Sexualitate - Relații intime înaintea căsătoriei

 

Ma intorsesem in Biserica de un an. In clasa a 12-a m-am spovedit iarasi, dupa 3 ani in care m-am revoltat "impotriva" lui Dumnezeu, pana am ajuns la o profunda depresie si anxietate de care am inceput sa ma vindec abia in clasa a 12-a. Dar vrajmasul, nedorind sa ma scape din ghiarele sale, mi-a pus multe si dureroase bete in roate, in acel an, si abia am scapat cu viata la propriu, cand am ajuns la facultate si am schimbat mediul. Insa, in suflet mi-au ramas anumite resentimente fata de "vrajmasii vazuti" (oameni pe care acum ii compatimesc pentru ca imi dau seama ca au fost doar instrumente in mana celui rau) si inclusiv fata de Bunul Dumnezeu, pe care Il invinuiam in ascuns, si inca pe fata uneori, pentru ca mi-a dat sa cunoasc atata suferinta - pentru care acum sincer va marturisesc ca nu stiu cum sa-I multumesc pentru ea...

Si pentru ca in sufletul meu era o presiune foarte mare, dar si din cauza ca am fost o "cutezatoare" in viata mea, in general, am facut "marele pas" cu prietenul meu - pe care nu-l cunoasteam de foarte mult timp, si pe care il iubeam mai mult ca pe un prieten - poate de aceea am simtit si o mare vina, pentru ca in perioada urmatoare am simtit ca mi-am facut un mare rau nu doar mie, ci si unei alte persoane... Paradoxul a fost, poate ca, mai putin m-am simtit eu folosita (de obicei fetele se simt astfel), cat am avut constiinta foarte incarcata ca am facut cel mai mare rau pe care as fi fost in stare sa-l fac unei persoane.

Si aceasta pentru ca gravitatea consecintelor acestui pacat (aproape la fel de mare cu cel al uciderii, sau al sinuciderii chiar) este o realitate si asta o cunosc toti cei care au avut curajul sa recunoasca aceasta stare de lucruri si s-au intors, mai apoi, prin pocainta.

Vreau sa va povestesc cateva experiente sau mici revelatii care mi-au schimbat pentru totdeauna viata, nemaifiind in stare sa ma mint nici daca tineam neaparat.

In dimineata in care a plecat prietenul meu si am ramas singura, am privit la icoana Mantuitorului, si am cazut in genunchi aproape trasa de o putere din mine si de chemarea lui Dumnezeu, de vocea Lui din constiinta mea care era mai vie ca niciodata. Am inceput atunci sa plang cu isterie, pentru ca pana in acel moment eu ignorasem (voit, desi stiam "in teorie") faptul ca ceea ce voi face este pacat - iar acum simteam o mare durere pentru ca a trebuit sa cad, ca sa simt si sa inteleg ca este adevarat.

Si cel mai mult ma durea pentru ca atunci am constientizat ca L-am ranit cel mai mult pe Dumnezeu, prin neascultare si dorindu-mi sa ma razbun astfel pe El pentru ca m-a lasat sa sufar un an de zile... "Trezirea" a avut loc si atunci cand mi-am dat seama ca nu m-am razbunat deloc pe El, ci toata razbunarea s-a rasfrant in cele din urma numai asupra mea... pentru ca mi-am dorit acest lucru, iar acum ca l-am savarsit, urma sa-l traiesc pana la capat, cu toate consecintele si pentru toata viata.

Intensitatea adevarului din aceste descoperiri a crescut atunci cand, inainte sa am eu intentia sa-I cer iertare pentru grozavia pe care mi-am dat seama ca am facut-o, Domnul mi-a aratat ca El deja m-a iertat - odata pentru totdeauna!!! - atunci cand a murit pe Cruce pentru mine, si pentru toti oamenii.

Asta a fost cel mai dureros pentru mine, cand am aflat infinita MILA a lui Dumnezeu, fata de infinita rautate si nebunie a noastra. Mai urma numai sa-mi port si eu crucea, si sa-mi duc canonul pe care stiam ca o sa-l primesc ca tratament pentru diminuarea efectelor raului. In acel moment, in care nu mi s-a descoperit numai, ci Insusi glasul Domnului mi-a spus toate acestea - in constiinta mea, strapunsa de puterea Adevarului - am constientizat prezenta unei puteri satanice - Satana insusi, indraznesc sa cred si sa marturisesc - pe care l-am auzit (nu cu urechile trupesti, va dati seama) razand, cu o satisfactie demonica, de caderea mea! Si atunci mi-am dat seama ca ma biruise si ca satisfactia infinita a lui, in acel moment, era ca m-a putut indeparta pentru o buna perioada de timp, de Sfantul Trup si Sange al Domnului - pe care recunosc ca inainte de a cadea in acest pacat, nu L-am pretuit atunci cand ma impartaseam de El.

Bineinteles, a urmat ca am ajuns iarasi la scaunul spovedaniei, am primit canon, si am suportat tot ce-a urmat - "plata" pacatului, cu varf si indesat... Si prin asta nu ma refer ca mi s-a intamplat cine stie ce - vreo pedeapsa, cum s-ar astepta credinciosii "populari" -  dar realitatea a ceea ce traiam a fost atat de dureroasa, incat nu mai era nevoie sa "platesc" prin vreun necaz.

Acum ma impartasesc din nou, si ma vindec cu fiecare particica din Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului, a Carui putere mi-a redat si schimbat viata. Un prieten bun mi-a spus ca, dupa roadele consecintelor faptelor noastre, se va dovedi daca fapta aceea a fost spre folosul nostru. Bineinteles, ca daca ar fi sa mai iau odata o asemenea decizie, nu as repeta greseala pentru care mi-am spart capul, la propriu, de cate ori mi l-am dat de pereti. Dar, va marturisesc ca, pentru ceea ce am cunoscut si stiu acum - cu pretul a ceea ce am trait, adica iadul - ma bucur ca Dumnezeu m-a facut sa-L cunosc mai mult, si mi-a devenit mai apropiat, abia dupa ce am "muscat" din iad... cu pofta si nebunia cu care si Eva a muscat, in nestiinta ei, din fructul oprit. Sper sa nu smintesc pe nimeni, dar uneori ma "bucur" pentru ca am cazut, deoarece, dintre consecinte, una a fost si cunoasterea lui Dumnezeu prin Bunatatea si Mila Lui nemasurate, daruite in aceste conditii.

Iar in prezent, celor care m-ar putea compatimi, si nu numai, le pot marturisi cu mana pe inima, ca acum am ajuns sa ma pot bucura mult mai mult si mai in adevar, decat m-as putea intrista, pentru ca BUCURIA IERTARII PRIMITE DE LA DOMNUL ESTE MAI PUTERNICA SI INFINIT MAI MARE DECAT TRISTETEA SI DEZNADEJDEA CUNOSCUTE PRIN PACAT!

Tuturor care au trecut prin cele ce am trait eu, baieti si fete, le multumesc pentru onestitatea de a privi lucrurile in fata, si pentru CURAJUL de a cere iertare Domnului, si de a se intoarce, prin pocainta, la Iubirea Lui neconditionata! Poate, cu adevarat, cum spunea cineva,  "s-ar părea că lui Dumnezeu îi plac mult oamenii ăştia păcătoşi, dar păcătoşi, nu aşa! Cu căldiceii nu se prea împacă..." Asta nu inseamna, nicicum, sa fiti pacatosi ca sa simtiti Iubirea Domnului.

Va doresc tuturor sa aveti sansa vietii la propriu, de a sta in fata duhovnicului, de a auzi glasul plin de Nemasurata Mila a Domnului, si de a plange in fata acestei BLANDETI NEMASURATE SI DE NEINCHIPUIT SI A IUBIRII SALE (si a paradoxului de a fi primiti cu Iubire pentru pacatele de moarte), care va va face sa va stea mintea-n loc la propriu, si va va castiga inimile, oricat de multe pacate ati fi facut. Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti!

 

Rugati-va si pt mine, pacatoasa - Cristiana, 21 de ani!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa! Amin!

Sexualitate - Relații intime înaintea căsătoriei

Poate am auzit de aceasta problema, poate ca nu, cert este ca am simtit-o cu totii pe propria piele, impreuna cu frustrarile pe care le genereaza. Este acea stare in care simti ca-ti clocoteste trupul spre pofta impreunarii si care nu-ti da pace, involburandu-ti mintea cu ganduri murdare.

DOAMNE AJUTA...

Aparitia tensiunilor sexuale este determinata si intretinuta de doi factori principali: nepaza mintii si lacomia pantecelui.

Se intampla sa lasam mintea sa produca fantezii sexuale sau sa se infrupte de imagini spurcate, savarsind astfel  desfranare sau adulter in inima noastra.

Din punct de vedere anatomic, glandele hormonale sunt responsabile cu echilibrul general si sexual al omului. Daca alimentam mintea cu imagini spurcate, daca o lasam sa zboare si sa se indulceasca cu pacatul, atunci mintea, fiind centrul de comanda al organismului,  va stimula glandele hormonale responsabile de aparitia tensiunilor sexuale. Aceste glande produc cei mai cunoscuti hormoni sexuali cum ar fi: testosteron (la barbati), progesteronul si estrogenul (la femei), hormoni care, daca se varsa in exces in sange, produc tensiuni sexuale ce-si cer o intrebuintare. Astfel pacatul desfranarii incepe sa se manifeste si in trup pentru ca ce-i dai mintii aceea si pune in fapta, iar trupul nu va inceta aprinderea sa pana nu va refula acele energii sexuale in desfranare, prin consumarea hormonilor,  sau pana se va domoli si echilibra cu ajutorul postului si al rugaciunii. O problema actuala cu care se confrunta tinerii, si mai ales baietii, este multitudinea modalitatilor de ispitire voluntara sau involuntara si usurinta cu care pot fi accesate spre desfranare (filme, muzica instigatoare, reclame cu conotatii sexuale, pornografie, indecenta imbracamintii, etc). Si cu cat mintea este mai bombardata de acesti factori care distrug integritatea creierului si coerenta gandirii cu atat avalansa hormonilor de placere  este mai mare.<!--more-->

Pe de alta parte, toata energia calorica de care organismul nu mai are nevoie  pentru functionarea normala in conditiile specifice de mediu, activitate, varsta si sex, se transforma in energie sexuala pe care noi o percepem ca tensiune sexuala. Aceasta este aprinderea trupului de care vorbesc sfintii parinti si de care nu au scapat nici cei mai mari nevoitori. Intotdeauna surplusul de energie provenita din alimentatia excesiva, refuleaza in patima desfraului si a maniei. O alimentatie bogata in grasimi (uleiuri, carne de porc, unt) este de evitat cat mai mult, daca avem probleme cu aceasta patima, intrucat grasimile au un continut caloric ridicat si aprind trupul deindata.

Multi tineri cauta ca scuza tensiunile sexuale "insuportabile" pentru a se masturba si a scapa de acele tensiuni, neintelegand ca tensiunile sexuale nu sunt o cauza pentru a ne indreptati sa avem viata sexuala inainte de casatorie sau pentru a cadea in pacatul malahiei ci un efect al abuzurilor pe care le facem cu trupul si mintea, abuzuri ce dau nastere la aceste tensiuni sexuale cu efect de domino.

Iarasi, multi se amagesc ca daca isi vor "usura" tensiunile sexuale atunci vor scapa si de problema aceasta apasatoare, nestiind ca o astfel de rezolvare de moment zideste cu timpul o patima de "ciment". Mecanismul acestei patimi este ca si la betivi: "da-i betivului bautura sa-si astampere setea iar data viitoare iti va cere mai mult pentru ca setea va fi si mai mare."

Paza mintii, postul si rugaciunea sunt armele cele mai bune impotriva aprinderii trupului, impotriva tensiunii sexuale - asa cum i se spune astazi . Cat de multa putere are rugaciunea in lupta cu aceasta ispita vom vedea in continuare: "Şi, iată, furtună mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea. Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim. Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină. Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El?" (Ev. Matei 8: 24-27)

Deci, daca Mantuitorul a potolit furtuna si valurile marii ce acopereau corabia gata sa o scufunde, oare nu va potoli Domnul si furtuna ispitelor si valurile gandurilor murdare ce ne strivesc uneori trupul si mintea gata sa ne prapadeasca cu desfranarea? Sa-i cerem Domnului degraba sa potoleasca furtuna din noi caci Domnul nu va intarzia sa ne dea pacea Sa dupa cum ne-a promis: "Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze." (Ev. Ioan 14:27)

Tinerii în societate - Probleme globale

 

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult dar avem mai puţin;  cumpărăm mai mult dar ne bucurăm mai puţin.

DOAMNE AJUTA..

Avem case mai mari dar familii mai mici. Avem mai multe accesorii dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme, mai multă medicină dar mai puţină sănătate.

Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi. Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar.

Ne-am multiplicat averile dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des. Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa dar nu cum să ne facem o viaţă, am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.

Am ajuns până pe lună şi înapoi dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spatiul cosmic dar nu şi pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari dar nu mai bune.

Am curăţat aerul dar am poluat solul. Am cucerit atomul dar nu şi prejudecăţile noastre. Scriem mai mult dar învăţăm mai puţin. Plănuim mai multe dar realizăm mai puţine. Am învăţat să ne grăbim dar nu şi să aşteptăm.

Am construit mai multe calculatoare să deţină mai multe informaţii să producă mai multe copii ca niciodată dar comunicăm din ce în ce mai puţin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiei încete; oamenilor mari şi caracterelor meschine; profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem două venituri dar mai multe divorţuri, Case mai frumoase dar cămine destrămate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosinţă, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare de la bucurie la linişte, la moarte.

Sunt niste vremuri în care sunt prea multe în vitrine dar nimic în interior !!!

Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite,

Pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.

Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te venerează, pentru că acel copil va creşte curând şi va pleca de lângă tine.

Aminteşte-ţi să-l îmbraţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe care o poţi oferi cu inima şi nu te costă nimic.

Aminteşte-ţi să spui "Te iubesc" partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales sa o spui din inimă.

O sărutare şi o îmbărţişare vor alina durerea atunci când sunt sincere.

Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână şi să preţuieşti acel moment pentru că într-o zi acea persoană nu va mai fi lângă tine.

Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai.

Tuturor prietenilor mei, vă mulţumesc că existaţi..........

Tinerii în societate - Probleme globale

 

De cum ma scol din somn, ma intampina ca si cum as fi cea mai importanta persoana din lume pentru ele! Pentru cine? Cum pentru cine? ...pentru grijile mele, desigur. Grijile ma trateaza ca pe un rege, facandu-si plecaciuni in fata mea, si incredintandu-ma ca eu sunt singura persoana in masura sa le rezolv pe toate asa cum trebuie.

DOAMNE AJUTA..

Astfel ca, in fiecare dimineata ma imping  energic de la spate, cu gandul ca am sa intarzii la servici, la scoala, sau acolo unde este nevoie de mine. Apoi, ca o secretara de cariera, grijile imi amintesc politicos ca am nenumarate termene si planuri de respectat: facturi de platit, telefoane de dat, informatii de aflat, contracte de incheiat si multe altele. Nici la scoala nu stau treburile mai simplu: teme de facut, referate de predat si examene de luat.

Si de s-ar opri lucrurile doar la atat. Dar mai trebuie sa ajung si la sala, mai am de facut si cumparaturi, de gatit mancare, si nu in ultimul rand trebuie sa-mi fac timp si de multe altele.

Toata ziua, grijile au grija sa-mi aminteasca cat de important sunt eu pentru toate acestea. Imi aduc aminte sa nu cumva sa-mi uit telefonul acasa, caci sunt indispensabil lor. Sunt cea mai importanta persoana pentru ele, si fara mine toate ar fi de-a-ndoaselea.

Grijile imi sunt cel mai bun tovaras. Ele imi tin de urat tot timpul, si ma asculta mereu, orice pas as avea sa le spun. Si pentru ca ma asculta mereu, ele au grija sa-mi spuna ce am de rezolvat, iar daca am uitat ceva important, nu se supara, ci din contra: se intovarasesc mai tare cu mine.

Ciudata prietenia asta cu grijile. Desi ele imi amintesc mereu ca am de facut cate ceva, totusi niciodata nu imi spun si cum trebuie sa fac lucrurile. Desi imi spun mereu ca eu si prioritatile mele contam cel mai mult pentru ele, totusi grijile ma alearga mereu cu alte si cu alte probleme decat eu si prioritatile mele. Asa se face ca desi imi zic ca sunt regele lor, ele ma trateaza ca pe un sclav si desi ma numesc stapanul lor, ele ma trateaza ca pe un servitor.

Le aud mereu cum imi vorbesc, dar in tot acest bombardament de ganduri si framantari zilnice, ii simt lipsa lui Dumnezeu intr-un mod teribil. Doamne, de ce te ascunzi de mine? De ce ma lasi sa fiu atat de singur? De ce  nu-mi vorbesti? De ce nu-mi raspunzi si tu la framantarile si problemele mele? De ce taci Doamne? De ce nu-mi spui nimic?

Pentru ca mereu esti ocupat sa vorbesti cu altcineva...

Credință și Știință - Tainele creației

 

Dumnezeu Cel Unul in Fiinta si intreit in Persoane, Si-a facut cunoscut ratiunile Sale din iubire, prin aducerea la existenta a lumii nevazute si vazute. Ratiunile tuturor celor create arata "frumusetea intelepciunii care este cunostinta activa sau activitatea inteleapta, amandoua avand ca temei Ratiunea dumnezeiestii Providente si Judecati, Care Se implineste prin ele". Dumnezeu este considerat in gandirea Sfantului Maxim Marturisitorul ca fiind Ratiunea Suprema, Care face ca "lumea inteligibila sa lica reasca tainic in ea sensibila prin chipuri, si invata ca sa o intelegem pe cea sensibila ca aflandu-se in cea inteligibila prin ratiuni".

