Pe "duhovnicul" P. îl descoperisem recent. De trei luni. Un om cam la şaizeci de ani. Palid. Fizonomie neinteresantă. Doar ochii. Ochii! Ah ! Ochii! Vii, pătrunzători, aprinşi, ca doi tăciuni. Nu era preot şi nici călugar. Era un ostenitor al "Rugăciunii inimii". Auzisem că odiniaoară fusese călugăr. Nu eram sigur. Nu vorbea niciodată despre el. Traia singur. Nu fusese însurat. Ştiam de la câţiva cunoscuţi de-ai mei, care îi ceruseră sfatul, că ştia toate siretlicurile diavolului. Ei ajunseseră departe. Poate la rugăciunea neîntreruptă. Şi eu mă convinsesem că nu era un zvon. Acum, aveam nevie de el. Îl caut şi îl găsesc acasă. O casă bătrânească, învelită cu olană roşie. Sunt poftit înauntru. O cămaruţă, care îmbie la odihnă. Pereţii acoperiţi cu icoane ortodoxe. Multe autentice. O candelă masiva la Răsărit. Ardea zi si noapte. O bibliotecă mică plină de carţi religioase. Un şirag de mătanii pe masă. Peste tot, miros frumos de busuioc.
- Vezi ce frumos e afară, îmi reproşează el cu ironie. Şi pe domnia ta te văd aici, în chilia mea bătranească. Parcă n-ai fi tânăr.
- Noi n-avem tinereţe, răspund eu.
- Aşa e. Nici eu n-am avut. Nu am avut timp de ea. Ce te supară ?
- Nu mai pot să-mi fac rugăciunea. Nu mai îmi vine să mă rog. Nu mai îmi pot concentra mintea. Nu găsesc motivul. Care sa fie ? Poate diavolul…
- Fiecare trebuie să-şi ştie motivul lui. Cât priveşte pe diavol, aşa e ! Ne impiedică. Are câte un şiretlic pentru fiecare. Alfel, ar fi prea simplu. Vezi! El ne cunoaşte mai bine slăbiciunile decât noi. În aceasta stă puterea lui.
- Cum pot să-mi cunosc slăbiciunile ? De ce nu-mi mai vine să mă rog ?
- Aş putea să-ţi spun ce spun şi popii. Adică vrăjală. Dar eu nu spun aşa. Aşteaptă…
Merge la mica lui bibliotecă. Mă aştept să aleagă de acolo o carte. Dezamăgire. Ia un caiet şi mi-l pune în faţă. Îl deschid. Nu e scris nimic.
- Eşti surpins, nu-i aşa ?
- Sunt şocat, raspund eu iritat.
- Ei bine, iată! Ia aici un creion şi scrie. Mă apuc să scriu. Îmi dictează : " Inima mea îmi spune că nu-mi vine să mă mai rog deoarece… " Termin de scris. Aştept sa dicteze în continuare, să termine fraza. Nimic. Ia de pe noptieră un ziar şi începe să-l citească. Totuşi, aştept. Într-un târziu, ca şi cum atunci m-ar fi descoperit, ridică ochii, se uită la mine şi-mi zice :
- De ce te-ai oprit ? Continuă !
- Cum? răspund eu mai suprins. Aştept să dictaţi.
- Dar atât am avut de dictat. Fraza încheie-o dumneata.
- Dar nu ştiu cum, fu răspunsul meu!
- Fără îndoială, din cauza emoţiei. Mergi acasă şi ia-o de la capăt. Scrie un răspuns. Repede. Nu contează ce şi cum. Ce-ţi trece prin cap. Spontan. Fără niciun fel de cenzură .
- Ştiu si eu, zic, ce o ieşi din asta. Mulţumesc, aşa am să fac, închei eu hotărât.
Pe drum, îmi revin în minte cuvintele : "Spontan. Fără niciun fel de cenzură". Am impresia că acest gând mă obsedează. Ca un refren. Începe ploaia. Nici n-am avut timp să obesrv norii negri care se îngrămădeau deasupra oraşului ca balaurii…
Acasă. Mă fac comod. Iau caietul şi încep : "Inima mea îmi spune că nu-mi vine să-mi fac rugăciunea deoarece…deoarece…deoarece… deoarece afară plouă". Fu primul gând care îmi veni în minte. Închei : “afară plouă “. Absurd. Încep din nou : "Inima mea îmi spune că nu-mi vine să-mi fac rugăciunea deoarece… deoarece… deoarece… afară plouă şi sunt indispus". Contunui să scriu. Spontan, fără niciun fel de cenzură. Umplu o pagină. Nimic relevant. Înca una. Nimic. La a treia pagină, ceva interesant. Continui. Nu las ideea să-mi scape… Evrika ! "Inima mea îmi spune că nu pot să-mi fac rugăciunea deoarece…" Asta era ! Găsisem !
Câteva zile nu mi-am putut reveni din uimire. Răspunsul era atât de simplu. Şi totuşi…
Duhovnicul P., Dumnezeu să-l ierte! Acum, după atâţia ani, îmi revine în minte figura lui atât … neinteresantă. Doar ochii. Ochii! Ah ! Ochii! Vii, pătrunzători, aprinşi ca doi tăciuni. Şi ziua aceea ploioasă, când am început marea aventură cu …acel caiet. De atunci, am consumat râuri de cerneală, am umplut multe caiete. Şi, de fiecare dată, m-am folosit. Într-adevar, ştia foarte bine toate şiretlicurile diavoului. Dar de unde ? Cum de nu m-am gândit ! Iau caietul şi scriu : "Inima mea îmi spune că duhovnicul meu ştia să biruie toate şiretlicurile diavolului deoarece…deoarece…deoarece…" Nu se poate! Retro, satana ! Doamne apară şi păzeşte ! Absurd ! Total absurd ! Cum ar fi putut el să fi fost… Dar cine ştie. Poate se pocăise şi trecuse definitiv de partea îngerilor buni. Altfel, cum?

Erau ultimele zile de toamnă. Soarele apunea liniştit peste spinarea de lut a dealului, trimiţând ultimele raze ce se jucau sprintene prin frunzişul de făget. Rugina şi fierul toamnei, ce aminteau de impunătoarele armuri medievale, se amestecau cu firişoarele de aur ale razelor care ţeseau peste întreaga fire o broderie vrăjită. Un cântec abia desluşit se murmura solemn. Îl simţeam fremătând în seva frunzişului bucurându-se de lumină, cu sensibilitatea şi inocenţa neprihănirii. Să fi fost doar o simplă impresie ? Parcă Ziditorul dezlegase întreaga fire şi acum îi canta psalmi de mulţumire prin freamătul sevei ce se împrăştia prin nervurile frunzelor.
Hoinăream de câteva ceasuri prin aceasta feerie, cu sufletul gârbovit de povara grijilor, când, deodată, o voce lăuntrică şi tainică îmi sopteste: O linişte suprafirească mă învăluie. Conştiinţa mea repeta ca un ecou : Pace vă las vouă...Pace vă las vouă...Mă simţeam ca în rai.
     Ajuns acasă, am căutat să revăd în minte dealul, pădurea, asfinţitul. dar pacea sfântă întârzia să vină. Parcă o lăsasem acolo, în mijlocul pădurii. Pace vă las vouă...Mi-am adus aminte de aceste dumnezeieşti cuvinte şi am început sa le pronunţ : Deodată, se pune în mişcare uzina lăuntrică. Aceeaşi pace mă învăluie, aceeaşi linişte suprafirească. Am înţeles că aceste două cuvinte singure au în ele o forţă nebănuită şi îmi aduc în casă toată frumuseţea şi sfinţenia naturii.De unde veneau cuvintele? Îmi aminteam :"Pace vă las vouă, pacea Mea v'o dau; nu precum v'o dă lumea v'o dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze" (Ioan.14:27).
Mi-am zis: dacă aceste cuvinte invocate singure pun la lucru resorturile mele lăuntrice şi realizează ceea ce ele semnifică, înseamnă că este deajuns să le pronunţ în momente de zbucium sufletesc pentru a mă linişti. Urma să verific.
Într-una din zile, nori negri se adunaseră deasupra mea, fruntea mi se încreţise asemenea unui lac frământat de furtuni. Nu-mi găseam pacea şi somnul întârzia să sosească. Îmi amintesc: Pace vă las vouă...Pace vă las vouă...
Furtuna continuă să frământe lacul, dar deodată, într-un colţ al acestuia, valurile se domolesc. Funcţiona. Apoi, valurile iarăşi se pornesc. Continui sa spun: :. Pace vă las vouă...Pace vă las vouă.. Nu, nu era o simpla impresie. Revăd dealul, pădurea, asfinţitul. La sfârşit vine liniştea. Simţeam cum cerul mintii mele se limpezeşte de nori, vântul osteneşte, valurile se domolesc. Pace vă las vouă...Pace vă las vouă...Acestea erau cuvintele fermecate care nu trebuiau uitate niciodată. Scumpe ca viaţa, căci însăşi viaţa mea depindea de ele. Miracol. Cuvintele chemau pacea. Miracolul începea în cuvinte.

