Tinerii în societate - Mass-media  

Azi găsim orice şi vedem reclame peste tot (la televizor, pe stradă, în magazine, în afara oraşelor, la metrou, pe autobuz...aproape oriunde) care ne îmbie să cumpărăm câte un produs. Fiecare reclamă video sau fiecare panou publicitar încearcă să ne atragă atenţia cu ceva, dorind să ne stârnească interesul şi să ne facă să cumpărăm.

Reclamele de peste tot îmi înşeală judecata legând iaurtul de bucuria copilăriei, maşina de frumuseţea călătoriei, ciocolata de dragostea curată a unor tineri îndrăgostiţi....Îmi tot promite că voi fericit, numai să cumpăr. Şi cumpăr. Şi-n loc de bucuria copilăriei primesc doar iaurtul, în loc de frumuseţea unei călătorii cu prietenii primesc doar maşina, în loc de iubirea curată a unei fete primesc doar ciocolata. Mă tot păcălesc legând sentimentele curate din inima mea cu produsele lor.

Îmi tot sugerează mereu şi oriunde că trebuie să cumpar ca să am o viaţă frumoasă, că trebuie să consum ca să mă simt bine, că trebuie să am de toate ca să fiu fericit. Dar cumpăr şi tot nu sunt fericit şi văd că alţii au mai mult. Văd că unii sunt bogaţi, văd că unii îşi permit de toate, văd că alţii au un confort sporit şi eu nu sunt ca ei şi astfel lumea modernă mă-nvaţă ca dacă aş avea produsele pe care le au ei aş fi şi eu fericit, şi astfel mă-mpinge din nou să consum.

Dar să ne oprim puţin şi să-L auzim pe Dumnezeu, Cel care ne-a creat şi ştie fiecare celulă vie din noi:<!--more Citeşte tot-->

"Şi a răspuns Iisus către el: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu."

Nu numai mâncând şi consumând va trăi omul ci şi cu orice cuvânt a lui Dumnezeu. Adică omul nu e numai trupesc, omul n-are nevoie numai de pâine, salam, şampon şi metrou ci are nevoie şi de iubire, de iertare, de pace, de linişte, de lumină, are nevoie de Dumnezeu.

Tot Domnul Hristos spune:

"Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale."

Adică dragostea şi fericirea vieţii noastre nu stă în câte avem, în câte cumpărăm, în câte consumăm, nu stă până la urmă în cele materiale, ci dimpotrivă. Omul e făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică netrupesc, veşnic, raţional, inteligent, fără păcat, plin de toată lumina.

Şi chiar dacă am fi cei mai bogaţi oameni din lume, şi ne-am permite orice, totuşi Dumnezeu ne atenţionează cu dragoste:

"Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?"

La ce-l ajută pe om că-şi hrăneşte mereu trupul cu atâtea şi atâtea dar de suflet uită. Omul e creat să iubească şi să-l ajute pe cel de lângă el. Iubirea e hrana sufletului, fapta bună e bucuria inimii.

Toţi vrem să fim fericiţi mereu, toţi vrem să fericiţi în veci. De fapt toţi vrem viaţa veşnică, plină numai cu bucurii şi lipsită de orice întristare. Dar care e viaţa veşnică ?

'Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis."

Tinerii în Biserică - Abecedar ortodox

 

Biserica pastreaza Traditia, iar Traditia uneste si intareste Biserica. Dupa moartea ultimului Apostol, viata in Duhul nu s-a imputinat, caci Mantuitorul fagaduieste Apostolilor si urmasilor acestora ca va fi cu ei pana la sfarsitul veacurilor si Duhul Sfant ii va ajuta sa inteleaga tot adevarul si sa-l apere nestirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Traditie s-a numit si tinerea de minte vie a Bisericii. Traditia fiind viata Bisericii, Biserica e spatiul Traditiei.

doamne ajuta..

Care e rolul Bisericii fata de Descoperirea dumnezeiasca si deci si fata de Sf. Traditie?

Biserica e pazitoarea, talcuitoarea si propovaduitoarea fara gres a Descoperirii dumnezeiesti si, prin aceasta, si a Traditiei. Ea pastreaza si sustine unitatea si identitatea credintei. Sf. Irineu ne da amanunte pretioase in aceasta privinta: «Biserica, zice el, dupa ce a primit, cum am spus, aceasta propovaduire si aceasta credinta, macar ca e raspandita in toata lumea, le pastreaza cu grija, ca si cum ar locui intr-o singura casa. De asemenea ea crede Apostolilor si Ucenicilor acestora, ca si cum ar avea un singur suflet si aceeasi inima. Ea predica acestea in armonie cu Apostolii, invata si transmite ca si cum ar avea o singura gura. Desi in lume limbile sunt deosebite, puterea Traditiei e una si aceeasi.

Dupa cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul si acelasi in toata lumea, tot asa si propovaduirea adevarului se arata pretutindeni si lumineaza pe toti oamenii care vor sa vina la cunostinta adevarului. Nici cel tare in cuvant dintre intaistatatorii Bisericilor nu va spune altceva, decat aceste invataturi, caci nimeni nu este mai presus de invatatorul sau (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab in cuvant nu va imputina Traditia. Credinta fiind una si aceeasi, nici cel care e in stare sa vorbeasca mult despre ea nu o sporeste, nici cel ce vorbeste mai putin nu o imputineaza»51 (Sf. Irineu, op. cit., 1, 10, 2, Migne, P. G."VII, col. 552 3 - Invatatura de credinta crestina ortodoxa).

Biserica sta pe Traditia Apostolilor si o marturiseste ca aflandu-se pretutindeni, in viata ,si lucrarea ei. Prin episcopii asezati de catre Apostoli si urmasii acestora, Traditia se infatiseaza ca universala si neintrerupta52 (Idem, op. cat., 3, 1, Migne, P. G., VII, col. 848). Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf. Apostoli Petru si Pavel, "avea Traditia in fata ochilor"53 (Idem, op. cit., 3, 3, 3, Migne, P. G., VII, col. 849). Cu ocazia neintelegerilor din Biserica de la Corint, el a innoit credinta si Traditia pe care le primise de curand de la Apostoli54 (Idem, op. cit; loc. cit.). Sf. Policarp e un exemplu viu al Traditiei pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au facut episcop in Smirna, si care a avut legaturi cu multi dintre cei care au vazut pe Hristos. El a propovaduit totdeauna lucrurile pe care le-a invatat de la Apostoli55 (Idem, op. cit, 3, 3, 4. Migne, P. G., VII, col. 851). Biserica are un tezaur bogat. In care Apostolii au adunat toate cele ale adevarului si din care oricine poate sa-si ia bautura vietii...

Tinerii în Biserică - Abecedar ortodox

 

Principesa Ileana a României, fiica cea mica a Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, care s-a călugărit şi a ajuns Maica Alexandra a scris o minunată carte despre îngeri, un adevărat tratat biblic despre puterile cereşti, umplând un gol în literatura teologică ortodoxă de specialitate. Iată câteva rânduri din această carte:

doamne ajuta..

Îngerii şi arhanghelii, deşi spirite, nu sînt supranaturali. Dumnezeu singur e supranatural pentru că El singur este necreat. Ca şi noi, sfinţii îngeri sînt creaţi, sînt fiinţe naturale, ca o parte a lumii, ca şi noi. ,,Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute” (Col. 1, 16).

Un înger are personalitate, individualitate şi o voinţă a sa, aşa cum avem noi; dar, pe de altă parte, nu ne seamănă. Cînd se manifestă în faţa noastră, un înger ia înfăţişare omenească, dar, fizic, nu e niciodată asemenea unei fiinţe umane, ci numai imaginea mentală a ei. Dacă ştim atît de puţin despre ei, este pentru că de regulă nu-i vedem cu ochii noştri de fiinţă muritoare, iar percepţia noastră spirituală este fie neclară, fie nedezvoltată.

Căutînd să înţelegem mai bine natura angelică, trebuie să apelăm mai curînd la cunoaşterea lui Dumnezeu decît la cunoaşterea omului. Sfîntul Vasile spune că în ochii lui ,,substanţa lor este o răsuflare de aer sau un foc nemuritor şi de aceea sînt localizaţi ori devin vizibili în forma propriilor lor trupuri, acelora care sînt demni să-i vadă”.  Sfintul Vasile vrea să spună că ei iau o individualitate vizibilă exprimată în formă umană, dar intangibilă. Sfinţii îngeri, de la începutul creaţiei lor, sînt fiinţe complete, dar fără formă materială. Sînt de o superioritate absolut incomprehensibilă nouă, dar fac parte din viaţa noastră: prin bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu, sînt destinaţi, în marile momente ale istoriei, să fie mesagerii Celui Preaînalt către cei de jos.

Ei sînt şi cei care ne conduc paşii, ne păzesc, ne apără, ne povăţuiesc, ne protejează şi ne alină de la naştere pînă la mormînt. Îngerii sînt în întregime spirite pure: nu sînt delimitate nici în timp şi nici în spaţiu, nici nu cunosc tinereţea sau bătrîneţea, ci numai viaţa veşnică în deplinătatea ei. Greu ne putem închipui, şi doar ca o umbră, măreţia, tăria şi puterea lor, sau să înţelegem fulgerul care este mişcarea lor.<!--more-->

„Şi făpturile vii alergau înainte şi înapoi, ca scăpărările de fulger” (Iez. 1,14). Mai mult, muritorii nu pot să înţeleagă libertatea sfinţilor îngeri şi întinderea intelectului lor, neîmpiedicat de creierul fizic. Limpezi cum e cristalul şi fără greşeală, necunoscînd nici durere nici lipsă, netulburaţi de îndoială sau teamă, nici bărbat nici femeie, ei sînt frumuseţe, iubire, viaţă şi acţiuni, sudate într-o negrăită perfecţiune individuală . „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps. 103; 4).

Într-un anume sens, dacă poate fi exprimat astfel, ei sînt binele individualizat al propriilor atribute ale lui Dumnezeu.

Sfinţii îngeri stau în prezenţa lui Dumnezeu, privind faţa Domnului. „îngerii sînt mai mult decît purtătorii mesajelor divine şi călăuzitorii oamenilor: ei sînt chiar purtătorii Numelui şi ai Puterii lui Dumnezeu. Nimic trandafiriu şi nici o dulcegărie poetică nu poţi găsi la îngerii din Biblie: ei sînt licăririle luminii şi puterii Domnului Atotputernic”. Fiinţa lor este susţinută de bunătatea lui Dumnezeu şi ei participă la puterea, înţelepciunea şi dragostea lui. Sînt înălţaţi prin laudele şi mulţumirile lor continue. De la început înălţaţi spre Dumnezeu, cea mai mare bucurie a îngerilor a fost să aleagă liber pe Dumnezeu şi să-i ofere viaţa toată lor, într-o nesfirşită iubire şi cinstire.

Toate cetele cereşti au luat parte de la început la împlinirea voinţei lui Dumnezeu: Serafímii (Is 6, 2), Heruvuímii (Iez.10. 1), Scaunele (Col. 1, 16), Domniile (Col. 1,16), Stãpíniile (1 Pt. 3, 22), Puterile (Col. 1, 16; Ef 3, 10), Începãtoriile (Col. 1, 16), Arhanghelii (1 Tes 4, 160) şi Îngerii. Cele 9 coruri au fost şi sunt întotdeauna la dispoziţia lui Dumnezeu, gata oricând să-I îndeplinească cu precizie planurile: “Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El toate puterile Lui... Să laude numele Domnului, că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. 148, 2.5)...

Tinerii în societate - Ispite moderne

Sfinţii Părinţi spun că din lăcomia de arginţi (de bani) şi din mândrie pornesc toate celelalte păcate: „Iubirea de bani „serveşte toate celelalte pofte izgonind din suflet orice altă dorinţă” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Iniţial când am citit acest lucru mă gândeam că aşa e sufletul omului, că aşa sunt mecanismele noastre psihologice şi că în momentul când te-ai împătămit de bani începi să devii pătimaş şi după desfrânare, băutură, putere, etc. Am înţeles acum că lucrurile stau puţin altfel.

Mântuitorul Hristos ne spune că este cu neputinţa ca un om bogat să intre în împărăţia cerurilor. Şi pentru a nu-i deznădăjdui pe cei bogaţi le spune: „aceasta este cu neputinţă la oameni, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”.

E simplu:

„Ai o viaţă modestă cu bani puţin sau îndestulători, atunci încerci să-ţi întreţii familia, să-ţi plăteşti chiria şi facturile şi să mergi înainte aşa cum poţi, câteodată făcând şi sacrificii.”

„Când începi să ai bani mulţi sau foarte mulţi, primul instinct este obţii ceea ce nu ţi-ai permis niciodată: haine mai frumoase, mâncare mai bună, casă, maşină, excursii peste tot în lume, slavă de la oameni, intrarea în cercul unor persoane cu funcţii şi putere, etc.”

Dar totuşi toţi ştim că banii nu aduc fericirea, dovada o stau mii de oameni bogaţi din jurul nostru care tânjesc după o viaţă simplă şi fără griji. Ştim aproape toţi că fericirea vine din relaţia de iubire pe care o avem cu oamenii şi cu Dumnezeu. Un zâmbet, o mângăiere, o voce caldă, îmbrăţişarea unui copil, bunăvoinţa, iertarea, mila, curajul, nădejdea, înţelepciunea, bucuria rugăciunii, atingerea harului... sunt lucruri care nu se pot cumpăra.

Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să nu căutăm a ne satisface setea de fericire prin cele materiale pentru că altfel vom înseta iaraşi, ci în cele nevăzute, duhvniceşti. Bucuria care rămâne şi pe care n-o pierdem vine mereu din relaţia cu o persoană, fie ea om sau Persoană a Sfintei Treimi, şi niciodată din cele materiale. Materia ne este data ca prin ea să câştigăm iubirea aproapelui şi să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi astfel să ne reîntoarcem iaraşi în raiul din care am căzut.