Omul, prin contemplarea ratiunilor lumii inconjuratoare, poate sa ajunga la intelegerea faptului ca fiecare lucru sau fiinta din natura creata are un singur Izvor, pe Dumnezeu Cel in Treime, Care a pus in fiecare o ratiune a existentei. In acest sens, "cel ce intelege lumea vazuta, contempla pe cea inteligibila. El intelege lumea sensibila prin cea inteligibila, transferand prin ratiuni simtirea (continutul simtirii) in minte, si pe cea inteligibila prin cea sensibila, impletind mintea cu simtirea in vreme ce contempla figurile". Cand vorbim despre Ratiunea Suprema sau despre "Dumnezeu Cuvantul" (Ioan 1,1), ne gandim la Fiul lui Dumnezeu, Care este in Sine Ratiunea sau Cuvantul Suprem, Ratiunea Unica si Complexa, Creatoare si Atotputernica. Aceasta Ratiune mai presus de fire, are Puterea de a indrepta si de a conduce lumea din punct de vedere spiritual, spre comuniunea cu Dumnezeu Cel Unic in Fiinta si intreit in Persoane.

Omul constient si liber ca "subiect al cunoasterii", are de la Dumnezeu Harul ca lumina dumnezeiasca, care il face sa inteleaga lucrarea suprafireasca a Ratiunii dumnezeiesti in lume. Intrucat lucrurile lumii nu-i pot da acestuia o cunoastere directa a lui Dumnezeu, a fost necesara "actiunea supranaturala a lui Dumnezeu prin care Se descopera omului, comunicandu-i adevarurile necesare pentru mantuire". Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu ca "Lumina Spirituala si ca intelepciune Neapropiata", ca Izvor al adevarului, "da marturie despre Sine, Se atesta pe Sine insusi, are Puterea de a Se descoperi El insusi, de la El insusi si prin El insusi", fiind mai presus de toate cele vazute si nevazute. Este vorba despre descoperirea Sa ca Dumnezeu, Care este in Sine, Adevarul Absolut.

<!--more-->Adevarul dumnezeiesc ca Adevar Absolut, s-a transmis lumii in mai multe etape pentru ca s-a avut in vedere starea spirituala a omului. In general, lumea poarta in sine amprenta Ratiunii dumnezeiesti. Aceasta Ratiune este legea vietii si a ordinii in lume, este calea pe care lumea se de savarseste. Dupa ce aceasta lege s-a fixat in lucrurile lumii ca o filosofie naturala, a urmat exprimarea ratiunilor sale in scris, "prin invatatura, sau prin cele graite (poruncite) intelepteste, vestind Puterea Negraita a Celui Care a grait". Dumnezeu a putut face acest lucru prin acei oameni cu care a vorbit "fata catre fata, cum vorbeste un om cu prietenul lui" (Ies. 33, 11), si nu Se va opri aici, ci El insusi, cunoscut ca "Fiu al omului" (Dan. 7, 13), va transmite adevarul in vederea mantuirii lumii: "Fiul Omului a venit sa mantuiasca pe cel pierdut" (Matei 18, 11).

 

Este calea prin care s-au realizat valorile morale, cale prin care Dumnezeu, intr-un dialog al iubirii cu omul, vrea sa mentina firea umana pe calea adevarului sau a vietii. Cuvantul divin transmis, reprezinta legea desavarsirii sau a indumnezeirii pentru ca este de fapt legea dumnezeiasca pe care insusi Fiul lui Dumnezeu o transmite prin profet ca "omul lui Dumnezeu" (Deut. 33, 1). Fiul lui Dumnezeu ca Ratiune este " Cel Ce vesteste cuvantul Sau lui Iacob, si dreptatile si judecatile Sale lui Israel" (Ps. 147, 8), este Cel Care "Se descopera in Slava Sa, avand de-a dreapta Focul legii" (Deut. 33, 2). Harul acestei legi ofera mediul mantuirii. Preasfintei Treimi ii apartine actul mantuirii ca "Taina a Vointei" (Efes. 1, 9) dumnezeiesti, precum si "cuprinsul acestei Taine". In acest act, Ratiunea Se face cunoscuta ca adevarata "Bogatie a intelepciunii si a Stiintei lui Dumnezeu" (Rom. 11, 33).

Fiul lui Dumnezeu, impartaseste creatiei Sale adevarul sau normele prin care Se face cunoscut ca Dumnezeu vazut si mai presus de fire. Adevarul Sau care contine in sine Taine nepatrunse si mai presus de lume, sta la baza mantuirii si a desavarsirii lumii. Ratiunea divina imbina cuvintele de invatatura cu faptele minunate. Diversele semne si minuni suprafiresti constituie "impartasirea unor adevaruri dumnezeiesti" prin care Dumnezeu "iese oarecum din "Lumina Cea Neapropiata" (I Tim. 6, 16) si Se descopera omului" ca Viata si Lumina Suprema plina de Iubire. Prin revelatia Sa, Fiul lui Dumnezeu ofera lumii cea mai clara si mai sigura dovada ca "Dumnezeu exista, Se reveleaza si isi manifesta Existenta" plina de Bunatate si de Iubire dumnezeiasca si ca numai prin Harul Sau, lumea poate ajunge la desavarsire.

Revelatia Ratiunii dumnezeiesti nu s-a facut in mod fortat ci este rezultatul iubirii lui Dumnezeu. Ea nu reprezinta o justificare a existentei Sale. Actele revelatiei dumnezeiesti sunt rezultatul Vointei libere a lui Dumnezeu plina de iubire fata de ceea ce va crea. Actul creatiei manifesta desavarsirea, atotputernicia si iubirea lui Dum­nezeu. Aceasta bunatate si iubire a lui Dumnezeu fata de lume se arata prin insusi Fiul lui Dumnezeu. Acesta este garantul cuvantului divin ca Lumina dumnezeiasca a lumii, ca Izvor al poruncilor dumnezeiesti, absolut necesare pentru mantuire. Prin Hristos, Dumnezeu raspunde chemarii si dorintei firii umane de a cunoaste adevarul si de a se pune in legatura cu o lume suprafireasca si desavarsita.

De pe treapta cunoasterii adevarate, dreptii au inteles printr-o "ratiune cercetatoare, ratiunea dupa care au fost create toate, au cunoscut Ratiunea Cea Una, ca multe ratiuni si iarasi multe ratiuni ca una, prin referirea tuturor spre Ea". Ei au inteles ca aceasta Ratiune "contureaza si este conturata in chip negrait" atat in lucrurile lumii cat si in firea rationala. intre fapturile create ale lumii vazute, omul este singura fiinta care constientizeaza ca revelatia este "un fapt de ordin spiritual, interior si supranatural", si ca Dumnezeu este "Centrul de radiere al revelatiei", un Centru de Lumina ale Carei Raze sau Ratiuni sunt imprastiate in toate cele create. Puterile omului sesizeaza in actul revelatiei naturale adevarul exprimat de Persoana divina si splendoarea acestui adevar.

Adevarul dumnezeiesc transmis prin revelatie izvoraste din Fiinta Dumnezeiasca Cea Unica si intreita in Persoane si este asemenea lui Dumnezeu Cel Vesnic si Neschimbat. Firea umana face primul pas spre adevarul divin prin viata virtuoasa, ca norme ale acestuia. Starea de virtute ii da firii umane puterea de a sta inaintea "Fetei Domnului" si de a intelege taine ascunse in adevarul Lui. Dumnezeu "isi preaslaveste Numele prin cuvinte neschimbate si savarsind lucruri mari si minunate" (2 Regi 7, 23, 28). In continutul ratiunilor dumnezeiesti sunt adevaruri pe care mintea nu le poate cuprinde, " cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit" (1 Cor. 2, 9). Adevarul isi are ratiunile imprimate in lucrurile create spre a se putea face cunoscut si inteles de firea umana.

Ca adevar supranatural, el are o valoare infinita pentru ca este al Sfintei Treimi. El este expresia Vointei Tatalui prin Fiul in Duhul Sfant. El arata firii rationale, calea desavarsirii si a unirii cu Dumnezeu. El devine cu adevarat norma unica a vietii firii umane, lege dumnezeiasca si indumnezei-toare, cale unica spre Viata Vesnica. Pe cale naturala, Ratiunea Se reveleaza in cosmos ca "adevar si judecata a lucrurilor Mainilor Lui", iar firea umana iluminata de Harul Sfantului Duh, o sesizeaza spunand: " adevarate sunt toate poruncile Lui" (Ps. 110, 7). Pe calea supranaturala a revelatiei lui Dumnezeu omul primeste "porunci drepte; legi ale adevarului, inva taturi si oranduiri minunate" (Neem. 9, 13).

Adevarul divin care este in sine vesnic si neschimbat "are un sens etic si inseamna - sfintenie, dreptate, adica se refera la un mod de a fi in comuniunea lui Dumnezeu". Revelatia nu este "ca un intreg desavarsit static, pretinzand doar o acceptare pasiva ci este mereu deschisa judecatii ratiunii si constiintei noastre pe care le ilumineaza dinauntru". Cand spunem ca adevarul este sfintenie sau dreptate, trebuie sa ne gandim la faptul ca prin el suntem salvati "de ratacirea cea pierzatoare" si la faptul ca este si ramane vesnic neschimbat avandu-si radacinile in Sfintenia si Dreptatea lui Dumnezeu. Pentru aceasta este singurul care are puterea de a salva lumea din starea de coruptibilitate. Numai prin el firea umana iese din intunericul neadevarului si se indreapta pe calea sigura a sfinteniei si a dreptatii, pe calea innoirii chipului si a asemanarii ei cu Dumnezeu. Fiul nu este numai Cel "prin Care" toate sunt create ci este Cel Care Se preocupa ca cele create sa ajunga la starea de desavarsire. Lumea se afla astfel, intr-o miscare de inaintare catre Dumnezeu Creatorul si Purtatorul ei de grija, si Dumnezeu o ajuta din iubire, sa ajunga la unirea cu Sine. Ca Izvor al adevarului si vietii, Dumnezeu imprima celor create, ratiunile dumnezeiesti in vederea inaintarii lor pe calea adevarului si a vietii desavarsite.

Lumea, in ansamblul ei, precum si fiecare lucru creat de Dumnezeu "prin Care toate s-au facut", este creata spre o anumita finalitate. La baza lumii, chiar si dupa caderea omului si pervertirea ratiunilor ei initiale, sta cuvantul puternic si desavarsit al Preasfintei Treimi datorita caruia ea nu este opaca, ci transparenta, spirituala. Prin Dumnezeu Cuvantul "avem descoperirea suprema a lui Dumnezeu. In Persoana Lui ni se dezvaluie adevarul absolut" pentru ca El este in Sine "Adevarul" (Ioan 14, 6) Absolut. Cuvantul Tatalui lucreaza prin Fiul si se desavarseste prin Duhul Sfant. Cuvantul lui Dumnezeu coboara prin ratiunile lumii, la puterea de intelegere a omului. Creatia este un dar si in acelasi timp o oglinda care reflecta maretia lui Dumnezeu si vesnicia adevarului Sau. Rationalitatea creatiei ii permite omului sa descopere ratiunile lucrurilor pentru folosul material si spiritual al existentei lui.

Prin adevarul pe care il transmite prin ratiunile lucrurilor lumii, Dumnezeu vrea sa aiba o relatie de comunciare cu omul. Aceasta relatie presupune o anumita stare spirituala, harica, de sfintenie a omului. El a primit la inceput aceasta stare, pentru ca in aceasta stare, "credinta se descopera si dogma adevarului se arata clar". Numai in starea de sfintenie omul poate cunoaste mai mult intelepciunea lui Dumnezeu, Iubirea Sa fata de oameni, si sensurile profunde ale existentei. Harul Sfantului Duh il face pe om sa intre in comuniune cu Dumnezeu. Sfintenia, ca lumina divina in firea umana, il lumineaza pe om, si ridicandu-l din robia patimilor, il face sa mearga pe calea desavarsirii. Fara Har, omul este lipsit de aceasta stare de lumina, si are ca urmari "intunecarea mintii, slabirea vointei si alterarea sau schimbarea in rau a puterilor simturilor", o intrerupere a inaintarii pe calea desavarsirii.

Dupa caderea lumii din starea de har, Dumnezeu a lucrat pentru mantuirea ei, pe trei cai: naturala, scrisa si duhovniceasca. Aceste trei legi sunt unite de acelasi adevar. El completeaza pe cea naturala prin cea scrisa si desavarseste pe cea scrisa, prin cea duhovniceasca. In momentul cand toate trei s-au descoperit, ele nu se despart niciodata pentru ca prin unicul adevar pe care il au si il impartasesc, readuc firea umana la starea cea dintai, a desavarsirii.

Dumnezeu Tatal prin Fiul Sau, "Temeinicia invataturii" (Luca 1, 4) in Duhul Sfant, Treimea Cea Sfanta, este Izvorul din Care izvoraste adevarul acestor legi. Unitatea Persoanelor Preasfintei Treimi prin Unitatea Fiintei lor, reprezinta unitatea celor trei legi care se unesc in adevarul cel unul pe care il detin. Pe baza acestui adevar al Preasfintei Treimi, cele trei legi se desavarsesc una prin alta ridicandu-se la inaltimea cunoasterii lui Dumnezeu. Lumina spirituala a adevarului dumnezeiesc din cele trei legi, are puterea de a-l salva pe om de moartea spirituala, de a-l indrepta si de a-l mantui.

(Pr. dr. Sorinel Turcu, Sursa: CrestinOrtodox)

Credință și Știință - Tainele creației

 

Imaginati-va ca este o dimineata placuta de vara, aerul nu este inca fierbinte si inca te mai poti plimba pe strada, fie ca esti in concediu fie ca te indrepti spre slujba. Peste noapte, Dumnezeu a facut ceai de tei si acum, ca intr-o reclama atragatoare, tot orasul este inmiresmat.

doamne ajuta..

Diminetile de genul acesta nu prea iti dau avant spre o noua zi de lucru ci te indeamna mai degraba la visare, asa ca in loc sa iei autobuzul doua statii preferi sa ocolesti un pic pe strazile de la Gradina Icoanei...sa te indepartezi de aglomeratia orasului...sa fii doar tu cu gandurile tale...sa nu mai auzi frane si claxoane...sa respiri un pic de aer proaspat cu aroma de tei...sa stai un pic pe o banca in curtea bisericii..sa inchizi ochii si sa realizezi cat de aproape esti de Rai.

Se aud doar pasarile care ciripesc voioase si lauda darul pe care il au...distingi chiar mai multe voci in corul lor si te minunezi cum canta la unison...deschizi ochii si tot ce vezi este liniste...vezi linistea sufleteasca din tine, o liniste pe care in ultimul timp o cautai in orice...din pacate nu poti sa stai mai mult de 10 minute...grabit, cu ochii pe ceas, pasii tai capata din ce in ce mai multa amploare si in cateva minute esti in bulevard... claxoane... frane... nervi... instinctiv, iti intorci privirea spre locul care se afla doar la cateva sute de metri de forfota orasului si te gandesti ca poate asa pierdem zilnic Raiul...

Dupa o astfel de dimineata, realizezi ca Dumnezeu este mai aproape de tine decat credeai si ca doar poluarea din noi ne face sa nu Il putem atinge... ...vara e la inceput, teii sunt in floare si azi noapte Dumnezeu a facut din nou ceai de tei...oriunde v-ati afla, merita sa luati o pauza si sa va bucurati de o gura de arome proaspete...va garantez ca avem cu totii loc in Rai...

Discursuri din Sfânta Scriptură - Vechiul Testament

"Întru'nceput a a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Dar pământul era nedesluşit şi ne'mplinit; şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!“ şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu lumina că e frumoasă; şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Şi Dumnezeu a numit lumina „ziuă“, iar întunericul l-a numit „noapte“. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.

Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă apele de ape!“ Şi a fost aşa: Dumnezeu a făcut tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Şi Dumnezeu a numit tăria „cer“. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.

Şi a zis Dumnezeu: „Apele de sub cer să se adune într'o singură adunare şi să se arate uscatul!“ Şi a fost aşa: apele de sub cer s'au adunat în adunările lor şi s'a arătat uscatul. Şi Dumnezeu a numit uscatul „pământ“, iar adunările apelor le-a numit „mări“. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a zis Dumnezeu: „Pământul să odrăslească verdeaţă: iarbă purtătoare de sămânţă, după felul şi asemănarea ei, şi pom roditor care după felu-i să dea rod cu sămânţă'n sine pe pământ!“ Şi a fost aşa: pământul a odrăslit verdeaţă: iarbă purtătoare de sămânţă după felul şi asemănarea ei, şi pom roditor care după felu-i să dea rod cu sămânţă'n sine pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.

Şi a zis Dumnezeu: „Să fie 'ntru tăria cerului luminători care să lumineze pământul, să despartă ziua de noapte şi să fie ei spre semne şi spre anotimpuri şi spre zile şi spre ani, şi să fie ei întru tăria cerului luminători să lumineze pământul!“ Şi a fost aşa: Dumnezeu i-a făcut pe cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare spre stăpânirea zilei şi luminătorul cel mai mic spre stăpânirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu întru tăria cerului, ca să lumineze pământul, să stăpânească ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.

Şi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!" Şi a fost aşa.: A făcut Dumnezeu înotătoarele cele mari o şi toate fiinţele vii care mişună, şi pe care apele le puiesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi le-a zis: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor!; şi păsările să se înmulţească pe pământ!“ Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.

