Fotografii - Mănăstiri

Una dintre cele mai autentice podoabe ale arhitecturii bisericeşti autohtone, Mănăstirea Cozia trăieşte şi va dăinui în istoria poporului român deopotrivă prin însemnătatea ei artistică şi spirituală, cât şi prin vechimea ei.

În cei peste 600 de ani de la întemeiere multe mii de călugări au vieţuit şi s-au format aici, unii ajungând ierarhi vestiţi şi cunoscuţi oameni de cultură.

Pe plan istoric Mănăstirea Cozia va aminti întotdeauna de Voievodul Ţării Româneşti Mircea cel Mare, gloriosul ei ctitor, precum şi de alţi mari domnitori români şi străini de care trecutul ei este legat. Asemenea lor, sub raport bisericesc, numeroşi patriarhi ecumenici au avut legătură cu această mănăstire, dându-i cărţi patriarhale, ori întărindu-i documente. Patriarhii Eremia al Constantinopolului şi Chiril Lucaris, Macarie patriarhul Antiohiei, Nectarie, Paisie şi Dosoftei al Ierusalimului, sunt doar câteva dintre aceste personalităţi.

Prin comorile de artă din cuprinderea ei, Mănăstirea Cozia a pus la îndemâna cercetătorilor un bogat, interesant şi variat material arhitectonic, de sculptură în piatră sau lemn şi pictură murală. Poeţilor şi scriitorilor le-a oferit teme pentru operele lor. În decursul frământatei noastre istorii, mănăstirea a fost şi un însemnat punct strategic. Fiind unul dintre cele mai vechi şi complexe monumente istorice şi de artă, bucurându-se şi de o pitorească situare, Cozia este mult căutată de pelerinii din ţară şi din străinătate. (Prezentare preluată de pe site-ul mănăstirii)

Fotografiile sunt făcute pe 3 iunie 2011.

Tinerii în Biserică - Harul lui Dumnezeu

doamne ajuta..

Nici o putere în mine nu poate descoperi taina ta; nici un glas nu are puterea de a vorbi despre lucrarea ta ce rămâne tainică şi ascunsă în ungherele cele mai adânci ale inimii, arătându-se doar sufletului şi făcându-l să tresară de o negrăită mângâiere.

Bucuria îmbata sufletul că o băutură divină şi se face desfătare a sa mult-dorita. Bucuria face că limba celui ce se umple de ea să fie mai dulce ca mierea; ea face să răsune în inima canturi pe care buzele sunt neputincioase a le cânta; inima vorbeşte şi buzele tac şi se slujeşte în chip tainic ceea ce este mai presus de fire.

Inima se bucura, fiindcă iubirea lui Dumnezeu s-a sălăşluit intr-ansa. Inima se bucura, fiindcă se simte plină de binele cel mult-dorit. Inima se bucura, fiindcă a primit tainică încredinţarea că Dumnezeu o iubeşte. Inima se bucura, fiindcă pacea, liniştea şi netulburarea domnesc intr-ansa.

Inima se bucura, fiindcă L-a cunoscut în credinţă pe Domnul. Inima se bucura, fiindcă s-a încredinţat în nădejde de bunurile viitoare. Inima se bucura, fiindcă în iubire L-a cunoscut de domnul care locuieşte intr-ansa.

O, bucurie sfântă! O, bucurie, desfătare şi pregustare a Raiului! O, bucurie ce prevesteşti dulceaţă cea negrăită! Pe tine te doresc, pe tine te caut şi, pe tine dobândindu-te zălog aici pe pământ, fie să te cunosc şi în ceruri, acolo unde se aude glasul neostenit al celor ce te cinstesc şi acolo unde este plăcerea nespusă a celor ce văd negrăită frumuseţe a chipului lui Dumnezeu. Amin!

(Sfântul Nectarie)..

Tinerii în Biserică - Duhovnicul și mărturisirea păcatelor

Ieri, m-ai privit şi m-ai chemat să stau lângă inima ta, fără să-mi spui nimic.

Am pornit apoi, impreună, pe drum de suflet uscat şi ţi-am arătat pajişti arse tânjind după un strop de apă. Le-ai privit cu ochi blanzi, fără să spui nimic, şi sub privirea ta ele s-au înviorat ca atinse de o ploaie binefăcătoare.

Mai departe, ţi-am arătat pomi trişti cu frunze veştede. I-ai privit cu milă şi, sub atingerea degetelor tale, toate frunzele s-au deschis pline de viaţă, iar vântul îşi cânta bucuria în verdele lor. Am păşit mai departe, fără sa-mi spui nimic.

Am întâlnit, apoi, rîuri demult secate şi tu te-ai oprit în dreptul lor. La un semn al mâinii tale toate şi-au revărsat din plin apa curată şi-ţi udau picioarele cu picurii lor argintii. I-ai privit cu duioşie, fără să-mi spui nimic.

Apoi, am privit amândoi spre cer şi am văzut adunaţi nori grei şi negri, iar tu i-ai alungat cu seninul privirii tale. Întreg văzduhul a răspuns ochilor tăi şi s-a luminat aruncând pete de lumină pe câmpii.

Iar tu păşeai pe cărările mele, fără să-mi spui nimic, şi în urma ta răsăreau flori umplându-mi sufletul.

La întoarcere, am cules o floare de tei şi am aşezat-o la icoana Ta, Hristoase, Domnul meu drag, privindu-Te fără să-Ţi spun nimic ...

doamne ajuta..

Fapte bune - Iertarea

doamne ajuta..

Iată o lege duhovnicească care vom vedea că se dovedește a fi la fel de universală ca şi legea gravitaţiei. Însă de ce să numim cele spuse de Mântuitorul în predica de pe munte, drept lege duhovnicească şi nu un simplu îndemn valabil doar pentru cei mai râvnitori dintre creştini?

De vom fi mai atenţi, vom vedea că Mantuitorul nu spune ar fi bine/ar fi de apreciat/ar fi recomandat să ne împăcăm cu pârâşul nostru pe cale. Nu, ci spune simplu împacă-te! Adică Mântuitorul ne vorbește la modul imperativ, căci împacă-te este un deziderat al desăvârşirii.  Defapt împacă-te, până ești pe cale nu reprezintă altceva decât profilaxia/evitarea consecinţelor și mai nefaste ale unui rău deja început. Nu, nu s-a întrupat Dumnezeu pentru a veni între oameni cu jumătăţi de măsură ci cu întregul, cu desăvârşirea care aşa arată pusă în practică. Dar iată cum stau lucrurile în practica zilnică a omenirii decăzute:

Oamenii se judecă pentru bani, case şi petice de pământ, pentru drepturi reale sau închipuite, mai bine spus se judecă pentru orice.  Dar cine se judecă mai mult şi mai mult dintre oameni? Tocmai vecinii, fraţii, fii cu părinţii, prietenii, partenerii de afaceri și soții, adică tocmai aceia dintre noi care ar fi trebuit să se înţeleagă şi să se iubească mai mult.

Și de unde apar toate neînţelegerile acestea, neînțelegeri care odată agravate ne silesc spre înstanţa de judecată? Iată ce ne spune Mantuitorul: "Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este." Așadar, de ce oare ajung soţii la tribunal ca să divorţeze? Pentru că nu şi-au ţinut cuvântul dat la căsătorie: iubire, respect, răbdare, blândeţe, deci bună înțelegere.

De ce ajung vecinii la tribunal pentru un petic de pământ? Pentru că nu s-au ţinut de cuvântul dat în scris prin semnarea contractului de proprietate, contract care reglementează clar limitele de proprietate, deci buna stăpânire.

De ce ajung societăţile comerciale în litigiu unele cu altele? Pentru că de multe ori reprezentanţii lor nu s-au ţinut de cuvânt în privinţa termenelor de livrare/achitare a mărfurilor și serviciilor tranzacţionate, deci nu s-au ținut de buna colaborare. Toţi aceştia şi multi alţii, ajung la judecată pentru că nu şi-au ţinut cuvântul dat prin angajament scris: ceea ce este da, da si ceea ce este nu, nu.

Pentru a înţelege mai bine cât de reală şi profundă este legea duhovnicească a împăcatului cu pârâşul pe cale, vom păşi pe tărâmul legislațiilor naționale, a căror alcătuire de legi nu este altceva decat imaginea fidelă a modului în care națiile au perceput legile duhovniceşti care sunt universale.

Spre exemplu, în Codul de Procedură Civilă național și actual avem reglementat la articolul 720, alin. 1 următorul aspect: "În procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte." Aşadar, mai înainte de judecată, reclamantului i se cere să-și convoace pârâtul la conciliere/împăcare directă. Adică ceea ce ne cere Dumnezeu în plan duhovnicesc s-a reglementat juridic pentru că s-a dovedit a fi o necesitate practică.

Patronii, fie ei cât de mici sau mari, știu că litigiile în instanță sunt consumatoare de timp și bani, ceea ce le poate afecta serios activitatea economică prezentă și viitoare. Și de aceea, patronii isteți adoptă conduita de afaceri a evitării litigiilor. O întreprindere care nu are litigii, sau are foarte puține, se dezvoltă mult mai repede decât una care are activitatea paralizată de procese în instanță. Ca o modalitate de a preîntâmpina litigiile în plan economic, aproape că nu există contract comercial în care să nu se specifice faptul că "orice litigiu ce decurge din contract se va soluţiona pe cale amiabilă". Abia apoi, dacă acest conflict nu stă în voinţa de împăcare a părţilor, se va apela la instanţa de judecată competentă.

Însă, chiar și fără urmarea căii amiabile explicite, există numeroase cazuri când patronii renunță de bună-voie la recuperarea unei datorii, tocmai pentru că apărarea acelui drept în instanță ar aduce costuri și mai mari decât neexercitarea dreptului. Patronul unei societăți, știe că există unele cazuri în care decât să dea bani pe avocați pentru recuperarea unei creanțe mici, este mai bine să nu mai recupereze creanța prin judecare, tocmai ca să nu-și blocheze resursele existente de bani și timp. Deci, în termeni teologici patronul iartă datornicul/debitorul ca să nu se păgubească și mai mult prin judecata costisitoare.

Revenind la Codul de Procedură Civilă, legiuitorul a reglementat soluţionarea conflictelor pe cale amiabilă tocmai în virtutea scopului de a preîntâpina prejudiciile și mai mari care decurg din neînțelegerile inițiale. Aceasta se întâmplă deoarece litigiile blochează procesele economice, rigidizează relațiile dintre oameni și se răsfrâng asupra întregii societăți ca un factor consumator de resurse. Tribunalele produc costuri enorme de resurse umane şi materiale și mai ales, nu fac întotdeauna dreptate. Și cine doreşte să piardă timpul prin tribunale? Cine are bani de cheltuit pe avocaţi şi cine are nopţi de nedormit din pricina grijilor?  Nimeni nu ar vrea cu adevărat să calce pragul tribunalelor, însă din neiertare şi mai ales din nedreptatea făcută prin încălcarea cuvântului, tribunalele sunt pline. Şi din cauza aceasta pierdem bani, timp, sănătate şi bună-viețuire. Iată cât de real se manifestă cuvintele Mântuitorului în viața de zi cu zi: nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban.

Și ce soluții avem pentru a ieși din aceste situații ingrate? Iată soluția Mântuitorului care sminteşte însă chiar şi pe mulţi dintre creştini: "Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa." Acesta este un alt fel de a spune "iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc", căci oare nu iubire de dușmani îți trebuie ca să-ţi dai şi cămaşa de pe tine celui care se judecă pentru haina ta? Și de ce tot acest sacrificiu fraților?"Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri" ne spune Mântuitorul. Desigur, vom spune că totuși există o limită în a renunța la sine nedreptățiți fiind, și pe drept așa este căci nu poți să-ți lași familia în stradă dacă vecinul se trezește pe nedrept să-ți ceară casa în instanță. Dar esențial este să înțelegem că suntem mult mai câștigați dacă renunțăm la sine de dragul împăcării, atâta timp cât împăcarea se dovedește a fi pe termen lung mai benefică decât apărarea lucrului care ni se cere.

Însă există un sens mai profund al renunțării la cămașă pentru împăcare. Nouă oamenilor ni se pare prea mult să cedăm "haina" celui ce voieşte să ne-o ia prin judecată, dar nu realizăm că noi suntem deja beneficiarii acestei iubiri care nu caută la ale sale. Noi știm că Mântuitorul mai înainte de a ne fi cerut ceva nouă, El ca om şi ca Dumnezeu a înfăpuit ceea ce ne-a cerut, după cum însuși mărturisește: "Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine". (Ioan 10: 37)

Deci privind în oglindă aceste legi ale desăvârșirii date nouă de către Cel Desăvârșit, realizăm că în acest pasaj avem dovada iubirii necondiționate a lui Dumnezeu față de omenire. Așadar, Dumnezeu s-a purtat și se poară față de noi, așa cum ne cere nouă să ne purtăm față de dușmanii noștri. Și iată cum fraților:

Noi oamenii, prin ticăloșiile pe care le săvârșim zilnic, ne punem în vrăjmaşie cu Dumnezeu. Fiind călcători ai legilor duhovniceşti, facem nedreptate și cerem judecata Celui care a dat Legile. Deci îl scoatem pe Dumnezeu din ipostaza de Tată şi îl aşezăm în ipostaza de Judecător. Însă Dumnezeu nu vrea să meargă cu noi la Judecată, ci vrea să se împace cu noi cât încă suntem pe cale în această lume trecătoare. Iar pentru asta Dumnezeu a renunțat la Sine, întrupând zdreanța firii omenești și dezbrăcându-se de haina slavei Sale pe care vrea să ne-o dea nouă: numai și numai de dragul împăcării. Apoi ne-a trimis Dumnezeu apostoli, preoți, săraci, şi tot felul de necazuri sau binecuvântari ca să ne înmoaie inima şi să ne aduca la împăcare cu El.

Așadar, Dumnezeu a făcut și face totul pentru a se împăca cu oamenii cât încă nu au ajuns la judecata particulară şi mai ales cât încă nu au ajuns la Înfricoşătoarea Judecată. Face orice Dumnezeu ca sa câștige împăcarea cu noi, deși El este Cel nedreptățit de oameni. Iată acesta este sensul mai profund al lui "împacate cu pârâşul tău pe cale". Dumnezeu ne cheamă în chip tainic la împăcare cu El, prin împăcarea cu semenii noștri, ca toţi să fim una...

Tinerii în societate - Ispite moderne

doamne ajuta..

Este ceva normal să suni un prieten şi să-l întrebi dacă ştie vreu stomatolog bun, sau dacă-ţi poate recomanda un service auto de nădejde sau un instalator priceput. Este la fel de normal şi plăcut înaintea lui Dumnezeu să-i întrebi pe cei apropiaţi dacă ştiu un medic sau un profesor bun pentru copilul tău. Toate acestea se numesc recomandări, şi se întemeiează pe încrederea pe care ne-o punem noi în experienţa pe care au avut-o cei apropiaţi ai noştri cu alte persoane.

Nu poţi spune că Florin mi-a pus o pilă dacă mi-a recomandat să merg la agenţia de turism nu-ştiu-care, pentru că aceia nu-mi vor face niciun favor, ci mă vor trata ca şi pe ceilalţi clienţi ai lor.