Sunt sigur că mulţi dintre noi, creştini fiind, încercăm să avem o viaţă curată şi ne dorim că fericirea noastră să nu mai depindă de cele materiale, dar totuşi adesea întâmpinăm necazuri, supărări şi suferinţă. De ce oare? Pentru că încă suntem păcătoşi. Doar cei fără păcat, dezpătimiţi de orice dorinţă lumească şi egoistă, şi care stau în lumina Sfintei Treimi, pot fi continuu fericiţi, şi cele ale lumii nu-i mai tulbură.

E greu să ajungi la starea de nepătămire, când niciuna din plăcerile lumii nu te mai ispitesc. E nevoie de multă asceză (rugăciune, post, milostenii, răbdare, experienţă, împărtăşire şi spovedanie deasă, etc.) şi din acest motiv mulţi dăm înapoi.

Ştim că piscul Muntelui Fericirilor există, îl vedem duhovniceşte, dar vedem că drumul e lung şi anevoios şi ne descurajăm, dăm înapoi.

Ne este mai la îndemână să capătăm plăcerea din cele materiale decât bucuria din cele duhovniceşti. Sfântul Ioan de Kronstadt confirmă acest lucru:

"Nefericit este cel ce iubeşte peste măsură comodităţiile vieţii şi care s-a înconjurat cu acestea. La orice inconfort se va simţi stingherit, dezarmat, fiindcă nu este obişnuit să rabde. Şi totuşi, toată viaţa creştinului este ,,inconfortabilă“, o cale îngustă şi plină de asperităţi, o cruce care impune privaţiuni şi cere o imensă răbdare.

Nu umbla după un trai lesnicios, nu ĭndrăgi ĭnlesnirile lumii acesteia, ci iubeşte pe Hristos, purtătorul Crucii. Rabdă strâmtorările, obişnuieşte-te cu ele. „M-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am“ (Pilipeni 4, ll), spune Apostolul."

Din acest motiv bogaţia este foarte periculoasă? Pentru că oferă o alternativă rapidă la drumul greu al ascezei.. E mai uşor uneori să-ţi verşi amarul în băutură şi ţigări decât prin pocăinţă şi smerenie înaintea icoanei Mântuitorului sau a Maicii Domnului. E mai simplu să mânânci o friptură seara şi să te culci sătul decât să te rogi mai mult şi să simţi în inimă adierea Duhului Sfânt. E mai la îndemână să fugi de oameni când ai greşit decât să-ţi cer iertare. Mai degrabă renunţi când dai de greu decât să suporţi suferinţa, chiar dacă după aceea vei fi fericit.

Bogaţii sunt mereu neliniştiţi, pentru că au încredere în banii lor şi cred că oricând pot cumpăra fericirea, fie ea şi dintr-un baton de ciocolată. Dar se înşeală. Un bogat nefericit va încerca să se folosească de bani să-şi rezolve problemele, pe când un sărac nefericit va ajunge până la urmă tot la Dumnezeu, pentru că n-are în ce şi în cine îşi pune nădejdea.

De aceea zice Domnul Hristos că este cu neputinţă ca bogaţii să intre în împărăţia cerurilor, pentru că ei caută fericirea acolo unde nu este şi niciodată nu va fi.

Vedem în jurul nostru oameni cu mulţi bani, şi ne dorim viaţa lor. Unii din ei mai ieri n-aveau nimic iar astăzi sunt plini de averi. Nu uitaţi niciodată că banii cinstiţi se fac greu şi cu muncă multă. Banii mulţi şi repede se fac prin hoţii şi necinste.

Aşa că uneori ne supărăm că muncim mai mult decât alţii, avem aceeaşi educaţie ca şi ei, dar totuşi ei câştigă mai mulţi bani. Această frustrare se va consuma în viaţa de zi cu zi în diferite feluri, forţând lucrurile în aşa fel încât să pot şi eu câştiga mai mult.

Vei încerca să muncesc mai mult, să mă implic în alte activităţi, doar doar voi reuşi „să mă mai ajungi un pic cu banii”. Voi lasa garda jos şi voi accepta şi micile nedreptăţi, şi mă voi învoi la micile „combinaţii” din care pot câştiga ceva. Combinaţii, care de obicei implică păcălirea statului sau a firmei la care lucrezi. Uşor uşor începi să faci compromisuri, împăcându-te cu ideea că e pentru binele familiei şi că oricum toată lumea face asta.

În fuga aceasta nebună după bani, doar pentru a fi în rând cu lumea, începi să te laşi în mâinile diavolului cât mai mult, păcătuind zi de zi şi consolându-te că la un moment dat vei renunţa, când vei avea destul.

Când eşti împătimit de bani eşti de fapt împătimit de ce poţi cumpăra cu aceşti bani, fiind sigur că altă cale spre fericire nu există.

Paradoxal este că în lupta aceasta de a obţine bani şi putere oamenii întâmpină şi multă suferinţă, fiind gata să treacă peste ea doar-doar vor obţine ce vor. Suferinţă, pe care ar putea-o „investi” în lupta duhovnicească unde bucuria este sigură şi necondiţionată şi în acelaşi timp netrecătoare, pentru că izvorăşte din Dumnezeu.

Am intrat şi eu în jocul acesta de a obţine mulţi bani şi repede dar am neglijat familia, am redus la minim timpul acordat relaţiei cu Dumnezeu şi m-am umplut de o mie de griji care nu-mi dau pace nici în cel mai liniştit moment al zilei. Mi-am neglijat prietenii şi am început să fiu din ce în ce mai egoist. Şi pâna la urmă tot n-am fost mulţumit de bani pentru că am văzut că pot şi mai mult....şi am început să caut şi mai mult. M-a păgubit această goană continuă după bani, păcălit fiind că voi fi mai fericit împreună cu familia.

Nu vă recomand să intraţi şi voi. La tinereţe, potenţialul profesional din fiecare dintre noi ne ameţeşte şi ne şopteşte că putem ajunge oricât de sus în societate, căpătând putere şi bani. Învăţaţi de la cei mai în vârstă! Întrebaţi-i pe părinţii şi bunicii voştri şi veţi vedea ce vă vor spune.

“Iubirea de bani îi face pe oameni să preţuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos şi înfăţişează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia şi îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu” (Nichita Stitatul).

Credință și Știință - Tainele creației

Se spune că odată, pe când călătoreau, doi dru­meţi se tot uitau în stânga şi-n dreapta, doar-doar or vedea un izvoraş, fiindcă erau foarte însetaţi. În cele din urmă au dat peste o fântână cu apă rece, sub un platan mândru. S-au odihnit acolo, s-au răcorit, au îm­bucat ceva şi-au mai prins puteri.

Bucurându-se de răcoarea umbrei, după ce şi-au ostoit foamea şi setea, au început să filozofeze.

"Priveşte, zise unul, ce mare este acest platan şi ce fructe mici are. Îmi pare că Dumnezeu nu le-a plăs­muit prea bine. Trebuia ca şi roadele să fie pe măsura copacului. Astfel ar fi fost o oarecare armonie!".

După o vreme, prinse a sufla un vânt puternic, iar fructele platanului începură să cadă în capul călă­torilor.

"Învaţă-te minte, îi spuse atunci celălalt călător tovarăşului său de drum. Află că Dumnezeu a creat totul cu multă înţelepciune. Dacă le-ar fi făcut, cum spuneai tu, adică dacă ar fi creat fructele platanului mari cât un dovleac, acum ai fi fost mort!".

De atunci, primul nu a mai cutezat niciodată să judece Creaţia.

Intr-adevăr, iubite cititor, dacă vei cerceta, vei afla că toţi copacii mari au roade mici. Nu trebuie să socotim acest lucru întâmplător de vreme ce este lu­crarea Sfintei Pronii.

In Sfânta Scriptură e scris că, după ce au fost create plantele şi animalele, a fost creat şi omul (Ace­eaşi ordine a creaţiei este acceptată şi de către ştiin­ţă). Apoi au fost create conexiuni atât de înţelepte în lumea vegetală şi animală, încât să contribuie la îm­bunătăţirea vieţii omului.

Gândeşte-te, cititorule, cum ar fi fost să stea omul obosit să se odihnească la umbra unui stejar, cedru, mesteacăn sau eucalipt, care ar fi avut roade mari precum gutuia, pepenele galben sau verde! De bună seamă n-ar fi cutezat nici măcar să se apropie de umbra unor astfel de copaci! Unde mai pui că şi cren­gile copacilor s-ar fi rupt, purtând o asemenea povară.

Aşadar, copacii înalţi au fructe mici. Dacă to­tuşi există vreunul care are fructe mari, atunci acestea sunt atât de bine prinse în copac, încât nu există nici cea mai mică posibilitate să cadă de acolo. Aceasta este situaţia conurilor de molid sau brad.

Demn de amintit este şi faptul că acei copaci care au roade comestibile, utile pentru hrana omului, nu sunt înalţi. Dimpotrivă, sunt mici, tocmai pentru a putea culege mai lesne fructele. Acest lucru vădeşte iubirea Creatorului faţă de om.

Să ne închipuim acum un cais ce ar fi înalt ca un chiparos, având totodată şi forma acestuia. Am avea nevoie de o scară specială ca să putem aduna caisele.

Ne-am osteni mai mult şi chiar ne-am primejdui via­ţa, având mai puţină mulţumire. Să presupunem că mărul ar fi înalt ca un eucalipt. Merele ar fi nişte da­ruri de care nu ne-am putea bucura. In ce priveşte pă­rul, dacă ar fi înalt ca un stejar, doar păsările ar putea mânca pere.

Când se întâmplă ca un copac fructifer să fie înalt, atunci acesta are fructe acoperite de învelişuri dure, astfel încât, când s-au copt, căzând pe pământ, nu se strică şi nu se zdrobesc, aşa cum s-ar întâmplă cu o piersică.

În locul meu de baştină, într-un sat din Fokida, de-a lungul unui mic râuleţ, există nişte nuci foarte înalţi, dar nu-mi amintesc ca înălţimea lor să fi pro­dus cândva vreo pagubă. Nucile fie cad singure, fie sunt doborâte cu nişte vergi speciale. În nici un caz nu păţesc nimic, fiind acoperite de două rânduri de coajă. Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte migdalii, castanii etc.

Minunata Pronie a orânduit în chip desăvârşit şi ceasul coacerii fructelor.

S-ar fi putut coace toate în aceeaşi lună, de exemplu în iulie, şi gata! Aceasta ar fi însemnat că, în restul lunilor anului, am fi rămas fără fructe. Totoda­tă am fi întâmpinat greutăţi la cules şi chiar în ce pri­veşte consumul, fiindcă ar fi fost ca o gospodină ce pune pe masă o mulţime de mâncăruri, băuturi, brânzeturi, dulciuri şi tot felul de alte bunătăţi!

In realitate nu se petrec asemenea încurcături, fiindcă fructele se coc treptat. Mai întâi se coc cireşe­le, corcoduşele, căpşunele; apoi se coc caisele, piersicile, moşmoanele; abia după aceea se coc smochi­nele, pepenii galbeni şi pepenii verzi. La sfârşit se coc merele, gutuile, castanele, strugurii şi rodiile. La ve­nirea iernii avem portocale, mandarine şi altele ase­menea.Totodată există posibilitatea ca anumite fructe să reziste mai multe luni după ce au fost recoltate. Nu ne referim aici doar la fructele uscate (cum sunt mig­dalele, nucile, fisticul sau alunele...), ci şi la unele so­iuri de mere, struguri, gutui etc. Alte fructe pot fi păs­trate prin uscare - caisele, prunele şi unele soiuri de struguri. Desigur, tehnologia modernă a dat alte di­mensiuni conservării fructelor.

Situaţia legumelor este identică. Dumnezeu a orânduit ca unele să apară vara, precum dovleceii, ro­şiile, vinetele, ardeii, iar altele să iasă toamna - var­za, sfecla, lăptucile, guliile, spanacul, morcovii... Pes­te tot întâlnim reguli şi canoane ce vădesc o pronie minunată.

Să mai spunem că în miezul verii apar fructele şi legumele ce conţin cea mai mare cantitate de apă, tocmai spre a mai alina puţin arşiţa verii. Este vorba despre roşii, pere, pepene galben şi, mai ales, pepene verde, care este alcătuit în proporţie de 90% din apă. În lunile de iarnă avem fructe şi legume ce conţin sub­stanţe pe care organismul le utilizează pentru a înfrun­ta frigul. De exemplu, portocalele şi celelalte citrice conţin vitamina C, foarte utilă în combaterea răceli­lor. De asemenea, fructele uscate care pot fi consu­mate iarna conţin multe substanţe hrănitoare. Toate au fost orânduite în chip minunat de Iubirea cea mare.

Observând relaţiile dintre frunze şi fructe, vom descoperi încă un semn al mâinii lui Dumnezeu. Fruc­tele moi şi delicate sunt protejate de frunze mari şi groase. Exemplu grăitor sunt smochinele, dudele, moşmoanele. Fructele tari sau cele protejate de coajă, nu au nevoie de astfel de frunze. De exemplu, rodia are frunze mici şi subţiri. La fel şi părul sălbatic, pinul şi bradul.

Dacă un copac are frunze mari şi groase, fără însă ca fructele sale să fie moi, vom constata că frun­zele joacă un alt rol deosebit de util. De exemplu, frunzele portocalului şi ale lămâiului protejează fruc­tele de frig.

