Credință și Știință - Începutul universului și originea vieții

Oamenii de stiinta care sustin naturalismul, adepti infocati ai teoriei evolutionismului, se incapataneaza sa demonstreze de ceva vreme, ca viata a aparut la intamplare, sau mai bine zis ca poate aparea din non-viata fara ca aceasta sa fie implicata de o ratiune si un scop.

Din cauza faptului ca naturalismul este surd, mut si orb la conceptul de revelatie, vom preciza ca o astfel de demonstratie stiintifica este din start complet speculativa, intrucat nimeni nu poate cunoaste in mod obiectiv conditiile de temperatura, umiditate, presiune, si toti ceilalti factori de mediu existenti in momentul aparitiei vietii pe pamant. Aceste informatii la care niciun om nu are acces, sunt elemente fara de care naturalistii construiesc doar ipoteze si experimente nedemonstrabile. Si mai mult decat atat, insasi ipotezele si presupunerile facute pe baza carora sa se poata experimenta aparitia intamplatoare a vietii, nu sunt o intamplare, ci implica o ratiune si un scop: ratiunea si scopul omului de stiinta.

Prima incercare oficiala de a arata ca viata ar fi aparut la intamplare este cunoscutul experiment Miller-Urey plublicat in anul 1953, ce i-a avut ca protagonisti pe chimiştii Harold C. Urey şi Stanley Miller. Dupa ce au facut speculatii despre conditiile de mediu dar si despre locatia aparitiei primelor forme de viata pe pamant, cei doi cercetatori au construit un sistem experimental închis, dupa presupunerile de la care au pornit: o atmosfera fără oxigen, dar cu elemente de hidrogen, metan şi amoniac. Rezultatul experimentului a fost crearea de compusi organici, printre care si aminoacizi: glicocol, alanină şi acid glutamic.  Asa ca, in urma efectuării acestui experiment, Urey şi Miller au tras concluzia că molecule organice se pot forma într-un mediu fără oxigen, aşa cum s-a speculat că ar fi fost atmosfera Pământului cu multi de ani în urmă.

<!--more-->

Insa ei nu au demonstrat ca viata a aparut la intamplare din materie non-vie, ci doar ca din elementele chimice selectionate au rezultat niste compusi organici care nu indeplinesc deloc criteriul de organism viu. Daca ar fi fost cu adevarat sinceri si lipsiti de prejudecati in demonstrarea faptului ca viata a aparut la intamplare, cei doi cercetatori ar fi trebuit sa respecte premisa intamplarii, adica sa aleaga in mod intamplator compusi  chimici pentru participarea la experiment, intr-un numar si o concentratie de participare aleasa tot intamplator, iar factorii ce cauzeaza interactiunea dintre compusii chimici sa fie si ei intamplatori, la fel ca si viata a carei aparitie au presupus-o intamplatoare si nu cauzata de o ratiune si un scop. Dar oamenii de stiinta stiu ca acest lucru nu este stiinta, ci doar credinta intr-o speculatie nedemonstrabila, asa ca sustinatorii naturalismului sunt nevoiti sa porneasca mereu de la pasul 2 sau 3, pentru a incerca sa demonstreze momentul 0 al vietii: viata aparuta din non-viata.

Asa ca un alt experment mult mai proaspat, initiat de omul de stiinta Craig Venter,a facut furori cum ca viata a fost creeata artificial in laborator. Citam ce s-a intamplat de fapt: "

• A fost luat genomul unei bacterii (Mycoplasma genitalium) și copiat;
• Ansamblarea noului genom (copiat) a fost realizată în celule vii și de către celule vii (Escherichia coli șiSaccharomyces cerevisiae);
• Genomul rezultat a fost introdus într-o celulă a cărui genom a fost îndepărtat;
• Celula care a „acceptat” genomul a fost o celuă cu totul formată și naturală (cu excepția faptului că i s-a îndepărtat genomul), ea nu a fost creată în laborator

Acest scenariu nu are nici cel puțin meritul de a se asemăna cu ceea ce am putea numi „crearea vieții în laborator”. Pe lângă faptul că sinteza genomului în sine a avut loc în celule vii (în mod natural, nu artificial), avem și elementul că celula care a accepta respectivul genom era o celulă (cu totul naturală, dar al cărui genom a fost îndepărtat) care avea toate structurile formate și gata să-și îndeplinească funcțiile în mod natural (nu artificial).

Acest fel de „creare” a vieții se aseamănă foarte mult cu a spune că ai avut doi iepuri în laborator. Peste o vreme a mai apărut un iepure (din pântecele iepuroaicei). Și pentru că toate lucrurile acestea au avut loc în laborator, unii vor trage concluzia că a fost creată viață în laborator. Sigur că a fost  creată viață în laborator odată ce-ai închis iepurii în călduri în cușca din laborator." (Sursa: Blogul Big Bang)

Deci, nu s-a creeat vreodata viata artificiala in laborator, nici intamplator si nici din materie non-vie. Totusi, presupunand prin absurd ca oamenii de stiinta sustinatori ai naturalismului vor reusi vreodata sa creeze viata artificiala doar din materie non-vie, acest fapt n-ar demonstra deloc ca viata a aparut la intamplare, ci chiar contrariul. Faptul acesta ar demonstra doar ca presupusa viata artificiala:

- a fost creeata (in laborator) si nu a aparut oricum si oriunde;

- are un autor personal (indirect): omul de stiinta;

- este cauzata de o actiune constienta a unei fiinte rationale: omul de stiinta;

-este urmare a unui scop precis: cel al omului de stiinta care si-a propus sa creeze viata;

Curios lucru, este faptul ca toate aceste conluzii ce s-ar putea trage despre presupusa reusita a crearii de viata artificiala, sunt defapt principalele aspecte revelate umanitatii prin Cartea Facerii, in ceea ce priveste inceputul universului si al vietii:

• Dumnezeu ca autor personal al vietii;
• Dumnezeu care a adus lumea la existenta cu un scop;
• Dumnezeu ca ratiune de a fi a tuturor lucrurilor;

Deci cum pot oamenii de stiinta naturalisti sa incerce a creea viata "artificiala" pentru a demonstra ca viata a aparut la intamplare, cand defapt doar simpla incercare nu este o intamplare ,iar presupusa reusita a acestui lucru i-ar face sa cada pe tiparul revelatiei lui Dumnezeu, Cel pe care se straduiesc sa-L nege?!

Aflandu-se in fata acestei "dileme" de a-l nega pe Dumnezeu tocmai cu ceea ce ne-a revelat despre inceput si viata, ii sfatuim pe oamenii de stiinta atei sa nu caute sa demonstreze aceste lucruri spre rusinea lor, ci sa ramana la o pozitie mai sanatoasa din punct de vedere rational decat pozitia ateismului: recunoasterea sincera ca nu stiu cum a aparut viata si nici nu pot demonstra vreodata lucrul acesta. Aceasta daca nu se accepta Revelatia, desigur.

Fotografii - Mănăstiri

Într-o duminică, în drumul de întoarcere din vacanță, am avut șansa de a ajunge la Mănăstirea Pângărați.

Mărturisesc că inițial nu am avut nicio tragere de inimă să mă abat din drum către această mănăstire întrucât nu trecuse nici jumătate de oră de când ieșisem de la Sfânta Liturghie la care am participat într-o biserică oarecare din județul Neamț. În plus îmi era și foame, doream să ajung mai repede acasă și nu știam nimic despre această mănăstire.

Însă la insistențele soției, care zărise mănăstirea amplasată pe o colină nu departe de șoseaua principală, am cedat și am dat curs cererii.

Odată ajuns la poarta mănăstirii, toată reticiența mea de mai înainte s-a transformat brusc în entuziasm copilăresc. Mănăstirea te cucerește prin statură și așezarea pitorească. Frumusețea și liniștea din jur mi-au dat inima voiasă a unui copil aflat într-o lume nouă, numai bună de descoperit.

Dar bucuria mi-a fost și mai mare la intrarea in biserică. Pictura pur și simplu m-a lăsat fără grai. Vă mărturisesc că de departe, aceasta este mănăstirea cu cea mai frumoasă pictură pe care am văzut-o până acum. M-am bucurat nespus să văd pictați pe peretele din stânga de la intrarea in naos pe cei trei mari părinți: Paisie Olaru, Ilie Cleopa și Ioanichie Bălan.

Partea și mai atractivă a picturii era că mulți dintre sfinții părinți erau pictați ținând în mână pergamente cu învățături de credință, scurte ca întindere dar cu mesaje de esență tare.

Numai uitându-te la pictură și citind toate mesajele duhovnicești, ieșeai alt om de acolo.

Din păcate, marea mea dezamăgire a fost că mi s-a terminat memoria de la aparatul foto așa încât am reușit să fac abia ceva mai mult de zece fotografii.

Ieșind din biserică, m-am îndreptat spre pangarul mănăstirii și altă surpriză frumoasă m-a întâmpinat. Toate obiectele de cult și toate cărțile erau armonios aranjate și tot ceea ce se punea la dispoziția pelerinilor era de cel mai bun gust posibil. Toate cruciulițele, candelele, metaniile, calendarele, erau de cea mai bună calitate, așa cum se cade să fie toate obiectele de cult.

După ce am zăbovit pe săturate în pangar am vizitat biserica veche a cărei pictură a fost renovată în același stil ca al bisericii noi. Aceeași frumusețe, numai că de data aceasta mai intimă, mai retrasă.

M-am bucurat mult să văd atâta purtare de grijă a acestei mănăstiri, atâta sârg și devotament de a face totul ca pentru Hristos.

De la această mănăstire am plecat cu inima strânsă că nu am putut să-i iau frumusețea și să o împart cu prisosință cu toată lumea, dar vă recomand cu drag să treceți pe acolo dacă aveți ocazia să vă aflați prin preajmă.

Ca o revanșă a faptului că nu am reușit să fac destule fotografii, vă îndemn să viziualizați galeria foto de pe site-ul oficial al mănăstirii Pângărați.

 

Tinerii în Biserică - Psihologie ortodoxă

 

După cum ne spune Scriptura "rădăcina păcatului este pofta care ispitește pe om" ( Iacob 1, 13-15 ).  Păcatul odată săvârșit, invită omul într-un cerc vicios al degenerării: pe de o parte îți potolește pofta care te-a împins la săvârșirea păcatului, însă pe de altă parte ți se germinează în suflet și simțuri o viitoare poftă reactivă și mai mare, concomitent cu o doză de frustrare pe care o simți ca insatifacție față de ceea ce ți-ai fi dorit cu adevărat.

doamne ajuta..

Așa se explică de ce fumezi, bei, desfrânezi mai cu poftă decât prima dată și tot făcând așa ajungi la dependență totală, iar frustrarea devine cu atât mai mare cu cât ești mai lipsit de posibilitatea de ați satisface pofta, căci pofta nu-ți dă pace până nu îi dai cursul dacă nu o alungi din minte. Așa se explică de ce unii au ajuns de la un pahar în plus de băutură la a-și bea și mințile, și tot așa se explică de ce de la câteva gânduri de "clătit ochii" după frumusețea străină unii au ajuns la cele mai mari curvii și preacurvii. Totul cercul acesta vicios pornește de la pofta satisfăcută peste fire, și pe cât de nevinovat pare păcatul la început pe atât de dezastruos se arată mai târziu, când de multe ori este prea târziu.

Pofta satisfăcută prin păcat este ca râia. Te scarpini, te liniștești, dar nu după mult timp simți nevoia să te scarpini și mai tare, și o ții tot așa până ce zona scărpinată devine toată o rană. În plan sufletesc lucrurile stau la fel: îți satisfaci pofta trupului peste fire și drept urmare devii și mai pofticios în a-ți satisface pofta peste fire. Și tot așa până ce voința se subjugă cu totul simțurilor iar firea nu mai răspunde decât instinctului pervertit. Urmările acestea le vedem peste tot în jur: oameni care au devenit rebuturi ale societății prin clinicile de combatere a adicțiilor, bețivi prin șanțuri, oameni care și-ar paria și viața pentru o ruletă sau două zaruri și tot așa. Totul de la o plăcere "nevinovată" care nu a fost ținută în frâu.

Cu trecerea timpului păcatul săvârșit constant intră în obișnuiță și atunci devine patimă. Așa se face că patima devine a doua natură a noastră. De aici voința este frântă de tot deși glasul conștiinței îi strigă în continuare omului să se lase de păcat. Acum omul pătimaș simte că este în plasă și că nu-i merge bine în tovărășia păcatului dar având voința distrusă și nefiind luminat de harul Duhului Sfânt, nu știe cum să iasă din robia păcatului. Însă Dumnezeu vrea să-l scoată pe om și din cea mai adâncă groapă și-i trimite necazuri ca să-l smerească și să să-și întoarcă cugetul spre singura cale de scăpare, calea lui Dumnezeu. Iar pentru păcătoși, calea lui Dumnezeu este pocăința, adică înnoirea firii prin iertare și îndreptare. Prin pocăință omul își vede adevărata valoare sufletească, ralizează drama sufletască în care se află și se angajează la ispășire benevolă ca să iasă la Lumină.

Dar ziua învierii sufletești a fiului risipitor este atunci când acesta hotărăște să o rupă cu trecutul. De nimic nu se teme diavolul mai tare ca de omul care se hotărăște să o rupă definitiv cu păcatul. Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește.

