşteaptă noi vizitatori cu nerăbdare…Te întrebi de ce părinţii îţi interzic toate aceste distracţii. De ce nu poţi avea libertatea prietenilor din anturajul tău, de ce nu poţi face aceleaşi lucruri ca şi ei; de ce trebuie să faci mereu ascultare, să te supui în faţa celor mari sperând că va sosi acea zi mult aşteptată, în care te vei considera în sfârşit liber(ă)…

Tinereţea, după cum ştim, reprezintă cea mai tumultoasă perioadă a vieţii.  Ea este etapa remarcată prin cunoaşterea, prin iniţierea, prin pătrunderea şi prin transformarea exterioară cât şi cea interioară a tinerilor.  Lucrul bine de ştiut: ne pare grea ascultarea. Fie de părinţi, duhovnic sau de profesori, pentru noi ascultarea este imposibilă, nu o putem duce până la capăt. ,,Cum să ascult? Cum să mă supun eu în faţa celorlalţi? Cum să renunţ la  propriul ,,eu”? Îmi amintesc un verset din Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel, care mi-a atras de nenumărate ori atenţia: "(Domnul Hristos) Care S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de Cruce” (Filipeni 2, 8).

M-am întrebat luni întregi cum poate Cineva să asculte, să se supună chiar şi în faţa morţii … Dacă Domnul Hristos a putut, El - fire omenească luând- atunci noi de ce nu putem să ne supunem? Fiecare dintre noi are dreptul la libertate. Suntem liberi să purtăm ceea ce ne place, liberi să vizităm anumite locuri, liberi să facem orice ne dorim, liberi să alegem voia Domnului sau să alegem păcatul.  Hristos însuşi ne-a făcut liberi precum spune Apostolul: "Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei.” Neascultând, nesupunându-ne celor mai mari, ne lipim practic,  sufletele de acest jug al robiei, jug al păcatelor.  Si care jug este mai bun? Al Domnului sau al faradelegilor? Chiar Mantuitorul ne raspunde aici : "Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei 11:28).

Pentru noi, cei tineri, ascultarea este cea mai dificila dintre toate. Însă nu şi imposibilă; toate le putem face dacă sunt întru Iisus Hristos. Toate le putem făgădui însă nu toate ne sunt de folos. Când cineva ne interzice anumite lucruri, nu ne interzice cu scopul de a ne întrista, de a ne provoca o cădere, ci ne interzice cu unicul scop de a ne feri de răutăţile acestei lumi deşarte, vremelnice şi trecătoare; cu scopul de a ne fi bine atât acum cât şi mai târziu. Aşadar, "Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu.”

Ce înseamnă a avea libertatea drept acoperământ al răutăţii? A nu te supune. A face voia ta, şi nu voia Mântuitorului. A alerga spre întuneric şi nu spre lumină. În întuneric poţi face ceea ce vrei; nimeni nu te vede. Orice îţi este permis, chiar dacă nu vezi şi nimeni nu te poate vedea. Aşa suntem în clipa neascultării; într-un întuneric în care nu vedem absolut nimic; ne închidem inima în acest sălaş al întunericului refuzând lumina.  

Ce înseamnă defapt a face ascultare încă din tinereţe? Am învăţat un lucru foarte important din anumite experienţe, pe care vreau să vi-l mărturisesc şi vouă: ascultarea este neîncetata, neîntrerupta pregătire a  sufletului , pentru a fi primit în Împărăţia lui Dumnezeu. Sufletul tău îl dai Domnului, şi nu trupul, nu haina scumpă pe care părinţii nu vor să ţi-o cumpere, nu telefonul, nu bijuteriile şi toate celelalte accesorii dorite. Un suflet smerit, o inimă supusă , o minte luminată şi un cuget curata... toate acestea sunt bineplăcute în faţă Tatălui.

 

DOAMNE AJUTA..

Fapte bune - Ascultarea

În tinereţe ne întrebăm de cele mai multe ori care este voia lui Dumnezeu cu noi, care este planul Său cu noi înşine. De ce rostim în rugăciunea Tatăl nostru ,, facă-se voia Ta ” şi nu a mea ? De ce pentru a primi ceea ce ne dorim trebuie să cerem mai întâi de toate voia lui Dumnezeu?  În interiorul nostru se freamătă mii şi mii de dorinţe; unele bune, altele mai puţin bune. Uneori suntem dispuşi a face orice pentru ca visul să ni se împlinească, iar odată împlinit, observăm că rezultatul nu este tocmai cel dorit.  Atunci ajungem cu uşurinţă la întrebarea: ,, de ce nu e spre folosul meu “?  Cerem motive, indicii chiar,  ,,semne” de la Dumnezeu; stăruim în rugăciune dar căutăm să se facă tot voia noastră.

Ca o paranteză, aş vrea să vă împărtăşesc şi vouă puţin din experienţa mea. Timp de doi ani am cerut ceva în rugăciune care s-a dovedit în final a fi spre răul, şi nu spre folosul meu. Ceream neîncetat ca acel vis să devină realitate, prin rugăciuni, acatiste si paraclise. Credeam că şi Dumnezeu vrea acelaşi lucru pentru mine. Dar timpul trecea, şi cererea tot nu se împlinea. Trăiam cu impresia că Dumnezeu întârzie la chemarea mea. Că nu mai vrea să îmi asculte ruga. Astfel am căzut… Nu înţelegeam ce nu era bine. Nu înţelegeam care era voia Sa cu mine. Am încercat să forţez lucrurile, dar acelaşi răspuns negativ primeam zilnic. Mii şi mii de gânduri se năşteau în minte… Gânduri care nu au făcut altceva decât să îmi transforme căderea "uşoară" într-una adâncă.

Toate acestea până într-o zi, când… Un suflet drag trimis de Domnul m-a trezit la realitate spunându-mi că ,,Dumnezeu nu e un tonomat care împlineşte dorinţe ca apoi să ne supăram pe El”.  Apoi a urmat a doua persoană care mi-a spus că Dumnezeu are ceva mai bun pentru mine.  În acele momente nu am înţeles mare lucru, dar acum înţeleg totul pe deplin. Sper şi voi să înţelegeţi nu de la mine, ci de la Tatăl care ştie ceea ce este spre folosul tuturor.

Aşadar, de ce trebuie să cerem să se facă voia Lui şi nu a noastră? Pentru că numai EL ştie ce e bine şi ce nu e bine pentru noi. El ştie ce ne e de folos şi va lucra în inimile noastre numai dacă îL lăsăm. Şi cum îl lăsăm?  Prin: "Facă-se voia Ta şi nu a mea". Este cea mai scurtă rugăciune şi totodată cea mai greu. „Facă-se voia Ta” sunt cele mai grele cuvinte pentru noi as spune, pentru ca presupun lepadarea de sine.

