Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi bucuriei. Priviţi la lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre Iubirea Creatorului. Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune:
"Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme. Îţi deschizi mâna, şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă". Psalmul 145,15.16.
 Dumnezeu a făcut pe om în mod desăvârşit sfânt şi fericit; pământul, aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu : legea iubirii : aceasta a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, în mijlocul suferinţelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3,17). Spinii şi pălămida : dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie plină de trudă şi grijă : au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea aduse de păcat. Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar în natură se află solii de nădejde şi mângâiere. Scaieţii sunt plini de flori iar spinii sunt acoperiţi cu trandafiri.
 "Dumnezeu este iubire" este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce se ridică. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârşirea lor îşi răspândesc parfumul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu : toate mărturisesc despre grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a face fericiţi pe copiii Săi.
Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El însuşi a făcut şi face cunoscut iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: "Arată-mi slava Ta", Domnul a răspuns: "Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea" (Exod 33,18.19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise "şi a strigat: 'Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul'". (Exod 34,6.7). "El este milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate", pentru că "Îi place îndurarea". (Iona 4,2; Mica 7,18).
 Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri şi de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi gingaşe legături omeneşti pe care inimile noastre le pot cunoaşte. Totuşi, toate acestea nu oglindesc decât imperfect Iubirea Sa. Cu toate aceste dovezi evidente, vrăjmaşul a tot binele a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, închipuindu-şi-L ca fiind sever şi neiertător. Satana a determinat pe oameni să considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă al cărei atribut principal este judecata severă, unul care este un judecător aspru, un creditor brutal şi neînduplecat. El a înfăţişat pe Creator ca pe unul care pândeşte cu multă atenţie ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce asupra lor judecăţile cerului. Însă pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, Domnul Isus a venit să trăiască printre oameni.
Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca să ne descopere pe Tatăl. "Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1,18). "Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere" (Matei 11,27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: "Doamne, arată-ne pe Tatăl", Domnul Hristos i-a răspuns: "De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: 'Arată-ne pe Tatăl'?" (Ioan 14,8,9).
Descriind scopul misiunii Sale aici, pe pământ, Domnul Hristos spunea: "Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii 'să dau drumul celor apăsaţi'" (Luca 4,18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se mai auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi vindecase toate suferinţele. Lucrarea Sa dădea mărturie despre misiunea Sa divină. Dragostea, mila şi compasiunea erau manifestate în fiecare act al vieţii Sale, inima Sa se deschidea cu multă simpatie fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci şi cei mai umili nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copilaşii erau atraşi de El. Aceştia simţeau o plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi şi să privească faţa Sa expresivă, blândă şi iubitoare.
Domnul Hristos nu ascundea adevărul, dar totdeauna îl rostea cu iubire. În legăturile Sale cu oamenii, El dădea pe faţă cel mai atent tact şi o atenţie profundă şi plină de bunătate. El n-a fost niciodată nepoliticos şi n-a rostit nici un cuvânt aspru, nefolositor. N-a pricinuit niciodată unui suflet sensibil o durere inutilă. Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. El a rostit adevărul, dar totdeauna l-a rostit cu iubire. A denunţat făţărnicia, necredinţa şi nedreptatea, dar lacrimile se simţeau în vocea Lui atunci când rostea mustrările Sale tăioase. El a plâns pentru Ierusalim, cetatea pe care o iubea, dar care a refuzat să-L primească pe El, care este calea, adevărul şi viaţa. Ei L-au lepădat pe El, Mântuitorul, dar Domnul le arăta o blândeţe plină de compasiune. Viaţa Sa a fost o viaţă de renunţare de sine şi de o atentă purtare de grijă pentru alţii. Orice suflet era preţios înaintea Sa. În timp ce Se purta întotdeauna cu demnitate divină, El Se pleca cu gingăşie spre fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. Vedea în toţi oamenii suflete căzute în păcat, pentru mântuirea cărora El venise. Acesta este caracterul Domnului Hristos, aşa cum este descoperit în viaţa Sa.
Acesta este caracterul lui Dumnezeu, căci din inima Tatălui se revarsă asupra fiilor oamenilor torentele milei divine manifestate în Isus Hristos. Mântuitorul cel iubitor şi milostiv era Dumnezeu "arătat în trup" (1 Timotei 3,16).
Domnul Hristos a trăit, a suferit şi a murit pentru răscumpărarea noastră. El a devenit "om al durerii", pentru ca noi să putem fi părtaşi de bucuria veşnică. Domnul Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său iubit, plin de har şi adevăr să vină dintr-o lume de nedescrisă slavă într-o lume mânjită şi poluată de păcat şi întunecată de umbra morţii şi blestemului. El I-a îngăduit să părăsească sânul iubirii Sale şi adorarea îngerilor spre a suferi ruşinea, insulta, umilinţa, ura şi moartea. "Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi" (Isaia 53,5). Priviţi-L în pustie, în Ghetsemani, pe cruce! Fiul fără prihană al lui Dumnezeu a luat asupra Sa povara păcatului. El, care era una cu Dumnezeu Tatăl, a ajuns să simtă în sufletul Său teribila despărţire pe care păcatul o aduce între Dumnezeu şi om. Acest fapt a smuls de pe buzele Sale strigătul plin de durere: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27,46). Povara zdrobitoare a păcatului, conştienţa teribilei lui grozăvii, a despărţirii păcătosului de Dumnezeu : acestea au fost cele ce au zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu.
Dar acest mare sacrificiu n-a fost făcut pentru a trezi în inima Tatălui iubire faţă de păcătos şi nici pentru a-L determina să fie binevoitor a-l mântui. O, nu! "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu" (Ioan 3,16). Tatăl nu ne iubeşte ca urmare a marii Sale jertfe aduse pentru noi, ci El a adus această jertfă pentru că ne iubeşte.
Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Şi reverse asupra unei lumi căzute în păcat nemărginita Sa iubire. "Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19). Dumnezeu Tatăl a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia Ghetsemanilor, în moartea ispăşitoare de pe crucea Golgotei inima Iubirii infinite a plătit preţul mântuirii noastre. Domnul Isus spunea: "Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau" (Ioan 10,17). Sau cu alte cuvinte: "Atât de mult vă iubeşte Tatăl meu, încât pe Mine Mă iubeşte mai mult pentru că Mi-am dat viaţa pentru mântuirea voastră. Făcându-Mă reprezentantul şi garantul vostru prin jertfa vieţii Mele, luând asupra Mea slăbiciunile trupului vostru şi vinovăţia voastră, Eu sunt şi mai mult iubit de Tatăl Meu; căci prin sacrificiul Meu, Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel care crede în Hristos".
Nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu nu putea înfăptui mântuirea noastră; căci numai El, care a fost la sânul Tatălui, putea să ni-L facă cunoscut, numai El care a cunoscut înălţimea şi adâncimea dragostei lui Dumnezeu putea s-o facă să se manifeste. Nimic altceva decât sacrificiul infinit adus de Domnul Hristos în favoarea omului decăzut nu putea să exprime iubirea lui Dumnezeu Tatăl pentru omenirea pierdută.
"Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu". El L-a dat nu numai să trăiască printre oameni, să poarte păcatele lor ci să moară ca jertfă pentru ei. El L-a dat omenirii pierdute. Domnul Hristos trebuia să Se identifice pe Sine cu interesele şi nevoile omenirii. El, care era una cu Dumnezeu, S-a legat de fiii oamenilor cu legături care nu aveau să fie rupte niciodată. Domnului Hristos "nu-I este ruşine să-i numească fraţi" (Evrei 2,11). El este Jertfa noastră, Apărătorul nostru, Fratele nostru, purtând chipul nostru omenesc înaintea tronului Tatălui şi care pentru veşnicie este una cu neamul omenesc pe care l-a răscumpărat El, Fiul omului. Şi toate acestea pentru ca păcătosul să poată fi ridicat din ruina şi degradarea păcatului spre a putea reflecta iubirea lui Dumnezeu şi a se împărtăşi de bucuria sfinţirii.
Preţul plătit pentru mântuirea noastră, sacrificiul infinit pe care L-a făcut Tatăl nostru din ceruri dând pe Fiul Său să moară pentru noi trebuie să trezească în noi idei foarte înalte despre ceea ce putem deveni prin Hristos. Pe măsură ce inspiratul apostol Ioan privea înălţimea, adâncimea şi lărgimea iubirii lui Dumnezeu Tatăl faţă de lumea pierdută era cuprins de adorare şi veneraţie. Negăsind un limbaj mai potrivit în care să exprime măreţia şi gingăşia acestei iubiri, el a chemat lumea întreagă s-o privească. "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu" (1 Ioan 3,1). Ce valoare dă faptul acesta omului! Datorită păcatului fiii oamenilor au ajuns robi ai lui Satana. Prin credinţa în jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, fiii lui Adam pot deveni fii ai lui Dumnezeu. Luând asupra Sa natura noastră omenească, Domnul Hristos a înălţat omenirea. Cei păcătoşi sunt astfel în poziţia în care : prin legătura cu Domnul Hristos : pot în adevăr să devină vrednici de numele de "fii ai lui Dumnezeu".
O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiţi copii ai împăratului ceresc! Preţioasă făgăduinţă! Tema celei mai profunde meditaţii! Iubirea fără seamăn a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are asupra sufletului o putere ce îi subjugă şi aduce raţiunea în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin în lumina crucii de pe Golgota, cu atât vom vedea mai mult mila, gingăşia şi iertarea împletite cu nepărtinirea şi dreptatea şi cu atât mai mult şi mai clar vom discerne nenumăratele dovezi ale iubirii infinite şi ale milei pline de gingăşie care întrec cu mult dragostea şi dorul unei mame pentru copilul ei neascultător.
 

"Doamne, Iisuse Hristoase ,Fiul lui Dumnezeu,miluieşte-mă pe mine ,păcătosul"

De vei greşi cu ceva înaintea Domnului, iar noi greşim foarte mult in fiecare zi – să zici îndată în inima ta, cu credinţa în Domnul, Ce ia aminte la voia inimii tale, cu smerita recunoaştere şi simţire a păcatelor tale psalmul Miluieşte-mă,Dumnezeule, după mare mila Ta şi citeşte din inimă întreg psalmul; daca nu a lucrat de prima dată, mai fă o încercare – citeşte mai din inimă, mai cu simţire, şi atunci iti va răsări fără întârziere de la Domnul mântuire si pace în suflet. Astfel să frângi inima ta neîncetat; iată mijlocul credincios, încercat, de luptă împotriva păcatelor. Iar de nu vei primi uşurare, pe tine însuţi să dai vina: înseamnă că te-ai rugat fără frângere de inimă, fără smerenie a inimii, fără dorinţă tare de a primi de la Domnul iertare de păcate; asta înseamnă că păcatul nu ţi-a pricinuit mare durere.

Uneori omul pare a se ruga cu râvna dar rugăciunea lui nu-i aduce roadele liniştii şi bucuriei inimii întru Duhul Sfânt. De ce? Fiindcă el, rugându-se cu rugăciunile gata facute, nu s-a pocăit fără făţărnicie de păcatele pe care le-a făcut în acea zi, cu care şi-a spurcat inima – această biserică a lui Hristos – şi cu care L-a mâniat pe Domnul. Dar numai să-şi aducă aminte de ele şi să se căiască, osândindu-se fără urmă de făţărnicie şi fără împătimire – şi îndată se va săşlui în inimă pacea ce covârşeşte toată mintea (Filip. 4, 7). În rugăciunile bisericeşti sunt înşiruite păcatele, însă nu toate, şi deseori nu se izmeneşte tocmai de cele cu care ne-am legat: este neapărată nevoie să le înşire omul la rugăciune cu înţelegerea limpede a însemnătăţii lor, cu simţământul smereniei şi cu inimă înfrântă. De aceea se şi spune la rugăciunile de seară, cand sunt înşiruite păcatele, ori altceva rău am făcut, aici avem libertatea de a aminti noi înşine celelalte păcate pe care le-am săvârşit.

Pocăinţa trebuie să fie lipsită de făţărnicie şi cu totul slobodă, iar nicidecum silită de vreme şi de obicei sau de persoana celui ce spovedeşte – altminteri nu va fi pocăinţă adevărată. Pocăiţi-vă, s-a zis, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor (Mt. 4, 17). S-a apropiat, adică a venit, nu trebuie căutată îndelung; ea vă cută pe voi, caută dragostea voastră liberă; altfel spus: „Pocăiţi-vă de bunăvoie cu inimă înfrântă”. „Se botezau (se spune despre cei botezaţi de Ioan), mărturisindu-şi păcatele lor (Mt. 3, 6), adică: „Işi recunoşteau de bunăvoie păcatele”. Iar întrucât rugăciunea noastră este în primul rând pocăinţa şi cererea iertării de păcate, ea negreşit trebuie să fie întotdeauna lipsită de făţărnicie şi cu desăvârşire slobodă, iar nu fără de voie, stoarsă de obicei şi deprindere. La fel trebuie să fie rugăciunea şi atunci când este de mulţumire şi de slavoslovire. Recunoştinţa presupune în sufletul celui ce a primit facere de bine plinătatea simţământului slobod, viu, ce se revarsă fără îngrădire prin gură: Din prisosinţa inimii vorbeşte gura (Mt, 12, 34). Slavoslovia presupune extazul mirării in omul ce contemplă lucrurile nesfârşitei bunătati înţelepciuni, atotputernicii a lui Dumnezeu în lumea duhovnicească şi materială, şi ca atare esli de asemenea firesc ca ea să fie cu desăvârşire slobodă şi întru înţelegere. Indeobşte, rugăciunea trebuie să fie revărsare slobodă şi întru înţelegere deplină a sufletului omenesc înaintea lui Dumnezeu. Vărs sufletul meu înaintea Domnului (cântarea Anei, mama lui Samuil).

La rugăciune e nevoie de nefăţarnica părere de rău pentru păcate şi de cainţă nefaţarnică: când înşiri păcatele arătate in rugăciune trebuie să le rosteşti simţind cu inima că păcatele tale sunt. Mai e nevoie de dorire inflăcărată a nu mai greşi cu aceleaşi păcate.