Noi ne-am învăţat să rezolvăm problemele prin cunoştinţe, fentând mereu regulile, evitând să stăm la cozi sau să urmăm procedurile normale, care de obicei durează. Această boală o moştenim din comunism unde nu degeaba partidul de guvernământ PCR a fost asociat cu sintagma: Pile-Cunoştinţe-Relaţii. Membrii PCR aveau mereu întâietate în rezolvarea problemelor şi tot sistemul de stat le stătea la picioare. La scara naţională, ca să-ţi fi fost bine pe vremea comunismului, trebuia să ai pile la vânzătoare pentru a nu cumpăra mâncare doar la raţie ca marea majoritate, trebuia să ai relaţii ca să poţi procura combustibil la discreţie, şi exemplele pot continua.

Gândiţi-vă la ipostaza de a trebui să mergi cu copilaşul bolnav la Spitalul de Urgenţă, şi acolo mai sunt şi alţi copii care aşteaptă. Dai 2-3 telefoane şi când ajungi acolo, te bagi în faţă fără să mai aştepţi, sau eşti invitat de funcţionari pe uşa din spate pentru a fi ferit de ochii celor care n-au altă alternativă decât să fie corecţi şi să stea la rând.

Oare ce este în sufletul unor părinţi care-şi ţin copilul suferind în braţe şi văd că asistenţa medicală le este amânată pentru că alţi părinţi au avut prioritate datorită unor pile pe care le au? Oare copilul lor este mai puţin om decât copilul acelor părinţi? Oare nu suferă şi unul şi altul?
Sunt sigur că inima încearcă sentimente de frustrare şi revoltă, de părere de rău că lipsa banilor îi împiedică pe părinţi să-i ofere copilului acelaşi tratament ca şi cei favorizaţi de pile, cunoştinţe şi relaţii.

Mi-aduc aminte că acum opt ani când m-am dus să-mi fac fişa medicală pentru examenul auto am mers la Spitalul CFR unde cunoşteam pe cineva. Trebuia să trec prin mai multe cabinete pentru a fi consultat şi pentru a primi viza medicală. La fiecare uşă de cabinet erau multe persoane care aşteptau, iar eu de mână cu o asistentă intram în faţa lor şi evitam o lungă aşteptare. Chiar şi aşa am stat în spital în jur de 2-3 ore până când am terminat. Oare cei care au fost corecţi cât au aşteptat faţă de mine?

Am auzit multe întâmplări de acest gen şi sunt sigur că nici vouă nu vă sunt străine. Oriunde este coadă şi durează mult există şi o "uşă laterală" prin care problemele se pot rezolva mult mai simplu: P.C.R.

De ce este imoral să-ţi rezolvi problemele prin pile şi relaţii?

Pentru că-ţi urmăreşti interesul tău în dauna celorlalţi. Pentru că-ţi rezolvi problemele furând din timpul şi răbdarea semenilor. Pentru că-i faci să le pară rău celor care se comportă cinstit. Pentru că acei oameni pe care i-ai păcălit astăzi intrând înaintea lor, mâine vor încerca şi ei să facă acelaşi lucru, propagând imoralitatea ta într-un efect de domino.

Apelând mereu la rezolvări rapide uităm că trăim în societate, alături de ceilalţi oameni, pe care Mântuitorul Hristos ne-a recomandat să-i iubim la fel ca pe noi înşine, şi chiar să renunţăm la binele nostru de dragul binelui lor.

În Evanghelia după Marcu, capitolul 10, verstele 35-41 se relatează un caz asemănător de rezolvare a problemelor prin relaţii şi cunoştinţe.  Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan au încercat să obţină un loc în împărăţia cerurilor, chiar lângă tronul lui Dumnezeu, prin uşa din spate, direct, fără să se mai străduiască asemenea celorlalţi prin iubire şi fapte bune. S-au dus la Mântuitorul Hristos şi i-au cerut acest lucru profitând de apropierea şi buna înţelegere pe care le-o arăta:

"Şi au venit la El Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: „Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce-Ţi vom cere“. Iar El le-a zis: „Ce voiţi să vă fac?“ ar ei I-au zis: „Dă-ne să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta“. Dar Iisus le-a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu Mă botez?“ Iar ei I-au zis: „Putem“. Şi Iisus le-a zis: „Într'adevăr, paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s'a pregătit“ Şi auzind cei zece, au prins a se supăra pe Iacob şi pe Ioan."

E uşor de observat cum Domnul Hristos observând dorinţa lor pătimaşă şi mândră de a şedea lângă tronul lui Dumnezeu pentru a fi mai presus decât toţi oamenii le pune înainte calea cea dreaptă de a ajunge acolo: botezul şi suportarea suferinţei cu mulă răbdare, ca o consecinţă a iubirii aproapelui.

Fericirea de apoi nu depinde de niscaiva favoruri divine prestabilite, ci de credinţa, faptele şi gândurile celor judecaţi şi care astfel îşi vor determina ei înşişi poziţia meritată în împărăţia cerurilor. „Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec, iar judecata Mea este dreaptă“ (In 5, 30), în sensul că faptele omului au ajuns în mâna Tatălui, iar Acesta I le predă Fiului spre judecată. (IPS Bartolomeu Anania)

E interesant de observat şi cum ceilalţi apostoli s-au supărat auzind de cererea celor doi fraţi, care au cerut favoruri în detrimentul lor.

Iată care este răspunsul lui Dumnezeu pentru toţi cei care se simt nedreptăţiţi dar şi pentru cei care încearcă să rezolve problemele rapid, călcând peste ceilalţi:

"Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: „Ştiţi că cei ce se socotesc conducători ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mari ai lor le stăpânesc; dar între voi să nu fie aşa, ci cel ce va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru, şi cel ce va vrea să fie întâiul între voi, să le fie tuturor slugă."

Ne plângem că trăim într-o Românie coruptă dar nu schimbăm nimic în viaţa noastră de zi cu zi.

Fii tu cinstit în toate şi vei schimba mulţi în jurul tău!

Când spun că este imoral să te foloseşti de pile să-ţi rezolvi o problemă înseamnă de fapt că este un păcat. Iar păcatul este fapta rea de pe urma căreia sufăr şi eu şi cei din jurul meu.

Iar păcătosul este pedepsit de Dumnezeu pentru a nu-i contamina şi pe ceilalţi, şi pentru a scăpa de "boala" care-l stăpâneşte....

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Sufletul său, maramă de cer, iradia în zodia cumpenei dintre Moise şi Hristos, păşind printre Luceferii ce cerneau heruvimi, pe răsfăţatele pleoape de stele, picurându-le chihlimbarul pe brocardul verde al pământului din care au răsărit irişii de păpădie. Frumuseţea sa spirituală este meridianul înţelepciunii, care încântă ramurile culturii universale cu mireasma epistolelor sale, brodând cu duhul său ţărmurile de lumină în care se scaldă albatroşii şi unde oamenii de spirit îşi distilă elocinţa.

Înţelepciunea marelui Pavel vine din nectarul bucuriei lui Dumnezeu, dăruit preaalesului Său, care a zămislit în noptatecul azur trupul feciorelnic al celui mai frumos poem de dragoste, din care înfloresc toate petalele noastre de dor. Neprihănirea sauliană încrustată în mugurii prigoanei, i-au netezit ascultarea unei vii dorinţe a sufletului său, de a împlinii Legea veche, chiar lovind cu piciorul în ţepuşe, dacă Bunul Dumnezeu, n-ar fi pus în Floarea Evangheliei Sale, zumzetul de albine al cuvintelor hristice.

Temeritatea tânărului din Tars, plămadă a Regatului Thrac şi-a luat din fulgerul scitan, mătasea gândului de o nemaiauzită chemare, ca raza ce aruncă galbeni pe câmpii şi peste câmpuri, propăvăduind harul în inimile în care au înflorit grădinile atotfrumoasei Împărătese Maria.

Unitatea dintre cuget şi faptă a Apostolului Pavel, ţesută din borangicul serafic a risipit mii de iţe, de mărgăritare eclesiastice în cosiţele-mlădiţe din Hristos, înconjurând pământul cu aripile lor pline de taine şi frumos.

Libertatea ca un potop de dragoste în Duh şi nebunie în Hristos, privilegiu de neţărmurit, conferit alegerii sale, a deschis ochilor noştri o lume împodobită cu crez şi cu pudră de soare, revărsată peste aurul topit al inimii din care ţâşnesc everestic diamantele minţii.

Apostolia lui Pavel este acatistul vieţii sale dumnezeieşti, ce a adus în gena nopţii lumeşti, jindul năframei de aur a Zorilor Dimineţii de Înviere- Răsărit al Muntelui etern ce străjuieşte veşnicia Câmpiei ortodoxe dunărene.

Pavel cel Mare cu glasul său de tunet a zguduit vămile pustiei sufleteşti, adunând fiii prigoniţi cu înfăţişare curată, ce umblau dinadins ca o şoaptă de pâslă, printre ungherele împăienjenite ale catacombelor, ce risipeau dârele albe ale Rugăciunii inimii.

Ortodoxia lui Pavel este giulgiul de Lumină al Mântuitorului, din care a ţâşnit prin mătasea de raze ale Sfântului Duh, Trupul dumnezeirii nemuritor al frumuseţii lui Iisus Hristos, Catapeteasmă a Învierii şi a Înălţării, hârjoana copiilor cu mâinile de lujer, care au sărit în braţele mângâierii divine.

Suferinţa dăruită de Cruce i-a aprins patima de foc a slujirii, înflorind în surâsul Tatălui ceresc, care a trimis cu caleaşca de sus, harul binecuvântării Sale peste un cer de pământ dac, înălţând în Cuvânt, în dangătul clopotului de soare, turle de mărgăritare voroneţiene, putnene sau tismănene...

Temelia pe care a zidit Hristos Biserica Sa este truda crezului său apostolic, înalt cât Kogaionul Dacilor, peste care a pogorât Dumnezeu toate darurile Sale: mladă din mlada veşniciei, lumina din surâsul îngerilor, potirul de jertfă al sfinţilor şi rândunelele zvârlite-n azur de bucuria Copiilor.

Ofrandă curată bate în pulsul său martiric, ca puiul de seraf trimis de Maica Cerului să-i ude Grădina în care a pus răsduri Andrei şi pe care Petru a împrejmuit-o cu Piatra Craiului Valah, dăltuindu-i nemurirea în dantelăria verde a Carpaţilor, peste care veghează Corbul Alb al monahismului ortodox.

Lumina faptelor sale a oferit lumii creştine marele discurs al iubiri faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserica dreptei credinţe, ca un vis întrupat în mărire şi slavă, ce-a prefăcut cu un chiot mănoasa câmpie de grâu dac, în trilul de aur al ciocârliei psaltice.

Pavel a fost hărăzit de Dumnezeu cu o tărie de caracter cât izvorul Dunării şi Nistrului la un loc, scuturându-şi epistolele cu tâlcuirile cosmice peste creaţia Treimii, peste miriştea de argint a lui Deceneu, epistole, care au vărsat în inimile noastre mirodenii heruvimice.

Adevărul credinţei lui Pavel este mesajul evanghelic al Iubirii lui Hristos, crescut în rădăcinile dreptăţii, cu mugurii înflorind în dor, ca rândunelele îmbobocite în cuiburile de nori, mistuite de soare, ca sufletul ce modelează trupul într-o dragoste mai presus de orice, ca doina românului înveşmântată mioritic în zborul jertfei Meşterului Manole, a lui Avraam sau a lui Iov.

Via lui Dumnezeu în care au lucrat Andrei, Ioan, Petru, Pavel şi ceilalţi, se adună în ciorchinii de sfinţi, ce şi-au zidit sufletele în chiliile lor de lumină şi se prelinge pe frunzele angelice în roua de îngeri, din care arhanghelii îşi udă frunţile de Afuz-alină.

Evanghelia pe care o slujeşte everestul apostolilor este ţesută cu sângele Hristosului nostru, dăltuită cu cuvintele Sfântului Duh, cu binecuvântarea iubirii Tatălui Creator pe ştergarul sufletului preafrumoasei Fecioare, brodată cu dragostea ucenicilor, cu frescele aurelor de sfinţi, cu pecetele îngerilor, dar şi tivită cu azurul credinţei valahilor.

Leagănul Ortodoxiei Hrist-apostolice s-a urzit prin marele Pavel, alături de cel întâi chemat Andrei, de apostolul iubirii Ioan şi de ceilalţi fraţi mesianici, pentru a se ţese porfira mântuirii cu icoana în care drepţii cad jertfelnic, ridicându-se prin crucile milioanelor de mucenici, prin zborul cucilor de la Aiud, prin fâlfâitul berzelor de la Jilava, prin freamătul porumbeilor de la Gherla, prin zborul săgetat al rândunelelor de la Mislea sau prin albatroşii cumplitului Canal...

(Prof.drd. GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - 27 Iunie 2008, Vineri, Sf. Mânăstire Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul- Ivăneşti, Vaslui)

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Ar trebui ca lumea întreagă să cinstească şi să se închine la sfinţii şi martirii daţi de prigoana marxist-leninistă. Nici o prigoană din istorie nu a atins intensitatea de ură şi teroare ca cea marxistă; aici şi moartea sufletească şi moartea socială sunt ştiinţifizate şi practicate mecanic.

Nimic, nici moartea nu este mai rea decât robia şi dezumanizarea ateist-marxistă. Dacă omenirea ar pricepe că răul acesta este fantastic, ar avea puterea să îl elimine. De ce nu aleargă creştinii din Occident să obţină libertatea de credinţă în ţările comuniste? Oare aşteaptă ca lumea întreagă să fie sovietizată, înrobită, teleghidată? Cum putem fi noi optimişti când Calciu, Iacunin, Orlov zac în temniţă, când Saharov este exilat şi când lui Soljeniţîn nu i s-au deschis decât cu greu uşile Casei Albe?

Oamenii din lumea liberă trebuie să înţeleagă că nu există rău mai rău decât ateismul marxist-leninist, care transformă societatea într-o mare temniţă iar conştiinţele în roboţi teleghidaţi prin reflexele condiţionate. Celor care ne acuză de fascism le spunem că noi, cei situaţi geografic în imediata apropiere de comunism - popoarele slave în primul rând - am văzut în Germania o salvare de robia bolşevismului. Noi spunem omenirii ceea ce a înţeles şi Churchill la urmă: că pericolul secolului sunt comuniştii şi orice politică oficială care nu este contra lor este pentru ei. Noi spunem lumii că marile idei de libertate, egalitate, dreptate, pace, umanitate, democraţie, luate în conjunctura secolului XX, slujesc revoluţiei marxist-leniniste. Noi spunem tuturor oamenilor că orice ezitare, îndoială, egoism ori laşitate sunt exploatate de comunişti. Şi rugăm oamenii de ştiinţă din toată lumea să ia numele ştiinţei din mâna comuniştilor, căci a devenit instrument al genocidului şi al teroarei psihologice.

Aceste rânduri le scrie un nimeni, un anonim, un bătrân, un proscris şi el ca şi Calciu, Iacunin, Saharov, Orlov, Soljeniţîn cu tot neamul lor. Omenirea trebuie să opteze şi să îndrăznească.

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Sursa: Fericiticeiprigoniti.net)

Fotografii - Mănăstiri

Una dintre cele mai autentice podoabe ale arhitecturii bisericeşti autohtone, Mănăstirea Cozia trăieşte şi va dăinui în istoria poporului român deopotrivă prin însemnătatea ei artistică şi spirituală, cât şi prin vechimea ei.