Cei ce caută şi fac voia lui Dumnezeu sunt consideraţi de însăşi Mântuitorul rudele Sale, precum spune în Sfânta Scriptură: "Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea." (Marcu 3:35). Cât de mare poate fi aceasta; prin voia Sa Sfântă Domnul Hristos ne uneşte cu El însuşi,  fraţii şi surorile Sale făcându-ne. A face voia lui Dumnezeu nu înseamnă doar a-I cere asta în mod repetabil la rugăciune, ci şi a împlini poruncile Sale. Împlinirea poruncilor ne ajută să descoperim calea, să realizăm că ceea ce Dumnezeu are pregătit pentru noi este mult mai bun decât ceea ce ne dorim noi. Să nu ne bazăm doar pe propriile noastre dorinţe fiindcă fără El nu putem face nimic. Fără Voia Lui noi nu am fi existat pe acest pământ, fără Voia Sa nu s-ar fi împlinit cele spuse de prooroci. Iată cât de important este să rostim în rugăciune "Facă-Se voia Ta, Doamne". Prin aceste cuvinte ne încredinţăm viaţa în mâinile Domnului căci precum spune Mântuitorul: "lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac".

Voia lui Dumnezeu poate fi implicit şi voia noastră în momentul când nu cerem ceva din această lume, nu cerem să se împlinească o dorinţă egoista ci îl lăsăm pe Domnul să aranjeze lucrurile cum ştie mai bine. Când spui in prezent cu toata increderea "fie precum vrei Doamne", sau ,,facă-se voia Ta”, spui defapt pentru mai tarziu "Asta vroiam cu adevarat Doamne de la Tine, insa nu stiam la inceput cat de bine imi va face ceea ce mi-ai daruit!". Asa Îl laşi pe El să fie întru tine si sa iti guverneze viata dupa cum ti-ar trebui mai bine, nu dupa cum crezi ca ar trebui mai bine, caci adesea ceea ce credem noi ca ne trebuie in viata nu este tocmai ceea ce ne trebuie pentru mantuire.  Să îl lăsăm pe Dătătorul a toate să se sălăşluiască şi în interiorul nostru , rugându-L neîncetat să facă voia Sa cu noi înşine, căci atunci vom înţelege care este planul Său şi cum ne simţim cu adevărat în mâinile Lui. Vom simţi acel sentiment de siguranţă incredibilă, acea bucurie neaşteptată, acea iubire nemăsurată a Celui ce înainte de a se jertfi pentru noi, a rostit în Grădina Ghetsimani:

"Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă…"

DOAMNE AJUTA..

Fapte bune - Smerenia

doamne ajuta..

(Poveste extrasa din Randunica din Ghebacea, Vasile Marcu)

Se zice ca un imparat bogat cum altul nu se mai afla pe fata pamantului s-a imbolnavit de o boala necunoscuta, o boala grea, chinuitoare. Toti doctorii si toti vracii au fost adusi la capataiul lui sa-i faca ce i-o face sa scape de suferinta sa, dar nici unul nu i –a putut afla leacul. Iar imparatul se chinuia si se topea pe picioare vazand cu ochii. Intr-una din zile, slujitorul care-l ajuta si-l sprijinea in tot momentul, in supararea sa, cuteza sa graiasca imparatului:

- Marite, Doamne, ingaduie slugii tale sa spuna un cuvant.

Imparatul i-a facut semn sa vorbeasca.

-Iata, zice acela, printre multimea slujitorilor tai se afla o copila nevarstica si neinvatata careia ii este dat sa mature si sa spele scarile de marmura ale palatului tau. Si se zice ca aceasta ar avea darul de a cunoaste cele mai ascunse suferinte omenesti si leacul pentru vindecarea lor.<!--more-->

- Sa fie adusa aici! Zise imparatul.

Si indata slujitorii au alergat pentru a indeplini porunca.

Ajunsa in fata imparatului, fetita s-a aruncat cu fata la pamant asteptand cuvant din partea stapanului sau. Si imparatul grai:

- Copila, ridica-te, cerceteaza-mi suferinta si afla-mi leacul.

- Slavite imparate, zise micuta slujnica, mai intai sa-mi spui cum iti e suferinta.

- Nimic nu ma doare si toate ma dor, raspunse imparatul.

- Ai vreo rana vazuta sau nevazuta?

- Nicidecum, dar tot sufletul mi-e o rana si plin de amaraciune.

- Iti lipseste ceva?

- Am toate in stapanirea mea si n-am nimic. Sunt cel mai bogat, dar si cel mai sarac om de pe fata pamantului si sufar cumplit de o amara tristete.

Acum, fetita cu glas blajin si cu fata blajina, zise:

- Marite Doamne, suferinta ta poate fi inlaturata cu multa usurinta numai daca vei imbraca pe tine camasa celui mai fericit om din imparatia ta.

Indata imparatul a trimis soli in toata imparatia sa afle pe cel mai fericit om, sa-l dezbrace de camasa si sa o aduca lui. Si au cautat trimisii imparatesti prin palatele voievozilor, prin casele marilor boieri, prin castelele bancherilor, peste tot cercetau si intrebau:” Cine se simte a fi cel mai fericit om din aceasta imparatie?” Si au aflat numai ura, zavistie, perversitate, lacomie si alte nazbatii de felul acesta. Si s-au intors aceia la imparatul lor  suparati si cu mainile goale. Si iarasi a zis imparatul: Mergeti si cautati cu de-amanuntul prin orase si targuri, ca nu se poate sa nu aflati un om fericit, caruia luandu-i camasa sa o aduceti in graba la mine ca s-o imbrac si sa scap de suferinta aceasta apasatoare. Si iarasi au plecat solii iscodind prin orase si targuri sa afle omul fericit, dar peste tot a intalnit dusmania, jaful, minciuna, plansul, razbunarea.

Si intorcandu-se iarasi solii la imparatul lor, au zis cu dezamagire: ”Slavite stapane, am cautat in tot locul si n–am aflat omul fericit, fara numai lacrimi, dureri si scrasniri din dinti.”

- Nu se poate sa aflati macar un om  fericit in toata imparatia mea! tipa imparatul.

Si iarasi au plecat solii intreband pe oricine intalneau in cale, cutreierand coline, sate si campii si negasind ei ceea ce cautau. Dezamagiti si obositi fiind s-au hotarat sa se intoarca la stapanul lor si sa-i spuna ca nu e chip a afla in toata imparatia un om fericit. Si pe cand se intorceau ei ca niste curci plouate, au auzit prin vai un oarecare om cantand cat il tinea gura si- l indemna inima. Indata au alergat si aflandu-l pe acela, l-au intrebat:

- Cine esti tu, omule?

- Sunt socotit cel mai din urma om din sat, raspunse cel intrebat.

- Ai case mari, bogatii, bani multi?

- Nimic din toate astea!

- Ai femeie, copii?

- Mi-e casa plina!

- Din ce traiesti tu si toti ai tai?

- Din ce da Dumnezeu. Oricum nu ne–am culcat vreodata flamanzi.

- Te vedem a fi unul din cei mai sarmani, dar, pentru ce canti cu atata voiosie?

- Pentru ca sunt un om fericit!

- Vreti sa ne amagesti spunand un neadevar?

- Nicidecum! Eu nu pot sa mint pe cineva, pentru ca ma aude si ma vede Dumnezeu, Cel ce m-a procopsit cu ochi ca sa vad, picioare sa merg , maini sa lucrez si cu voie buna sa fac tot ceea ce mi se cere. Si uite asa-mi tin eu casa, femeia si copiii si de aceeea cant pentru ca ma simt a fi omul cel mai fericit!

- Cu adevarat esti fericit?

- Intocmai. Foarte fericit!