Starea de poezie este un neîntrerupt miracol

Pace vă las vouă...Pace vă las vouă... Miracolul se continua lăuntric. Mă simţeam într-o alta lume, mai bună, mai frumoasă, mai fericită. Mă simţeam pe un alt tărâm, într-o ţară de basm, unde totul era posibil. Năzuinţe şi idealuri abandonate, demult uitate, reveneau la viaţă cu o speranţa nouă. Auzeam chemarea lui Hristos şi un fior neînţeles mă cuprindea un sfâşietor dor de nemărginit, de spaţii infinite.
Cuvintele chemau alte cuvinte. Acestea soseau tainic, neînţeles, neîntrerupt ca un şuvoi limpede de munte. Se aşezau la locul lor, ca într-o orchestră. Deodată: simfonia. Fantastică. Coardele vioarelor vibrau lin, alămurile răspundeau puternic. Curând, tuburile de orgă răsună grave şi solemne. Un flaut dulce cânta lin şi melancolic. Cânta dulcea ţară cea de sus, cu pădurile ei veşnic verzi, masa de argint, unde Dumnezeu şade împreună cu sfinţii lui, lumina dulce în care se scaldă chipurile lor pline de iubire si slavă, nepământeasca liturghie a oamenilor şi a îngerilor, cu cântările ei dumnezeieşti şi tămăduitoare. Un neîntrerupt poem se ţesea tainic, neoprit. Un neîntrerupt miracol…Păşisem fără să ştiu într-o stare de poezie, o stare de har, o lume nebănuită şi minunată.

După o căutare de peste treizeci de ani

În urmă cu mai bine de treizeci de ani am început să caut o metodă de odihnă, de relaxare. Eram veşnic încordat şi mă simţeam incontinuu obosit. O oboseală extremă, care mă epuiza. Am încercat tehnicile de relaxare la îndemană, dar fără rezultate concludente. Chiar dacă reuşeam să îmi relaxez trupul şi mintea, ceva interior rămânea încordat. Am descoperit poezia. Am simţit că aceasta este calea. Cuvintele creau imagini, iar acestea făceau să vibreze coarde lăuntrice nebănuite. Dar niciodată nu întâlnisem acea imagine unică, particulară, care să fie remediul. Dădusem peste multe imagini care m-au fermecat, dar într-o rezonanţă perfectă nu am intrat decât cu una. Probabil că fiecare om este programat să intre în rezonanţă cu acel ceva, în clipa lui de graţie. Probabil ca fiecare om ar trebui să aibă clipa lui de graţie în viaţă, unde să i se reveleze o cheie misterioasă menită să deschidă doar poarta lui lăuntrică. Cheia o poţi găsi în Sfânta Scriptură, în marea literatură a lumii sau oriunde în altă parte.

Căutaţi…

Aceasta este formula. Căutaţi cu credinţă, căci undeva exista cheia, undeva există un remediu pentru fiecare. Suntem unici şi trebuie să ne orientăm pornind de la acest adevăr. Nu există două amprente digitate identice. Nu vă opriţi niciodată.

Notă:
Citatul biblic a fost luat din "Sfânta Scriptură", versiunea Anania, cu respectarea întocmai a ortografiei şi a punctuaţiei. Versiunea e redactată în ortografia clasică a limbii române (abolită în 1953 şi restaurată parţial în 1991 de Academia Română).

Poate că dintre toate limbile pământului, negreşit limba elină este cea mai privilegiată în ceea ce priveşte “Rugăciunea lui Iisus”. În limba elină ” Rugăciunea lui Iisus” are o rezonanţă deosebită. Este un poem, o poezie rimată, asemănătore unei cântari creştine, unei doine tărăneşti, unui descântec, care vibrează şi se strecoară dulce şi duios în suflet, într-un suflet sfâşiat de doruri. Iat-o :
Pentru credincioşii rugători:
Κύριε Ἰησοῦ Χριστέ, Υἱέ τοῦ Θεοῦ, ἐλέησόν με τὸν ἁμαρτωλόν (Kýrie Iēsoû Christé, Hyié toû Theoû, eléēsón me tòn hamartōlón/ Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul).
Pentru credincioasele rugătoare:
Κύριε Ἰησοῦ Χριστέ, Υἱέ τοῦ Θεοῦ, ἐλέησόν με τὴν ἁμαρτωλόν (Kýrie Iēsoû Christé, Hyié toû Theoû, eléēsón me tḕn hamartōlón/ Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa).
O, minune ! O asemenea concentrare fantastică de cuvinte care să rimeze nu ar fi lesne la îndemâna unui pământean!
Negreşit, “Rugăciunea Inimii” în elineşte este un dar dumnezeiesc, căci , omeneşte vorbind, ar fi fost imposibil pentru un muritor să găsească atâtea cuvinte care să rimeze într-o propoziţie de numai 10 cuvinte.
Astfel, rimează cuvintele : Κύριε (Kýrie) cu Υἱέ (Hyié). De asemenea, Ἰησοῦ (Iēsoû) cu τοῦ (toû) şi Θεοῦ (Theoû), precum şi ἐλέησόν (eléēsón) cu τὸν (tòn) şi cu ἁμαρτωλόν (hamartōlón).
După tradiţie, cel care, inspirat în mod supranatural, a actualizat ” Rugăciunea vameşului ” şi a introdus-o a în asceza creştină a fost monahul egiptean Sfântul Pahomie cel Mare (292-346).Totodată, aceasta a folosit pentru prima dată şiragul de mătănii pentru a ajuta mintea în ” Rugăciunea lui Iisus “. Siragul avea 33 de noduri şi s-a numit ”κομποσκοίνι sau Κομβοσχοίνι ( komposkoini, komboshoini). Din el a evoluat sofisticatul rozariu catolic. Sfântul Pahomie nu a vorbit decât limba coptă. Aşadar, şi mai uimitor rămâne faptul cum, în limba elina, a căpătat o astfel de rezonanţă .
De ce este nevoie de rimă? Rima este un ajutor firesc pentru psalmi şi rugăciune Stihul parcă se lipeşte atunci de suflet şi e de la sine lucrător. El pătrunde firesc în minte şi în inimă şi se spune chiar fără voia noastră. E ca un cântec de leagăn al cărui refren revine permanent. Pentru o rugăciune care se cere neîntreruptă şi de la sine lucrătoare, rima este un dar. "Rugăciunea lui Iisus" este unica în lume, cum unică este versiunea în limba elină.
Ce putem face pentru limba română? Pentru neputinţa minţii noastre, nu putem renunţa la acest ajutor de nepreţuit, la acest dar dumnezeiesc, care este rima. Dar nu este o soluţie fericită să modificăm textul rugăciunilor. Trebuie să-l respectăm ca atare. Dar putem să-l tălmăcim în stihuri, aşa cum, bunăoara, a făcut-o Sfântul Ierarh Dosoftei, atunci când a versificat "Psaltirea".