Frunzele viţei-de-vie au nişte crestături care nu sunt întâmplătoare, pe acolo trecând razele soarelui ce coc ciorchinii de struguri.Trebuie să spunem câteva cuvinte şi despre se­minţele plantelor. Oricum le-ar arunca ţăranul pe ogor, vlăstarul o porneşte în sus şi rădăcina în jos, conform principiului gravitaţiei. Acest fenomen se numeşte geotropism. Dacă nu ar fi fost aşa, ar fi fost vai de agricultori! Ar fi trebuit să pună seminţele în pământ una câte una, cu partea prin care urma să iasă rădăcina în jos. Acest fenomen al geotropismului a fost caracterizat drept o «adevărată taină». «O taină a Sfintei Pronii», am adăuga noi.

Să aruncăm o scurtă privire şi în împărăţia ani­malelor.Toate animalele carnivore periculoase, a fost rânduit să se sălăşluiască în râpi, peşteri, locuri pustii, munţi şi păduri de netrecut. De asemenea a fost orânduit ca aceste animale să iasă la vânătoare în timpul nopţii - «noaptea ies toate fiarele pădurii». Astfel pericolul la adresa omului este mult limitat.

Anumite animale sălbatice sunt limitate, împiedicate oarecum în acţiunile lor. De exemplu, lupul, având gâtul rigid, nu-l poate întoarce cu uşurin­ţă. Rechinul, spaima şi teroarea mărilor, nu are gura enormă cu două sute de dinţi ascuţiţi situată chiar la extremitatea capului, ci dedesubt, astfel încât, pentru a-şi prinde prada trebuie să fie într-o anumită poziţie. Gândiţi-vă puţin ce-ar fi fost dacă lupul şi rechinul ar fi avut aceeaşi elasticitate, supleţe şi viteză ca delfi­nul sau câinele! De asemenea rapidul cheetah (ghepardul), în for­mă de pisică, «oboseşte» foarte repede, viteza sa ne-fiind însoţită de o rezistenţă pe măsură.

Foarte multe animale sălbatice îşi anunţă prezen­ţa prin răgete şi mugete fioroase. Impresionant este însă crotalul. În timp ce-şi târăşte corpul pe pământ produce un zgomot ca de clopoţei (de unde şi denu­mirea sa de şarpe-cu-clopoţei) care avertizează oame­nii şi animalele cu privire la pericolul iminent.

În anumite zone trăiesc animale ce nu se regă­sesc în alte zone geografice. Cu secole în urmă, îmblânzirea lor de către om i-a fost acestuia de mult fo­los în viață la diferite îndeletniciri. Desigur, în vre­mea noastră, după revoluţia industrială, lucrurile s-au schimbat.

În locurile noastre măgarul, asinul şi calul au fost întotdeauna ajutoare de nădejde ale omului. Une­ori oamenii de la ţară, când îşi pierdeau măgarul, se întristau mai mult decât la pierderea unui membru al familiei.

În alte regiuni ale globului pământesc aceste ani­male nu se puteau dovedi utile. De aceea acolo a fost orânduit să existe alte animale care să aibă aceleaşi calităţi.

Să călătorim puţin cu gândul în zone cu deser­turi, aşa cum sunt Africa şi Asia. De secole în aceste regiuni viaţa oamenilor merge înainte datorită cămi­lei. Marea Pronie le-a trimis oamenilor cea mai mare binecuvântare.

Cămilele sunt astfel create, încât să fie mereu alături locuitorilor acestor regiuni. Datorită faptului că rezistă la foame, sete, temperaturi ridicate şi la mersul pe nisip, cămila a devenit tovarăşa oamenilor în călătoriile lor dificile şi totodată un minunat mijloc de transport, fiind în mod fericit numită de arabi «corabia deşertului».

Pe lângă acestea cămila oferă lapte, carne şi lână. S-a spus pe drept cuvânt că pentru om este cal, bou, capră şi oaie la un loc!

Dacă ne îndreptăm spre regiunile nordice ale globului pământesc, printre zăpezile Scandinavicie, printre laponi, vom întâlni un animal cu coarne im­presionante: renul. Acest animal este un adevărat dar pentru oameni, fiindu-le de mare ajutor. Trage sania, carnea sa este comestibilă, pielea este folosită drept acoperământ, pentru confecţionarea de haine sau cor­turi, iar din oasele sale se fabrică tot felul de vase.

Celor ce trăiesc pe platourile muntoase din Peru şi Bolivia şi, în general, în ţări din America de Sud, printre crestele semeţe ale Anzilor, le sunt de mare folos lamele, înrudită cu cămila, lama este un animal între cămilă şi oaie, sensibil, cu gât şi picioare lungi, cu coadă mare şi grea. Lama a fost supranumită «co­rabia Anzilor», datorită faptului că, secole de-a rândul, a fost singurul mijloc de transport în aceste regi­uni. Lama poate duce o greutate de până la patruzeci-cincizeci de kilograme, pe o distanţă de zece-douăzeci de kilometri. Se deplasează cu uşurinţă pe teren dificil şi în regiunile de munte greu accesibile. Oferă omului blană, piele, carne şi lapte. Un animal înrudit cu lama, numit alpaca, este vestit pentru calitatea deosebită şi fineţea blănii sale.

Pe foarte înaltele podişuri din Tibet nu pot fi de folos lama sau cămila, la o înălţime de 6.000 de metri şi la temperaturi ce iarna coboară sub 40 de grade Celsius! Doar iakul poate rezista la asemenea condiţii climaterice. Animal negru-cafeniu, cu coarne mari, de dimensiunea unui bou, cu o protuberantă pe spina­re, cu blană lungă şi deasă, aceste animal este foarte preţios pentru tibetani. Fără el, viaţa şi economia lor ar dispărea. Iakul este cel mai rezistent mijloc de transport. Totodată blana sa este folosită pentru ţesă­turi, pielea sa este utilă pentru fabricarea corturilor, iar carnea, grăsimea şi laptele pentru hrană (din lap­tele de iak se produce un unt special). Chiar şi excre­mentele acestui animal sunt folosite ca îngrăşământ şi combustibil. Iakul este pentru tibetani ceea ce este renul pentru oamenii de la Polul Nord sau, mai poe­tic, ceea ce este Nilul pentru Egipteni.

«Nimic nu a fost neglijat de către Dumnezeu», spune Sfântul Vasile cel Mare. Marea Sa iubire este revărsată de-a lungul şi de-a latul pământului. «Tot pământul este plin de slava Sa». Cine are ochi vede peste tot mâna lui Dumnezeu, pe Care ÎI slăveşte ne­încetat.

Tinerii în societate - Probleme globale

Cred că fiecare din noi ne revoltăm atunci când vedem că se întâmplă o nedreptate în jurul nostru. Fie că vedem un animal maltratat, un copil abandonat sau o femeie abuzată, ne aprindem de mânie și ne dorim imperios dreptatea. Ne dorim ca cel care a făcut nedreptatea să fie pedepsit pe măsura nedreptății sale. Lucrul acesta este reflexul normal al firii întrucât omul neviciat din fire respinge răutatea evidentă.

Cu ceva timp în urmă, o cititoare de-a noastră ne-a rugat să scriem un articol de atitudine, prin care să venim cumva în ajutorul "Cailor bătuți de la Pădurea Letea". Ne întrebăm cu toții oripilați cum de s-a ajuns ca acei cai să fie atât de chinuiți, fără ca făptuitorii să fie trași la răspundere din timp? Cum s-a ajuns să se întâmple asemenea acte de barbarie în secolul XXI? Ei bine, există răspunsuri pentru această problemă, răspunsuri care arată cu degetul și spre noi, nu numai spre cei care comit astfel de nedreptăți strigătoare la cer. Să facem un pic de lumină:

În urmă cu ceva timp mi-a căzut pe mâini o carte care se numește "Ghidul nesimțitului". Cartea este un medicament necruţător de tratare a nesimțirii, scrisă sub formă de pamflet pentru a pica mai ușor la stomacul orgolios al celui vizat. Punându-mă pe citit, am realizat ca această carte tratează cu excelență problema nesimțirii de orice fel şi am zis în sinea mea că dacă fiecare nesimțit ar citi această carte, atunci nu ar mai exista niciun bădăran în lumea aceasta, niciun bătăuș, hoț sau alt fel de golan, iar cuvântul "cocalar" nu ar spune nimic nimanui.

Însă din păcate cei care suferă de nesimțire cronică nu citesc astfel de cărți, aşa cum nu vor citi nici articole care te învață să-ți pese de tot ceea ce te înconjoară. Nesimțirea este o boală sufletească paralizantă, întrucât a fi nesimțit presupune a fi nesimțit înclusiv față de propria ta boală. Deci nesimțitului nu-i pasă de nesimțirea lui și de aceea nici nu caută să se trateze. Și de aceea el comite nedreptăți fără să-i pese câtuși de puțin. Și tot de aceea articolul de față se adresează oamenilor care au sensibilitate, afinitate și empatie față de ceea ce îi înconjoară, oameni pot și sunt datori să acționeze prompt împotriva nedreptății nesimțitului.

Am să vă povestesc o întâmplare din care avem cu toţii ceva de învăţat. Într-o zi, soția mi-a povestit cum dimineața, în timp ce aștepta în staţie un maxi-taxi pentru a ajunge la servici, avea să asiste la o scenă care să arate cât de mult bine face puterea atitudinii.

Așadar, la câtiva pași dinstanță de staţie, doi aurolaci s-au luat la bătaie, dintre care cel mai puternic a început să-l maltrateze serios pe cel mai slab. În stație mai erau două femei alături de soția mea, una tânără și una mai în vârsta, dar și doi bărbați. Femeia cea tânără, văzând că bărbații care așteptau în stație nu iau vreo atitudine faţă de nedreptatea de sub nasul lor, a scos telefonul mobil și a început să strige către aurolaci că va suna la poliție dacă nu încetează imediat bătaia. Atunci, la auzul acelor cuvinte amenințătoare, aurolacul cel agresiv l-a lăsat pe cel slab în pace și fiecare și-a văzut de drum.

Văzând că altercația a luat sfârșit, doamnele au început să discute între ele despre faptul că bărbații de lângă ele nu au avut nicio atitudine. Și pe bună dreptate erau acuzați bărbații pentru nepăsare, întrucat ceea ce ar fi trebuit să facă acei bărbați a făcut o femeie firavă dar inimoasă. Pe bună dreptate, acea femeie a fost demnă de toată lauda, dând dovadă de bărbăție, adică de curaj, în timp ce bărbații au dat dovadă de nepăsare și lașitate. Datorită curajului de care a dat dovadă, femeia aceea a oprit un abuz și a scutit pe cel mai slab de a mai suferi. Iată ce faptă de omenie: să iei apărarea celor slabi, celor neapărați și neputincioși.

Însă din păcate scenele nedreptății se repetă sub diverse alte forme aproape zilnic, oriunde în țara și lumea aceasta. Și ne întrebăm de ce se întâmplă așa de multe astfel de nedreptăți? Desigur că din pricina celor fără de Dumnezeu vom spune. Da, dar răspunsul nu este complet pentru că nedreptatea îzbucnește și mai ales prisosește atunci când noi o încuviințăm tacit, atunci când noi stăm cu mâinile în sân și așteptăm să strige pietrele în locul nostru.

Așadar, când noi nu facem (mai) nimic pentru colegul de școală bătut, când noi nu luăm apărarea bătrânilor umiliți pe stradă, atunci când închidem ochii dacă vedem că cineva zace lat pe asfalt în mijlocul zilei, ce pretenții mai avem ca să nu se întâmple abuzuri cu animalele sau cu natura înconjurătoare? Dacă noi nu reacționăm împotriva nedreptății comise aproapelui nostru, celelalte abuzuri cum să nu se întâmple cu mult mai ușor?

Deși sunt convins că mare parte din voi vă considerați firavi, rușinoși sau emotivi, atunci când vine vorba să înfruntăm nedreptatea, aș vrea să vă încredințez că a crede în Dumnezeu înseamnă și a fi curajos. De aceea, în orice împrejuare am fi, să ne gândim că avem puterea de a fi curajoși prin credință! Dacă nu precum Hristos, sau precum apostolii și mucenicii măcar precum această bătrânică de 70 de ani:

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Fără cuvinte. Atât îmi vine să mai întreb: dacă spiritul civic este o condiție a oricărui cetățea, oare cu cât mai mult noi creștinii nu se cade să avem inițiativă și curaj, pentru a preîntâmpina nedreptatea din jurul nostru?

În final, aș vrea să îl las pe Fericitul Mărturisitor Nicolae Steinhardt să ne insufle curajul de care trebuie să dăm dovadă în calitate de creștini atunci când fărădelegea se desfășoară înaintea noastră:

"Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiție osândit la cecitate și paraplegie. [...]

Creștinismul neajutorat și neputincios este o concepție eretică deoarece nesocotește îndemnul Domnului  (Matei 10, 16: “fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”) și trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiți fără de minte”, II Tim. 4, 5:“tu fii treaz în toate…”, Tit. 1, 8: “să fie treaz la minte” și mai îndeosebi I Cor. 14, 20: “Fraților nu fiți copii la minte; ci la răutate fiți copii, iar la minte fiți oameni mari”). Dar nu tâmpiți. Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști" (Pr. Nicolae Steinhardt)

Toate Sintele Taine sunt de mare folos omului pamantean, dar mai ales Sfanta Liturghie, fiindca prin Sfanta Liturghie capatam cele mai mari binefaceri si dobandim nenumarate foloase de la Dumnezeu. Sfintii parinti ne asigua ca, atunci cand participam cu credinta la o Sfanta Liturghie, ne facem mai bogati decat tot universul. Cine ia parte la Sfanta Liturghie cu frica si cu smerenie se aseaza la masa cu Sfanta Treime, cu Maica Domnului, cu Sfintii Arhangheli si cu cetele ingerilor, ale apostolilor si ale sfintilor parinti.