Totuși, chiar dacă la început patimile ți se par imposibil de învins, este esențial să crezi nelimitat în ajutorul lui Dumnezeu. Lăsarea totală în purtarea de grija a lui Dumnezeu atrage mult har peste cel chinuit de patimi, har care întărește și reface voința surpată de patimi. Atunci omul realizează ca doar cu ajutorul lui Dumnezeu poate să se lase de ceea ce i se părea de netrecut. Și astfel prinde curaj pentru lupta cea bună.

Cu toate acestea, primii pași pe care îi face penitentul în lupta cu patimile sunt asemenea pașilor copilului care învață să meargă. La început se clatină și cade în mod reflex în obiceiurile rușinoase care i-au devenit a doua natură, apoi începe să facă din ce în ce mai mulți pași fără să cadă, până ce firea i se preschimbă din nou și ajunge la statura de om, adică de fiu al lui Dumnezeu după har.

Voința cea șubredă se reface treptat, după fiecare ridicare din păcat, căci orice ridicare îți dă încredere în Dumnezeu și în relația pe care o ai cu El. Iar încrederea în Dumnezeu alimentează voința și o întărește și mai mult pentru Dumnezeu și împotriva păcatului.

Așa se face că după fiecare luptă câștigată, voința devine din ce în ce mai puternică până ce câștigă înterg războiul cu patimile, iar omul redevine stăpân pe simțurile sale. Iată ce însemnătate are credința și pocăința: îl face pe om din nou liber, liber ca să-l iubească pe Dumnezeu și să urască de moarte păcatul care l-a robit mai înainte. De aceea și Raiul e plin de păcătoși pocăiți: că voința lor acompaniază desăvârșit voința lui Dumnezeu.

De aceea și viața aceasta pământească nu este altceva decât o școală în care trebuie să învățăm să ținem isonul voinței lui Dumnezeu cu propria noastră voință....

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

 

Iubiți frați și surori întru Domnul, în această primă duminică după Cincizecime ne bucurăm împreună cu toți cei care s-au umplut de harul Prea Sfintei Treimi, coborât la Cincizecime în lume și și-au sfințit viața, și prin viețile și cuvintele lor s-au arătat mărturisitorii lui Dumnezeu în toate secolele. Pentru că îi cinstim astăzi pe toți Sfinții lui Dumnezeu, știuți și neștiuți de noi cu numele și cu viețuirea, și care sunt ajutătorii și îndreptătorii noștri în viața după Dumnezeu.

doamne ajuta..

Iar toți Sfinții Bisericii sunt Sfinții Prea Sfintei Treimi, pentru că ne învață evlavia și ascultarea față de Dumnezeul nostru treimic, pentru că toți slujesc, fără încetare, împreună cu toate Puterile cerești, Dumnezeului nostru.

Pe cine cinstim noi? „Pe cei ce s-au luptat cu credință în toate părțile lumii, pe Apostoli, pe Mucenici, pe Preoții cei de Dumnezeu înțelepțiți, pe Cinstitele Femei, pe adunarea cea sfântă” [*** Penticostar, 1999, p. 358]. Pe toți Sfinții, de orice vârstă și de orice naționalitate, din orice secol, pe care Biserica Ortodoxă îi mărturisește drept Sfinți ai ei.

Pentru că viața sfântă se lucrează în adevărata Biserică a lui Dumnezeu și întru dreapta credință și nu în orice fel de biserică și de spiritualitate. Pentru că Biserica noastră îi cinstește ca Sfinți pe cei care au fost și sunt mădularele ei, fiii ei și nu pe orice om declarat „sfânt”, „drept”, „extraordinar”, „genial” de o biserică anume, de o religie sau de vreo formă de spiritualitate.

Tocmai de aceea Biserica noastră Ortodoxă are grijă de memoria Sfinților ei, pentru că le păstrează Sfintele Moaște, cărțile, lucrurile lor, datele lor biografice.

Chipurile Sfinților sunt transmise iconografic, pentru că sunt păstrate tradițional. Viețile și slujbele lor sunt transmise liturgic, pentru că sunt păstrate tradițional. La fel sunt păstrate și Sfintele lor Moaște, minunile lor, cărțile lor, comentariile la cărțile lor.

Și observăm adesea în viețile Sfinților, că Sfinții care sunt încă în viața aceasta sunt ajutați de Sfinții adormiți, care sunt vii în Împărăția lui Dumnezeu, ca să își sfințească și aceștia viața.

Se ajută unii pe alții pentru că se iubesc și se cinstesc unii pe alții.

Își folosesc cărțile cu evlavie și nu le contestă.

Află har și întărire din Sfintele Moaște ale înaintașilor și din povețele lor și din modul lor de viețuire.

De aceea e imposibil de exprimat în cuvinte dragostea, prietenia, bucuria și evlavia dintre Sfinți.

Se văd cu toții ca aparținând unei singure Biserici și ca moștenitori ai unei singure Împărății, pentru că toți se închină Treimii Celei deoființă și nedespărțită.

De aceea o astfel de prăznuire ca cea de astăzi ne vorbește despre lecția unității între noi, a unității în aceeași credință, dragoste și evlavie. Pentru că viața ortodoxă e viața cu Dumnezeu și Dumnezeu nu ne învață la discordie ci la a fi împreună, la a trăi cuviincios și profund, având drept icoane/ exemple pe Sfinții de dinainte de noi.

Acesta e motivul pentru care Sfinții unui secol se considerau nevrednici față de Sfinții din secolele anterioare. Pentru că priveau la cei de dinaintea lor cu evlavie și cu dragoste, nedorind să se întemeieze pe ei înșiși ca primii creștini ai Bisericii, ci înțelegându-și fiecare rolul, în secolul său, ca mădulare ale Bisericii lui Hristos și ca niște urmași ai Sfinților de mai dinainte.

Și așa se explică de ce Biserica Ortodoxă nu a avut reformatori și nu are nevoie de reformatori pentru că fiecare Sfânt al Bisericii se sfințește/ se înduhovnicește/ se schimbă/ se reformează pe sine și nu Biserica lui Dumnezeu, care e mediul ambiant al înduhovnicirii Lui. Ci el se sfințește pe sine pentru ca să se facă propriu, la nivelul său, vieții divino-umane a Bisericii, pentru că viața Bisericii, fiind viața cu Dumnezeu e o nesfârșită cuprindere a sfințeniei de necuprins a lui Dumnezeu.

Și tocmai această cuprindere necuprinsă a vieții cu Dumnezeu, această trăire cu Dumnezeu îl face pe orice Sfânt al Bisericii să se vadă nedesăvârșit și nevrednic de Dumnezeu și de Sfinții de dinaintea lui.

Pentru că evlavia autentică e plină de smerenia și de umilința care vin dintr-o viață sfântă și care viață sfântă, pe cât e de sfântă, pe atât se vede și mai nevrednică de Dumnezeu și de oameni.

Și de aceea nu avem Sfinți „reformatori” ai Bisericii, care să aibă îngâmfarea să spună că „viața bisericească începe cu ei”: pentru că Sfinții Bisericii sunt prea umili și prea iubitori față de Sfinții de dinaintea lor. Și când ești serios și cinstit cu istoria Bisericii nu mai poți presupune că ești „mai sfânt”, „mai curat”, „mai deștept” decât Sfinții de dinaintea ta, dacă le cunoști viața și opera.

Și acolo unde sunt cunoscuți Sfinții, atât prin citirea lor cât și prin intimizarea cu ei prin rugăciune, acolo se cinstește Scriptura și viața Bisericii, se cinstesc mărturiile Tradiției, se aprofundează continuu viețile și învățăturile Sfinților care ne precedă, pentru că întregul cult și întreaga viață a Bisericii ne țin în comuniune pe unii cu alții.

Iar pentru a fi în comuniune cu Sfinții Bisericii trebuie să faci parte integrantă din Tradiția ei. Să te simți trăind Tradiția în Biserică, să te simți viu împreună cu Sfinții cei vii ai Bisericii, să simți că aparții aceleiași Împărății a lui Dumnezeu.

Și numai dacă simți că ești viu întru Dumnezeu vrei să dărui și altora posibilitatea de a trăi viața lui Dumnezeu. Pentru că de aici vine autentica propovăduire a credinței și a vieții Bisericii: de la cunoașterea ei și de la conștiința că nu trebuie să lași comoara mântuirii necunoscută și de alții.

Dăruiești dintru ale tale.

Numai că credința, bucuria, pacea, mântuirea ta sunt daruri ale Lui.

De aceea le dăruim pe ale Lui, pe cele primite de la Dumnezeu și altora prin expresiile faptelor și ale cuvintelor noastre.

Și de aici marele nostru folos sau marea noastră vină. Pentru că ceea ce am primit de la Dumnezeu trebuie să dăruim fără falsificare, pentru ca viața lui Dumnezeu în oameni să fie deplină, adică prin intermediul tuturor surselor credinței și ale evlaviei.

Nu putem vorbi despre Sfânta Scriptură, în acest caz, fără comentariile Sfinților Părinți la Scriptură. Nu putem vorbi despre dogmele Sinoadelor Ecumenice fără să vorbim și despre canoanele acelorași Sinoade, după cum nu putem vorbi doar despre Sfinții din secolul al IV-lea și nu și despre cei din secolul al XXI-lea.

Pentru că Biserica e mereu aceeași și cultul, viața, istoria Bisericii ne sunt comune.

Iar fiecare nou credincios al Bisericii trebuie să fie îndrumat spre întreaga comoară și viață a credinței, cuprinsă în toate monumentele teologice ale Bisericii și nu doar spre unele.

Pentru că orice grupare și sectă religioasă a istoriei a plecat de la maximalizarea sau deformarea unor adevăruri în detrimentul altora. Însă Biserica ne oferă nu numai posibilitatea cunoașterii întregului adevăr al Tradiției ci și posibilitatea unei vieți depline cu Dumnezeu, liturgico-duhovnicească, care să ne împlinească în mod ontologic, să ne îndumnezeiască.

Biserica, cu alte cuvinte, nu oferă doar o doctrină sau o conduită morală credincioșilor ei, pentru că astfel ar fi o simplă academie filosofică, ci o viață deplină cu Dumnezeu, în care teologia, asceza, mistica, partea liturgică a Bisericii sunt un tot care ne transfigurează și nu doar ne educă.

Pentru că Sfinții pe care îi cinstim astăzi sunt niște îndumnezeiți și nu doar niște „oameni politicoși”.

Sfinții sunt niște oameni cu totul schimbați, schimbați de Dumnezeu în cadrul vieții cu Dumnezeu, fapt pentru care văd toate lucrurile prin prisma vieții cu El.

Și e nevoie ca și noi să fim cu totul alții, cu minți dumnezeiești, pentru ca să ne asemănăm Tatălui nostru, Care este în ceruri.

Suntem chemați, în concluzie, „să prăznuim cu dreaptă credință și să cinstim cu laude preaslăvita și cinstita pomenire a Tuturor Sfinților” [Idem, p. 362], pentru că „cetele Sfinților, lăudând neîncetat pe Cel ce Se odihnește întru Sfinți, se îndulcesc acum de dumnezeiasca desfătare”[Idem, p. 374] a Împărăției Sale.

Și bucurându-ne împreună cu Sfinții dorim și noi desfătarea vieții cu Dumnezeu, întru Împărăția Sa, acum și în vecii vecilor. Amin!...

Credință și Știință - Analogii

Dragostea lui Dumnezeu faţă de om depăşeşte naturalul, obişnuitul, chiar dacă cel ce o primeşte, omul, are o existenţă limitată, pentru că focul iubirii dumnezeieşti arde orice stricăciune şi o face strălucitoare prin puterea harului Duhului Sfânt, pe care este chemat să-l primească. Dragostea lui Dumnezeu, care sfinţeşte şi desăvârşeşte, şi le întăreşte pe cele neputincioase, a fost înfăţişată adesea de Sfinţii Părinţi în mod deosebit. Iată o pagină grăitoare în acest sens:

„Dumnezeu Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată. Da, o desfrânată! Despre firea noastră omenească vorbesc. El era înalt, ea, umilă. Înalt însă nu ca statură, ci ca fire. Întru totul curat era, fiinţa Lui, neprihănită, iar firea Lui, fără de stricăciune. Neĭncăput de minte, nevăzut, necuprins cu gândul, totdeauna fiind şi acelaşi fiind, mai presus de îngeri, mai presus de puterile cereşti. Biruitor asupra oricărei cugetări, depăşind orice putere a minţii, fără de putinţă a-L vedea, cu putinţă numai a crede în El. Îl văd îngerii şi se cutremură. Heruvimii se acoperă cu aripile lor, la vederea feţei Lui toate se tem şi se înfricoşează. De Îşi aruncă privirea Sa spre pământ, îl face de se cutremură. De se îndreaptă către mare, marea se face uscat. El face să apară râuri în pustiu...Ce aş putea să mai spun despre El?

Măreţia Lui fără de margini, înţelepciunea Lui ce nu poate fi prinsă în numere, judecăţile Lui de nepãtruns şi căile Lui de necercetat? El, atât de mare şi preaînalt, Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată. De ce? Pentru ca să o schimbe din desfrânată în fecioară. Pentru a deveni mirele ei. Şi ce face pentru aceasta? Nu trimite la ea vreuna din slugile Sale, nu trimite vreun înger sau arhanghel. Nici heruvimi şi nici serafimi nu trimite. Ci vine El Însuşi. Ei, Care o iubea atât de mult.

Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată? Şi ce face? Pentru că aceasta nu putea să urce la cele de sus, a coborât El la cele de jos. A venit în cortul ei. A aflat-o ameţită ca de băutură. Şi cum a venit? Fără să-Şi dea pe faţă dumnezeirea Sa, ci S-a făcut întru totul asemenea ei, pentru ca nu cumva, vãzãndu-L, să se înfricoşeze şi să fugă, să o piardă. A aflat-o plină de răni, sălbăticită, stãpânită de demoni. Şi ce face? O ia cu Sine şi o face soţia Sa. Şi ce-i dăruieşte? Un inel! Ce inel? Duhul cel Sfânt.

Apoi îi spune:

- Nu te-am sădit oare în Rai?

- Da, îi răspunde.

- Şi cum ai căzut de acolo?

- A venit diavolul şi m-a luat din Rai.

- Ai fost sădită în Rai şi te-a scos afară! lată, te voi sãdi acum înlăuntrul Meu. Nu va îndrăzni să se apropie de Mine. Păstorul te va păzi şi lupul nu va mai veni.
- Dar sunt atât de păcătoasă şi plină de necurăţie ! a zis.
- Nu te nelinişti, sunt doctor.

Fii dar cu multă luare-aminte! Priveşte ce face! A venit sã o ia pe desfrânatã aşa cum era ea, afundată în necurăţenie. Ca să înţelegi cât de mare era dragostea mirelui! căci aşa este Cel Ce iubeşte, nu cere socoteală pentru nimic, ci iartă toate păcatele şi greşelile.

Fiică a demonilor era deci mai înainte, fiică a pământului, nevrednică şi pentru pământ. Acum devine fiică a Împăratului. Şi aceasta pentru că aşa a hotărât Cel ce o iubea atât de mult. Pentru că cel ce iubeşte nu se interesează de purtarea celuilalt. Cel ce iubeşte nu vede lipsa de frumuseţe. De aceea se numeşte dragoste, pentru că adeseori iubeşte şi ceea ce este urât- Aşa a făcut Hristos. A văzut o urâciune, S-a umplut de dragoste pentru ea şi a înnoit-o, a făcut din ea o fiinţă nouă.

A luat-o la Sine ca pe o soţie, o iubeşte ca pe o fiică, o îngrijeşte ca pe o slujnică şi îi poartă de grijă ca unei fecioare. Ca mire a luat-o de soţie a Sa. Aducându-Se pe Sine jertfã de curăţíe, îi iartă totul. Ca un mire păstrează frumuseţea ei Şi ca un soţ bun Se îngrijeşte să nu îi lipsească nimic.

(Sf. Ioan Gură de Aur, Selecţie de texte din P.G. 52, col. 52. 404-A-411B, trad.rom. Pr. prof. dr. Constantin Coman)

(Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru a reînnoi firea omenească plină de păcat. Sfinţii Părinţi compară această asumare a omenităţii căzute de către Hristos, cu căsătoria cu o femeie desfrânată, urâtă şi neajutorată.)

PS: În icoană este Mântuitorul Hristos prezent împreună cu Maica Domnului şi apostolii la nunta din Cana Galileii. Prezenţa Sa aici este considerată de Sfinţii Părinţi începutul restaurării firii umane, binecuvântând unirea dintre bărbat şi femeie şi naşterea viitorilor prunci. Binecuvântarea această faţă de cea din Vechiul Testament, are ca şi perspectivă unirea celor doi miri în trupul tainic al lui Hristos, Biserica, şi viaţă lor în strânsă relaţie cu Sfânta Treime....

doamne ajuta..

Tinerii în Biserică - Duhovnicul și mărturisirea păcatelor

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns în Kiev. Cea dintâi şi cea mai însemnată dorinţă a fost să postesc, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Am tras lângă Lavră, ca să-mi fie mai lesne a ajunge la biserică. M-a primit un bătrân bun, cazac de neam. Trăia singur şi m-am bucurat de multă linişte şi tăcere în locuinţa lui. M-am pregătit pentru spovedanie, gândindu-mă să-mi mărturisesc păcatele cât se poate de amănunţit. Ca urmare, am început să-mi amintesc toate păcatele mele, săvârşite încă din cea mai fragedă tinereţe. Ca să nu le uit, m-am apucat să le categorisesc şi să le scriu pe o coală mare de hârtie. Am aflat că în pustietatea Kitaev, la şapte verste distanţă de Kiev, se nevoieşte un duhovnic foarte înţelept şi cu dreaptă socoteală. Se mai povestea că oricine se spovedeşte la el dobândeşte un duh umilit şi se întoarce folosit, plin de o mare pace sufletească. M-am bucurat mult şi, fără multă zăbavă, m-am dus la el. După ce  am primit câteva sfaturi şi după ce am stat puţin de vorbă, i-am dat foaia ca s-o cerceteze. Citind-o, duhovnicul mi-a zis:

- Iubite prieten, ai scris aici multe lucruri de prisos. Iată ce trebuie să ştii:

1. La spovedanie nu trebuie să repeţi acele păcate de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, asta ar însemna o neîncredere în puterea tainei ce se săvârşeşte la spovedanie.

2. Nu trebuie să-ţi aminteşti de alte persoane cu care-ai venit în atingere în clipa când ai făptuit păcatele, ci să te osândeşti numai pe tine. Sfinţii Părinţi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci numai să le recunoască în general, pentru ca nu cumva, luându-le pe fiecare în parte, să dea prilej de sminteală atât sufletului său, cât şi duhovnicului.

3. Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcatele tale, fiindcă nu ştii cum trebuie să te pocăieşti, adică îţi săvârşeşti pocăinţa în chip rece şi indiferent.

4. Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai însemnat ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate. N-ai recunoscut şi n-ai notat că tu nu iubeşti pe Dumnezeu, că urăşti pe aproapele, că nu crezi în cele ce spune cuvântul Domnului şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În aceste patru păcate se cuprinde toată prăpastia de răutăţi şi toată stricăciunea noastră sufletească. De fapt, ele sunt rădăcinile din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în diferite păcate.

Când am auzit aceste cuvinte, am rămas uimit.

- Cuvioase părinte, i-am spus eu, cum s-ar putea oare să nu-L iubim pe Dumnezeu, Făcătoru lşi Purtătorul nostru de grijă?!  În ce mai putem crede, dacă nu în cuvântul Domnului, căci în El se află tot adevărul şi toată sfinţenia ?! Cât despre aproapele, eu nu-i doresc decât binele.  Şi pentru ce l-aş putea urî? N-am cu ce mă trufi, căci, pe lângă păcatele mele fără de număr, nu am nimic vrednic de laudă.

Şi cum aş mai putea umbla după plăceri şi pofte eu, care sunt atât de sărac şi bolnăvicios?! Desigur, dacă aş fi fost învăţat sau bogat, atunci, fără îndoială, m-aş fi simţit vinovat de toate câte mi le-aţi spus.

- Iartă-mă, iubite, dar ai înţeles atât de puţin din câte ţi-am explicat! Cum să te lămuresc mai bine?! Uite, îţi dau o scriere după care eu însumi mă spovedesc. Citeşte-o şi vei vedea limpede că tot ceea ce ţi-am spus este adevărat. Duhovnicul mi-a dat hârtia, iar eu am început s-o citesc: Spovedania omului lăuntric sau Calea care duce la smerenie întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:

1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii, orice gand despre Dumnezeu mi-ar aduce in suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăvie işi sunt gata să mă îndeletnicesc,cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii, în ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă.

Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, deabia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeuşi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!... În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, nevrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.

Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui - căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele", iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc-, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu... Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui."

2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de-a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc. Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nicio îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aş fi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-arfi înspăi-mântat şi mi-aş fi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot cape capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte?

Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aş fi ocupat mereu de ea, m-aş fi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-aş fi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre.

Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprinde o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.

4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc înlăuntrul meu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc.

Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări. Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta? Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie, cel puţin, însă, cred şi se cutremură. Dar eu? Poate exista oare o soartă mai grea decât cea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită pe care o trăiesc eu însumi?!

Isprăvind de citit această spovedanie, m-am îngrozit, gândind în sinea mea: „Doamne, ce păcate grozave se ascund în mine, păcate pe care nici nu le bănuiam până acum!" Dorinţa de a-mi curaţi sufletul de ele m-a împins să cer îndrumări de la acest mare părinte duhovnic, ca să ştiu în ce chip aş putea găsi cele mai potrivite mijloace de îndreptare, acum, când am cunoscut cauzele tuturor răutăţilor. El mi-a răspuns:

- Cauza lipsei de dragoste faţă de Dumnezeu este necredinţa; cauza necredinţei este lipsa de convingere, iar cauza lipsei de convingere o constituie lipsa de râvnă în căutarea adevăratelor cunoştinţe luminoase, neglijenţa în lucrarea luminării duhovniceşti.

Şi, ca să spun mai pescurt: fără credinţă e cu neputinţă să iubim; fără convingere e cu neputinţă să credem. Dar ca să putem căpăta convingere, este nevoie să găsim mai întâi cunoştinţele cele mai depline şi cuprinzătoare.

Este neapărată nevoie să trezim în suflet, prin mijlocirea meditaţiilor, prin învăţarea cuvântului dumnezeiesc şi prin observaţiile câştigate din experienţă, setea şi dorinţa sau, după cum se exprimă unii, „uimirea", care dă naştere unui dor nepotolit de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape, mai desăvârşit, mai adânc.

„Dragostea, zice un scriitor duhovnicesc, se dezvoltă de obicei prin cunoştinţă şi, în măsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în aceeaşi măsură va creşte dragostea, iar sufletul se va muia mai uşor şi se va pregăti mai lesne pentru iubirea lui Dumnezeu, contemplând cu luare-aminte nespusa frumuseţe şi desăvârşire a fiinţei lui Dumnezeu, precum şi nemărginita Lui dragoste pentru oameni."

Acum vezi că pricina păcatelor pe care ţi le-am dezvăluit este lenea de a ne gândi la lucruri duhovniceşti, lenea care ne stinge dorinţa şi nevoia de cele duhovniceşti? Dacă vrei să afli şi mijloacele prin care se dezrădăcinează acest rău, atunci sileşte-te să te luminezi pe toate căile în cele duhovniceşti, caută să astupi izvorul tuturor păcatelor printr-o stăruitoare îndeletnicire cu cuvântul Domnului, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu meditaţiile, cu sfatul duhovnicesc şi cu feluritele convorbiri întreţinute cu oameni înţelepţi despre persoana Mântuitorului. Ah, iubite frate, de-ai şti câte nenorociri ni se întâmplă tocmai pentru că ne lenevim să ne luminăm sufletul prin cuvântul adevărului, pentru că nu învăţăm Legea Domnului zi şi noapte şi fiindcă nu ne rugăm cu stăruinţă şi cu râvnă pentru ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune. Iar din această cauză omul nostru lăuntric flămânzeşte, se răceşte şi se slăbănogeşte, lipsindu-i puterea să păşească pe calea mântuirii şi a dreptăţii cu trezvie. De aceea, iubitul meu, ca să ne putem folosi de aceste mijloace, trebuie să ne hotărâm, în măsura puterilor noastre, să ne umplem cât mai des mintea cu felurite cugetări despre lucrurile cereşti şi atunci dragostea ce se revarsă de sus peste inima noastră se va aprinde şi va spori în sufletele noastre. Totodată, iarăşi, pe cât ne stă în putinţă, să ne rugăm cât mai des, căci rugăciunea este mijlocul cel mai însemnat şi cel mai puternic pentru înnoirea şi propăşirea noastră. Ne vom ruga şi vom cere ajutorul Celui de Sus aşa cum învaţă Sfânta Scriptură:

„Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tine aşa cum odinioară am iubit păcatul!"

(Pelerinul rus)

Iubirea - Special

 

"Dragostea e mai presus decât toate…” …pentru că numai Dumnezeu a rămas. Cine iubeşte păcătosul, mai presus de păcat? El singur a mai rămas, a mai zăbovit până la ultimul pahar de amar, a aşteptat, până peste poate, să I se cuvină şi ultima firmitură de suflet a celui din urmă tâlhar. "O, tu cea atât de nerăbdătoare împreună zăbovire!”

doamne ajuta..

El a fost atunci.

El e şi acum, undeva…unde plâng ochii murdari şi îndurerati de batjocuri îndreptăţite…plânge şi El, plâng şi ei, orbi, ciungi şi săraci în tăcerea suspinului Său. N-a mai rezistat şi s-a cutremurat zidirea, iar El i -a facut semn cu mâna să tacă, e mult prea pentru adevăr…

Înfricoşătoare taină a Dumnezeirii, Puterile toate s-au topit la picioarele Tale în cer de mir şi senin…

Împăratul a toate vine şi slujeşte inimilor blând şi smerit…umilit şi scuipat, azi era cerşetor, L-au certat…şi nu în fiecare zi; în orice clipă…mereu El spală, cară, îndreaptă, tace, face, repară, îndură, ascultă şi crede, El tace şi nu plânge…El doar înţelege, zâmbeşte smerit sau oftează…şi tace…pentru că acolo, în puhoaiele gărilor nimeni nici nu-L întreabă: CINE EŞTI TU? El e doar acolo, oriunde vrei. Iar dacă L-ar întreba, ar răspunde. Tot aşa simplu: ÎMPĂRATUL A TOATE. ÎMPĂRATUL SLAVEI.