Maica Siluana Vlad

La capatul durerii e Dumnezeu (II)

(fragment din partea a doua a interviului cu maica Siluana, aparut in revista “Lumea monahilor“, nr. 35/mai 2010 – cu multumiri fratelui care ne-a trimis textul prelucrat)

• Continuare de la: Maica Siluana Vlad: LA CAPATUL DURERII E DUMNEZEU

Preot Sabin Vodă

“Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după ce omul parcurge un anumit drum. Un drum deloc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi înălţarea.

Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului vieţii care a ajuns la mine; paharul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase. Drojdia aceasta trebuie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat. Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic”, trăirea acestei convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii. Aceasta este coborârea în iadul din mine, conştientizarea totalei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la biserică”. Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie.

- Maică Siluana, aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul nostru, ce este de făcut mai departe?

- Nu mai trebuie să facem nimic…, deci toată „facerea” noastră este să pătrundem acolo, că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă. Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zicem: „Doamne“. Deci această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul rugăciunii. Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât Hristos.

- Lucrul acesta trebuie să-l ştim şi trebuie să fim convinşi că Hristos este în iad!

- Şi iadul este în mine.

Omul Hazna

- Lucrarea aceasta a Mântuitorului a fost începută încă de pe cruce, atunci când a fost coborât şi viaţa Lui a coborât…

- Aceasta este calea, dacă vrem să-L urmăm pe Domnul, noi trebuie să coborâm la iad. Aceasta este mişcarea duhovnicească: coborârea. Dumnezeu ne urcă. Noi coborâm, Dumnezeu ne urcă. Libertatea noastră stă în coborâre. De ce? Nu ca să mă pedepsească Dumnezeu. Eu sunt cel din beci, cel cu gunoaiele, cu haznaua. Adâncul meu este o hazna. Cineva mi-a pus titlul unei conferinţe „Noi suntem o hazna”.

- „Ţinerea de minte a răului sau omul hazna”.

- Exact. Atunci eu ce să fac? Trebuie să intru acolo în haznaua mea şi să ofer lui Dumnezeu să o cureţe, să mă schimbe. Eu am citit undeva la un sfânt, nu mai ţin minte unde, că în rai, înainte de cădere, fructele şi florile care mureau, care se veştejeau se transformau în mirosuri şi atunci m-am gândit că omul mânca şi sigur elimina resturile, că avea nevoie să mănânce din nou şi acelea erau mirosuri de bună mireasmă, pur şi simplu; dar acum am devenit o maşină de stricăciune. (…) Acuma gândul că Dumnezeu mă va transforma din nou într-un făcător de miresme, aşa cum este Sfântul meu Siluan care, atunci când îi sărut bucăţica de moaşte, miroase miros de bună mireasmă. Chiar dacă eu nu ajung cum au ajuns sfinţii, dar mă lipesc şi eu de Sf. Siluan, ne lipim acolo de Măicuţa Domnului şi de cei care anume miros a Dumnezeu. Eu merit să fiu în adâncul iadului. De ce merit să fiu în adâncul iadului? Pentru că-L refuz pe Dumnezeu, pentru că încă ne împotrivim Lui. Cuvântul de care mă ţin acum şi vreau să tac cu el este acesta: noi nu vom intra în iad pentru păcatele noastre, ci datorită nesimţirii noastre de a nu-L aduce pe Dumnezeu în iadul nostru, în haznaua noastră, de a nu-L întâlni acolo ca să ne scape, ca să ne vindece, ca să ne lumineze, să ne sfinţească.

- Maică Siluana, nu aş vrea să vă las să tăceţi chiar acum, vă mai provoc doar cu câteva întrebări şi dacă tot am vorbit de lucrarea aceasta a minţii şi a noastră cu mintea noastră, ce poate să facă omul care şi-a conştientizat realitatea (iadul) ca să-şi păzească pe mai departe mintea să nu se înrăiască mai tare, să nu facă experienţa răului şi a răutăţii mai departe?

- Din nou spun că dacă ajungem până acolo, greu vom mai cădea. De căzut cădem mai rău doar dacă ne-am opri undeva pe cale în drumul spre iadul nostru. Trecem de o vamă, de două, de trei şi pe urmă, văzând că suntem „vrăjitori”, ne ridicăm îngroziţi şi zicem: „trebuie să găsesc pe cineva mai rău ca mine“, sau „trebuie să distrug această omenire care este atât de violentă”. Ajuns acolo, în adâncul răutăţii mele, se întâmplă ceva, eu devin una cu toţi oamenii răi, este ceva atât de cumplit, nu poate fi vorbit, nu poate fi explicat.

- Aţi făcut experienţa aceasta atunci când aţi mers prin canale, pe la puşcării…?

- Cu mult, mult înainte. Cum să vă spun, o trăiam; fără să vorbească în mine, fără să pun concepte, o trăiam. Şi a ţâşnit la un film, era un film sovietic crud despre intrarea nemţilor în Ucraina, un film extrem de violent, în care oamenii erau arşi de vii în biserică…, o femeie tânără, bolnavă psihic, violată cu demenţialitate…, la un moment dat se trăgea cu mitralierele într-o pădure, erau nişte partizani, şi erau împuşcaţi nişte mesteceni tineri, şi vedeai cum intră glonţul într-un mesteacăn şi simţeai cum intră în tine, în viaţă, în om, în ce a făcut Dumnezeu. Şi atunci am simţit că eu sunt şi fata violată şi violatorul, şi mesteacănul împuşcat şi cel care îl împuşcă, nu mai era în mine eu şi ei, eu şi el, eu şi răutatea, eram şi victimă şi călău, într-o secvenţă ce nu poate fi povestită; şi atunci am înţeles că am nevoie de o soluţie pentru tot omul, că eu am nevoie (nu eram atunci credincioasă), că aştept pe cineva care să mă mângâie pe mine în toate aceste ipostaze. Acolo mi-am dat seama că sunt în stare de orice, că singurul lucru pe care nu-l pot face este că nu pot să schimb această mentalitate şi am nevoie de cineva care să mă vindece de această răutate. Când eşti acolo este ca şi când ai fi murit şi trăieşti într-un vis.

Apoi, când l-am întâlnit pe Dumnezeu şi am văzut ce face, citind Sfinţii Părinţi, citind Filocalia şi rugându-mă şi întrebându-l pe părintele meu duhovnic care zicea „rugăciunea să te înveţe“, am început să-mi dau seama câte avem de făcut şi de înţeles. Aşa am înţeles că Dumnezeu îţi dă înţelesul înăuntrul tău, când tu Îl strigi cu disperare. Şi atunci când vezi un om care te scuipă sau care e beat sau alcoolic, nu mai vezi răul din el, nu vezi doar că el îţi face rău, că-ţi fură bani… Sigur că te supără pentru că niciodată nu-ţi dispare aceasta capacitate a psihicului tău de a se întrista sau bucura pentru cele pământeşti. Este binecuvântat de Dumnezeu să păstorim şi acest lucru şi să avem grijă şi de portmoneul nostru, şi de copiii noştri, şi de casa noastră. Insă dispar aceste diferenţe, pentru că nu poţi să mai uiţi că tu eşti una cu el. Când ai gustat iadul acesta în tine şi nu-i mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi decât să-L cauţi pe Dumnezeu. Şi cum uiţi să zici „Doamne, miluieşte-mă“, „Doamne, ajută-mă“, cum năpădeşte groaza aceea pe tine. Din nou o vezi în tine pentru că te uiţi la celălalt care face ceva rău şi simţi înăuntrul tău că noi suntem una cu acea persoană. E ceva fizic, trupesc, carnal, nu ceva metafizic. Metafizic este nevoia de a iubi. E cumplit, în mine nu există această nevoie, înţelegeţi, nevoia de a iubi vine din afara mea. De unde această nevoie străină de mine de a iubi, de a respecta, de a preţui şi de a fi bun? Pentru că înăuntrul meu nu simţeam să fiu bună…

- De ce ne-a poruncit Dumnezeu să iubim?

- Tocmai pentru că iubirea mea vine din afara mea, vine ca o putere din afara mea şi se cere să devină a mea şi să mi-o însuşesc, vine de la El…

- … Care este Iubire?

- Şi Dumnezeu lucrează din afară cu nevoia de iubire, cu aşteptarea iubirii din afară. (…) Ei şi când vine de la Dumnezeu atunci înţeleg. Dinăuntru vine durerea că nimic din ce este nu îmi ajunge, durerea că nu sunt orice aş fi şi orice aş face, durerea că nu pot să fac ceva care să mă umple de bucurie şi de sens şi din afară, aştept soluţia. Acest afară o să descoperim că tot înăuntru este, căci Dumnezeu este înăuntru. Sunt vorbe, dar nu avem altceva cum să mărturisim despre aceasta. Este cum spuneţi, că mai am şi bucuria aceasta care nu se bazează pe nimic, sunt plină de defecte, adică de “talanţi”

- Dumnezeu ne dă, cum spune părintele Rafail „cu vârf şi îndesat”, numai noi să-I cerem şi să-L lăsăm să intre în viaţa noastră. (…)”

Mult ne straduim noi, oamenii, mult ne zbatem, dar prea deseori, nimic dobandim, nimic folosim, nimic adunam. Pentru ca nu adunam dimpreuna cu Hristos si in Duhul Lui, pentru ca lucram numai omeneste, mult prea-omeneste si nu stim sau am uitat fiii carui Duh suntem. Pentru ca ne bizuim doar pe ceea ce stim si pe ceea ce putem noi, pe vointa, ambitia si puterea noastra, pe faptele mainilor noastre, luam drept reper doar ceea ce corespunde masurii noastre meschine si pitice, confundand pe Duhul cel Sfant cu sangele nostru infierbantat, credinta in Hristos cu credinta in noi insine, ravna de Sus cu ravna cea trupeasca, cu zelul aprins al inimii cazute, nerabdator sa arunce plasa inainte sa fi invatat sa pescuiasca si inainte de a-i intreba pe mai-marii sai unde este locul propice de pescuit.

Traim eretic si ne nevoim eretic, zicea un parinte mare de azi si ne miram ca nu aducem rod, ca nu prindem nimic in plasa. Pescuim in ape tulburi, pescuim haotic. Nu cerem Lumina sa vedem si nu vedem unde sa aruncam plasa, nu invatam niciodata “sa manam la adanc“, sa ne departam de “uscat” si sa facem “dupa Cuvantul Lui”. Dar mai rau este ca… nu stim macar ca suntem nestiutori si orbi in cele ale Duhului si ne infuriem strasnic pe cei care ne arata orbirea!

Unii muncesc, dar nu stiu cui aduna. Altii cauta intelepciunea, dar nu stiu sa o caute unde trebuie sau nu o cauta sincer. Asa ajungem la sfarsitul vietii noastre cu plasele goale. N-am pescuit nimic. N-am dobandit nimic.

Domnul sta si asteapta langa noi, ne lasa sa ne izbim de neputinta noastra, asteapta zorii zilei cand va canta cocosul vadind prostia ingamfarii noastre, ca sa cunoastem bine ca de la noi nu-i nici o speranta de a (se) prinde ceva (de noi), dupa care ne porunceste sa aruncam din nou plasa, sa ne ostenim din nou. Ce vom face? Vom sta plangandu-ne ca e degeaba si ca nu se gaseste nimic pentru noi “acolo”, sau, obositi, tristi, vom da, totusi, ascultare glasului Sau?

Sa intelegem mai bine Evanghelia din aceasta Duminica, a “Pescuirii minunate“, citind scurta dar trezitoarea talcuire a Sf. Teofan Zavoratul:

• Sf. Teofan: Sa nu ne straduim in desert, bizuindu-ne pe puterile noastre

***

Arhim. Ioil Konstantaros,

Cuvânt la Duminica a XVIII-a după Rusalii (sau prima a lui Luca)
(Luca 5: 1-11):

“Prin sfânta citire evanghelică din această duminică începe perioada citirilor din Evanghelia după Luca.

Fireşte, toţi creştinii, dar mai mult noi elinii, simţim o deosebită bucurie şi binecuvântare că acest evanghelist elin, medic şi istoric, ucenicul marelui apostol al neamurilor – Pavel, prin desăvârşita lui cunoaştere a limbii eline, a îmbogăţit Biserica şi oferă întregii lumi „cuvintele Vieţii”.

Această pericopă din Duminica I ne emoţionează în mod deosebit, deoarece, printre altele, ne arată că atunci când în viaţa noastră avem binecuvântarea şi ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, atunci toate se întâmplă în cel mai potrivit mod.

Iisus se afla lângă lacul Ghenizaret şi i-a văzut pe pescari că-şi aranjau mrejele de pescuit. Şi după cum cu orice prilej Dumnezeul-Om predica şi săvârşea minuni, aşa şi acum, după ce a intrat în corabia lui Simon (Petru), l-a rugat să tragă corabia câţiva metri de ţărm. De acolo, ca şi cum s-ar fi aflat într-un amvon, „învăţa mulţimile”.

Fraţii mei, nu există situaţie în care omul să ofere ceva lui Dumnezeu şi să nu primească în schimb „cu prisosinţă”. Tot aşa aici şi acum. După predică, Hristos dă porunca să mâne în larg şi să arunce din nou mrejele „la vânat”.

Fireşte, acest lucru era de neînţeles pentru experimentaţii pescari, de aceea şi Petru, la început, pune înainte argumentul logicii şi experienţei meseriei: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi n-am prins nimic, dar la cuvântul Tău voi arunca mreaja” (Luca 5:5); deci după ce aduce înainte argumentul cu totul logic, în cele din urmă îşi supune părerea, cunoştinţa şi experienţa în ascultare faţă de porunca Învăţătorului!

Consecinţa? Atât de mulţi peşti încât cele două corăbii erau în pericol să se scufunde!

Iar Petru atât de mult s-a cutremurat – şi cu el confraţii săi, de acest fapt cu adevărat minunat, încât conştiinţa sa l-a condus direct şi imediat întru frică şi minunare să-i ofere Dumnezeului-Om credinţă şi închinare. „Văzând Simon Petru a căzut în genunchi la picioarele lui Iisus zicându-I: Ieşi de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos” (Luca 5:9).