În cei peste 600 de ani de la întemeiere multe mii de călugări au vieţuit şi s-au format aici, unii ajungând ierarhi vestiţi şi cunoscuţi oameni de cultură.

Pe plan istoric Mănăstirea Cozia va aminti întotdeauna de Voievodul Ţării Româneşti Mircea cel Mare, gloriosul ei ctitor, precum şi de alţi mari domnitori români şi străini de care trecutul ei este legat. Asemenea lor, sub raport bisericesc, numeroşi patriarhi ecumenici au avut legătură cu această mănăstire, dându-i cărţi patriarhale, ori întărindu-i documente. Patriarhii Eremia al Constantinopolului şi Chiril Lucaris, Macarie patriarhul Antiohiei, Nectarie, Paisie şi Dosoftei al Ierusalimului, sunt doar câteva dintre aceste personalităţi.

Prin comorile de artă din cuprinderea ei, Mănăstirea Cozia a pus la îndemâna cercetătorilor un bogat, interesant şi variat material arhitectonic, de sculptură în piatră sau lemn şi pictură murală. Poeţilor şi scriitorilor le-a oferit teme pentru operele lor. În decursul frământatei noastre istorii, mănăstirea a fost şi un însemnat punct strategic. Fiind unul dintre cele mai vechi şi complexe monumente istorice şi de artă, bucurându-se şi de o pitorească situare, Cozia este mult căutată de pelerinii din ţară şi din străinătate. (Prezentare preluată de pe site-ul mănăstirii)

Fotografiile sunt făcute pe 3 iunie 2011.

Cuvântul dumnezeiesc pe pământul românesc au odrăslit iar Biserica străbună cu Sfinţi s-a împodobit, vrednici luptători s-au arătat Mucenicii şi Mărturisitorii care pentru Hristos viaţa şi-au jertfit iar Cuvioşii şi Pustnicii întru nevoinţe urmând calea Domnului chipuri îngereşti au dobândit, Arhiereii şi Preoţii neîncetat vestind Cuvântul Evangheliei au mărturisit, iar binecredincioşii Voievozi Biserici au înălţat şi cu dreptslăvitorii creştini cu râvnă şi jertfelnicie credinţa ortodoxă şi ţara au apărat, toate cetele Sfinţilor împreună rugaţi pe milostivul Dumnezeu sa mântuiască sufletele noastre.

Paraclisul Sfantului Ioan Botezatorul

Mareste imaginea.

Paraclisul Sfantului Ioan Botezatorul

Ioan Botezatorul - Sfant Prooroc si Inaintemergator al Domnului !

(7 ianuarie)

De este preot, se zice: Binecuvantat este Dumnezeul nostru...
Iar de nu, se zice: Pentru rugaciunile...

Apoi rugaciunile incepatoare: imparate ceresc... Sfinte Dumnezeule... Preasfanta Treime... Tatal nostru...
Doamne miluieste (de 12 ori)

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Veniti sa ne inchinam... (de 3 ori)

Psalmul 142: Doamne, auzi rugaciunea mea...

Dumnezeu este Domnul... (de 3 ori), apoi:

Troparul Sfantului Ioan Botezatorul

Catre glasul celui ce a strigat in pustie: "Gatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui", cu credinta si cu dragoste sa alergam toti cei impresurati de primejdii si de suparari, spre a dobandi mila si ajutorul lui Dumnezeu. Ca mult poate a ne ajuta, ca un dumnezeiesc inaintemergator si prieten de aproape al lui Hristos (de doua ori).

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Catre Maica Luminii si Preacurata Fecioara Mana sa alergam toti cei ce voim sa dobandim ajutorul ei si mila Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care cu multa indurare primeste mijlocirea si rugaciunile Prea Curatei Maicii Sale.

Psalmul 50: Miluieste-ma Dumnezeule...

Canonul de rugaciune catre Sfantul Ioan Botezatorul

Cantarea 1: (glas 2)

Cantarea lui Moisi luand, striga suflete: Ajutor si descoperitor S-a facut mie spre mantuire. Acesta este Dumnezeul meu si Il voi slavi pe El.

Pripeala: Sfinte Slavite Ioane Botezatorule si inaintemergatorule, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi, pacatosii.

Apropiindu-se zorii mantuirii neamului omenesc, trimis a fost de la Dumnezeu Arhanghelul Gavriil, ca sa vesteasca lui Zaharia Proorocul nasterea ta, inaintemergatorule Ioane, pe care noi cu credinta si cu inima smerita astazi o praznuim, cerand de la Dumnezeu, prin rugaciunile tale, pace si mare mila.

Pe odrasla cea sfanta a lui Zaharia si a Elisabetei, pe cel nascut din fagaduinta, pe cel sfant nascut din cei drepti si fara prihana, credinciosii cu evlavie si cu dragoste sa-1 cinstim.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Ioan, a zis ingerul catre Zaharia, va fi numele lui, cu taina aratand darul lui Dumnezeu cu care te-ai sfintit inca din pantecele maicii tale. Aceasta intelegand noi pacatosii, venim cu umilinta, cerand de la Dumnezeu, prin a ta mijlocire, mila, ajutor si izbavire de primejdii.

Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Bucurie si veselie in toata lumea ai adus cu nasterea ta Preacurata Fecioara, caci ai nascut pe Cel mai inainte de toti vecii si pe Care Dumnezeu Tatal a binevoit a-L trimite in lume spre a noastra indreptare si mantuire.

Cantarea a 3-a:

Mintea mea cea neroditoare, aducatoare de roade, Dumnezeule, arata-o, Lucratorule al bunatatilor si Saditorule al celor cuvioase, cu marirea Ta.

Ca un luceafar de dimineata prealuminos ai iesit mergand inaintea Soarelui dreptatii, dumnezeiescule Ioane Proorocule, lumineaza-ne pe noi.

Mergatorule inainte, Ioane, cu darul cel dat tie de la Dumnezeu, miluieste-ne pe noi ca sa nu ratacim in noaptea nestiintei si in negura cea deasa a pacatelor noastre.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Zis-a vestitorul Arhanghel Gavriil catre fericitul tau tata: „Zaharia, fiul pe care-1 vei naste din Elisa-beta, femeia ta, va fi bucurie si veselie multora, si mare inaintea Domnului se va chema". Deci, ca prim ales si plin de daruri de la Dumnezeu, te rugam, nu ne uita pe noi pacatosii care te punem mijlocitor.

Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Pe Maica Cuvantului si Pre ane vino vata Fecioara, pe aparatoarea cea blanda a celor necajiti, cu umilinta si cu dragoste si cu credinta sa o laudam si sa cerem in toata vremea grabnicul si puternicul ei ajutor.

Ectenia intreita: Miluieste-ne pe noi...
Vosglas: Ca milostiv si iubitor...

Cantarea a 4-a:

Nasterea Ta din Fecioara, Proorocul, mai inainte vazand-o, a propovaduit, zicand: „Auzul Tau am auzit si m-am temut ca de la miazazi si din muntele cel sfant, umbros ai venit, Hristoase".

Saltat-ai cu bucurie in pantecele maicii tale Mergatorule inainte, si te-ai inchinat Ziditorului tau, Celui intrupat in pantecele preacurat al Preasfintei Fecioare; auzi-ne si pe noi, care cu evlavie si cu bucurie praznuim cinstita nasterea ta.

Mana Domnului peste tine a fost, Ioane Proorocule, din copilarie pe tine pazindu-te. Iar noi pacatosii, vazandu-ne inconjurati de ispite si de primejdii, cu credinta si cu umilinta te rugam, pazeste-ne pe noi cu rugaciunile tale.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Proorocit-a fericitul Zaharia ca tu, Ioane, Prooroc al Celui Preainalt te vei chema si vei merge inaintea fetei Lui. Deci, ca pe un mare Prooroc si inainte-mergator te rugam, fii noua, pacatosilor, grabnic ajutator in ziua judecatii.

Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!

Catre preacinstita si preasfanta ta icoana, Prea-milostiva si Preacurata Fecioara, cazand eu pacatosul si nevrednicul, cu bucurie si nadejde se veseleste inima mea, crezand cu tarie ca in vremea sfarsitului meu nu ma vei lasa pe mine.

Cantarea a 5-a:

Negura sufletului meu, Mantuitorule, risipeste-o cu lumina poruncilor Tale si ma lumineaza ca un singur imparat al pacii.

Petrecut-ai in pustie din frageda copilarie, Merga-torule inainte Ioane, pana ce ai fost trimis sa propovaduiesti botezul pocaintei. Folositor si sprijinitor te rog sa-mi fii mie, care voiesc a ma pocai si a ma linisti.

In linistea si in singuratatea pustiei petrecand, cu agurida si cu miere salbatica te hraneai, iar prin privirea mintii cu duhovnicestile ganduri sufletul tau pururea il veseleai.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Ca un inger intrupat pe pamant erai vietuind, in neincetate rugaciuni petrecand, mintea din simtire spre cele ceresti neincetat ridicand. Ridica, te rog, ceata si negura cea grea de pe mintea mea, cu rugaciunile tale.

Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Norule cel prealuminat, cel in chipul porfirii, risipeste intunericul cel mare al mintii mele, cu darul cel preaputernic al rugaciunii tale.

Cantarea a 6-a:

Intru adancul pacatelor fiind tinut, Hristoase, cu noianul vietii ma invaluiesc. Si precum pe Iona din fiara, si pe mine din patimi scoate-ma si ma mantu-ieste, Mantuitorule.

Fost-a cuvantul Domnului catre tine, Ioane, trimi-tandu-te sa propovaduiesti botezul pocaintei si sa gatesti calea Domnului pentru toti cei ce vor veni cu credinta sa faca poruncile Lui.

Necazurile si primejdiile noastre ca niste cai aspre si strambe se fac noua in veacul de acum, dar ajutandu-ne pe noi cu rugaciunile tale, ele se vor face netede si line, de le vom primi cu rabdare si cu multumire.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Zis-ai, dumnezeiescule Inaintemergator, catre multimea celor vicleni ce veneau la tine: „Pui de vipere, roade vrednice de pocainta faceti". invredniceste-ma si pe mine, te rog cu umilinta, sa nu mostenesc, pentru a mea lenevire, blestemul smochinului cel neroditor.

Si acum si -pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preacurata si Preasfanta Maica a Domnului si Fecioara, preacurate si preasfinte sunt bratele tale, care au purtat pe Cel ce Se poarta de Heruvimi si Care, pentru a noastra mantuire, Crucea pe umeri a purtat.

Catavasie:

Din toate necazurile, de toate ispitele si de intristari mantuieste-ne pe noi, cu rugaciunile tale, Ioane Proorocule si Inaintemergatorule, caci ai mare indrazneala catre Mantuitorul nostru, Hristos, ca un prieten de aproape al Lui.

Cu indurarile tale, Maica Milostivirii, cauta spre noi, cei care cu inima indurerata si cu umilinta cautam catre a ta preacurata icoana, si ca o preabuna si preablanda ocrotitoare, nu ne lasa pe noi necajiti, Preasfanta si Preacurata Fecioara.

Condacul: (glas 6)

Dupa Nascatoarea de Dumnezeu nu avem alt ajutor mai mare si mai puternic decat pe tine, Bote-zatorule al Domnului si Inaintemergatorule. Te rugam deci pe tine, nu ne uita pe noi nevrednicii in viata de aici si in ziua cea mare a judecatii.

Prochimen: (glas 7)

Veseli-se-va dreptul de Domnul si va nadajdui intru Dansul.
Stih: Auzi, Dumnezeule, glasul meu cand ma rog catre Tine.

Evanghelia de la Luca (1,24-25; 57-68; 76; 80; 24,30)

In vremea aceea ingreuiatu-s-a Elisabeta, femeia lui Zaharia, si s-a tainuit pe sine in cinci luni, zicand: Ca asa a facut mie Domnul, in zilele in care a socotit sa ia ocara mea dintre oameni. Iar Elisabetei i s-a implinit vremea sa nasca si a nascut fiu. Si au auzit cei ce locuiau imprejur si rudeniile ei ca a marit Domnul mila Sa cu dansa. Si cand au fost in ziua a opta, a venit sa taie imprejur pruncul si il chema pe el cu numele tatalui sau, Zaharia; dar raspunzand mama lui a spus: Nu, ci se va chema Ioan. Si au zis catre dansa ca nimenea nu este intre rudele ei ca sa se cheme cu numele acesta. Si a facut semn tatalui sau, intrebandu-1 cum ar voi sa-1 cheme pe el, si cerand el o tablita a scris, zicand: Ioan va fi numele lui. Si s-au mirat toti si i s-a deschis gura tatalui si lauda pe Domnul. Si s-a facut frica peste toti cei ce locuiau imprejurul lor si intru toata latura de prin muntii Iudeii s-au vestit cuvintele acestea. Si au pus toti cei ce auzeau, fiecare in inimile lor, zicand: Oare ce va fi pruncul acesta? Si mana Domnului era cu dansul. Si, Zaharia s-a umplut de Duhul Sfant si a proorocit, zicand: Bine este cuvantat Domnul Dumnezeul lui Israel, ca au cercetat si au facut rascumparare poporului Sau. Si tu, pruncule, Prooroc al Celui Preainalt te vei chema, ca vei merge inaintea fetei Domnului, sa gatesti caile Lui. Iar pruncul crestea si se intarea cu duhul, si a fost in pustie pana in ziua aratarii catre Israel.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.
Parinte, Cuvinte si Duhule Sfinte, Treime Sfanta, cura teste multimea pacatelor noastre.

Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale Mergatorului inainte, Milostive Hristoase, Dumnezeul nostru, curateste multimea gresalelor noastre.

Stih: Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta si, dupa multimea indurarilor Tale, curateste faradelegile noastre.

Si stihirile acestea, glasul 5:

Nu ne trece cu vederea pe noi, cei scarbiti si in-viforati de multimea ispitelor, dumnezeiescule Ioane Proorocule, ci ne sprijineste pe noi cu dumnezeiestile tale rugaciuni. Toti cei ce te au pe tine rugator catre Induratul si imparatul nostru Dumnezeu nu se vor rusina de a lor buna nadejde, caci prin a ta mijlocire tare si grabnica, vor dobandi cererea cea spre folos.

Celor din primejdii le esti tare sprijinitor si ajutator, celor bolnavi le esti preaminunat doctor, Merga-torule inainte al Domnului, iar celor ce se ostenesc cu pustniceasca viata si cu singuratatea petrec, ca o roua duhovniceasca le esti si ca o mireasma a raiului pururea pe dansii ii veselesti.

De este preot: Mantuieste, Dumnezeule, poporul Tau...
Doamne miluieste (de 12 ori), apoi ecfonisul: Cu mila si cu indurarile...

Cantarea a 7-a:

Pe Heruvimi urmand tinerii in cuptor, dantuiau, strigand: Bine esti cuvantat, Doamne, Dumnezeule, ca intru adevar si judecata ai adus asupra-ne acestea toate, pentru pacatele noastre, Cel ce esti prealaudat intru toti vecii.

Zis-ai, Mergatorule inainte: Cela ce are mireasa, mire este, iar prietenului mirelui i se cade a se bucura. Deci, ca pe un prieten preaiubit al Mirelui Hristos te rugam, imblanzeste mania lui Dumnezeu cea dreapta care a venit asupra noastra, pentru pacatele noastre.