- Cine este acela?

- "Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război.”
- Cine este acesta??
- "Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei.”

În unele strigăte, mai aude: "Hei, Cerşetorule! Cine eşti tu?’’ Şi El răspunde: "Împăratul a toate". Se face că toţi înţelegem, fiecare în felul lui. În grabă ori curioşi, fiecare mai departe: "Aa..", "Aha..", "Da..", "Da…bine...şterge-mi, daca vrei, şi celalalt pantof!"

Unii, după ce L-au văzut, L-au strigat pe nume, şi s-au făcut şi ei, mai apoi, ,,cerşetori”. ,,Acum şterg pantofi şi parbrize prin gări, spală wc’uri, au grijă de câini să nu-i muşte pe trecători, îngrijesc de florile răsădite în coşciugele de beton, mătură resturile de patimi aruncate pe trotuar.” Aşa au zis alţii.

Suntem cât spărtura unei oale de pământ; până la prima crăpătură. Întotdeauna, e adevărat: "Îmi place!”, Nobil, Judecător, Drept, Împărat, Cuvios, Evlavioasă ori Eu, nu cea din urmă, dar până la păcătosul care e numai păcătos, la prietenul numai cât e prieten…Cine a turnat neghina în ogorul Domnului?! Ale Lui pământul şi grâul bune au fost toate…

… şi totuşi, dragostea vrea să fie mai presus decât toate…Pentru că Tu ştii, că nimic nu creşte în adevăr fără lumina şi căldura dumnezeieştii iubiri. Adevărul nostru duhneşte a îngheţ şi pârjol… O, cum l-am mai sluţit! Doamne, în Tine, e simplu: sinceră iubire…iubirea care stăpâneşte toate, până la conştiinţa celui iubit.

Fericiţi!

Întreit fericiţi, cei ce cu inima curată strigând Ţie: ,,DOMNUL MEU ŞI DUMNEZEUL MEU’’ li Te-ai făcut lor, ÎMPARATUL A TOATE, SLUJITORUL ÎN TOATE!...

Tinerii în societate - Ispite moderne

Sfinţii Părinţi spun că din lăcomia de arginţi (de bani) şi din mândrie pornesc toate celelalte păcate: „Iubirea de bani „serveşte toate celelalte pofte izgonind din suflet orice altă dorinţă” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Iniţial când am citit acest lucru mă gândeam că aşa e sufletul omului, că aşa sunt mecanismele noastre psihologice şi că în momentul când te-ai împătămit de bani începi să devii pătimaş şi după desfrânare, băutură, putere, etc. Am înţeles acum că lucrurile stau puţin altfel.

Mântuitorul Hristos ne spune că este cu neputinţa ca un om bogat să intre în împărăţia cerurilor. Şi pentru a nu-i deznădăjdui pe cei bogaţi le spune: „aceasta este cu neputinţă la oameni, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”.

E simplu:

„Ai o viaţă modestă cu bani puţin sau îndestulători, atunci încerci să-ţi întreţii familia, să-ţi plăteşti chiria şi facturile şi să mergi înainte aşa cum poţi, câteodată făcând şi sacrificii.”

„Când începi să ai bani mulţi sau foarte mulţi, primul instinct este obţii ceea ce nu ţi-ai permis niciodată: haine mai frumoase, mâncare mai bună, casă, maşină, excursii peste tot în lume, slavă de la oameni, intrarea în cercul unor persoane cu funcţii şi putere, etc.”

Dar totuşi toţi ştim că banii nu aduc fericirea, dovada o stau mii de oameni bogaţi din jurul nostru care tânjesc după o viaţă simplă şi fără griji. Ştim aproape toţi că fericirea vine din relaţia de iubire pe care o avem cu oamenii şi cu Dumnezeu. Un zâmbet, o mângăiere, o voce caldă, îmbrăţişarea unui copil, bunăvoinţa, iertarea, mila, curajul, nădejdea, înţelepciunea, bucuria rugăciunii, atingerea harului... sunt lucruri care nu se pot cumpăra.

Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să nu căutăm a ne satisface setea de fericire prin cele materiale pentru că altfel vom înseta iaraşi, ci în cele nevăzute, duhvniceşti. Bucuria care rămâne şi pe care n-o pierdem vine mereu din relaţia cu o persoană, fie ea om sau Persoană a Sfintei Treimi, şi niciodată din cele materiale. Materia ne este data ca prin ea să câştigăm iubirea aproapelui şi să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi astfel să ne reîntoarcem iaraşi în raiul din care am căzut.

Sunt sigur că mulţi dintre noi, creştini fiind, încercăm să avem o viaţă curată şi ne dorim că fericirea noastră să nu mai depindă de cele materiale, dar totuşi adesea întâmpinăm necazuri, supărări şi suferinţă. De ce oare? Pentru că încă suntem păcătoşi. Doar cei fără păcat, dezpătimiţi de orice dorinţă lumească şi egoistă, şi care stau în lumina Sfintei Treimi, pot fi continuu fericiţi, şi cele ale lumii nu-i mai tulbură.

E greu să ajungi la starea de nepătămire, când niciuna din plăcerile lumii nu te mai ispitesc. E nevoie de multă asceză (rugăciune, post, milostenii, răbdare, experienţă, împărtăşire şi spovedanie deasă, etc.) şi din acest motiv mulţi dăm înapoi.

Ştim că piscul Muntelui Fericirilor există, îl vedem duhovniceşte, dar vedem că drumul e lung şi anevoios şi ne descurajăm, dăm înapoi.

Ne este mai la îndemână să capătăm plăcerea din cele materiale decât bucuria din cele duhovniceşti. Sfântul Ioan de Kronstadt confirmă acest lucru:

"Nefericit este cel ce iubeşte peste măsură comodităţiile vieţii şi care s-a înconjurat cu acestea. La orice inconfort se va simţi stingherit, dezarmat, fiindcă nu este obişnuit să rabde. Şi totuşi, toată viaţa creştinului este ,,inconfortabilă“, o cale îngustă şi plină de asperităţi, o cruce care impune privaţiuni şi cere o imensă răbdare.

Nu umbla după un trai lesnicios, nu ĭndrăgi ĭnlesnirile lumii acesteia, ci iubeşte pe Hristos, purtătorul Crucii. Rabdă strâmtorările, obişnuieşte-te cu ele. „M-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am“ (Pilipeni 4, ll), spune Apostolul."

Din acest motiv bogaţia este foarte periculoasă? Pentru că oferă o alternativă rapidă la drumul greu al ascezei.. E mai uşor uneori să-ţi verşi amarul în băutură şi ţigări decât prin pocăinţă şi smerenie înaintea icoanei Mântuitorului sau a Maicii Domnului. E mai simplu să mânânci o friptură seara şi să te culci sătul decât să te rogi mai mult şi să simţi în inimă adierea Duhului Sfânt. E mai la îndemână să fugi de oameni când ai greşit decât să-ţi cer iertare. Mai degrabă renunţi când dai de greu decât să suporţi suferinţa, chiar dacă după aceea vei fi fericit.

Bogaţii sunt mereu neliniştiţi, pentru că au încredere în banii lor şi cred că oricând pot cumpăra fericirea, fie ea şi dintr-un baton de ciocolată. Dar se înşeală. Un bogat nefericit va încerca să se folosească de bani să-şi rezolve problemele, pe când un sărac nefericit va ajunge până la urmă tot la Dumnezeu, pentru că n-are în ce şi în cine îşi pune nădejdea.

De aceea zice Domnul Hristos că este cu neputinţă ca bogaţii să intre în împărăţia cerurilor, pentru că ei caută fericirea acolo unde nu este şi niciodată nu va fi.

Vedem în jurul nostru oameni cu mulţi bani, şi ne dorim viaţa lor. Unii din ei mai ieri n-aveau nimic iar astăzi sunt plini de averi. Nu uitaţi niciodată că banii cinstiţi se fac greu şi cu muncă multă. Banii mulţi şi repede se fac prin hoţii şi necinste.

Aşa că uneori ne supărăm că muncim mai mult decât alţii, avem aceeaşi educaţie ca şi ei, dar totuşi ei câştigă mai mulţi bani. Această frustrare se va consuma în viaţa de zi cu zi în diferite feluri, forţând lucrurile în aşa fel încât să pot şi eu câştiga mai mult.

Vei încerca să muncesc mai mult, să mă implic în alte activităţi, doar doar voi reuşi „să mă mai ajungi un pic cu banii”. Voi lasa garda jos şi voi accepta şi micile nedreptăţi, şi mă voi învoi la micile „combinaţii” din care pot câştiga ceva. Combinaţii, care de obicei implică păcălirea statului sau a firmei la care lucrezi. Uşor uşor începi să faci compromisuri, împăcându-te cu ideea că e pentru binele familiei şi că oricum toată lumea face asta.

În fuga aceasta nebună după bani, doar pentru a fi în rând cu lumea, începi să te laşi în mâinile diavolului cât mai mult, păcătuind zi de zi şi consolându-te că la un moment dat vei renunţa, când vei avea destul.

Când eşti împătimit de bani eşti de fapt împătimit de ce poţi cumpăra cu aceşti bani, fiind sigur că altă cale spre fericire nu există.

Paradoxal este că în lupta aceasta de a obţine bani şi putere oamenii întâmpină şi multă suferinţă, fiind gata să treacă peste ea doar-doar vor obţine ce vor. Suferinţă, pe care ar putea-o „investi” în lupta duhovnicească unde bucuria este sigură şi necondiţionată şi în acelaşi timp netrecătoare, pentru că izvorăşte din Dumnezeu.

Am intrat şi eu în jocul acesta de a obţine mulţi bani şi repede dar am neglijat familia, am redus la minim timpul acordat relaţiei cu Dumnezeu şi m-am umplut de o mie de griji care nu-mi dau pace nici în cel mai liniştit moment al zilei. Mi-am neglijat prietenii şi am început să fiu din ce în ce mai egoist. Şi pâna la urmă tot n-am fost mulţumit de bani pentru că am văzut că pot şi mai mult....şi am început să caut şi mai mult. M-a păgubit această goană continuă după bani, păcălit fiind că voi fi mai fericit împreună cu familia.

Nu vă recomand să intraţi şi voi. La tinereţe, potenţialul profesional din fiecare dintre noi ne ameţeşte şi ne şopteşte că putem ajunge oricât de sus în societate, căpătând putere şi bani. Învăţaţi de la cei mai în vârstă! Întrebaţi-i pe părinţii şi bunicii voştri şi veţi vedea ce vă vor spune.

“Iubirea de bani îi face pe oameni să preţuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos şi înfăţişează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia şi îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu” (Nichita Stitatul).

Sfaturile Sfinților - Sfântul Ioan de Kronstadt

De vrei  greşi cu ceva în faţa lui Dumnezeu (şi noi greşim cu prisosinţă în fiecare zi), spune îndată în inimă, cu credinţă în Domnul, îngemănând strigătul inimii cu o conştiinţă smerită şi cu asumarea păcatelor, Psalmul 50 “Milueşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta”, spune-l până la capăt. Dacă după ce l-ai spus o dată n-ai simţit nimic, încearcă a doua oară, dar rosteşte-l cu şi mai multă căldură a inimii, cu şi mai mare simţire şi îndată ţi se va umple sufletul de lumină, de mântuire şi pace de la Domnul.

doamne ajuta..

Fă aşa mereu, cu inimă zdrobită. Este un mijloc de toateă nădejdea, experimentat, de a te împotriviă păcatului. Dacă nu vei primi uşurare, înseamnă că tu eşti de vină, că nu te-ai rugat cu inimă zdrobită, cu smerenie, că n-ai fost ferm convins că Dumnezeu îţi va da iertare păcatelor şi că eşti slab, nu te poţi dezlega de păcat.

Doamne, fac mărturie înaintea Ta că energia şi sănătatea, vigoarea fizică şi spirituală nu pot fi obţinute trăind tot timpul într-o casă de vacanţă sau în pădure, ci la Tine, în biserică şi mai cu seamă în timpul Liturghiei şi prin Dătătoarele de viaţă Tale Taine! O, suprema fericire a Sfintelor Taine! O, minunată şi veşnică pronie dumnezeiască, cea care dai mântuire şi îndumnezeire prin Sfintele Taine! O, preaînchipuire a vieţii veşnice prin Sfintele Taine!

Câte binefaceri nu mi-a adus până acum credinţa în Hristos! Nu le ştiu numărul şi nu voi vorbi despre fiecare în parte, ci numai despre una: de câte ori nu mi-a adus linişte, nu mi-a scos sufletul din tulburare, nu mi-a alungat patimile! De câte ori nu mi-a îndreptat pornirile strâmbe ale inimii, de câte or nu m-a curăţat de păcate, nu mi-a scăpat sufletul de moarte! Cât de apropiat este Domnul de omul credincios! El ne este ca aerul, ca respiraţia inimii şi a sufletului nostru.