Iubiţii mei, multe sunt minunile care ne dau învăţături. Noi să ne limităm la o concluzie generală şi la o învăţătură care are a face atât cu viaţa personală a fiecăruia dintre noi, cât şi cu toţi oamenii în genere. Şi aceasta este despre binecuvântarea care se revarsă atunci când arătăm ascultare faţă de voia lui Dumnezeu cea atotţiitoare şi mântuitoare.

Suntem chemaţi de multe ori să acţionăm conform cunoştinţelor noastre, conform experienţelor noastre, obiceiurilor noastre, crezând că „bătătorita cale” ne va aduce rezultatele dorite…

Şi totuşi, de câte ori în loc de rezultate pozitive ne pomenim în faţă tocmai cu contrarul, iar deznădejdea tinde să ne strivească inima…

Dimpotrivă, atunci când cu desăvârşire liber Îl aşezăm pe Iisus şi punem porunca Sa deasupra propriei noastre „logici înţelepte”, deasupra experienţei personale şi comune, când în mod simplu ne încredinţăm întru-totul poruncii lui Dumnezeu, atunci lucrurile se schimbă şi de acolo unde omul se aşteaptă la eşec, vine succesul, reuşita scopului şi răsplătirea acestei credinţe.

Credem că doar lui Petru i s-a întâmplat această minune cutremurătoare? Doar lui Petru Dumnezeu i-a rezervat acest deosebit tratament plin de iubire? Dar Dumnezeu este „ieri şi azi şi în veci Acelaşi”. Întotdeauna înconjoară cu infinită iubire pe fiecare om şi vrea „ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2:4). Dacă vom fi atenţi la viaţa noastră, dacă vom arunca o privire scrutătoare pentru a analiza zilele şi anii vieţii noastre, cu siguranţă ne vom încredinţa de minunata intervenţie a lui Dumnezeu! Vom vedea lămurit fapte pe care nu le putem explica în niciun chip natural.

Şi prin urmare, în acest punct trebuie să accentuăm deosebita binecuvântare şi pronie, deosebitele intervenţii minunate ale purtării de grijă a lui Dumnezeu prin Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu şi prin Sfinţii noştri, arătate neamului nostru necăjit, dar şi binecuvântat.

Nu avem decât să studiem împreună cu istoria noastră bisericească şi adevărata noastră istorie naţională. Nu istoria care a fost scrisă în laboratoarele „kissingeriene” – şi nu numai – care dezorientează, ci această istorie care a fost scrisă cu sângele de neşters al martirilor şi al noilor martiri. Să studiem aceste pagini care ilustrează sacrificiul şi care au fost sfinţite de osemintele sfinte ale elinilor ortodocşi şi de moaştele pline de har ale marilor noştri Sfinţi!

Fraţii mei, studiind cineva această pericopă evanghelică pe care ne-o istoriseşte Luca, care a primit martiriul în regiunea Beoţiei, unde se află şi mormântul său, nu are decât să-L roage pe Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru, pe Domnul Iisus, să ne dăruiască credinţă vie în inimi şi desăvârşită ascultare faţă de voia Sa. În acelaşi timp să ne rugăm toţi ca harul Său să ocrotească poporul nostru luminându-i pe conducători şi pe autorităţi, pentru că „înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10: 31). Amin”.

(traducere din greceşte: monahul Leontie; sursa: Arhim. Ioil Konstantaros)

“Pentru ca toti sã fie una ” (Ioan 17,21)

În numele Tatãlui si-al Fiului si-al Sfântului Duh. Amin.

Tatãl nostru ceresc, Dumnezeul vesnicului Adevãr, Dumnezeul lui Israel si al revelatiei biblice, Care prin Duhul Sfânt L-a trimis în lume pe Fiul Sãu, Cuvântul, pentru ca Acesta s-o sfinteascã si s-o uneascã cu Tatãl în iubire vesnicã, ne cheamã sã ne unim în Fiul Sãu, prin puterea Sfântului Sãu Duh, fiindcã noi suntem cu totii copii ai lui Dumnezeu, creati dupã chipul vesnic al Fiului, Iisus Hristos, începutul si sfârsitul a toate (Apocalipsa 22, 13). Noi toti trebuie sã dobândim deplinãtatea omului desãvârsit în Hristos (Efeseni 4, 13-14), Fiul lui Dumnezeu, pentru ca sã ne facem, prin credintã, fiii Domnului Dumnezeului nostru (Deuteronomul 14, 1). Iar dacã El este Cuvântul lui Dumnezeu si Chipul Sãu unic (Coloseni l, 15), în care a fost creat Adam, din care ne tragem cu totii, am putea noi oare sã urcãm prin noi însine cãtre Lumina Sa cea vesnicã? Noi suntem cu totii mãdulare ale Trupului lui Hristos (I Corinteni 12, 27), mãdulare ale Chipului lui Dumnezeu, iar Chipul este în fiecare mãdular, dupã darul sãu. Mâna nu-i va putea spune piciorului: “Nu am nevoie de tine”, nici piciorul mîinii (I Corinteni 12,15-18). Suntem cu totii rãmãsite risipite în trupul lumii, dar acest trup devine un trup hristic si divin în harul Sfântului Duh, Duhul lui Iisus Hristos, Care uneste pãrtile între ele, pentru ca acestea sã fie mãdulare ale unicului si adevãratul Trup, al cãrui Cap divin este Hristos Iisus.

Aceste lucruri sunt cunoscute fiecãrui credincios crestin, iar omul credincios Hristosului sãu se roagã si se strã­duieste sã fie o piatrã vie (I Petru 2,4-5) în zidirea Trupului lui Hristos în propriul sãu trup si în lumea întreagã. De obicei, credinciosul crestin considerã si vede Trupul lui Hristos în institutia Bisericii cãreia îi apartine confesional (de exemplu, cea ortodoxã, cea catolicã, cea lutheranã etc.) si nu se ocupã aproape deloc de celelalte traditii. Sã vedem cum s-a ajuns aici.

Se pare cã pluralitatea confesiunilor crestine provine din schisme si din dezbinãri de origine teologicã, politicã, sau din diferentele de mentalitate între anumite grupuri etnice si sociale, în mare mãsurã, originea acestora se aflã în tendinta nefastã a oamenilor de a se despãrti de Dumnezeu, pentru a se idolatriza pe ei însisi (Facerea 3, 5). Ei au mostenit aceastã rea tendintã de la Adam, care prin pãcatul sãu a adus suferinta si moartea asupra sa si asupra descendentilor sãi, transmitându-le întregii creatii, care suspinã pânã acum în chinurile facerii, în asteptarea descoperirii fiilor lui Dumnezeu (Romani 8,22).

Aceastã tendintã tenebroasã se gãseste si la baza majoritãtii divizãrilor religios-confesionale, dar trebuie sã ad­mitem cã, în cazul multor sciziuni, au existat si ratiuni ling­vistice, culturale sau de mentalitate, ca si veritabile diferente între conceptiile teologice, în plus, nu trebuie subestimate con­tributia, importanta si vocatia specifice fiecãrei comunitãti confesionale, cãci pluralitatea comunitãtilor este asemãnãtoare pluralitãtii mãdularelor, a vocatiilor si a darurilor în Trupul lui Hristos. Astfel, ne gãsim în fata unei situatii paradoxale (fapt caracteristic Crestinismului), în care separatia dintre comuni­tãtile crestine (amintind misterul separatiei dintre poporul lui Israel si Biserica Hristosului lui Israel si al lumii întregi) este legatã de puternica dezbinare dintre oameni si de îndepãrtarea lor de Dumnezeu, dar, pe de altã parte, ea anuntã îmbogãtirea potentialã a Comunitãtii, a Bisericii lui Hristos, asemenea bo­gãtiei trupului cu multe mãdulare, în care fiecare actioneazã armonios, conform chemãrii sale.

Nu este pentru prima datã când divina Providentã se foloseste de o unealtã, sau de o situatie degradatã de om, pen­tru a o transforma în izvor de binecuvântare, lucru care doar la Dumnezeu este cu putintã. Exemplul cel mai evident este Crucea: instrument al torturii si al mortii, pe care Dumnezeu însusi l-a transformat în mijloc de Mântuire pentru toti fiii lui Adam. Primul Adam a pãcãtuit si a ajuns sã moarã mâncând din fructul Pomului Cunoasterii; al doilea Adam, Noul Om ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra Sa suferinta vietii fiilor lui Adam, pânã la lemnul Crucii, Arbore al Mortii, si S-a fãcut El însusi, pe Cruce, fruct al Arborelui Vietii, al vietii dumnezeiesti care se dãruieste prin harul învierii Sale. El, Chip al Dumnezeului Celui Viu, a trecut de bunãvoie prin viata de suferintã, pânã la moartea pe Cruce (Filipeni 2, 8), pentru a ucide moartea prin dumnezeirea Sa si a reda viata vesnicã fiilor lui Adam.

Un alt exemplu. Primul Adam a pãcãtuit în cârdãsie cu femeia; al doilea Adam, Hristos Iisus, s-a nãscut dintr-o femeie curatã si smeritã, Fecioara Maria, prin desãvârsitul ei consimtãmânt [Fiat] si într-o supunere iubitoare si fidelã fatã de vo­inta lui Dumnezeu.

Vedem, asadar, cum divina Providentã foloseste con­secintele pãcatului si ale rãului si, prin harul Sãu, le transformã în izvor de binecuvântare pentru om. Omul se cade sã recu­noascã acest lucru si sã se întrebe ce anume trebuie sã facã pentru a restaura lumea si a o uni cu Dumnezeul ei. Am vãzut care sunt consecintele urii si dezbinãrii în lumea religioasã în general, si în mod special în Bisericile crestine. Acum, ce trebuie sã facem pentru a îndeplini vointa Domnului nostru “ca toti sã fie una” (Ioan 17, 21)?

Mai întâi, sã cerem Sfântului Duh sã ne lumineze, prin harul Sãu, calea, ochii, mintea si inima. Trebuie sã cercetãm, sã verificãm si sã ne examinãm religia si credinta. Sã ne facem un permanent examen de constiintã: cum ne purtãm oare în fata lui Dumnezeu, în fata Adevãrului (Ioan 18, 37-38)? Cine este pentru noi Hristos (Matei 16, 15-16)? Suntem noi gata sã stãm dinaintea Fetei Lui cu sinceritate si iubire? Am fãcut noi ceva pentru a ne apropia de El, pentru a merge alãturi de El la bine si la rãu, nu doar cãtre înviere, dar si cãtre Cruce, pentru a ne face si noi pãrtasi la povara ei (Luca 9, 23)? Dupã ce am cãutat si am gãsit vointa Sa în Bisericã si în noi, trebuie sã ne hotãrâm sã tinem aceastã cale a binelui (I Tesaloniceni 5, 21).

Ca fiu al poporului lui Israel, care acum cinci ani L-am gãsit pe Hristosul meu si pe Hristosul lui Israel si al lumii întregi în Domnul Iisus, Fiul Dumnezelui Celui Vesnic, si care vãd în Crestinismul ortodox casa mea spiritualã si lãcasul lui Hristos, eu continuu si încerc sã caut originile dezbinãrii între Israel si Biserica crestinã, pe de o parte, si între confesiunile crestine ele însele, pe de altã parte. O fac cu credinta profundã cã, în pofida plenitudinii pe care o vãd în liturghia rãsãriteanã si în dogmele ortodoxe cuprinse în ea, existã si în viata Bise­ricii Catolice sau a Bisericilor protestante aspecte specifice care pot îmbogãti viata crestinã a credinciosului ortodox si a comunitãtii sale. De asemenea, sunt sigur cã crestinii occiden­tali au încã si mai mult de primit de la Traditia orientalã în general, si de la cea ortodoxã în special, iar asta nu doar pentru viata lor spiritualã, care poate fi foarte bogatã în har, ci mai cu seamã pentru consolidarea drumului desãvârsirii spirituale pe care Hristos l-a stabilit si l-a propovãduit în Biserica Sa. Dupã cum am spus deja, si alte religii, mai cu seamã cele monoteiste, pot avea un mesaj pentru noi, pe care îmi propun sã-l dezvolt cu o altã ocazie.

Sã luãm exemplul Ortodoxiei. Acesta este cazul meu personal. Principiul sãu de adevãr si de unitate se gãseste în Dumnezeu, Care S-a descoperit si Se descoperã în Iisus Hris­tos, prin Sfântul Duh. În cadrul comunitãtii, viata în Hristos are drept centru Sfânta Liturghie. Ceremonia liturgicã recapi­tuleazã evenimentele Mântuirii noastre într-un mod concret si deosebit de bogat, pe care Hristos 1-a întruchipat în viata Sa. Credinciosul se uneste cu Mântuitorul de-a lungul întregului rit liturgic, comuniune culminând în Taina Euharisticã. Credinciosul crestin se gãseste astfel în adevãratul Templu, care este Hristosul Cel Viu, iar prin aceasta depune mãrturie în fata evreului, care se gãseste îndoliat în templul sãu, cã adevãratul Templu a înviat din morti a treia zi dupã distrugerea Sa (Ioan 2,19-21) si cã acum El îi cere lui Dumnezeu sã clãdeascã si sã învie în sufletul credincios Templul Duhului Sãu (I Corinteni 6,19). Aceasta este unul dintre motivele care mã fac sã cred cã Crestinismul ortodox reprezintã o chemare specialã pentru evreu (mai ales pentru cel ortodox) de a se uni cu adevãratul Hristos. În plus, sunt convins cã mostenirea orientalã a Cresti­nismului este foarte aproape de vechea traditie a lui Israel în tot ceea ce priveste rugãciunea însãsi, caracterul ei carnal-spiritual, care-l transformã pe cel ce se roagã în rugãciune vie, ajungând pânã la rugãciunea neîncetatã (vezi isihasmul) în numele Domnului Iisus, rugãciune care-I deschide lui Hristos, clipã de clipã, usa (Apocalipsa 3, 20) inimilor si a vietilor noastre. Am convingerea importantei traditiilor crestine orien­tale pentru întâlnirea cu evreii în rugãciunea fatã de Unicul Dumnezeu si, dupã vointa lui Dumnezeu, pânã la recunoas­terea Hristosului Sãu Iisus, în Duhul Sfânt. Tot astfel, nu am nici o îndoialã cu privire la importanta Bisericilor rãsãritene pentru întâlnirea cu credinciosii musulmani; despre aceasta voi vorbi însã cu un alt prilej.