Dumnezeiescule Ioane Proorocule, pe cat a fost inaltimea darurilor intru tine, pe atat adancimea smereniei a covarsit inima ta; pentru care si la aratare strigai: Vine dupa mine Cel mai tare decat mine, Caruia nu-I sunt vrednic a-I dezlega curelele incaltamintei Lui.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Ilie cel ce sufla odinioara cu foc a mustrat nelegiuirile lui Ahav, ale lui Ahazia si ale Izabelei; iar tu, ravnitorule al curatiei si al legii, ai mustrat cu asprime necuratiile si nelegiuirile lui Irod.

Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Pe Maica milei si a milostivirii, pe sprijinitoarea cea grabnica a celor necajiti, toti cei hraniti cu dreapta credinta, din inima sa o laudam si cu evlavie si umilinta sa-i cerem puternicul ei ajutor.

Cantarea a 8-a:

Pe Cel ce a insemnat mai inainte in rugul lui Moisi...

Pascutu-te-a pe tine Dumnezeu, Ioane Proorocule, ca pe o oaie blanda si neprihanita a pustiei; hra-nitu-te-a pe tine cu dulceata intelegerilor ceresti si cu tainicele Sale bucurii, fericitul tau suflet l-a adapat.

Nimeni din dumnezeiestii cuvantatori nu a ajuns la atata fericire precum tu, Botezatorule al lui Hristos; caci au dogmatizat despre Treimea cea de o fiinta, iar tu in chip simtit, cu participare, te-ai atins de cele neajunse.

Binecuvantam pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Domnul.

Impartasitu-te-ai intreit de Cel inchinat in Treime, cu auzul, si glasul Parintelui ai auzit, cu vederea, pe Duhul in chip de porumb ai privit, iar cu mana crestetul cel preacurat al lui Hristos tu ai pipait. O, mare este vrednicia ta, Mergatorule inainte, ca de Cel neimpartasit dupa fiinta, dupa dar, intreit te-ai impartasit.

Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Pe Mireasa cea cu totul fara de prihana, care a nascut noua pe Mielul si Pastorul, toate popoarele dupa dreptate sa o slaveasca, caci, prin ea si a sa mijlocire, Ziditorul tuturor, pentru a noastra mantuire, la noi a venit.

Sa laudam, bine sa cuvantam...

Pe Cel ce a insemnat mai inainte in rugul lui Moisi, in muntele Sinai, taina Fecioarei, laudati-L, bine-L cuvantati si II preainaltati intru toti vecii.

Cantarea a 9-a:

Din pamanteni, cine a vazut una ca aceasta sau cine a auzit candva ca o fecioara s-a aflat in pantece avand, si fara de durere a nascut? intru acest chip este minunea ta si pe tine, Preacurata Nascatoare de Dumnezeu, te marim.

Venit-ai, Mergatorule inainte al Domnului, cu duhul si cu puterea lui Ilie, mustrand nelegiuirile lui Irod. Vino si acum si ne ajuta si noua, risipind ceata si negura mintii noastre, ca sa nu urmam si noi nebuniei si nelegiuirii lui.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Ilie Proorocul mai inainte de sfarsit va veni si va aseza toate dupa cum a zis Domnul; iar tu, Mergatorule inainte, intru venirea cea dintai ai venit, gatind calea Domnului, si pe toti i-ai invatat drepte cararile Lui sa le faca.

Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sprijinitoarea mea cea preablanda si mangaierea tuturor celor necajiti, Preacurata si Preasfanta Fecioara, sa nu ne lasi pe noi, cei nemernici, atunci cand Fiul Tau va judeca lumea cu foc si cu munci.

Catavasie:

O, varfule al proorocilor, Botezatorule al lui Hristos, Ioane! O, Apostole mai inainte de apostoli! O, Mucenicule, mai inainte de toti mucenicii Legii Darului! Nu ne lasa pe noi, smeritii si saracii, care cu umilinta din inima cerem ajutorul sfintelor tale rugaciuni.

Si se canta: Cuvine-se cu adevarat...

Apoi se canta stihirile acestea, glasul al 2-lea:

Botezatorule al Domnului, preafericite Ioane Proorocule, catre tine alergam noi pacatosii si smeritii si te rugam cu umilinta, ajuta-ne noua in necazuri si in primejdii, caci fara indoiala noi credem ca vom dobandi prin tine, de la Hristos, pace si mare mila.

Stih: Si tu, pruncule, prooroc al Celui Preainalt te vei chema, ca vei merge inaintea Domnului, ca sa gatesti calea Lui.

Pe tine, Botezatorule al Domnului, te rog, cand va veni Hristos si va curati aria Sa, atunci sa nu ma paraseasca ajutorul tau cel tare, ca sa nu fiu aruncat ca o pleava in focul cel nestins.

Stih: Ca sa dau cunostinta mantuirii poporului Lui, pentru iertarea pacatelor lor.

Pom neroditor fiind eu pacatosul, pentru multa mea nesimtire si lenevire, pe tine te rog, Mergatorule inainte, grabeste spre ajutorul meu ca sa nu ma taie securea mortii, pentru a mea nerodire, si sa nu fiu aruncat in foc.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Bucura-te, Mergatorule inainte al lui Hristos; bucura-te prietenul cel de aproape al Lui; bucura-te, al iubitorilor de liniste intarire; bucura-te, al pustnicilor mangaiere; bucura-te, al celor saraci si necajiti sprijinitorule.

Stih: Dreptul ca finicul va inflori si ca cedrul cel din Liban se va inmulti.

Mustrat-ai nebunia si faradelegea lui Irod, pentru care in temnita te-au inchis si sfantul tau cap ti-au taiat. Tare te rog, dumnezeiescule Ioane Proorocule, toata nedumerirea din sufletul meu scoate-o si spre sfintire ma povatuieste.

Stih: Zis-ai celor ce fac faradelegea: "Nu faceti faradelege" si celor ce gresesc: " Nu va inaltati cerului".

Preadesfranarea, betia lui Irod si jocurile Irodia-dei au fost pricina mortii tale, Mergatorule inainte al Domnului, Ioane; iar noi, smeritii, cu evlavie si cu umilinta slavim moartea ta cea preacinstita pe care o ai rabdat pentru lege si pentru adevar.

Stih: Adevarul si mantuirea Ta am spus, mila si adevarul Tau nu am ascuns de catre adunare multa.

O, nebunia ta, Iroade, caci dezmierdarile si betia te-au intunecat pe tine si te-au facut a alege pacatul cel prea mare in locul celui prea mic, alegand tu a taia mai bine capul cel nepretuit al lui Ioan, decat nechibzuitul tau juramant a-1 calca.

Stih: Limba mea se va invata dreptatea Ta, toata ziua voi canta lauda Ta.

Blestemata si spurcata jucatoare, jucat-a spre a ei pierzare si a cerut plata capul tau cel nepretuit, dumnezeiescule inaintemergator Ioane; pentru care toate popoarele crestinilor muceniceasca ta moarte cu laude o cinstesc, iar pe blestemata jucatoare cu amaraciune de suflet toti o osandesc.

Stih: Intru pomenire vesnica va fi dreptul, si de auzul rau nu se va teme.

Mergatorule inainte al Domnului, mergator inainte te-ai facut catre cei din iad prin a ta moarte muceniceasca, caci si acelora le-ai vestit bucurie mare, ca in curand va sosi si la ei izbavirea si invierea.

Cantare cu umilinta aduc tie, Mergatorule inainte, si te rog, ocroteste-ma cu ocrotirea ta, prin valurile cele grele de purtat ale veacului acestuia.

Milostiv fii mie, celui pacatos si nemernic, care te pun mijlocitor catre Preainduratul Dumnezeu, spre a dobandi prin mila Lui, in ziua si in ceasul mortii mele, mantuire.

Preacurata, Preasfanta si Preamilostiva Stapana, impreuna cu dumnezeiescul inaintemergator si Botezator al lui Hristos, ajutati ticalosului meu suflet cand se va duce de aici, in ziua cea mare a judecatii.

Rugaciune catre Sfantul Ioan Botezatorul

O, Mergatorule inainte al Domnului si Botezato-rule al lui Hristos, mari si multe sunt vredniciile date tie de la Dumnezeu, fiindca tu de proorocii cei vechi ai fost proorocit. Tu, dupa fagaduinta si proorocie ingereasca, te-ai si nascut. Numele tau prin cuvantul Arhanghelului Gavriil mai inainte s-a vestit; a ta numire cu minunea dezlegarii limbii tatalui tau s-a pecetluit. Tu, din copilarie, in pustie ai vietuit si, ca o pasare a cerului, desavarsit neagoniseala ai iubit, cu agurida si cu miere salbatica te-ai hranit. Tu ai fost crinul cel cuvantator al vailor si al pustiilor, care in loc de podoaba hainelor, cu darul cel de sus imbracand trupul tau, cu peri de camila l-ai acoperit. Tu ai fost glasul care a strigat in pustie si calea Domnului o ai pregatit. Tu, cu duhul si cu puterea lui Ilie, in lume te-ai aratat si nelegiuirea lui Irod si a tuturor celor asemenea lui ai mustrat. Tu esti martorul cel preavestit al Preasfintei si de viata facatoarei Treimi. Tu pe Mantuitorul catre multimea popoarelor L-ai marturisit si cu degetul tau L-ai aratat pe Mielul lui Dumnezeu, Care ridica pacatele lumii. Tu, de catre insusi Domnul, mai mult decat prooroc ai fost marturisit si dupa Nascatoarea de Dumnezeu, pe tine te credem a fi cel mai mare om nascut din femeie.

Deci, pentru toate aceste vrednicii si daruri, multimea popoarelor crestine te socoteste pe tine ca pe un mare prieten al lui Dumnezeu, care ai mare indrazneala catre El. De aceea si eu, smeritul si mult pacatosul, cu multa evlavie, cu durere de inima si cu lacrimi, te rog pe tine, dumnezeiescule Ioane Prooro-cule, sa-mi fii mie, pacatosului celui nemernic si cu totul neputincios, mare aparator si grabnic izbavitor de toate ispitele si incercarile acestea ale vietii de acum. Roaga pe Preamilostivul Dumnezeu ca, cu a Sa nebiruita putere, sa ma pazeasca in toata vremea de primejdiile vazutilor si nevazutilor vrajmasi, sa ma spriji-neasca cu a Sa mila la vreme de ispita si sa ma intareasca cu darul Sau, pentru rugaciunile Preasfintei si Preacuratei Stapanei noastre de Dumnezeu Nascatoarea si Pururea Fecioara Maria, ca sa pot rabda pana la sfarsit toate necazurile, ispitele, durerile si suferintele, ca si intristarile veacului acestuia de acum. Si asa, prin mijlocirea sfintelor si preaputerni-celor tale rugaciuni, sa dobandesc mila lui Dumnezeu si a Mantuitorului nostru Iisus Hristos in ceasul cel de pe urma al sfarsitului meu. Amin!

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

(Pr. Dorin Octavian Picioruş)

Pentru că Sfinții lui Dumnezeu sunt una în Împărăția lui Dumnezeu dar ei sunt de diverse naționalități. Fiindcă credința nu e incompatibilă cu apartenența națională ci o presupune.

Și prin aceasta arătăm că ceea ce ne unește, adică dreapta credință și viețuire apostolică, pe noi, ortodocșii, nu trebuie să ne despartă, dacă unii suntem greci, alții români sau alții ruși.

Pentru că trebuie să depășim, în viața și în teologia noastră, în modul nostru de a vedea lucrurile, perspectiva particulară a credinței și a viețuirii ortodoxe existentă în tradiția nației noastre, spre a putea vedea specificitatea altor neamuri ortodoxe dar și experiența unitară a vieții bisericești.

Niciodată Ortodoxia nu a aneantizat specificul național dar nici nu l-a exacerbat.

Sfinții Apostoli și urmașii lor au propovăduit dreapta credință în limbile națiunilor, înglobând-o în mod organic în modul lor de a fi.

De aceea nu s-a pus problema traducerii Scripturii și a Părinților doar într-o singură limbă ci fiecare popor a avut traducerile lui la izvoarele Tradiției.

Însă orice popor poate să trăiască ortodox și în unire de gândire și de acțiune cu celelalte popoare ortodoxe dacă trăiesc în același har al Treimii, în aceleași dogme, în aceleași slujbe, în aceeași perspectivă frățească de a vedea lucrurile.

Numai că în momentul de față trebuie să gândim și mai profund responsabilitatea noastră, ca ortodocși, față de neamurile neortodoxe.

Cum putem noi să-i ajutăm?

Cum poate lumina credinței și a vieții noastre să pătrundă și în viața lor?

Și în această lume unită de mijloacele media dar și de problemele comune ale umanității, fiecare dintre noi trebuie să își găsească vocația de a ajuta și pe cel care nu cunoaște, cu adevărat, adevărata închinareși viețuire după Dumnezeu.

Iar dacă stăm să ne gândim bine la potențialul misionar al poporului român, acum prezent, prin reprezentanții lui, în diverse colțuri ale lumii, cred că fiecare dintre noi poate contribui la luminarea altora într-un mod comunional, liturgic și dialogic, fără stridențe.

Dar dacă imaginea noastră reală se răsfrânge mediatic foarte ușor pe mapamond…aceasta are și consecințe dezavantajoase…când lumina din noi e întuneric…

Iar creația noastră online, fie că e un blog sau un canal de comunicare, trebuie să exprime frumusețea din noi pentru ca să fim un exemplu de viețuire ortodoxă.

E adevărat: există în noi și tendința de a vrea să îi ajutăm pe alții mai înainte de a ne fi ajutat, vindecat în mod real pe noi înșine. Și în această situație, juvenilismul sau ipocrizia noastră oferă un contra exemplu altora.

Iar cum media vehiculează cu multă nonșalanță contra exemplele, de aceea Ortodoxia poate avea o imagine proastă în mod nedrept, numai din cauza unor exemple neconcludente.

Și acest lucru vrea să ne spună duminica de astăzi: adevăratele exemple de Ortodoxie sunt Sfinții și în relație cu ei se judecă profunzimea unei credințe și a unui mod de existență generat de credință.

Dacă luăm, în mod aleatoriu, persoane mai mult sau mai puțin școlite, mai mult sau mai puțin virtuoase din Ortodoxie și le observăm comportamentul și cerem de la ele împlinirea exigențelor Ortodoxiei putem să tragem concluzia că Ortodoxia e neîntrupabilă. Sau că nimeni nu mai trăiește ortodox…

Însă în cei care întrupează /personalizează Ortodoxia în ei înșiși, la cote înalte, se observă cât de relevantă e Tradiția Bisericii, cu tot ce reprezintă ea și cum sunt aceștia purtători vii ai Tradiției.

Și cei care întrupează Ortodoxia, pe măsura lor, sunt Sfinții. De diverse vârste și de diverse naționalități. Dar care au în comun aceeași gândire și viață a Bisericii lui Hristos verbalizată în limbă proprie.

Și tocmai în faptul că unul e român și altul e grec și altul sârb constă toată frumusețea. Pentru cădiversitatea unității Bisericii e plină de frumusețe.

Iar pentru un Sfânt, ca să îl traduci, îi înveți limba iar dacă vrei să îl vezi traversezi o întreagă lume. Și vorbind cu el găsești dragostea lui pentru toți Sfinții, adică dragostea lui pentru unitatea Bisericii universale.

Pentru că de la un capăt la altul al Bisericii lui Hristos din întreaga lume, Sfinții sunt expresia unității de credință și de viață duhovnicească a Bisericii.