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)

Fotografii - Locuri frumoase din țară

La începutul lunii iunie am avut șansa de a mă bucura de câteva zile de vacanță în stațiunea Lacu Rosu. Liniștea și răcoarea sunt cele doua atribute definitorii ale acestei stațiuni. Liniște pentru că nu am auzit nicăieri muzică dată tare, sau forfotă de turiști iar răcoare pentru că zona este una dintre cele mai friguroase din țară. Drept exemplu, în prima noapte de stat acolo, termometru a indicat o temperatură de 11 grade Celsius. Aşadar adio arşiţă şi zăpuşeală.

Dacă vrei să fugi de zarva oraşelor sau de gălăgia tipică litoralului, pentru a-ţi încărca "bateriile" cu linişte, atunci Lacu Rosu este staţiunea perfectă.  Dintre obiectivele cele mai cunoscute din împrejurimi, Cheile Bicazului se află la loc de cinste. Odată ajuns în miezul Cheilor, prima senzaţie avută este că munţii par gata să te înghită sub greutatea lor.

Pe parcursul Cheilor se află trei popasuri unde se pot face achiziţii rustice de la arhicunoscuţii "meşteri olari". Îmbucurător a fost faptul că în cea mai mare parte kitch-urile artizanale lipseau cu desavarsire. Dacă vroiai să-âi cumperi un suvenir, atunci găseai cu siguranţă ceva de bun gust, însă preţurile erau pe masura calităţii.

Spre dezamăgirea mea, deşi Cheile Bicazului sunt foarte frumoase, totuşi ele se termină brusc, cu mult mai repede decât ţi-ai dori. Mă gândesc că uneori aşa paţim şi în viaţa de zi cu zi: ce ne place mai mult se termină pe nepusă masă.

Aşa că următorul obiectiv turistic care să îndestuleze pofta de plimbare a fost Barajul de la Bicaz.  Dacă deplasarea se face din Lacu Roşu, mai întâi se ajunge în staţiunea Bicaz, apoi se vireaza stanga către Durău şi apoi dreapta, în sus spre baraj iar după câteva serpentine te vezi ajuns la locul cu pricina.

Priveliştea dinspre Baraj înspre Bicaz este pitorească şi îţi dă o stare de linişte care te face să-ţi doreşti un scaun pe care sa te aşezi comod pentru a contempla priveliştea pe săturate. Dacă totuşi vrei un pic de adrenalină atunci nu este nevoie decât să te deplasezi spre mijlocul barajului pe partea de deversare, şi să te uiti în jos preţ de câteva secude, ca să-ţi îngheţe inima în tine. Distanta mare până jos îţi taie respiraţia. Acestea fiind spuse, vă las pe voi să vă faceţi o impresie din cele câteva fotografii pe care le-am adunat pe durata traseului Cheile Bicazului - Barajul de la Bicaz.

(Dan)

 

Tinerii în Biserică - Patericul tinerilor

Jilava a devenit închisoare de tranzit în 1948, când s-au comandat arestări masive în întreaga ţară. Aici se făcea trierea deţinuţilor şi „depozitarea” lor până la anchete. Director al temniţei era „un găgăuz înalt, negru, ciupit de vărsat”, vestitul Maromet, sub a cărui „domnie” Jilava a cunoscut o vreme de cruntă înfometare şi interminabile bătăi.

Înghesuiţi, om lângă om, în camere cu geamuri bătute în cuie, mulţi au murit asfixiaţi. Totul se făcea pe „răspunderea” lui Maromet, care îşi asumase rolul de a spulbera cu „argumentul ştiinţifico-contodent” (ciomagul), pe toţi vrăjmaşii „clasei muncitoare”. În plin avânt revoluţionar, după explicaţia sinistrului şef, „clasa muncitoare” îşi trata „bandiţii” ştiinţific,adică cu nu mai mult de 1000 de calorii pe zi şi cu o cantitate măsurată de aer…

Mulţii bătrâni, bolnavi, abia îşi mai trăgeau răsuflarea în aceste uriaşe hrube de beton şi cărămidă. Unii nu mai puteau vorbi, alţii mureau sub priciuri, la „şerpărie” (sub priciuri nu se putea intra decât pe brânci şi sta decât întins, cu capul afară, iar ieşirea de acolo se făcea tot târâş, uneori sinuos chiar, motiv pentru care locul luase numele de „şerpărie”).

Conducătorii Partidului stabiliseră ca întemniţaţii să fie terorizaţi prin maltratări şi schingiuiri, însă, deoarece miliţianul nu putea identifica persoana vizată, mulţi tineri ieşeau în locul celor vârstnici. Să urmărim mărturia deţinutului Virgil Maxim:

„Nică Voloşniuc, Românaşul, cum îi spuneam noi, bucovinean, era unul dintre aceştia. Odată, ofiţerul politic a identificat victima şi a constatat substituirea. A dat o palmă zdravănă miliţianului care administrase pedeapsa, lăsându-l fără replică:

-Tu nu vezi, mă ce fac ăştia? Tu ai fi în stare să mori în locul meu?

A doua zi miliţienii ne priveau ca nişte minuni. Mulţi şi-au cerut demisia, dar nu li s-a aprobat. Arme nevăzute, duhovniceşti, îşi făceau lucrarea de înfruntare a răului: dragostea lucrătoare, căci nu este dragoste mai mare decât ca cineva să-şi pună viaţa pentru prietenii săi, credinţa că Dumnezeu poate şi din pietre să ridice fii ai lui Avraam şi nădejdea că dacă vom muri împreună cu Hristos, vom şi învia împreună cu El…”

"Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi."(Ev. Ioan 15: 12-13)

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată, Sursa: Fericiţiceiprigoniţi.net)

 doamne ajuta..

Fapte bune - Milostenia

Povestit-a oarecare din părinţi, că era un dregător, care, trimis cu o solie împărătească, a găsit pe cale un mort, sărac, zăcând gol. Şi făcându-i-se milă, a zis slugii sale: „ia calul şi mergi puţin mai înainte.“. Iar acela, pogorându-se, s-a dezbrăcat de una din hainele sale şi a pus-o peste acel mort şi s-a dus. Apoi, după puţină vreme, trimis fiind tot cu o solie şi ieşind afară din cetate, a căzut de pe cal şi i s-a frânt piciorul. Şi, ducându-l la casa sa, se lupta cu mari chinuri, şi doctorii îl căutau pe el. Iar, după ce au trecut cinci zile, i s-a înnegrit piciorul lui.

doamne ajuta..

Şi, aceasta văzând, doctorii au hotărât să-i taie piciorul a doua zi, ca să nu-i putrezească şi trupul. De aceasta aflând şi dregătorul, foarte se intrista şi plângea de acea primejdie; şi de mâhnire, nici nu putea să doamnă, ci şi noaptea stătea treaz. '

Deci, luminând candela, a văzut, la miezul nopţii, că un om se pogora pe fereastra cea de sus şi a venit la dânsul; şi stând lângă dânsul, i-a zis: „De ce plângi, şi de ce te necăjeşti?“. Iar el a răspuns: „Cum să nu plâng, că mi s-a frânt piciorul şi mâine vin doctorii să-1 taie?“. Iar el a zis: „Arată-mi piciorul tău.“. Şi, arătându-l, l-a uns cel ce s-a arătat şi, i-a zis: „Scoală şi umblăl“ iar dregătorul a zis: „Nu pot că este frânt!“.

Iar el a zis către dânsul: „Sprijineşte-te de mine.“. Şi, sprijinmdu-se, s-a sculat şi a mers sănătos. Apoi, a zis cel ce s-a arătat: „lată, te-ai făcut sănătos. Deci, culcându-te, odihneşte-te şi nu te mai necăji.“. Apoi, şi pentru milostenie i-a povestit câteva cuvinte, zicând că a spus Domnul: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Şi, cu milă este judecata, la cel ce a făcut milă.“. Şi altele ca acestea.

Apoi a zis: „Mântuieşte-te!“ Şi dregătorul a zis: „Te duci?“. Zis-a lui acela: ,,Ce mai voieşti, dacă te-ai vindecat?“. Şi, iarăşi, a zis dregătorul: „Pentru Dumnezeu, spune cine eşti?“.

Răspuns-a cel ce s~a arătat: „Caută la mine.“. Şi, după ce a privit, acela a zis: „Cunosti haina aceasta pe care o port?". Şi iarăşi dregătorul a zis: "Da, a mea este.". Şi iarăşi a zis acela: "Eu sunt acela pe care l-ai văzut mort, aruncat în drum şi mi-ai dat haina ta. Şi m-a trimis Dumnezeu ca să te vindec. Deci, mulţumeşte totdeauna lui Dumnezeu.". Şi, aceasta zicând a ieşit iarăşi pe fereastră aceea prin care a intrat. Şi dregătorul nu a încetat, mulţumind lui Dumnezeu, să dea din destul săracilor, din cele ce avea.

(Proloagele, vol I, pag. 351)

Fotografii - Locuri frumoase din țară

De 1 iunie, am fost în vizită la salina Praid din județul Harghita, una dintre cele mai mari saline din țară și din Europa. În inima muntelui de sare se ajunge cu autobuzul, printr-un tunel lung de 1.500 de metri, apoi accesul în salină se face coborând 300 de trepte de lemn.

Nici nu apuci bine să deschizi ușa de la intrarea în salină, că ți se desfășoare brusc în fata ochilor un adevărat orășel de joacă pentru copii: o mulțime de băncuțe, leagăne, tobogane, balansoare, castele gonflabile și alte "ustensile" care fac deliciul copiilor.

Atmosfera a fost cu atât mai veselă cu cât mă aflam cu soția acolo chiar de ziua copiilor. Nu aș exagera dacă aș spune că acolo erau condensate câteva grădinițe de copii. Deși din fotografii nu se văd așa mulți copii, totuși vă asigur că ei au umplut salina de  tropăituri, chicoteli, năzbâtii și joacă, într-un cuvânt de: viață.

Salina Praid se întinde pe o suprafață mare așa că am avut ce vedea preț de 2 ore. Unii copii erau echipați cu role, alții încercau să joace un soi de fotbal, iar cei mai mari se delectau la jucat tenis de masă în locurile special amenajate. Loc de joacă și pentru cei mici și pentru cei mari.

La un moment dat am zărit și un loc amenajat pentru slujbe, unde după câte am citit slujesc pe rând ortodocşii, catolii şi reformaţii.. Nu intru în detaliile unui astfel de compromis canonic, ci doar vă spun că asta era situația de la fața locului.

La mică distanță de acest loc de slujire era amenajat și un țarc de prezentare a evoluției metodelor de exploatare a sării de-a lungul timpului și până în prezent.

Aproape de ieșirea din salină, am dat de o altă încăpere mare, unde era amenajat un restaurant de tipul plimbă tavă, și spre marea noastră surprindere prețurile nu erau sărate deloc. AȘa că, fiindu-ne foame, ne-am ospătat cu o ciorbiță și cu un gulaș de-al casei, după care ne-am îndreptat spre ieșire, încântați de o experiență frumoasă.

Chiar dacă nu toți aveți posibilitatea să ajungeți la Praid, vă oferim cu drag experiența noastră de acolo, în imagini.

PS: În genere fotografiile au calitate mediocră din pricina iluminatului artificial insuficient și a aerosolilor, așa că mai bine de atât nu am putut fotografia.

(Dan)

 

 

<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/iunie/salina praid.jpg"} --> 

 

Sfaturile Sfinților - Alți Sfinți Părinți

Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.

Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului.

ˇ Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.

ˇ Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori.

ˇ După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase.

ˇ După cum cârmacii şi cei ce ţin frânele cu sârguinţă şi cu luare aminte ajung la ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre viaţa cea dreaptă şi virtuoasă, trebuie să călătorească cu sârguinţă şi cu grijă, precum se cuvine şi după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi cugetă că se poate aceasta, crezând îşi face loc în nemurire.

ˇ Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptă spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte.

ˇ Celui nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu, dar el nu este, nu ştie nimic şi nu va şti vreodată. Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea.

ˇ Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie.

ˇ Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi.

ˇ Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mântuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea.

ˇ Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemnă pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască.

ˇ Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să ţii trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbire de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte, când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.

ˇ Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăşi, pe cei ce greşesc să-i întoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie prin ei înşişi, fie prin alţii. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă şi nu de dreptate şi de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oamenii prea miloşi, căci pentru binele însuşi şi pentru dreptate trebuie să cerţi pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei.

ˇ Nu se cuvine ca sufletul raţional şi luptător să se sperie şi să se înfricoşeze îndată de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva să fie batjocorit de draci, ca fricos. Căci tulburat de nălucirile lumeşti sufletul îşi iese din limanul său. Să ştim că virtuţile noastre sufleteşti ni se fac înaintemergătoare ale bunurilor veşnice, iar păcatele de bunăvoie pricini ale muncilor.

ˇ Cuvântul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea tâlcuieşte cuvântul.

ˇ Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat.

Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvânt nemuritor. Tăcând înţelegi şi după ce ai înţeles grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul. Şi rostind cuvânt de mulţumită lui Dumnezeu, îţi lucrezi mântuirea.

ˇ Cel ce vorbeşte fără socoteală nu are minte, căci grăieşte fără să înţeleagă nimic. Cercetează dar ce-ţi este de folos să faci pentru mântuirea sufletului.