*

Ingerii si sfintii, in chip nevazut iau parte cu noi la Sfanta Liturghie, ingerii nostri pazitori, care ni s-au dat la Sfantul Botez, vin si in chip nevazut se roaga impreuna cu noi. Canta imprejurul nostru, impreuna cu noi, savarsesc sfanta jertfa a Liturghiei inaltand rugaciuni catre Tatal ceresc.

*

Noi niciodata sa nu cautam scuze, care de care mai neintemeiate si sa venim la ospatul cel dumnezeiesc din Casa Domnului, din Sfanta Biserica

*

In timpul Sfintei Liturghii, Iisus moare in chip tainic dandu-Si viata pentru noi si ofera Tatalui ceresc, Sangele Sau pentru mantuirea noastra, a celor care ne aflam de fata si a celor care se pomenesc la Sfanta Proscomidie. In timpul Sfintei Liturghii se petrec minuni in chip nevazut, multi crestini care-si plang pacatele dupa spovedanie au fericirea ca sufletele lor sa fie stropite cu Sangele Domnului Hristos, curatite de petele pacatului si sfintite. Caci sfintii ingeri, in chip nevazut, le impart aceste daruri binefacatoare.

*

Cand luam parte la Sfanta Liturghie, diavolul este tinut departe de noi, iar noi ajungem cu totul duhovnicesti.

*

Prin participarea la Sfanta Liturghie aducem cea mai placuta inchinaciune Sfintei Treimi, lui Dumnezeu, cinstim Patimile Domnului, cintim pe Maica Domnului si ne bucuram impreuna cu ea de darurile Fiului Sau.

*

Participarea la Sfanta Liturghie inseamna a face cea mai buna si mai frumoasa fapta. Este un suprem act de credinta care ne asigura o mare rasplata.

*

Cei care nu vin duminica la biserica, La Sfanta Liturghie, sunt considerati nesupusi , neascultatori, dispretuitori ai Jertfei, se lipsesc de toate acele darui binecuvantate si astfel viata lor este in pericol. Trairea acestor oameni va fi numai in intuneric, in necazuri, in suparari si se vor lipsi de tot binele sufletesc si trupesc. Celor care nu iau parte la Sfanta Liturghie nu le sunt primite nici celelalte slujbe si rugaciuni pe care le fac fie in biserica, fie acasa.....

Fapte rele și patimi - Judecarea aproapelui

 

 

Pentru a înțelege problema habotniciei, trebuie să punem o întrebare cheie, care să ne conducă la esența acestei neînțelegeri: până unde este credință și de unde începe habotnicia?

doamne ajuta..

Conform înțelesului general, habotnică este persoana credincioasă care dă dovadă de un zel exagerat atât în gesturile de evlavie cât și înterpretarea exagerată a unor îndemnuri sau dogme ale credinței.

Habotnicia se poate manifesta sub forma gesturilor de evlavie săvârșite ostentativ, militărește, sau în contexte nepotrivite.

Chemarea numelui Domnului pentru toate nimicurile poate fi altă formă de habotnicie: "Doamne Maica Domnului..." sau "Vai, Dumnezeule" sau "Așa a vrut Dumnezeu..."

Interpretarea scoasă din context a Sfintelor Scripturi, poate fi o altă formă de habotnicie, dacă acea interpretare rigoristă se naște pe fondul fobiei de a nu greși cu nimic (boala hiper-corectitudinii).

O altă formă de habotnicie este de a vedea pericole duhovnicești și conspirații acolo unde defapt ele nu există. Spre exemplu, sunt credincioși abia întorși la credință care, din pricina zelului de începător, încep să scoată din context proorociile Sfinților Părinți despre sfârșitul lumii, stârnind în jur agitație și dezbinare. Tot în acest context, habotnicie poate fi și atitudinea de a acuza anumite persoane de aparteneță la masonerie, fără dovezi.

Spre exemplu, în mediul virtual creștin-ortodox, circulă un curent de a eticheta ca "masoni", anumite figuri reprezentative ale ortodoxiei, fără însă a aduce dovezi în acest sens. Uneori putem surpinde discuții tragi-comice pe internet, în care sunt etichetați drept masoni tocmai cei care acuză la rândul lor pe alții de apartenență la masonerie. Este un cerc vicios de care ar trebui să ne ferim și cred că această stare de suspiciune cotinuă este un produs al habotniciei de a vedea conspirații peste tot.

În concluzie habotnicia se rezumă la credința urmată orbește, lipsită de înțelegere și sfat duhovnicesc, adică lipsită de dreaptă socoteală și călăuzire smerită. Așadar, vedem că habotnicia poate lua diverse forme, și ea poate fi atât o stare temporară a credinciosului cât și una de durată.

În general, atunci când facem primii pași spre Biserică putem cădea ușor în manifestări de habotnicie. Aceasta se întâmplă deoarece la revenirea noastră din necredință, Dumnezeu revarsă asupra noastră mult har spre a ne da râvnă și putere de a ne curăți de patimi. Însă pe fondul lipsei de experiență duhovnicească și cel al temerilor de a nu mai supăra cu nimic pe Dumnezeu, putem cădea pradă exagerărilor, atât în manifestările exterioare cât și în cele intime.

Diavolul, când vede că nu ne mai poate opri de pe calea credinței, încearcă să ne ispitească cu zelul peste măsură, astfel încât să trăim o credință forţată, o credinţă de paradă. De aceea habotnicia este o ispită de-a dreapta, greu de conștientizat de către cel în a cărei capcană a căzut, tocmai din pricina faptului că ia forma binelui, deși esența este de la cel rău.

Însă mai există și o altă față a înțelesului de habotnic. Astăzi, datorită faptului că s-a făcut abuz de înțelesul cuvantului habotnic, semnificația acestui percept s-a diluat mult, așa încât avem o inflație de înțelesuri care nu fac decât să creeze și mai multă confuzie și controversă, atât în rândul acuzaților cât și în rândul acuzatorilor.

Astăzi credincioșii autentici sunt catalogați drept "habotnici" doar pentru simplul fapt că își fac cruce în dreptul unei biserici dragi, sau pentru faptul că merg regulat la biserică.

Dacă aperi cu bun simţ dogmele Bisericii poți fi etichetaț ca "fundamentalist" şi "habotnic", de către cei care au percepte religoase laxe. Însă pe de altă parte trebuie să ținem cont și de faptul că există credincioși ortodocși care, din exces de zel, văd în orice fel de credincios aparținând cultului catolic/protestant, doar "eretici", "apostați" și "rătăciți". Ba mai mult, chiar şi fraţii de credinţă pot fi catalogaţi repede drept "eretici" pentru anumite învăţături greşite pe care le-au adoptat din necunoştinţă de cauză. Considerăm că aceste etichete "oferite din belșug"  întră în sfera hipercorectitudinii religoase. Despre această atitudine extremă Părintele Serafim Rose spunea: "Ca ortodocși, nu trebuie să credem că putem fi duri, reci și corecți, rămânând pe mai departe creștini. Nu acestea sunt temeliile creștinismului."

Revenind la "habotnicie" am să vă povestesc o întâmplare care să scoată mai bine în evidenţă acuzele nefondate. Într-o seară, la insistețele soției, am urmărit împreună emisiunea "Schimb de mame". Precizez că nu sunt de acord cu astfel de emisiuni care invadează spațiul intim al familiei, și datorită cărora se spală "rufele" în public, însă reticiența mea s-a risipit odată ce am fost surpins de faptul că în acel episod a parcitipat o familie de oameni foarte credincioși. Lucrul acesta m-a motivat să urmăresc emisiunea până la capăt, fiind curios de ce o familie cu viețuire frumoasă participă la o astfel de emisiune-experiment. Dar să vedem ce am avut de învățat din asta.

Mama  credincioasă, avea mobila din sufragerie plină de icoane ale sfinților, așezate ordonat la mare cinste. De când a intrat echipa de filmare în sufragerie, mama credincioasă a mărturisit ca o preîntâmpinare, cu blândețe și tact, că a fost acuzată de multe ori de "habotnicie" datorită numărului mare de icoane, dar că ea nu s-a lăsat descurajată deoarece se simte foarte apropiată de sfinți.

După formatul emisiunii, a avut loc "schimbul" de mame, iar mama de schimb și-a făcut apariția. Când a intrat în acea casă, a avut un șoc să vadă atâtea icoane în sufragerie. A spus că deși este o persoană mai " liberă", totuși crede în Dumnezeu, dar că i se pare "habotnicie" să vadă atâtea icoane la un loc. Așa că mama de schimb a pornit un război (eșuat) de a împrăștia icoanele din sufragerie.

Precizez că mama care se considera "liberă", se afla la a doua căsnicie, dar în pragul unei destrămării iminente. Acesta era și motivul participării la emisiune: să-i deschidă ochii soțului care îi făcea viața un chin. Pe tot parcusul emisiunii, mama credincioasă a făcut adevărată apostolie în familia mamei celei "libere", iar la finalul emisiunii mama cea "liberă" a realizat ca a avut multe de învățat de la familia de credincioși. Și-a dat seama că acea familie avea tot ce ei îi lipsea mai mult: înțelegere, armonie și dragoste trainică. Iată cum evlavia acelei femei credincioase, a cărei credință iradia în bunătate, a fost percepută ca "habotnicie" ca mai apoi rezultatele "habotniciei" să fie dorite de mama care s-a smintit de aparențe.

Acesta a fost doar unul din nenumăratele exemple prin care se vede cum oamenii cu credința sănătoasă, sunt luați peste picior și ironizați cu apelativul de "habotnic" de către cei slabi în credință. Nu degeaba spunea părintele Arsenie Boca că oamenii din jur te-ar ierta pentru orice mizerie, dar nu te-ar ierta în ruptul capului să le-o iei înainte în virtute și să te faci mai bun ca ei. Așa este când vrei să te apropii mai mult de Dumnezeu:  nu se ridică doar diavolul împotriva ta ci și cei din jur care te invidiază că nu ești slab ca ei. Cred că mai toţi tinerii care au vrut să ducă o viaţă apropiată de Dumnezeu, au fost etichetaţi drept "habotnici" de cei ai casei: părinţi, fraţi, soţi sau prieteni.

Din păcate cuvânt habotnic și-a pierdut din adevăratul înţeles la fel ca și cuvântul pocăit/pocăință. Spre exemplu, la noi în țară, după căderea comunismului, s-au înmulțit mediile protestante a căror vociferare exagerată despre pocăință a dus în derizoriu înțelesul pocăinței autentice.

Astăzi, a te pocăi a devenit o batjocoră, deși pocăința este înoirea și curățarea minții, deși pocăința este al doilea botez care ne curăță sufletul de toată fărădelegea, deși pocăința este poartă spre împăriția cerurilor, deși pocăința este împăcare cu Dumnezeu, cu oamenii și cu noi înșine. Te-ai întors la Dumnezeu? Atunci în ochii celorlalţi eşti "pocăit". Vrei să fii mai aproape de Dumnezeu? Atunci în mod inevitabil eşti luat drept "habotnic". Însă de o astfel de "habotnicie" să nu ne fie nici teamă şi nici ruşine.

În final, odată ce am elucidat ceea ce înseamnă habotnicie, vă îndemn să nu fiți habotnici, dar să rămâneți "habotnici"....

Tinerii în Biserică - Duhovnicul și mărturisirea păcatelor

Am ales acest titlu pentru a vă stârni un pic interesul. De fapt, în acest articol nu voi încerca să promovez o atitudine de independenţă a credinciosului faţă de duhovnic, ci aş vrea să discutăm despre unele probleme care apar în relaţia duhovnic - fiu duhovnicesc şi care uneori duc la dezamăgiri de ambele părţi.

Eu de când mă ştiu în Biserică am mers mereu la duhovnic şi i-am cerut sfat atunci când am avut de luat decizii importante.  Ba mai mult decât atât, mă lăsam în mâna lui şi mă gândeam că dacă va zice s-o iau la stânga o voi lua într-acolo, dacă va zice spre dreapta la fel voi face, fără să pun vreo întrebare şi fără să cârtesc.

Aşa am făcut de multe ori şi a fost foarte bine, însă la un moment dat, pus în faţa unei decizii grele, care mi-ar fi afectat viitorul meu şi al familiei, am cerut sfat părintelui nostru şi ceea ce ne-a zis aceea am şi făcut. Numai că după ce am luat aceea decizie, lucrurile n-au mers bine deloc. Au trecut luni şi chiar ani şi eram supărat că făcusem acest pas greşit. În familie au apărut discuţii şi multe din ele luau în considerare decizia părintelui, şi ajunsesem să cârtim şi să ne supărăm că ne-a sfătuit greşit.

Părintele a văzut acest lucru, i-a părut rău, şi-a cerut iertare de câteva ori şi a încercat să repare problema cu soluţii de moment.

Mi-aş dori să vă pot povesti concret ce s-a întâmplat dar acum încă nu e vremea. Promit că atunci când lucrurile se vor aşeza vă voi zice totul.

Totuşi, deşi soţia şi părinţii mei erau supăraţi pe mine şi pe părinte, apărând discuţii din pricina asta, eu am simţit mereu ceva în suflet, cum că totul va fi bine şi Dumnezeu are un alt plan cu noi, mai bun decât cel după care râvneam noi. Deşi vedeam că omeneşte sunt foarte puţine soluţii de rezolvare, totuşi nădăjduiam că va fi bine şi la un moment dat ne vom bucurau că am trecut prin toate acestea. Părintele îmi tot spunea că el m-a sfătuit aşa cum a crezut că e mai bine, încercând să se scuze pentru decizia pe care a luat-o, iar eu îi spuneam: “părinte! mi-e nu mi-e frică, mi-aţi dat sfatul acesta la spovedanie sub epitrahil şi sunt sigur că n-aţi greşit, pentru că aşa v-a dat Dumnezeu atunci să ziceţi.”