Notă:

Există două modalităţi de citire a textului elin, respectiv de transliterare în alfabetul latin. Cel adoptat de occidentali, numit şi sistemul lui Erasmus, după numele marelui  erudit şi umanist Erasmus din Rotterdam (1467-1563), care l-a propus, şi cel al lui  Reuchlin, după numele umanistului Johann Reuchlin (1445-1523). În greaca modernă, precum şi în liturgica ortodoxă se foloseşte sistemul de citire reuchlinian. Eu am folosit totuşi transliterarea erasmică, deoarece este mai cunoscută.

Rugăciunea Inimii este un dar. Este, în acelaşi timp, învăţătură şi nevoinţă.  E rugăciunea poeziei Filocaliei, e poezia cuvântului smerit al Sfinţilor Părinţi, e liniştea săraciei cu duhul, a celor însetaţi după dreptate, a celor ce plâng şi care se vor mângaia.
Toţi aceia care au gustat din dulceaţa Ortodoxiei, au râvnit în taină şi darul Rugăciunii Neîncetate. Dar aceasta este ca o floare rară, ascunsă şi ţinută la mare preţ. Deprinderea meşteşugului Rugăciunii se face asemănător cu deprinderea meşteşugului de iconar, ucenicind ani buni pe la meşteri pricepuţi şi harnici.
Cuviosul Părinte Maxim a trăit pe la anul 1320. S-a născut din părinţi de neam bun. Fiind lipsiţi de fii, aceştia rugau totdeauna pe Dumnezeu cu lacrimi pentru un copil.  Dumnezeu le ascultă rugămintea şi  le dăruieşte pe fericitul Maxim, pe care, la Sfîntul Botez, l-au numit Manuil. La 17 ani , acesta  părăseşte pe părinţii săi şi lumea, cum şi toate cele din lume, ducîndu-se în muntele ce se numeşte Ganu, unde  îmbracă rasa călugărească, numindu-se Maxim.
Sfântul Maxim avea multă râvnă de a dobândi harul Rugăciunii Inimii, dar şi mare evlavie faţă de Preasfânta Născatoare. Rugându-se Fecioarei, aceasta l-a îndemnat să se urce în vârful Muntelui Athos, căci acolo va primi darul Rugăciunii Neîncetate. Cu multă nădejde şi râvnă, a făcut ceea ce i se spusese. Aici, s-a nevoit cu multe osteneli, în post şi rugăciuni, dar nu a primit darul mult râvnit. A coborât la biserica Maicii Domnului şi iarăşi a urcat. S-a nevoit şi mai aspru. Demonii voiesc să îl abată de la ţelul lui şi se năpustesc asupra lui pentru a-l tulbura şi înfricoşa. Sfântul rezistă. Pentru a-l hrăni, Presfânta Născătoare coboară şi îi dăruieşte Cuviosului artose sfinte. În timp ce mănâncă, simte în inimă clocotirea Rugăciunii Neîntrerupte. De atunci, fie ca dormea, fie ca era treaz, rugăciunea clocotea în el, îndulcindu-i sufletul, încălzindu-i inima şi limpezindu-i mintea. Rugăciunea devenise, aşadar, neîntreruptă.
Aceasta variantă, care a avut la bază scrierea lui  Teofan, egumenul Mănăstirii Vatoped, uşor diferita de cea filocalică, arată că Sfântul Maxim Cavsocalivitul a dobandit harul Rugăciunii Neîncetate prin mijlocirea Maicii Domnului. Ar trebui sa ne aplecam mai mult asupra acestei Pilde, căci prea puţin ne gândim la Fecioara în deprinderea meşteşugului Rugăciunii Neîntrerupte.
Astăzi, se dau mullte sfaturi cu privire la greşelile care se fac legate de Rugăciunea lui Iisus, precum excesul de asceză, cu scopul de a primi darurile dumnezeieşti cât mai grabnic, nerăbdarea de a ajunge la vederea luminii dumnezeieşti, nerăbdare care duce la pierdearea râvnei si îl aruncă pe nevoitor în ghearele deznădejdii. Lista lor este foarte mare, căci greşelile trebuie văzute ca fiind personale, cauza principala ramânând, aşadar, graba de a trece prea repede de la o treapta la alta, grabă care face să se ardă etapele. Deşi, Nichifor din Singuratate vorbeşte şi de un meştesug psihosomatic, acela de a folosi răsuflarea naturală ca un mijloc de a ajuta mintea să patrundă cu uşurinţă în inimă, mulţi duhovnici contemporani îl trec pe lista de greşeli, speriaţi, desigur, de asemănarea cu tehnicile pranayama din hatha-yoga. Dar a nega aceasta metodă, numai pentru faptul ca ar putea duce la sminteală, înseamnă a nega un important Sfânt Părinte, înseamnă a nega un capitol important din Filocalia. Desigur, Sfântul Nichifor din Singurătate nu fusese un iniţiat în yoga şi nu avea de unde să ştie de pranayama. Evident că metoda i-a fost descoperită şi aceasta dovedeşte că stăpănirea şi controlul răsuflării nu sunt  monopol yoga. Dar nici importanţa prea mare dată tehnicilor psihosomatice nu trebuie, de asemenea, încurajată. Dincolo de toate aceste mici greşeli, rămâne totuşi o mare greşală, aceea de a nu proceda precum Sfântul Maxim, de a nu invoca pe Preasfânta Născătoare ca mijlocitoare şi chivernisitoare a harului dumnezeiesc, a harului Rugăciunii Neîncetate.

Ortodoxie! Ce sfânt sună! A fi ortodox înseamnă a înfrunta făţiş greutăţile. A înfrunta făţiş greutăţile, înseamnă crucea, înseamnă botezul martiriului.
A fi ortodox înseamnă a nu merge pe căile strâmbe făcute de alţii, chiar dacă acestea sunt bătatorite de  milioane de paşi. A fi ortodox înseamnă a refuza orice drum bătatorit, întortocheat şi prietenos şi a merge pe drumul lui Hristos, presărat cu mărăcini şi bolovani. Pe drumul lui Hristos presărat cu duşmani.
Şi chiar dacă, lovit de osteneală,  vei cădea fără te mai poţi ridica vreodată, a fi ortodox înseamnă a lasă sufletul să continue drumul, acelaşi drum fără ocolişuri.
Aceasea erau gândurile mele la împlinirea a şase ani de la trecerea la cele veşnice a unui mare ortodox : părintele Constantin Galeriu. Mi-aduc aminte că odată, la un simpozion, în faţa a sute de oameni, părintele a povestit o întamplare din viaţa lui. Într-o noapte, l-au călcat hoţii. Fiindcă nu au găsit bani, au început să-l înjure de toţi sfinţii,  batjocorindu-l : ” Scoate, mă, căramizile de unde le-ai pitit! Ce popă eşti tu de n-ai mălai? ” Au plecat dezamăgiţi. Dar partea cea mai emoţionantă vine acum. Părintele i-a iertat. Nici măcar n-a făcut plângere la poliţie. Povestea cu atâta umor de parcă aceştia erau copiii lui, care i-au jucat, într-una din zile, o farsă nevinovată.
Aducându-mi aminte de istoria cu hoţii, am continuat :
A fi creştin înseamnă, ca atunci când te  calcă, într-o noapte, hoţii şi te batjocoresc , să-i ierţi . A fi ortodox înseamnă, ca atunci când te calcă   hoţii şi te batjocoresc, să-i ierţi şi să vorbeşti despre ei cu mult umor, ca despre proprii copii, puşi pe năzbâtii.
Doame Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iartă-mi păcatul, căci eu nu sunt în stare să-i iert pe hoţi.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iartă-mă, căci eu nu am simţul umorului.
Negreşit, părintele Galeriu s-a dovedit a fi  un mare ortodox. De aceea, cred că raiul va fi atât de sfânt şi atât de …vesel.