Şi a zis Dumnezeu: „Să scoată pământul fiinţe vii după felul lor: dobitoace, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor“. Şi a fost aşa: A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi dobitoacele după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră q, ca să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste dobitoace şi peste tot pământul şi peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ!“ Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l!; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate dobitoacele şi peste tot pământul, peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ!“ Şi a zis Dumnezeu: „Iată, vă dau vouă toată iarba dătătoare de sămânţă pe faţa'ntregului pământ, şi tot pomul purtător de rod cu sămânţă de pom într'însul; acestea vă vor fi vouă spre hrană.

Şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se târăsc pe pământ, şi care au în ele suflare de viaţă [le dau] toată iarba verde spre hrană“. Şi a fost aşa. Şi a văzut Dumnezeu toate câte făcuse: şi iată că erau foarte frumoase. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea."

(Facere, Capitolul I, Sfânta Scriptură, versiunea Anania)

Fotografii - Mănăstiri

Ieri am fost peste Dunăre într-un mic pelerinaj în judeţul Tulcea. Am trecut cu bacul şi prima destinaţie a fost Mănăstirea Dinogeţia, construită de puţin timp, lângă Cetatea Dinogeţia. După aceea am mers la Mănăstirea Cocoş, apoi la Basilica Paleocreştină de la Niculiţel şi în final ne-am oprit sprea seară la Mănăstirea Saon. Din lipsă de timp n-am mai ajuns la Mănăstire Celic-Dere care nu era departe.

Vă recomand cu mare drag meleagurile Dobrogei, sunt aşa de frumoase, pitoreşti, şi parca te îmbie mereu să te întorci, şi în plus de asta e plin de locuri sfinte.

Astăzi vreau să împărtăşesc cu voi câteva fotografii de la Mănăstirea Cocoş. Am ajuns la ea pe la ora 6 seara, era răcoare şi mireasma dulce a teilor te fermeca, te ţinea pe loc... parcă nu-ţi mai venea să pleci. Aerul curat, liniştea, florile, şi adierea Duhului Sfânt îţi inundau inima de bucurie...

Ce m-a impresionat a fost pictura bisericii în mozaic, care ia ani de zile pentru a fi terminată, fiind foarte migăloasă.

 

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiți frați și surori întru Domnul, Evanghelia zilei [Mt. 8, 5-13] este o subliniere faptică a măreției credinței. E o punere în relief a ceea ce înseamnă să te încrezi în Dumnezeu.

Pentru că ecatontarhul/ centurionul nu L-a ispitit pe Domnul, nu L-a pus la încercare ca să vadă dacăpoate să facă această vindecare și nici nu a negociat vindecarea slugii lui ci s-a încrezut în cuvântul Domnului, în voia Lui.

De aceea și Domnul a mărturisit credința lui curată, autentică, încredințarea/ lăsarea lui în voia lui Dumnezeu și ne-a dat-o drept paradigmă/ exemplu pentru toți.

Și de ce este paradigmatică încrederea totală în Dumnezeu? Pentru că aceasta nu caută să răstălmăcească cuvintele Tradiției, nu încearcă să-i ridiculizeze pe Sfinți, nu încearcă să scape de greutăți într-un mod necuvios, ci suportă durerile, așteptările, neîmplinirile cu încrederea nețărmurită, fără margini în Dumnezeu, Care este credincios făgăduințelor/ promisiunilor Sale.

Dacă e să îl aducem pe ecatontarh în zilele noastre, el ar fi un ortodox riguros în viața lui, atent la toate detaliile și care în fiecare clipă a vieții lui se simte văzut și condus de Dumnezeu. Motiv pentru care nici nu se necăjește prea mult când e vorbit de rău și nedreptățit și nici nu se bucură când cei care îl nedreptățesc se îmbolnăvesc, sunt făcuți de rușine sau prinși cu matrapazlâcuri.

De ce? Pentru că El știe că istoria și viața cotidiană nu se desfășoară după voia exclusivă a oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu și a oamenilor. Că Dumnezeu punctează clipă de clipă viața noastră, că El nu ne lasă singuri și că dacă Îl simțim pe El cu noi și în noi, atunci nedreptățirea, necazul, durerea, boala, nu sunt o urmare a îndepărtării lui Dumnezeu de noi ci de lămurire și întărire duhovnicească.

Așa se judecă istoria: duhovnicește! Din perspectiva schimbărilor interioare ale oamenilor.

Nu după ce se petrece în afară, în mod exterior…ci după ce se petrece în lăuntrul oamenilor.

Pentru că bucuria poate aduce și infatuare, după cum nefericirea poate aduce și umilință. Iar Dumnezeu potrivește/ îngăduie vremurile, anotimpurile, intemperiile, bucuriile și necazurile pe măsura interioritățiioamenilor. Pentru că Dumnezeu caută îndreptarea tuturora, chiar dacă, în mod faptic, doar câțiva înțelegîn mod abisal schimbările istoriei, motivele pentru care se petrec lucrurile și care cer și reconfigurarea/ schimbarea noastră.

Iar Evangheliile se tot repetă în cultul Bisericii pentru ca să ne facă să înțelegem că vorbesc desprelucruri esențiale, care ne sunt proprii și nouă ca și celor de acum 2000 de ani.

Pentru că și ei și noi și urmașii noștri au nevoie de o viață verticală, de o viață trăită în nădejdea făgăduințelor lui Dumnezeu cu Biserica Sa.

Și credința ecatontarhului e credința de care cu toții avem nevoie pentru că măreția ei înseamnăașteptarea și ascultarea necontenită a voii lui Dumnezeu cu noi. Așteptarea luminării de la Dumnezeu, a ajutorului Său, a intuirii a ceea ce trebuie să facem clipă de clipă.

Acesta e motivul pentru care ortodocșii caută sfat la oamenii duhovnicești, la oamenii pe care îi simt mai aproape de Dumnezeu, prin cunoașterea, experiența și curăția vieții lor. Cer cuvinte…după cum ecatontarhul cerea numai cuvântul vindecător al Domnului pentru însănătoșirea slugii lui paralitice.

Și când ceri cuvânt…te ceri pe tine, îți ceri normalitatea, îți ceri așezarea în relația vindecătoare, care te scapă de suferința nevorbirii, a necomunicării, a necomuniunii, a neiubirii.

În mod indubitabil, Domnul cunoștea credința centurionului, pentru că e Dumnezeul tuturor, Care cunoaște toate gândurile și faptele noastre mai înainte ca noi să ne naștem. Însă Sfântul Matei spune că Domnul „S-a minunat”, S-a umplut de uimire pentru frumusețea credinței, a încrederii ecantotarhului în Dumnezeu.

Și s-a spus acest lucru pentru ca să aflăm că Hristos ca om sau după umanitatea Sa S-a minunat de credința lui, pentru că omul cuvios se bucură imens când găsește în altul o viață bogată în credința în Dumnezeu.

Hristos S-a uimit, S-a bucurat mult, pentru că Hristos Dumnezeu a umplut umanitatea Sa și, prin ea, și pe a noastră, de normalitatea trăirilor și a manifestărilor umane trăite în comuniune cu Dumnezeu. El S-a uimit, pentru ca noi să ne uimim, să ne bucurăm când întâlnim un om care trăiește drept, care creează lucruri enorm de frumoase și de înțelepte, care are mult eroism și multă candoare în viața lui.

Așa înțelegem cât de dezastruos este pentru noi păcatul împotriva harului lui Dumnezeu. Pentru că atunci când nu sprijinim pe omul care gândește și acționează cuvios, pe cel care are proiecte mari și înălțătoare pentru toți, când nu-l călăuzim cu frică și cu cutremur pe cel care Îl caută cu înfocare pe Dumnezeu, luptăm împotriva harului lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu Însuși, Care îi sprijină pe toți aceștia.

Măreția credinței e măreția conștiinței curate.

Însă până acolo, până la această imensă credință, trebuie să încurajăm pe oricine caută adevărata șidreapta credință și să-l călăuzim la izvoarele/ sursele credinței noastre. Și trebuie să Îl ducem pe fiecare ortodox și pe fiecare om care caută adevărul îndumnezeitor al Ortodoxiei la Sfinții Părinți ai Ortodoxiei, care tălmăcesc Scriptura, cultul, viața ortodoxă și la teologii care caută să cuprindă cât mai mult dinautenticul vieții cu Dumnezeu.

Și dacă începem să citim pe secole pe Sfinții lui Dumnezeu și pe teologii Bisericii vedem grija lor constantă pentru păstrarea credinței și a modului autentic de viețuire ortodoxă, care e în Biserică, prin participarea la slujbe și la o viață de frățietate și de curăție virtuoasă.

Pentru că derapajele morale vin din derapajele religioase.

Obiceiurile și faptele rele vin dintr-o nealtoire frumoasă, autentică, la tot modul de a gândi și de a trăi al Ortodoxiei.

Însă numai dacă îți asumi greșelile și vrei să le îndrepți în mod coerent ajungi să te pui, tot mai mult, în palmele lui Dumnezeu, pentru ca El să te poarte spre Sine.

Pentru că asta a făcut, iubiții mei, ecatontarhul/ centurionul Evangheliei de azi: s-a lăsat la cuvântul lui Dumnezeu, la voia Lui, la decizia Lui. A lăsat viața și ieșirea din durerea imensă a slugii lui la latitudinea lui Dumnezeu.

Însă această lăsare a noastră în voia lui Dumnezeu nu înseamnă pasivitate! Ci, dimpotrivă, înseamnă un tot mai mare dinamism. Pentru că noi ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, în voia Lui pe măsură ce devenim tot mai proprii Lui, tot mai curați, tot mai atenți, tot mai profunzi în citirea cuvintelor Lui.

Ecatontarhul credea în vindecarea slugii prin cuvântul Domnului dar a venit și I-a și spus-o Domnului. El a venit atât de convins de vindecarea slugii lui încât privea lucrurile ca și când vindecarea se produsese deja.

Pentru că asta înseamnă să te rogi lui Dumnezeu: să nu te îndoiești nicio clipă de împlinirea rugăciunii tale. Să crezi că Dumnezeu va asculta și împlini rugăciunea ta așa cum El va dori și când va dori…dar o va împlini.

Și știți ce se petrece interior cu un astfel de om, care se încrede cu totul în rugăciunea sa către Prea Curata Treime? Nu mai e apăsat de grijă și nici de o încordare păcătoasă pentru ziua de mâine, pentru că El așteaptă voia Lui.

Și când Îl aștepți pe Dumnezeu cu adevărat, El nu întârzie prea mult!

El nu te lasă să aștepți prea mult…pentru că El e credincios făgăduințelor Sale și e binevoitor cu cei care Îl primesc cu toată inima.

Cu alte cuvinte: nu vă stresați peste fire cu griji păcătoase, ci lăsați-vă conduși de eliberarea interioară pe care ți-o dă viața trăită în așteptarea voii lui Dumnezeu cu noi!

El va veni și nu va întârzia! Domnul Se va arăta prea minunat în viața noastră și nu ne va ocoli!

Însă El Se va arăta în viața noastră, în primul rând, ca Dumnezeul Care ne curățește de păcate, Care ne iartă, Care ne luminează asupra vieții noastre, Care ne îndrumă, Care ne sfătuiește, Care ne întărește, Care ne simplifică, Care ne înfrumusețează, Care ne bucură, Care ne eliberează de fricile obsedante.

Și prin asta observăm perena actualitate a Evangheliei de astăzi, pentru că ea ne vorbește despreneabdicarea de la voia lui Dumnezeu.

Pentru că demonii ne sugerează continuu că tocmai viața noastră religioasă și dreptatea noastră sunt motive de stagnare și de neîmplinire socială.

Însă Evanghelia de azi vine și ne spune contrariul: că împlinirea reală e împlinirea interioară, e simțirea faptului că Dumnezeu e cu noi…și nu prosperitatea socială! Fără prosperitatea duhovnicească, fără simțirea prezenței lui Dumnezeu în viața noastră, prosperitatea socială e un chin, o dezolare, o traumă continuă.

Pentru că omul nu trăiește numai prin prisma banilor, a divertismentului și exceselor de tot felul ci, în primul rând, din liniștea conștiinței și din bucuriile credinței, dintr-o educație sănătoasă și complexă, dintr-un mod echilibrat și duhovnicesc de împreună viețuire cu Dumnezeu și cu oamenii. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruş)

Tinerii în Biserică - Maica Domnului

1)  „Maica Domnului este o simplă femeie”

Această idee este argumentată de neoprotestanţi pe considerentull că Însusi Mântuitorul i s-a adresat de mai multe ori Fecioarei Maria numind-o «femeie» (Ioan, 2, 4; Ioan 19, 26).

Şi Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre naşterea Mântuitorului dintr-o simplă «femeie» (Gal., 4, 4). Deci, spun ei, atât Mântuitorul cât şi Sfântul Apostol Pavel nu i-au acordat Sfintei Fecioare o cinste deosebită de care s-a învrednicit ca Născătoare de Dumnezeu, ci adresându-i-se cu cuvântul «femeie», ar fi considerat-o o femeie obişnuită care a fost căsătorită şi a avut şi alţi copii.

Răspuns:

Peste tot în Sfânta Scriptura, ca şi în textele menţionate, cuvintele de «bărbat» şi «femeie» sunt, în general, folosite pentru a marca deosebirea de gen, indiferent de starea civilă sau socială (Matei, 26, 7; Fapte, l, 10—11; Fapte 5,35).

Adam o numeşte pe Eva “femeie”, deşi era fecioară (Fac. 2, 22-23);

Sfintii Îngeri i se adresează Mariei Magdalena, venită la mormântul Domnului, după Înviere, cu cuvântul «femeie» (Ioan, 20, 12—13);

La Înaltarea la cer a Mântuitorului, Sfintii Îngeri li se adresează Sfintilor Apostoli cu expresia «barbati galileeni» (Fapte l, 10—11);

Acest mod de adresare, specific acelor timpuri, este folosit şi de Sfântul Apostol Petru la Cincizecime (Fapte 2, 14, 22), şi de Gamaliel în sinedriu (Fapte, 5, 34-35).

Deci, termenii de «femeie» şi «bărbat» sunt folosiţi ca apelative şi mod de adresare,  nu de dispreţ şi, totodată, arată, în chip tainic, că Maica Domnului este femeia aceea prin care se va zdrobi capul şarpelui (Fac. 3, 15) şi prin care va veni mântuirea neamului omenesc.

În Matei 12:47-50, Mântuitorul nici n-a înlăturat înrudirea Sa cea trupească cu Maica Sa, nici n-a micşorat cinstirea ce i se cuvenea unei mame de la fiul ei, ci numai a căutat să accentueze că cealaltă înrudire cu El, cea sufletească, deşi este de mai mare preţ, o poate realiza, totuşi, orice credincios (Maica Domnului a fost şi singura care a împlinit desăvârsit voia lui Dumnezeu - Luca 1:38 ). Aşadar, a fost un cuvânt de îndemn şi de încurajare la adresa mulţimii, iar nu unul de dispreţ la adresa Maicii Sale. Şi cum oare ar fi putut să dispreţuiască pe Mama Sa, când Însusi Dumnezeu a dat poruncă să cinstim pe tată şi pe mamă (Deut. 5, 16) ?

Maica Domnului este acea fecioară care a născut pe Emanuel - Dumnezeu (Isaia 7, 13) , nu o femeie oarecare, ca toate femeile. Ea L-a purtat în pântece pe Dumnezeu, a Cărui slavă nu o cuprinde nici cerul, nici pământul (II Paral. 2, 6).

Dumnezeu Se putea naşte doar din cea mai sfântă femeie din toate generaţiile, care să fie demnă de a-I da naştere.

Şi cine s-a mai invrednicit dintre oameni şi îngeri să aibă ca fiu pe Însusi Domnul?

Zămislind de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul în pântecele ei, a fost cu totul curaţită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost. A nu o cinsti înseamnă a nega puterea sfinţitoare a Duhului Sfânt.

Maica Domnului este roaba lui Dumnezeu (Luca 1 ,38), dar îi este şi Maica şi Fiica. Ea este noul Chivot al Legământului, prin care a lucrat Dumnezeu la mântuirea neamului omenesc.

2) "Maica Domnului nu poate să mijlocească pentru oameni, pentru că singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni este Iisus Hristos." (I Timotei 2, 4-6).

Răspuns:

În textul de la Timotei 2, 2-4 se vorbeşte despre jertfa obiectivă sau generală a lui Hristos pentru toţi oamenii. Mijlocirea lui Hristos pentru mântuirea noastră este alta decât cea a Născătoarei de Dumnezeu. Ea mijloceşte înaintea lui Dumnezeu prin viaţa ei curată, prin suferinţa produsă de sabia păcatelor omeneşti în sufletul ei (Luca 2, 35) şi, după mutarea Ei la cer, prin rugăciune (Ioan 19, 26; Psalm 44, 5-11), iar Hristos prin jertfa Sa pe cruce (Ioan 3, 14-15; Evrei 9, 5-12).

Posibilitatea de mijlocire şi puterea rugăciunii Maicii Domnului pe lângă Fiul ei, Iisus Hristos, sunt confirmate de cele ce au avut loc la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 3-10), unde Mântuitorul a ascultat şi a împlinit ruga Maicii Sale, savârsind aici prima minune.

3) „Maica Domnului a avut şi alţi copii de la Iosif”.

La Matei 1, 24, se spune: „Şi n-a cunoscut-o pe ea, până ce a născut pe Fiul său Cel Întâi Născut şi a chemat numele Lui Iisus”, iar la Matei 13, 55: „Oare nu este acesta fiul tâmplarului?… Si surorile Lui oare nu sunt toate la noi?”.

Răspuns:

Expresia „pâna ce” (eos în greacă) de la Matei 1, 24 nu determină nimic cu privire la ceea ce se va întâmpla după aceea, ci numai un punct fix după care nu ne interesează nimic.