Cu toate acestea, observatorul occidental este mirat de marele grad de închidere al multor crestini ortodocsi în inte­riorul comunitãtilor si al tãrilor lor, precum si de dezinteresul lor fatã de ceilalti, iar toate acestea cu încurajarea anumitor ierarhi ai institutiilor ortodoxe. Este corect sã semnalãm cã aceastã închidere este partial justificatã în cazul cãlugãrilor contemplativi, în pofida exceptiilor, multora li se pare cã aceasta este situatia generalã în aceste comunitãti, si mai cu seamã în tãrile de veche traditie ortodoxã. Desigur, existã cauze istorice, o mentalitate diferitã de cea occidentalã si o neîncredere fatã de Occident. Lucrurile au ajuns pânã acolo încât, în multe situatii, Bisericile ortodoxe par sã manifeste tendinte nationaliste extreme (împinse pânã la filetism), care contravin dreptei credinte a Bisericii. Aceste tendinte dãuneazã mult misiunii spirituale a Bisericii în lume, dãuneazã credin­ciosilor si tuturor cãutãtorilor adevãrului. Ele pot scandaliza prin caracterul lor fariseic negativ, ajungând pânã la un mesia­nism national foarte lumesc, în loc sã proclame “nebunia” Crucii (I Corinteni l, 21-23). Ierarhiile acestor Biserici sunt pãscute de riscul de a repeta pãcatele fariseilor si cãrturarilor (Matei 23, 23-33), dar greselile lor ar fi încã si mai mari, deoa­rece aceste ierarhii au primit Evanghelia lui Iisus Hristos si vorbesc tocmai în numele Lui. Dupã pãrerea mea, aceastã pro­blemã este cu atât mai gravã cu cât consider Ortodoxia (fãrã sã neg importanta altor confesiuni) ca pe o cale foarte înaltã a plenitudinii spirituale în Hristos si, prin aceasta, cred cã res­ponsabilitatea imensã a depozitarilor si pãzitorilor doctrinei si liturghiei ortodoxe este aceea de a-L mãrturisi cu adevãrat, prin credintã si fapte, pe Hristos, Fiul Iubirii (I Ioan 4, 16), ade­vãrata Iubire dumnezeiascã, venitã sã uneascã tainic cu Dumnezeu, în Duhul Adevãrului, pe fiii lui Adam si lumea întreagã. Sper si mã rog ca pãstorii Bisericilor ortodoxe sã fie mai constienti de marea responsabilitate ce le-a fost încre­dintatã, ducând astfel un adevãrat rãzboi în numele lui Dum­nezeu: lupta de a-L comunica pe Hristos fiecãrui credincios si lumii întregi, lupta pentru pacea dinlãuntru si pentru cea din afarã, pentru fraternitate si pentru dragoste în numele lui Hristos Iisus. Totusi, ar trebui, poate, luate în considerare câte­va schimbãri în formularea anumitor rugãciuni, mai ales în referintele la evrei, asa cum au fãcut deja catolicii la Conciliul Vatican II. Astfel, mãrturia lor ar fi mai fidelã credintei orto­doxe, iar misiunea lor în lume ar aduce mai multe roade. Nu mã îndoiesc cã un astfel de proces i-ar aduce la Hristos si la Biserica drept-mãritoare pe multi oameni de pretutindeni care cautã în mod sincer Adevãrul, dar care încã nu vãd imaginea lui Hristos în realitatea prezentã. Toate acestea au fost întelese de multi crestini occidentali, care simt autenticitatea credintei si a vietii spirituale în traditia vie a Bisericilor din Orient. Sunt numeroase semne cã si la Roma se manifestã mult interes fatã de o veritabilã apropiere de Bisericile ortodoxe [aceste rânduri au fost scrise cu putin înainte de istorica vizitã la Bucuresti a Sanctitãtii Sale Papa Ioan Paul II, din mai 1999], întâlnire ce poate îmbogãti substantial viata spiritualã a crestinilor din lu­mea întreagã.

O astfel de apropiere între ortodocsi si crestinii occi­dentali, catolici sau protestanti, i-ar ajuta pe cei dintâi sã evite izolarea si îngustimea perspectivei lor strict nationale, fãrã sa­-si neglijeze misiunea la nivel local, propovãduind o viziune ortodoxã încã mai profundã si mai universalã, mai preocupatã de dialogul interreligios si duhovnicesc – si, nu în ultimul rând, mai independentã si mai emancipatã de conceptia prea exclu­sivistã a Statului national (“Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” – Matei 22,21).

Cu sigurantã, drumul este încã lung. Si catolicii au, la rândul lor, mult de fãcut pentru a reduce teama ortodoxã fatã de vechile ambitii de dominatie ale Catolicismului, fatã de revendicarea romanã de a se recunoaste autoritatea absolutã a succesorului lui Petru si fatã de mentalitatea teologicã hiper-rationalistã, dublatã si de o mentalitate institutionalã hiper-juridicã – mentalitãti atît de caracteristice Crestinismului apu­sean si care au pãtruns, pe alocuri, si în Bisericile ortodoxe. Dar, cãlãuziti de credintã, sperantã si iubire, manifestînd o constiintã ascutitã cu privire la profunzimea responsabilitãtii si misiunii credinciosilor crestini, fãcând dovada curajului pe care l-a inspirat Hristos (Ioan 16, 33) si lucrând în spiritul rugãciunii si al harului, este posibil sã fie învinsã slãbiciunea omeneascã si sã se dea marea luptã pentru Adevãr, luptã care se duce în primul rând împotriva slãbiciunilor noastre perso­nale, pentru ca noi sã putem trãi ca niste credinciosi mai demni de numele de crestini. Fãrã îndoialã, schimbarea trebuie sã înceapã dinlãuntrul fiecãrui crestin. Apropierea si comuniunea între diferitele Biserici trebuie sã-si aibã obârsia în sufletul credinciosului. Acesta trebuie sã fie ecumenic în sufletul sãu, dar sã continue sã trãiascã conform cãii sale, dacã pe aceasta o crede mai deplinã. Acesta este chipul în care si eu încerc sã trãiesc Ortodoxia. Vreau s-o pãstrez, nu sunt dispus sã renunt la Sfânta Liturghie rãsãriteanã si nici la spiritul isihast. Ortodoxia este respiratia sufletului meu. Si tocmai pentru acest motiv îl voi proclama pe Hristos ca trãind cu adevãrat în Ortodoxie, dar voi primi si de la Bisericile Occidentului ceea ce este cu adevãrat crestin si ortodox în sensul larg al cuvân­tului, ceea ce institutia Bisericii mele ar fi putut uita sã trãiascã sau sã predice.

Sã luãm drept pildã lectura contemplativã a Sfintei Scripturi. Pare cã astãzi credinciosii din Occident, catolici si protestanti, sunt obisnuiti sã citeascã, sã învete si sã contemple Biblia, într-un mod personal si liber, mai mult decât ortodocsii. E un obicei pozitiv, care trebuie încurajat si în rândurile cres­tinilor ortodocsi. Totusi, trebuie spus cã tendinta spre o inter­pretare exclusiv personalã a textului Sfintelor Scripturi poate fi primejdioasã, constituind una dintre cauzele formãrii diferi­telor secte crestine. Dar dacã se face sub îndrumarea unui înte­lept pãrinte duhovnicesc si e în spiritul Traditiei, atunci lectura treazã a Sfintei Scripturi poate sã-l îmbogãteascã mult pe credinciosul plin de râvnã. Traditia ne învatã sã nu fim sclavi ai literei care ucide, ci sã o primim în duhul care dã viatã (II Corinteni 3, 6). Acesta este unul dintre mesajele importante adresate sectelor de cãtre Bisericile traditionale. Traditia învatã drumul drept cãtre cunoasterea lui Hristos si a Sfintelor Scrip­turi, cãci în lumina ei credinciosul se poate apropia treptat, în comuniune cu alti credinciosi, de cunoasterea sensului profund al Cuvântului dumnezeiesc, nerãmânând prizonier al literei.

Înainte de a încheia, as vrea sã subliniez aici un punct extrem de important, pe care l-am pomenit deja în treacãt si pe care am intentia sã-l dezvolt cu un alt prilej. Sunt convins cã existã cel putin o asemãnare între dezbinarea Bisericilor crestine si dezbinarea dintre Israel si Bisericã. Cred cã deplina comuniune între Biserici este legatã de întâlnirea lor reînnoitã cu Israel, poporul întrupãrii, rãdãcina istoricã a Bisericii, a Apostolilor si a primilor crestini, a celor dintâi persecutati. Bisericile trebuie sã recunoascã faptul cã poporul evreu, la rândul sãu, a fost persecutat de-a lungul istoriei de cãtre anu­mite forte pretins “crestine”, care au uzurpat numele lui Hristos si au prigonit poporul Sãu, iar din aceastã cauzã foarte multi (crestini si evrei) s-au îndepãrtat de Hristosul lor evreu1. Atunci, crestinii vor proclama, în puterea Duhului, mãretia si slava lui Hristos, ajutându-l pe Israel sã-si regãseascã pacea cu adevãratul si dumnezeiescul sãu Mesia, iar Israelul lui Hristos i-ar putea ajuta pe crestini sã-si regãseascã deplina comuniune în Hristos Iisus, fiul evreicei Maria si Fiul lui Dumnezeu, Tatãl nostru ceresc.

Vom putea, în felul acesta, sã contemplãm unitatea Omului Desãvârsit: Capul sãu este Hristos; Trupul sãu este Biserica – Israel si neamurile; Mãdularele sale sunt fiecare crestin în parte.

Am încercat, în acest articol, sã descopãr o picãturã din oceanul de posibilitãti de îmbogãtire reciprocã, sustinut de harul dumnezeiesc, îmbogãtire care poate avea loc între dife­ritele Biserici si Traditii, fãrã sã se schimbe nici doctrinele lor, nici ceremoniile si riturile, nici vocatiile lor specifice, si fãrã sã fie slãbite convingerile lor de a fi receptacule binecuvântate ale Adevãrului. Nu mã îndoiesc cã o reflectie profundã si con­stantã, în rugãciune si autenticã iubire, va duce, în mod treptat, cãtre o comuniune mai armonioasã între Biserici, spre slava adevãratului Dumnezeu; unitatea în diversitate – un singur Trup, mai multe mãdulare; un singur Duh, mai multe daruri – va aduna si va contopi duhovniceste mãdularele Trupului divin, al cãrui Cap este Iisus Hristos. Acest Trup, trãitor aici si acum, va face sã sufle în lume un nou duh, Duhul lui Hristos, atrãgând si ungând alte si alte mãdulare, ce încã nu si-au recu­noscut Capul. Noi, apostolii Capului, îi vom trata în spiritul pãcii si al fraternitãtii, cãci suntem cu totii copiii lui Dumne­zeu, creati dupã imaginea Fiului Sãu, si vom veghea ca Duhul lui Hristos, Care locuieste în noi, sã lucreze tainic, prin puterea harului Sãu, si în fratii nostri, oricare ar fi acestia.

Pentru a atinge un asemenea înalt tel, toti cei implicati în diferitele Biserici trebuie sã-si reasume vocatia persecu­tatului, a celui ce luptã pentru Adevãr (Matei 5, 3-11) sub sem­nul Sfintei Cruci; spre a primi din nou duhul smereniei si al curãtiei, care-i caracteriza pe primii crestini, este necesar sã avem un spirit elevat, mai putin materialist, mai putin violent si mai putin exclusivist. E nevoie de mai mult respect pentru mediul înconjurãtor, pentru naturã, pentru creatie în genere, de mai multã simplicitate si noblete naturalã, de mai putin lux si de mai multã milostenie fatã de sãrmanii acestei lumi. Numai asa vom putea da cu adevãrat fiecãrui suflet hrana cea vesnicã: Domnul nostru Iisus Hristos. Amin.

Tu posteşti? Bine! Dar arată-mi aceasta prin fapte: când vezi un sărac, fie-ţi milă de el; de-l vezi pe aproapele tău fericit, nu-l invidia, ţine ochii tăi în stăpânire ca să nu arunce priviri pofticioase şi neruşinate. Nu numai gura trebuie să postească, ci şi ochii tăi, şi urechile tale, şi toate mădularele trupului tău… Ochii tăi să postească neuitându-se cu poftă şi aprindere. Urechile tale să postească neascultând clevetirile şi vorbele rele asupra cuiva. Iar gura ta trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele rele şi de la clevetiri”

Sfântul Ioan Gură de Aur

Postul – îndreptare a omului prin smerenie şi prin exerciţiul libertăţii celei adevărate

La temelia vieţii spirituale în Hristos stau postul şi rugăciunea, chiar şi la temelia Sfintelor Taine.

În Vechiul Testament, postul era un mod de a exprima durerea sufletească. El era o modalitate prin care oamenii se pocăiau şi se smereau. Uneori postul era privit ca o pedeapsă ce şi-o aplica omul sieşi şi chiar a avut deseori scopul de a obţine călăuzirea şi ajutorul lui Dumnezeu.

Mântuitorul recomandă postul discret, nefăţarnic: ,,Când postiţi, nu fiţi trişti, ca făţarnicii… să nu vă arătaţi oamenilor că postiţi” (Matei 6, 16-18).

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre post ca fiind nu numai o abstinenţă voluntară de  la mâncare ci şi autodisciplinare.

Postul nu este o povară ci el înseamnă libertate, adică puterea de a putea să te abţii de la orice şi mai ales de la un lucru rău, dăunător.

El face din om să fie liber cu adevărat şi prin aceasta să cunoască adevărul prin dreapta socotinţă, adică prin puterea de a discerne răul de bine în orice situaţie fie ea de criză, de compromis, de ispitire sau de maximă bucurie.