Părintele se liniştea şi se bucura că nu-l acuz pe el pentru situaţia în care eram cu familia, şi poate acest răspuns îl mai liniştea. Oricum am simţit că s-a rugat de atunci pentru noi mult, încercând să repare ceea ce el considera că a nu a făcut bine.

Ce credeţi că s-a întâmplat?

Dumnezeu a aşezat lucrurile în mod excepţional şi ne-a oferit o oportunitate pe care astăzi noi o considerăm o minune. Lucrurile s-au aşezat aşa de bine şi aşa de firesc încât ne-am dat seama că părintele nu greşise când ne-a dat acel sfat, şi am realizat că totul făcea parte din marele plan al lui Dumnezeu cu noi şi cu întreaga lume.

Ce am învăţat eu din toată experienţa această?

Că sfătuirea cu părintele duhovnic nu este o acţiune magică ci este o împreună lucrare a fiului duhovnicesc cu părintele lui şi cu Dumnezeu. Sfinţii ne recomandă să ne rugăm mereu pentru duhovnicul nostru, mai ales atunci când mergem şi-i cerem sfat.

Când avem decizii foarte importante de luat este bine să ne rugăm noi pentru problema noastră şi Dumnezeu ne va răspunde prin duhovnic dar şi direct, în sufletul nostru.

Uităm că relaţia noastră cu Dumnezeu nu este una doar indirectă, prin intermediari, ci este una cât se poate de apropiată şi de puternică.  Un sfânt părinte spunea că cel mai scurt drum este cel de la inimă către Dumnezeu.

Da! dragii mei, Dumnezeu ne dă răspuns rugăciunilor şi în sufletul nostru, nu numai prin duhovnic.

Cum ne dăm seama de acest lucru?

Dacă ai fost nehotărât în privinţa unui lucru şi după ce te-ai rugat lui Dumnezeu începi să ai gânduri bune care persistă şi care-ţi aduc bucurie, îndemându-te să alegi o anumită cale, înseamnă că acela e îngerul tău păzitor primit la botez, care încearcă mereu să te călăuzească spre voia lui Hristos. Dacă, gândindu-te la cealaltă cale, vezi că sufletul ţi se tulbură, se umple de griji şi de deznădejde şi eşti din ce în ce mai neliniştit înseamnă că nu e pentru tine şi nu e varianta cea mai buna pentru viaţa ta.

Ştiţi ce mi-a zis un prieten când l-am întrebat dacă să-mi fac un blog şi să scriu câte ceva despre Dumnezeu? A zis: “Dacă lucrul acesta te linişteşte, atunci fă-l!” Înainte de a da drumul acestui blog (devenit site) eram în dubii şi mă gândeam că dacă fac asta din mândrie, că dacă nu folosesc pe nimeni, că dacă pierd timpul degeaba. Dar totuşi gândul de a-l face mă liniştea, mă facea să fiu mai împlinit, mai mulţumit cu mine însumi. Am cerut sfat duhovnicului şi mi-a confirmat acest sentiment.

De ce să te duci să-i ceri duhovnicului să te sfătuiască să alegi una din două variante pe care i le spui, când de fapt tu ştii sigur că una din ele nu te bucura, nu te împlineşte.

Duhovnicul nu are voie să îngrădească libertatea fiului duhovnicesc ci trebuie să-i potenţeze calităţile, trebui să se muleze pe felul lui de a fi altoindu-l în aşa fel încât să scoată maximul din potentialul fiinţei lui. Nu duhovnicul ia hotărâri pentru viaţa noastră, ci noi înşine le luăm, duhovnicul doar confirmă sau infirmă calea pe care vrem s-o urmăm.

Dumnezeu nu ne obligă şi nici nu ne pune piedici spre a ajunge acolo unde năzuim ci dimpotrivă, ne este mereu alături pentru a ne realiza visele.

Înainte de a merge la duhovnic analizaţi-vă bine şi vedeţi ce simţiţi, ce vă doriţi, şi ce decizie v-ar linişti cel mai mult viaţa. Apoi mergeţi şi spuneţi-i părintelui tot ce simţiţi, fără a aştepta de la el soluţii magice care să vină pe un subiect în care voi îi ascundeţi multe.

Da! greşim de multe ori pentru că mergem la duhovnic şi nu-i spunem ce tot simţim în legătură cu problema care ne apasa, dar totuşi îi cerem sfat, îi cerem să aleagă el pentru noi. De aceea apar dezamăgirile, pentru că noi n-am fost sinceri, pentru că am căutat soluţii magice şi nu soluţiile bineplăcute lui Dumnezeu.

Fii atent la tine însuţi! Uită-te în sufletul tău, vezi-ţi păcatele, neputinţele, calităţile şi talanţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu şi apoi spune-i duhovnicului tot ce simţi, până la cel mai mic detaliu, fără să smintești, şi abia atunci când ţi-ai deschis inima, abia atunci vei simţi cum prin sfatul părintelui pogoară harul lui Dumnezeu în inima ta şi totul se va aşeza cum trebuie.

Ascultarea oarbă de duhovnic este dorinţa de obţine soluţii magice şi rapide la probleme stringente fără a-ţi revărsa sufletul sincer înaintea lui Dumnezeu şi a duhovnicului. Nu există soluţii general valabile pentru toţi, ci doar medicamente adaptate pentru fiecare suflet în parte.

Nu uitaţi:

"Mântuirea stă în multă sfătuire!"...

doamne ajuta..

Fotografii - Locuri frumoase din țară

Sâmbăta trecută am vizitat Sibiul. Deşi eram oarecum reticent la început, când am ajuns acolo am rămas impresionat. Foarte frumos totul! Vă invit să vă faceţi singuri o impresie. Poate mi-a plăcut aşa de mult şi pentru că era cald şi soare, senin, plin de flori, copilaşii se jucau la fântânile arteziene, turiştii din toată lumea mişunau peste tot.... Când ajungi în Sibiu eşti mândru că eşti român.

<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/iunie/sibiu.jpg"} -->

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Preaiubiți frați și surori întru Domnul, întrebarea zilei e următoarea: De ce să-L lăudăm pe Dumnezeu într-o anume zi, în lunea Cincizecimii, când cântările praznicului Cincizecimii sunt manifestare a dragostei către Dumnezeul nostru treimic și fiecare zi e o laudă adusă Preadumnezeieștii Treimii? Sau de ce să vorbim despre Prea Sfânta Treime acum, după pogorârea Sfântului Duh?

Și răspunsul la această întrebare e deplin teologic: pentru că Biserica a vrut să exprime prin praznicul din lunea aceasta, că harul primit de Apostoli la Cincizecime și de fiecare creștin în parte la Botez și în viața sa bisericească e iubirea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh pentru noi, că noi suntem împreună cu întreaga Treime prin iconomia lui Hristos și pogorârea Duhului Sfânt și nu doar cu Hristos sau cu Duhul Sfânt. Că harul sfințitor și mântuitor și îndumnezeitor al Bisericii e unul și el e al Treimii. Și când vorbim despre creația lumii, despre mântuire, despre Biserică, despre cele de acum și despre cele ce vor venisă gândim și să vorbim treimic și nu doar despre o persoana dumnezeiască sau alta, în mod disparat.

Praznicul de astăzi e praznicul care chintesențiază raportarea noastră eclesială la Dumnezeul treimic.

Pentru că în slujbele și rugăciunile Bisericii, dacă sunt pomeniți Tatăl sau Fiul sau Sfântul Duh, în moddistinct, sunt pomeniți pentru ca mai apoi să fie văzuți împreună, într-o unire nedespărțită. Sau tocmai pentru aceasta se binecuvintează Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh: pentru ca să vedemTreimea dar și, în mod distinct, persoanele Treimii.

Și atenționarea acestui praznic preadumnezeiesc al zilei de față vizează teologia și viața noastră liturgică.

Pentru că teologia vine de sus, de la Dumnezeu, prin revelarea preaiubitoare a lui Dumnezeu față de noi, oamenii, care suntem creația Sa apărută din iubire. Iar viața noastră liturgică nu trebuie să își risipească atenția ci să și-o concentreze asupra Treimii, adică asupra Aceleia de la Care, prin Care și pentru Care sunt toate câte există.

Și ne închinăm Treimii, într-un praznic distinct (deși noi ne închinăm în fiecare clipă Treimii noastre Celei preaiubite), după Cincizecime, pentru ca să arătăm că prin harul venit de la Tatăl, prin Fiul întru Duhul Sfânt, ne înălțăm întru Duhul către Fiul, Care ne duce spre Tatăl.

Și ne închinăm Treimii întru harul Său, pentru ca să mărturisim că Mângâietorul, Duhul Sfânt nu eseparat de Fiul și nici nu Îi înlocuie pe Fiul și pe Tatăl în viața noastră ci ne face să Îi dorim pe Tatăl și pe Fiul în viața noastră.

Așadar praznicul de astăzi e o lecție de mare înțelepciune și de mare atenție cuvioasă. Pentru că înțelepciunea te învață să nu renunți la nicio dogmă și la nicio învățătură a Bisericii ci să le mărturiseșticurat, cu conștiință curată. Iar dacă e vorba despre cea mai sfântă dogmă a Bisericii, care e ca sufletul în trup, fără de care trupul devine cadavru, atunci trebuie să avem cea mai mare grijă și atenție față dedogma Treimii, de învățătura despre Dumnezeu, fundamentul întregii lumi, al Bisericii și al mântuirii noastre.

Și când în ziua de astăzi prăznuim Treimea, când spunem că Tatăl și Fiul și Sfântul Duh sunt Dumnezeul nostru, pentru că una e ființa Dumnezeirii dar sunt întreite persoanele dumnezeiești ne manifestăm cu profundă înțelepciune. Pentru că începem cu începutul.

Ne zidim mărturia pe stâncă.

Pe stânca adevărului revelat de Tatăl, prin Fiul întru Duhul Sfânt.

Pentru că astfel este Dumnezeul nostru și nu în alt fel: e Treime de persoane, fără de început și împreună-veșnice.

Și tot ce ne-a spus Fiul despre Tatăl și despre Duhul ne spune și Duhul despre Tatăl și despre Fiul, și Tatăl despre Fiul și despre Duhul. Pentru că persoanele Treimii nu au adevăruri antagonice ci au un singur adevăr.

Și de aceea noi mărturisim „un Domn, o credință, un Botez” [Efes. 4, 5]: pentru că Dumnezeul treimic ne-a revelat o singură credință întru care noi ne-am botezat.

Și ne-am botezat întru Treimea cea deoființă și nedespărțită și nu într-un dumnezeu străin.

Am murit împreună cu Hristos și am înviat împreună cu El întru Duhul Sfânt pentru ca să strigăm cuîndrăzneală de fii către Tatăl. Și Tatăl ne vorbește mereu în inimă, prin Duhul Său Cel Sfânt (Care dintru Sine, dintru Tatăl purcede), despre Fiul Său Cel Unul-născut mai înainte de toți vecii. Ne amintește că El Și-a dat Fiul pentru noi spre moarte, pe Cel ce S-a făcut ca noi, afară de păcat, pentru ca să ne mântuiască pe noi, pentru ca noi viață să avem și încă din belșug.

Și când Fiul le-a vorbit Apostolilor despre Duhul le-a spus despre foc, despre apă vie, despre lumină, despre El ca Mângâietor [In. 15, 26] al lor. Însă nu le-a vorbit ca despre un Mângâietor care L-ar înlocui pe Hristos în ei ci ca despre Cel care dăruie harul Treimii, prin care întreaga Treime coboară în noi și ne mângâie, ne susține, ne întărește, ne bucură, ne fericește, pentru că ne încredințează despre sfințenia și adevărul tuturor celor mărturisite mai înainte.

De ce a pierit teama din Apostoli la Cincizecime și ei au început să vorbească cu tărie și înțelepciune dumnezeiască despre Tatăl și despre Hristos și despre Duhul Sfânt, despre Dumnezeul nostru? De ce au preferat Sfinții lui Dumnezeu asceza curățirii de patimi și  moartea în locul desfătărilor trecătoare? Pentru că au fost umpluți de harul Treimii!

Acesta e adevărul despre cum se sfințesc oamenii: prin harul Treimii!

Au cunoscut în ei înșiși slava lui Dumnezeu, L-au purtat pe Dumnezeu prin vederea, simțirea și purtarea în ei a slavei Sale și de aceea nu au putut să renunțe la împlinirea lor dumnezeiască pentru o dezamăgire de proporții.

Pentru că moartea păcatului, moartea pe care o aduce păcatul în noi nu e nimic altceva decât o dezamăgire temporală și veșnică, o dezamăgire fără leac…

Și pentru aceasta, iubiții mei, ne-am adunat cu evlavie, cu atenție evlavioasă ca să ne închinăm Treimii. Și prin această închinare evlavioasă să învățăm de la Ea că doar Ea este începutul întregii cugetări și a întregii noastre asceze. Pentru că numai când gândești evlavios înțelegi cum să te nevoiești cu smerenie văzătoare de Dumnezeu.

Pentru că tot efortul credinței noastre nu este pentru a face slujbe lungi și frumoase, predici elaborate și o asceză la punct și virgulă ci scopul credinței noastre e acela de a ne face potire, case, sălașuri ale Treimii.

Asta vrea, de fapt, să ne spună praznicul de față: că Ortodoxia este experiența slavei lui Dumnezeu trăităîn mijlocul preamăririi Lui. Că dacă trăim cu adevărat ortodox ajungem să fim nu numai vorbitori despre Dumnezeu ci și intimii lui Dumnezeu, cei întru care Dumnezeu sălășluiește.

Pentru că rugăciunea Cincizecimii și a praznicului Prea Sfintei Treimi se concentrează în strigarea: vino, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi! Și dacă Duhul Sfânt vine și locuiește la noi, în noi, atunci e atrasde teologia, de curăția, de evlavia, de bucuria, de smerenia, de iertarea și de tot corul de frumuseți al virtuților dumnezeiești pe care ni le-am agonisit.