De exemplu, citatul din Ps. 109, 1 („Zis-a Domnul Domnului meu: „Sezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Mei aşternut picioarelor Tale”), nu vrea să spună că, după ce îi va aşterne pe vrăjmaşi, Domnul nu va mai şedea de-a dreapta Tatălui. A se vedea şi textele de la Facere 8,7 („Şi a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ”) si de la II Regi 6, 23 („Şi Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până ce a murit”). David spune: “Aşa cum se uitã ochii iubitei dupã iubitul ei, asa se uitã ochii noştri dupã Domnul Dumnezeul nostru, pânã când El se va milostivi de noi” (Ps. 122,2). Deci proorocul va avea ochii îndreptaţi spre Domnul numai pânã când va cãpãta îndurare, apoi si-i va îndrepta înapoi spre pãmânt?

La acestea să mai adăugăm şi observaţia că expresia ''până când'' nu limitează nicidecum durata stării de feciorie a Mariei, ci, dimpotrivă, este folosită tocmai ca să accentueze faptul că Iisus Hristos S-a născut din fecioară fără de bărbat.

În modul de vorbire al evreilor din Vechiul Testament, „întâiul născut” era folosit la modul propriu, indiferent dacă urmau sau nu copii. Acesta este un fel de a vorbi al Vechiului Testament, unde ''întâiul născut'' se numeşte cel ce deschide întâi pântecele, indiferent dacă va mai avea şi alţi fraţi sau nu (les. 13, 2) şi unde, adeseori, numeralul cardinal este înlocuit ori întrebuinţat amestecat cu cel ordinal.

Dacă am urma interpretarea protestantă, ar însemna că evreii ar fi trebuit să aştepte să aibă şi alţi copii pentru a-l duce la Templu pe primul, ceea ce i-ar fi dus la nerespectarea Legii.

Biblia vorbeşte despre Fecioara Maria şi Iosif numai ca fiind logodiţi. Cu excepţia cazului în care s-ar fi cãsãtorit ulterior, ei aveau toate responsabilitãtile unei cãsãtorii, însã ar fi pãcãtuit dacã ar fi avut relaţii matrimoniale unul cu altul. Este clar din Evanghelii cã ei erau numai logoditi atunci când au pãrãsit Nazaretul si când Fecioara era însãrcinatã. Credeti cã s-ar fi putut cãsãtori ulterior fãrã a fi mai întâi omorâti cu pietre?

Iar despre „fratii şi surorile Domnului” de la Matei 13, 55 arătăm că, la vechii evrei, ca şi în general la toţi orientalii, la unii şi astăzi, cuvintele „frate” şi „soră” se dau şi rudeniilor apropiate. De exemplu, Avraam era unchiul lui Lot, iar el nepot de frate şi se numeau "fraţi " sau " rude" (Facerea 11, 27; 12, 5 ; 13, 8; 14, 14-16); apoi, Iacob, nepotul lui Avraam, s-a căsătorit cu verişoarele lui -surorile Lia si Rahela -fiicele lui Laban, nepot de frate lui Avraam, frate cu Nahor, şi se numeau "fraţi" (Facerea 11, 27; 29,15-28). De asemenea, Eliazar şi Kis erau fraţi; şi fiicele lui Eleazar s-au căsătorit cu fiii lui Kis, cu care erau veri, dar se numeau " fraţi" sau rude cu ele (I Paralipom. 23, 22).A se vedea şi Tobit 5:11, Neemia. 4:14; 5:1,5,8,10,14.

Aşa-zişii „fraţi” ai Domnului sau „fraţii lui Iisus” - Iacob, Iosif, Simon, Iuda - si aşa-zisele „surori” (conform textului de la Matei 13, 55-56; Marcu 6,3; Luca 4, 23; Ioan 2, 12; Ioan 6, 42; Ioan 7, 3-5; Fapte 1, 14) nu sunt decât rudele, verii şi verişoarele Lui.

Aceştia sunt copiii Mariei lui Cleopa, numită „sora” Maicii Domnului (Ioan 19, 25). Doar Sfântul Evanghelist Ioan precizează calitatea de soră („sora Mamei Lui”), precum şi cea de soţie a lui Cleopa. La rândul lor, Sfintii Evanghelisti Matei şi Marcu arată ca acei „fraţi” ai Domnului sunt copiii Mariei şi ai lui Cleopa, dintre care amintesc de doi: Iacob şi Iosif. Deci, această Marie, soţia lui Cleopa – ci nu Maica Domnului – era mama adevărată a celor numiţi „fraţii lui Iisus”.

Iată textele biblice lămuritoare:

“Şi erau acolo multe femei, privind de departe... între care era Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi, şi mama fiilor lui Zevedeu” (Matei 27, 55-56). Iacov şi Iosi sunt doi din cei patru ''fraţi" ai Domnului (Matei 13, 55). Mama lor, aşadar, este o altă persoană decât Maria, mama lui Iisus. Evanghelistul continuă: “După ce a trecut sâmbata..., au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul” (Matei 28, 1). Aici, iarăşi este vorba de ''cealaltă Marie'', care nu poate fi alta decât mama ''fraţilor" Domnului şi despre care a fost vorba şi în textul precedent. În chip asemănător scriu şi ceilalti evanghelişti: ”Şi erau şi femei care priveau de departe; între ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui losi şi Salomeea” (Marcu 15, 40).

“Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus” (Marcu 15, 47).

Acelaşi evanghelist scrie: “Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca sa vină să-L ungă” (Marcu 16, 1).

Apoi, în alt text: “Iar ele erau: Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea” (Luca 24, 10). Şi, în sfârşit, altul: ”Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” (Ioan 19, 25).

În toate textele de mai sus, este vorba de aceleaşi femei care au luat parte la evenimentele Patimilor şi ale Învierii Domnului. Toate sunt pomenite cu numele, numai Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi (doi din ''fraţii" Domnului - Matei 13, 55) este numită, în ambele locuri, “Maria, mama lui Iacov” apoi alteori “mama lui Iosi” sau “cealaltă Marie”, iar în alte locuri, “sora mamei Lui, Maria lui Cleopa”. Dar este vorba de aceeaşi persoană, căci totdeauna este numita ''Maria''. Deci ''fraţii Domnului", având altă mamă decât pe Maria, mama lui Iisus, nu pot fi fii ai Fecioarei Maria şi fraţi naturali ai lui Iisus.

Ei sunt,de fapt, veri secundari, pentru că însăşi mama lor, Maria lui Cleopa, deşi este numită „sora Maicii Domnului” era în realitate verişoara ei primară, întrucât se ştie că Maica Domnului a fost singurul copil al parinţilor ei, Ioachim şi Ana. Deşi mama lor este numită ''soră'' a Maicii Domnului (Ioan 19, 25), ea nu putea să fi fost sora bună a acesteia, deoarece purta acelaşi nume cu Maria şi foarte rar se obişnuia, în vechime, ca două surori sau doi fraţi să poarte acelaşi nume.

În acest sens,există dovezi din secolele II-III :

[Sf. Egesipus [mort în 170 DC], Fragmente din cele cinci cãrti ale lui cu comentarii asupra Bisericii, Pãrintii Ante-Niceeni, Vol. 8, pag. 762] :

“Se poate spune cã Simeon a fost unul din cei care l-au vãzut si l-au auzit pe Domnul, dată fiind vârsta lui înaintatã si faptul cã Evangheliile pomenesc pe Maria (sotia) lui Cleopa, care, dupã cum a arãtat deja naratiunea noastrã, era tatãl lui.

[...] Ei au venit atunci si au devenit conducãtorii fiecãrei biserici, în calitate de martori ai lui Hristos, fiind rude ale Domnului. Dupã ce s-a stabilit linistea în fiecare bisericã, ei au rãmas pânã în vremea lui Împãratului Traian; adicã pânã când cel care se trãgea dintr-un unchi al Domnului, mai sus-numitul Simeon fiul lui Cleopa, a fost acuzat de diferiti eretici si judecat împreunã cu altii pentru acelasi motiv înaintea consulului Aticus. ”

[Istoria bisericeascã a lui Eusebiu 3:11]:

"Cu toţii l-au ales pe Simeon, fiul lui Cleopa, despre care vorbeşte şi Evanghelia (de notat cã Evangheliile vorbesc de Simeon ca de un frate al Domnului), ca fiind vrednic de a ocupa scaunul episcopal din acea parohie. Acesta era, spun ei, vãr al Mântuitorului. Din datele lui Egesipus reiese cã era fratele lui Iosif”.

Aşa trebuie, deci, înţeleasă expresia „fratii Domnului” şi nu altfel, pentru că, dacă ar fi avut fraţi, Mântuitorul:

a) Nu ar fi încredinţat-o pe Mama Lui ucenicului Ioan înainte de a muri pe cruce (Ioan 19, 26-27).

b) I-ar fi făcut apostoli; dar ei n-au fost dintre cei doisprezece apostoli. Deşi mulţi presupun că aceştia doi dintre ''fraţii Domnului", anume Iacov şi Iuda, ar fi identici cu cei doi apostoli dintre cei doisprezece care poartă acest nume (Apostolul Iacov, connumit la fel cu ''fratele Domnului" cel Mic, în toate listele apostolilor, iar Iuda ''fratele Domnului" ar fi fost Apostolul Iuda Tadeul), aceasta este o simplă presupunere, neîndestulător de întemeiată, mai ales că ei înşişi nu se numesc ''apostoli'', după cum nu se numesc nici ''fraţi ai Domnului'', ci “rob”(Iacov 1:1) şi “slujitor”(Iuda 1:1), iar despre apostoli vorbesc la persoana a treia (Iuda 1, 17).

c) Am fi găsit informaţii despre ei în Evanghelia lui Luca, unde se vorbeşte despre ‘rude şi cunoscuţi’(Luca 2:44), dar nu şi de fraţi.

d) Îngerul Domnului nu i-ar fi vorbit lui Iosif de “mama Pruncului”, ci de “soţia ta” (Matei 2:13).

Analizând versetele Luca 1, 29-35, vedem că Fecioara Maria s-a uimit când îngerul i-a spus că “va lua in pantece”. Dacă Fecioara Maria ar fi dorit să se căsătorească, nu ar fi fost uimită de vestea dată de înger, dat fiind faptul că îngerul nu i-a spus “ai luat în pantece”, ci “vei lua în pantece”, deci putea presupune că se va întâmpla după căsătorie.

Sfânta Tradiţie ne spune că Fecioara Maria a fost dusă la Templu, la 3 ani, deci a fost

fagaduită Domnului, de aceea şi uimirea ei la cuvintele Îngerului. Dreptul Iosif era un bărbat în vârstă, care a fost ales spre a avea grijă de Fecioara Maria, care avea doar 15 ani şi nu mai putea rămâne în Templu, dar nu îi mai avea nici pe părinţii săi.

Şi cum ar fi putut oare Iosif cel drept şi temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) să îndrăznească a se atinge de Preasfânta Fecioară după naşterea lui Hristos, mai ales după ce el a primit descoperirea de la Însuşi Dumnezeu, prin îngerul Său, că Cel ce S-a zămislit în pântecele Fecioarei este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 19-21) şi că Cel zămislit din Duhul Sfânt va fi Mântuitorul lumii, Hristos (Matei 1, 21)?

Atunci când ne gândim cã Dumnezeu s-a întrupat din pântecele Fecioarei, nu este greu sã ne închipuim cã acest pântece va rãmâne curat.

 

Asadar, Maica Domnului este Fecioară înainte de a-L naste pe Mântuitorul (Isaia 7, 14), în timpul nasterii (Isaia 66, 7) şi după naştere (Iezechiel 44, 1-3), într-un cuvânt este pururi-fecioara, aşa cum învaţă sinodul VII ecumenic.

Sfaturile Sfinților - Sfântul Ioan de Kronstadt

În ziua sosirii noastre în Kronstadt, părintele Ioan nu era acasă,  căci fusese luat la Petersburg şi urma să se întoarcă abia pe la unu noaptea. A doua zi dimineaţa trebuia să-i împărtăşească pe toţi cei care venisera la el. Ne-a părut rău cu părintele Ioan nu era în oraş, dar ce era să facem! În timpul care mai rămăsese din ziua respectivă am vizitat oraşul, iar seara am petrecut-o în rugăciunile de pregătire pentru primirea Tainelor.

Nu voi uita niciodată acea seară. Aşa ceva nu poate fi uitat. Era deja ora 10, iar în cameră era semiîntuneric. Colţul din faţă, de la duşumea până la tavan, era plin de icoane. Era ca un adevărat iconostas în casă. În faţa acestor icoane ardeau cam 10 candele, luminând chipurile celor care au bineplăcut lui Dumnezeu. În cameră se aflau vreo 50 de oameni care veniseră să-l vadă pe părintele Ioan şi care poposiseră la aceeaşi casă cu noi. Pravila de seară o citea un student și ieromonahul M. Din când în când se auzeau oftaturi.

Mulţi dintre cei prezenţi stăteau în genunchi. Unii plângeau încetişor. Rugăciunea noastră s-a încheiat pe la unu noaptea. Dupa aceea am mers la culcare cu toţii având în suflet o pace inexplicabilă, pentru ca a doua zi să venim în biserică, la slujba făcută de părintele Ioan. Ne-am culcat pe podea, în aşternuturile curate, pregătite de stăpâna casei pentru pelerini. Chiar şi aşa, abia am putut încăpea în acea casă atunci. Deşi eram înghesuiţi, am dormit foarte bine pentru că aveam o linişte lăuntrică deosebită. Ni s-a propus şi o încăpere confortabilă, în altă parte, dar am preferat să stăm vizavi de părintele Ioan. Şi această casă era singura atât de aproape de casa sa.

La patru dimineaţa eram deja treji. În altă parte şi altă dată ne-am fi trezit cu mare greutate la o astfel de oră matinală, dar atunci am sărit imediat în picioare, foarte vioi, ca şi cum am fi dormit toată noaptea, cât e ea de lungă. După ce ne-am făcut rugăciunea de dimineaţă, am mers la Utrenie. Pe stradă întâlneam grupuri de oameni care se grăbeau să ajungă la biserică, ca şi cum acolo ar fi fost punctul de întânire al tuturor. Deşi până la începutul Utreniei mai era o oră, în biserică era deja multă lume. Fiecare vroia să ajungă mai repede la biserică şi să ocupe un loc mai bun, de unde să vadă şi să audă mai bine. Am fost conduşi cu greu până în altar. La începutul Utreniei, biserica imensă, în care încăpeau mai mult de şapte mii de oameni, era deja plină. Cântăreţii erau în loja lor şi veniseră şi preoţii. Toţi aşteptau nerăbdători sosirea părintelui Ioan.

- A venit, a venit, au început să spună oamenii la un moment dat.

Părintele Ioan a intrat în biserică pe uşile laterale, care dădeau drept în altar. Până la biserică era adus de obicei cu cel mai rapid cal, pentru ca lumea să nu-l poată opri pe drum. La uşile bisericii erau câţiva oameni care îl ajutau pe părintele Ioan să poată intra în biserică mai repede, trecând prin mulţimea de oameni. Dacă ar intra pe uşile dinspre apus, părintele nu ar mai ajunge la altar, din cauza celor care l-ar asalta. Pentru trecerea părintelui prin biserică se construise un culoar ingrădit, pe lângă perete, dar şi acesta nu era de mare folos, căci lumea tot striga la el şi îl oprea. Se spune că odată părintele a vrut să binecuvânteze pe cineva peste gardul culoarului şi oameni i-au luat imediat mâna ca să i-o sărute şi o ţineau aşa, dânu-o unul altuia. Dacă nu l-ar fi luat oamenii care-l conduceau cu forţa, nu se ştie când şi în ce fel ar fi ajuns părintele în altar. Se ştie că de două ori părintele a fost muşcat de deget până la sange, oamenii intenţionând să-i rupă degetul ca amintire sau ca pe un odor sfânt şi să-l ia cu ei, acasă... Se mai spune că uneori oamenii îi sfâşiau bucăţi din haine.

Părintele Ioan m-a impresionat de prima dată. Fiind de înălţime medie, foarte vioi, îndrăzneţ şi cu chipul aspru, îngândurat, el nu era totuşi un om obişniut, pe care îl întâlnim zilnic. Auzind comenzile pe care le dădea în biserică, puteai crede că este un om repezit, brutal chiar. Intrând în altar, el a început să salute cu bucurie mai întâi pe coslujitorii săi, iar după aceea pe norocoşii care îl puteau vedea atât de aproape. Printre aceştia din urmă mă număram şi eu.

- Vă salut, fraţilor, vă salut! spunea el, adresându-ni-se.

Apropiindu-ne de el pentru binecuvântare, nici nu ne puteam gândi că ne-ar săruta.

- Haideţi, să facem ca fraţii, zicea el, binecuvântându-ne şi sărutându-ne pe fiecare în parte.

Toate le făcea repede, astfel că, după ce ne-a salutat, s-a îmbrăcat în veşminte roşii şi a început imediat slujba Utreniei. Se spune că roşu era culoarea lui preferată. Toţi îi urmăreau cu mare atenţie mişcările şi îl găseau neobişnuit. Eram impresionaţi de ecfonisele pe care le rostea părintele. Pe acestea le pronuţa răspicat, tare, accentuând cuvintele cunoscute şi dând fiecăruia un sens deosebit. Glăsuirea lui nu era ca pronunţia noastră obişnuită, pe un singur ton cântat, ci una vie, adâncă, plină de sens şi de însufleţire. Se vdea că aceste cuvinte ieşeau din adâncul sufletului său curat şi credincios, dintr-o încredere nezdruncinată şi o putere interioară deosebită. Aceste cuvinte deveneau trup, viaţă şi acţiune.