Postul în primul rând, înseamnă pocăinţă, fiindcă el este mijlocul cel mai potrivit prin care omul se căieşte pentru păcatele sale, meditează asupra modului cum au fost săvârşite păcatele şi prin aceasta încearcă pe cât posibil să diminuieze precedentele care au stat la baza împlinirii acestor păcate.

Postul prin excelenţă înseamnă smerenie. El face pe om să se smerească prin faptul că el se ţine în cinstea Mântuitorului de regulă, iar când faci un lucru pentru Dumnezeu nu poţi să îl faci altfel decăt în maximă smerenie.

Postul – actualizarea stării de dinainte de păcat

Postul este o refacere temporară a stării de dinainte de păcat care trebuie să devină treptat o stare neîntreruptă de post în care omul să fie cu adevărat liber: ,,N-am postit, şi am fost alungaţi din rai! să postim, dar, ca să ne întoarcem în rai” (Sfântul Vasile cel Mare).

Trăirea în post constituie idealul de vieţuiure pe acest pământ, asemănător celui din Grădina Edenului.

Dacă Dumnezeu îi spune lui Adam şi Evei să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, aceasta nu înseamnă că protopărinţii noştrii ţineau neapărat un post de bucate, căci pomul nu era unul normal, un măr autentic, ci era un pom al adevărului al conştiinţei totale, supreme la care omul nu putea să ajungă aşa de simplu, ci tot printr-o lucrare a sa.

Chiar în acea stare de dinainte de păcat, nemurirea era în potenţă şi ea trebuia câştigată  tot printr-un efort personal, omul aflându-se într-o permanentă înaintare în omenitate.

Şi astfel, cât va rămâne omul în timp, el va fi într-o continuă chemare spre Dumnezeu şi într-un permanent răspuns din partea sa, aşa precum ne spune părintele profesor Dumitru Stăniloae: ,,Timpul este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru la iubirea Sa”.

Aşadar şi în rai omul era într-un post continuu, acela al ascultării, al credinţei şi al dragostei. Mărul simbolizează un element al ispitei la fel ca oricare ispitire din zilele noastre prin care răul în chip indirect poate să ne atingă libertatea, căci altfel nu are nici o putere aupra noastră ci doar aceasta a senzaţiilor ispititoare.

,, Prin post ne putem întoarce din nou în raiul din care am fost scoşi… . Cea dintâi poruncă pe care a dat-o Dumnezeu omului a fost postul. Cât timp a păzit-o, el a fost fericit,  când a nesocotit-o, a ajuns nenorocit. (Sfântul Efrem Sirul).

Restrângerea postului doar la ferirea de bucate şi schimbarea unor alimente cu altele

Postul este o periodă de timp, în care creştinul îşi sporeşte eforturile în vederea desăfârşirii. Dacă postul este un mijloc, o cale care ne ajută să ajungem la sfinţenie, atunci faptele bune, iubirea, rugăciunea sunt primordiale în această perioadă, înfrânarea de la mâncare având un rol important, dar ea este doar un constituent al postul şi nu postul însine: ,,Păzeşte-te de a restrânge postul doar de la ferirea de carne. Adevăratul post stă  în a te îndepărta de păcate” (Sfântul Vasile cel Mare).

Aşadar postul nu poate să se rezume doar la înfrânarea de la bucate ci la înfrânarea de la toate şi în primul rând reţinerea de la păcate aşa precum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Reţinerea de la păcate o numesc eu post cu adevărat”.

După Sfântul Apostol Pavel, creştinul este liber să postească potrivit propriei sale conştiinţe şi hotărâri: ,,Dar nu mâncarea ne va aşeza înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca , nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte”.

Dacă vorbim despre aşa zisul post de bucate, aceasta înseamnă abţinerea de la mâncare şi băutură, până la punctul său maxim acela al ajunării, nu simpla înlocuire  de alimente.

Postul însoţit de rugăciune este armă împotriva diavolului. El este şi un semn al tristeţii faţă de necurăţia noastră şi de mulţimea de păcate şi, chiar un semn de cinstire faţă de unele evenimente legate de viaţa Mântuitorului pe pământ.

Această tristeţe şi această cinstire se concretizează în viaţa de zi cu zi, printr-o trăire spirituală mai profundă, numită de noi oamenii, post.

Astăzi am restrâns postul la ceea ce este mai simplu de săvârşit, înlocuirea anumitor alimente cu altele.

Dar ceea ce este mai grav este că latura postul mai importantă, ferirea de răutăţi care vin din inima noastră, şi permanenta trăire în fapte bune, nu este luată în seamă mai deloc chiar dacă Însuşi Dumnezeu spune că acesta este postul care Îi place: ,, Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii …. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l …. tunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu”(Isaia 58, 6-8).

Postul de păcate – nu completare ci temelie a postului de bucate

Scopul postului nu este altceva decât schimbarea vieţii: ,,Dacă nu ţi-ai schimbat viaţa, ce-ţi foloseşte să posteşti? Schimbarea bucatelor nu ajută la nimic” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Această schimbare nu se produce în urma postului de bucate ci în urma curăţiei de păcate şi a săvârşirii faptelor bune în mod treptat şi mai accentuat în perioadele de post ale anului. Aşadar postul de păcate este superior celui de bucate, şi în ciuda acestui fapt, astăzi în Biserica noastră se vorbeşte numai despre postul de bucate.

Postul de păcate îl putem ţine chiar dacă postul de bucate nu este prezent în viaţa noastră, în schimb postul de bucate în zadar îl ţinem dacă nu are ca bază iubirea, faptele bune şi permanenta ferire de păcate.

Aşadar postul de bucate, chiar şi ajunarea, nu au nici o valoare dacă nu au ca temelie postul înfrânării de la păcatele trupeşti şi spirituale şi dacă nu au la bază faptele bune, aşa precum ne spune Sfântul Ioan al Antiohiei: ,,Nu ajunge numai să opreşti gura de la mâncare, ci toate mădularele să le opreşti de la tot ce-i stricăcios”.

Postul de mâncare, nu aduce nici un folos fără celelalte lucruri: pocăinţa, rugăciunea, citirea din Sfânta Scriptură, milostenia şi vegherea.

Despre postul de bucate, putem spune că el pregăteşte teren prielnic pentru postul cel sufletesc. El este trenul care face o anumită rută într-un anumit timp. Numai că acest marfar trebuie încărcat cu bunuri iar acestea sunt tocmai faptele noastre bune şi voinţa puternică de a înlătura răutăţile din inima noastră. În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Nu e nici un folos pentru negustori că au făcut un lung drum pe mare, dacă nu duc cu ei o mare încărcătură şi multe mărfuri; nici noi nu avem vreun folos de pe urma postului, dacă îl trecem fără folos şi fără rost. “….

Aşadar dacă trece postul şi noi am rămas cu aceleaşi păcate, zadarnic a fost efortul nostru în ceea ce priveşte abţinerea de la bucate.

Postul constituie consacrarea trupului şi dispoziţia de a împărţi cu semenul prisosul nostru. Şi astfel scopul este unul duhovnicesc în care relaţia cu semenii devine şi în cadrul postul centrul vieţuirii noastre.

Prin postul de bucate, noi facem loc postului celui adevărat, printr-o anumită pregătire.

În această pregătire punem început bun curăţiei celei trupeşti şi celei sufleteşti, facând posibilă sălăşluirea în sufletele noastre a Duhului Sfânt, pentru a putea împlini faptele bune, căci nu noi ci harul lui Dumnezeu le săvârşeşte.

Aşadar, singuri nu putem să ne curăţim de răutăţi şi să avem o relaţie bună cu semenii, căci în orice acţiune pe care o întreprindem, trebuie să avem conştiinţa conlucrării cu Dumnezeu, iar în tot ceea ce facem trebuie să ne raportăm la Dumnezeu, lăsăndu-ne în permanenţă conduşi de har.

Abţinerea de la răutăţi şi săvârşirea faptelor bune – postul cel adevărat

Dacă ne înfrânăm de la mâncare şi nu ne abţinem de la răutăţi, nu numai că este zadarnic efortul depus, dar putem spune, că ne este în defavoarea noastră,, Cei ce se înfrânează de la mâncare, dar au purtări rele, se aseamănă cu diavolul, care, deşi nu mănâncă nimic, totuşi nu încetează să păcătuiscă” (Sfântul Vasile cel Mare).

Diferenţa dintre postul de bucate şi postul de păcate este asemănătoare cu diferenţa dintre o agapa creştină săvârşită în familie sau cu apropiaţii şi vecinii, făcând doar un schimb de mâncare, şi o masă la care sunt chemaţi adevăraţii săraci cei care nu au nici măcar strictul necesar.

Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, de acele răutăţi care vin din suflet şi se îndreaptă spre semenii noaştri: ,,Postul adevărat nu stă atât în lepădarea de mâncăruri, cât în lepădarea de păcate” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Dumnezeu nu are nevoie de vorbele şi promisiunile noastre şi nici de abţinerea noastră de la bucate, ci El se bucură de trăirea noastră în acord cu voinţa sa, descoperită nouă prin fiul Său Iisus Hristos.

Dumnezeu vrea de la noi fapte bune, dragoste şi nădejdea în puterea harului Său, putere care trebuie să fie pentru noi, mijlocul unic prin care să ne ancorăm în dumnezeire.

Astăzi în Biserică, preotul duhovnic face posibil accesul la Sfânta Împărtăşanie, a credincioşilor care au ţinut doar un post de bucate. Mai grav este că în cele mai multe cazuri, creştinii nu au o cunoştinţa clară, că mai important într-un post este să te abţii de la păcate şi să săvârşeşti fapte bune, toate aceste făcându-se sub acoperământul iubirii de semeni şi de Dumnezeu.

Mult mai important este să avem grijă ca sufletul nostru să fie cât mai curat, şi în acest fel să-i facem loc lui Dumnezeu în inima noastră, această curăţie a sufletului făcându-se prin depărtarea relelor obiceiuri şi prin alungarea ispitelor venite din partea celui rău, aşa precum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Ce folos să postim de bucate, dacă nu aruncăm relele obiceiuri ale sufletului”.

Convertirea postului într-un mod de viaţă creştin autentic

Postul este un mijloc de a ne curăţi de păcate, dar în sens mai larg, el trebuie văzut ca pe o stare la care trebuie să ajungem şi în care trebuie să rămânem pentru veşnicie.

Scopul postului este acela de al converti într-un mod de viaţă creştin autentic, în care mâncarea reţinută şi accesul limitat la tot ce se găseşte în această lume, să nu ne fie valabil doar în anumite momente ale anului, ci să ne fie o permanenţă în viaţa noastră.

Este adevărat că vremurile în care trăim nu sunt foarte prielnice în ceea ce priveşte uşurinţa înfrânării şi abţinerea de la bunătăţile vieţii. Cu privire la aceste lucruri Sfântul Vasile cel Mare spune: ,, Chipul în care au trăit primii oameni în rai este o imagine a postului, nu numai pentru că ducând o viaţă îngerească ajunseseră, prin cumpătare, la asemănarea cu îngerii, ci şi pentru că nu erau cunoscute locuitorilor paradisului toate cele născocite mai târziu de om: nici băutul vinului, nici tăiatul animalelor, nici toate cele câte tulbură mintea omenească”.

Aşadar postul în toate cele două aspecte ale sale, cel al înfrânării de bucate şi cel al îndepărtării de păcate, deşi nu putem vorbi neapărat despre două posturi, trebuie să ducă la schimbarea vieţii noastre în mai bine, o schimbare treptată de la an la an.

Postul trebuie convertit într-un mod de viaţă cu adevărat creştinesc, omul trebuind să trăiască într-un continuu post în care totul să fie cu măsură şi în care iubirea şi faptele bune să primeze în faţa oricărui tip de asceză mai mult sau mai puţin folositoare sufletului.

Cuvântul "CRED", este de origine latină şi înseamnă "A PRIMI, A MĂRTURISI, şi a înfăptui, ceea ce învaţă BISERICA despre Dumnezeu.

Când spunem cuvântul "CRED", sufletul se înalţă cu Harul Duhului Sfânt la Dumnezeu, care este plinitorul credinţei.

În LUMEA CREATĂ, au darul de a crede:

1. ÎNGERII, care CRED, dar şi văd ceea ce CRED. CREDINŢA ÎNGERILOR, nu este virtute,deoarece ei nu fac nici un efort pentru a CREDE căci ei îl văd pe Dumnezeu, pentru că au darul vederii lui Dumnezeu.

   Dintre PUTERILE ÎNGEREŞTI, Sfinţii Arhangheli, au darul de a înmulţi şi spori CREDINŢA CEA ADEVĂRATĂ (ORTODOXĂ) între oameni pe pământ, luminând înaintea lor, cu ÎNVĂŢĂTURA SFINTEI EVANGHELII.

    

2. DIAVOLII, care CRED ÎN DUMNEZEU şi SE CUTREMURĂ" (Iacob 2, 19). Diavolii nu-L văd pe Dumnezeu, şi fac întotdeauna răul, CREDINŢA DIAVOLILOR în Dumnezeu, este Creaţională, şi este pervertită în a-L urî pe Dumnezeu. În ei, s-a înveşnicit răul, iar această ură este spre pierzarea lor.

   Când oamenii rătăciţi de la ADEVĂRATA CREDINŢĂ, vorbesc despre CREDINŢA ORTODOXĂ cu ură, să ştiţi că ei sunt sub influenţa Diavolilor.

    

3. Creştinii Ortodocsi, care prin SFÂNTUL BOTEZ (Galateni 3. 17) CRED ÎN DUMNEZEU, dar nu-L pot vedea cu ochii trupeşti ci numai cu ochii sufleteşti (Matei 5, 6).

ADEVĂRATA CREDINŢĂ, este un DAR DUMNEZEIESC (Rom. 12, 3; Efes. 2, 8; Filip 1, 29, 2) însoţit de efortul omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a se asemăna cu Dumnezeu prin sfinţenie, care se obţine prin practicarea virtuţilor (împlinirea Poruncilor Dumnezeieşti).

Creştinul care CREDE în Dumnezeu şi împlineşte PORUNCILE DUMNEZEIEŞTI, va moşteni RAIUL şi se va îndulci veşnic de SLAVA LUI DUMNEZEU.