Pentru că Cel Preacurat și Preasfios și Preasmerit și Preasfânt, Mângâietorul, Duhul Adevărului, Duhul lui Hristos, Care purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul din veci și până în veci, nu vine și nu rămâne la noidacă nu consimțim cu viețuirea sfântă pentru tot restul vieții noastre.

Fiindcă viața duhovnicească nu e o mașină cu care te lauzi, nu e o diplomă pe care o fluturi pe la nas altora, nu e o viață de o clipă…ci o viață pentru întreaga viață…și întreaga veșnicie…

Viața duhovnicească e viața unde coboară harul Treimii, unde coboară Duhul împreună cu Fiul și cu Tatăl, prin harul Său, unde seriozitatea și cumințenia și sfiala și curăția și bunătatea și evlavia și iertarea sunt la ele acasă…și nu sunt de fațadă.

Ele sunt în casă, sunt în lăuntrul nostru, pentru că Treimea e în noi prin slava Sa.

Și de aceea este zi preasfântă și preafrumoasă, e ziua lui Dumnezeu, cea pe care o sărbătorim acum și prin nemuncă. Însă dacă autoritatea statului a decis ca această zi să fie nelucrătoare, atunci, pentru noi, ea să fie duhovnicească. Și să fie duhovnicească, plină de bucurie, pentru că Dumnezeul nostru treimic eBucuria care ne iubește pe noi și Iubirea care ne mângâie pe noi și Frumusețea care ne înfrumusețează pe noi. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș)

Iubirea - Iubirea lui Dumnezeu

...dar nu tot ce place oamenilor place şi lui Dumnezeu. Şi ca să nu ne mai scuzăm plăcerile pătimașe invocându-l pe Dumnezeu la netrebniciile noastre, iată ce este plăcut înaintea Domnului:

"În vistieriile înțelepciunii sunt pildele științei; celui păcătos îi este urâtă temerea de Dumnezeu. Poftești înțelepciune? ține poruncile și Domnul iți va da-o ție.  Că înțelepciunea și învățătura stau în temerea de Domnul, și plăcute sunt Lui credința și blândețea." (Isus Sirah, 1:24- 26)

"Plăcut este Domnului când te depărtezi de răutate și jertfă cu curățenie este când te despărți de strâmbătate." (Ecclesiasticul 35:4)

"Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Iar cel ce slujeşte lui Hristos, în aceasta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni." (Romani 14:17)

"Nu cugeta și nu face nimic, fără un scop plăcut lui Dumnezeu. Căci cel ce călătorește fără scop, va osteni în zadar." (Marcu Ascetul)

"Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvățați, ca să iubească învățătura și îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea și aceia care îndreaptă pe cei desfrânați către petrecerea virtuoasă și placută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândețea și înfrânarea este fericire și nădejde bună pentru sufletul oamenilor. " (Antonie cel Mare)

"Nestatornicii și nepricepuții să nu ispitească pe cei înțelepți. Iar cel ințelept este bărbătul ce place lui Dumnezeu, care vorbește puține și pe cele de trebuință și plăcute lui Dumnezeu." (Antonie cel Mare)

"Cel ce urmăreste viețuirea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu grijește de virtuțile sufletului, căci acestea sunt bogăția și hrana sa veșnică. De cele vremelnice se împărtășește numai pe cât se poate, după cum dă și voiește Dumnezeu, folosindu-se cu mulțumire și bucurie de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrănește numai trupul; cunoștința lui Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire și blândețea, acestea îndumnezeiesc sufletul." (Antonie cel Mare)

"Nu trebuie sa urâm pe cei ce au uitat de viețuirea cea buna și placută lui Dumnezeu și care nu recunosc dogmele drepte și iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei, ca fiind slabi în puterea de a deosebi lucrurile și orbi cu inima și cu înțelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neștiinței, și nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii și nechibzuiții de ei." (Antonie cel Mare)

"Dacă ochiul sufletului nostru, adică mintea va fi curată şi fără răutate, atunci şi aşezările şi lucrările trupului şi ale sufletului nostru vor fi luminate şi bine plăcute lui Dumnezeu. De aceea sfinţii au avut mare grijă să fie treji şi veghetori cu mintea în toată vremea, păzind-o curată de păcate şi de răutate." (Pr. Ilie Cleopa)

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiți frați și surori întru Domnul, bucurați-vă întru mângâierea și bucuria cea dumnezeiască a lui Dumnezeu față de noi, a Celui care nu ne-a lăsat pe noi singuri ci mereu este cu noi!

Pentru că Cel ce S-a înălțat de la noi la cer nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a trimis nouă pe Duhul Sfânt, pe Mângâietorul, umplându-ne astfel de viața lui Dumnezeu, ca prin viața și cuvintele Lui să ne apropiem de El și să trăim întru El, să trăim viața lui Hristos, în Trupul Său mistic, Biserica, și să propovăduim cuvintele vieții veșnice revelate nouă de Fiul lui Dumnezeu.

Acesta e motivul pentru care noi nu despărțim viața mistică în Hristos de propovăduirea Evangheliei, ci cuvintele Lui ne duc spre El, spre împărtășirea euharistică cu El și trăind cu Hristos și în Hristos înțelegem tot mai mult cuvintele Sale, care sunt cuvintele Vieții și ne hrănim duhovnicește cu ele.

Și acest prea mare praznic al Cincizecimii e ziua de naștere a Bisericii lui Dumnezeu în istorie, pentru că viața Prea Sfintei Treimi începe să se pogoare din această clipă preasfântă în cei care Îl cunoșteau pe Hristos și urmau cuvintele Lui.

Pentru că harul Duhului Sfânt a coborât în persoanele Sfinților Apostoli și a rămas în ei și în cei care erau cu ei și credeau în Hristos în mod total, sfânt, nefalsificat și nu a coborât harul Treimii în oameni care nu Îl cunoscuseră pe Hristos și nici nu-L acceptau.

Acesta e motivul pentru care noi ne uităm la credința și la viața omului, la mărturia lui integrală pentru casă certificăm dacă trăiește sau nu duhovnicește. Pentru că viața cu Dumnezeu, viața întru simțirea harului Său e o viață întru adevărul Său și în fidelitate față de Tradiția Dumnezeiească a Bisericii Lui, pentru că e o viață de fiecare clipă cu Dumnezeu, Care ne învață la tot adevărul, la cunoașterea și recunoașterea integrală a revelației Sale.

De aceea mărturia Bisericii Ortodoxe e aceasta: noi avem viața lui Dumnezeu în noi și cuvintele Sale, trăite, păstrate și tâlcuite de Biserică în mod duhovnicește.

Și de aceea suntem cei care trăim, experimentăm viața cu Dumnezeu, viața de sfințenie și nu doarfilosofăm despre Dumnezeu. Ci noi vorbim despre Dumnezeu din interiorul vieții cu Dumnezeu, din intimitatea cu Treimea Cea Preadumnezeiască.

Iar dacă înțelegem că unirea firilor în Hristos, dumnezeiască și omenească, ne-a făcut să avem, pe toți cei botezați, o viață divino-umană în Biserică, atunci ne bucurăm să mărturisim, din interiorul vieții cu Dumnezeu, despre fericirea de a fi cu El.

Și praznicul de astăzi e praznic identitar pentru ortodocși, fiindcă e ziua în care noi certificăm, prin propria noastră experiență că Dumnezeu e cu noi în fiecare clipă.

Pentru că în fiecare clipă noi trăim schimbările lui Dumnezeu, mângâierile Lui, strălucirile Lui, ajutorul Lui,scăparea Lui, mila Lui, bucuria Lui cea netrecătoare, care nu e ca bucuria evanescentă a lumii.

Și astăzi s-au împlinit profețiile despre vărsarea vieții Lui în lume.

Despre cum viața lui Dumnezeu, slava Sa, prin lucrarea divino-umană a lui Hristos pentru noi, a ajuns la îndemâna tuturor celor care vor să trăiască cu Tatăl, cu Hristos și cu Duhul Sfânt întru unire nedespărțită, propovăduind viața și cuvintele lui Dumnezeu.

Astăzi ne bucurăm întru Duhul Domnului, Care „toată rânduiala Bisericii o plinește” (***Penticostar, ed. BOR 1999, p. 314), o desăvârșește, o lucrează.

Și când auzim cântarea Bisericii că spune: „văzut-am Lumina cea adevărată; primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credința cea adevărată” (Ibidem), mărturisim vocația ortodocșilor de a fi văzători de Dumnezeudar și nevoia de împlinire a acestei vocații.

Pentru că noi trebuie să trăim, în mod real, întâlnirea cu Dumnezeu, ca toți Sfinții de până la noi, pentru ca să ne împlinim vocația ontologică, aceea de a vedea pe Dumnezeu și a fi cu El.

Motiv pentru care mărturia aceasta nu e spusă din toată inima, nu e și a noastră dacă nu ne facemvăzători de Dumnezeu, primitori de Dumnezeu, iubitori de Dumnezeu, înțelegători de Dumnezeu, simțitoride Dumnezeu.

Simpla cunoaștere și mărturisire a adevărului nu te sfințește dacă ești în afara vieții cu Dumnezeu. Dacă nu crezi deplin și nu mărturisești adevărul Lui din mijlocul eforturilor de a te sfinți în iubirea Lui și în simțirea Lui, atunci simpla cunoaștere și mărturisire a unor adevăruri dumnezeiești nu duce la schimbări de anvergură în persoana noastră.

Cu adevărat colosală, o schimbare de proporții produce intrarea vieții lui Dumnezeu în noi princunoașterea și mărturisirea adevărului Lui și prin împlinirea poruncilor Sale.

Și acolo unde Dumnezeu e prezent, unde El îl schimbă radical pe om, e o frumusețe copleșitoare, trăită prin acceptare și urmare a Lui, prin dăruire față de El. O dăruire care nu rămâne neobservată…chiar dacă încerci să o ocultezi, să o bagi la index într-un fel sau altul.

Dar, în același timp, prin aceasta se arată și marea considerație pe care Dumnezeu o are față de oamenii care I se dăruie Lui. Pentru că indiferent cine este cel care se convertește la viața cu El, Dumnezeu îl duce spre toată frumusețea Lui, ca și pe Sfinții de dinaintea noastră.

Și când înțelegem că El nu ne ține mai prejos decât pe cei de dinaintea noastră, că ne dă același ajutor șiaceeași bogăție a harului Său ca să ne sfințim viața, de aceea ne umplem de bucurie negrăită, de veselie duhovnicească, simțindu-ne copărtași cu toți Sfinții Săi la bucuria Sa cea veșnică.

Ne plecăm genunchii în această zi preasfântă a Pogorârii Sfântului Duh și „Te lăudăm pe Tine, Tatăl cel fără de început, și pe Fiul cel împreună fără de început, și pe Preasfântul Duh cel împreună-veșnic, Care luminează și sfințește sufletele noastre” (Ibidem).

Ne plecăm genunchii trupului pentru că ne plecăm, în primul rând, „genunchii sufletului” (Idem, p. 316).

Acceptăm cu totul voia Lui cu noi și dorim ca slava Lui să ne inunde și să ne învețe bucuria vieții cu Dumnezeu și cu oamenii.

Ne rugăm astăzi să fim învredniciți de strălucirea vieții lui Dumnezeu (Idem, p. 317) în viața noastră și să cunoaștem tainele cele cerești (Ibidem) ale vederii lui Dumnezeu.

Pentru că astăzi s-a pogorât de la Domnul harul Duhului Sfânt, care coboară și rămâne în adâncul ființei noastre pentru ca să ne învețe toată virtutea și toată gândirea și exprimarea teologică.

Viața Lui ne certifică cuvintele Lui și cuvintele Lui se înțeleg prin trăirea împreună cu El.

De aceea Duhul Sfânt e numit „Vistierul bunătăților”, al tuturor harurilor dar și „Dătător de viață”, de viața cu Dumnezeu. Pentru că adevăratele daruri și harisme ies din viața cu Dumnezeu și nu dintr-o viață depravată și dintr-o minte și inimă stricate de erezie și păgânătate!

Acesta e motivul pentru care nu poți să fii un teolog briliant și, în același timp, un păgân cu viața.

Ci teologul lui Dumnezeu, vorbitorul cu și despre Dumnezeu e cel care cunoaște adevărurile Lui de la El, pentru că trăiește împreună cu El și prin luminarea Lui adâncește continuu multiplele dar unificatoareleLui rațiuni.

Pentru că, în cele din urmă, toate cuvintele lui Dumnezeu și înțelegerile despre El ne duc la El ca laizvorul lor și ca la împlinirea traiectoriei înțelegerii Lui.

Cuvintele lui și înțelegerea Lui ne duc la El.

Și ducerea la El e o rămânere în El ca vedere, și bucurie, și înțelegere, și minunare de Dumnezeu.

Pentru că minunarea de Dumnezeu e semnul că El te umple de viața Lui iar tu nu mai știi cum să lauzi și cum să te pătrunzi de sfială și de umilință pentru atâta bogăție a harului și a cunoștinței și a lucrării care vine din înțelegerea Lui.

Venirea harului Duhului Sfânt în Sfinții Apostoli i-a făcut propovăduitori ai întregii lumi ai vieții cu Dumnezeu. Dar niște propovăduitori curați, simpli, iubitori de Dumnezeu, care nu au făcut partizanate, care nu au rupt cămașa adevărului cea țesută de sus, revelată, precum ereticii, ci oriunde au ridicatBiserici vii le-au făcut să fie în unitate de har și de iubire dumnezeiască.