Auzind acestea, solii imparatesti au sarit asupra sarmanului acela pentru a-l dezbraca si a-i lua camasa. Bietul om, nestiind care-i pricina, zise catre “jefuitori”

- Domnii mei, va vad a fi trimisi imparatesti si de la un om ca mine n-aveti ce lua. Va osteniti in van!

Solii insa, n-au vrut sa ia seama la vorbele aceluia. Si trantindu-l la pamant, i-au smuls cu sila haina de pe dansul. Si... ce-au vazut? Ce-aveau sa vada, decat un om gol-golut, cum l-a facut mama-sa. N-avea el camasa dar era imbracat in fericire. Era fericit  pentru ca avea ochi, maini, picioare si inima deschisa.

Si,....asta e, dragii mei: Fericirea e langa noi si ne surade!”. Ne trebuie insa un dram de intelpciune sa vedem si sa simtim acestea. “Intelepciunea este un mare dar de la Dumnezeu, dar pe care El il da credinciosului ce-l cere  cu osardie, cu lacrimi , cu iubire. Intelepciunea ne ajuta sa ne vedem pe noi insine, sa ne cunoastem pe noi insine, sa ne vedem micimea, sa ne masuram scurtimea vietii si sa grijim de mantuirea sufletului nostru. Intelepciunea ne graieste numai adevarul, ea ne limpezeste mintea sa pricepem ca toata truda omului pe pamant este zadarnicie si goana dupa vant. Praf si cenusa. Intelepciunea ne sfatuieste cum sa ne eliberam din robia pacatului si a mortii si sa ne dobandim mantuirea sufletului, viata vesnica si fericita in Dumnezeu” (Invatatura de credinta crestina ortodoxa)

Iata, dar, ce ne descopera intelepciunea: ceea ce vedem, nu exista (e praf si cenusa). Iar ceea ce nu vedem, exista (viata vesnica si fericita in Dumnezeu)

Fapte bune - Smerenia

Smerenia...

Este o eterna pace a inimii.

Este absenta totala a tulburarii, a supararii, a iritarii, a durerii.

Ea inseamna sa nu ma mai mire nimic din ceea ce mi se intampla, sa nu mai simt cuvintele sau faptele celorlalti ca fiind indreptate impotriva mea.

Ea inseamna sa raman netulburat cand nimeni nu ma lauda, cand altii vor sa ma dezonoreze sau sa ma dispretuiasca.

Ea inseamna sa gasesc in mine un loc binecuvantat, in care sa ma pot retrage, sa pot inchide usa, sa pot ingenunchea in fata Parintelui meu in TAINA, sa fiu in pace, intocmai ca in adancul unei mari linistite, atunci cand totul in jur pare zbuciumat.

Muzică și filme - Despre muzică

Adevărul de la capătul celălalt este legat de frică, de aceeaşi deznădejde care face nişte copii să strige după ajutor. E şi un adevăr în această muzică. Şi anume adevărul că în această realitate trăiesc milioane de tineri, de oameni, de suferinzi. Sunt sute, mii de tineri care trăiesc în această viaţă şi în violenţa ei. De aceea ei strigă după mamă, după tată, după un pic de iubire.

doamne ajuta..

Strigătul se transformă în acorduri muzicale şi dintr-o dorinţă de a te dărui răului de care te simţi strivit. Ei trebuie înţeleşi, fiindcă nu ştiu că există iubire, scăpare, mântuire. Atunci, în momentele de mare durere, ei strigă. Dar să nu facem confuzii! Aceşti oameni care doresc iadul şi îl cheamă pe satana, nu sunt draci. Ei sunt tot oameni! Ştim, trebuie să ştim că un om oricât ar fi de căzut, oricât ar fi de îndrăcit, de strivit de răutate, de violenţă şi de ură, în el nu moare scânteia divină. În el este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care tânjeşte după dragoste şi mântuire.

Sunt mărturii în legătură cu rockeri care au fost în iad la propriu. Unul dintre ei, posedat fiind şi mergând spre locul de frig şi însingurare, şi-a adus aminte – când nu mai cânta necuratului, şi nici nu mai era întărit de bere, votcă sau drog – îngrozit de frică, de singurătate, durere, şi a strigat: „Iisuse am auzit că eşti Dumnezeu!”. Şi a venit Iisus şi cu Lumina Lui şi cu iubirea Lui l-a smuls din ghearele diavolului. Să ne uităm la aceşti rockeri ca la cea mai gingaşă minune. Acolo încă mai este un prunc gingaş, un sfânt în devenire…

(Maica Siluana în dialog la RADIO LOGOS cu Cristi Şerban, autorul cărţii „Între rock şi iubirea fără sfârşit”)

(Revista OrthoGraffiti)

Sfaturile Sfinților - Sfântul Ioan de Kronstadt

În toate trupurile binecinstitorilor creştini, care sunt temple nezidite de mână omenească, se află o lumină raţională – sufletul, care vine de la Soarele raţiunii supreme – Dumnezeu, Cel ce se face „văzut” în lume, ca şi sufletul în trup. Îmi dau seama când îmi pătrunde în suflet Soarele cunoştinţei – Dumnezeu; atunci mă simt uşor, simt căldură şi lumină; simt şi când se îndepărtează de mine, lăsând întuneric şi suferinţă.

Aşa cum, în universul material, atunci când soarele se acoperă sau se îndepărtează, vine întunericul, şi în universul spiritual întunericul vine o dată cu îndepărtarea de suflet a Soarelui care luminează mintea şi când El este acoperit de o negură blestemată.

Aşa cum în universul material rămâne întotdeauna o urmă de lumină şi după apusul soarelui, fiind acela de o incomparabilă imensitate, tot aşa şi în suflet rămâne o urmă de lumină şi după îndepărtarea Soarelui duhovnicesc, fiindcă Acela este pretutindeni şi fiindcă stăpânul întunericului nu este din cale-afară de puternic şi, fără făgăduinţa lui Dumnezeu, nu ne poate întuneca sufletul cu totul.

Trebuie totuşi să ne ferim, pentru ca, aşa cum a spus Mântuitorul, să nu ne cuprindă cu desăvârşire întunericul (cf. Ioan 12,35)

 doamne ajuta..

Fapte rele și patimi - Există distracţie şi fără alcool

Da! şi creştinii se îmbată cu alcool, nu numai necredincioşii. De fapt şi creştinii practicanţi, care vin duminică de duminică la Biserică şi au o viaţă liniştită, sunt ispitiţi de aceleaşi patimi ca şi ceilalţi oameni. Doar că ei ar trebui să reziste mult mai uşor ispitei şi să nu intre în cursa păcatului, pentru că sunt plini de Duhul Sfânt și au conştiinţa trează şi frica de Dumnezeu. Creştinii deşi nu dau curs păcatului, ştiu consecinţele lui.

DOAMNE AJUTA...

Dar totuşi aşa cum spuneam într-un articol anterior şi creştinii pot cădea în păcate grele, mai ales atunci când li se pare că stau prea bine duhovniceşte şi se încred în puterea lor.

Alcoolul  (vinul, berea, whisky-ul, etc.) nu este un rău în sine, ba dimpotrivă, medicii spun că un pahar de vin băut ocazional are efecte medicale benefice. Nemţii consideră berea un aliment iar Psalmistul David spune că "vinul veseleşte inima omului'. Dar totuşi alcoolul băut în exces poate avea efecte grave asupra celui care bea şi asupra tuturor celor cu care băutorul intră în contact.