Există un SINGUR DUMNEZEU şi o SINGURĂ CREDINŢĂ ADEVĂ- RATĂ - CREDINŢA ORTODOXĂ (Efeseni 4, 5). Celelalte credinţe sunt deviate şi rătăcite, sau deţin frânturi de adevăr, insuficient mântuirii.

CREDINŢA ADEVĂRATĂ - ORTODOXĂ, este O PUTERE DUMNEZEIASCĂ (1 Corinteni 2, 5) şi O VIRTUTE CREŞTINĂ, care întăreşte toate virtuţile şi puterile sufletului. Pentru noi creştinii Ortodocsi, CREDINŢA, este un mare HAR şi o MARE PUTERE în lupta acestei vieţi pământeşti. (Filipeni 1, 29; 1 Cor. 12, 9).

CREDINŢA ÎN SFÂNTA TREIME (Isaia 6, 3), este PUTEREA NOULUI TESTAMENT.

CREDINŢA CREŞTINĂ ORTODOXĂ, este ÎNVĂŢĂTURA DUMNEZEIASCĂ, mai presus de cuvânt şi de raţiune.

ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ ORTODOXĂ, se cuprinde pe scurt în "SIMBOLUL CREDINŢEI" (CREZUL).

Prin MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ, spunând zilnic "CREZUL" şi mai ales noaptea, înainte de a adormi, PUTERILE ÎNGEREŞTI ne acoperă şi ne păzesc, ca pe o fiinţă binecunoscută, iar duhurile diavoleşti se îndepărtează neputincioase.

CREDINŢA ADEVĂRATĂ - ORTODOXĂ este PUTEREA, HARUL DUMNEZEIESC (2 Petru 1, 1), cu ajutorul căruia primim ca neîndoielnic, tot ce a descoperit Dumnezeu şi învaţă SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCA BISERICĂ ORTODOXĂ, pentru mântuirea noastră.

Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Hristos. Acela pe care El L-a trimis (Matei 6, 29). CREDINŢA ORTODOXĂ, se află prin lucrarea Duhului Sfânt în om (Galateni 5, 22), prin iradierea unei FORŢE DIVINE, când omul se face vrednic prin, sfinţenie de ea.

ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ, este cuprinsul DESCOPERIRII DUMNEZEIEŞTI. Creştinul Ortodox trebuie să cunoască foarte bine ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ ORTODOXĂ, pentru a nu fi amăgit de alte învăţături eretice.

Prin PUTEREA CREDINŢEI, cunoaştem ceea ce nu putem vedea cu ochii trupeşti şi adeverim ceea ce nădăjduim de la Dumnezeu.

Prin CREDINŢĂ, pricepem că s-au întemeiat veacurile cu CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU (Evrei 11, 3), prin CREDINŢĂ primim ca adevărată DESCOPERIREA DUMNEZEIASCĂ - CUVÂNTUL SFINTEI SCRIPTURI, PRIN CREDINŢĂ primim minunile şi proorociile, prin CREDINŢĂ dobândim făgăduinţele (Evrei 11, 3).

De aceea Duhul Sfânt prin Sfântul Apostolul Pavel ne spune: "CREDINŢA, este adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11. 1).

Deci CREDINŢA ADEVĂRATĂ, este primirea de către om, prin intermediul Duhului Sfânt şi a vederii sufleteşti, a tuturor ADEVĂRURILOR pe care le avem prin DESCOPERIREA DUMNEZEIASCĂ, în scopul mântuirii noastre.

CREDINŢA ORTODOXĂ, este învoirea liberă a sufletului, vederea sufletească a unui lucru nevăzut, statornicia în ceea ce este adevărat, înţelegerea celor nevăzute, potrivită firii. (Sf. Teodoret al Ciprului).

Credinţa pe care o are un om în ceea ce îi spune un alt om, este o încredere, care îşi poate găsi întărirea în dovedirea sau arătarea văzută a lucrului care a fost susţinut de unul şi crezut de altul.

Dar CREDINŢA ÎN DUMNEZEU,are o ÎNTĂRIRE TAINICĂ, NECLINTITĂ, prin PUTEREA DUHULUI SFÂNT, care se află în inima celui Botezat, care împlineşte Poruncile Dumnezeieşti.

HARUL CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE, mântuiesc şi înalţă la Dumnezeu. Există O SINGURĂ CREDINŢĂ ADEVĂRATĂ - CREDINŢA ORTODOXĂ. Noi trebuie să mărturisim această CREDINŢĂ SFÂNTĂ ORTODOXĂ, în faţa oamenilor, prin cuvânt şi prin faptele noastre.

Sfinţii Părinţi ai DUMNEZEIEŞTII BISERICI ORTODOXE, arată că, frica de Dumnezeu, este începutul CREDINŢEI, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii celei veşnice, ajutându-l să intre sub stăpânirea Harului Dumnezeiesc(Matei 10, 28; Luca 12, 5). Prin CREDINŢĂ, începe şi se sfârşeşte mântuirea, iar fără CREDINŢĂ, nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).

Credinţa vine şi din auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Romani 10,17; Efeseni 1, 13;), dintr-o auzire care este supusă înţelegerii, aprecierii şi judecăţii noastre, dar care este însoţită de o lucrare a HARULUI CREDINŢEI. Căci la CREDINŢA în Hristos nu putem ajunge numai cu puterile noastre.

CREDINŢA este un act sinergic, adică o împreună lucrare divină şi umană. Din partea noastră, CREDINŢA este un răspuns la Harul Dumnezeiesc care însoţeşte propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu de către Episcopi, Preoţi şi Diaconi.

Zadarnic caută unii să vadă minuni pentru luminarea şi creşterea credinţei lor, pentru că celor vrednici de credinţă, le ajunge Cuvântul lui Dumnezeu, care intră prin auz în sufletele lor. În acest mod Cuvântul lui Dumnezeu LUMINEAZĂ, întăreşte şi sporeşte CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU cea ADEVĂRATĂ şi CREDINŢA ÎN HRISTOS.

Fără de CREDINŢĂ, NU ESTE CU PUTINŢĂ SĂ FIM PLĂCUŢI LUI DUMNEZEU, pentru că cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că se face răsplătitor celor care îl caută (Evrei 11, 6).

A CREDE fără nici o îndoială, ÎNTR-UN DUMNEZEU simplu şi nedespărţit, dar DUMNEZEU ÎN TREI PERSOANE; Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, TREI după Ipostas, dar UNUL după FIINŢĂ şi după FIRE, şi iarăşi A CREDE în UNUL Domn Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, îndoit în fire dar UNUL după Ipostas.

A CREDE în ÎNTRUPAREA Fiului lui Dumnezeu DE LA DUHUL SFÂNT ŞI PURUREA FECIOARA MARIA.

A CREDE în ÎNVIEREA MORŢILOR, în Înfricoşata Judecată, în Rai şi în Iad, a vedea pe Sfânta Masă şi A CREDE cu adevărat că acolo este TRUPUL ŞI SÂNGELE LUI HRISTOS, TRUP ÎNTREG mărginit în loc, dar necircumscris, care se împarte dar nu se desparte, se mănâncă, dar nu se mistuie, şi nu se sfârşeşte, se înmulţeşte în CER şi pe pământ şi în toate BISERICILE CREŞTINILOR Ortodocsi, dar este UNUL şi ACELAŞI.

A vedea în Sfânta Cristelniţă, apa Sfântului Botez, care udă trupul şi A CREDE că aceea este baia duhovnicească, care prin rugăciunile preotului ne curăţeşte sufletul şi trupul de păcate.

A vedea în SFINTELE TAINE, altceva cu simţurile şi A CREDE altceva cu mintea; mintea să tăgăduiască simţurile, ba mai mult chiar mintea să nu se încreadă în ea însăşi: "Cine este înţelept şi va înţelege acestea!" (Osia 14, 10).

Acestea sunt DOGME (Adevăruri de Credinţă, Descoperite prin Revelaţie) pe care mintea noastră nu poate să le cuprindă şi să le înţeleagă.

Dar nu numai atât, CREDINŢA CREŞTINILOR Ortodocsi, este o lege cu totul duhovnicească, cu totul SFÂNTĂ. Lege care porunceşte sărăcia, fecioria, postul, smerenia şi o dragoste atât de desăvârşită, încât ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri, lege care vrea ca omul să fie duhovnicesc şi sfânt în lume, lege potrivnică lumii şi trupului. Acestea sunt lucruri pe care firea şi voinţa omenească nu le primeşte cu bucurie.

O, CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ, DUMNEZEIASCĂ în început, DUMNEZEIASCĂ în creştere, DUMNEZEIASCĂ în întărire, ai fost făcută de Dumnezeu, ai fost crescută de Dumnezeu, eşti întărită de Dumnezeu.

Tu eşti CALEA CEA ADEVĂRATĂ (Ioan 14, 6), cine merge pe tine ajunge negreşit în RAI.

CREŞTINE ORTODOX, ai datoria să mulţumeşti neîncetat lui Dumnezeu, pentru că ţi-a dat să te naşti într-o astfel de CREDINŢĂ.

Trebuie să mulţumeşti lui Dumnezeu, pentru că te-ai născut creştin ortodox şi nu păgân sau eretic, pentru că eşti: "NEAM SFÂNT, PREOŢIE ÎMPĂRĂTEASCĂ". (1 Petru 2, 9).

În concluzie spunem că:

• CREDINŢA ORTODOXĂ, este un dar a lui Dumnezeu (Rom. 12, 3; Efes. 2, 8; Filip. 1, 29; 2 Petru 1, 1). Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin CREDINŢĂ, şi aceasta nu este de la voi, este Darul lui Dumnezeu (Filip 1, 29).
• CREDINŢA ORTODOXĂ este un lucru al lui Dumnezeu (Fapt. 11, 21; 1 Cor. 2, 5; Efes. 1, 19; Colos. 2, 12; 2 Tes. 1, 11; 1 Tim. 1, 14) "CREDINŢA voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor ci în PUTEREA LUI DUMNEZEU". (1 Cor. 2, 5).
• CREDINŢA ORTODOXĂ este un dar al Sfântului Duh. (1 Cor. 12, 9; Gal. 5, 22). "Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, CREDINŢA."(Gal. 5, 22).
• CREDINŢA ADEVĂRATĂ (ORTODOXĂ) în Dumnezeu, aparţine şi voinţei omului (Matei 8, 13; 9, 22; Marcu 5, 34; Luca 7, 50; 17, 19; 18, 24) Mântuitorul Iisus Hristos a zis sutaşului: "Du-te, fie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela. (Matei 8, 13).
• CREDINŢA ORTODOXĂ, creşte şi se dezvoltă în om,prin conlucrarea şi colaborarea noastră cu Dumnezeu. (Teologia Morală Ortodoxă Vol III, pag. 95).

"De ce credinta, ca valoare fundamentala a neamului nostru, a fost transmisa si perceputa atit de incorrect de-a lungul anilor.

De ce speram dar nu actionam? Si totusi de ce neamul nostru in situatii de cotitura istorica, inceteaza a mai visa, atunci cind este cea mai mare nevoie de sustinerea lor.

Poate pentru ca suntem pesimisti si nu vedem lumina de la capatul tunelului, sau poate nu ne pasa, limitindu-ne la pozitia de simpli spectatori.
Pentru a intelege mai bine cit de determinanta este credinta pentru tara noastra, hai ne intoarcem in timp pentru a ne aduce aminte de cei, datorita carora existam acum, care au luptat pentru a pazi acesta bucata de pamant, cu mai putine arme dar cu mai multa credinta in Dumnezeu, pastrata adinc in suflet.

Fara credinta si speranta, nu am fi doar nefericiti, dar ne-am asemana mai mult cu o mana de oameni fara valoare, istorie si viitor.

Totusi, revenind la prezent constatam ca credinta devine un subiect controversat, provocat de persoane care tind sa suprime totul in numele democratiei. Nimic nu ne poate face mai fericiti decat speranta in viitor si credinta in Dumnezeu.

Aceste 2 valori de aur sunt fundamentale pentru fiecare cetatean in parte, si prevaleaza ambitiile personale are conducatorilor nostri.
Notiunea de credinta, poate avea si o alta culoare, cea de a crede cu adevarat in ceea ce facem. Si daca cineva crede ca vointa convingatoare a unui simplu cetatean, nu conteaza, atunci avem inca multe de invatat in a fi credibili sperantelor noastre.
Zimbiti si cintati, nimic nu va face mai vesel acest pamant ales de Dumnezeu."

În afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune

Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!

Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea.. Nu spune aşa?

Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!

Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile mele".

Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. "Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă", cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.

Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască... Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.

De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.

Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul - care a fost "vârful teologiei" şi "bilanţul teologiei ortodoxe" în secolul VI - în Filocalie şi în cartea numită "Ambigua", o carte a lui cu care îl întrece în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi "Pasărea cerului": Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă "maica faptelor bune", că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.

Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea.

Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.

Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima.

Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul că zice: Şi L-am înălţat pe El cu limba mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură.

Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nissa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să înţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar, cât ai de suit!

Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are!

Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.

Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa omul a se ruga. Cu gura începem să învăţăm întâi rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfânta Treime", "Tatăl nostru", "Crezul", "Psalmul 50"...;şi-i bine să le învăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire.

Noi citim rugăciuni cu gura - şi aşa se învaţă rugăciunile - ca şi cum ai fi în clasa întâi. O ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică omul în rugăciune, până când nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.

Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în "Dogmatica": mintea şi inima.

Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?

Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!" sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.

Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.

Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.

Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.

Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge unul din neam în neam; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?

Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!", de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la "Cântarea Cântărilor", în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.

În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. "Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?" Te poţi, dacă vrei!

Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie "de sine mişcătoare", toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.

Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la "rugăciunea de sine mişcătoare", împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este "gura Duhului", cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat "rugăciunea de sine mişcătoare", orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.

Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: "Părinte, de ce te închini?" Şi el a răspuns: "Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui".

Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!

Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită "văzătoare". Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt - că sunt mulţi - şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.

Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.

Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.

Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul.

Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie!

El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul Pavel.

Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că "de abia se învredniceşte unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta". Într-o generaţie abia dacă se găseşte unul.

Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a mintii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele, ca nişte cuie la scară când te sui. Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu.

Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.

Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune ăi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii, se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.

Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.

Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: "Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt." Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală.

Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.

Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.

Mintea trebuie să se pogoare în inima, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi căci cămara este cea din lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă.

Ori aici dumnezeieştii Părinţi înteleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii.

Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.

Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece.

Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să înţelegeţi.

La vama raţiunii o întâmpină pe mintea noastră teologii întunericului şi filosofii iadului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei ce hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.

Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigore Sinaitul "Cel bătrân şi bolnav, poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage". Dumnezeu nu cere omului poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu l-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatra piciorul Tău.

Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte: Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe. Sau: Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle.

Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce înţeles au astea? Şi îndată te duce cu mintea la tâlcuirea Sfântului Maxim: Boii raţionali - că-s mai mari boii decât oile - sunt Apostolii, episcopii şi preoţii, Biserica povăţuitoare, ierarhia. Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul de jos. De câte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvântătoare!

Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica povăţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc cu Preacuratele Taine, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi noi şi cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica.

Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserică, când n-or să fie păstorii lângă Biserică. Că boii, în chip raţional, sunt păstorii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi înalte, ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti, când te rogi!

Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gura de Aur spune: "Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!" Când te rogi trebuie să ai mintea înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.

Deci, nu este voie, în vremea rugăciunii, nici să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorbă cu nişte raţiuni duhovniceşti în vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adică înseamnă să cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a raţiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbeşti în vremea rugăciunii nici un cuvânt din Scriptură. Ci, te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând. Adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)". Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus mai sus, la vama imaginaţiei, că nici o imaginaţie cât de sfântă ar fi, nu este în inimă ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea.

Că diavolul, numit teologul întunericului şi filosoful iadului, are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit. Şi el îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei - că el este teolog vechi - şi o ştie pe de rost. Numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde.

De aceea îţi aduce texte şi de la Apostol şi din Evanghelie, din predicile pe care le-ai auzit în biserică, din cazanie. Tu stai la rugăciune iar diavolul îţi aduce lucruri mari şi raţiuni duhovniceşti foarte înalte. Atunci, tu capeţi o trufie duhovnicească: "De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!" Şi el râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!

Hristos cere de la noi rugăciunea "monologhie", adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut canaaneanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O! femeie, mare este credinţa ta!

Aşa şi noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă.

Cămara minţii este inima. Când auzi în Evanghelie Tu, când te rogi, intră în cămara ta, să ştii că-i vorba de intrarea minţii în inimă. Pentru că acolo este Hristos de la Botez; acolo stă mireasa cu mirele şi se uneşte, adică sufletul nostru se uneşte cu Hristos în inimă.

Deci, îndată ce mintea a intrat în inimă, ai un semn firesc. Începe ca un cui de foc şi se încălzeşte inima de la centru. Apoi se încălzeşte toată, pe urmă pieptul, coloana vertebrală, tot corpul şi încep a curge sudori cu mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc.

Ce s-a întâmplat acolo? S-a întâlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească îl face pe om un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune Apostolul: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Această unire şi lipire de Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceată duhovnicească şi mare căldură.

Dar nu-i temelia lucrării, nici dulceaţa, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se varsă atunci. În starea aceasta sufletul nostru are atâta fericire, atâta uşurare, atâta căldură şi dulceaţă duhovnicească, încât, după ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei cuvinte.

Ce minute fericite, ce dulceaţă, ce bucurie a avut în inima sa! Şi dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două - cu mintea pogorâtă în inimă, adică să se unească mintea cu inima - când s-ar trezi, o săptămână sau doua în inima lui nu mai poate intra nici un gând din lumea aceasta! Cerul inimii lui atât se curăţă, încât rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească care nu se poate descrie cu limba!

Deci, aceasta-i rugăciunea inimii, de care v-am spus mai sus, la care de abia se învredniceşte unul la zece mii! Aşa-i de înaltă. Iar de rugăciunea cea duhovnicească, de care v-am amintit în primul cuvânt, de abia unul din neam în neam.

Dar o să mă întrebaţi: "Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această tehnică şi această filosofie de rugăciune înaltă? Noi ne pierdem?" Nu! Dar fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa, de când sunt! Dar nu înseamnă să nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului.

Dar ştii ce face dracul mândriei şi al nesimţirii? Dacă noi avem o lacrimă la rugăciune, ştii ce zice? "Amu te-ai rugat straşnic!" Ehei! Şi cât îi de acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus, că rugăciunea în creşterea ei n-are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu. N-are margine.

Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul din Pateric: "Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile". Aceia-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia scetică. Acesta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat:
- Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea?
- Părinte, îi mare secetă; a răspuns fratele.
- Da' de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul.
- Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă! Dar bătrânul a zis:
- Arătat este că nu vă rugaţi! Bătrânul ştia adevărata rugăciune.
- Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele.
- Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! - ca să-i arate care-i adevărata rugăciune. A ridicat bătrânul mâinile în sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul ăsta, cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au îngroşat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare, în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a strigat fratele: - Părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa! Şi atunci părintele, când a coborât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai înainte.

Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Aşa, să ne rugăm şi noi! S-au rugat mii şi mii; şi preoţi şi arhierei şi popor şi n-o plouat. Şi s-a rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. Într-un ceas a coborât şi ploaia şi norii şi toate. Cu această rugăciune, Ilie a descuiat cerul, care era încuiat de trei ani şi şase luni. Asta-i rugăciune în extaz sau în uimire.

Şi aşa, când ne rugăm, să ştim că suntem departe de rugăciune, atâta vreme cât mintea noastră este la cele de jos şi-i necurată. Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Dumnezeu ştie neputinţa noastră. Şi de multe ori unul se roagă, săracul, amărât de vreun necaz şi nu are nici când zice în ceasul acela rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice şi el ceva: "Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!" Dar zice din toată inima.

Când mintea lui pătrunde în inimă, nici nu se mai poate ruga cu rugăciune lungă. Numai atâta zice: "Miluieşte-mă, Doamne!", sau "Mila mea!", sau "Îndurarea mea!", sau "Dumnezeul meu!" Deci, când s-a coborât mintea în inimă sau a intrat în cămara inimii, atâta zice: "Iisuse al meu! Iisuse al meu!". Pentru că inima atunci se închide şi se deschide repede. Inima înghite pe Iisus şi Iisus, inima!

Atunci nu mai este timp de vorbă, că el stă în faţa Mântuitorului şi se teme să zică cuvinte lungi, pentru că pierde atenţia. Că atenţia este puterea rugăciunii din faţa Mântuitorului. Şi atunci zice numai câte un cuvânt: "Iisuse al meu!". Dar în acel "Iisuse al meu!", atâtea lacrimi se varsă şi atâta dragoste dumnezeiască, încât omul se face tot ca focul în vremea rugăciunii.

De aceea, când ne rugăm să zicem cum putem. Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne dă un sfat: "Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! - el ştia ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei - dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!" Că din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea adevărata.

Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: "Dar ce? Vom părăsi rugaciunea cea de cantitate?" că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. "N-o părăsim!" Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea.

Este o vorbă ţărănească: "Exerciţiul face premianţi!" Roagă-te mereu! Apostolul spune: Rugaţi-vă neîncetat! Noi, rugându-ne aşa, neputincioşi şi răspândiţi, cum putem noi, Dumnezeu, văzând sufletul nostru că vrea să se roage cât de cât, îi dă câteva minute de rugăciune curată.

Şi atunci el începe să se roage cu lacrimi, cu foc mare. Însă rugăciunea aceea, chiar dacă durează câteva minute, acele câteva minute de rugăciune cu mintea în inimă sunt mai puternice decât dacă ai sta o lună de zile în rugăciune, citind la Psaltire sau din Ceaslov. Aşa de mare putere are. Şi atunci, creştinul, gustând din dulceaţa rugăciunii celei curate, zice: "Ehei! asta-i rugăciune!" Dar această gustare din rugăciunea curată, din rugăciunea harică, nu vine la cheremul nostru, când vrem noi. Vine când vrea Dumnezeu să miluiască sufletul nostru.

Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirianul? Semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Când vedem că ne cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care-i adevărata rugăciune.

Deci, noi suntem datori să ne rugăm cum ştim noi, cum putem, începând cu rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfântă Treime", "Tatăl nostru", "Crezul" şi celelalte. Ne rugăm cum putem, dar să ne rugăm adeseori.

Că auzi ce spun Sfinţii Părinţi? Sfântul Teofan Zăvorâtul, este o mărturie preaîndreptăţită să vă spună: Cela ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Însăşi rugăciunea îl poate învăţa să se suie de la treptele cele mai de jos ale rugăciunii, până la treptele cele mai înalte şi până la extaz şi până la rugăciunea duhovnicească". Deci rugăciunea îi învăţa pe sfinţi să se roage, pentru că ei totdeauna se rugau.

De aceea Apostolul spune: Neîncetat vă rugaţi! Adică, oricând. Eşti acasă, eşti pe drum, eşti în chilia ta, eşti la lucru, oriunde, tu înalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi cum poţi, dar zi mereu! Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi cu atenţie.

Să nu căutăm noi trepte de rugăciune înaltă, că aceasta-i mândrie! Noi ne rugăm cum putem, iar Dumnezeu, văzând că sufletul se chinuieşte să se înveţe a se ruga, când ştie darul Lui, îl învredniceşte de momente de rugăciune curată.

Şi atunci, acela caută însingurare, să fie numai cu Dumnezeu. Cum spune dumnezeiescul Ioan Scărarul: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, pururea voieşte să fie singur. Şi Sfântul Isaac Sirianul zice: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, va fugi de gloate ca un asin sălbatic! El vrea să rămână în dulceaţa aceea şi în vorbirea cu Dumnezeu oricând. Şi vorbăria şi treburile şi altele îl sustrag de la rugaciune, dar lui îi pare rău.

Este foarte greu să ajungă omul să se roage în aşa fel, ca să nu-l tragă înapoi zgomotul şi vederea multora şi auzirea despre atâtea lucruri. Rugăciunea desăvârşită puţini oameni o dobândesc.

Este o însingurare în sine, în inimă, şi o însingurare dinafară. Însingurarea dinafară: Eu mă duc în pădure şi stau într-un bordei, într-o colibă, undeva; într-o peştera, şi mă rog. Şi aceasta ajută mult rugăciunii. Dar dacă nu vei avea însingurarea în sine, nu-ţi ajută. Poţi să fii acolo şi să năluceşti cu mintea toate oraşele şi tot Bucureştiul şi toate târgurile. Degeaba ai fugit cu trupul în pustie, căci cu mintea n-ai fugit în pustie. Ori, călugăr ce înseamnă? Spune Sfântul Ioan Scărarul: Cel ce stă cu mintea sa afară de lume şi deapururea se roagă lui Dumnezeu. Acela este călugăr!

Dumnezeu nu cere să ieşim noi numai cu trupul din lume şi să fugim în pădure; ci cu mintea să ieşim din lume. Aş putea să stau în zgomotul lumii, cum făcea Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de obşte, dar îl vedeau rugându-se ca un stâlp de foc în mijlocul lumii. El avea la trapeză câte trei mii de săraci pe zi şi el le slujea la masă. Şi-l vedeai în mijlocul lumii, că în cea mai mare pustie, că era desăvârşit. El nu mai auzea şi nu mai privea la cele din lumea asta, ci numai la cele de sus. Dar a celor desăvârşiţi este aceasta.

Iar noi, care avem nevoie să ne învăţăm rugăciunea, avem nevoie de o însingurare în noi mai întâi. Te închizi între patru pereţi ai casei tale şi te poţi însingura. Ai închis uşa şi intri în cămara inimii. De abia acolo te poţi ascunde să te rogi lui Dumnezeu în ascuns.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune: Mintea nu se poate ascunde nicăieri între zidiri! Poţi să te duci tu şi-n pustie, poţi să te duci şi între stânci, poţi să te duci oriunde, nu o poţi ascunde între zidiri. Cel mai adânc loc unde poţi ascunde mintea de lume este cămara ei - inima! Numai în inimă o poţi ascunde, că acolo stă de vorbă cu Iisus, cu Mirele Cuvântul, pe care Îl ai de la Botez.

Acolo dacă o ascunzi, mintea trebuie să intre în inimă, mută, surdă şi oarbă. Să nu mai vorbească, să nu mai audă nimic şi să nu mai vadă nimic din lumea asta. Ci numai pe Iisus să-L vadă şi să se lipească şi cu El să se unească în Duhul Sfânt. Acolo în inimă, Mirele cu mireasa! Sufletele noastre sunt miresele lui Hristos cum spune Sfântul Apostol Pavel: V-am logodit pe voi mireasa unui Mire fără de moarte şi tare mi-e fricaăde voi să nu se poticnească inimile voastre, precum a Evei de satana. N-a spus mintea, ci inimile, că a ştiut că adevărata unire a sufletului nostru cu Hristos se face în inimă, nu în altă parte.

Iar dacă noi ne rugăm cum putem, să ne rugăm adesea, că harul este maică de obşte la fiecare. Ai văzut o mamă bună cu copilul cel mic al ei? Dacă vede că nu ştie să meargă pe picioruşe, îl lasă oleacă să meargă şi el îndată cade jos şi începe a plânge că el îi cu picioarele plăpânde şi nu poate merge. Şi îndată mama îl ridică: "Stai, hai să te învăţ". Şi-l ia de mână, îl mai duce oleacă, iar îl lasă. Ca să se înveţe a merge. Aşa face harul cu noi în vremea rugăciunii, când nu ştim să ne rugăm.

Când vine harul la tine, simţi o rugăciune curată; simţi o rugăciune a minţii, a inimii. Şi pe urmă, când te lasă Duhul Sfânt, din cauza mândriei şi a leneviei, iar cazi jos, iar mintea se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridică, până ce te înveţi să mergi pe acest drum şi să te ţii pe picioarele tale. Şi aşa, văzând Dumnezeu că sufletul tău vrea să se roage, îl introduce încet-încet pe treptele rugăciunii. Şi când a învăţat el să se roage, nu-i mai trebuie să-l ducă nimeni de mână. El ştie că adevărata rugăciune o găseşte în inima sa, unindu-se cu Iisus Hristos.