ˇ Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă, care caută să măsoare cerul şi pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu folosesc nimic, osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea.

ˇ Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa.

ˇ Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu.

ˇ Cei ce sunt siliţi de niscai trebuinţe sau împrejurări să treacă înot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie chiar de-ar fi valuri potrivnice; şi de se scufundă puţin, prinzându-se de ceva de la ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi, chiar dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă, nu vor putea, ci biruiţi de vin se vor scufunda în valuri şi îşi vor afla moartea. Tot aşa şi sufletul, căzând în învolburarea valurilor vieţii, de nu se va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e dumnezeiesc şi nemuritor şi că numai pentru scurtă vreme a fost legat cu trupul cel muritor şi plin de patimi, va fi atras de plăcerile trupeşti spre pierzare; şi dispreţuindu-se pe sine şi îmbătându-se de neştiinţă, se va pierde şi se va afla în afară de cei mântuiţi. Căci trupul ne trage adeseori ca un râu spre plăcerile necuvenite.

ˇ Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi bunătatea celor nevrednici nu se sminteşte, dorindu-şi fericirea lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare.

ˇ Cei ce şi-au înnoroiat veşmântul, întinează şi haina celor ce se apropie de ei. Aşa şi cei răi cu voia şi nedrepţi la purtare, petrecând cu cei simpli şi vorbind cele ce nu se cuvin, le întinează sufletul prin auz.

ˇ Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-i urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte.

ˇ Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplându-te de înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu. Atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

Cuviosul Antonie cel Mare

<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/ianuarie/sf-antonie-cel-mare.jpg"} -->

Sfaturile Sfinților - Alți Sfinți Părinți

(…) Epidemiile care se abat asupra oraşelor şi popoarelor, uscăciunea văzduhului, nerodirea pământului, ca şi toate celelalte nenorociri, care se întâmplă în viaţa fiecăruia, au scopul de a opri creşterea răutăţii.

Deci, Dumnezeu trimite nişte nenorociri ca acestea, ca să înlăture naşterea adevăratelor nenorociri. Bolile trupeşti şi nenorocirile din afară sunt făcute pentru zăgăzuirea păcatului. Deci, Dumnezeu distruge răul; dar răul nu este de la Dumnezeu. Pentru că şi doctorul înlătură boala, nu bagă în trup boala.

Distrugerile oraşelor, cutremurele, inundaţiile, zdrobirea armatelor, naufragiile şi pieirea a nenumărate vieţi omeneşti, pricinuite de pământ, de mare, de văzduh, de foc sau de oricare altă cauză, se întâmplă spre înţelepţirea supravieţuitorilor, că Dumnezeu înţelepţeşte prin plăgi obşteşti răutatea oamenilor.

Propriu vorbind, rău este numai păcatul; păcatul, mai ales, merită denumirea de rău; iar păcatul depinde de voinţa noastră; stă în puterea noastră de a ne depărta de răutate sau de a fi răi. Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca nişte încercări, pentru arătarea bărbăţiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa şi a fost lovit cu bube; alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor, ca lui David care, aducând ruşine asupra casei lui, a fost pedepsit pentru pofta lui nelegiuită.

Cunoaştem iarăşi un alt fel de rele înfricoşătoare aduse asupra oamenilor de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru a-i înţelepţi pe cei care alunecă uşor în păcat, ca Datan şi Aviron, pe care i-a înghiţit pământul, deschizându-se sub ei gropi şi crăpături. Prin acest fel de pedeapsă ei n-au devenit mai buni – cum ar fi fost cu putinţă pentru cei coborâţi în iad? – ci, prin pilda lor, au înţelepţit pe cei rămaşi în viaţă. Tot aşa şi Faraon a fost înecat cu toată oastea lui.

Tot aşa au fost nimiciţi vechii locuitori ai Palestinei. Deci, când auzim că apostolul spune cândva despre Faraon: „Vase ale mâniei gătite spre pieire”, să nu înţelegem cumva că Faraon a fost făcut rău de Dumnezeu (că atunci ar fi mai drept ca vina să fie mutată asupra Creatorului), ci, când auzi cuvântul „vase”, înţelege că fiecare din noi a fost făcut spre ceva folositor. <!--more-->

După cum într-o casă mare sunt vase de aur, de argint, de lut şi de lemn (că libertatea de voinţă a fiecăruia dă asemănarea cu aceste materiale: vas de aur este cel care are o vieţuire curată şi lipsită de viclenie; vas de argint, potrivit valorii sale, este mai jos decât cel dintâi; vas de lut este omul care gândeşte cele pământeşti şi se sfărâmă cu uşurinţă, iar vas de lemn este omul care se întinează lesne cu păcatul şi ajunge materie pentru focul veşnic), tot aşa şi vas al maniei este omul care primeşte în el, ca într-un vas, orice lucrare a diavolului şi din pricina mirosului greu din el, din pricina stricăciunii, nu mai poate fi folosit, ci este vrednic numai de distrugere şi pieire.

De aceea, pentru că Faraon trebuia să fie sfărâmat, Dumnezeu, Iconomul cel priceput şi înţelept al sufletelor, a rânduit să i se ducă vestea şi să ajungă cunoscut tuturor, ca, prin păţania lui, să fie de folos celorlalţi oameni; că Faraon nu mai putea fi vindecat din pricina marii lui răutăţi. Dumnezeu i-a învârtoşat inima, iar prin îndelunga Sa răbdare şi prin amânarea pedepsei a mărit răutatea lui, pentru ca, după ce răutatea lui va depăşi orice margine, să fie învederată tuturor dreptatea pedepsei dumnezeieşti. Deşi Dumnezeu a gradat necontenit pedepsele date lui Faraon, de la cele mai mici până la cele mai mari, totuşi nu i-a muiat cerbicia, ci a văzut că Faraon dispreţuieşte îngăduinţa Sa, obişnuindu-se cu nenorocirile venite asupra lui.

Dar nici aşa Dumnezeu nu l-a dat morţii, până ce nu şi-a găsit singur moartea prin înec, îndrăznind în mândria inimii sale, să meargă pe drumul celor drepţi, cu credinţa că Marea Roşie va fi şi pentru el, ca şi pentru poporul lui Dumnezeu, cale bătută. Aflând deci acestea de la Dumnezeu şi putând singur să ştii câte feluri de rele există, cunoscând ce este cu adevărat răul şi că rău este păcatul, al cărui sfârşit este pieirea, cunoscând că relele care produc dureri simţurilor sunt rele aparente, că ele au, în realitate, puterea de a face bine, cum sunt de pildă suferinţele abătute asupra noastră pentru încetarea păcatului, a căror roadă este mântuirea veşnică a sufletelor, încetează de a mai murmura împotriva celor rânduite de Dumnezeu!

Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existentei răului şi nici nu-ţi închipui că răul are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare, şi nici nu putem să ni-l imaginăm ca o fiinţă independentă şi de-sine-stătătoare. Răul nu este decât lipsa binelui.

Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa şi răul: nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugurilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi când şi binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii; dar nici creat.

Dacă toate sunt de la Dumnezeu, cum e cu putinţă ca răul să derive din bine? Nici urâtul nu derivă din frumos şi nici viciul din virtute. Citeşte Cartea Facerii lumii! Vei găsi acolo scris că „toate erau bune şi bune foarte”. Deci răul n-a fost creat împreună cu cele bune. Dar nici creaturile spirituale, făcute de Creator, n-au fost aduse la existenţă amestecate cu răul. Dacă în momentul creaţiei, creaturile materiale nu au avut în ele însele răul, cum ar fi putut creaturile spirituale, care se deosebesc atât de mult de cele materiale, şi prin curăţenie şi prin sfinţenie, să aibă vreo părtăşie cu răul? Dar mi se poate spune: Răul este o realitate şi efectele lui se văd răspândite din belşug de-a lungul întregii vieţi. De unde-şi are, dar, existenţa, dacă răul nu-i nici necreat, nici creat?

(Sfantul Vasile cel Mare, din Omilii şi cuvântări)

Credință și Știință - Viața extraterestră și OZN

Problema existenţei extratereştilor în Ortodoxie e foarte puţin abordată şi foarte rar am auzit discutându-se pe tema asta. Biserica Ortodoxă nu are încă o poziţie oficială faţă de existenţa altor fiinţe în univers, dar sunt preoţi sau călugări care au vorbit despre asta.

Înainte de a vă spune de ce cred eu că nu există extratereştii, vreau să vă arăt ce spune Domnul Hristos ucenicilor Lui:

"De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute." (In.15, 15)

Domnul îi consideră pe apostolii săi prieteni şi nu slugi, deşi era Dumnezeu şi ei sunt creaţi chiar de El. Domnul Hristos nu-i tratează ca pe simple creaturi, ca pe nişte făpturi neînsemnate, deşi e o mare diferenţă între Dumnezeu şi ei, ci îi consideră prieteni. Deci şeful nu-i tratează pe angajaţi ce pe nişte simpli funcţionari care trebuie să execute nişte ordine (porunci) ci îi tratează ca fiind colegii lui cei mai buni, la acelaşi nivel cu el.

Dumnezeu care a creat tot universul şi s-a făcut om şi a venit printre noi ne spune clar că El ne-a spus toate, că nu ne ascunde nimic. Tot ce a auzit de la Tatăl, El Dumnezeu Fiul ni le-a spus toate. Dar ce credeţi ? este ceva care Tatăl să ştie şi Fiul nu ?

E clar că nu. Deci tot ce ştie Tatăl ştie şi Fiul, şi tot ce ştie Fiul ne-a spus şi nouă. Dacă Dumnezeu a creat tot universul, şi a creat şi pe extratereştii de ce nu ne-a spus şi nouă ?<!--more Citeşte tot-->

Unii spun că existenţa extratereştilor nu ne afectează nouă credinţa şi mântuirea. Un coleg de al meu de facultate a spus chiar la o oră de seminar profesorului, când se discuta de extratereştii, că pentru el lucrurile s-ar schimba puternic dacă ar şti că există extratereştii, şi ar vedea altfel pe Dumnezeu şi modul în care se raportează la noi. Vă zic sincer că şi eu, dacă aş afla că există extratereştii, aş vedea lucrurile cu totul altfel.

La cât de multe lucruri a făcut Dumnezeu pentru noi: S-a făcut om ca noi, a suferit, ne-a vindecat, ne-a arătat atâtea minuni, în fiecare zi ne iartă şi ne păzeşte, are răbdare cu noi pâna la ultima suflare şi nu există păcat pe care El să nu-l ierte cum oare să nu ne zică El nouă ceva aşa de important. El ne-a descoperit prin ştiinţă atât de multe lucruri extraordinare şi incredibile, cum nu ne-ar fi descoperit noua existenţa altor persoane făcute de El.

Oamenii au ajuns pe lună, se plimbă prin univers, trimit sateliţi în tot cosmosul ca să filmeze şi să fotografieze tot ce există în el şi tot nu au descoperit nimic. După atâţia ani de cercetări singura concluzie este următoare:

Există viaţă doar pe pământ. Singura planetă propice vieţii este Terra. Mai există apă şi alte substanţe care întreţin viaţa (carbon, oxigen) şi pe alte planete dar nu au mixul de condiţii necesare (temperatură, presiune şi lumină) aşa cum îl are doar planeta Pământ. (Sursa: NASA)

Un alt argument puternic ar fi acela că Dumnezeu, creatorul universului, S-a făcut om şi a trăit pe Terra cu noi, şi rămâne om în veac. Când Constantin cel Mare, împăratul întregului Imperiu Roman mută capitala de la Roma la Constantinopol atunci toată conducerea imperiului, tot senatul, toate bogăţiile se mută la Constantinopol. Aici se construiesc noi palate, mai frumoase decât cele de la Roma, aici se construia o nouă reşedinţă a împăratului şi totul trebuia să fie strălucitor. Acolo unde e împăratul acolo e centrul imperiului, acolo e toată bogăţia, acolo se iau toate deciziile, acolo se întâmplă tot.

Dacă Dumnezeu S-a făcut om chiar pe Terra înseamnă că aici e centrul activităţii întregului univers, înseamnă că aici se-ntâmplă totul. Dacă Dumnezeu a trăit pe planeta noastră, fiind în acelaşi timp şi-n cer înseamnă că aici este "centrul cosmosului". Poate nu e centrul fizic al universului (deşi poate fi) dar aici stă Împăratul, aici stau fraţii lui, adică noi oamenii făcuţi după asemănarea Lui. Şi dacă aici se-ntâmplă totul înseamnă că nu mai e nimeni prin univers.

Dacă ar exista extratereşti înseamnă că Dumnezeu S-a întrupat şi pentru ei şi astfel ajungem să deviem foarte mult şi să vorbim prostii.

Când am fost la medic, cu soţia însărcinată, la o ecografie 3d-4d, medicul ne-a spus că imaginile cu extratereştii din filmele de la Hollywood sunt inspirate din forma fătului în burta mamei. Copilul în burta mamei are la început capul foarte mare, neuniform cu trupul şi apoi pe parcurs îi creşte de la zi la zi.

Un alt argument ar fi că Dumnezeu la început a creat doar o singură persoană, adică o singură făptură raţională, o singură făptură care e asemenea Lui (care simte, gândeşte, vorbeşte, iubeşte), pe om. Sunt multe argumente care arată incompatibilă existenţa extratereştilor cu crearea lumii, cu mântuirea omului, cu întruparea lui Dumnezeu care S-a făcut om, şi tot aşa.