Motiv pentru care, fiecare dintre noi, suntem chemați la unitatea credinței de către Domnul, adică launirea, prin viață de sfințenie, cu toți Sfinții care ne precedă, pentru ca să fim una întru El.

Pentru că una întru El înseamnă aceeași grijă iubitoare și plină de sfială față de fiecare detaliu al moștenirii tradiționale a Bisericii.

Din care cauză, noi, ortodocșii, nu ne negăm Sfinții, nu ne negăm slujbele, nu negăm unitatea duhovnicească a tuturor generațiilor Bisericii, nu ne uităm responsabilitatea față de mântuirea tuturor, pentru că trăim în credința că toată istoria umanității are un sens dumnezeiesc, are sensul ei de la Dumnezeu, adică pe acela de a se transfigura prin slava Sa.

Și acesta e motivul, iubiții mei, pentru care Biserica noastră ne amintește de Sfinții români: pentru ca să trăim și azi sfânt, pentru că e același Dumnezeu și sunt aceleași condiții de mântuire ca și pentru Sfinții noștri din trecut.

Căci, fără doar și poate, cea mai mare bucurie a Sfinților români din orice secol e tocmai aceasta: viața noastră sfântă, curată, frumoasă, ortodoxă…Pentru că Sfinții se bucură întru bucuria lui Dumnezeu, bucurie care ne vrea pe toți Sfinți, pe toți ai Lui.

Și fie ca să auzim chemarea Lui față de noi, chemarea cu care ne cheamă pe fiecare în parte, la timpul și la momentul potrivit, când suntem apți pentru întâlnirea cu Domnul, ca bucuria noastră să fie fără margini. Amin!...

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

doamne ajuta...

Astăzi s-a născut Înaintemergătorul Domnului, vestitorul Lui și de aceea nașterea lui e naștere plină de bucurie, pentru că ea Îl vestește pe Cel ce avea să vină spre mântuirea lumii.

Sfântul Ioan e „însemnătorul [învățătorul] pocăinței cel cu mare glas, și dumnezeiescul mijlocitor al legii vechi și al celei noi” (Ibidem). El e „vițelul cel gras al înfrânării”, care s-a născut din cea stearpă și care ne arată nouă pe Mielul lui Dumnezeu, Cel care S-a născut din Fecioară [Ibidem].

Pentru că Ioan vorbește lumii despre Mielul lui Dumnezeu [In. 1, 9; 1, 36, GNT: o Amnos tu Teu], adică despre Fiul lui Dumnezeu întrupat ca jertfă bineplăcută Tatălui pentru iertarea lumii. Și aceasta, pentru că arderea de tot a Vechiului Testament vorbea în taină tocmai despre dăruirea deplină, totală, a Fiului pentru viața lumii.

Iar dacă te dărui în mod deplin lui Dumnezeu și cauți să fii bineplăcut Lui în toate detaliile vieții tale, tocmai de aceea nu poți fi duplicitar, nu poți sluji la doi domni, pentru că ești absorbit de slujirea singurului Dumnezeu, a Creatorului lumii.

Cum mai e numit Sfântul Ioan Botezătorul în imnografia zilei de astăzi? El e „turtureaua cea iubitoare de pustie” [Ibidem], cea care are o singură dragoste: dragostea de Dumnezeu. E „prietenul Mirelui” [Ibidem] și de aceea îi aducem „podoba cântărilor” [Ibidem] noastre acestui „ostaș al Împăratului” [Ibidem].

Pentru că asceza/ lupta cu patimile este lucrul războinic al vieții duhovnicești, atâta timp cât lupta noastră e cu gândurile păcatului și nu cu trupul nostru.

Și nu fără rost ascetic îl avem pomenit pe Sfântul Ioan astăzi, în mijlocul postului Sfinților Aposoli Petru și Pavel. Pentru că viața lui trebuie să dinamizeze viața noastră, a celor ce postim în timpul verii, atâta timp cât el a fost un om al postului și al rugăciunii în mijlocul pustiului neprietenos, care este înăbușitor de cald.

Însă Sfântul Ioan Botezătorul este o minune de om care s-a construit/ s-a zidit pe sine duhovnicește în răbdare, în durere, în rugăciune, în ascultare de Dumnezeu. Și de aceea viața cu Dumnezeu nu e prezentată de Biserică drept o viață ușoară, fără dureri ci, dimpotrivă: ca o viață plină de dureri, dar în care suntem susținuți continuu de harul lui Dumnezeu.

Asceza plină de teologie ne cizelează din interior, cum nu poate să ne educe nimeni. Pentru că asceza pornește din pironirea/ fixarea/ afundarea întregii noastre ființe în slava lui Dumnezeu și în adevărul Lui.

Ca să stai în har trebuie să stai în adevăr. Și ca să stai în adevăr trebuie să lucrezi continuu virtutea.

Orice inconsecvență interioară înseamnă o slăbire a acestei atenții spre Dumnezeu.

Și viața Sfântului Ioan, a Părintelui nostru, este o continuă atenție spre Dumnezeu. Pentru că nașterea lui, prorocită prin Îngeri, este începutul dumnezeieștilor lucruri [Idem, p. 236] ale nașterii Domnului. Și nașterea lui e minunată pentru că e „naștere afară de vârstă” [Ibidem], dincolo de vârsta când se concep pruncii și vestește prin ea „zămislirea fără de sămânță” [Ibidem] a Fiului lui Dumnezeu din Pururea Fecioară Maria.

Iar dacă ne întrebăm de ce prăznuim și nașterea Sfântului Ioan și nu doar martirizarea lui prin tăierea capului, găsim aici răspunsul: pentru că minunea ei vestește prea marea minune a nașterii Domnului din Fecioară, care a fost mai presus de fire.

Și iată cum ne uimește Dumnezeu! Cum ne uimește prin frumusețe, prin curăție, prin sfințenie.

Pentru că adevărata uimire e frumusețea duhovnicească dobândită prin multă zbatere interioară și luptă cu sinele nostru.

Imnograful exclamă: „O, prea slăvită minune!” [Ibidem]. Pentru că se naște Ioan la bătrânețe și tatăl său, arhiereul, se vindecă de muțenie, pentru ca să se bucure de încredințările Domnului. Pentru că Domnul „a cercetat și a făcut mântuire norodului [poporului] Său” [Ibidem], prin Fiul Său născut din Fecioară, născut sub Lege, iar Ioan, născut de Sfinții Zaharia și Elisabeta, în mod minunat, a fost vestitorul Acestuia, al Mirelui Bisericii.

Sfântul Andrei Criteanu îl numește pe Sfântul Ioan Botezătorul: „hotarul Prorocilor și începătura Apostolilor” [Idem, p. 239]. Pentru că prin el se termină șirul Prorocilor care Îl vestesc pe Hristos și se face începutul unui alt șir, al unei alte rânduieli dumnezeiești: cea a Apostolilor Lui.

Pentru că cei trimiși de El, Apostolii Lui, vor bineînmiresma întreaga lume cu persoana și cu adevărurile lui Hristos, pentru că Îl vor propovădui și împărți în mod neîmpărțit pe Hristos întregii lumi, prin cuvinte și Euharistie și slujirea preoțească. Ca toți să fie o singură turmă a unui singur Păstor. Căci Mielul lui Dumnezeu e și Păstorul sau Capul Bisericii.

Însă grija Bisericii față de prietenul Mirelui, față de Sfântul Ioan Botezătorul, ca față de toți Sfinții Săi, care sunt prietenii Lui, se vede prin aceea că ne prezintă pe prietenii Lui pentru ca în ei să Îl vedem pe El, pe Mirele Bisericii.

Pentru că prietenia/ intimitatea pe care Biserica vrea să o avem cu Dumnezeu e totală și ea e posibilă, pentru că e regăsibilă în Sfinții Lui. Și această comoară imensă de prietenie, de jertfelnicie, de conștiință pe care o găsim în viețile Sfinților e un argument viu, credibil pentru viața noastră, pentru că ne umple de dorul de a ne împlini și noi în același fel.

Iar sfințenia nu e în niciun secol ridicolă sau vetustă pentru că e singura împlinire reală a oamenilor. Dar, în orice secol, ea este grea și ușoară în același timp, pentru că slăbiciunea noastră e întărită de harul Său, fără ca Dumnezeu să ne ia cu totul durerea și amărăciunea pe care le presupune viața virtuoasă.

Însă, în același timp, prăznuirea zilei de naștere a unui Sfânt e o lecție profundă de cinstire a vieții ca dar al lui Dumnezeu, a voii lui Dumnezeu cu oamenii, pentru că nimeni nu se naște în afara voii lui Dumnezeu.

Cinstim viața pentru că Îl cinstim pe Dăruitorul vieții.

Și Cel care ne-a dat viața, ne și ajută să călătorim cu bine spre limanul mântuirii, fără ca această călătorie spre Împărăția Sa să fie doar zâmbet.

Zâmbetul nostru, iubiți frați și surori întru Domnul, trebuie să fie unul înțelept, trecut prin multe griji, ispite, dureri, drame…

Adică să nu ne permitem să glumim cu durerile și nefericirea din jur, cu nedreptățile de tot felul, cu ipocrizia crescândă.

Să zâmbim dureros, adică să trăim responsabil și auster, chiar dacă prosperitatea ne este la îndemână.

Pentru că mai devreme sau mai târziu fiecare dintre noi vom da seama lui Dumnezeu pentru viața, pentru sănătatea, pentru capacitățile noastre native și dobândite, pentru harul Său în viața noastră, pentru averea și vizibilitatea noastră socială.

Postul să ne învețe tăcerea lui Dumnezeu iar cuvântul să ne învețe bucuria lui Dumnezeu.

Pentru că tăcerea bucuroasă a lui Dumnezeu se revarsă în viața noastră când trăim, gândim și acționăm cu conștiința că suntem în fața lui Dumnezeu, descoperiți în fața ochilor Lui și că totul e văzut și cercat de către El.

Dumnezeu să ne dea bucuria de a ne bucura întru suferințele și durerile noastre dar și întru nădejdea noastră întru El. Amin!...

Credință și Știință - Analogii

doamne ajuta-.

Regele este Hristos. Există duşmani ai Lui, care Îl atacă, dar există şi credincioşii,care Îl apără, uneori chiar cu preţul vieţii. Însă El este veşnic şi efortul duşmanilor de a-L doborî este în zadar. Aceştia pot duce multe suflete din cele care Îl apară la pierzare,dar nu pot distruge Regele. De remarcat este şi faptul că Regele este cea mai statică piesa.El priveşte cum prietenii săi Îl apăra şi respecta libertatea de gândire a duşmanilor. Decizia Sa o vom afla abia la judecata de apoi.

Cele mai multe posibilităţi de apărare a regelui şi a celorlalte piese le are, cu siguranţă, regina. Aceasta se poate deplasa în trei direcţii şi pe orice număr de pătrăţele.

Regina Cerului este Fecioară Maria. Ea sare în apărarea noastră şi mijloceşte pentru noi înaintea lui Hristos,aşa cum a mijlocit dintotdeauna. Ea este cea care se jertfeşte cel mai mult pentru Dumnezeu şi Biserică, începând cu zămislirea sa  Ea îi este şi fiica,dar şi Mama.

Turele au şi ele două posibilităţi de deplasare, dar numai în linie dreaptă. Aceştia sunt duhovnicii, care îi călăuzesc pe credincioşi pe calea cea dreaptă şi cu adevărul de credinţă îi înving pe duşmani.

Există şi nebuni pentru Hristos. Aceştia,deşi în ochii lumii se deplasează fără noimă, prin 'nebunia' lor, ei înving păcatul.

O facilitate specială a cailor faţă de celelelte piese este că aceştia pot 'lua' o piesă,chiar dacă înaintea ei se afla altele. Aceştia sunt călugării, care lupta cu patimile în tot ceasul şi datorită experienţei lor duhovniceşti, pot trece cu uşurinţă peste multe din păcate, pentru a le doborî pe cele mai mari.

Pionii sunt credincioşii. Deşi aceştia au o autoritate redusă, iar mişcările lor sunt reduse faţă de ale celorlalte piese, aceştia sunt numeroşi şi sunt plasaţi în prima linie. Credincioşii sunt primii atacaţi de către duşmani, deoarece majoritatea nu cunosc toate dogmele cele adevărate.

Aceştia sunt atacaţi, la începutul jocului, de către ceilalţi pioni. Apoi, intră în joc şi piesele mai puternice.La final, rămân regii şi reginele.În viaţă, mulţi oameni fac rău, dar în spatele faptelor lor nu se află doar ei înşişi, ci şi cel rău,ei fiind numai ademeniţ, devenind nişte instrumente ale sale.La finalul jocului,cei doi regi rămân pe tabla de şah. Observăm că toate piesele pot sta în imediata apropiere a celor adversare, în afară de regi. Aceştia nu se pot apropia unul de altul la o distanţă mai mică de două pătratele. Războiul de pe tabla de şah nu se da între pioni, cai, nebuni şi ture, ci între cei doi regi, între bine şi rău, între alegerea conştientăa  binelui sau a răului.

De remarcat este faptul că, deşi de cealaltă parte a baricadei, piesele sunt negre, ele au aceleaşi posibilităţi de deplasare. Necredincioşii pot ajunge la credinţă, deoarece sunt creaţi tot după chipul lui Dumnezeu. Ei doar folosesc greşit calităţile date de Dumnezeu, de aceea nu câştigă. Prin spovedanie sinceră, aceştia pot deveni, din piese negre, piese albe. Cu excepţia regelui negru, care nu vrea să se apropie de Regele Alb şi continuă să vrea să fie stăpân. Diavolul care nu vrea să se pocăiască şi să-şi ceară iertare la Dumnezeu pentru tot ce a făcut...

Iubirea - Special

"Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea..." (I Corinteni 13, 13)

Stau închisă de ceva timp în amăgitoarea mea cochilie gândindu-mă la o posibilă ieşire, la o posibilă scăpare şi evadare din aceasta. Printre crăpăturile obraznice născute înlăuntrul meu,  zăresc cu uimire săgeţi de lumină, gânduri întremate şi înfipte adânc în celula mea astupată... Astupată de ce? De lume, de vise, de iluzii călătoare şi de priviri bolnave? Nu... Noaptea intră în mine acoperind neputinţele din sufletul meu. Poate cămăruţa mea lăuntrică e astupată de puzderia nebună de stele ce-mi fac cu ochiul, amăgitoare de altfel şi ele...

Alerg pierdută prin îmbulzeala mea de sentimente sufocante, alerg desculţă în fum de tămâie şi-n vânt dulceag de Iunie. Speranţele mele se vânzolesc gălăgioase, iar o dată cu ele se zbate în mine rugăciunea.  Ah, de rugăciune... de asta îmi e dor!

Îmi amintesc, că acum vreo trei ani când nici nu ştiam cu ce se "mânca" o rugăciune, furam cartea îmbătrânită şi cu coperţile zdrenţuite din geanta mamei , căutam la cuprins rugăciunea pentru Îngerul Păzitor, şi începeam să o citesc, încercând să-l cunosc pe Cel căruia mă "rugam". Nu ştiu dacă în multa mea pălăvrăgeală ceream ceva anume; important e faptul că şchioapele mele cuvinte de pe atunci, începeau să prindă "picioare"...