Am întâlnit creştini apropiaţi de Biserică şi de Dumnezeu dar care la anumite ocazii beau fără măsură. Totul are un început, şi nimeni nu se apucă să se îmbete aşa deodată ci se învaţă cu alcoolul încetul cu încetul. Părinţii sunt primii care dau exemplu copilului de cum să bea şi cât să bea. Apoi colegii de şcoală, de liceu şi de facultate sunt cei care consolidează în mintea unui individ atitudinea faţă de alcool.

De mic afli că dacă bei o guriţă de vin te ameţeşti şi te ia durerea de cap, apoi vezi mai târziu că oamenii care beau în exces îşi schimbă comportamentul, devin mai veseli, mai sinceri, mai vorbăreţi, mai agresivi, mai puţin atenţi, devin alţi oameni. Chiar dacă n-ai băut niciodată devii curios să trăieşti şi tu acea starea de "euforie" mult lăudată, şi te macină gândul de cum ar putea să-ţi schimbe comportamentul câteva pahare de vin.

Chiar dacă eşti conştient de cât mult rău poate face un om beat îţi zici în gând: "Eu nu vreau să mă îmbăt, ci beau aşa puţin cât să mă simt bine".

La început gustul celei mai bune beri ţi se va părea amar iar gustul  unui vin de viţă nobilă ţi se va părea prea puternic şi greu de băut. Primele întâlniri cu alcoolul vor fi dezamăgitoare şi vei zice în sinea ta: "Nimic nu e mai bun ca un pahar de apă sau un suc natural! Ce prostie este alcoolul". Totuşi după principiul nu există plăcere fără durere şi văzând că ceilalţi beau vin sau bere de parcă ar bea băuturi răcoritoare, te hotărăşti să mai încerci, doar cu gândul că poate-poate te vei ameţi şi tu puţin.

Auzim că se vorbeşte despre dependenţa de alcool şi despre oamenii care nu mai pot trăi fără să bea zilnic câte ceva. Trebuie să ştiţi că dependenţa pe care o provoacă alcoolul nu se manifestă doar la nivelul mare, în cazul celor care beau foarte mult, ci şi la nivel foarte mic, la primele contacte cu alcoolul.

Astfel senzaţia de ameţeală şi de bună dispoziţie pe care ţi-o dă prima bere te va schimba pentru totdeauna. Intri fără să vrei în lanţul dependenţei pe care alcoolul o creează. Data viitoare vei vrea să bei iar, poate chiar două sau trei beri în plus.

Eşti creştin, conştiinţa te mustră şi ştii că nu e bine ceea ce faci, dar îţi zici în sinea ta: "Nu este păcat să bei un pahar de vin sau o bere". Ba te gândeşti: "chiar dacă mai beau una, rezist și nu mă voi îmbăta..." Fiecare cedare îţi slăbeşte voinţa şi te pregăteşte pentru un nou eşec. Diavolul îţi găseşte îndreptăţire pentru fiecare nou pahar şi uite aşa ajungi să bei fără măsură, pornind de la ideea că ai totul sub control.

După ce te-ai îmbătat prima oară, te căieşti, îţi pare rău, dar diavolul îţi va şopti în gând: "Nu e mare păcat, doar n-am omorât pe nimeni, n-am bătut pe nimeni, n-am făcut scandal, m-am simţit bine cu prietenii şi apoi m-am dus acasă şi m-am culcat." Dacă te-ai învoit cu acest gând ai aşternut deja premisa unei noi căderi, iar când va veni momentul vei bea iarăşi...cel puțin la fel de mult.

Alcoolul este periculos şi înşelător. Starea de ameţeală şi de bună-dispoziţie pe care o dă celor ce-l beau îi scapă de timiditate, îi scoate din stările de supărare, îi face să uite de griji, şi e comparată adesea cu o "stare de fericire". De aici şi expresia: "Nu există distracţie fără alcool".

Totuşi, timiditatea pe care o au unii oameni e un dar de la Dumnezeu care să-i ajute să se ferească de anturajele greşite şi să-i ţină la distanţă de persoanele care au o viaţă destrăbălată. Pierderea timidităţii prin alcool duce la depășirea unor graniţe ale firii care vor duce până la urmă la păcat. Cei care vorbesc puţin vor începe să pălăvrăgească mult şi fără folos. Cei timizi şi sfioşi vor deveni îndrăzneţi şi tupeişti. Cei ruşinoşi vor deveni fără ruşine şi vor cădea în desfrânare şi în alte păcate asemenea. Stările de supărare pe care le trăim sunt momente de atenţionare asupra stării noastre sufleteşti, care ne ajută să ne vedem păcatele şi neputinţele. Sfinţii spun că supărarea vine doar din lipsa plăcerilor lumeşti.  Eliminarea supărărilor prin alcool este doar o stare de moment, ne-rezolvând nimic ci doar amânând problemele.

Şi creştinii se îmbată pentru că şi ei sunt invitaţi la mese, la petreceri, la nunţi sau la discuţii şi  fac asta pentru că n-au o relaţie apropiată de Dumnezeu, pentru că nu cunosc bucuria şi dulceaţa harului pe care-l dă Dumnezeu celor blânzi şi smeriţi cu inima.

Nu e păcat să bei un pahar de vin dar creierul va reţine senzaţia euforică pe care ţi-o dă alcoolul peste măsură, şi pe viitor vei vrea iarăşi să trăieşti aceeaşi senzaţie. Marea problemă este că deşi încerci să te înfrânezi şi să bei cât mai puţin, vor apărea uneori situaţii limită în care ispita de a bea va fi mai mare. Când grijile multe te năpădesc sau când întâmpini necazuri în viaţă şi nu mai suporţi presiunea necazurilor îţi aduci aminte de starea de relaxare şi detensionare pe care ţi-o dă alcoolul şi vei bea pentru a scăpă de toate. Dar a doua zi le vezi pe toate aşa cum erau ieri, căci alcoolul nu este o soluție la niciuna din problemele noastre.

Problemele se rezolvă cerând ajutorul lui Dumnezeu şi strigând din inimă către Maica Domnului şi către sfinţi, nu îmbătându-ne de vin până la inconştienţă.

Patima băuturii e ca şi patima desfrânării, nu te lasă până când nu faci totul până la capăt. Te ispiteşte să bei şi mai mult... şi mai mult... până când nu mai ştii pe ce lume trăieşti.

E una sa bei un pahar de vin cu cei dragi şi alta să bei pentru starea pe care ţi-o dă alcoolul. Când cauţi plăcerea şi euforia beţiei atunci e clar că eşti pe un drum greşit şi totul va refula până la urmă în păcate.

Beţia stârneşte şi dă putere altor patimi din noi: cearta, violenţa, desfrânarea, lăcomia pântecelui, necumpătarea, vorbirea multă și vulgară, judecarea aproapelui etc.

Ştim cu toţii câte rele s-au întâmplat din cauza băuturii, câte familii s-au destrămat, câte femei au fost bătute şi violate, câţi copii au fost maltrataţi, câtă violenţă şi ură a adus între oameni, câţi băieţi şi câte fete au fost batjocoriţi doar pentru că puteau fi manipulaţi uşor în stare alcoolică.

Da, probabil vă gândiţi că astfel de lucruri nu ni se pot întâmpla nouă, creştinilor, mai ales dacă bem puţin. Putem oricând cădea şi noi, trebuie să fim cumpătaţi şi să ne rugăm tot timpul.