Voi ce credeţi ? A creat Dumnezeu şi extratereştii ?.......

Credință și Știință - Viața extraterestră și OZN

Aproape toata lumea din ziua de astazi stie cate ceva despre fenomenul cercurilor misterioase (crop circles) din lanurile de culturi, fenomen adus ca argument pentru existenta extraterestrilor. Aceste cercuri si forme geometrice de complexitate variata au fost gasite in lanurile de grau, orz, secara, porumb sau rapita. Deşi e un fenomen care a explodat în secolul XX, primele cercuri au apărut în recoltele din 1678 din Hartfordshire. Robert Plot emitea în 1677 teoria că aceste cercuri sînt efectul vîrtejurilor de aer. El vorbea şi de formaţiuni pătrate sau hexagonale. Într-o broşură apărută un an mai tîrziu aceste stranii semne agrare erau atribuite diavolului. Se aprecia atunci că „unui om i-ar lua ani de zile să aşeze fiecare spic cu atîta precizie, în timp ce diavolul are nevoie pentru asta doar de o noapte“. Fenomenul "crop circles" a luat amploare la mijlocul anilor 1970, in zonele rurale ale Angliei. Primele modele intiparite pe culturile cerealiere au fost sub forma de cercuri simple, dar in timp aceste modele au inceput sa apara cu o frecventa din ce in ce mai deasa, cu o complexitate din ce in ce mai ridicata si pe suprafete din ce in ce mai mari.

<!-- {lofimg src="/images/stories/2010/iulie/cropcirclesheader.jpg"} -->

Odata cu scurgerea timpului s-au raportat aparitii ale cercurilor misterioase în peste 30 de ţări precum Australia, Africa de Sud, China si Rusia, insa cele mai multe astfel de cazuri s-au raportat în Anglia, ţara mamă a fenomenului. Aceste modele din lanurile de culturi, ce contin elemente de fractali, simboluri religioase sau mitologice, i-au determinat pe entuziastii paranormalului si pe fanii science-fictionului sa raspandeasca ideea ca extraterestrii comunica cu omenirea prin astfel de semnale vizuale.

Desi in anul 1991, Doug Bower si Dave Chorley, locuitori in Southampton, Anglia, si-au sustinut in presa vremii responsabilitatea pentru crearea acestor cercurilor pe o perioada de 20 de ani in teritoriul Angliei, totusi entuziasmul cercurilor misterioase a luat o amploare globala, mai ales pe fondul productiilor cinematografice SF promovate in mod constant.

In primul rand intarim de la bun inceput faptul ca existenta extraterestrilor este doar o teorie ce nu are la baza nici macar o demonstratie empirica pentru a dovedi obiectivitatea credintei in extraterestri, si nu avem niciun motiv teologic pentru a crede in existenta lor. Principalele argumente teologice pe care le aducem pentru a nega existenta extraterestrilor (existenta pe baza careia se sustine fenomenul cercurilor "misterioase") sunt urmatoarele:

- Cartea Facerii nu vorbeste despre intemeierea unei alte lumi vazute in afara de cea a noastra;

- Mantuitorul insusi ne-a incredintat ca toate pe care le stie de la Tatal ni le-a spus si noua: "De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute" (Ev. Ioan 15:15);

- Tinand cont ca marii Sfinti ai Bisericii au vorbit despre toate probleme existentiale ale omenirii, totusi nu au vorbit vreodata despre existenta extraterestrilor, semn ca aceasta problema nu este intemeiata;

Alte argumente pe care le aducem pentru a pune la indoiala provenienta extraterestra a cercurilor "misterioase" sunt urmatoarele:

- Istoria aparitiei cercurilor "misterioase" arata ca ele au evoluat gradual in complexitate, semn ca este vorba mai degraba de o perfectionare a indeletnicirii umane, perfectionare care nu poate fi obtinuta decat in timp si cu acumulare de experienta.

- Cercurile "misterioase" apar doar pe culturile cerealiere desi ar putea aparea foarte bine si pe enormele intinderi de zapada si gheata ale Terei, atata timp cat provenienta lor se cosidera a fi extraterestra. Problema insa este ca zapada lasa urme evidente daca provenienta cercurilor este de natura umana. Desi s-au observat cateva tentative de simple cercuri intiparite pe straturile foarte subtiri de zapada, lucrul acesta nu face decat sa confirme faptul ca zapada nu este un teren prielnic pentru a pastra caracterul de mister al cercurilor;

- Este copilaresc sa se creada ca daca ar exista extraterestri, acestia vor incerca sa comunice cu oamenii prin figurine geometrice care nu transmit concret un mesaj, in loc sa comunice prin intermediul centrelor specializate pentru receptia mult-doritelor semnale (radio) de provenienta extraterestra, si care pana acum nu au detectat ceva (SETI).

Din aceste motive enumerate punem la indoiala teoria existentei extraterestrilor, si vom arata in cele ce urmeaza, ca cercurile misterioase din lanurile de cereale sunt doar "dovezi" fabricate de fanii infocati ai science-fictionului.

Desi aceste cercuri si modele "extraterestre", dau dovada de o complexitate care uimeste, totusi s-a aratat ca sunt facute folosind cele mai elementare unelte: scânduri, frânghii, bete şi sârmă. Iar pentru a atinge o complexitate ridicata a modelului nu este nevoie decat de multa munca in echipa, cunostinte de geometrie si multa imaginatie. In filmuletul de mai jos putem vedea cat de usor se poate face un model geometric intr-un lan de grau care a doua zi sa para "misterios" si de provenienta extraterestra atata timp cat autorul nu-si dezvaluie identitatea:

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

In urmatorul filmulet se poate vedea cum o echipa de cativa oameni poate face un model complex in doar cateva ore:

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Problema cercurilor "misterioase" este ca in aproape toate imaginile foto realizate de la distanta, se observa linii (drepte sau curbe) conturate una in aproprierea celeilalte, cam la aceeasi distanta unele fata de altele, exact cum se vede si parul proaspat pieptanat, sau conturul amprentelor de pe degete. Cauza se datoreaza tehnicii uniformiste de a indoi spicele de cereale din aproape in aproape, cu o scandura legata cu sfoara (la ambele capete) pe post de maner. Se porneste tesirea culturii din marginea exterioara a formei geometrice pe toata lungimea, apoi se face deplasarea in lateral catre marginea interioara, si procedura se repeta pana este tesita toata suprafata dorita. Spre exemplu, in cazul unui cerc simplu, prin tesire de la exterior spre interior se vor obtine mai multe cercuri concetrice, toate avand conturul situat la aceeasi distanta fata de cercurile din imediate vecinatate, din pricina scandurii care are aceeasi lungime de acoperire, si cu care care se porneste tesirea din imediata vecinatate a randului proaspat tesit. Mai jos se pot vedea cateva exemple:

 

Concluzie: se pare ca cercurile "misterioase" au fost absorbite drept curent al NewAge, religie ce promoveaza un amalgam de credinte ezoterice si eterodoxe intretesute cu asa-zise fenomene paronormale. Acest curent al cercurilor "misterioase" nu face decat sa intretina inchinarea la propriile iluzii, tinandu-l pe om departe de adevarata sa tinta si cautare: Imparatia Cerurilor. Fenomenele OZN, ET, si "crop circles" nu sunt decat fantasme ale oamenilor rupti de Dumnezeu care cauta cu orice pret ceva superior lor, numai Imparatia cerurilor nu.

Nu degeaba Doug Bowers si Dave Chorely, initiatorii fenomenului "crop circles", au declarat mai tarziu: „Tot ce ne propusesem noi era să facem lumea să creadă că au venit OZN-urile, cînd, de fapt, era vorba de nimic altceva decît de o blană şi două bucăţi de sfoară, şi zău, că a mers de minune. Noi făceam cercurile în recolte şi lumea se înghesuia să le vadă. Ne plăcea să ne amestecăm în mulţime şi să ascultăm ce spun aşa-zişii experţi în OZN-uri care tot trăncăneau despre extratereştrii. Ne uitam unul la altul şi ne bufnea rîsul“

Ne intrebam cine sta in spatele acestei farse intinse ca o plaga peste toate mintile credule in ele insele si nu in Dumnezeu? Cine este oare tatal minciunii, tatal farselor si al iluziilor desarte?

 doamne ajuta..

 

Sexualitate - Pornografia

În România, conform studiului UE Kids Online II 19% dintre copii au fost expuşi la imagini online cu conţinut pornografic. Dar, ţinând cont că 85% dintre copiii români au acces la internet în propria cameră, e probabil ca ponderea copiilor şi adolescenţilor care consumă pornografie să fie cu mult mai mare. Aceasta în condiţiile în care 28% dintre copiii români au mărturisit că au fost hărţtuiţi sexual prin SMS şi 52% dintre copiii participanţi la studiu au mărturisit că au fost agresaţi pe internet sau în afara lui.

Deşi copiii nu sunt pregătiţi psihologic, hormonal şi organic pentru a înţelege ce înseamnă şi a trăi un act sexual, imaginile pornografice se vor înscrie în corpul amigdalian al creierului emoţional ca nişte tipare fără cuvinte. Astfel că, atunci când se vor maturiza, vor tinde să-şi însuşească acele atitudini şi comportamente sexuale care se înrudesc cu cele înscrise deja în memorie, deşi acestea sunt, cel mai probabil, deosebit de traumatizante. Aceasta dacă copiii nu ajung ei înşişi dependenţi de pornografie, fixându-şi prin masturbare comportamentele deviante, predate de programul pomografic urmărit.

Nici pentru adulţi lucrurile nu stau prea bine din punctul de vedere al discernământului. Aceasta pentru că mesajul pornografie are capacitatea de a ocoli neocortexul, adică gândirea, acţionând direct asupra creierului emotional. Astfel că excitaţia sexuală va fi stimulată înainte ca neocortexul să poată răspunde raţional, dând semnalul de retragere, de evitare a acestui inamic de ordin neuropsihologic.

Aceasta este, de altfel, principala îngrijorare a majorităţii cercetătorilor: pornografia subminează libertatea de conştiinţă, consimţământul individului prin capacitatea pe care o are de a excita cu putere şi a creşte nivelul de anxietate până la gradul la care controlul raţional al comportamentului devine foarte dificil de realizat. Omul ajunge să fie dominat de impulsurile iraţionale ale inconştientului, de forţa instinctului de apărare şi reproducere. De fapt, chiar acesta este mecanismul de bază pe care îl pune în mişcare pornografia: deviază energia sexuală care, potrivit firii, ar trebui să fie investită în relaţia afectivă cu soţul sau soţia în scopul procreării.

În schimb, pornografia induce o stare euforică similară cu cea produsă de drog. Căci; într-adevăr, pornografia acţionează pe aceleaşi zone corticale ca şi cocaina şi heroina, producând dependenţă”.

Adică, în lipsa excitaţiei sexuale produse de pornografie, sunt trăite tot mai intens stările de sevraj - depresia şi anxietatea, durerile de cap, neliniştea şi irascibilitatea. Omul se simte tot mai puţin motivat de alte comportamente decât cele care produc excitaţie sexuală, în speţă consumul de pornografie. Aşadar, prins în lanturile dependenţei, consumatorul de pomografie este constrâns psihologic şi organic să continue consumul, chiar dacă constată că acesta i-a distrus sănătatea, familia şi viaţa.

Pornografia este însã mult mai nocivă decât drogul pentru că produce nu numai dependenţă şi dereglări organice, ci şi grave deviaţii mentale. În numai câteva săptămâni, experimentele de laborator demonstrează că, prin vizionarea de filme pornografice, se pot modifica mentalităţi, atitudini şi comportamente învăţate de-a lungul întregii vieţi. La limită, pornografia poate transfonna în violator în serie sau în criminal un individ paşnic, cu nivel social şi intelectual ridicat.

Observatiile făcute în Australia au demonstrat că legalizarea pornografiei creşte rata violurilor cu peste 250%. Şi infracţionalitatea se măreşte cu până la 500% în zonele unde se dezvoltă afaceri care implică pornografia”. De ce, în pofida daunelor uriaşe pe care le produce legiferarea pornografiei, aceasta nu este interzisă complet în multe locuri ale lumii? Pentru că forţa uriaşă de persuasiune pe care o exercită mesajul erotic asupra psihicului uman creşte vânzarea oricărui produs. Erotismul este unul din cei mai buni catalizatori ai comerţului mondial. Pe de altă parte, afacerile din vânzarea de pornografie, numai cele care sunt la vedere, ajun pe plan mondial la un profit de 57 de miliarde de dolari. În America, venitul din pornografie depăşeşte veniturile din fotbalul profesionist, baseball şi baschet adunate la un loc şi este aproape de două ori mai mare decât suma veniturilor ABC, CBS şi NBC.

Mai mult însă decât interesul comercial, cel mai mare aliat al propagandei pornografiei este ignorarea efectelor acesteia. Ori că suntem victimele mentalităţii revoluţiei sexuale iniţiate prin studiile pedofilului Kinsey“ în anii `40, ori pentru că mass-media ne saturează câmpul de conştiinţă cu un erotism obsesii; marea parte a lumii de la omul simplul la intelectual, de la muncitor la politician ignoră pericolul pornografiei, care se anunţă deja cea mai răspândită dependenţă şi maladie a tuturor timpurilor.