Nici acum nu ştiu de fapt ce e rugăciunea, nu ştiu să mă înfrupt din forţa ei. Acum pălăvrăgesc neîncetat prin vâltoarea mea de cuvinte reci adormite pe foaie, mă încovoi sub povara unor noi dureri stârnite-n mine prin aceste rânduri...

Mi-am dat seama că nu am poate nici o picătură de dragoste în mine, sau dacă am avut vreodată, am vărsat-o într-un pahar spart al umilinţei , iar ea a căzut lăsând în urmă un ţipăt strident şi fatal. Un ţipăt al inimii... Din acel moment eul meu a început să se sfărâme în mii şi mii de cioburi. Un dumicat de dragoste s-a pierdut la fel ca nişte fărâmituri uscate de pâine căzute sub masă. Am crezut întotdeauna că în oraşul cernit al propriei fiinţe voi putea atinge acel sentiment atârnat mereu de suflet ca un cârlig ;  şi totuşi "sentiment" e un cuvânt prea sărac pentru a descrie şi a cuprinde iubirea în toată splendoarea ei. Dar care splendoare, că nici măcar nu am cunoscut-o ... Şi  totuşi, parcă aş fi trăit o viaţă întreagă alături de ea! Parcă ea mi-a dat viaţ.  Privesc la goliciunea înfiorătoare din interiorul meu. O suferinţă inimaginabil de arzătoare mă sâcâie la fiecare bătaie a inimi pe care o ascult cu mare atenţie... Mă întreb unde voi cunoaşte iubirea; în negreala propriului deşert? Într-un vraf de litere creionate pe o pagină searbădă? Într-un lighean al firii zguduite din temelii? Unde?!

Poate în rugăciune voi găsi iubirea ... Poate Îngerul o va trimite la mine. Dar cum o voi găsi, în permanentul meu urcuş şi coborâş ? Stau închisă în această întrebare; mă închid în aşteptare şi-n nesfârşite frământări sufleteşti. În această pălăvrăgeală... Şi poate că în ea voi cunoaşte iubirea.

Sunt conştientă de curiozitatea mea imensă, dar conştientă mai mult decât de propriul gol, nu sunt. În lupta cu el mă sfâşie amintirea, dorinţa , teama, neîmplinirea...  Acestea au dat un aer închis încăperii mele, tărâmului meu încărcat de cuvinte şi de gânduri.

"El Şi-a pus sufletul Său pentru noi " . ( I Ioan 3, 16) Dar cine înafară de Mântuitorul, îşi va mai da vreodată sufletul pentru mine? Sau voi fi capabilă să îmi dau eu sufletul pentru cineva, pentru oricine ? De aceea îmi este frică de întrebări ; mai ales de cele puse de mine. Pentru că nu am un răspuns cert pentru fiecare... Am doar un varf de idei, o genune părăsită în adâncul meu crescută cu timpul, o sămânţă de pământ amestecat cu apă şi uitat ... Poate că în acest pământ o voi găsi.  O voi strânge în braţe cu putere , mă voi lipi de versurile ei pe veşnicie. Nimeni înafară de El nu se va jertfi cu moartea pentru ca eu să am viaţă veşnică. Nimeni nu îmi va arăta calea spre iubire, înafară de Cel ce Însuşi este iubire.  Iar eu, poate că niciodată nu voi iubi pe cineva cu adevărat, fără să îL iubesc mai întâi pe Cel a creat această taină necuprinsă de mintea omenească. Niciodată nu îi voi rosti cuiva din toată inima "te iubesc!" fără ca inima mea să îL iubească mai întâi pe Cel dinlăuntrul ei.  Pentru că "a spune cuiva te iubesc înseamnă de fapt a spune tu nu vei muri niciodată" (Fericitul Augustin).

Iubirea adevărată, moarte nu are. Poate că în toţi a murit cândva prietenia iar însingurarea crâncenă v-a cuprins cu brutalitatea ei teribilă. Dar v-a  rămas ceva mult mai de preţ: un suvenir, un dar, o călăuză, o aripă. Veţi găsi o a două aripă şi veţi zbura. Eu voi rămâne aici , într-un ochean de stări şi sentimente, într-un vas al tăcerii şi al tihnei de vară.  Voi alerga şi mâine desculţă printre rândurile mele neastâmpărate, printre crengile încurcate ale pădurii , printre ramurile de tei şi printre notele duioase de bucium; voi încerca să găsesc aici... iubirea.

Fotografii - Mănăstiri

Mi-ar plăcea ca în fiecare an să continui frumoasa tradiţie de a vizita Lavra Poceaev în preajma marii sărbători a Învierii Domnului. De nenumărate ori am călcat pe sfântul pământ al Poceaevului şi pot să spun că de fiecare dată parcă sunt pentru prima oară. Emoţiile ce mă cuprind la vederea ansamblului mănăstiresc, la auzul sunetelor profunde ale clopotelor mă stăpânesc încă mult timp şi-mi amintesc de acel minunat loc de pe pământ, unde este ca în rai. Cred că aceste sentimente le trăieşte fiecare vizitator, turist, pelerin, rugător, nevoiaş, care nu ocoleşte Poceaevul şi vine aici însetat după mângâiere. Pe aceasta am căutat-o şi noi, cei care am pornit la un drum lung, la capătul căruia ne aştepta un deal, unde ne-a fost oprirea.

„Aceasta a fost demult - în secolele cărunte. Îmbrăcată cu veşmintele pădurii verzi, sub un cer azuriu se deschidea panorama inedită a localităţii Poceaev. Pe lângă dealul măreţ, ce garnisea peisajul orăşelului, se scurgea un pârâiaş cu apă rece şi înviorătoare”.

Binecuvântatul deal al Poceaevului

Şapte secole desparte prezentul de minunea care a avut loc în anul 1240, când, într-o lumină puternică, ce a învăluit dealul Poceaev, s-a arătat însăşi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Un păstor, care păştea oile în apropiere, dar şi rugătorii, ce ieşiseră din peşteri pentru a savura răcoarea serii, au căzut la pământ de frică, nefiind în stare să privească la Împărăteasa Cerească. Doar lacrimile li se prelingeau pe obraji în semn de mare râvnă. A fost o arătare minunată, ce a prevestit existenţa măreţei oaze mănăstireşti de pe dealul Poceaev, pentru a confirma triumful ortodoxiei ucrainene. Când vedenia a dispărut, păstorul şi călugării s-au ridicat şi au văzut că pe stâncă lumina talpa Maicii Domnului din care, în mod minunat, izvora apă. Şi astăzi, din acea urmă, situată la câţiva metri adâncime în locaşul principal al mănăstirii, izvorăşte apă tămăduitoare, ce adună mii de pelerini la locul sfânt. Rând pe rând ne apropiem de arca poleită cu aur, ce acoperă talpa. Deasupra privim un basorelief imens din bronz cu imaginea arătării Fecioarei Maria pe dealul Poceaev. Imediat după ce ne închinăm, un părinte oferă la toţi câte o cănuţă cu apă de la izvorul tămăduitor.

Mai întâi, pe acel loc s-a construit o biserică din lemn, iar cu timpul, monahii au ridicat un locaş în cinstea Adormirii Maicii Domnului. Sigur, cuvântul „mănăstire” nu putea fi atribuit acelui număr mic de călugări, care şi-au dedicat viaţa ascezei în peşterile de pe dealul Poceaev. Vor trece veacuri până când se va forma o adevărată obşte a mănăstirii, se vor ridica biserici, iar dangătul clopotelor va chema oamenii la rugăciune zilnic.

Bisericile mănăstireşti – citadele duhovniceşti

Vastitatea clădirilor complexului mănăstiresc Poceaev include şi cele şase biserici, adevărate podoabe ale Lavrei, toate având o istorie aparte şi un aspect arhitectonic de admirat. Catedrala Adormirii Maicii Domnului, bisericile în cinstea Marii Muceniţe Varvara şi a Sfinţilor Antonie şi Teodosie, biserica din peşteră, locaşul în cinstea laudei Maicii Domnului şi catedrala cu hramul Sfânta Treime găzduiesc rugăciunile neîncetate ale monahilor.

Ne-a impresionat, prin imensitatea sa, biserica Adormirii, construită în formă de cruce, care cucereşte înaltul cerului Poceaevului, încununându-l cu aurita ei cupolă. Situată pe cel mai înalt loc de pe deal, aceasta se ridică la 56 de metri deasupra nivelului solului, răspândind o frumuseţe care îndeamnă: „Veniţi şi vedeţi”, precum glăsuieşte Sfânta Evanghelie.

Biserica actuală este construită pe locul vechiului locaş, după proiectul arhitectului Gotfrid Gofman, între anii 1771 şi 1781, în stilul barocului târziu. Pictura a fost executată la începutul secolului XIX de către pictorul Lucas Dolinski, iar mai târziu, în anul 1874 (după un incediu), este restaurată de pictorii mănăstirii, împreună cu academicianul Vasiliev.

Interiorul masiv, separat de arcadele coloanelor, ne uimeşte prin tehnica picturii, jocul liniilor şi nivelelor, formelor geometrice, a luminii şi a umbrelor, prin bogăţia spaţiului înălţător la cer, creând o impresie de neuitat a frumuseţii şi splendorii. Dar cât de armonios sunt combinate icoanele murale şi imaginile, ce reflectă adevăruri istorice din viaţa mănăstirii! Cu litere de aur, ce au marcat la vremea lor ortodoxia, de la stânga la dreapta, este inscripţionat Simbolul Credinţei. Încheie priveliştea imaginilor murale icoana masivă de pe peretele altarului, ce reprezintă începutul istoriei Lavrei – arătarea Maicii Domnului în formă de stâlp de foc. Şi cât e de frumos când se aprind luminiţele şi începe slujba!

Dis-de-dimineaţă, dangătul clopotelor cheamă credincioşii la slujba închinată Maicii Domnului. Imnele divine interpretate cu măiestrie de cântăreţii mănăstirii elogiază viaţa deosebită a Fecioarei, care l-a născut pe Fiul Lui Dumnezeu, în timp ce, din altar, e coborâtă, pentru închinare şi alinarea sufletelor, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Oamenii îi şoptesc necazurile, durerile şi neputinţele. Ea este implorată să ajute şi să ierte. Primim cu toţii în dar nădejdea că totul va fi bine.

Ne îndreptăm paşii spre o altă biserică – adevărat locaş de renaştere a stilului rusesc vechi, ce ne conduce în vremurile de apoi ale Rusiei Kievene, în acele zile când Rusia era una sfântă, când toţi, începând de la palatele ţariste până la bordeiele ţăranilor, trăiau după rânduiala Bisericii Ortodoxe, respectând cu stricteţe testamentele Sfinţilor Părinţi. Atrag atenţia picturile ce împodobesc exteriorul bisericii executate în mozaic – Maica Domnului cu Pruncul şi Sfânta Maramă. Iar în interior predomină o atmosferă neobişnuită, creată de măreţia locaşului, de pictura bizantină, de iconostasul confecţionat după proiectul arhitectului Sciusev şi de candelabrul dăruit de ţarul Nicolae al II-lea, care se aprinde în timpul Sfintelor Liturghii. Semiîntunericul ce învăluie biserica îndeamnă oamenii la o convorbire tainică cu Dumnezeu.

Sub acoperământul Maicii Domnului

Despre icoana miraculoasă de la Poceaev auziserăm încă de demult. Şi faptul că aici se întâmplă minuni nu-i o poveste, ci o realitate. Aceasta o poate mărturisi chiar mulţimea credincioşilor, care sosesc la ea cu diverse probleme şi de cele mai multe ori primesc un răspuns.

În Rusia Kieveană icoana Maicii Domnului a fost adusă de mitropolitul grec Neofit în anul 1559. Acesta, călătorind prin regiunea Volânia, se opreşte pentru a poposi în casa cucernicei moşierese Ana Goiskaia. Ea l-a primit cu o deosebită ospitalitate pentru mai multe zile. În semn de mulţumire, mitropolitul i-a lăsat în dar o icoană cu imaginea Maicii Domnului. Mare i-a fost mirarea femeii când, într-o bună zi, icoana a început să iradieze o lumină puternică. Era făcătoare de minuni şi aceasta s-a adeverit mai târziu, când în anul 1597, pe moşia doamnei Goiskaia s-a întâmplat o minune. Fratele ei, Filip, care era orb din naştere, s-a vindecat. Acoperindu-şi cu mâinile faţa, s-a rugat din tot sufletul la icoană şi, ca rezultat al rugăciunilor, a început să zărească lumina palidă a lumânărilor arzânde. Bucuria ce-l cuprinsese l-a făcut pe tânăr să strige cu glas tare: „Eu văd, văd, oare e adevărat? Ce minune!”. După o asemenea minune, moşiereasa recunoscătoare hotărăşte să doneze icoana călugărilor ce vieţuiau pe dealul Poceaev şi, într-o procesiune cu mare cinste, o aduce la mănăstire. Astăzi, icoana situată într-un chivot în formă de stea se află în biserica Adormirii Maicii Domnului, deasupra uşilor împărăteşti. Iar succesiunea minunilor săvârşite la icoana miraculoasă este reprezentată în picturile murale, ce împodobesc interiorul catedralei. Tot atunci, Ana Goiskaia donează mănăstirii loturi de pământ, câmpii, păşuni. De asemenea, contribuie la edificarea bisericii mănăstirii Poceaev. În curând, mănăstirea prosperă, iar icoana făcătoare de minuni devine izvor de binecuvântări pentru pelerini.

La Lavra Poceaev sosesc mii de pelerini din întreaga Ucraină şi din Europa. Credincioşii urcă în grabă pe dealul Poceaev spre a cunoaşte pentru câteva clipe, ore sau zile acea linişte neatinsă de zbuciumul tumultuos al vremurilor noastre, unde sunt date uitării grijile deşerte şi invidia omenească. Ca un far divin licăreşte zi şi noapte pe dealul Poceaev Lavra - pilonul ortodoxiei ucrainene. Zi şi noapte, aici, sunt răsfoite cărţile de rugăciuni, nu se stinge flacăra lumânărilor, nu se opresc din cântat corurile mănăstireşti, nu încetează să sosească închinătorii ademeniţi de viaţa liniştită de la Poceaev. Zi şi noapte mănăstirea veghează.

Ei au marcat viaţa mănăstirii pentru totdeauna

De câte ori călătorim spre Lavra Poceaev, mereu ni se spune că acolo ne vom închina la moaştele a doi sfinţi, care şi-au dedicat viaţa lui Dumnezeu. Sfinţii Iov şi Amfilohie au fost şi sunt adevăraţi propovăduitori şi apărători ai credinţei, marcând considerabil istoria mănăstirii. Alături de Maica Domnului, aceşti cuvioşi întâmpină pelerinii, care sosesc aici după ajutor.

Venirea la Poceaev a Sfântului Iov este legată de anul 1604. Pentru că era admirat de către călugări pentru modul său de viaţă sever, a fost ales egumenul mănăstirii. Mult îndrăgea nevoinţa, alegându-şi pentru trai un loc retras de pe deal, şi anume o peşteră. Acolo el se retrăgea ori de câte ori simţea nevoia pentru a îngenunchea în faţa icoanei şi a se ruga pentru obşte şi pentru întreaga omenire. După moartea ascetului, peştera a devenit loc de închinare. Mulţi îşi doresc să intre acolo, dar nu toţi îndrăznesc. Nu este o încercare prea uşoară. Intrarea strâmtă în peşteră presupune o pătrundere înăuntru pe burtă. Se spune că cine are multe păcate nu va ieşi din grotă până nu se va spovedi şi nu i se va citi rugăciunile de dezlegare. Întrăm în peşteră câte unul, frământaţi de gândul – oare într-adevăr suntem atât de păcătoşi? E întuneric beznă, doar într-un colţişor o lumânare pâlpâie alene, luminând icoana Sfântului Iov. Aici el şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii. Dar nici măcar n-ai unde să stai, de culcat nici nu mai vorbim. El tot timpul stătea în genunchi şi se ruga. Nu poate fi numit altfel decât sfânt.