Cine cochetează cu alcoolul mai devreme sau mai târziu va cădea în păcat, cea mai bună soluţie fiind cumpătarea şi înfrânarea.

Da! şi creştinii se îmbată deşi toţi s-au îmbrăcat prin Botez în Hristos, iar o asemenea haină împărătească nu se cuvine a fi tăvălită în mocirla păcatelor.

Fapte rele și patimi - Există distracţie şi fără alcool

Patima alcoolului este aşa de răspândită în întreaga lume şi aşa de mult promovată în filmele pe care le vedem încât aproape că ţi se pare imposibil să mergi la o petrecere fără să bei.

DOAMNE AJUTA...

Cei care stau în spatele industriei de filme americane poartă o mare vină din acest punct de vedere. Probabil vă amintiţi că nu de mult timp a apărut pe ecrane la cinema un film numit Hangover (tradus mahmureala) în care câţiva bărbaţi s-au îmbătat într-un asemenea hal încât a doua zi când s-au trezit, nu mai reţineau aproape nimic din ceea ce au făcut cu o seară înainte. Filmul a avut mult succes, fiind primit foarte bine de unii tineri, care probabil abia aşteaptă să imite în viaţa lor ceea ce au văzut.

Vă amintiţi cu toţii şi de seria de filme American Pie în care actorii sunt adolescenţi de liceu, iar subiectele principale ale filmului sunt sexul şi băutura, sau mai diplomatic spus: cum se distrează tinerii în timpul liceului . Cu greu poate egala un alt film numărul de păcate şi de urâciuni promovate de American Pie în doar două ore.

Exemplele pot continua la nesfârşit, sexul şi băutura fiind o constantă a filmelor venite de peste ocean.

Tot ce am văzut în filme ne-a schimbat, creând o percepţie greşită în mintea noastră. Imaginaţi-vă care sunt primele lucruri care-i vin în minte unui tânăr când aude de un baieram: distracţie, dans, băutură, ţigări şi sex. Sau când aude de balul bobocilor sau de un banchet: băutură multă, haine de fiţe, dans şi agăţat.

Mai nou acum filmele relatează tot felul de întâmplări în care tinerii se droghează pe la petreceri sau prin cluburi şi bineînţeles că în acest fel dau exemplu greşit şi parcă transmit adolescenţilor următorul mesaj: "Ce poţi să faci într-un club sau la un baieram? Să te simţi bine, să bei, să fumezi o marijuana, să dansezi, să fii în altă lume..."

Privită în acest context, al unei educaţii primite din filmele americane, pe bună dreptate tinerii se întreabă:  "Cum poţi să te distrezi la o petrecere fără să bei?"

Întrebarea aproape că primeşte un răspuns unanim: N-ai cum, fără băutură.

De fapt întrebarea ar trebui pusă altfel: "Cine dă petrecerea şi de ce o dă?" Totul depinde de anturajul în care se va desfăşura.

Sunt persoane care fac o petrecere special pentru a se îmbăta cu prietenii, sunt alţii care o fac doar pentru a se aduna toţi împreună şi a se bucura unii de ceilalţi. Spre exemplu, am participat la un Revelion în care mai mult de zece persoane am băut 6 beri la cutie şi jumătate de litru de vin fiert, dar ne-am simţit foarte bine unii cu alţii. La fel mi-aduc aminte de revelioane unde băutura era la discreţie şi era foarte clar pentru ce ne adunasem acolo.

Cum poţi să te distrezi la un grătar fără să bei? Mergând cu prieteni care ştiu să se distreze fără să se ameţească sau să se îmbete. Cine se poate simţi bine cu prietenii doar când este plin de băutură acela e un om limitat, constrâns de patima sa. A te distra cu prietenii la pădure, la un grătar nu înseamnă doar să dansezi, să mănânci şi să bei, ci de multe ori înseamnă să discuţi ore în şir un subiect interesant, sa faci planuri cu ei, să joci ceva, să construieşti ceva, să explorezi, etc.

Mi-a aduc aminte că acum jumătate de an eram la munte şi seara, la cabana unde stăteam, ne-am apucat să facem un grătar. Eram şapte persoane. Şi la un moment dat din vorbă în vorbă am ajuns să-i spun unui prieten că: Dumnezeu l-a pedepsit pentru un lucru anume din cauza unor fapte pe care el le-a făcut în trecut. El s-a supărat puţin şi a început să mă contrazică. În discuţie au intervenit şi ceilalţi cu păreri pro şi contra, iar din acel moment discuţia a devenit aşa de interesantă şi atrăgătoare, chiar şi pentru cei care n-aveau nicio treabă cu Biserica, încât am discutat 2-3 ore în continuu. Era un subiect de interes maxim pentru că pe toţi ne mustra conştiinţa de greşeli din trecut şi normal că apărea şi frica unei pedepse în prezent.

Am întâlnit mulţi oameni în viaţa mea şi Dumnezeu m-a dus să cunosc, probabil intenţionat, multe tipuri de anturaje şi să observ diferite tipuri de comportament. Concluzia mea cu privire la acest lucru este următoarea:

Oamenii cu şcoală, sau cu experienţă de viaţă, cu înţelepciune şi cu credinţă în Dumnezeu, au ce discuta şi pot să se simtă bine şi fără să facă abuz de alcool. În mijlocul unui asemenea anturaj discuţiile apar imediat şi timpul trece fără să-ţi dai seama. Temele discuţiilor sunt variate, limbajul este unul decent iar tonul este unul empatic şi ne-acuzator.

Oamenii cu mai puţină şcoală, sau necopţi la minte, sau fără frică şi credinţă în Dumnezeu, se distrează cu mâncare şi băutură multă, discutând gălăgios, folosind adesea un limbaj vulgar şi un ton acuzator. Astfel de oameni cu greu se pot simţi bine într-un anturaj cu oameni care se comportă normal adică moral.

În tinereţe adolescenţii se adună la petreceri în număr mare fără să ţină cont prea mult de anturaj, de felul de a fi a celor care participă. Cu trecere timpului, în special după vârsta de 20 de ani anturajul se micşorează la câţiva prieteni după principiul: "cine se aseamănă se adună!".  Treptat, treptat ne maturizăm şi nu mai vrem să ne pierdem vremea în locuri şi cu oameni care prin firea lor nu te folosesc cu nimic, ba dimpotrivă te influenţează negativ.

Astfel, la întrebarea "Cum să te distrezi la un grătar, la o petrecere sau la o nuntă fără să bei?" răspunsul este simplu: cu oamenii potriviţi.

A fi creştin înseamnă a trăi şi a respira în anturajul Bisericii, în braţele lui Dumnezeu, şi alături de oameni demni, morali. Un creştin adevărat nu poate merge la orice petrecere şi nu se poate distra oricum.

Harul lui Dumnezeu dobândit în inimă prin lupta împotriva patimilor, prin rugăciune şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine ne va părăsi atunci când vom ajunge în locuri în care păcatele se săvârşesc fără ruşine.

Dumnezeu vă va grăi mereu în inimă şi prin glasul conştiinţei atunci când vă veţi afla într-un loc în care mai mult vă veţi vătăma sufleteşte decât vă veţi folosi.