Părintele se ruga la fel de neobişnuit. Într-o ardoare a dedicaţiei religioase şi aproape în extaz, părintele omitea să facă semnul crucii. În astfel de cazuri, el făcea metanii şi, încrucişându-şi mâinele pe piept, îşi ridica ochii spre cer, stând mult timp astfel sau în genunchi, fără a spune ceva. Am fost impresionat odată de un moment din timpul rugăciunii sale. S-a apropiat în timpul Utreniei de Proscomidiar, s-a aşezat în genunchi, încrucişându-şi mâinele pe Proscomidiar şi lăsând capul pe mâini. Sub mâinele sale erau tot felul de pomelnice şi foi cu rugăminte de a-i pomeni pe cei bolnavi sau pe cei adormiţi. Îl priveam de după coloane. Părul lung îi cădea pe umeri, el însuşi fiind puţin luminat de razele soarelui de dimineaţă, care se străduia să pătrundă prin ceaţa de afară. A stat în această poziţie cam zece minute. Din afară se părea că ar fi murit şi sufletul lui şi-a lăsat trupul acolo, ca pe o haină. În acele momente îmi apăreau foarte viu imaginile cu sufletul care se uită la trup de undeva, de sus, după moarte. În desene trupul era reprezentat într-adevăr ca un fel de haină, pe care a lăsat-o în urmă sufletul. O, ce moment de rugăciune era acela!

Atunci omul părăseşte pământul şi urcă, prin suflet, la cer; pământeanul ajunge în lumea de sus, cel mărginit înţelege tainele cerului, neputinciosul se întăreşte, cel mâhnit este mângăiat, iar cel puternic devine şi mai puternic. Privindu-l pe părintele Ioan cum se ruga, m-am gândit la grădina Ghetsimani şi mi l-am închipuit acolo pe Mântuitorul care se ruga pentru noi.

Dar nici în altar, acest loc sfânt al creştinismului, părintele Ioan nu putea avea linişte, căci tot timpul veneau oameni cu diferite rugăminţi şi cereri. Ştiind bine că toţi cei care se aflau în altar veniseră pentru că aveau vreo nevoie, părintele Ioan se apropia uneori singur de oameni, cercetându-i. Îi întreba de ce au nevoie şi le dădea sfaturi folositoare. Unora le dădea şi bani. Pe unii îi mângâia, iar pe alţii îi bătea pe umăr.

Părintele citea tot timpul Canonul Utreniei şi nu puteai să nu observi cât de deosebită era această citire a sa. Umilinţa, exaltarea, tăria, speranţa, bucuria, tristeţea, reverenţa deosebită -toate acestea se puteau simţi în tonul părintelui. Atunci când citea, părintele Ioan parcă vorbea cu Mântuitorul, cu Maica Domnului sau cu sfinţii. Era de parcă se afla în faţa lor, undeva sus, unde noi nu puteam vedea. Vocea sa era sonoră, cristalină şi repezită. Pronunţia părintelui era silabică şi foarte clară. El citea un cuvânt rapid, altul mai rar, pe silabe aproape, iar al treilea îl accentua foarte mult. Niciun cuvânt nu era citit fără să i se accentueze sensul. Cuvintele care exprimau gânduri mai importante le pronuţa pentru ca poporul din biserică să înţeleagă foarte bine despre ce este vorba.

În acest timp, el era, desigur, foarte concentrat la ceea ce citea. Nimic nu-l putea distrage de la aceasta. Părintele retrăia birunţele repurtate de sfinţii lui Dumnezeu asupra păcatelor, precum şi momentele de milă pe care le-a arătat Dumnezeu poporului său căzut şi rătăcit. Multe din cele citite, după cum se putea întelege, părintele le trăia ca şi cum s-ar fi referit la el însuşi. Chiar şi după înfăţişarea părintelui din timpul citirii se putea înţelege ce se întâmpla în sufletul său. Părintele Ioan era atât de pătruns, încât nu se putea abţine de la a gesticula în diverse moduri, fiind parcă tot timpul neliniştit. Ba avea un zâmbet împăcat pe faţă, atunci când citea despre slava cerească a lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor care au bineplăcut Domnului, ba avea înfăţişarea de parcă rugăciunea tainică exploda pe buzele sale, când citea despre neputinţele umane, păcat şi cădere. Alteori simţeai că părintele era aprins de o mânie dreaptă atunci cănd rostea cuvintele „satana” sau  „diavolul” sau cuprins de umilinţă şi extaz în timpul citirii faptelor marilor nevoinţe şi de biruinţă asupra păcatului, săvârşite de sfinţii mucenici ai lui Hristos, înaintaşii noştri.

Câteodată îşi pleca fruntea sau scutura cartea într-un fel victorios, minunat. Părintele schimba adesea tonurile. În sfârşit, atunci când se cântau irmosul sau ecteniile, dacă nu îl ajuta pe cântăreţ, cădea în genunchi în strană şi, cu mâinile acoperindu-şi faţa, se ruga umil... Aşadar, gesturile părintelui nu erau cauzate de vreo boală de nervi, după cum s-a scris undeva, ci de sentimentele sale profund religioase, pe care le avea în acele momente. Altfel, nici că putea fi. Omul nu este numai duh şi atâta timp cât vom trăi în trup, orice sentiment de-al nostru, orice rugăciune sinceră se vor manifesta în afară. Nu vom putea să ascundem vreodată sentimentele sincere, neprefăcute.

După cântarea a şasea a Canonului şi după ectenie, părintele zicea tare: „Condac!” şi îl citea cu voce puternică , ca pe o cântare de biruinţă a creştinilor împotriva duşmanului nostru cel mai aprig. După ce a terminat de citit Canonul, părintele a intart repede în altar şi a cazut într-o adâncă rugăciune în faţa Sfintei Mese. Întărit cu rugăciunea, el a mers din nou la strana şi a cântat „Stihoavna” de la „Laude”.  Nu voi putea uita nici momentul începerii cântării „Stihirilor”, când părintele era deja aproape complet înveşmântat pentru slujirea Liturghiei. El nu era încă îmbrăcat cu felonul când a ieşit, sau mai degrabă a alergat, din altar la strană, alăturându-se corului. Părintele cânta atunci cu însufleţire, cu credinţă adâncă în fiecare cuvânt, dirijând chiar şi accentuând, în acelaşi timp, unele cuvinte, dacă sensul logic al acestora o cerea. Cântăreţii ghiceau aceste cuvinte, tempoul, tactul, simţindu-le altfel şi executau vocea a doua cu o mare măiestrie şi însufleţire. Cântarea, care iniţial nu era foarte bine interpretată, a început apoi să se audă foarte armonios, puternic, sonor în toată biserica, însufleţind pe credincioşi. Cât de frumos era să te uiţi în acele momente la cântăreţi, care erau ca o familie creştină din primele veacuri, cu tatăl în faţa lor, cântând imnurile sale sfinte de victorie!

După ce s-a încheiat Utrenia, au început să bată clopotele pentru Liturghie. La Proscomidie erau atât de multe prescuri, încât se aduceau în coşuri. Părintele Ioan nu avea timp să citească toate pomelnicele din coşuri, venite din toate părţile Rusiei, fiind nevoit să ia din fiecare doar o parte din prescuri şi din bileţele. Cum altfel putea să procedeze, având în vedere situaţia? Mulţi oameni se apropiau de părintele Ioan, în timpul Proscomidiei, cerându-i să-i pomenească pe apropiaţii lor, să scoată măcar o părticică pentru ei, astfel că părintele nu avea nici o clipă liberă.

Alături de părintele slujeau şi monahi şi preoţi celibatari, unii cu camilafca, alţii fără, unii cu cruce, alţii fără, tineri şi de vârstă înaintată. Toţi aceştia erau „oaspeţii”. Părintele Ioan îi unea pe toţi, căci lângă el toţi erau rude şi apropiaţi unul de celălalt, deşi se întâlneau atunci pentru prima dată. Părintele Ioan stătea în fruntea acestui sobor adunat de pretutindeni, în mitră, cu o cruce strălucitoare pe piept, având obraji rumeni datorită rugăciunii interioare.

- Rugaţi-vă, fraţi coliturghisitori, să ne dea Domnul în pace a săvârşi slujba cea dumnezeiască.

Ce cuvinte cu înţeles adânc! Cât de importat este pentru orice preot să se roage Domnului ca să nu fie tulburat de nimic în timpul slujirii, ca el să „ardă” tot timprl în rugăciune, ca un Serafim, să pătrundă cu mintea tot mai adânc în lumea cea cerească!

S-au deschis Uşile Împărăteşti, s-a rostit primul ecfonis... şi astfel începe Liturgia. Deodată, părintele ia de pe Sfânta Masă crucea şi o sărută cu dragoste, îmbrăţişând-o şi privind-o atât de umil şi triumfător totodată, în timp ce buzele îi rostesc cuvinte de rugăciune! Sărută crucea de trei-patru ori, după care o lipeşte de frunte... Buzele şoptesc din nou ceva.

Ecfonisele sunt rostite de părintele la fel ca şi Canonul de la Utrenie. În vocea sa se simt credinţa tare, nădejdea şi umilinţa. În acest timp priveşte Scaunul de Sus. Câteodată rosteşte ecfonisele cu ochi închişi, adâncit în sinea sa. Este foarte greu să redai cât de concentrat e părintele în timpul slujbei. El este tot timpul adâncit în profunzimiile sufletului, încât nu vede şi nu aude nimic din ce se întâmplă în jurul său. Atunci părintele se află în lumea sa deosebită. În acest timp este singur şi nu seamănă cu altul. Nu deschide aproape niciodată Liturghierul, întrucât ştie toate rugăciunile pe de ros. De multe ori rosteşte rugăciunile tainice destul de tare încât se aud. Se spune că Liturghierul nu trebuie să fie ca o „remorcă” pentru preot. Starea de rugăciune a preotului trebuie să meargă şi dincolo de carte. Liturghieul este pentru începători şi pentru cei care nu au experienţă în rugăciune.

Întâlnim în cadrul slujbelor săvârşite de părintele Ioan câteva particularităţi, cele mai multe dintre ele, cred eu, nu pot fi înţelese. Şi ce interesant ar fi fost să înţelegem gesturile părintelui!Toate acestea sunt roadele atitudinii sale profund religioase, ale unui suflet înflăcărat de credinţă. Ele sunt cele mai frumos mirositoare flori dintr-un câmp înflorit, sunt reverberaţiile din „Sfânta Sfintelor” sufletul său. Voi reda câteva dintre acestea:

Primind Evanghelia de la diacon în faţa Uşilor Împărăteşti, părintele Ioan a spus:

- Pace ţie, celui ce binevesteşti.

Gândiţi-vă ce înseamnă acestea? Ce sens se ascunde în aceste cuvinte, câtă simţire este aici, ce fel de atitudine trebuie să aibă atunci părintele faţă de coliturghisitorul său mai tânăr... Cât de puţin se aseamănă unii în acest sens cu părintele Ioan!

Mergând cu cinstitele Daruri, în timpul Vohodului Mare, părintele Ioan spunea încetişor:

- Pe El scoţându-L din cetate şi răstignindu-L...

Iarăşi - cât de adâncă  şi mişcătoare este această expresie şi cum mărturisesc aceste cuvinte rostite mai tare despre trăirile interioare ale părintelui, despre felul în care este el pătruns de slujbele pe care le săvârşeşte! Sufletul lui este copleşit de atmosfera bisericească-liturghică. Cât de mult suflet, înţelegere şi credinţă regăsim aici!...

După aşezarea Darurilor pe Sfânta Masă, părintele Ioan citeşte rugăciunea obişnuită, adăugând la cuvintele bisericeşti despre trimitirea harului asupra oamenilor următoarele cuvinte cu înţeles adânc:

„Peste toate răsadurile tinere şi peste copii, peste clerici şi mireni, bărbaţi şi femei, orăşeni şi săteni si peste toţi cei fără şcoală;

- peste toate răsadurile dintre clerici, monahi - bărbaţi şi femei,

- peste săracii Tăi, văduve, orfani şi nenorociţi,

- peste cei ce au suferit de foc, inundații şi furtună,

- de nerodirea pâinii şi foame,

-peste toţi cei ce mi-au poruncit mie, nevrednicului, să mă rog pentru ei și pentru toţi robii Tăi ”.

Sărutând pe toţi fraţii coliturghisitori pe umeri, după ecfonisul „Să ne iubim unii pe alţii”, părintele spunea:

- Hristos în mijlocul nostru... viu şi lucrează.

Eu stăteam uimit de aceste cuvinte şi gândeam că, într-adevăr, în mijlocul nostru se află Mântuitorul Hristos, nu mort, nu ca o doctrină oarecare, nu ca o personalitate istorică oarecare, ci viu,  „şi lucrează”. El este în mijlocul nostru şi într-adevăr, chiar „lucrează”. Mi se făcea frică şi sufletul mi se umplea de cutremur. Eram gata să cad în Faţa Sfintei Mese.

(Marturii despre Sfântul Ioan de Kronstadt)

<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/iulie/ioan-k.jpg"} -->

Fotografii - Mănăstiri

Sâmbătă seară am plecat spre Ploieşti de la Braşov, pe DN1A. N-am ales să mergem pe Valea Prahovei pentru că am fost de atâtea ori şi era posibil să fie şi aglomerat.

DN1A este mai liber, mai puţin vizitat pentru că este plin de serpentine şi parcurgerea este mai anevoiasă, însă peisajul este extraordinar.

Sunt 5 mănăstiri care pot fi vizitate pe acest drum: Mănăstirea Zamfira, Mănăstirea Mălăieşti, Mănăstirea Crasna, Mănăstirea Suzana şi Mănăstirea Cheia.

Ne-am oprit la Mănăstirea Cheia pentru că nu fusesem niciodată până acum. Era seară, aproape de ora 20.00. Am intrat în cetatea mănăstirii: linişte, aer curat, flori peste tot, miros de fum de la focul de lemne şi o privelişte minunată a munţilor care înconjurau mănăstirea. În câteva clipe de când am intrat am simţit harul lui Dumnezeu în inimă, o pace şi o bucurie m-au cuprins şi nu-mi doream să mai plec. Păşeam pe iarbă şi făceam poze, vrând parcă să salvez ca amintire şi starea din suflet, nu numai imaginile.

În biserică slujba se desfăşura în taină, vocea unui monah mai în vârstă sporind şi mai mult impresia că eşti într-o altă lume.

Dumnezeiesc. Aş fi vrut să râmân acolo toată viaţa.

(Claudiu)

 

Tinerii în societate - Modele și idoli

 

Tot Globul pământesc vuieşte de vestea morţii mult-iubitului Michael Jackson, idolul atâtor tineri care plângeau la concertele lui. Îmi amintesc că aveam o prietenă care se îmbrăca numai cu tricoul cu Michael Jackson. Se simţea atât de aproape de faima acestui star..Toată lumea îi asculta muzica în anii "90. Cu toate astea, mie nu mi-a plăcut niciodată. Poate că muzica lui nu e pe gustul meu sau poate că nu am eu aşa gusturi fine...

doamne ajuta...

Stăteam şi mă gândeam la el, care e mare vedetă (sau, mă rog, a fost) şi la felul în care a sfârşit viaţa lui. Brusc! Dintr-odată! Un atac de cord şi gata.  Şi îmi amintesc că a încercat şi imposibilul: să se menţină veşnic tânăr şi frumos şi, mai ales, în vogă. Cred că el e unul din cazurile de băieţi buni pe care succesul l-a distrus. Succesul se întreţine cu compromisuri, sacrificii mari şi cu mulţi bani. Azi eşti foarte sus, te iubeşte toată lumea şi îţi cântă melodiile, iar mâine apari în presa de scandal cum că ai fi pedofil. Nu ştim care e adevărul în ceea ce îl priveşte pe Michael Jackson şi prea puţin mă interesează sincer, însă situaţia lui mă întristează şi îmi dau seama că fiecare dintre noi avem tendinţa de a ne "vinde sufletul diavolului".

Mai precis, pentru câteva momente de măreţie, ca să fim mândri că am făcut ceva deosebit, renunţăm la principii, la viaţa morală, uneori chiar la bun-simţ şi, mai dureros este că renunţăm la relaţia cu Dumnezeu. Adevărul din inimă ajunge să ne incomodeze pentru că lui Dumnezeu Îi place smerenia şi nu ne lasă să fii mândri şi vocea Lui ne mustră încontinuu. Dar...dacă tu vrei, te împrieteneşti cu diavolul, pe negândite. Şi aşa ajunge omul să nu mai ştie ce-i cu el. Are momente când vrea să se ridice din prăpastia unde simte că a căzut, însă nu prea mai sunt resorturi spirituale. Ne pierdem atunci când vrem să ne dăm mari. Aşa cum a pierdut şi Lucifer locul său între îngeri şi a ales să fie cu totul altceva.<!--more-->

E grea lupta asta cu mândria! Dacă ţi-a intrat în inimă, te roade puţin câte puţin şi ajungi să crezi că eşti cel mai tare, cel mai deştept, cel mai bogat şi nimeni nu e ca tine. Şi deodată te loveşte un necaz, o palmă din cer şi iţi revii din ameţeala cu care diavolul te-a ademenit. Sau aşa ar trebui. O boală, o suferinţă, o durere acolo unde eşti cel mai sensibil te face, în cele din urmă, să vezi CÂT DE MIC EŞTI ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU!

Poate că o comparaţie cu Michael Jackson nu e cea mai potrivită, însă vedem cu toţii câţi oameni "mari", care deţin controlul, faima, puterea financiară sau se fac iubiţi de enorm de mulţi oameni, sfârşesc, ei sau cei apropiaţi lor, ca orice muritor. Nu iau nimic cu ei. În schimb, viaţa pe care au trait-o le-a adus un mare dezavantaj: au (între) rupt relaţia cu Dumnezeu, Cel care le călăuzea paşii pe drumul mântuirii, fericirii supreme. Ei au caştigat mandria. Dar la ce le foloseşte? Poate e parola spre Iad. Cine ştie? Nu exclud această posibilitate. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? ( Marcu 8, 34-38)

Cu siguranţă toate aceste lucruri ne determină să reflectăm asupra noastră şi să ne dăm seama că greşim hrănindu-ne cu "slava deşartă". Nu ne este nici acum de folos, iar după ce trupurile noastre nu vor mai fi, nici atât nu ne va mai folosi.