Cu mulţi ani în urmă am avut un vis.
Se făcea că era o iarnă friguroasa şi mohorâtă. Norii de plumb stăteau  spânzuraţi de cer şi din ei se cernea o zloată deasă şi rece. Copacii erau desfrunziţi, iar pe ramurile lor croncăneau ciorile. Un om se afla  lângă mine. Am mai văzut un măr înflorit şi mă miram. Ramurile sale se plecaseră sub greutatea florilor, ca sub greutatea unor roade. Albinele  culegeau polenul. Fluturi târzii fâlfâiau fericiţi. Sute de păsărele cântau pe ramurile lui. Acolo, era  primăvară. Omul din vis  mi-a tălmăcit:
Acesta este cineva trimis de Dumnezeu, alb şi curat la suflet ca florile de măr primăvara. În jurul lui, oamenii cântă de fericire, deşi este iarnă şi totul  este mohorât.
Au trecut ani buni de la acel vis.
Prin 1981 am auzit de un călugăr, cântăreţ la biserica „Sfântul Nicolae Sârbi” din Bucureşti. Se spunea că are mult har şi biserica este plină de oameni, care vin cu diferite probleme.  M-am hotărât să iau trenul  să-l cunosc.
Am luat aşadar trenul şi, odata ajuns la Bucureşti, am pornit  în căutarea bisericii. Am dibuit bisericuţa fără prea mare greutate. Era în plină slujbă de vecernie. Sfântul locaş, într-un alb imaculat. Precum o cuvioasă maică, ninsă de ani şi încărcată de fapte bune. Ferestrele erau luminate intens. Multe lumânări. Am intrat cu strângere de inimă. Un sentiment ciudat. Lăsam în urmă lumea mea şi păşeam în alta. Mai frumoasă, mai liniştită , mai bună. Lumânările ardeau molcom cântările suspinau într-o dulce melancolie. Un sentiment de siguranţă. Uitasem noţiunea timpului. Slujba se termină. Îmi pare rău. Preotul dă binecuvântarea. Aştept. Clipe interminabile. Mirare: mulţi tineri. Priveam la întâmplare. Catapeteasma. Chipul Mântuitorului. Măreţie dumnezeiască, slavă înfricoşătoare. Fecioara. Câta gingăşie! Clipe într-adevăr interminabile. Cineva şopteşte: “Taica Părinte”. Tresar. Mă holbez. Un om cam de şaizeci de ani, îmbrăcat cernit, călugăreşte. Părul alb, strâns în coc, la spate. Barbă albă. Păşeşte atent, concentrat. Sprâncene groase, ochi vii. Mă aşez la coadă . Ca la doctor. Alte clipe interminabile. Observ pe ceilalţi. Probleme. O femeie din Moldova. S-a vindecat de o boală fără leac. Alta, din Bucureşti. S-a împăcat cu soţul. Un ţânc. De când vine la “Taica Părinte” ( această sintagmă nu am  auzit-o decât acolo) spune “Tatăl nostru” în fiecare seară. Timpul pare veşnicie…Îmi vine rândul. Intru.
- Ce stai, frate, îmi zise el pe un ton jovial, ia loc. Vii pentru prima oară, nu-i aşa?
Răspund că da.
- Doamne ajută! Te vei simţi bine aici. Sunt mulţi tineri.
Observasem…Se agitau peste tot. Unii veneau, alţii plecau. Era ca un pelerinaj.
Am legat o lungă conversaţie cu „taica părinte”. Se interesează de unde sunt, cum am ajuns să aud despre el. Deoadată îi zic:
- Am auzit că şi cântaţi.
- Cântăm cu toţii.
- Aş vrea să  aud şi eu.
- Ia aici o casetă şi ascult-o acasă…Doamne ajută!
Acasă. Ascult caseta. O voce sonoră, profundă, răscolitoare. Bănuiesc că e vocea lui Visarion. Cântări deosebite, ca doinele. Mă răscolesc. Texte cu har. Vorbesc despre Ţara cea de Sus, despre dulcele acasă, despre iubirea Mântuitorului, jalea Sfintei Fecioare, nepăsarea lumii. Simţeam un imbold lăuntric să mă afund în cântare şi să mă avânt pe aripile ei ca de înger spre zări nebănuite de libertate. Eram înfometat de libertate. Devenisem  ferm convins că  visul meu  de odinioară se împlinise, că „mărul înflorit în iarnă” era Visarion Iugulescu. Că numai acolo, la bisericuţa aceea modestă era primăvară. În rest, era iarnă. O iarnă mohorată şi fără speranţă.
Cântările erau necanonice. Se numesc “chinonice”. În Ardeal, mai poarta şi numele de “pricesne”. Se cântă în biserică în timp ce preoţii şi credincioşii se împărtăşesc. Şi-au luat amploare după Revoluţie, când, sub denumirea de “Cântări mănăstireşti”, se derulau pe la toate televiziunile. Erau interpretate de femei care erau atât de intens machiate, încât păreau păpuşi în faţa altarului, care mişcau din buzele frumos rujate. Vocea lor era comună, cenuşie, banală. Nu astfel le auzisem eu pentru prima dată pe casetă.
Următoarea vizită a avut loc peste o lună. I-am înapoiat caseta şi mi-a dat o broşura proaspăt litografiată. O luase dintr-un teanc. Ajung acasă. Răsfoiesc broşura. Întăritoare de suflet. Vindecări miraculoase. Cazuri concrete. Cazul Claudiei Usteujina Vasilievna din Barnaul – Altai, întoarsă din morţi la morga unui spital din Rusia. Murise pe masa de operaţie, bolnavă fiind de un cancer generalizat. Cazul Elenei Dumitra din satul Cut, judeţul Neamţ, salvată de Maica Domnului de la o moarte sigura în chip minunat. Povestea sfârşitului creştinesc al Protosinghelului Ilarion Iova de la o mănăstire din Baita Bihor. Un caz pilduitor, al unei femei amăgite de diavol, tămăduită de ieromonahul Isaia Lazar, de la mănăstirea Arnota, judeţul Vâlcea. Al unei bătrâne care nu putea muri până ce nu a primit dezlegare de la un duhovnic de la mănăstirea Slatina. Sau al vedeniei terifiante a unei femei, cu copaci de foc şi vulturi de jăratic, care a încetat după împlinirea canonului de pocăinţă dat de duhovnic. Cum puteau asemenea broşuri să circule fără ca stăpânirea de atunci să bage de seamă?
Am împrumutat şi alte casete. Unele conţineau frumoase predici. Altele, cântări ale unor tineri formaţi “la şcoala” lui. Bunăoară, pe una era înregistrată vocea caldă şi blajină a unui tânăr. Am aflat ulterior ca îl chema Marian şi că îşi găsise sfârşitul în urma unui stupid accident.
Am frecventat biserica “Sfântul Nicolae Sârbi” puţină vreme. După aceea, am pierdut legătura cu el. Am încercat să o reiau după Revoluţie, dar nu se mai afla în Bucureşti. Auzisem de Braşov. N-aveam să-l mai revăd niciodată. Pe 24 mai 2008, Dumnezeu l-a chemat acasă. În Ţara cea de Sus, după care a tânjit toată viaţa. O cântare preferată a lui incepe cu cuvintele:”Ah, mi-e dor , mi-e dor de-acasă,/ de căminul minunat, unde sfinţii stau la masă/ şi-al meu Mire e-mpărat// “.
Visarion Iugulescu…A fost o prezenţă meteorică în existenţa mea, dar atât de intensă. Va rămâne pentru mine o icoana vie a unei vieţi de nevoinţă şi jertfă.