Fapte rele și patimi - Există distracţie şi fără alcool

În cele ce urmează voi încerca să fac o mărturisire despre cât de mult ne poate influeţa anturajul în rău, oricât de bune ţi-ar fi intenţiile şi înclinaţiile, mai ales atunci când vine vorba de băutură. Aceste cuvinte le adresez mai ales băieţilor deoarece ei sunt cei mai influenţabili de comportamentul anturajului în care cresc.

doamne ajuta...

Vă mărturisesc că încă de mic copil nu am fost atras de băuturile alcoolice.  Ţin minte că atunci când eram mai mic, bunicii îmi dădeau uneori câte o guriţă de vin la masă, dar eu beam mai mult în scârbă, neînţelegând de ce "oamenii cei mari" îşi pierd timpul cu astfel de băuturi amare la gust.

Cu toate acestea, timpul a trecut iar eu am ajuns băiat de liceu. Deşi timid din fire, mi-am format noi prieteni, şi împreună cu prietenii din copilărie am trecut la altă etapă a vieţii după dictonul: "Suntem bărbaţi, deci tre' să ne distrăm iar distracţie fără beţie nu se poate".  Toţi băieţii pe care îi cunoşteam vorbeau despre beție cu maxim interes şi povesteau cât de tare este să te faci "rangă". Tot auzind astfel de discuţii pline de entuziasm, uşor uşor s-a înfiripat în mintea mea ideea de a mă îmbăta şi eu ca să văd cum este.  Pentru a-mi satisface curiozitatea, tot ce mi-a trebuit era un partener de băutură şi o sticlă de tărie care să contrabalanseze lipsa apetitului de a bea cu un efect rapid de ebrietate. Aşa că am trecut la fapte şi nu ne-a trebuit mult ca să ne atingem scopul. Ţin minte că în acea seară am şi fumat, deşi în condiții normale pentru mine ţigara stârnește doar repulsie. Dar la băutură omul face multe... lucruri pe care le regretă mai târziu.

Prietenii mei din cartier m-au văzut în seara aceea şi ţin minte că a doua zi erau foarte interesaţi să le povestim marea noastră "aventură". Ne acordau maxim de atenţie şi interes la ceea ce povesteam. De aceea ne simţeam ca fiind şi noi importanţi. S-a vorbit câteva săpămâni bune despre această tărășenie iar eu, împreună cu celălat protagonist, simţeam că suntem băieţi de gaşcă, că valorăm mai mult în ochii prietenilor noştri.

Totuşi, lucrurile au revenit de îndată la normal, iar normalul pentru mine era să nu beau mai deloc. Mie îmi plăceau sucurile, nicidecum băutura. Aşa au fost înclinaţiile mele încă de mic copil, nefiind ispitit de gustul băuturilor sau al tutunului. Numai că instinctiv am realizat că dacă te îmbeţi, atunci te pui bine cu toţi băieţii şi devii parte activă a anturajului. Iar eu am văzut că a te îmbătata era o modalitate de a atrage atenţia asupra mea. Şi vreau să spun că în acea perioadă simţeam nevoia stringentă de a fi înţeles, iubit şi apreciat pentru ceea ce sunt, deoarece toate acestea îmi lipseau în intimitatea familiei. Așa că îmbătatul a devenit o metodă de a mă face iubit și văzut bine în gașca de prieteni.

Deci, fără să analizez consecinţele pe termen lung, am început să mă dau bine cu băieţii, îmbătându-mă, ca să suplinesc cumva nevoia de a fi apreciat şi înţeles ca om. Aşa că din când în când o faceam "lată" iar lucrul acesta era un motiv de sărbătoare pentru prietenii mei, deci un motiv în plus de a-mi urma demersul bahic.

Aşa a trecut toată perioada liceului, cu intervale de a nu bea nimic, punctate brusc de episoade în care beam până la refuz, deşi plăcerea băuturii nu mă caracteriza defel. Eu beam doar ca să fiu de gaşcă, nu că mi-ar fi plăcut băutura. Beam ca să primesc astfel atenţia de care aveam nevoie, nu că m-ar fi încântat băutura în sine.

Şi totuşi într-o zi am decis să pun capăt acestei nebunii. Purtasem prea mult o mască care mă secătuise şi mă mutilase sufleteşte. Aşa că din clipa aceea am rupt-o cu această atitudine. Şi oare am pierdut ceva? Nicidecum. De pierdut pierdusem până atunci...demnitatea. Apoi prietenii adevărați m-au iubit așa cum eram cu adevărat. Am scăpat doar de "prietenii" de "distracție" conjuncturală.

Poate vor spune unii că am trecut prin această experienţă deoarece nu am avut o personalitate puternică, dar eu vă spun că nu personalitatea este factorul care catalizează o astfel de atitudine greșită, ci lipsa de iubire şi nevoia de a fi iubit, alimentate greșit. Iar pe această cale aş vrea să atrag atenţia că există mulţi tineri în jurul nostru pe care îi judecăm greşit, crezând despre ei că le place să fie teribilişti, că sunt excentrici şi răi din fire. Vă asigur că mulţi dintre ei poartă o mască care nu-i reprezintă cu adevărat. Unii dintre ei se tatuează, se coafează ciudat şi poartă haine excentrice doar pentru că simt nevoia de a fi iubiţi şi în acest fel încearcă să atragă atenţia cumva asupra lor. Nu știu sărmanii să se facă înțeleși pentru că (aproape) nimeni din jurul lor nu-i înțelege. Iar ei nu-și înțeleg drama pentru că le lipsește Hristos, Lumina Lumii.

Cu toate acestea, poate că pentru unii dintre voi încă plutește această întrebare în minte: cum este posibil ca un om care nu este atras de băutură, totuși să se îmbete în repetate rânduri?

Răspunsul este simplu: omul care nu trăiește aproape de Dumnezeu și de Biserică, este ușor influențat de lucrurile negative din jur și ajunge să le comită pentru că harul Duhului Sfânt nu te luminează ca să vezi dincolo de aparențe și astfel ajungi să faci cele mai urate lucruri deși în interiorul tău te simți "scuzat" de intenții bune. Are grijă diavolul să-ți creeze condiții de a-ți satisface cele mai nobile simțăminte  prin fapte de rușine, și cum oare altfel, decât mascând răutatea în chipul inocenței și a intențiilor bune!?!

 

Totuşi, chiar și atunci când te îndrepți, greşelile se plătesc. Deşi Dumnezeu m-a înconjurat cu mulţi oameni frumoşi, îmi culeg plata înconştienţei şi a nebuniei din tinereţe. Când ne adunăm toţi prietenii la masă şi începem să discutăm despre clipele frumoase ale tinereţii, aproape inevitabil se aduce aminte şi de "aventurile" băieţilor cu băutura. Şi atunci îmi vine să intru în pământ de ruşine datorită lucrurilor urâte pe care le-am făcut sub influenţa alcoolului, oricât de nobilă mi s-ar fi părut motivaţia de atunci.

Sper ca această mărturie să fie de folos tuturor băieţilor care se compromit doar ca să placă celor din jur, amăgindu-se că așa rezolvă ceva. Și aș dori să vă îndemn pe toți tinerii cu aceste cuvinte de care eu nu am știut atunci când era nevoie mai multă: trăiţi-vă tinereţea astfel încât să nu vă fie ruşine de ea mai târziu.