Pentru a proteja locul sfânt, cu timpul, deasupra grotei a fost construită o biserică. Aici, în dreapta, se vede o încăpere, asemenea unei peşteri, iar în două baldachine de argint se află moaştele Sfinţilor Amfilohie şi Iov. În semiîntunericul ce predomină, licăresc luminiţele candelelor multicolore. E o atmosferă de rugăciune. Înainte de a intra în peştera Sfântului Iov, pelerinii primesc binecuvântare pe cap cu scufia marelui nevoitor de la părintele care veghează la racla cu sfinte moaşte.

Sfântul Amfilohie este un sfânt contemporan, trecut în rândul sfinţilor la 12 mai anul 2002. Dedicându-şi viaţa Lui Dumnezeu, tânărul Iacob, căci aşa-l chema în lume, alege calea mănăstirii şi vine la Poceaev. Cuviosul avea o mare credinţă şi dragoste faţă de aproapele, dobândind de la Dumnezeu darul înainte vederii şi facerii de minuni. El vindeca bolnavii, alunga duhurile rele, celor surzi le întorcea auzul, orbilor vederea, pe cei îndureraţi îi mângâia. Sfântul Amfilohie era, în special, priceput la punerea la loc a oaselor luxate. În timpul prigoanei asupra bisericilor, el a rezistat cu bărbăţie încercărilor de a transforma Lavra în muzeu al ateismului. Pentru aceasta a fost arestat, iar apoi trimis la un spital de bolnavi psihic. Multe a îndurat sfântul pentru Dumnezeu şi pentru bunăstarea Lavrei Poceaev. S-a stins din viaţă în anul 1971. Dar şi după moarte vindecă, alină, povăţuieşte. Creştinii şi astăzi simt dragostea lui, aud vocea-i, ce cheamă la rugăciune. Chiar am fost la cimitirul mănăstirii, la mormântul Sfântului Amfilohie. În anul 2002 moaştele lui au fost mutate în lavră, însă oamenii şi astăzi merg la mormântul sfântului pentru a se ruga şi a lua pământ de la locul, unde a fost îngropat, nădăjduind că acesta va vindeca locul bolnav.

Şi câte ar mai fi de povestit despre lavră! A ajunge aici este o minune, căci practic e imposibil să redăm prin cuvinte ce am trăit acolo. Desigur, astăzi localitatea Poceaev e alta decât cea descrisă în epigraful de la început, e una ce a progresat în pas cu prezentul. Pe locul pădurilor, acum se înalţă case, magazine, circulă maşini, autobuze, e multă lume. Ceva însă nu s-a schimbat – dealul şi astăzi completează, chiar îmbogăţeşte peisajul de ansamblu al orăşelului. Acolo sus, pe deal, e ca-n poveste. Dimineaţa sună clopotele. Soarele răsare. Iar oamenii cu bucurie merg la biserică. Bing-bang, bing-bang... Ne oprim pentru o clipă să ascultăm trilul păsărilor, ce cântă la unison cu sunetele armonioase ale clopotelor. Biserica este arhiplină. Suntem cu toţii impresionaţi şi emoţionaţi... Totul este atât de frumos şi neobişnuit! Oare aceasta există în realitate? În văzduh se înalţă cântări irepetabile. Persistă o mireasmă puternică de tămâie. Începe Liturghia...

Sfaturile Sfinților - Sfântul Siluan Athonitul

Cand sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul insusi incepe sa-l calauzeasca si sufletul este invatat in chip nemijlocit de Dumnezeu, in vreme ce inainte era povatuit de invatatori si de Scripturi. Dar rareori se intampla ca invatatorul sufletului sa fie Domnul insusi prin harul Duhului Sfant, si putini sunt cei ce cunosc aceasta; numai cei ce vietuiesc dupa voia lui Dumnezeu.

Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie.

Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: "Domnul se uita  la mine, de ce sa ma tem?" Dar inainte nu puteam trai asa.

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viata e mult mai usoara, pentru ca si atunci cand e in boala, in saracie si in prigoana, el gandeste asa: "Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa indur aceasta pentru pacatele mele".

Iata ca de multi ani bolesc de dureri de cap, greu de indurat dar folositoare, pentru ca prin boala sufletul se smereste. Sufletul meu vrea fierbinte sa se roage si sa faca priveghere, dar boala ma impiedica, fiindca trupul bolnav are nevoie de liniste si odihna; si L-am rugat mult pe Domnul sa ma vindece, dar El nu m-a ascultat. inseamna ca lucrul nu-mi este de folos.

Dar iata ce s-a intamplat cu mine alta data, cand Domnul m-a ascultat degraba si m-a izbavit. intr-o zi de praznic s-a dat la trapeza peste; si mancand, am inghitit un os de peste care a ramas prins in piept. Am chemat pe Sfantul Mare Mucenic Pantelimon cerandu-i sa ma vindece, pentru ca nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Si cand am spus: "Vindeca-ma", am primit in suflet raspunsul: "Iesi din trapeza, respira adanc si osul va iesi cu sange". Am facut asa: am iesit, am respirat adanc, am tusit si un os mare de peste a tasnit afara cu sange. Si am inteles ca daca Domnul nu ma vindeca de durerile mele de cap, inseamna ca e de folos pentru sufletul meu sa bolesc astfel.<!--more-->

Lucrul cel mai pretios pe lume e sa cunoastem pe Dumnezeu si sa intelegem, macar in parte, voia Lui.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie sa se predea intru toate voii lui Dumnezeu si sa traiasca inaintea Lui in frica si in iubire: in iubire, pentru ca Domnul este Iubire; in frica, pentru ca trebuie sa ne temem sa nuintristam pe Dumnezeu prin vreun gand rau.

O, Doamne, fa ca prin puterea harului Sfantului Duh sa vietuim dupa sfanta Ta voie. Cand harul e cu noi, mintea noastra e puternica; dar cand pierdem harul, atunci vedem neputinta noastra; vedem ca fara Dumnezeu nu putem nici macar gandi ceva bun.

Milostive Dumnezeule, Tu stii neputinta noastra. Ma rog Tie: da-mi duh smerit pentru ca, dupa milostivirea Ta, Tu dai sufletului smerit puterea de a vietui dupa voia Ta si-i descoperi toate tainele Tale, dandu-i sa cunoasca cat de nesfarsit ne iubesti.

Cum stii daca vietuiesti dupa voia lui Dumnezeu? Iata un semn: daca te intristezi pentru un lucru oarecare, inseamna ca nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar daca tie ti se pare ca vietuiesti dupa voia Lui.

Cine vietuieste dupa voia lui Dumnezeu, acela nu se ingrijeste de nimic. Si daca are nevoie de vreun lucru, se preda pe sine insusi si lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Si chiar daca nu-l dobandeste, ramane la fel de linistit, ca si cum l-ar avea. Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtuna, nici de talhari, de nimic. Si orice i s-ar intampla, el spune: "Asa i-a placut lui Dumnezeu". Daca e bolnav, gandeste: "inseamna ca am nevoie de boala, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o". Si asa se pastreaza pacea in suflet si in trup.

Cine-si face griji pentru sine insusi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui sa aiba pace in Dumnezeu. Dar sufletul smerit se preda voii lui Dumnezeu si vietuieste inaintea Lui cu frica si iubire: cu frica, ca sa nu intristeze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, caci sufletul stie cat de mult ne iubeste Domnul. Lucrul cel mai bun este sa te predai voii lui Dumnezeu si sa induri intristarile cu nadejde. Iar Domnul, vazand intristarea noastra, nu ne va da niciodata peste puterile noastre.

Dar daca intristarile noastre ne par mari, aceasta inseamna ca nu ne-am predat inca voii lui Dumnezeu. Sufletul s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu intru toate si se odihneste in El, pentru ca stie din experienta si din Sfanta Scriptura ca mult ne iubeste Domnul si vegheaza asupra sufletelor noastre, ca toate sa se faca vii prin harul Sau in pace si iubire.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu, acela nu se intristeaza de nimic, chiar daca ar fi bolnav, sarac si prigonit. Sufletul stie ca Domnul poarta grija de noi cu milostivire. De lucrurile Domnului da marturie Duhul Sfant, pe Care sufletul il cunoaste. Dar cei mandri si neascultatori nu vor sa se predea voii lui Dumnezeu, fiindca le place sa-si faca voia lor, lucru atat de vatamator pentru suflet.

Marele Pimen zicea: "Voia noastra este zid de arama intre noi si Dumnezeu si nu ne lasa sa ne apropiem de El sau sa vedem mila Lui".

Intotdeauna trebuie sa cerem de la Domnul pacea sufletului ca sa implinim mai usor poruncile Domnului; fiindca Domnul iubeste pe cei ce se straduiesc sa implineasca voia Lui si astfel ei afla mare odihna in Dumnezeu.

Cel ce implineste voia lui Dumnezeu e multumit de toate, chiar daca e sarac, bolnav sau se chinuie, pentru ca il veseleste harul Domnului. Dar cel nemultumit de soarta lui, care murmura pentru boala lui sau pentru cel care l-a suparat, acela e bine sa stie ca in el se afla un duh de mandrie care a luat de la el multumirea fata de Dumnezeu.

Chiar daca e asa, nu te mahni, ci straduieste-te cu tarie sa-ti pui nadejdea in Dumnezeu si cere de la El duh smerit; si atunci cand vine la tine smeritul Duh al lui Dumnezeu, il vei iubi si-ti vei gasi odihna, chiar de vei avea intristari. Sufletul care are smerenie isi aduce aminte intotdeauna de Dumnezeu si gandeste asa: "Dumnezeu m-a facut, a patimit pentru Mine, imi iarta pacatele si ma mangaie, ma hraneste si poarta de grija de mine. De ce sa-mi fac atunci griji sau de ce sa ma tem, chiar daca m-ar ameninta moartea?"

Domnul povatuieste orice suflet care se preda pe sine voii lui Dumnezeu, fiindca El a zis: "Cheama-Ma in ziua necazului si te voi izbavi, si tu Ma vei preamari" (Ps 49,16). Orice suflet tulburat de ceva trebuie sa intrebe pe Domnul, si Domnul il va povatui. Si aceasta mai cu seama in ceas de nenorocire si tulburare; de obicei, insa, trebuie discutat cu duhovnicul, fiindca acest lucru inseamna smerenie.

Bun lucru e a ne invata sa vietuim dupa voia lui Dumnezeu. Atunci sufletul ramane neincetat in Dumnezeu si are mare odihna; si din aceasta bucurie omul se roaga ca tot sufletul sa cunoasca pe Domnul; sa cunoasca cat de mult ne iubeste si cu cata bogatie ne da Duhul Sfant Care veseleste sufletul in Dumnezeu.

Si atunci sufletul e in intregime drag, pentru ca e in intregime al lui Dumnezeu. Domnul Cel Milostiv il povatuieste pe om ca trebuie sa indure intristarile cu multumire. in toata viata mea n-am murmurat o singura data pentru intristari, ci le-am primit pe toate din mainile lui Dumnezeu ca pe un leac mantuitor si am multumit intotdeauna lui Dumnezeu, si de aceea  Dumnezeu mi-a dat sa indur cu usurinta toate intristarile.

Toti oamenii pe pamant indura inevitabil intristari si, desi intristarile pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neindurat si ii intristeaza, si  aceasta pentru ca nu vor sa-si smereasca sufletul, nici sa  se predea voii lui Dumnezeu. Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul insusi ii calauzeste cu harul Sau, si ei indura totul cu barbatie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc si impreuna cu Care vor fi preamariti in veci.

Pe pamant nimeni nu poate scapa de intristari, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le indura cu usurinta. El vede intristarile, dar nadajduieste in Domnul, si intristarile trec.

Cand Maica Domnului statea la picioarele crucii, intristarea ei era necuprins de mare, pentru ca ea il iubea pe Fiul ei mai mult decat isi poate inchipui cineva. Si noi stim ca cine iubeste mult, acela si sufera mult. Dupa firea omeneasca, Maica Domnului n-ar fi putut indura intristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu si Duhul Sfant a intarit-o si i-a dat puterea de a indura aceasta intristare.

Si mai apoi, dupa inaltarea Domnului, Ea s-a facut pentru tot poporul lui Dumnezeu mare mangaiere in intristari.Domnul a dat pe pamant pe Duhul Sfant si cel in care Acesta viaza simte in el raiul. Vei zice poate: "De ce nu este si in mine un asemenea har?" Pentru ca nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci traiesti dupa voia ta.

Priveste pe cel ce-si iubeste voia sa proprie; n-are niciodata pace in suflet si e mereu nemultumit: "Asta nu e asa, asta nu e bine". Dar cel ce s-a predat pe sine insusi in chip desavarsit voii lui Dumnezeu, acela arerugaciunea curata in sufletul lui, iubeste pe Domnul, si toate ale lui sunt dragi si placute.

Asa s-a predat lui Dumnezeu Preasfanta Fecioara: "Iata roaba Ta. Fie mie dupa cuvantul tau!" (Lc 1, 38). Daca am spune si noi asa: "Iata robii Tai, Doamne. Fie noua dupa cuvantul Tau", cele spuse de Domnul si scrise de Duhul Sfant in Evanghelie ar ramane in sufletele noastre si atunci lumea intreaga s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu si cat de minunata ar fi viata pe intregul pamant. Dar, desi cuvintele Domnului se aud de atatea veacuri in intreaga lume, oamenii nu le inteleg si nu vor sa le primeasca. Dar cine traieste dupa voia lui Dumnezeu, acela va fi preamarit in cer si pe pamant.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu nu se preocupa numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu il ajuta sa ramana intotdeauna in rugaciune. Chiar daca lucreaza sau vorbeste, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru ca s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu si pentru aceasta Domnul il are in purtarea Sa de grija.

O traditie spune ca, in drum spre Egipt, Sfanta Familie a intalnit un talhar, dar acesta nu le-a facut nici un rau, ci, vazand Pruncul, a spus ca daca Dumnezeu S-ar intrupa, n-ar fi mai frumos decat pruncul acesta; si i-a lasat sa mearga in pace.

Lucru uimitor: un talhar, care de obicei ca o fiara nu cruta pe nimeni, nu a necajit, nici nu a suparat Sfanta Familie. La vederea Pruncului si a blandei Sale Maici, sufletul talharului s-a inmuiat si a fost atins de harul lui Dumnezeu. Asa s-a intamplat si cu fiarele salbatice care la vederea sfintilor mucenici sau a barbatilor cuviosi se faceau blande si nu le faceau rau. Chiar si demonii se tem de sufletul bland si smerit, care-i biruie prin ascultare si rugaciune.

Alt lucru uimitor: talharului i s-a facut mila de Domnul-Prunc, dar arhiereii si batranii L-au predat Iui Pilat sa-L rastigneasca. Si aceasta pentru ca ei nu se rugau si nu cereau de la Domnul sa-i povatuiasca ce si cum sa lucreze.