Azi am înţeles că nimic nu este mai mic decât omul fără Dumnezeu şi nimic nu este mai mare decât omul cu Dumnezeu...

Fotografii - Mănăstiri

Manastirea Rila este cea mai mare si mai cunoscuta manastire ortodoxa din Bulgaria. Aceasta este situata in partea de nord-vest a Muntilor Rila, la o altitudine de 1147 de metri deasupra nivelului marii, in valea Raului Rilska, la 117 kilometri mai la sud de capitala Sofia. Complexul monahal se afla ridicat la o distanta de doar 3 kilometri de orasul Rila, intre cele doua rauri ale zonei, raul Rila si raul Drusljavitza.

Complexul monahal de la Rila, cu tot ceea ce il alcatuieste, acopera o suprafata de aproximativ 8.800 de metri patrati. Intemeiata in secolul al X-lea, Manastirea Rila este privita ca una dintre cele mai importante monumente culturale, istorice si arhitecturale ale Bulgariei. Lavra este cunoscuta in toata lumea, neputand fi ocolita atunci cand se vorbeste de marile monumente din intreaga Europa de Est.

Avand o arhitectura unica, manastirea se infatiseaza dinspre exterior ca o puternica fortareata. Zidurile inalta de 24 de metri alcatuiesc un pentagon neregulat. Intrand printr-una din cele doua porti mari de fier, se ajunge in curtea interioara. Interiorul este o capodopera a arhitecturii locale: arce si coloane, scari de lemn si balcoane sculptate, si un numar de 300-400 de chilii monahale. (crestinortodox.ro)

 

Credință și Știință - Creaționism și evoluționism

Citim în manualele şcolare sau vedem pe la televizor că lumea a fost creată întâmplător conform teoriei big-bang. „Termenul de Big Bang, în general, se referă la ideea că Universul s-a extins de la o singularitate primordială fierbinte și densă acum aproximativ 13.3-13.9 miliarde de ani. "Teoria Big Bang" este modelul care explică apariția materiei, energiei, spațiului și timpului, altfel spus existența Universului.” (asta spun pe Wikipedia susţinătorii teoriei evoluţionismului şi implicit a teoriei big-bang)

Mai simplu, ei susţin că universul a aparut dintr-un punct care a explodat şi apoi prin miliarde şi milarde de transformări întâmplătoare s-a ajuns la lumea extraordinară în care noi trăim. Teoria lor vine în mod clar să contra-argumenteze crearea lumii de către Dumnezeu din nimic aşa cum este relatată de Moise  în Sfânta Scriptură, în cartea Facerii.

Drept este că susţinătorii teoriei evoluţiei vin mereu cu argumentări tehnice, de multe ori greu de urmărit de către un om care n-are cunoştinţe prea bune despre fizică, matematică, biologie, chimie, şi alte ştiinţe. Din acest motiv discursul lor pare “academic” şi convingător pentru că tu ca om simplu nu ştii să-l contrazici. Dar totuşi în inima ta ştii că n-are dreptate. Aşa cum spunea cineva: „În naivitatea ei, inima omului nu poate fi niciodată înşelată.”

Dar totuşi să zicem că eşti la o masă şi discuţi cu câţiva prieteni, care ştiind că eşti apropiat de Dumnezeu încearcă să te ispitească şi să te umilească demonstrându-ţi cât de falsă este ideea facerii lumii de către Dumnezeu. Atu-ul lor va fi că toţi marii oameni „de ştiinţă” ai lumii, mai toate universităţile susţin că lumea a fost creată din nimic prin teoria big-bang. Ba poate te nimereşti la masă şi cu o persoană care începe să-ţi pună în faţă tot felul de teorii, stăpânind foarte bine limbajul tehnic.

Ce te faci atunci?

Să spunem că eşti o persoană foarte apropiată de Dumnezeu şi de Bisercă şi văzând discursul acelei persoane ţi-ai dori mult să le demonstrezi tuturor cât de minunat este Dumnezeu şi cât de frumoasă este lumea pe care a creat-o, dar nestăpânind limbajul tehnic, dai înapoi ruşinat şi discuţia se încheie brusc.

Prima soluţie în astfel de discuţii este apelul la argumente de ordin logic, decât la cele de ordin tehnic.Titlul acestui articol este un foarte bun început:

Dacă lumea în care trăim a fost creată „chipurile” la întâmplare, cum de nimic nu este întâmplător în ea? Cum de totul este foarte organizat? Cum de nimic nu se face bine în mod aleator, ci doar cu idei, planificare, gândire, muncă şi disciplină?

Eu fac pagini de internet de vreo doi ani, pentru a-mi întreţine familia, şi să spunem că m-aş numi webdesigner. Mi-am dorit întotdeauna să creez design-uri de website excepţionale şi clienţii să fie foarte încântaţi de munca mea, dar nu s-a întâmplat aşa. Ceea ce fac este „ok” spre mediocru şi văd că sunt webdesigneri mult mai taletanţi ca mine, care pot pune în practică orice idee.

Eu nu pot asta, n-am acest dar de la Dumnezeu. Totusi prin munca am reusit sa mai evoluez putin. Am fost de atâtea ori în situaţia de a face un design pentru un site şi n-aveam nicio idee, şi tot mă jucam încercând tot felul de combinaţii grafice, dar din întâmplare nu mi-a ieşit nimic bun.
Actul creator în orice domeniu nu este întâmplător ci cel mult imitativ. Creaţia este produsul inteligenţei şi a imaginaţiei unei persoane.

De ce oare nu se crează autostrăzile întâmplător şi de la sine? De ce nu apare din întâmplare un pod peste Dunăre la Galaţi? De ce prunii nu fac mere? De ce soarele apune şi răsare mereu după un calendar anual precis? De ce plouă doar cu apă? De ce dacă temperatura globală pe Pământ ar scade cu un grad celsius atunci tot echilibrul s-ar strica? De ce avem condiţii de viaţă doar pe pământ? De ce avem 4 anotimpuri în fiecare an şi nu odată 7 şi alteori două? De ce mamele îşi iubesc copiii aşa de mult? De ce barbaţii sunt atraşi fizic de femei şi nu de maimuţe? De ce fără apă nu există viaţă la niciun nivel biologc pe Pământ? De ce lumea în care trăim este aşa de bine pliată pe nevoiele noastre, de parcă ar fi făcută special pentru noi? De ce putem crea aproape orice doar viaţa nu?

De ce e floarea-soarelui aşa frumoasă? Faceţi un experiment şi încercaţi să creaţi degradeurile acestei flori în Photoshop şi o să vedeţi câtă muncă şi inteligenţă îţi trebuie, şi veţi observa că nici cei mai buni designeri nu pot reuşi asta?

Dacă lumea extraordinar de complexă şi de tainică în care trăim s-a creat din întâmplare atunci de ce  lucruri de o complexitate mult mai mică nu apar la întâmplare?

Daţi o bucată de lemn unui sculptor şi daţi aceeaşi bucată de lemn unui avocat şi veţi vedea că din îmtâmplare avocatul nu va face niciodată ceva mai frumos decât sculptor-ul.

Teoria că totul s-a făcut întâmplător este la fel cu a spune: ”acest laptop de pe birou a apărut din întâmplare dar poţi face cu el lucruri extraordinare!”. Dacă acel laptop n-ar fi fost programat de cineva în mod inteligent pentru a putea face anumite operaţii, atunci nici tu n-ai putea face acele lucruri extraordinare cu el.

Marile companii ale lumii folosesc sisteme de management ale resurselor foarte inteligente, totul pentru a reduce costurile şi a creşte calitatea. Nimeni nu se bazează pe întâmplare pentru a face bani, ci pe oameni foarte pregătiţi şi pe o tehnologie foarte avansată.

De ce firmele nu angajează oameni slabi pregătiţi, crezând că poate din întâmplare vor avea rezultate bune?

De ce roşiile au mereu culoare roşie şi nu câteodată şi roz?

Ordinea excepţională la nivel macro-cosmic (universul) până la nivel micro-cosmic (atomul) trădează existenţa unui Mare Creator, care prin inteligenţa Sa a planificat şi realizat toate ale lumii. Complexitatea aproape de neînţeles a lumii este denumită „design inteligent”.  Fiecare particulă a creaţiei are în ea materia „aranjată” în mod inteligent urmărind scopuri precise, şi intercondiţionându-se cu întregul.

Nu e nevoie de cunoştinţe tehnice penrtru a-ţi da seama că viaţa pe Pământ şi în Univers este organizată  şi omul nu poate trăi în haos. Cineva spunea că: „omul nu poate trăi decât în rânduială”, adică în ordine, în frumos, într-o lume care să-l stimuleze să trăiască, să creeze şi să iubească.

Orice v-ar spune alţii despre lumea făcută din întâmplare în miliarde de ani, voi aveţi marea, munţii, câmpiile, florile, văzduhul şi tot ce ne înconjoară ca martori ai măreţiei lui Dumnezeu!

Oamenii de ştiinţă adevăraţi care deschid ochii şi văd în ce lume trăiesc ar trebui să-l pomenească pe Dumnezeu în fiecare discurs.

E incomod să accepţi că Dumnezeu există, pentru că dacă faci asta atunci trebuie să recunşti că El pedepseşte răul şi răsplăteşte binele, şi astfel trebuie să te schimbi, să te lepezi de patimi şi plăceri. E mai comod să spui că totul a fost crea la întâmplare şi nimeni nu veghează asupra noastră, şi să-ţi duci viaţa comodă în continuare, chiar aşa nefericită cum e. Căci cine poate fi fericit fără Dumnezeu?

Dar minciuna te ţine legat, îţi creează frustrări, şi doar Adevărul ne face liberi, aşa cum spune Domnul Hristos. Dragilor, lumea creată este un mar dar de la Dumnezeu făcut omului.

În final aş vrea să vă uitaţi la filmuleţul de mai jos şi să vedeţi cum câţiva roboţi care au în ei  electronică şi mecatronică de înalt nivel, controlaţi de un soft şi un calculator, reuşesc să sudeze singure automobile pe linia de asmablare. Oare acest roboţi au fost creaţi la întâmplare?

doamne ajuta..

Tinerii în societate - Modele și idoli

Parintele Nicodim Mandita este una din persoanele care largesc în mod considerabil conceptul de “elita”. Pentru intelectualii “subtiri”, opera parintelui Nicodim este destul de greu digerabila, fiind considerata de unii prea simplista, chiar puerila. Dar putini dintre criticii lui au fost în stare sa întoarca pe calea credintei un numar asa de mare de suflete, pe care le-a îndemnat sa faca un lucru pe care, din pacate, prea putini credinciosi ortodocsi îl realizeaza: sa citeasca în mod serios carti de învatatura crestina, pentru a cunoaste, a cultiva si apara dreapta credinta.

Biografia parintelui Mandita este destul de bine cunoscuta, datorita eforturilor discipolilor lui fideli sau admiratorilor, care, cu rabdare, au strâns fiecare fila a vietii marelui duhovnic, continuându-i în acelasi timp lucrarea misionara. Amintim aici doar cartea în doua volume ale lui Gheorghe Ionescu, intitulata simplu Viata parintelui Nicodim Mandita si studiile lui Nicolae Radulescu. Ne vom multumi sa prezentam doar câteva elemente esentiale dintr-o viata plina de înfaptuiri duhovnicesti, insistând pe doua chestiuni de cea mai mare importanta: modelul sau de duhovnicie, rolul jucat de cuvântul tiparit în cadrul acestuia si, legat de aceasta chestiune, semnificatia arestarii si condamnarii parintelui.

Militar de cariera calugarit

Nicolae Mandita s-a nascut în satul Bunesti din judetul Arges, pe 28 octombrie 1889. Desi nu a putut sa faca mai mult de cinci clase elementare, tânarul Nicolae a dovedit de timpuriu aplecare catre lectura, cele citite împartasindu-le cu cei din sat.

În 1911, se înroleaza în armata, în care va sluji pâna în anul 1918. A participat activ la campania din 1913 din Bulgaria si la luptele din timpul primului razboi mondial. Desi era deosebit de apreciat, el a ales ca, dupa încheierea conflagratiei mondiale, sa urmeze calea monahismului, calugarindu-se în anul 1920, la manastirea Magura, judetul Bacau, cu numele de Nicodim. Datorita evlaviei si pregatirii duhovnicesti deosebite, el va primi în scurt timp si harul preotiei. În aceasta calitate, va fi trimis sa slujeasca în lume în localitati precum Vâlcele si Schitu – Frumoasa din judetul Bacau, Pâclisa, judetul Alba, Hasmasul Ciceului, Leurda Gârboului si Simisna, judetul Cluj.

Timp de 13 ani va sluji cu multa râvna în cuprinsul acestor parohii, revenind doar pentru o scurta perioada în spatiul monahal, la manastirea Giurgeni, din judetul Neamt. Parintele Nicodim a ascultat cu smerenie comandamentele chiriarhale, a parasit locul ferit al manastirii si a avut curajul sa coboare în lume, pentru a raspândi cuvântul lui Dumnezeu. Gheorghe Ionescu ne arata cum parintele Nicodim, departe de a se sminti în lume, a reusit de fiecare data sa aduca oamenii pe calea credintei si sa-i faca sa traiasca în mod riguros, conform perceptelor crestine. Cele propovaduite de el nu erau spectaculoase, ci elemente simple, cu caracter normativ, pe întelesul celor multi, care jalonau calea catre o viata autentic crestina. Elemente aparent exterioare, precum interdictia de a mai bea sau “nunta fara lautari”, marcau de fapt asumarea de catre o anumita persoana a unei existente calitativ superioare. Iar în toate aceste cazuri, decisiv a fost exemplul personal al parintelui, care nu a facut niciodata rabat de la preceptele dreptei credinte, fiind extrem de exigent în aceasta privinta.

Parintele Nicodim a fost unul din cei mai fermi promotori ai ortodoxiei, aparându-si turma si cautând sa readuca la sânul ei pe cei care trecusera la alte credinte, dar si în acest domeniu a fost un model exemplar, folosind exclusiv argumentul dialogal, fara a recurge la masuri coercitive. Numeroasele dispute de natura teologica, extrem de numeroase si pasionale în satele românesti în perioada interbelica, l-au convins, daca mai era nevoie, de necesitatea cunoasterii temeinice de catre preoti, dar si de catre credinciosi, a Sfintei Scripturi si a învataturii Bisericii Ortodoxe. Asa cum spune Gheorghe Ionescu, “de la bun început parintele si-a dat bine seama ca, de nu vor citi crestinii carti folositoare de suflet, nu se va putea realiza transformarea lor, din oameni vechi în oameni noi. Nu-s de ajuns numai predicile, slujbele, Tainele sfinte si exemplul vietii traite, ci e absolut de mare trebuinta sa li se ofere oamenilor si carti sfinte spre citire, aceasta constituind hrana sufletului crestinesc, dupa cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos, care zice în Sfânta Sa Evanghelie: «Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu»“. (p. 82)

Pe limba omului simplu

Parintele Nicodim a dus o viata modesta, deoarece banii, deloc putini, pe care îi primea de la credinciosi, îi folosea ca sa cumpere carti pe care le dadea tuturor celor care doreau sa citeasca. A cautat acele “carti folositoare de suflet” în care cuvântul dumnezeiesc era înfatisat pe întelesul credinciosilor simpli, redescoperind traditia medievala a “cartilor populare”, în care învatatura crestina este transmisa prin parabole cu caracter dogmatic si moral. Mai mult, s-a apucat el însusi de scris, lista sa de lucrari fiind absolut impresionanta. Fiu de taran, traind alaturi de tarani, el a înteles foarte bine mecanismul mental al acestora, iar toate lucrarile lui tin cont de acesta.

Aceste aspecte au condus si la controverse privind corectitudinea din punct de vedere dogmatic al operelor sale, mai ales în ceea ce priveste celebrele Vami ale vazduhului. Aceasta tema este însa extrem de frecventa în traditile populare, si nu numai, constituind o forma de reprezentare a evolutiei spirituale a omului. Anumite exagerari în acest sens au fost facute mai ales de unii discipoli, care absolutizeaza unele învataturi ale parintelui, pe care îl venereaza, uitând de restul Bisericii. Faptul nu trebuie sa mire, deoarece în tot decursul istoriei crestinismului exista persoane dispuse sa venereze un monah, un sfânt etc., deoarece este “mai aproape”, mai concret, uitând de capul Bisericii care este Hristos.

În ceea ce-l priveste pe parinte în mod direct, chiar daca anumite idei ale sale pot fi discutate, el s-a situat consecvent pe linia învataturii si practicii morale ortodoxe, pe care a cultivat-o cu o rigoare pe care unele gusturi au gasit-o exagerata. A stiut sa-si pastreze capul pe umeri, evitând sa se transforme într-un preot - taumaturg (asa cum din pacate sunt destui si azi, mai ales prin satele din Moldova), îndemnând oamenii sa mearga la medic pentru problemele de sanatate, asta chiar daca traditia consemneaza numeroase acte de vindecare savârsite prin rugaciunea parintelui. Mai mult decât criticile, ar trebui sa primeze meritele parintelui, care, prin activitatea sa, a contribuit la risipirea multor “eresuri” de care era plina spiritualitatea populara, prin îndemnurile sale ca oamenii sa se apropie de carte.