Tinerii în Biserică - Credința Ortodoxă

 

"Noi, cei ce ne numim creştini, nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi. Căci a fi creştin înseamnă a te răstigni, în aceste vremuri şi în oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. (...)

DOAMNE AJUTA..

Şi trebuie să fim răstigniţi la vedere, în ochii lumii, căci împărăţia lui Hristos nu este din această lume, şi lumea nu o poate primi, şi nu o poate primi nici măcar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singură clipă.

Lumea aceasta îl poate primi doar pe Antihrist, acum sau în oricare alta vreme. (...) Nu-i de mirare, atunci, că este dificil să fii creştin - nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu bună-ştiinţă un mod de viaţă care, cu cât este trăit mai autentic, cu atât mai mult duce spre autodistrugere. Şi din această cauză ne răzvrătim mereu, încercam să ne uşurăm viaţa, încercam să fim creştini pe jumătate, încercam să dobândim ce-i mai bun din ambele lumi. Până la urmă trebuie să alegem - fericirea noastră stă într-una dintre cele două lumi, nu în amândouă. (...) Dumnezeu ne da tărie să urmăm calea răstignirii; nu exista altă cale de a fi creştin."  (Părintele Serafim Rose)

Este tulburător ceea ce spune Părintele Serafim. Este tulburător pentru că este adevărat şi parcă n-am vrea să fie așa. Uneori auzim că Biserica este un spital, unde venim şi ne vindecăm de bolile trupeşti şi sufleteşti. Da, Biserica este şi spital dar e mult mai mult decât atât.

Mulţi dintre noi ne-am apropiat de Dumnezeu şi de Biserică fiind în necazuri şi am văzut că aici primim ajutor. Dar Dumnezeu nu oferă doar ceva ci şi cere în schimb de la noi, dar cere pentru a ne oferi şi mai mult.

Parcă uneori am vrea să venim la Biserică să ne vindecăm şi să plecăm iarăşi în lume şi să ne vedem de ale noastre. De ce? Pentru că este greu să posteşti, să te înfrânezi, să faci fapte bune, să renunţi la sine, să laşi patimile și să întorci și celălalt obraz.

Vrem şi împărăţia cerurilor şi harul lui Dumnezeu dar pe de altă parte vrem să mâncăm şi să bem bine, vrem laude şi aprecieri din partea lumii, vrem avuţii şi funcţii. Vrem şi pe cele lumeşti dar şi pe cele cereşti. Vrem să slujim lui Dumnezeu dar uneori slujim şi diavolului prin faptele noastre și mai ales prin interesele noastre. Până la urmă trebuie să alegem chiar dacă alegerea va fi grea, chiar dacă ne vom răzvrăti sau vom da înapoi...

Până la urmă vom alege,  şi chiar dacă nu ne hotărâm,  atunci faptele noastre de fiecare clipă vor bătători drumul către una din cele două căi. Şi asta pentru că: “Ceea ce faci te face” (Părintele Teofil Pârâian).

Biserica nu este numai spital ci trăire a împărăţiei cerurilor pe pământ. Este comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi cu sfinţii. Biserica este Cerul adus pe pământ.

De ce acest război în inimile noastre? De ce această teamă la auzul cuvintelor: “Noi, cei ce ne numim creştini, nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi”? Părintele Arsenie Papacioc spunea că noi creştinii de astăzi fugim de suferinţă, dar eu aş spune mai altfel: Noi creştinii de astăzi nu vrem să ne asumăm greul, ci vrem că totul să fie uşor şi eventual cu o răsplată mare.

Calea către Dumnezeu este asceză, adică luptă împotrivă păcatelor din noi, disciplinarea sufletului şi a trupului. Asceza este urcuşul duhovnicesc al omului către Dumnezeu, prin pocăinţă şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii. Iată ce zice Părintele Teofil într-un interviu:

“– Pãrinte Teofil, de ce credeţi cã este aşa de greu exerciţiul ascezei, al înfrânãrii, pentru omul, chiar creştin, al acestui sfârşit de veac?

– Cred cã este greu pentru cã şi tentaţiile sunt multe şi mult mai multe decât odinioarã. Astãzi existã, pe lângã comoditatea care nu se potriveşte cu crucea pe care cere Domnul Hristos sã ne-o purtãm şi multe tentaţii care rãscolesc, care excitã şi este greu sã ocoleşti pricinile, pe care odinioarã nu le aveau oamenii în fatã. Sunt atâţia oameni care mãrturisesc cã le vin în faţă, mai ales vara, când oamenii sunt mai puţin îmbrăcaţi, lucruri care îi scormonesc din obişnuitul lor în care ar fi dacã n-ar apãrea astfel de lucruri şi atunci, sigur cã e mai greu sã te înfrânezi, sã ocoleşti situaţiile acestea de rãscolire.

– Ce este, în concepţia Bisericii noastre, asceza?

– Asceza este un exerciţiu, este o angajare pentru disciplina sufleteascã şi trupeascã, este ca un fel de gimnasticã a sufletului şi a trupului. Biserica noastrã este prin ea însăşi asceticã. Cere omului post, a fixat zile anume de post, zile în care nu se poate mânca orice. Or, faptul acesta de a alege o mâncare de post, de o mâncare care nu se poate mânca într-o zi de post, deja este o ascezã, este o angajare în ascezã. Bineînţeles cã mai ales la început, dupã ce intrã omul în rânduiala Bisericii şi o are în vedere nu se mai pune problema. Cineva care este obişnuit cu postul, nu-şi mai pune problema cã ar putea şi sã nu posteascã. Cineva care ştie de zilele de post nu ocoleşte zilele de post sau nu aşteaptă alte zile, cã ele vin şi aşa dupã zilele de post şi atunci se poate mânca orice. Deci, asceza este o chestiune care îl angajeazã pe om într-o lucrare de disciplinã sufleteascã şi trupeascã.”

Lumea promovează plăcerea şi implicit egoismul. Hristos vorbeşte tuturor despre luarea crucii şi a necazurilor zicând: “În lume necazuri veţi avea dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Hristos promovează astfel iubirea şi iertarea până la jertfirea de sine, pe când lumea promovează obţinerea dreptăţii pe toate căile juridice posibile.

Lumea te îndeamnă să fii prieten doar cu cei care-ţi sunt prieteni, dar Hristos ne spune că dreptatea noastră să prisosească mai mult decât a celor fără Dumnezeu, şi să-i iubim chiar şi pe duşmani.

Lumea îţi promite o împărăţie a cerurilor pe pământ plină de desfătări pe când Hristos Domnul ne spune: „împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru” şi „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, şi iarăşi:

„În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. ” (Ioan 14, 2-3)

Cuvintele Părintelui Serafim sunt vorbele din inimă ale unui om ce a trăit în societatea desacralizată a Statelor Unite ale Americii. Sistemul de funcţionare a economiei globale intră, în multe aspecte, în conflict cu trăirea creştină. Scopul economic al oamenilor care stau în spatele acestor companii este: obţinerea profitului pe toate căile, pe când scopul creştinului este îndumnezeirea, părăsirea totală a egoismului şi ajutarea tuturor celor care sunt în suferinţe.

Să nu vă fie frică de crucea lui Hristos pentru că n-o ducem singuri ci mereu împreună cu El, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii.  Răstignirea îi sperie pe cei ce stau cu gândul la ambele lumi, dar pe cei ce ştiu exact Calea şi văd deja o licărire a împărăţiei cerurilor înlăuntrul lor totul, rău sau bine, se întâmplă în favoarea lor.