După o epocă de entuziasm, ştiinţa medicală a devenit din ce în ce mai rezervată. Sugestia şi hipnoza nu mai sunt panaceul ce rezolvă probleme de sănătate, ci dimpotrivă.
Cu mai bine de o sută de ani în urma, Émile Coué spunea :
”Avem în noi o forţa incalculabilă, care mânuită în chip inconştient ne este adesea dăunătoare. Dacă, dimpotrivă, o conducem conştient şi inteligent, ne dă stăpanire de sine. Astfel, nu numai că putem îndepărta din noi şi alţii bolile fizice şi morale, dar chiar să trăim aproape fericiţi, oricat de grele ar fi împrejurările vieţii voastre”.
(Émile Coué, Sugestie si autosugestie, Ed. Casa Omnia Cartexim, Bucuresti – 1996)
Ca si Émile Coué, unii vorbesc şi astăzi cu acelaşi entuziasm:
”Trebuie făcută totuşi precizarea că datorită posibilităţilor neobişnuite de modificare a comportamentului prin hipnoză, este posibilă utilizarea terapeutică a acestei tehnici, prin hipnoză putându-se realiza vindecări ce par de domeniul miracolului”.
(Irina Holdevici, Ilie.P. Vasilescu, Hipnoza şi fortele nelimitate ale psihismului, Editura Aldomars, Bucuresti – 1991 )

Hipnoza ca fenomen halucinatoriu

În realitate, autosugestia, autohipnoza si hipnoza sunt negative. Nu duc la vindecare, ci conferă numai aparenţa vindecării. Duc la nălucire, acea nălucire de care vorbeau Sfinţii părinţi:
Liviu Filimon arata că:
”Hipnoza generează oboseală, este urmată adesea de cefalee şi stări de somnolenţă ce diminuează capacitatea de munca. Hipnoza repetată poate deveni dăunătore”.
(Liviu Filimon, Ce este hipnoza, Editura didactica şi ştiinţifică, Bacau, 1996)
Observam că dintre multele lucrări stiinţifice care tratează acest subiect, numai foarte puţine manifestă scepticism. Cele mai multe prezintă aşa-zisa faţă pozitivă a hipnozei.
Tot acelaşi remarcabil om de ştiinţă, Liviu Filimon, dă şi definiţia corectă a hipnozei:
”Elementul caracteristic prezent în toate formele de hipnoza este HALUCINATIA, profilată ca idei şi imagini fictive, dar considerate ca subiect ca reflectări ale realităţii.. .
Hipnoza este un fenomen psihic halucinant, ca urmare a stopării activităţii conştiente ”.

Aşa-numitul tratament bioenergetic modern este un fenomen halucinant

Părintele hipnozei moderne, medicul vienez Anton Franz Mesmer (1734-1815) a reuşit inducerea hipnozei prin aşa-numitele pase bioenergetice. Mesmer susţinea că orice corp viu degaja o cantitate de energie de tip magnetic, iar aceasta poate fi folosit la vindecare multor maladii. Si astăzi, pasele bioenergetice reprezintă principala tehnica de inducere a HALUCINATIEI hipnotice:
Iată tehnica „mângâierilor” Mesmer:
”Acestre mângâieri se exercită la o distanţă de cinci centimetri faţă de trupul subiectului fără a-l atinge, iar sensul este de la cap spre picioare.Veţi fi surprinşi de eficacitatea acestei metode”.
Mesmer creadea cu tărie în teoria lui bioenergetică .Convins că a descoperit o forţă curativă extraordinară, se adresează academicienilor din mai multe ţari, cerând recunoaşterea meritelor sale. În 1784, Ludovic al XVI-le, dând curs cererii sale, instituie o comisie regală alcătuită din cei mai iluştri oameni de ştiinţă ai vremii: Benjamin Franklin, pe atunci ambasador al Statelor Unite in Franţa, chimistul Antoine Laurent de Lavoisier etc. În acelasi timp, a fost numită şi o comisie alcătuită din medici. Scopul principal al anchetei era sa stabilească dacă există intr-adevăr fluidul bioenergetic pretins de Mesmer. Membrii comisiei regale au ajuns la concluzia că nimic nu probează existenta bioenergiei şi au dat o definiţie corectă hipnozei: HALUCINAŢIE.

Yoga este o practica bazata pe autohipnoză

Tot acelaşi autor, Liviu Filimon arată că:
”Sunt edificatoare demonstraţiile efectuate de yoghini care, prin concentrarea atenţiei, modifică activitatea unor organe şi aparate coordonate inconştient. Astfel, este accelerat sau încetinit ritmul bătăilor inimii şi al pulsului, creşte sau scade temperatura şi tensiunea arterială etc.”
Este adevarat, yoghinul obţine aceste performanţe în măsura în care reuşeşte să HALUCINEZE.
Arhimandritul Vassilos Bakoyannis vorbeste în cartea sa „Înfruntand diavolul si vrăjitoria” depre puterile nefireşti ale demonizaţilor:
”Dacă un criminal este arestat de către poliţie şi încătuşat la mâini, atunci indiferent de cât de puternic este, nu rupe legăturile. Cum s-ar spune, mâinile sale sunt legate. Dar acelaşi lucru nu se aplică şi în cazul demonizaţilor. Dacă au cătuşe la mâini, chiar si imobilizaţi, ei sunt în stare sa rupă catuşele. Sfântul Luca ne spune în Evanghelia sa că demonizatul din Gadara era legat în lanţuri şi în obezi, sfărâmând legăturile”.
(Arhimandrit Vassilios Bakoiannis, „Înfruntând diavolul si vrăjitoria”, Editura Cartea ortodoxă, Galaţi 2004)
De altfel, orice medic psihiatru ştie cât de puternici sunt nebunii şi câte probleme are personalul unui ospiciu cu puterile lor nefireşti.

Sugestia, hipnoza şi autohipnoza in lumina “Filocaliei”