În acest sens a devenit aproape unic, prin faptul ca la spovedanie dadea drept canon penitentilor citirea de carti sfinte. O istorioara consemnata de Gheorghe Ionescu ne lamureste ce importanta acorda parintele cititului, dar ne ilustreaza si tipul de oameni cu care acesta venea în contact cel mai des, trebuind sa vorbeasca pe întelesul lor: “Parintele Nicodim era la slujba în Sfânta Biserica de la Schimbarea la Fata. O femeie m-a tras de haina. Mi-a facut semn sa ies putin afara din Sfânta Biserica, pentru a-mi spune ceva. În pridvor mi-a spus sa-l rog pe parintele sa o spovedeasca, pentru ca era de la mare distanta. Merg la usa de la vesmântarie si rog pe maica sa-l anunte pe parintele. Daca a aflat care-i pricina, mi-a spus sa vina numaidecât femeia. Când sa-i dea canon, ea nu stia carte si staruia la Parintele ca va face orice alt canon, dar numai de citit carti nu poate. Atunci parintele a întrebat-o:

- Dar dumneata poti spala rufe fara apa? Apoi daca nu se pot curati rufele fara apa, tot la fel crestinul nu se poate curati de murdaria pacatului fara apa cea vie care este cuvântul lui Dumnezeu.

Ea a încercat sa spuna ca daca ar sti carte ar primi bucuroasa canon de citit, dar asa cum? Parintele i-a zis iarasi:

- Daca vrei, atunci poti citi cu urechile. Pui pe altcineva sa citeasca si dumneata asculti. Nu vezi ca toti oamenii au case de locuit, dar nu toti stiu a construi? Pun pe altul care stie, si-l platesc. Toti oamenii sunt îmbracati cu haine, dar nu sunt croitori, ci merg si-i platesc croitorului sa le faca. Toti au încaltaminte în picioare, toti au sobe de încalzit în camere, dar nu toti sunt cizmari sau sobari, ci platesc acelora care stiu sa faca si le fac. Asa si dumneata, daca nu stii carte, platesti acelora care stiu sa citeasca, iar dumneata asculti cu atentie si asa îti poti face canonul, daca vrei sa-l faci. Cum am stiut sa facem pacatul, cheltuind uneori sume mari de bani, tot asa trebuie sa cheltuim acum ca sa putem scapa de el.

Dupa cele auzite, femeia s-a lamurit si s-a învoit a primi acest canon, zicând:

- Bine, Cuvioase Parinte, am sa platesc eu cumva ca sa-mi citeasca, doar ale mele sunt pacatele, dar ma gândesc, unde voi gasi eu atât de multe carti?

- De nevoie poti sa citesti o carte de mai multe ori. Iar tu de gasit carti o sa gasesti, nu avea nici o teama, dar nici nu astepta sa-ti bata cineva în poarta ca sa ti le aduca. Te interesezi pe ici, pe colo, mai întrebi ba pe unul, ba pe altul. Ca doar ai auzit ce faceau oamenii pe timpul foametei. Nimenea nu-i trimitea în Ardeal sau în Banat dupa faina, ci mergeau ei de bunavoie, pentru ca simteau nevoia de a se hrani pe ei si pe cei ai casei lor. Nu vezi ce fac femeile de Pasti, când le trebuie drojdie pentru copt? Cum cauta si dau cât nu face, numai ca sa poata gasi? Asa si dumneata, daca vei simti nevoia sa-ti curati sufletul de pacate, atunci vei cauta în dreapta si în stânga si vei gasi negresit.

Femeia s-a lamurit si în aceasta problema si nu a mai zis nimic, decât a sarutat mâna Parintelui si a plecat” (pp. 434 – 435).

Cele istorisite în rândurile de mai sus s-au petrecut dupa 1944. În acel moment în România regimul comunist se instaura tot mai temeinic, iar ateismul era sprijinit sa ia locul credintei crestine. În 1948 au fost luate masuri drastice de limitare a colportajului bisericesc si a titlurilor puse în vânzare, fiind eliminate orice carti cu continut “mistic”. Daca înainte episcopii puteau sa dea autorizatie persoanelor particulare pentru ca acestea sa vânda carti si obiecte cu caracter religios, dupa 1948, cumpararea de obiecte bisericesti nu s-a mai putut face decât în cadrul bisericilor, asta în timp ce nici o editura “laica” nu mai putea tipari carti religioase.

Reteaua de “samizdat” religios

Din 1933 parintele Mandita revenise în spatiul manastiresc, vietuind fie la manastirea Varatec, fie la Agapia. Nu-si uitase deloc ideea de a raspândi cuvântul scris, ci, din contra, desfasura o activitate editoriala remarcabila si crease o retea de colportaj. În noile conditii istorice, aceste activitati pareau definitiv condamnate sa înceteze. El însa nu a acceptat situatia si, pe baza vechilor relatii, a dezvoltat cea mai ampla si bine organizata retea de “samizdat” cu caracter religios care a existat în România comunista. Cine acuza Biserica Ortodoxa ca nu a cautat sa raspândeasca cuvântul lui Hristos în anii comunismului, poate citi în dosarul penal întocmit de Securitate grupului de “difuzori”, în fruntea caruia a fost pus parintele Nicodim, ca în patru locatii din Bucuresti organele statului au descoperit nu mai putin de 500.000 de volume! Daca avem în vedere ca activitatea grupului s-a desfasurat în mod neîntrerupt din 1948 si pâna în 1964, ne putem imagina dimensiunile pe care le-a avut aceasta actiune, precum si impactul ei în rândurile credinciosilor.

Nucleul l-a reprezentat o mâna de oameni, care copiau la masina de scris cele scrise de parintele Mandita, dar si multe alte carti cu caracter religios, pe care apoi le tipareau la mica lor tipografie clandestina, sau, fapt absolut remarcabil, au reusit sa scoata carti la tipografii “oficiale” din diverse localitati ale tarii, mai ales tipografii ale eparhiilor, semn ca oficialii Bisericii nu erau straini de acest demers.

Alaturi de cartile care au fost tiparite în timp, a existat si o cantitate substantiala de volume tiparite pâna în 1948, pe care acesti oameni le-au salvat de la topit, le-au ascuns prin cele mai diverse locuri, pentru ca mai apoi sa le difuzeze din localitate în localitate. Abia când privesti fotografiile existente în dosarul penal ale “inculpatilor” stând alaturi de stivele de carti, când vezi mijloacele modeste cu care le-au realizat si în ce spatii, când afli ca mai apoi plecau în lungi calatorii cu geamantanele grele de carti, realizezi ce munca uriasa au facut acesti oameni.

Pentru mai multe amanunte legate de cele petrecute, punem la dispozitia cititorilor extrase din sentinta penala nr. 38 data în ziua de 22 ianuarie 1965 parintelui Nicodim Mandita. Cine s-a obisnuit cu stilul acestor productii ale regimului totalitar îi va fi foarte usor sa deceleze dimensiunile activitatii grupului incriminat, dar si aspectele urmarite de catre regim, astfel ca nu vom mai repovesti faptele, ci vom face numai câteva precizari.

Condamnat imediat dupa “marea eliberare”

În 1955 o parte din colaboratorii parintelui sunt arestati, descoperindu-se asupra lor numeroase lucrari cu caracter religios care urmau sa fie difuzate, fapt care constituia o infractiune grava în viziunea regimului. Unii dintre ei erau membri ai organizatiei “Oastea Domnului”, care, din pricina “misticismului” ei, fusese scoasa în afara legii. Cum numele parintelui Nicodim a fost vehiculat în cadrul anchetelor, iar el colaborase strâns în trecut cu ostasii, acestuia i s-a deschis un dosar de urmarire pe linia “Oastea Domnului”. Putini au fost cei care au dat relatii despre activitatea parintelui, iar Securitatea nu a reusit sa stabileasca cu certitudine tipul de activitate “dusmanoasa” dus de Nicodim Mandita, pâna în 1964 când reteaua cade si sunt descoperite depozitele de carte. Zece persoane sunt judecate si condamnate la Bucuresti, prin sentinta nr. 10 din 9 ianuarie 1965, pentru raspândirea de publicatii interzise (art. 325, alin 3, lit. c, C.P. al RPR). Din pricina vârstei si a bolii, parintele a fost judecat separat, la Târgul Neamt, tinându-se seama însa de unitatea grupului.

În ianuarie 1965, atunci când Nicodim Mandita era judecat, trecusera numai câteva luni de la “marea eliberare” a detinutilor politici din închisori. Pentru cei care cauta merite comunismului, procesul sau arata ca esenta regimului nu se schimbase câtusi de putin, gratierea generala fiind un gest pur exterior, fara consecinte pe plan ideologic. Citind sentinta, se poate observa ca cei care au instrumentat dosarul au cautat sa acrediteze ideea de specula, cu mai multe conotatii spre dreptul comun, desi într-un sistem comunist si specula este o infractiune cu caracter politic. Pentru ca acest lucru nu s-a putut demonstra, au fost lecturate publicatiile confiscate, constatându-se ca ele contin numeroase idei periculoase pentru regim, multe dintre ele fiind scrise de Nicodim Mandita. Cei opt ani de închisoare pe care i-a primit parintele reprezinta o condamnare politica limpede, un atac la libertatea de constiinta, de care regimul se prevala dupa 1964. Mai mult, parintele va fi internat în Aiudul abia parasit de cei care fusesera supusi reeducarii, semn ca era considerat un element periculos. Cele 500.000 de carti au fost trimise la topit, lista lor fiind anexata ulterior dosarului de urmarire.

Nicodim va sta în închisoare un an si jumatate, restul de pedeapsa fiind anulata prin “bunavointa” regimului. Se va întoarce la manastirea Agapia, încheindu-si existenta pamânteasca în seara de 5-6 iulie 1975. Si azi, când se face pomenirea sa, se aduna laolalta mii de credinciosi, care cinstesc memoria unui om care a salvat cartile sfinte de la ardere si a îndemnat lumea: “Citeste cuvântul Domnului!”.

(Alex Iuga - Revista Rost, numărul 51 din mai 2007)

Tinerii în Biserică - Abecedar ortodox

"Biserica are anumite forme ale cerului și toate câte sunt în ceruri"

Oricând intrăm în Biserica Domnului Dumnezeu, să ne pătrundem de fiorii evlaviei duhovniceşti, să ne socotim bine că am intrat în cer, fiindcă Biserica are închipuirea cerului.

Tinda sau pridvorul. Biserica închipuie pământul.

Pronaosul în care stau monahiile şi toată partea femeiască, închipuie Raiul pământesc. În pronaosul unor Biserici e zugrăvită crearea lumii, Adam şi Eva în Rai, greşeala şi izgonirea lor, ca simbolizare a ideii, că urmașii lui Adam, scoşi din Rai, afla în Biserica Domnului Hristos, Raiul pierdut. Aceasta ne îndeamnă pe toţi, când intrăm în Biserica: "Toată grijă cea lumească să o lepădăm", să ne închinăm lui Dumnezeu în duh și adevăr, să ascultăm slujbele şi Cuvântul lui Dumnezeu cu atenţie şi adâncă evlavie, pentru a se folosi vremelnic și veşnic.

Naosul are preînchipuirea cerului în care locuiesc Îngerii şi Sfinţii care preamăresc pururea pe Dumnezeu. "Şi am văzut - zice Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan - şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor, şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii.Zicând cu glas mare: Vrednic este Mielul cel înjunghiat ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea. Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare şi toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând: Celui ce şade pe tron şi Mielului fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea, în vecii vecilor! Şi cele patru fiinţe ziceau: Amin! Iar bătrânii căzură şi se închinară." (Apocalipsa 5. 11-14).

Altarul sau Sfânta Sfintelor, preînchipuie cerul cerurilor, unde tronează Dumnezeu pe Tron de Heruvimi și Serafimi (Iez. 1; Apoc, 4; 5) proslăvit de Serafimi (Îs. 6,1-7; Apoc. 4,2, 6-8)

Biserica materială împărţită în trei, preinchipuie pe Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de o Ființă şi nedespărţită; preînchipuie toată lumea sau întreg universul, în care Dumnezeu este pretutindenea și peste toate. Aşijderea şi: omul, sufletul şi trupul lui. (Vezi şi " Poarta Raiului " de autor).

Voiţi a vă încredinţa că Biserica este cer? Ia socotiţi-vă ce este acolo aşa de minunat care face ca cerul să fie cer? Ne răspundeţi că sunt cinci şi anume:

1) Firea de faţă a lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

2) Firea nestricăciosului şi Proslăvitului Trup omenesc a lui Hristos Dumnezeu-Omul.

3) Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria cu Trupul ei proslăvit, glorificat.

4) Îngerii: trei trielnice trepte îngereşti şi alţi mulţi îngeri minunaţi cu trupurile lor spirituale îmbrăcaţi în lumină şi mare strălucire (Iez. 1, 14 ; Dan. 10, 6, Mt. 28, 3 ; Lc. 24, 4).

5) Toţi Sfinţii: 1. Apostolii; 2. Proorocii; 3. Ierarhii, Preoţii; 4. Mucenicii; 5. Cuvioşii; 6. Drepţii şi 7. toţi cei curățiți de păcate, care prin adevărata pocăinţa s-au mântuit. Toate acestea cinci se află în Biserica lui Hristos.

a) Aici în mijlocul Bisericii Lui celei luptătoare de pe pământ, umbla Dumnezeu din ceruri. "Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă iubeşte. Şi cel ce Mă iubeşte pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui. De Mă iubeşte cineva va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi: Tatăl, Eu şi Duhul, vom veni la dânsul şi vom face locaş " (Ioan 14, 21, 23, 10, 20).

"Voi -adeverește Apostolul - sunteți Biserica lui Dumnezeu Celui Viu precum a zis Dumnezeu: "Mă voi sălăşlui în ei şi voi umbla în mijlocul lor. Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporui Meu" (2 Cor. 6, 16-18; comp. Ies. 19, 4-6 ;29, 45-46; Lev. 26, 12; Ier. 31, 31-34 ; 32, 37-42; Iez. 11, 20; 36, 28; 37, 26; Zah. 8, 8; 13, 9; 1 Cor. 3, 16-17; 6,19-20)." Aşa zice Cel ce ţine în dreapta Sa şapte stele, Care umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice (Biserici) de Aur " (Apoc. 2, 1; 1, 13). Aceasta o adevereşte şi Sfântul Ghermano în tâlcuirea Evangheliei, zicând : "Biserica este aceea în care Dumnezeul Cel ceresc locuieşte şi umblă".

b) Aici în Biserică se săvârşeşte zilnic (afară de anumitele zile ale săptămânilor Postului Mare şi Vinerea cea Mare) Sfânta Liturghie cu conlucrarea dumnezeiască a prefacerii şi transformării Pâinii şi Vinului aduse, în Preasfântul, nestricatul, proslăvitul şi glorificatul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, Domnul Dumnezeu Euharistic.

c) Odinioară în Biserica Vlahernei din Constantinopol, s-a arătat Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos și ucenicului său, fericitului Epifanie, ca în cer, îmbrăcată foarte luminat, ca soarele (Dan 12, 3; Mt. 13, 43; Apoc.12, 1) Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, Maica Dumnezeului nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, ajutând poporului creştinesc - Pastori şi păstoriţi - cu rugăciunile Ei. Aşa s-a mai arătat şi în alte Biserici (Vezi Vieţile Sfinţilor 1 oct. pp. 1-2 ; 15 aug. Ceasloavele la Obednita, " Explicarea SfinteiLiturghii " de autor).

d) Aici în Biserica s-au arătat Îngerii unora din credincioşii plăcuţi lui Dumnezeu, d.p.: Arhanghelul Gavriil s-a arătat Preotului Zaharia pe când tămâia în Biserică, stând de-a dreapta Altarului tămâierii, vestindu-i nașterea fiului său Ioan şi misiunea sa (Lc. 1, 11-20). Sfinţii îngeri au cercetat şi pe alţi mulţi drepţi şi s-au arătat lor, d.p.: Agar (Fac. 16, 7-12; 21, 17-19), Avraam (Fac. 18, 2; s.c.l.; 22, 11, 12), Lot, (Fac. 19, 1), Iacob (Fac.32, 1-2), Moise (Ies. 3, 2), Israiliteni (Ies. 14, 19 ; Jud. 2, 1-4), Valaam (Num. 22, 22-35), Isus Navi (Îs. Navi 5 ,13-15), Ghedeon (Jud. 6, 11-12), Manoe (Jud. 13, 3-21), David (2 Imp. 24, 16-17; I Paral. 2 1, 16),Ilie (3 Imp. 19, 5-8; 4 Imp. 1, 1s), Sedrac, Mesac şi Abednego (Dan, 3, 25), Daniel ( Dan. 8, 17; 9, 21 ;l0, 5-7) Zaharia Proorocul (Zah. 1, 9, 14), Iosif (Mt. 1, 20; 2, 13-19), Pastorilor (L. 2, 8-15), Maria Magdalena (Mt. 28, 1-7; Mc. 16, 5-7; Lc. 24, 4-10; Ioan 20, 11-13), Apostolilor şi lui Petru (F. Ap. 1, 10-11; 5, 19-20;12,7-10), lui Filip (F. Ap. 8, 2,6), lui Corneliu (F. Ap. 10 3-6), lui Pavel (F. Ap. 27,23) s.a.

e) Aici în Biserică şi în alte locuri s-au arătat Sfinţii: Prooroci, Apostoli, Ierarhi, Preoţi, Muceniţe, Cuvioşi și Cuvioase, Drepţi şi Drepte; aşijderea şi mulţi din cei mântuiţi, credincioşilor din Biserica luptătoare de pe pământ. Toţi Sfinţii aceştia care prin credincioşia şi vieţuirea lor aleasă, unii prin aspră pocăinţă au făcut pământul cer, îmbrăcându-se în strălucitele virtuţi creştineşti, acum locuiesc în cer. Ei sunt sprijinitorii, ocrotitorii, apărătorii şi pilduitorii vieţii noastre creştineşti. În războiul crâncen, sângeros pe care l-au purtat cu vrăjmașii credinţei noastre creştineşti, ei au suferit multe şi groaznice persecuţii , strâmtorări, munci, torturări...