Și poate că cel mai important lucru pentru zilele noastre e tocmai acesta: de a zidi Bisericile în oamenimai degrabă de a zidi Bisericile lângă oameni. Pentru că viața Prea Sfintei Treimi se extinde, se lățește, capătă anvergură mondială de la Cincizecime și, prin Botez, intră în fiecare dintre noi și ne face mădulare vii ale Bisericii și pe aceste mădulare vii trebuie să mizăm mai întâi de toate.

Pe catehizarea, pe îngrijirea sufletului credincioșilor noștri, pe modul în care ei trebuie să se raporteze la Dumnezeu, la Biserică, la ei înșiși și la lume trebuie să mizăm, pentru că cuvintele și practica vieții cu Dumnezeu zidesc Bisericile de piatră.

Închiderea în ei înșiși a oamenilor și gesturile extreme, suicidare, se produc tocmai pentru că oamenii nu sunt întâmpinați cu cuvinte și gesturi…cu gesturi și cuvinte autentice, prietenoase, umane, care să îi facă să se simtă oameni.

Și viața nu își pierde sensul când cineva decide să își pună capăt vieții, ci viața nu mai are adâncime, bucurie, stabilitate, pentru că sensul, doar el, nu mai pare îndeajuns de mult pentru un astfel de om.

Numai că, o întâmpinare mai mare din partea noastră, a tuturora, a confraților noștri face ca sensul vieții, adică bucuria vieții cu Dumnezeu și cu oamenii, să fie o realitate și nu doar o vorbă.

Și fiecare dintre noi suntem vinovați când spunem mai mult vorbe decât certitudini, când nu dăm curaj, nădejde, chef de viață, sens vieții oamenilor prin prezența, faptele și cuvintele noastre.

Pentru că orice demoralizare a cuiva, orice înșelare a încrederii cuiva înseamnă o întunecare a sensului vieții unui om, pe când orice ajutor esențial, orice luminare, orice bucurie reală, frumoasă făcută cuiva înseamnă o luminare și mai mare a sensului vieții lui.

Și de aceea îi iubim și îi cinstim, și le suntem recunoscători celor care au făcut ceva esențial pentru noi. Pentru că cei care au făcut ceva esențial pentru noi rămân în noi ca fundamente vii ale dezvoltării noastre duhovnicești și sociale.

Cei care ni s-au dăruit, ne-au făcut mai vii, mai bucuroși, mai umani.

Și în comparație cu recunoștința pe care o avem față de părinți, frați, bunici, rude, soți, prieteni, învățătorii și duhovnicii noștri înțelegem și recunoștința pe care trebuie să o avem față de binefacerile lui Dumnezeu în viața noastră, Care nu ne-a dat doar cuvintele Lui, ci și pe El și viața Lui, pentru ca noi să fim bucuroși, vii, plini de frumusețe sfântă.

Așa stând lucrurile, fiecare dintre noi trebuie să se bucure astăzi pentru că e mădular al lui Hristos și că eplin de viața Lui și de luminarea cuvintelor Lui. Pentru că nu mai mergem orbecăind, în întuneric, ci am cunoscut lumina vieții și „cu suflare de foc” (Idem, p. 321), venită din cer, ne-am umplut și lăudăm Treimea Cea Preasfântă, pe Dumnezeul nostru Cel preaveșnic, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș)

Muzică și filme - Biblioteca audio

Acum  câteva săptămâni l-am văzut pe Alexandru Tomescu, unul din cei mai buni violonişti ai ţării noastre şi ai lumii, invitat la Garantat 100%. Promo-ul emisiunii m-a atras în mod deosebit, nu mai ţin minte de ce, ştiu doar că Alexandru explica ceva. Duminica noaptea când am văzut toată emisiunea am fost foarte plăcut impresionat de naturaleţea lui, de modul frumos în care vorbeşte, de cât de pasionat este de ceea ce face. În discursul lui observai că a înţeles că o vioară, fie ea chiar şi Stradivarius, fără atingerile sclipitoare ale unui muzician nu ar putea scoate sunetele pe care le scoate. Vorbea atât de frumos de legătura tainică care se creează între vioară şi violonist... încât îţi dădeai seama că între om şi creaţie există o mare legătură, şi au atâtea în comun, se completează atât de bine.

N-am găsit emisiunea Garantat 100% pe YouTube ca să o pot împărtăşi cu voi, dar am găsit alte două filmuleţe, unul dintr-un concert al lui şi altul dintr-un mic experiment făcut de TVR şi România Liberă la metrou în Piaţa Victoriei. (Claudiu)

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here --><!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->

Fotografii - Biserici

În weekend am participat la evenimentul instalării noului arhiepiscop al Alba-Iuliei, IPS Irineu, chiar în capitala istorică a României, unde s-a înfăptuit marea unire. Oraşul nu mi s-a părut a fi deosebit, în schimb catedrala şi complexul arhiepiscopal sunt de o frumuseţe extraordinară. Am făcut mai multe fotografii, şi vreau să le împărtăşesc şi cu voi. Merită văzut oraşul doar pentru Catedrala Reîntregirii şi pentru Cetatea Alba-Iuliei.

Poate aţi observat că în ultima săptămâna au fost mai puţine articole şi ne-am ocupat mai puţin de site. Asta s-a întâmplat pentru că şi eu şi Dan suntem foarte aglomeraţi în această perioadă, dar sperăm să ne liniştim şi să ţinem ritmul cu care v-am obişnuit.

Fotografiile de la 1 la 14 sunt făcute sâmbătă seara la vecernie iar cele de la 15 pâna la 39 sunt făcut a doua zi dimineaţă, duminică, la Sfânta Liturghie.

doamne ajuta..

 

 

<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/iunie/catedrala-alba-iulia.jpg"} --> 

 

Iubirea - Iubirea îndrăgostiților

"Un prieten adevărat e piatră nestemată: nimeni nu va şti să-i cumpănească preţul.” (Ecclesiasticul 6:15).

E o nebunie. Schimbări adunate-n propria fire. Manierat, grandilocvent, mărinimos şi delicat: un sentiment bolnav ce zace-n mine, o iluzie şi totodată o aşteptare . O patimă, un dor arzător, un demon chiar. Dar demonii nu se nasc din iubire. Poate acesta s-a zămislit în mine datorită unei răni mult prea adânci. Mult prea sărate. Sângele atâtor amintiri se plimbă-ntre venele ostenite de durere. Obosite de eterna aşteptare. Obosite de acest sentiment bolnav, vânăt şi crud ...

Amintirile de fapt, sunt mult mai dure decât patimile. Orice patimă poate fi dezrădăcinată, strivită, smulsă din carnea inimii treptat. Dar o amintire ? Adormi cu aceasta, te trezeşti cu ea, trăieşti cu ea, mănânci şi bei din sucul acesteia. Eu mă hrănesc din amintiri. Dar hrana asta e mult prea rece şi amară. Nici mierea de albine nu o va putea îndulci vreodată. Îmi potolesc setea nebună cu lacrimi izvorâte din amintiri . Curg pe mine aliniate , pe haine , pe mâini ; în şir indian chiar, pe piele şi pe tălpile mele umede şi-ngheţate ...

Mi-am dorit să îţi scot inima şi să o bag într-un cuptor încins , neştiind că de fapt cuptorul este în mine, şi eu mă aflu în acesta. Ard şi sunt mistuită de flăcările sale. Durerea se prăjeşte în străfundul sufletului, iar speranţe vii se năruiesc înlăuntrul meu. Sunt un vulcan, iar paşii tăi au lăsat urme în noroiul din mine. Am calcat peste orgoliu, dar nu am calcat peste iubire. E darul nemuririi, darul suprem a lui Dumnezeu; cum spunea un mare romancier român: ,, e taina tuturor fericirilor pământeşti şi cereşti ”...

E o nebunie. Eu am murit pentru tine, iar în noi doi a murit prietenia. A murit de mult acel glas al inimii care te îndrepta cu sfiiciune spre mine. Acel ,, eu " a trecut şi el o dată cu clipele uscate şi înfundate-n clepsidra destul de neagră a singurătăţii ...

În noaptea îngropării Sale, ai îngropat şi o parte din mine . Cealaltă a rămas aici pe pământul cernit , să ţipe , să plângă, să fie sfâşiată de gustul nepăsării şi al indiferenţei ce ne-au întunecat privirile.

M-am răstignit pe această Cruce a iubirii. Mă leg de ea pentru totdeauna, iar de va fi ceva cu mine, iubirea ştiu că-mi va fi păstrată în braţele Lui. Lacrimile mele, ţintuite-n acest lemn îmbătrânit, se vor preface-n râuri de mângâiere veşnică. Voi şti atunci , că o iubire bolnavă se vindecă doar prin renunţarea la sine ...

Eu am murit în faţa ta ; umilindu-mă perpetuu şi cerşind la porţile Adevărului un strop de prietenie. Şăgalnic mi-agăţ firea de pământ, iar pe dungile străzii îmi văd umbra care se zbate cu o forţă teribilă. Dar a murit în noi prietenia , şi oricât de multe cuvinte aş înşirui aici, nu voi putea trezi această piatră nestemată din somnul ei; această fărâmă născută din iubire. Nu voi putea face nimic. Şi îmi este scârbă de această neputinţă. Îmi este scârbă de moarte, deşi eu am murit pentru tine. Deşi a murit în noi prietenia ...

E o nebunie. Schimbări adunate-n propria fire. Schimbări rătăcite, răvăşite , împrăştiate asemenea unor petale de păpădie transformate printr-o simplă si inocentă suflare, în puf ...

Am murit pentru tine. A murit în noi prietenia .....

doamne ajuta..

Tinerii în societate - Viața cu și fără Dumnezeu

Nici un regim din trecut de la noi nu şi-a făcut o mai bună reclamă decât comuniştii, nu a arătat că stă pe adevăr, că e justificat ştiintific, deci că e actual si că ceilalţi sunt depăşiţi, inactuali şi anacronici. Şi nimeni nu s-a înselat pe sine, cum s-au înselat comuniştii. Asta din cauză că erau necredincioşi si că nici un har de sus n-a putut coborî ca să-i lumineze. Erau autonomi şi la singura lumină a minţii lor n-au putut merge bine înainte.

Mulţimea prea mare de deţinuţi de la noi, precum şi apăsarea formidabilă a lor de o autoritate tiranică în temniţe, a făcut dovada până la ce grad de neomenie şi răutate poate ajunge omul care l-a părăsit pe Dumnezeu şi a ajuns materialist si ateu.

În temnitele noastre s-a experimentat limita maximă până la care rezistă omul apoi începe prăbusirea, degradarea, animalizarea lui.

Nicăieri nu s-a arătat forţa spiritului ca în temniţele noastre sub comunişti. Ea a fost imensă şi a depăsit tot ce se ştia până acum. Cu o masă de 600 de calorii pe zi s-au menţinut mii de oameni în Aiud mai mult de un an, unii până la un an şi şase luni.

Cu o masă foarte scăzută cu care unii credeau că nu vor rezista decât un an doi, au rezistat până la 11 ani. Forţa spiritului a menţinut materia să nu moară în conditii atât de grele, că nimeni n-ar fi crezut că acest lucru este posibil. Iar la această lipsă a alimentaţiei se adaugă lipsa căldurii, lipsa aerului însorit, căci erau obloane la ferestre, lipsa preumblării, pedepsele, uneori absolut nemotivate, bătaia tuturor în unele perioade pentru intimidare, insultele, ameninţările, apăsarea psihică şi uneori teroarea.

Care fost puterea care a menţinut pe detinuţi în aceste conditii grele fără să înnebunească, fără să moară şi fără să-ţi piardă speranţele, dorul de viaţă, voioşia, bucuria şi echilibrul interior?

E aici un mister. Nimeni nu ştie cum, dar trebuie să deducem că a fost o putere de sus care i-a întărit, o putere a lui Dumnezeu. Şi această putere le-a venit prin rugăciune. Cerul fiind întunecat, nici un ajutor omenesc nevăzând si neputând aştepta de nicăieri, deţinuţii şi-au îndreptat toate privirile lor spre cer si rugăciunea lor fierbinte a deschis cerul. Harul lui Dumnezeu, nevăzut, a curs peste ei şi i-a întărit.

Altfel, apreciind logic, toţi trebuiau să moară. Dimpotrivă, prin temniţă unii au fost salvaţi de la ratare, alţii s-au sfinţit, alţii au fost feriţi de a cădea în beznele păcatului, alţii asuprind şi ei s-au convins de superioritatea creştinismului faţă de alte religii şi, cunoscându-L pe Hristos L-au iubit şi au trecut la El cum a făcut admirabilul evreu Nicolae Steinhardt, care s-a botezat în temniţă.

(Pr. Nicolae Grebenea - Amintiri din întuneric, Sursa: Fericiticeiprigoniti.net)

Tinerii în societate - Ispite feminine

Noi am mai discutat pe site despre felul în care este cuviincios şi frumos să se îmbrace femeile şi fetele înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, dar astăzi prin acest articol vreau să vă ajut pe voi fetele să înţelegeţi cum gândim noi băieţii despre fetele care adoptă o ținută indecentă.

Dar mai întâi vom lămuri un aspect despre motivațiile fetelor de a se îmbrăca provocator. Din câte am trăit eu, am observat că sunt două tipuri de a gândi în rândul femeilor:

1. Femeile care se îmbracă provocator doar pentru a imita ca model anumite femei pe care le-au văzut în societate şi pe care le percep ca vedete de succes, cu o viaţă socială şi profesională de invidiat. La nivelul sub-conştientului, imitându-le modul de a se îmbrăca, femeile încearcă să obţină de fapt acelaşi succes ca şi ele pe plan sentimental şi profesional. Deşi felul lor de a se îmbrăca stârneşte pofta bărbaţilor, totuşi ele nu conștientizează acest lucru deloc sau aproape deloc, ba poate sunt chiar femei şi fete cuminţi, care merg şi la biserică. Ele imită doar pentru a căuta fericirea, fără să se gândească că vor fi percepute  de bărbați altfel decât și-ar dori și altfel decât sunt ele în interior. Am văzut fete blânde şi curate îmbrăcate cu fuste scurte şi pantaloni mulaţi doar pentru că aşa e moda, pentru a nu părea ciudate în faţa colegelor şi prietenele din viaţa lor.