În lumina „Filocaliei”, sugestia, hipnoza şi autohipnoza nu sunt altceva decât lucrarea amăgirii diavolului.
Cât de frumos, Sfântul Maxim Cavsocalivitul arată semnele nălucirii (halucinaţia) şi ale harului! :
“Sunt multe viziuni care sunt amăgiri, dar altele sunt semnele amăgirii şi altele ale harului. Astfel, duhul amăgirii, când se apropie de om, îi zăpăceşte mintea şi o sălbăticeşte; îi face inima aspră şi o întunecă; îi pricinuieşte frică, temere şi mândrie; îi înăspreşte ochii, îi tulbură creierul, îi înfioară tot trupul; îi iscă prin nălucire, în faţa ochilor o lumină care nu străluceşte şi nu e curată, ci roşie; îi scoate mintea din frâu şi o îndrăceşte; îl mişcă să spună cu gura cuvinte necuviincioase şi hulitoare. Şi cel ce vede acest duh al amăgirii de multe ori, se mânie şi se umple de furie. El nu cunoaşte deloc smerenia nici plânsul şi lacrima adevărată, ci totdeauna se laudă cu bunătăţile lui; este plin de slava deşartă şi fără înfrânare şi temere de Dumnezeu şi totdeauna este stăpânit de patimi. Iar la urmă de tot îşi iese cu totul din minţi şi vine la pierzania deplină. Fie ca Domnul să ne izbăvească de această amăgire.
Semnele harului sunt acestea: când vine la om harul Preasfântului Duh, îi adună mintea şi-l face să fie cu luare aminte şi smerit, îi aduce aminte de moarte, de păcatele lui, de judecata viitoare şi de osânda veşnică; îi face sufletul de se frânge uşor, de plânge şi se tânguieşte; îi face ochii liniştiţi şi plini de lacrimi. Şi cu cât se apropie mai mult de suflet, cu atât îl mângâie mai tare prin sfintele patimi ale domnului nostru Iisus Hristos şi prin nemărginita Lui iubire de oameni şi-ii prilejuieşte minţii vederi înalte şi adevărate.”
Acelaşi lucru l-a spus atât de frumos şi Sfantul Grigorie Sinaitul:
”Fereşte-te de lucrarea imaginaţiei (phantasia) în rugăciune,altfel vei descoperi ca ai devenit fantast în loc de isihast”.
(Sfantul Grigorie Sinaitul, 1255-1346)
Sa ne amintim că:
”Mistica ortodoxă este fără imagini, fără imagini este şi calea ce duce la ea, adică rugăciunea şi meditaţia.În general, spiritualitatea ortodoxă nu încurajază, ci chiar tinde să elimine imaginaţia, care serveşte omului pentru a-şi reprezanta şi retrăi prin simţuri lucrurile spirituale.Tot ceea ce provine din imaginaţia omenească este plin de subiectivitate şi, ceea ce este şi mai rău, de senzualitate. Aceasta nu serveşte la nimic”.
(Serghie Bulgakov- 1871-1944)

(I)

- Citiţi invers cuvântul « CARD » de pe cărţile voastre de identitate şi vă veţi convige cât de viclean este diavolul. Să fim atenţi la noi înşine. Cu înţelepciune, să ne citim şi invers.
- Dacă lumea ar fi fost perfectă, atunci nici eu nu aş fi existat.
- Eşti considerat geniu nu numai prin ceea ce ai scris, ci şi prin ceea ce ai evitat să scrii.
-Capul plecat, sabia nu-l taie? Nu şi pe eşafod.
-Nu vorbiţi mai mult decât ascultaţi, nu scrieţi mai mult decât citiţi.
- Nu toate proverbele îţi dăruiesc înţelepciunea, unele îţi ispitesc înţelepciunea
-Vai când egoiştii devin altruişti! Se vor ocupa numai de alţii… De subminarea lor.
-Dacă nu eşti Iisus Hristos nu te apuca să reformezi Ortodoxia.
-Fiţi atenţi la nisipurile mişcătoare! Sunt la modă clepsidrele.
-”Somnul raţiunii naşte monştri!” Dar cine este celălalt părinte?
-Amprentele satanei trebuie cercetate pe suflet. Însă criminalistica n-a ajuns la o asemenea performanţă tehnică.
-Creştinului îi stă bine cu rugăciunea.
-Cei nenăscuţi nu înviază la Înviere. Dă-le o şansă.
-Satana nu e stăpânul iadului, ci prizonierul acestuia
-Nemaicrezând în nimeni şi în nimic, ajungi să crezi în Dumnezeu.
- Niciodată nu ne cheltuim mai cu folos banii decât atunci când ne cumpărăm mântuire, donând pentru cei aflaţi în suferinţă. Dar niciodată nu-i cheltuim mai păgubos decât atunci când îi plasam în scheme piramidale, cumpărând prostie pe care, în definitiv, o putem obţine şi gratis.
- Nu-L poţi vedea pe Dumnezeu privind prin gaura cheii. Trebuie să deschizi uşa şi să intri.
- Nu numai numărul 666 ar trebui suspectat, ci şi 999. Depinde din ce unghi priveşti.
- Nu toţi celibatarii sunt prea fericiţi. Acest lucru este vizibil numai în cazul Preafericitului Patriarh.
- Numai drumul spre rai îl poţi rătăci. Cel spre iad nu-l rătăceşti niciodată. Are diavolul grijă.
- Rugăciunea este o datorie sfânta de la care nu te poţi sustrage. Chiar şi pentru atei există “Rugăciunea ateului”.
- Fumatul? Păstraţi-vă banii! Cancerul îl puteţi avea şi pe gratis.
- Pentru trenul care merge spre iad nici nu trebuie să mai cumperi bilet. Sigur nu vei fi dat jos la prima staţie.
- Bani de băutură? Nu trebuie să-l plăteşti pe diavol. Când e vorba să te piardă, munceşte şi pe gratis.
- Homer poate să nu fie Homer. Iisus Hristos e cu siguranţă Iisus Hristos .
- Că Iisus Hristos te iubeşte mai mult decât o poţi face tu însuţi ne-o dovedeşte şi faptul că tu nu eşti capabil să mori pe cruce pentru propria ta mântuire.
- Pictori, nu fiţi atei! S-ar putea să vina vremea să vă câştigaţi existenţa pictând biserici.
- N-aţi observat? Deşi ateii nu cred în Dumnezeu, cred totusi în diavol. Altfel, de ce i-ar pomeni numele atât de des?
- Lui Dumnezeu îi poţi scrie de pe pământ, mai greu din iad. Satana nu se va face niciodată curierul tău.
- Culmea invidiei: să fii invidios pe Dumnezeu că e capabil să te iubească mai mult decât o poţi face tu însuţi.
- Cât de multe înjurături în care este hulit numele lui Iisus Hristos! Dacă Acesta nu ar exista sau ar fi neimportant, de unde atâta înverşunare suspectă a diavolului în a-L ocărî prin oameni?
- Dacă tu crezi că poţi ocoli greutăţile, te înşeli. Fii sigur că, dacă s-ar fi putut, Însuşi Iisus Hristos ne-ar fi mântuit, ocolind crucea.
- Dacă l-ai lăsat pe Iisus Hristos la timona vieţii tale, ce nevoie mai ai de radar?
- De atâta vreme, instituţia iadului funcţionează în ilegalitate. De ce vreţi s-o legalizaţi ?
- Atunci când intri în cămara inimii tale pentru rugăciune, lasă-ţi bocancii a fară.
-Adevărul este minciuna pocăită.
- De două mii de ani, puţini au ţinut seama de Evanghelie şi au intors obrazul celălalt când au primit o palmă, dar aproape toţi l-au întors bucuros când au primit un sărut, care,de multe ori, a fost sărutul lui Iuda.
- Spune-mi nu ce ştii din Biblie, ci ce faci după Biblie ca să-ţi spun cine eşti.
- Nu hainele le luam pe lumea cealaltă,ci cuvintele Evangheliei.
- Astăzi,duşmanii lui Hristos nu-L mai răstignesc.De frica să nu învieze .Afirmă pur şi simplu că nu există.
- Ar trebui înlocuite ceasurile cu cuc cu ceasuri cu cocoş. Aceasta pentru a ne avertiza că la fiecare jumătate de ora ne lepădăm de Iisus Hristos de cel puţin de trei ori.
- Raiul? Totdeauna ai avut dreptul să intri aici. Pentru ca Iisus Hristos ţi l-a obţinut. O poartă a fost deshisă numai pentru tine. Ai ştiut-o tot timpul. Acum este închisă fiindcă e târziu. Ai înaite veşnicia să-l regreţi.
-Într-un naufragiu, cel care părăseşte ultimul nava nu este căpitanul, ci Iisus Hristos.
- “Se poate face rugăciunea în poziţia lotusului?”.”Dacă ai de gând să te apropii de Dumnezeu cu picioarele şi nu cu inima, da.Dar nu va fi ascultată.”
- Atunci când Cineva necunoscut bate uşor la uşă, deşi ţi-ai pus sonerie muzicală, întreabă-te dacă nu cumva e Iisus Hristos.
- Antihristul? Toţi suntem dispuşi să-l consideram altă persoană, dar nimeni nu ia pilda de la ucenici şi să întrebe: nu cumva eu sunt, Doamne?
- Dacă nu eşti Iisus Hristos, nu te apuca să-l judeci pe fratele tău, chiar dacă o faci în numele Lui.
- Doctorii cei cu multă carte sunt încă învinşi de analfabetele virusuri.
- Trenul spre Rai? Câţi l-au pierdut neîndrăznind să urce, nevenindu-le să creadă că biletul le-a fost preplătit de Iisus Hristos!
-Atunci când te vei convinge că Iisus Hristos se roagă pentru tine rugăciunea ta ţi se va părea atât de neînsemnată şi de egoistă.
- Să nu te temi de moarte! Gândeşte-te că te aşteaptă Iisus Hristos să treceţi împreună prin ea.
-Dacă vă veţi construi bisericile pe munţi şi pe dealuri,să nu credeţi că veţi fi mai aproape de Dumnezeu. Primii creştini se rugau în catacombe
- Omul a facut atâtea să prelungească viaţa, dar nimic să învingă moartea. A lăsat această sarcină în seama lui Iisus Hristos.
- Înţelepciunea omenească? Unele învăţături sunt folositoare,altele complet dăunatoare.Cum să le deosebeşti? O singură soluţie:citeşte Evanghelia.Nu vei găsi acolo nimic care să-ţi dăuneze.
- Rugăciunea nu se spune, rugăciunea se spune şi se scrie. Nu numai limba trebuie să se roage, ci şi mâna.  Nu numai mâna, ci toate mădularele trupului.
- Dacă ai credinţă cât un bob de muştar, poţi muta un munte. Dar dacă deznădejdea ta este cât un munte, nu poţi să urneşti nici măcar un bob de muştar, pe care şi o furnică îl poate căra kilometri întregi.
-Dacă nu poţi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, foloseşte-te de iubirea lui Iisus Hristos pentru oameni. Dacă poţi, de asemenea foloseşte-te, căci fără El nu-i vei putea iubi pe toţi. Iar dacă urăşti pe unul, ai încălcat porunca.
- Motto :
„Antihrist va fi un om, iar nu diavolul întrupat.”
Sfântul Ioan Maximovici (1896-1966)
Antihristul ? Are mare noroc că este om. Din această cauză şi numai din aceasta, Dumnezeu trebuie să-l iubească, deşi îi urăşte de moarte pecetea.