Mărturisind luminatoarea credinţă creştinească cu foarte mare îndrăzneală înaintea împăraţilor şi ighemonilor,unii erau duşi bătuţi cumplit, băgaţi în temniţă, aruncaţi în foc, spânzuraţi pe lemn, sfâşiaţi cu unghii de fier, arşi cu lumânări sau torţe aprinse, rupţi, sfărâmaţi în vârteje, aruncaţi în arene la mâncare fiarelor sălbatice, în gropi cu şerpi, vipere, balauri... şi cu alte multe feluri de munci. Astfel sacrificându-se vitejeşte, milioane de Mucenici şi Muceniţe s-au încununat cu strălucite cununi nepieritoare. Prin înfăţişarea lor pe pe Icoane, prin istorisirea: vieţii, luptelor şi sacrificarea vieţii lor, Sfinţii din ceruri ne îndeamnă mereu să le urmăm lor, precum şi ei au urmat lui Hristos. Aşa d.p.: Sfinţii şi-au urât viaţa lor ( Lc. 14,26-27 ), urăşte şi tu viața lumească şi petrecerile anticrestinești (Mt. 6, 24). Aceia şi-au aruncat trupurile lor în felurite munci groaznice, aruncă şi tu agoniseala ta în mâinile săracilor, dacă nu toată, măcar cât poţi pentru Dumnezeu şi mantuirea Sufletului, a casnicilor şi răposaţilor tăi. Aceia au călcat văpaia focului, calcă şi tu poftele trupului. Aceia au răbdat munci grele aici, rabdă şi tu clevetirile şi ocările. Aceia s-au nevoit şi au murit pentru Numele Mântuitorului Hristos, tu, de nu poţi muri aşa ca ei, sârguiește-te să mori păcatului şi să viezi, să fii viu prin ascultarea şi păzirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a deveni, a fi şi rămâne fericit pururea: ( Lc. 11, 28; comp. Ps.1, 1-3; Apoc. 20, 6; 1, 6; 5, 10; 21, 7; Îs. 61, 6; I Petru 2, 9 ).

Vezi aici în Sfântul Altar: Sfânta Masă, Jertfelnicul cel Mare sau Dumnezeiescul Prestol? Acesta preinchipuie: Scaunul de Heruvimi al Cerescului Împărat pe care se odihneşte Dumnezeu. "Masa - tâlcuieşte Dumnezeiescul Ghermano - este heruvimicescul Scaun al Marelui Împărat, pe care Cerescul Dumnezeu Cel ce se poartă pe Heruvimi, întrupându-se se odihneşte.

Vezi aici Dumnezeiasca Evanghelie ce stă deasupra Sfintei Mese? Aceasta închipuie pe Hristos şezând ca un Împărat pe Scaunul Său.

Vezi împărăteasca Icoana a lui Hristos cum stă în mijloc pe catapeteasmă, lângă uşile împărăteşti şi de cealaltă parte icoana Maicii Lui, iar de alta Icoana Mergătorului Înainte şi a Îngerilor, a Apostolilor şi a celorlalţi Sfinţi? Acestea preînchipuiesc că astfel este și Hristos în ceruri, minunat întru Sfinţii Săi " ( Ps. 67, 36; 88, 5-7 ) şi aşa va veni, precum tâlcuieşte aceasta şi Sf. Simeon al Tesalonicului.

Vezi cinstită Cruce înălţată deasupra Catapetesmei? Aceasta însemnează că aşa se va arăta pe cer la a doua venire, precum a zis Domnul: "Atunci se va arăta semnul Fiului Omului pe cer." (Mt. 24, 30). Ce să grăiesc mai mult? Încă şi închipuirea aceasta dinafară, cum este zidită Biserica: turla de sus fiind rotundă în chipul cerului, horul stranelor şi zidirea Sfântului Altar cel în chipul cerului... Aceasta arată ca Biserica este chip şi icoana a cerului.

Aceasta adeverindu-o şi Dumnezeiescul Ghermano, a zis hotărât că Biserica este cer pământesc. Așijderea adeverește aceasta şi toată mulţimea ortodocşilor, zicând: "Cer mult luminos este Biserica", şi iarăşi : " În Biserica Slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta".

Dumnezeiescul Hrisostom mergând înainte, spune că: "Biserica este încă mai înaltă şi mai cinstită şi decât cerul, pentru că: "Cerul şi pământul vor trece - precum a zis Domnul - iar cuvintele Mele nu vor trece" (Mt. 24, 35). Biserica, având cuvintele Domnului, nu va trece ci va rămâne în veac. Stihiile le-a pus în mijloc, prin care arată că Biserica este mai cinstită decât cerul și pământul " ( Om. 77 la Mt. ).

(Protosinghel Nicodim Măndiță)

Artă, cultură și umor - Poezii

 

Tinerii în Biserică - Moartea și învierea

La privegherea tatălui meu au venit mai multe rude, seara trebuind sa dormim câte 3 in pat şi să punem scaune lângă pat ca să ne întindem picioarele pe ele. Eu am dormit în sufragerie cu logodnica mea Andreea, şi cu mătuşa Adi. În dormitor au dormit mama mea Eugenia, bunica mea Maria şi mătuşa Ileana.

Dis de dimineaţă mama, Ileana şi Adi au plecat la cumpărături pentru pomana de înmormântare. Am rămas acasă doar eu, Andreea şi bunica mea. Dormeam buştean şi nu le-am auzit că pleacă.

Andreea a fost mai hărnicuţă decât mine şi s-a trezit prima. Când s-a ridicat din pat, m-a rugat şi pe mine să mă trezesc, dar eu am ridicat capul înspre ea şi i-am spus că vreau să mai dorm puţin. Apoi am lăsat din nou capul pe pernă. Andreea s-a dus undeva şi nu o mai vedeam de scaune (scaunele aveau spătar înalt).

Apoi exact în scena aceea, totul era la fel, aceeaşi luminozitate a soarelui, scaunele arătau identic, încât nu mi-am dat seama că visez. Pur şi simplu s-a continuat scena de când s-a ridicat Andreea, imediat şi cursiv.

A intrat tata pe uşă şi s-a aşezat pe un scaun lângă pat.

Mă privea cu atâta dragoste… Ochii îi luceau ca două diamante. Arăta foarte senin la faţă, tânăr şi răspândea pace. Nu mai arăta deloc îmbătrânit, alb în cap, cu părul aproape complet căzut, tras la faţă şi suferind, aşa cum arăta în ultima perioada de dinainte să moară, când era chinuit de cancer.

S-a uitat cu enorm de multă dragoste la mine încât efectiv m-am topit şi mi-a spus calm, cald şi blând:

- Hai, trezeşte-te, ca să îţi pui hainele de doliu!

(Tata murise cu o zi înainte, pe 3 iulie la ora 4:30 AM şi după dorinţa sa urma să fie înmormântat la mânăstirea Cozia. Trupul său fusese adus în bolniţa mânăstirii Cozia în aceeaşi zi, adică pe 3 iulie, şi eu fusesem acolo lângă sicriul său până seara târziu. Apoi am venit acasă şi pe 4 iulie dimineaţa am avut acest vis. )

Eu în vis ştiam că tatăl meu Dumitru murise şi că trupul lui era la Cozia, dar în acelaşi timp era aici viu lângă mine şi eu nu ştiam că visez. Totul era atât de real!

Aşa că i-am răspuns cu naivitate:

- De ce sa îmi mai iau hainele de doliu? Tu eşti aici! Te-ai făcut bine!

(Eu îmi dorisem enorm ca tatăl meu sa se facă bine şi mă rugasem foarte mult in ultimele luni ca el sa se vindece de cancer şi sa nu moară.)

El s-a uitat cald la mine, mi-a surâs, şi a dat uşor din cap în sens ca: „înţelegi tu…”. Atunci şi eu am surâs.

(Andreea care era în timpul acela în cameră m-a văzut că am surâs o dată în somn. Mi-a spus asta după ce m-am trezit. Ei nu îi venea să creadă că surâd aşa, după ce a văzut cât suferisem cu o zi înainte la moartea tatălui meu.)

În timp ce surâdeam şi mă uitam în ochii tatălui meu care luceau plini de dragoste şi la faţa sa caldă şi luminoasă, am înţeles în duh totul. Am simţit pace în inima mea.

Aşa că următoarea mea întrebare care mi-a izvorât din suflet a fost:

- Cum este acolo?

Tata mi-a răspuns:

- M-am întâlnit cu un înger.

Plin de curiozitate l-am întrebat:

- Cum arată îngerul? Cam cum e pictat în icoane?

El mi-a răspuns:

- E mult mai mult decât atât.

Apoi mi-a mai spus câteva lucruri despre înger încercând sa îmi explice cam cum arată. După ce m-am trezit am uitat ce mi-a spus exact. Ţin minte doar că în vis m-am uitat foarte nedumerit la el pentru că nu înţelegeam noţiunile pe care mi le explica şi nu mi-a vorbit foarte mult despre cum arăta îngerul. După aceea mi-a spus:

- Lucrurile astea chiar nu se pot explica în cuvinte.

Apoi a adăugat:

- M-am plâns îngerului că ăştia din Uniunea Europeana, masonii, trădătorii, încearcă să distrugă ţara noastră România, credinţa ortodoxă şi vor să distrugă omul liber. (Deci el se ruga pentru neamul nostru românesc şi îi cerea îngerului ajutorul.)
După aceea tatăl meu a adăugat:

- Să ştii că îngerul mi-a dat un fel de telefon mobil, dar nu este ca ale voastre. Are cu totul alt principiu de funcţionare şi are acoperire sub pământ şi peste tot. Eu am acces la toate reţelele voastre dar voi nu aveţi acces aici în reţeaua mea. Eu vă pot suna oricând pe voi dar voi nu mă puteţi suna pe mine.

(Tatăl meu a fost un mare inventator şi a fost foarte pasionat de tehnică. El avea un fel aparte de a gesticula şi o mimica a lui, atunci când încerca să îţi explice despre o nouă tehnologie foarte performantă, chiar şi vocea era aparte. Exact la fel a vorbit şi în vis despre „mobilul” pe care i-l dăruise îngerul.

Cu alte cuvinte am înţeles că tata a folosit aproximări şi referiri la lucruri din lumea materială, ca să mă facă să înţeleg un lucru duhovnicesc, şi anume că de acolo el ne poate vedea şi auzi pe noi, dar noi nu îl putem vedea pe el.)

Visul s-a încheiat atunci când am clipit în vis şi când am deschis ochii după ce am clipit, el nu mai era pe scaun. Chiar nu înţelegeam de ce nu mai era acolo. După câteva secunde am înţeles că mi se arătase în vis.

Dumnezeu să îl ierte şi sa îl odihnească în pace!

Dan Misailescu Panu (fiul)
5 iulie 2011, ora 00:50

Tata a scris nişte fraze pe care vreau sa le adaug aici.
Aşa le-a scris şi el cu roşu, galben şi albastru:

DUMNEZEU NĂDEJDEA ROMÂNILOR
Ortodoxia lumina iubirii
Tăria puterea credinţei

În naivitatea ei, inima românului nu poate fi niciodată înşelată

DUMITRU MISAILESCU PANU

 

---

PS: Fiul domnului Dumitru ne-a trimis o fotografie, spunând:
"Vă trimit o poză cu el. Lui i-a placut foarte mult muntele și de fiecare dată când urca pe varfuri îi plăcea să se urce pe o stâncă și să privească la fel ca un vultur în zări."

 

Tinerii în Biserică - Slujbele Bisericii

La biserica “Sf. Mina” se ajunge usor, chiar daca este seara si un pic frig, din cauza rafalelor de vant reci, ale caror vreme de toamna tarzie a sosit: este 11 noiembrie. Pleci din piata Unirii, iar bulevardul larg te conduce urcand alene, printre puzderia de reclame luminoase care te invadeaza, alaturi de mii si mii de zgomote: masini, muzica data la maxim, dicutii fugare si intretaiate ale oamenilor prin multimea carora te strecori grabit.

Din fericire, dupa prima intersectie, lucrurile se mai linistesc: doar o covrigarie la care este coada (desi este seara?), un chiosc cu de toate, chiar ceai si cafea (la ora asta?), multe, parca prea multe vanzatoare de flori ambulante. Iar oamenii care vin din sens opus au tot flori in mana, dar feţele si comportamentul le sunt senine, impacate si fericite.

Curand, se zareste si maiestuoasa biserica, luminata si ea, dar cu totul altfel decat reclamele aflate nu departe, poate si datorita acordurilor slujbei care a inceput deja si  pe care adierile scurte de vant le poarta peste tot, de jur imprejur. Poarta principala de intrare, mare si impunatoare ca si biserica, este retrasa la cativa metri fata de bulevard, parca izolandu-se putin de tumultului strazii. Acolo, oamenii care sosesc au format un rand, care insa…se indeparteaza  de poarta, undeva  catre stanga!

Pornesc si eu, pe marginea acestuia (iata: nu am puterea, rabdarea si vointa celor care se aseaza la rand, intr-o cuminte asteptare…).Acum inteleg de ce era coada la covrigaria din apropiere, la chioscul cu ceai si cafea, si unde s-au vandut asa o multime de flori la acest ceas de seara.Nu dupa foarte multi pasi am cotit la dreapta, pe o straduta, ingustata si mai mult de sirul de oameni; masinile de-abia pot avansa, iar un sofer grabit claxoneaza exasperant si insistent. Dar…nimeni, absolut nimeni din sirul imens de oameni nu riposteaza in nici un fel! <!--more-->

Desi suntem in centrul Bucurestiului, violenta, irascibilitatea cotidiana nu mai au acum, brusc si inexplicabil, nici o putere. Nici macar un repros nu mai umple aerul; poate auzul tuturor este prea plin de cuvintele preotului care slujeste in altarul bisericii, care nu se mai vede si pare a fi undeva, departe.

Urmeaza alta straduta la dreapta; masinile se raresc, oamenii se inmultesc, slujba se aude mai tare iar rafalele vantului mai incet. Si,in sfarsit, ultima straduta,tot la dreapta; vantul nu mai sulfa de loc, iar biserica si slujba care se revarsa din ea au reaparut brusc parca din neant. Este de fapt o alee pietonala: pe dreapta, alipite langa zidul bisericii ca puisorii langa o closca, sunt chipurile oamenilor, neobositi si nesuparati de lunga asteptare suportata benevol. Pe stanga, sub corturile improvizate ad-hoc, sunt alte chipuri, de sfinti, imortalizate in icoane, inconjurate de cruciulite, tamaie si carti, care zambesc tainic la vederea multimii imense de oameni care ii inconjoara. Coada se sfarseste brusc; de fapt, coteste pentru ultima oara la dreapta, intrand prin ingusta poarta din spatele bisericii, acolo unde ii asteapta, intr-o lumina puternica, rabdator si grabnic ajutator ca intotdeauna, Sfantul Mina.

Nu poate intra nimeni pe acesta poarta ingusta (sunt si jandarmi), decat pelerinii care au indurat, rabdatori, toate greutatile intalnite pe lungul drum al asteptarii.

Realizez acum, practic si neasteptat de concret, de ce cararea si poarta raiului sunt stramte si inguste si de ce cu greu se poate intra…Dar, totusi sunt foarte multi aceia care au incercat si iata ca reusesc!

Eu insa nu am ce face, si pentru a intra totusi macar in curtea bisericii, parcurg ultima latura a zidului care o margineste.Aici nu mai este aproape nimeni, doar, surpriza: ca niste strajeri, o poiana de trandafiri de toate culorile, foarte inalti si infloriti, in acest mijloc rece de noiembrie! Observ astfel, fara sa vreau, ca biserica este inconjurata din toate partile: pe trei laturi de sirul de oameni senini si rabdatori, iar pe a patra de tradafiri parca surazatori…

Iar slujba, parand ca tasneste din chiar racla cu moastele Sf Mina, plutind in aer,  peste tot si peste toate, ocroteste si ea de sus: oameni,trandafiri si biserica din mijlocul lor. Intru in curtea interioara care este si ea plina de oameni, cu chipurile la fel de luminate ca si ale multimii de lumanari aprinse alaturi.Ma opresc apoi, ascultand slujba, la cativa pasi de biserica si de racla Sf. Mina .Acolo, oamenii ce par ca plutesc trecand ca niste ingeri, lasa florile,  o sarutare si o  parte din sufletul lor. Stand acolo doar cateva clipite, langa Sfant, ar vrea sa ia cu ei ceva, sa duca si acasa, si celor care nu au putut veni, sa-l aiba cu ei mereu. Si atunci ating racla usor cu o batista, stergand astfel toate greutatile asteptarii, si o mica parte din sfintenia Sfantului Mina ramane imprimata acolo… Acolo, dar si pe frunte,unde parintele ii miruieste, si chiar pe floarea pe care o primeste fiecare la plecare, cu binecuvantarea care ii face deodata sa devina senini.

In acest moment cantarile corului se opresc deodata ,se face liniste, apoi parintele care slujeste in biserica rosteste calm, puternic si apasat: “O, Preasfinte si intru tot laudate, Mare Mucenic Mina, si de minuni facatorule, primeste aceasta rugaciune de la mine, nevrednicul robul tau...”

Tresar brusc la inceputul acestei rugaciuni: sa fie oare…?

”Caci catre tine, ca la un adevarat izvor de tamaduiri si grabnic folositor si ajutator preaminunat ,scap eu ticalosul…”

Da, este chiar rugaciunea catre Sfantul Mare Mucenic Mina, pe care o citeam eu, nu cu mult timp in urma, in metroul care ma ducea spre Piata Unirii.