Astfel, adeseori ocarmuitorii si oamenii mari vor binele, dar nu stiu unde este; nu stiu ca este in Dumnezeu si ca li se da de la Dumnezeu. Intotdeauna trebuie sa ne rugam ca Domnul sa ne po-vatuiasca ce anume trebuie sa facem, si Domnul nu ne va lasa sa ratacim.

Adam n-a avut intelepciunea sa intrebe pe Domnul despre rodul pe care i l-a dat Eva, si pentru aceasta a pierdut raiul. David n-a intrebat pe Domnul: "Este bine oare sa iau pe femeia lui Urie?" si a cazut in pacatul uciderii si al preacurviei. Asa si toti sfintii care au pacatuit, au pacatuit pentru ca n-au chemat pe Domnul sa-i ajute si sa-i povatuiasca. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: "Cand vorbeam dupa mintea mea, se intampla sa gresesc".

Dar sunt si greseli fara pacat care vin din nedesavarsirea noastra; le vedem chiar si la Maica Domnului. in Evanghelie se spune ca atunci cand a parasit Ierusalimul impreuna cu Iosif, ea credea ca Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscutii; Si abia la capatul a trei zile de cautari L-au gasit in templu vorbind cu carturarii (Lc 2,44).

Astfel, numai Domnul stie toate, noi insa, oricine am fi, trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne povatuiasca si sa intrebam pe parintele duhovnicesc, ca sa nu gresim.

Duhul lui Dumnezeu povatuieste pe toti in chip deosebit: unul se linisteste (vietuieste in isihie) in singuratate, in pustie, altul se roaga pentru oameni; altul e chemat sa pastoreasca turma cuvantatoare a lui Hristos; altuia i s-a dat sa propovaduiasca sau sa mangaie pe cei ce sufera; altul slujeste pe aproapele din munca sau averea lui - toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfant si toate sunt date in grade diferite: unuia treizeci, altuia saizeci, altuia o suta (Mc 4, 20).

Daca ne-am iubi unii pe altii intru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arata prin Duhul Sfant multe lucruri minunate si ne-ar descoperi mari taine.

Dumnezeu - o iubire de care nu te poti satura.

Mintea mea s-a oprit in Dumnezeu si am incetat sa scriu...

Cat de limpede imi este ca Domnul ne conduce. Fara El n-am putea nici macar gandi binele; de aceea trebuie sa ne predam cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindca Domnul ne calauzeste.

Toti ne chinuim pe pamant si cautam libertatea, dar putini sunt cei ce stiu in ce anume sta libertatea si unde se gaseste ea. Si eu doresc libertatea si o caut zi si noapte. Am inteles ca ea este la Dumnezeu si e data de Dumnezeul inimilor smerite care s-au pocait si si-au taiat voia proprie inaintea Lui. Celor ce se pocaiesc Domnul le da pacea Lui si libertatea de a-L iubi. Si nu e nimic mai bun pe lume decat a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele. in aceasta isi gaseste sufletul odihna si bucuria.

(Sf. Siluan Athonitul)

Tinerii în Biserică - Taina Sfintei Împărtășanii

De-a lungul vieţii sale, omul se află într-o continuă desfătare şi într-un neîncetat ospăţ; el pătrunde cu ştiinţă sau cu neştiinţă în tărâmul distracţiilor şi al bucuriilor temporare, lumeşti şi trecătoare. Un cerc vicios în care verosimilul câştigă existenţă în străfundul neexplorat al fiinţei noastre, printr-ul singur cuvânt, şi anume ,,probabil". Mulţi dintre noi când suntem puşi în faţa întrebărilor referitoare la Dumnezeu, voind să scăpam uşor, răspundem prin ,,probabil".

Sexualitate - Avortul

Astăzi la sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul Părintele Cleopa aduce un mic cuvânt despre avorturi:

Fratilor, cuvântul care urmează vă va arăta primejdia cea mare a acestui cumplit păcat. Cum putem opri în ziua de azi cumplitul păcat al avorturilor si prin ce mijloace? Acest păcat distruge lumea. Nu numai că distruge natalitatea popoarelor, dar distruge sufletele si atrage urgia lui Dumnezeu pe pământ.

Deci, lasă lucrul lui Dumnezeu! Lasă tarina si arătura lui Dumnezeu asa cum o seamănă El! Mai acum trei-patru zile, am mărturisit pe un preot si o preoteasă si un alt preot tânăr si altă preoteasă. Un preot care are 15 copii, din judetul Suceava, foarte evlavios, frate cu Părintele Argatu de la Bucuresti. Si o întreb pe preoteasă: "Câti ani ai, mamă?" "Am 47 de ani". "Câti copii ai?" "Am cincisprezece, părinte". Are copii preoti, preotese, ingineri, doctori; are două fete la facultate, un băiat pe la seminar...

Ai auzit o femeie cu frică de Dumnezeu? "Dar ai omorât vreo unul?" "Nu mi-a murit nici unul. Nici nu m-am gândit, Doamne fereste, să fac crimă". Vedeti cum este o femeie cu frica lui Dumnezeu? Oare ce va zice în ziua judecătii, că la II Corinteni, 6 cu 2, auziti ce spune Scriptura? Au nu stiti că sfintii vor judeca lumea? Cum au să judece lumea sfintii?<!--more-->

Iată cum, zice Sfântul Ioan Gură de Aur: "Când ai să spui tu că n-ai putut să cresti copii, ai să vezi milioane de sfinti care strălucesc ca soarele si care au avut si copii si au fost si sfinti". Deci asa vor judeca sfintii lumea, cu pozitia lor fată de cei păcătosi.

Fratilor, să stiti un lucru: Păziti-vă foarte tare, să nu spuneti în gândul vostru, cum îmi spune câte o femeie la mărturisire: "Da, părinte, l-am avortat, dar era numai de o lună sau de trei săptămâni!"

Ce-ai zis? De trei săptămâni? Iată ce spune Sfântul Anastasie Sinaitul: "Precum când tună si fulgeră, odată auzi tunetul si odată vezi lumina fulgerului, asa în clipa când s-a zămislit copilul se zideste în el si trupul si sufletul lui, într-o formă ca o sământă de cânepă sau poate mai mic, dar în aceeasi vreme.

Teoria originii sufletelor noastre este întreită:

- A fost teoria cu preexistentianismul lui Origen cel blestemat, în care zice că sufletele au existat din veac si au fost pedepsite în trupuri.

- Este teoria cu traducianismul la Tertulian, care zice că sufletul s-ar fi tras din sufletul părintilor. Si această teorie a căzut în fata Bisericii.

- Si a treia teorie adevărată, după toată Biserica, este creationismul. Dumnezeu creează sufletul si trupul în clipa când s-a zămislit el în pântecele maicii lui.

Si dacă după zămislire, la un ceas, vei face ceva ca să strici nasterea, esti ucigătoare de om si criminală. Ori îl ucizi de 30 de ani, ori îl ucizi la un ceas după ce s-a zămislit este acelasi păcat; că intentia una este: să omori copilul, să omori omul. Că Dumnezeu nu se uită la întâmplare, ci la intentia cu care faci păcatul.

Tot asa pătesc si cele care se păzesc să nu facă copii. Este la fel cu cele ce fac avort. Se opresc prima dată doi ani, iar dacă tot se mai păzesc, sase ani si apoi mai mult.

N-aveti voie să stricati zidirea lui Dumnezeu, semănătura si tarina Lui. Lasă-l să se nască! Lasă-l să crească! Îmi spui că esti săracă, că esti bolnavă, că ti-a spus doctorul că ai să mori! Dar care-i jertfa ta? Care-i datoria ta? Nu să mori născând? De ce Biserica te pregăteste înainte de nastere pentru moarte? Că dacă ar fi o femeie oprită de Sfintele Taine 20 de ani, dacă-i gravidă, gata, i se dă voie să se împărtăsească. De ce a făcut Biserica asa?

Îi dă voie să ia Preacuratele Taine, că o pregăteste de moarte. Câte păcate ar avea o femeie însărcinată, dacă moare spovedită si împărtăsită cu Preacuratele Taine, toate, toate i se iartă dacă ar muri născând. Femeia când moare născând, moare pe altarul jertfei. Se jertfeste pentru Hristos. Este mucenită si martiră. De aceea ne-a învătat Apostolul Pavel: Femeia se va mântui prin nastere de fii.

Deci nu dati loc mâniei lui Dumnezeu cu pricinile voastre! Că ti-a spus doctorul că esti slabă, că nu poti purta sarcina, să-ti facă operatie. Nu! Cu credintă în Dumnezeu du-te la masa nasterii! Du-te acolo la maternitate: "Doamne, dacă am să trăiesc, am să fiu mama acestui copil. Dacă nu, vreau să mor, să dau viată copilului, ca să trăiască copiii".

Fericită si de trei ori fericită este mama aceea care moare născând; îsi pune viata ca să dea viată copilului său. Mucenită si martiră este si în rând cu apostolii si martirii se duce, pentru că a avut credintă tare în Dumnezeu, nu să ucidă copilul, ci să-l nască, chiar cu riscul de a muri ea.

Mare urgie a lui Dumnezeu vine peste casa si femeia aceea care îsi omoară copiii.

Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, cu ale cinstitului slăvitului Prooroc Înaintemergătorul si Botezătorul Ioan, a cărui sfântă nastere o prăznuim astăzi si pentru ale tuturor sfintilor, să ne miluiască, să ne mântuiască pe noi ca un bun si iubitor de oameni. Amin.

Sfaturile Sfinților - Sfântul Siluan Athonitul

"Cum sa pastram in zilele noastre pacea sufletului in mijlocul ispitelor?

Judecand dupa Scriptura si dupa caracterul oamenilor din vremurile noastre, traim vremurile de pe urma si, cu toate acestea, trebuie sa pastram pacea sufletului, fara de care nu exista mantuire, cum a spus un mare rugator al pamantului rus: Cuviosul Serafim din Sarov. In timpul vietii Cuviosului Serafim, Domnul a pazit Rusia pentru rugaciunile lui. Dupa el, a venit un alt stalp care s-a ridicat de pe pamant pana la cer: Parintele Ioan din Kronstadt. Sa ne oprim putin asupra lui, pentru ca despre el n-am auzit numai vorbindu-se, ca despre alti sfinti, caci el a trait in vremea noastra si l-am vazut rugandu-se.

Imi aduc aminte cum, dupa Liturghie, cand i s-a adus calul si trasura si s-a urcat in ea, poporul l-a inconjurat cerandu-i binecuvantarea si chiar intr-o asemenea inghesuiala sufletul lui ramanea neincetat in Dumnezeu si in mijlocul unei asemenea multimi nu era imprastiat si nu-si pierdea pacea. Cum a ajuns deci la aceasta? Iata intrebarea noastra.<!--more Continuare -->

A ajuns la aceasta si nu era imprastiat, pentru ca iubea norodul si nu inceta rugandu-se pentru el: "Doamne, da pacea Ta poporului Tau".

"Doamne, da robilor Tai Duhul Tau Cel Sfant ca El sa incalzeasca inima lor cu dragostea Ta si sa-i povatuiasca la tot adevarul si binele".

"Doamne, vreau ca pacea Ta sa fie in tot poporul Tau, pe care l-ai iubit fara preget si L-ai dat pe Unul-Nascut Fiul Tau ca sa mantuiasca lumea [Ioan 3,16]".

"Doamne, da-le lor harul Tau ca in pace si iubire sa Te cunoasca si sa Te iubeasca pe Tine si sa zica ca Apostolii pe Muntele Tabor: "Bine este noua, sa fim impreuna cu Tine" [Matei 17,4].

Astfel, rugandu-se neincetat pentru popor, el isi pastra pacea sufletului, noi insa o pierdem, pentru ca nu este in noi iubire pentru popor.

Sfintii Apostoli si toti sfintii doreau mantuirea norodului si, stand in mijlocul oamenilor, se rugau fierbinte pentru ei. Duhul Sfant le dadea puterea de a iubi poporul; si noi, daca nu vom iubi pe fratele nostru, nu vom putea avea pace.

E bine sa cugete fiecare la aceasta"

"Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei" -  Sf. Siluan Athonitul

Credință și Știință - Începutul universului și originea vieții

Dumnezeu s-a aratat oamenilor ca fiind vesnic, fara inceput si fara sfarsit! Cum deci se poate ajunge la un raspuns logic pentru intrebarea  "Este Dumnezeu vesnic"?

Naturalismul (evolutionismul) cand incearca sa raspunda la intrebari legate de crearea lumii are o mare problema, pentru ca pleaca mereu de la pasul 2-3, si nu de la momentul 0, aceasta pentru ca nu poate explica crearea materiei si a legilor ce o guverneaza. Daca cineva admite ca materia este vesnica (fara inceput si sfarsit) putem admite ca exista vesnicie. Si pentru că noi oamenii suntem si materie (trup) atunci si noi ar trebui să fim vesnici. Deci noi putem sustine ca Dumnezeu e vesnic  (fara inceput si sfarsit)!

Acum insa se intrezareste o alta problema. Daca materia nu-i vesnica, atunci cum s-a creat? Cum s-a creat primul atom si al doilea atom, ca mai apoi sa "degenereze" totul? Daca admitem ca universul are un inceput, atunci odata si odata universul trebuia sa fie nul, deci neexistent, si fiind nul, lipsit de orice fel de materie, oricat de microscopica ar fi,  ne intrebam cum s-a creat prima particula? Nu putem admite nici ca materia s-a creat in urma unor forte si energii, pentru ca intr-adevar, materia contine forta si energie, dar daca nu era materia cum puteau sa existe aceste forte?

Dar, daca prin absurd admitem ca in urma unor forte si energii s-a creat toata maretia universului, apare o alta problema. Cum au putut crea aceste forte toata complexitatea universului, tinand cont de faptul ca niste simple forte nu au ratiune, iar universul contine si informatie?

Asadar, nu se poate ajunge la o concluzie logica in ceea ce priveste crearea materiei, din punct de vedere naturalist (evolutionist).<!--more-->Un ateu m-a intrebat, cine l-a creat la Dumnezeu? I-am dat urmatorul raspuns: Daca cineva l-a creat pe Dumnezeu, atunci si acel "cineva" trebuia sa aiba un creator, apoi si "creatorul" celui care l-a creat pe Dumnezeu ar fi trebuit sa aiba un creator, si mergand tot asa prin regresie la infinit, ajungem la concluzia ca  trebuie sa existe Cineva care este necreat si cauza a intregii creatii, izvor al miscarii si al energiei in univers. Iar concluzia este logica, caci pentru inceputul prim al existentei universului fiizic este nevoie de o cauza prima, necauzata la randul ei de o alta cauza (caci altfel nu ar mai fi o prima cauza).

Pe Dumnezeu nu-l putem cuprinde cu mintea si masura, pentru ca El este deasupra lantului cauzal al existentei si al oricarui inceput. Dumnezeu este ratiunea de a fi a tuturor lucrurilor, nedepinzand de nimeni si nimic.

Concluzia logica: materia nu poate fi  creata din nimic (fara o interventie supra-naturala) si nu este vesnica, iar Dumnezeu nefiind supus materiei, este vesnic, pentru ca materia limiteaza (se poate masura sub diferite aspecte), pe cand  Dumnezeu nu este supus unor norme: "Eu sunt Cel ce sunt"!