(II)

- Dacă te temi de amăgirile diavolului, adu-ţi aminte ca ţi s-a dat un înger păzitor. Dacă satana umblă ca un leu să te piardă, de ce îngerul tău păzitor s-ar lăsa mai prejos şi nu i s-ar împotrivi ca un paraleu ?
- Hristos este singurul Om în faţa Căruia te pleci cu recunoştinţă, chiar şi atunci când eşti ateu convins.
- Am auzit de mulţi nebuni care se cred Iisus Hristos, dar n-am auzit pe nimeni că ar exista măcar un nebun care să se creadă Iuda. Nici măcar nebunii nu-i agreează pe trădători.
- Fraţilor, fiţi măcar Petru, dar nu Iuda ! Lepădaţi-vă de Hristos, dacă vă e frică, dar nu vă duceţi la duşmani să le spuneţi taina Lui.
- Dacă ai putut să te ridici de opt ori atunci când ai căzut de şapte ori, înseamnă că ultima oară Hristos a căzut în locul tău.
- După Legea dată prin Moise, Iisus Hristos ar fi trebuit să moară prin lovire cu pietre (lapidat).Totuşi, a murit răstignit pe o cruce romană. Dumnezeu Tatăl a vrut să ne arate astfel că Mântuitorul nu s-a făcut vinovat cu nimic faţă de Legea Lui. Altfel, de ce ar fi făcut această neprevăzută schimbare ?
- Atunci când Cineva necunoscut bate uşor la uşă, deşi ţi-ai pus sonerie muzicală, întreabă-te dacă nu cumva e Iisus Hristos.
- Veştile bune nu ţi le aduc duşmanii.Iar Evanghelia este Vestea Bună.
- Evanghelia nu te îndeamnă să dai palme, ci să rabzi palme.
- Nimeni să nu spună că Testamentul lui Iisus Hristos lasă unora mai mult şi altora mai puţin. Evanghelia mea n-are mai multe versete decât a ta.
- Tu Îl cauţi pe Dumnezeu, dar nu tu Îl găseşti pe El , ci El pe tine.
- Dacă ai primit darul credinţei, scoate încuietoarea de la uşa casei şi pune-o la uşa sufletului tău. Mai bine să te lase hoţii sărac pe viaţă decât fără viaţa veşnică.
- Dumnezeu este Unul Singur, dar pe lângă El sunt multe oglinzi care-L reflectă. Când ţi se pare că L-ai găsit, întreabă-te dacă nu cumva ai dat peste o oglindă.
- Numai cei care vor să facă lumea mai bună primesc lauri. Criticii şi detractorii nu primesc nimic. Nici măcar atenţie.
- Dacă Dumnezeu mi-ar zice: “îţi voi da atâta putere, sănatate, avuţie, fericire şi viaţă pământească, cum niciodată vreun muritor să fii avut” , i-aş spune că e mult prea puţin şi că nimic altceva în afară de veşnicie nu ar fi  suficient.
- Dacă ai primit darul credinţei, scoate încuietoarea de la uşa casei şi pune-o la uşa sufletului tău. Mai bine să te lase hoţii sărac pe viaţă decât fără viaţa veşnică.
- Dumnezeu este Unul Singur, dar pe lângă El sunt multe oglinzi care-L reflectă. Când ţi se pare că L-ai găsit, întreabă-te dacă nu cumva ai dat peste o oglindă.
- Numai cei care vor să facă lumea mai bună primesc lauri. Criticii şi detractorii nu primesc nimic. Nici măcar atenţie.
- Dacă un duşman vrea să-ţi facă rău cu adevărat, nu-i trebuie altceva decât să te convingă să nu te mai rogi.
- Roagă-te! Excesul de rugăciune nu dăunează sănătăţii.
- Definiţia rugăciunii? Roagă-te!
- Lanţul de rugăciune ? Aşa cum un virus, trecând din om în om, devine mai puternic, aşa şi rugăciunea. De bună seamă, rugăciunea are viaţă.
- În spatele unui om mare, s-a aflat întotdeauna un Dumnezeu mare.
- Sfânta Scriptură este mai mult răsfoită decât citită.
- Nu hainele le luam pe lumea cealaltă,ci cuvintele Evangheliei.
- Înţelepciunea omenească? Unele învăţături sunt folositoare,altele complet dăunatoare. Cum să le deosebeşti? O singură soluţie:citeşte Evanghelia.Nu vei găsi acolo nimic care să-ţi dăuneze.
- Atunci când Dumnezeu face o minune şi te vindecă de o boala incurabilă, doctorii spun că diagnosticul a fost greşit.
- Nu eşti scutit să înveţi de la smochin pildă pe motiv că nu ai văzut niciodată un smochin.
- De două mii de ani, puţini au ţinut seama de Evanghelie şi au intors obrazul celălalt când au primit o palmă, dar aproape toţi l-au întors bucuros când au primit un sărut, care, de multe ori, a fost sărutul lui Iuda.
E mai important să ştii cine este Acela care ţi-a dat viaţă veşnică, decât să ştii cine eşti.
- Dacă ai primit darul credinţei, scoate încuietoarea de la uşa casei şi pune-o la uşa sufletului tău. Mai bine să te lase hoţii sărac pe viaţă decât fără viaţa veşnică.
- Credinţa primită ca dar de la Duhul Sfânt nu te scuteşte să gândeşti, ci dimpotrivă. Atunci când ştii că ţi-au fost încredinţaţi talanţi, gândirea ta trebuie să fie mai responsabilă. Dacă ai credinţă cât un bob de muştar, poţi muta un munte. Dar dacă deznădejdea ta este cât un munte, nu poţi să urneşti nici măcar un bob de muştar, pe care şi o furnică îl poate căra kilometri întregi.
- Şi un ateu ar trebui să vorbească frumos despre Dumnezeu. Chiar dacă nu ar exista, El ar rămâne supremul ideal al omului. Şi ceea ce îl deosebeşte pe om de animal sunt tocmai idealurile.

(Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, sursa: OrthodoxWiki)

Icoana Maicii Domnului Prodromiţa este zestrea cea mai de preţ a schitului românesc Prodromul de la Muntele Athos. Pentru că Cinstitele Feţe nu sunt zugrăvite de mâini omeneşti. Icoana este făcătoare de minuni. O copie fidelă a icoanei se află în Moldova, la Vatra Dornei. Oamenii mărturisesc că şi aceasta săvârşeşte minuni. Se dovedeşte încă o dată că o icoană nu lucrează prin materia ei, ci prin imagine. Materia suntem noi – lutul cel stricăcios. Pe acest lut se află un sufet : imaginea. Suflet şi trup. Aşa a fost dintotdeauna. Dar icoana de la Vatra Dornei a fost zugrăvită de mâini omeneşti. De meşteri iconari la fel ca şi noi, cu păcate şi nevoi. Şi totuşi săvârşeste minuni.
În copilărie am avut un vis. Se facea că eram într-o sală a oglinzilor, aşa cum se mai întâlnea odinioară prin bâlciurile noastre şi mă pierdusem de mama. Deodată, mama este în faţa mea, întinde braţele spre mine şi mă strigă. Brusc, din ea se desprinde o alta, apoi alta. Alerg spre una din ele, dar mă lovesc de imaginea din oglindă. Mă întorc, alerg spre alta. În tot acest timp, mama era din ce în ce mai departe şi mă striga, mă stiga…Dar de fiecare dată, mă loveam de o imagine a ei. Eram din ce in ce mai speriat şi, deodată, m-am trezit. Mama era lângă mine şi mă mângâia pe frunte. Fusese un coşmar.
Icoana de la Vatra Dornei nu este decât o oglindă a celei de la Schitul Prodromul. Şi, totuşi, săvârşeşte minuni. Original sau copie, Lucrarea dumnezeiască este Una. Contrar unor păreri devenite clişeu, conform cărora toate icoanele săvârşesc minuni, mărturiile oamenilor de pretutindeni ne arată că lucrurile nu stau deloc aşa. Puţine icoane săvarşesc minuni. Din dumnezeieşti raţiuni, care scapă minţilor noastre de pământeni, ele au fost alese în mod deosebit ca instrumente în iconomia mântuirii. Aşa cum într-o gradină, toate florile sunt bune şi frumoase, dar numai unele au darul de a fi de leac. Şi pe acestea, oamenii le caută în mod deosebit. Le pun la uscat şi fac fierturi prin care să se tamăduiască de diferite boli.
Poate ca nimic din ceea ce pământesc nu-i atât de tulburator şi tainic precum o icoană. Un chip care nu-i numai chip. Este lucrare dumnezeiască şi putere. Într-o icoana, Creatorul , Dumnezeu Cel necreat, se lasă pe mâna creaţiei lui. Omul devine creator asemenea lui Dumnezeu. Din mâna lui iese, de cele mai multe ori, o  capodoperă. Nicio icoană nu este zugrăvită perfect. Însă Dumnezeu îngăduie omului micile lui stângăcii. Ştie că ştiinţa lui e limitată şi nu poate face mai mult. Însă îi apreciază bunăvoinţa. Acolo unde este cazul, îl corectează. Aşa s-a întâmplat şi cu icoana Prodromiţa. Meşterul iconar Nicolau Iordache din Iaşi se poticneşte inexplicabil la zugrăvirea Sfintelor Feţe ale Fecioarei Maria şi a Pruncului Iisus din braţele ei. Speriat şi mâhnit că poate şi-a uitat meşteşugul sau o voinţă mai puternică se opune, acoperă icoana, încuie atelierul şi amână totul pentru a doua zi. În dimineaţa următoare, rămâne uimit că icoana era desăvârşită, fără să înţeleagă cum se petrecuse această minune. Nu zice ore Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a doua către Corinteni, că, atunci când este slab, este tare ?
Priviţi la chipul Fecioarei. Tulburator. Poate în nicio altă icoană  chipul ei nu este zugrăvit atât de hotărât. Dumnezeieşte de hotărât. Ferm să ne smulgă fără şovaire din ghearele celui rău.

Aforism:
Pictori, nu fiţi atei! S-ar putea să vina vremea să vă câştigaţi existenţa pictând biserici.

“Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Acestea sunt cele câteva cuvinte dumnezeieşti cu bun rod, care, căzând în ţarina Ortodoxiei, au rodit isihasmul. Nu sunt multe. Pot fi numărate pe degetele de la o singură mână. Este “Rugăciunea vameşului” din parabola Mântuitorului. Acesta  dă un model de rugăciune neobişnuit pentru acea vreme, când rugăciunile erau interminabile, oamenii inchipuindu-şi că, dacă spun multe cuvinte, vor fi mai convingători. Însă cele câteva cuvinte din parabolă băteau insistent la poarta cerului cu disperarea celui care adus de nevoi bate la uşile stăpânirii.
V-a bătut vreodată cineva la uşă ? Dacă v-aţi pomenit cu sonerie la uşă, n-aveţi de unde să ştiţi cum e să vă bată cineva la uşă. Bătaia la uşă nu este impersonalul cling-cling ce iese din cutia muzicală. E ceva particular şi straniu, ceva ce seamănă cu cele  cinci cuvinte din “Rugăciunea vameşului”. Se poate bate de nouă ori, de opt, de şapte, de şase, de cinci, de patru, de trei, de două sau chiar de o singură dată. Se poate bate la poarte cerului cu nouă cuvinte : “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, pacătosul” sau cu un singur cuvânt : “Iisuse”. Sfântul Ioan Scărarul bătea numai cu un singur cuvânt. Dar bătea neîncetat. Bătea cu putere. Bătea cu disperare. A bătut până a spart cerul. Şi atunci a început să  plouă. Ploaie  de lacrimi . A început să ningă. Zăpadă de har. Apoi, a bătut la poarta Raiului. Ani de zile. Fără odihnă. Fară descurajare. Fără plictiseală. Zi şi noapte. Îl auzeau toţi sfinţii din Rai. Odată, Sfântul  Petru n-a mai putut răbda şi, punând metanie înaintea Milostivului, a zis :
- Doamne, este aici un călugăr care bate la poarta noastră neîntrerupt de ani de zile. Ce să fac cu el ?
- Deschide poarta şi lasă-l să intre, Sfinte Petre.
-Doamne, dar nu i-a sosit încă ceasul.
- După ceasul nostru nu, dar ceasul lui e dat înainte cu ani de zile, Sfinte Petre.
- Doamne, dar este încă în trup.
-Trupul lui e mort pentru lume de ani de zile, Sfinte Petre.
-Doamne, ce sa facă el aici ?
- Să-şi găsească liniştea şi să nu mai bată, Sfinte Petre.

Aforism:
Dacă aş şti că Sfântul Ioan Scărarul nu a ajuns în Rai, ce rost ar mai avea să mai lucrez “Rugăciunea lăuntrică” ?