In acest context, am crezut că este mai mult decât necesară o informare ştiinţifică privind subiectul. Desigur, pentru mulţi dintre cei dependenţi deja de pornografie studiile citate pot părea indezirabile, dar avem convingerea că mai târziu, dacă nu vor înceta să se amăgească cu surogatul de fericire pe care-l propune pornografia, ne vor da dreptate. Mai bine însă este să ne trezim la timp pentru a ne apăra sănătatea mentală şi biologică, familia şi fericirea. Nu este uşor de aflat în epoca noastră altceva care să conducă mai repede la degradarea fiinţei umane, la suferinţă şi durere precum pornografia. Iar dacă aceasta punctează major sfârşitul civilizaţiei umane, cartea de faţă se doreşte a fi un prim reper pe calea revenirii la normalitate.

Sexualitate - Pornografia

Pornografia nu poate fi separată de masturbare, căci nu se poate ca cineva să se excite sexual vizionând pornografie fără a suferi transformările organice corespunzătoare iminenţei unui act sexual; aceasta înseamnă că nici nu va putea evita prea mult descărcarea orgasmică pe care o cer nivelele crescute de hormoni sexuali. Majoritatea consumatorilor de pornografie ajung, mai devreme sau mai târziu, să se masturbeze constant. Cercul vicios este una dintre trăsăturile fundamentale ale consumului de pomografie. Dacă se evită masturbarea, urmează suferinţa nervoasă şi psihică la care conduce excitaţia sexuală.

Dacă se apelează la masturbare, dereglările organice şi psihice vor fi cu mult mai grave, căci numai în prima fază şi doar parţial aceasta va procura plăcerea aşteptată. Nefiind întemeiată pe relaţia afectivă interpersonală, masturbarea nu e capabilă să producă suficiente endorfine, oxitocină şi prolactin pentru a asigura liniştea şi relaxarea căutată. Aceasta înseamnă că totdeauna va rămâne un rest de tensiune frustrantă, care va proiecta individul către repetarea comportamentului, cu consecinţa adâncirii stării de neîmplinire şi depresie.

Problema principală pe care o ridică pornografia este aceea că efortul psihologic, nervos şi organic pentru menţinerea excitării sexuale la un nivel înalt şi pentru suportarea unei frecvenţe crescute a masturbării sau a ejaculării în cazul bărbatului e mult mai mare decât organismul uman este pregătit să-l suporte. În mare parte, aceleaşi simptome şi dereglări apar ca şi în cazul consumului de droguri şi a stresului excesiv; întins pe o perioadă lungă de timp.

În linii mari, suprastimularea sexuală prelungită şi masturbarea, orgasmul sau ejaculările frecvente conduc la aşa-zisul sindrom al epuizării sexuale, ceea ce înseamnă dureri fizice, tulburări psihologice, scăderea imunităţii, distrugerea celulei nervoase şi îmbătrânire prematurã. Înseşi funcţiile sexuale vor fi perturbate major, atât la nivel hormonal cât şi în dinamica dispozitiei şi a realizării actului sexual, cum ar fi la bărbaţi problemele erectile şi ejacularea precoce, până la impotenţă, începând chiar cu vârste de 25-30 de ani, în funcţie de frecvenţa masturbării şi de vârsta debutului consumului de pornografie.

MĂRTURIE: ,,Mă cheamă John şi am aproape 17 ani.

În ţara mea, nouă, copiilor ni se spune că masturbarea este sigură şi că poţi să o faci toată ziua fără niciun efect secundar. Am crezut acest lucru până de curând. De ce ne spun aceste lucruri dacă nu sunt adevărate? Dacă se ştie adevărul, de ce nu este publicat şi acceptat în lumea medicală?

M-am masturbat - am crezut că e ceva normal -încă de când am împlinit aproximativ 12 ani... În cele din urmă, o făceam în fiecare zi, de multe ori cu poze pornografice. Uneori simţeam nevoia să urinez după ejaculare, dar apoi simţeam o durere intensă, fără însă să urinez mult. Durerea dispărea după  proximativ 40 de minute şi nu era atât de deasă (o dată la câteva săptămâni). Am căutat pe Google. Mulţi alţi băieţi aveau aceeaşi problemă şi spuneau că e ceva normal şi că nu e motiv de îngrijorare.

Din cauza problemelor de sănătate, de anul trecut nu mă mai masturbez atât de des. Numai aproximativ de două ori pe săptămână. Iar de acum înainte, nu vreau să mă mai masturbez vreodată.

De 8 luni încoace, am mai multe simptome. Iată care sunt cele mai importante: a început cu o durere în braţe şi degete. La început, am crezut că provine de la cântatul la chitară, dar terapia nu a ajutat. De asemenea, calmantele nu au ajutat în niciun fel. Acum am dureri în spate (în ceafă şi uneori mai jos) şi mă doare când îmi ating coastele. Apoi, sufăr de dureri de prostată (medicii nu ştiau în niciun moment ce se petrece), dureri ale testiculelor şi penisului; de asemenea, ale picioarelor. Dureri mari de spate (partea inferioară); durerea de prostată mă omora şi când eram aşezat.

Am avut pe urmă dureri de cap, contractii ale muşchilor, dureri de dinţi, urechi, uneori, şi bâzâit în urechi. Oboseală, anxietate, coşmaruri urâte, senzaţie de răceală, atacuri de panică, uneori febră (38.5°C) numai pentru două ore. De Crăciun, am avut probleme foarte mari de mers: se auzeau trosnituri ale încheieturilor. De asemenea, am o atrofie a pielii. Durerile se mutau dintr-o parte în alta şi niciodată în toate locurile deodată.

Medicii neurologi nu au descoperit nimic: mi-au scanat spatele şi creierul cu MRT (Rezonanţă magnetică nucleară), mai multe teste de sânge - şi nimic. Au spus că e ceva psihosomatic. La rândul lor, urologii nu au descoperit nimic. Părinţii mei cred că este borelioză sau fibromialgie.

Sunt o persoană nu foarte înaltă: 1.60 m înălţime. O greutate de 64 kg. Degete mici... Oare înălţimea şi lungimea atât de mici ale corpului meu sunt cauzate de lipsa hormonilor de creştere sau de lipsa testosteronului provocată de masturbare? Oare se poate rezolva această problemă până când împlinesc 21 de ani (voi mai putea creşte până la mărimea dată de gene?) sau m-am transfonnat singur intr-un pitic şi este prea târziu?

Epuizarea sexuală are vreo limită sau voi suferi până la sfârşitul vieţii mele (sunt speriat de moarte şi atât de depresiv)? Vã rog să-mi răspundeţil” (01/29/2008)

(Mărturia completă a lui John care se masturbează de la 12 ani o găsiţi aici: http://www.actionlove.com/cases/case15655.htm )

Suprastimularea sexuală, precum şi masturbarea  frecventă distrug întregul echilibru organic, nervos şi  psihologic al celui care consumă pornografie. Oamenii consumă pornografie ademeniţi de plăcerea facilă pe care aceasta o provoacă. Înşelarea este însă pe măsura aşteptărilor, căci pornografia doar promite plăcere şi relaxare, conducând însă la un stres teribil şi la depresie.

„Pornografia mai mult excită decât satisface, susţine dr. Doidge, pentru că avem două sisteme separate de agrement în creierul nostru, unul care are de-a face cu plăcerea care excită şi unul cu plăcerea care satisface. Sistemul excitant se referă la plăcerea ,,apetitivă" cu care primim imaginile pe care le dorim, cum ar fi sexul sau o masă bună. Neurochimia sa este în mare măsură legată de dopamină şi ridică nivelul nostru de tensiune.” (N. Doidge, The Brain that changes itself: stories of personal Triumph from the frontiers of Brain Science / New York Viking 2007, p.108)

Şi, pentru că nivelul de anxietate produs de pornografie e extrem de ridicat, apare nevoia iminentă a descărcării acesteia prin relaţia sexuală. Acest lucru nu este posibil, nu numai pentru că bărbatul sau femeia se află în general singuri în faţa ecranului, ci şi pentru că excitaţia e produsă de imaginile personajelor din film şi nu de o persoană aflată în apropiere. Prin urmare, mai devreme sau mai târziu se ajunge la masturbare. Ejacularea sau orgasmul produs ţin de sistemul de plăcere al consumului efectiv care se bazează pe eliberarea de endorfine ce oferă ,,o stare de plăcere calmantă, o fericire paşnică şi euforică”.

Tinerii în societate - Mass-media

 

In primul rand scriu urmatoarele ca o mustrare proprie apoi pentru cei care au simtit, la fel ca si mine, ca fac abuz de prea mult internet si televizor. Ma dojeneste constiinta ca prea m-am obisnuit sa caut stirile negative, sa caut mereu sa vad ce grozavii s-au mai intamplat pe pamant, si sa trag concluzii ingrozitoare, uitand că "Tata este la cârma lumii" - (cum frumos zicea Pr. Cleopa despre Dumnezeu), iar nu diavolul si slugile sale. Simt ca am devenit un receptor al rautatii, si un distribuitor de deznadejde fara sa vreau. Am hotarat sa o las mai moale cu internetul si televizorul. In acest sens iau lucrurile ca un experiment. Vreau sa vad cum reactionez daca o saptamana nu ma mai uit la televizor si internet...fara nici o stire, fara nici o emisiune de divertisment.

doamne ajuta...

Mi-e dor sa ma regasesc, sa stau cu gandurile si faptele mele, sa le analizez, sa le slefuiesc in bine cu ajutorul Domnului. Nu mai vreau sa casc gura la toate urâciunile promovate zilnic cu atata seninatate in mass-media. Si pe deasupra nici nu cred ca am ceva de perdut.

Daca ma gandesc bine, nu cred ca se vor schimba "poeziile" de la televizor intr-o saptamana, ci vor circula doar alte nume pe aceleasi versuri bine-cunoscute de care-mi pare rau ca le pomenesc: furt, betie-ucidere, sinucidere, pedofilie etc. ...si uite-asa ratingul creste si suntem multumiti ca viata noastra este plina de noutati, iar nu monotonă ca cea a taranului de pe camp, care toata ziua sta cu Dumnezeu si gandurile lui. Toate-s bune si frumoase, dar totusi simt ca-mi lipseste ceva... Inima-mi spune ca la teorie sunt profesor cu diploma iar la practica un copilas care invata primele litere din alfabet.<!--more Continuare -->

Ne-am departat de Dumnezeu prea mult, nepermis de mult, si de aceea cautam senzationalul in viata noastra pe internet si la tv: pentru ca nu-l avem pe Dumnezeu in centru. Ne pacalim sufletul flamand de Dumnezeu hranindu-l cu mereu cu noutatile lumesti. Să stai în fiecare secundă cu Dumnezeu este cel mai senzaţional lucru din lume, pentru că El mereu te cheamă să vezi noutatea lumii, te ajută să vezi ce n-ai înţeles, să decoperi ceea ce n-ai ştiut, să cunoşti de fapt raţiunile cu care a fost creată lumea şi care este finalitatea ei.

Deasemenea mi se pare ca am ajuns mai orb decat orbii din nastere penru ca am inceput sa cred ca fata lumii este pictata doar in culorile de la stirile tv si internet. Dar spun stop...macar asa de dragul experimentului. Nu mai vreau teorie, vreau ceva practic, vreau sa am bunul simt sa ma duc si pe la cei din puscarii ca sa le vad lacrimile pocaintei si suferinta "live" nu ca lacrimile stoarse de camerele tv in reality show-uri, vreau sa ma duc in vizita si pe la cei bolnavi de prin spitale sa le alin suferinta, macar cu prezenta, daca tot sunt indignat de cazurile de malpraxis la care sunt supusi, vreau sa stau si cu cei saraci de pe strada fara sa-mi fie rusine ca stau langa fratii mei intru Hristos, nu de alta dar nu mi-a garantat nimeni ca nu o sa ajung sa duc vreodata o cruce asemenea lor, si in final vreau sa vad fata lumii ...cea reala nu cea digitala. O sa-mi spal ochii sufletului cu rugaciunea ca sa vad bine unde ma aflu si incotro mergem. Pentru asta da-ti va rog si un pic de rugaciune de la voi.

Faţa lumii nu este cea de la televizor sau de pe internet, asta să fiţi convinişi. Fiecare prezintă ce vrea şi ce-i place, şi în final ce-l avantajează, dar nimeni nu poate prezenta adevărul pentru că adevărul nu poate fi cuprins în cuvinte. Realitatea nu se exprimă ci se trăieşte. Cine vrea să afle cum este de fapt la Paris, n-o să cunoască prea multe din filmuleţe, poze şi cărţi ci atunci când va fi acolo prezent. Să fiţi convinşi că lumea nu e aşa de rea cum este expusă la televizor şi nici aşa de bună cum apare în poveşti, dar un lucru este sigur: oricum ar fi lumea în care trăim trebuie mereu să-i iubim pe toţi oamenii aşa cum sunt.

Vrei să schimbi lumea ? Incepe cu tine! Schimbă-te tu ! şi ai să schimbi şi mare parte din lumea de lângă tine.....