2. Femeile care se îmbracă provocator şi sunt foarte conştiente de puterea lor de a atrage și controla bărbaţii prin seducție. Aceste femei ştiu foarte bine că vor întoarce multe priviri, ştiu că felul lor de a se îmbracă le va ajuta într-o lume condusă în mare parte de bărbaţi. În general aceste femei nu conştientizează efectele păcatul desfrânării şi au o viaţă neglijentă, departe de voia şi poruncile lui Dumnezeu.

Poate generalizarea e cam forţată, poate mai sunt şi alte tipuri de a gândi în rândul femeilor, dar totuşi am vrut să scot în evidenţă că unele femei se îmbracă indecent, deşi îmbrăcămintea este în opoziţie cu starea lor sufletească. Decizia de a se îmbrăca astfel vine ca urmare a presiunii societăţii şi a lumii desfrânate în care trăim. Pe acest fete vreau astăzi să le ajut să înţeleagă cum gândim noi bărbaţii.

Voi fi foarte direct şi voi cita o expresie mult auzită în popor: „bărbaţii sunt porci”. Da, aşa este în multe cazuri, bărbaţii sunt porci, în sensul că sunt mai insensibili ca femeile, mai puţini atenţi la detalii, mai aplecaţi spre desfrânare din fire, mai aprinşi în pofta lor. Vreau să vă povestesc ceva şi apoi voi reveni pentru a detalia felul multor bărbați de a gândi.

Îmi povestea cineva că în Galaţi, acum vreo câţiva ani, s-a difuzat la cinema filmul „Fast and furios” un film cu curse de maşini, cu automobile modificate pentru a arăta cât mai bine şi pentru a dezvolta o putere cât mai mare. După aproape două ore de stat şi privit la ce se întâmpla în acest film, când au ieşit afară din cinematograf, băieţii s-au urcat în maşinile lor şi toţi au plecat de pe loc cu scârţâit de cauciucuri şi gata-gata să intre în cursă cu cei din jur, forjându-şi motoarele la maxim, chiar dacă aveau o simplă Dacia 1310 sau altceva.

Lucrurile se desfășoară după același tipar psihologic atunci când bărbaţii văd pe stradă femei cu sânii parţial dezgoliţi, cu spatele gol, sau femei îmbracate cu pantaloni mulaţi prin care li se accentuează formele fundul. În mintea lor, mulți dintre ei fiind viciați de pornografie, vor vrea să pună mâna, să atingă, să simtă plăcerea atunci când văd o femeie îmbrăcată profocator. În imaginaţia lor se vor derula instantaneu scenarii erotice în care femeia pe care o văd pe stradă va fi "parteneră" într-un act de intimitate.

Ciudat, nu? Poate că femeia care a stârnit pofta bărbatului anonim de pe stradă vroia să transimită alt mesaj decât cel receptat, poate vroia să arate că este frumoasă, tandră, feminină și gingaşă.

Da, aşa se întâmplă mai mereu, femeile se îmbracă provocator pentru a atrage atenţia către persoana lor, iar bărbaţii vor fi atraşi mai mult de trup şi de posibila obţinere a plăcerii sexuale din relaţia cu aceste femei.

E clar că orice gest al nostru transmite un mesaj celor din jur. Felul de a se îmbrăca al femeilor transmite un mesaj foarte direct bărbaţilor, deşi ele poate nu conştientizează asta. Afişându-se cu o bluză care are un decolteu foarte deschis, femeia îi invită subliminal pe bărbaţii pe care-i întâlneşte să-i vadă sânii, chiar dacă acest lucru se întâmplă într-un loc public, chiar dacă bărbaţii îi sunt total străini, chiar dacă ea este căsătorită sau nu, chiar dacă are 40 de ani şi ar trebuie să fie un exemplu pentru tinerele fete.

Dacă prin felul tău de a te îmbrăca îi inviţi pe bărbaţii pe care-i întâlneşti să-ţi vadă trupul dezgolit, de ce te aştepţi ca ei să te aprecieze pentru curaţia sufletului tău? Sau pentru blândeţea şi înţelepciunea ta?

Le pui în evidență trupul? Atunci trupul îl vor aprecia. Te dezgoleşti parţial în faţa lor îmbrăcându-te sumar? Atunci bărbaţii vor vrea să te dezgolească total şi să obţină plăcerea păcatului.

Multe fete tinere suferă din dragoste, fiind părăsite de băieţi chiar din pricina faptului că s-au pus în valoare mai mult trupeşte în fața lor. Băieţii şi-au luat partea şi au plecat.

Ştiu că fetele sunt sensibile, că-şi doresc să fie iubite sincer, apreciate şi alintate tandru dar greşesc nebănuit de mult atunci când îmbrăcămintea pe care o adoptă nu este în acord cu starea lor sufletească şi cu dorinţele lor sincere.

Fetelor, nu vă păcăliţi singure! Îmbrăcându-vă provocator vă afişaţi în faţa bărbaţilor ca o bucată de carne şi nu ca o femeie care urmează modelul suprem al feminităţii, Maica Domnului.

Noi bărbaţii ne aprindem uşor spre desfrânare şi diavolul ştie asta, încercând mereu să ne tragă privirea spre femei care se îmbracă lasciv şi provocator. Mulţi băieţi şi bărbaţi în ziua de astăzi privesc filme porno şi imagini cu femei dezbracăte în reviste şi pe internet şi mintea lor este stricată şi pervertită. Când privesc o fată pe stradă se activează instantaneu în mintea lor scenarii pe care le-au văzut în filme, iar femeia din fața lor devine pentru ei un mijloc de a obţine plăcere imaginară.

Să ştiţi fetelor că între bărbaţi se vorbeşte destul de urât despre femeile care se îmbracă cu decolteuri, haine mulate şi fuste scurte. Sunt tratate ce femei uşoare, pe care uşor le poţi ademeni la pat, femei fără personalitate, care se culcă cu oricine-oricând.

Să nu uitaţi niciodată faptul că pentru bărbați, cele mai atrăgătoare și de dorit femei sunt cele inaccesibile! Cele care se descoperă cu greu, cele care se lasă cucerite cu anevoie. Iar un bărbat care a cucerit o astfel de femeie nu o va lăsa pentru că s-a implicat mult pentru a-i câștiga încrederea.

Fetelor, îmbrăcându-vă provocator îi împingeţi pe bărbaţi în marginea prăpastiei păcatului. Această tensiune sexuală stârnită la vederea trupul femeilor va răbufni în viaţa bărbatului fie prin masturbare, fie prin desfrânare, fie prin adulter, iar în cel mai bun caz bărbaţii se vor detensiona în braţele iubitoare ale soţiei.

Dezgolindu-vă trupul prin îmbrăcăminte veţi fi exemplu negativ pentru femeile din jur, fără a conştientiza acest lucru. Am văzut femei trecute de 45-50 de ani sau chiar mai înaintate în vârstă îmbracate cu pantaloni, cu rochii de adolescente, de parcă ar fi avut 20 de ani. Ba uneori îşi mai arată şi părţi ale trupului, şi asta pentru că au luat exemplu de la fiicele lor, de la colegele lor mai tinere sau de le televizor.

Fetelor vă supăraţi că bărbaţii sunt insensibili şi mereu cu gândul la partea trupească, dar şi voi prin felul vostru de a vă îmbrăca sporiţi per general această atitudine a lor.

Libertinajul sexual promovat astăzi este o consecinţă directă a doi factori care se inter-condiţionează reciproc şi se hrănesc unul pe celălalt: poftirea bărbaţilor şi lascivitatea femeilor.

Am folosit în acest articol de multe ori cuvântul „provocator” care denotă de multe ori în mintea oamenilor de astăzi o atitudine care trebuie afişată. E cool astăzi să fii provocatoare, să-i faci pe bărbaţi să se uite după tine. Dar nu uitaţi că termenul de „provocator” înseamnă să provoci în celălalt poftă sexuală, să-l ispiteşti, să-l inviţi să desfrâneze măcar mental dacă nu prin faptă. Mântuitorul spune clar că bărbatul care a poftit o femeie doar cu gândul a şi săvârşit adulter.

Fetelor nu-i aruncaţi pe bărbaţi în desfrânare prin felul de a vă îmbrăca! Puteţi distruge familii şi suflete! Va veni vremea când veţi da seamă pentru asta. În închieiere vreau să împărtăşesc cu voi câteva vorbe ale Sfântului Apostol Pavel din Întâia Epistola către Timotei, capitolul 2, versetele de la 8 la 11:

„Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire. Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; Ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu. Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea.”

Fotografii - Mănăstiri

Ieri m-am hotărât împreună cu un prieten să dăm o fugă până la Voineasa ca să ne mai relaxăm şi noi puţin. În drum am zis că o să oprim pe la Mănăstirea Cozia şi pe la Mănăstirea Turnu de pe Valea Oltului, ca să ne închinăm şi să ne mai liniştim şi noi. Am plecat pe la vreo 10 de acasă , am ajuns la Piteşti, apoi mergeam în drum spre Vâlcea şi deodată vedeam un semn care indica la stânga spre M. Cotmeana - monument din secolul 13. Am mers acolo, era superb....era prima oară când o vedeam (o să vă arăt poze cât de curând). Apoi am trecut de Vâlcea şi la câţiva km vedem un indicator la stânga spre Mănăstirea Frăsinei. Era a patra oară când treceam pe acolo şi pâna acum nu am putut să mergem pentru că eram cu fetele, şi femeile nu au voie să intre în această mănăstire.

Eram tare încântat. Am făcut stânga spre mănăstire, am urcat cu maşina vreo 11 km şi am ajuns la Frăsinei, locul unde Sfântul Calinic a lăsat jurământ să nu intre nici o femeie, aşa cum e în Muntele Athos, ca monahii să nu fie ispitiţi.

 

Din greşeală sau mai bine zis din pronia lui Dumnezeu, am ajuns exact în ziua de prăznuire a Sfântului Calinic, ctitorul acestei mănăstiri. Era superb afară, cald, linişte, aer curat, se auzea cum cântă cocoşul, mirosea a primăvară, eram în altă lume.... departe de secolul XXI.

Se vedea că aici călugării se nevoiesc cu adevărat, erau îmbrăcaţi foarte simplu şi păreau că cele ale lumii sunt de mult uitate pentru ei.

Monahul din imagine a început să discute cu Florin (prietenul cu care venisem) şi începuse să-i spună că azi dacă tot am ajuns până aici ar fi bine să ne ducem şi la Mănăstirea Bistriţa unde sunt moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur, şi apoi la Mănăstirea Arnota. După ce a vorbit cu el mi-a zis şi mie, la început am ezitat dar apoi ne-am dat seama că e de la Dumnezeu şi ne-am întors şi am luat spre Tg. Jiu spre cele două mănăstiri. O să punem poze şi de acolo cât de curând.

 

La Frăsinei, când am ajuns noi de abia se terminase liturghia din Sâmbata Sfântului şi Dreptului Lazăr, săvârşită şi în cinstea Sfântului Calinic, a cărui moaşte se află la Cernica. Preoţii invitau pe toată lumea la masă, am aflat noi mai târziu, dar nu ne-am aflat prin preajmă...aşa că am mâncat covrigii care-i mai aveam.

Mănăstirea este foarte mare, are multe clădiri: chilii, cantină, grajduri, hambar, depozite, curte mare, terenuri agricole, păşuni, etc.

Mi-am dorit foarte mult să ajung aici, ştiind că e un loc "intezis" şi întodeanua ce e interzis pare interesant. Frăsinei este o adevărată mănăstire, e un loc în care cu adevărat poţi să te apropii de Dumnzeu. Un frate venise în grădină să citească pe o băncuţă.

Vă recomand cu mare drag să mergeţi aici. Mănăstirea se află la aprox. 15 km de Rm. Vâlcea înspre Sibiu, unde se face un drum la stânga şi de aici se urcă încă 11 km. E o mănăstirea aparte între toate celelalte ale României. Se simte viaţa monahală la maximul ei, şi tehnologia nu prea şi-a găsit loc pe aici, aşa că e locul perfect.

Noi am plecat să vedem Voineasa şi încă 2 mănăstiri pe care le ştiam şi am ajuns să vizităm, fără să plănuim, 5 mănăstiri, dintre care 4 nu le văzusem niciodată. Mare şi minunat eşti Doamne şi nu este nici un lucru asemenea minunilor Tale!

 

 <!--var jcomments=new JComments(8178, 'com_content','/index.php?option=com_jcomments&tmpl=component');jcomments.setList('comments-list');//-->

Fotografii - Mănăstiri

Mănăstirea Lainici este aşezată în Defileul Jiului, la 20 de km de Petroşani, şi este considerată de sute de ani, datorită aşezării ei geografice, liantul credincioşilor din Oltenia cu cei din Ardeal. "Mireasa din Defileu", cum mai este denumită Mănăstirea Lainici, este în fiecare an locul de pelerinaj pentru mii de credincioşi.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la Mănăstirea Lainici vineri dimineaţă, tocmai când se sfârşise sfânta Liturghie. Un loc frumos, liniştit, cu râul Jiu care trece chiar pe lângă zidul mănăstirii, cu meri mari şi bogaţi în curte, cu o cântare dumnezeiească la strană... O mănăstire de călugări tradiţională, o mănăstire în care se simţea harul lui Dumnezeu încă de la intrare.

 <!--var jcomments=new JComments(11924, 'com_content','/index.php?option=com_jcomments&tmpl=component');jcomments.setList('comments-list');//-->