Pentru aceea dintre voi care v-aţi deznădăjduit primiţi încurajare de la Creatorul nostru:

„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29)

Primiţi întărire şi de la Sfântul Ioan de Kronstadt care zice în "Viaţa mea în Hristos":

„Domnul mi-a dăruit suprema bogăţie, cea pe care nimeni nu mi-o va putea lua vreodată; chipul şi asemănarea Sa, mi S-a dat pe Sine Însuşi, după cum s-a spus: „Dat-ai moştenire celor ce se tem de numele Tău” (Psalmul 60, 5). Aş putea, oare, după aceasta, să-mi doresc o altă bogăţie, una pământească?

Ce onoare! Nu există mai mare onoare decât aceea de creştin, de mădular al lui Hristos, de fiu al lui Dumnezeu, întru Hristos. Nimeni nu poate fi mai bogat decât cel ce Îl poartă mereu în inimă pe Hristos şi harul Său. „Că pe cine am eu în cer, afară de Tine? Şi, afară de Tine, ce am dorit pe pământ? Stinsu-s-a inima mea şi trupul meu, Dumnezeul inimii mele şi partea mea, Dumnezeule în veac” (Psalmul 72, 24-25). Iar noi continuăm să fim hrăpăreţi, nu ne mai ajunge agoniseala, suntem zgârciţi, trufaşi, invidioşi, ce rătăcire, ce prostie!

Omule! Bogăţia ta să fie Dumnezeu; toate îţi vin de la Dumnezeu.”....

Fotografii - Locuri frumoase din țară

Anul acesta am vizitat Braşovul de mai multe ori şi vă pot spune că s-au schimbat multe lucruri în bine. Oamenii spun că noul primar este un om foarte gospodar şi a reuşit să pună ordine în tot oraşul. Am rămas plăcut impresionat că înfrumuseţarea oraşului n-a fost făcută doar în centru sau în zonele de atracţie turistică ci peste tot.

Braşovul este plin de flori pe stradă, prin parcuri, pe la ferestrele clădirilor, prin staţiile de autobuz, în sensurile giratorii, etc. Circulaţia s-a îmbunătăţit mult, fiind făcute multe schimbări în trafic, şi ceea ce m-a surprins sunt parcările. Totul este foarte strict şi nu poţi parca oriunde şi oricum, parcarea fiind plătită la tonomate speciale. Şi culmea ştiţi care e, că braşovenii respectă toate aceste reguli.

Nu ştiu dacă braşovenii sunt mai civilizaţi decât alţi cetăţeni ai României dar am văzut că oraşul lor este cu adevărat un oraş în care nu îţi este ruşine să aduci turişti din toată lumea. Clădirle vechi sunt renovate, străzile sunt curate, iar arhitectura magazinelor are un numitor comun cu tot ceea ce este împrejur.

Am văzut şi centre de închiriat biciclete gratuit pentru liceeni şi studenţi, dar nu una două ci zeci.

Iar la toatea acestea dacă adăugăm zona monatană care înconjoară Braşovul şi toate atracţiile dimprejur ajungem la concluzia că poate fi cel mai frumos oraş din România. Parcă şi oamenii sunt altfel aici.

Mai jos am publicat câteva fotografii făcute sâmbata trecută.

 

Tinerii în societate - Cariera

Sunt sigur că între cititorii noştri sunt şi băieţi care au acest gând dumnezeiesc, de a sluji lui Dumnezeu ca preoţi. Pentru ei publicăm câteva cuvintele ale Sfântului Ioan de Kronstadt despre cum ar trebui să fie slujirea preoţească:

"Oare preotului i-ar mai putea arde de desfătări trupeşti, de vreme ce i se cuvine a se desfăta neîncetat doar de Domnul şi dacă o va face, îi va mai răspunde Domnul cererilor sale? Oare la desfătări trupeşti i-ar putea sta gândul, ştiind că are atâţia fii sufleteşti, care vin la el cu atâtea neputinţe duhovniceşti sau trupeşti, cărora trebuie să le arate compasiune, să le dea sfaturi sincere şi sănătoase, când ar trebui să se ,dedice în fiecare zi faptelor de desăvârşire, să se roage cu lacrimi Stăpânului pentru fiii tăi duhovniceşti, să nu se îndepărteze de ei, să-i păzească de lupii cei răpitori şi pentru ca să le dea Domnul sporire în viaţă, în credinţă şi în judecată duhovnicească?

Oare i-ar mai putea arde preotului de desfătări trupeşti, ştiind că trebuie să săvârşească des slujbe în biserică şi să stea înaintea prestolului Domnului, ştiind că trebuie să slujească atât de des dumnezeiasca şi preaminunata Liturghie, să fie săvârşitorul şi părtaşul cereştilor, nemuritoarelor, dătătoarelor-de-viaţă Taine, când trebuie să oficieze de nenumărate ori atâtea alte Taine şi ierurgii? Inima care iubeşte desfătările trupeşti arată necredinţă Domnului: „Nu ii puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona“ (Matei 6, 24).

Robul lui Dumnezeu (preotul) în timpul săvârşirii slujbelor divine şi a Tainelor trebuie să aibă convingere neclintită că tot ceea ce va gândi şi va spune atunci se va îndeplini. Astfel îi va fi lesne Stăpânului nostru să dea răspuns bun cererilor noastre, să facă sau să prefacă ceva după cuvântul nostru. Această convingere trebuie să o aibă în chip firesc, precum ar respira, sau precum ar vedea sau ar auzi ceva.

Eu însumi m-am simţit aşa de nenumărate ori. Mi-am dat seama singur că în cuvintele ,,a zis şi s-a făcut, a poruncit şi s-a zidit“ (Psalmul 32, 9) totul este exact, nu există nici o contradicţie. Fie ca această convingere s-o simţi mereu în tine, să-ţi fie precum hrana, băutura, respiraţia."

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)

Sfaturile Sfinților - Sfântul Ioan de Kronstadt

Să nu te tulbure ura care clocoteşte în tine şi care tinde să dea pe dina­fară în vorbe de mânie; porunceşte-i mai bine să tacă şi să moară. Altminteri, obişnuindu-se să vadă că i te supui şi că poate să se reverse ne­stăvilit din gura ta, te va lua în stăpânire. întocmai ca apa oprită de un dig de pământ care, când găseşte o spărtură, o lărgeşte tot mai mult, căutând să răzbească prin ea; dacă nu o astupăm deloc, sau o astupăm de mântuială, în cele din urmă, slăbind preocuparea noastră de a drege digul şi după asalturile repetate ale apei, aceasta nu încetează să-şi facă loc, din ce în ce mai insis­tent, încât până la urmă devine foarte greu, dacă nu imposibil, să fie zăgă­zuită.

Aşa şi cu ura care se strecoară în sufletul omului: dacă îi îngăduim să răzbească afară, o dată, de două, de trei ori, va începe să se reverse din ce în ce mai tare şi, în cele din urmă, va rupe zăgazul şi va inunda.

Ţine seama că apele răutăţii stau adunate în suflet, după cuvântul Psalmistului: „au intrat ape până la sufletul meu" (Psalmul 68, 1).

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)