Deci se cade să ne rugăm cum putem. Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu inima, alteori mai presus de rugăciunea inimii. Cine se va învrednici de celelalte trepte ale rugăciunii, cum v-am spus - de sine mişcătoare, văzătoare, rugăciunea în extaz, în uimire, până la rugăciunea cea duhovnicească - are mare dar de la Dumnezeu; dar nu ştiu dacă din neamul nostru de azi ajunge cineva. Numai Dumnezeu ştie pe unul ca acela. Poate se găseşte undeva în vreo peşteră ascunsă, prin munţi pe undeva sau cine ştie, că numai Domnul ştie. Acela-i stâlp de foc! Acela, când se roagă, se face ca bătrânul din Pateric, stâlp de foc!

Dar noi să ne rugăm cum putem, că am văzut că Mântuitorul n-a trecut cu vederea rugăciunea canaanencei. Ea, săraca, nici nu era evreică. Era feniciancă, din părţile Tirului şi ale Sidonului. Ori fenicienii erau păgâni. Dar a auzit şi ea de Mântuitorul că face minuni şi a venit. Văzând atâta lume în jurul Lui, a început să strige: Miluieşte-mă pe mine, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte!

Ca femeie păgână, a învăţat şi ea de la evrei cum să strige. Ea nici nu ştia cum Îl cheamă. "Strigă aşa, femeie!" Dar ea, săraca, striga ca mamă năcăjită. Pe fata ei o chinuiau diavolii de atâţia ani, că era îndrăcită. Şi a luat asupra sa faţa fiicei sale, că auzi ce striga: Miluieşte-mă, Doamne, pe mine, că fiica mea rău se îndrăceşte! Nu striga: "Miluieşte, Doamne, pe fiica mea!" Adică, dacă ai să faci milă cu fiica mea, pe mine mă miluieşti.

Deci s-a băgat în fiinţa fiicei sale şi cu toata inima se ruga pentru fiica sa. Iar Mântuitorul, ca să arate la toţi statornicia credinţei ei, se făcea că nu o aude. Ai văzut ce-a spus întâi: Nu sunt trimis, fără numai la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Adică "Tu eşti feniciancă, eşti păgână; nu pentru tine am venit în lume!" Ea atunci mai tare striga. Şi la Apostoli le era mila: Doamne, slobozeşte-o pe ea, că strigă în urma noastră! O vedeau că strigă cu lacrimi din adâncul inimii. Iar Mântuitorul o mai înfruntă o dată: Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o dai câinilor.

Câine a făcut-o! Înţelegi? Dar ea nu s-a supărat că o face câine. Ea, în fierbinţeala rugăciunii ei, a trecut peste toate. De aceea a zis: "Doamne, câine sunt eu - adică nu sunt din neamul lui Israil, eu sunt păgână - dar şi câinii, Doamne, mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa domnilor lor".

Adică, "chiar dacă sunt câine, dar măcar dă-mi şi mie o fărâmitură, că eu nu întind mâna la masă cu stăpânii". Şi atunci a spus Mântuitorul către dânsa: O! femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din acel ceas. Aţi văzut rugăciune? Ai văzut credinţă? Nu cu multe cuvinte, dar din inimă!

Dar tâlharul pe Cruce? Ai văzut ce spune Sfântul Efrem în Cuvânt la tâlhar din Vinerea Mare? Mai întâi el şi celălalt tâlhar huleau pe Iisus pe Cruce, şi-I ziceau: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe Cruce şi ne izbăveşte şi pe noi. Pe urmă au văzut că, Mântuitorul, când Îi băteau cuie în mâini şi-n picioare şi-L batjocoreau, se ruga pentru dânşii fără răutate: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!

Atunci tâlharul din dreapta s-a străpuns de blândeţea Lui şi zicea: "Ia uită-te! Noi cât îi blestemăm şi-i înjurăm pe aceştia care ne-au răstignit aici, iar El zice: Părinte, iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac!"

Atunci a crezut în inima lui că Acel Care este răstignit lângă dânşii, nu este un prooroc, ci este Dumnezeu.

Tâlharul care a început să creadă că Mântuitorul este Dumnezeu, văzând că rabdă cu atâta blândeţe, a început să se uite la El în sus, căci Crucea Mântuitorului era mai înaltă decât a lor, şi se gândea: "Ce rău a făcut Omul acesta? Morţi a înviat, bolnavi a vindecat, oameni a săturat, a învăţat cu cuvântul blândeţii, n-a fost păcătos, nu s-a atins de El nimic... Cu adevărat acesta-i Dumnezeu!"

Aceasta zice şi Apostolul: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. Că nu-i de ajuns să crezi în inima ta în Dumnezeu, ci să-L mărturiseşti şi cu gura, că avem două părţi. Cu sufletul cred că este Dumnezeu, dar trebuie să-L mărturisesc şi cu buzele. De aceea a zis Mântuitorul: Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu. Cu toată fiinţa ta trebuie să-L mărturiseşti; şi prin cuvânt şi cu inima, prin credinţă.

Atunci tâlharul, care credea în inima lui că Mântuitorul este Dumnezeu, ce-a gândit el? "Oare o să mă ierte Dumnezeu şi pe mine, că eu mai înainte am hulit, ca şi cel din stânga?" Se gândea el: "Acest Iisus, Care se roagă pentru cei ce-L răstignesc, dacă pe cei care L-au răstignit nu ţine mânie, cu cât mai mult o să mă ierte şi pe mine, măcar că eu am făcut atâtea desfrâuri şi ucideri şi jafuri şi înjurături şi beţii!"

Şi-aducea aminte de viaţa lui de tâlhar, şi-şi zicea: "Oare ce pocăinţă să mai fac eu acum? Dacă aş avea picioarele libere, aş face metanii, dar ele sunt legate. Dacă aş avea mâinile libere, aş da două palme la cel din stânga care huleşte şi aş zice: De ce huleşti pe acest blând Iisus! Dar şi mâinile sunt răstignite". Se gândea el, "ce pocăinţă să mai fac eu acum pe cruce?" Duhul Sfânt i-a dat în gând: "Ştii ce mai am eu slobod? Am limba! Limba nu-i răstignită. Şi eu am să strig din toată inima cu limba mea: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!

Vezi? Întâi cu limba L-a apărat de tâlharul din stânga, care-L ocăra pe Mântuitorul, zicându-i: Nu te temi tu de Dumnezeu, că noi suntem în aceeaşi osândă, că am făcut atâtea păcate? Dar Acest Iisus ce-a făcut? Întâi cu limba îl ocăra pe celălalt. "Eu cred că acesta-I Iisus! Nu mă mai iau după tine!". După ce l-a ocărât pe tâlharul din stânga cu limba, a făcut pocăinţă; roade de pocăinţă că numai limba şi căinţa inimii îi mai rămăsese. "Am să strig cu această limbă, pe acest Iisus care nu ţine minte răul, să mă ierte". Şi a strigat din adâncul inimii: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! Şi aude pe Mântuitorul de sus de pe Cruce: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai!

Sfântul Efrem face artă mare în cuvânt: "Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar înţelept? A ştiut să fure mult în viaţa lui! Dar, având credinţa în inimă, a ştiut să fure cu limba raiul". Adică: "Tâlharule! Ai furat, ai spart, ai făcut ucideri, răutăţi; dar acum cu credinţa ta din inimă ai ştiut să furi cu limba raiul". Şi zice la urmă acest cuvânt, aşa:"O! tâlharule, şi al raiului tâlharule! Ai furat toate, dar ai furat şi raiul cu limba. O! tâlharule şi al raiului tâlharule! O! floare timpurie a lui Hristos, Căruia I se cuvine slavă!"

Adică cea mai întâi floare răsărită din Crucea lui Hristos a fost sufletul tâlharului.

De aceea el a mers întâi în rai cu Mântuitorul, că L-a mărturisit pe Cruce înainte de a-L mărturisi pe Dumnezeu Longhin Sutaşul, când L-a străpuns în coastă şi alţi mulţi pe urmă. Cel dintâi, tâlharul L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat să-l ducă în rai.

Iată ce înseamnă rugăciune în vreme de nevoie! Când suntem năcăjiţi, să strigăm din toată inima, că Dumnezeu caută la inima noastră. (Din îndrumările Părintelui Ilie Cleopa)

Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi

JUDECAREA APROAPELUI, OSÂNDIREA, PUNE CAPĂT VIEŢII DUHOVNICEŞTI •

Credinţa ortodoxă este credinţa purtătorilor de Hristos şi a celor mai sfinţi strămoşi ai noştri, ortodocşi

 Nu este oare aceasta şi credinţa noastră, a purtătorilor de Hristos, şi credinţa celor mai sfinţi strămoşi ai noştri ? Aceasta să fie şi credinţa copiilor noştri, din generaţie în generaţie. Aceasta este credinţa ortodoxă salvatoare, ce nu a fost ruşinată niciodată, adâncă precum adâncul mormântului şi înaltă ca înaltul cerului. Credinţa ortodoxă salvatoare predică pocăinţa şi purificarea. Credinţa ortodoxă salvatoare este acceptată şi păstrată de către oamenii cu adevărat aleşi, de către cei ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei. În Ziua Judecăţii lor vor fi miluiţi şi ei vor fi numiţi binecuvântaţi. •

SĂRBĂTOAREA PASCALĂ

- amintiri ale obiceiurilor de altădată -

În tradiţia satului românesc, sărbătorile de Paşti s-au bucurat întotdeauna de cea mai aleasă cinstire. Datinile, credinţele, practicile ritual-ceremoniale, precum şi producţiile literaturii populare privitoare la aceste zile mari din calendarul creştin, poartă încărcături semantice şi emoţionale inconfundabile.

   Sărbătorile de Paşti marchează debutul anului ritual creştin, situat - ca un centru de echilibru - între echinocţiul de primăvară (începutul Anului Nou agrar) şi ziua Sfântului Gheorghe (începutul Anului Nou pastoral).

   Ciclul Pascal include o perioadă de douăsprezece zile, Duminica Floriilor - Duminica Tomei, în care sunt concentrate cele douăsprezece luni ale anului. În primele şase zile anul îmbătrâneşte, se degradează treptat ("Săptămâna patimilor"), pentru ca odată cu Învierea lui Iisus Hristos toate şi totul să intre sub cele mai bune auspicii, sub zodia recosmicizării timpului primordial ("Săptămâna luminată").

   Duminica Floriilor este cunoscută şi sub numele de Florii, Duminica Vlăstarilor, Staulele Florilor sau Staurile Florii. Deşi astăzi prezintă o puternică componentă creştină, sărbătoarea Floriilor păstrează reminiscenţe din timpuri mult mai vechi. Prin însăşi denumirea ei aminteşte de Floralia (Florilia), festivitate închinată zeiţei Flora, "Mama primăverii".

   Există credinţa că ramurile de la Florii aduc rodire şi belşug oriunde ar fi aşezate - în grădini, pe ogoare, în livezi, în staule, coteţe, stupi etc. Crengile de răchită sau de salcie aduse de la biserică se păstrează la icoane ori sub streşinile caselor şi se aprind când trebuie alungaţi norii aducători de grindină. Tinerele fete culeg diferite flori şi rămurele de măr înflorit pentru a fi ferite de rele şi iubite de feciori.

   Zilele din "Săptămâna patimilor" (sau "Săptămâna mare") prilejuiesc variate interdicţii, unele fiind raportate aproape exclusiv la suferinţele Mântuitorului. Tot acum se săvârşesc numeroase treburi gospodăreşti (zugrăvirea caselor şi a staulelor, curăţenie în curţi şi livezi), în scopuri profilactice şi purificatoare, dar şi cu evidente aderenţe la străvechiul cult al morţilor (aprinderea focurilor pentru ca sufletele celor adormiţi să nu sufere de frig sau să nu se rătăcească pe cale).

   În Joia mare se păstrează, încă obiceiul încondeierii ouălor. În prezent majoritatea zonelor etnografice nu reprezintă spaţii de referinţă în acest sens, însă conservă procedee arhaice de realizare şi un valoros repertoriu de teme şi motive ornamentale.

   Cunoscut la mai toate popoarele lumii, obiceiul vopsirii sau al încondeierii, închistririi (împistririi) ouălor cu variate semne şi simboluri are o vechime considerabilă. Oul apare ca un simbol ce ilustrează renaşterea periodică a naturii, revigorarea. El este socotit a fi posesorul unor virtuţi speciale, iradiind în juru-i viaţă, vigoare şi sănătate, stimulând rodnicia şi prosperitatea. Oul, ca simbol, se explică prin el însuşi - este sursa primordială a vieţii pe pământ, a pământului însuşi şi chiar a întregului univers. Virtuţilor enumerate, cu care era (şi chiar este) investit oul, li se adaugă încă una: aspectul oului, indicând imaginea limitării spaţiale de tipul cercului magic (forma lui are implicit o interpretare magico-protectoare). Proprietăţile sale magico-rituale s-au amplificat în momentul asocierii culorii, care, iniţial a fost roşie. Culoare roşie reprezenta focul, puterea lui purificatoare, dar şi sângele, adică viaţa.

"Frumos şi sănătos ca un ou roşu" este sintagma ce domină încă spiritualitatea satului românesc. Faptul că ouăle roşii sau cele încondeiate sunt învestite cu atribute miraculoase nu este câtuşi de puţin întâmplător. După cum bine se ştie obiceiul este legat de începutul anului nou agrar, perioadă în care vrăjile, urările, practicile şi ritualurile de tot felul, înfăptuite cu un anumit scop, au cele mai mari şanse de a se îndeplini.

   Dacă multe dintre ouăle încondeiate astăzi au doar roluri estetice, trebuie subliniat faptul că ele, altădată, erau destinate exclusiv consumului. Se pare că iniţial erau mâncate cu tot cu coajă. Faptul nu este câtuşi de puţin surprinzător, dacă avem în vedere simbolurile magice înfăţişate pe ouă, destinate ca şi în cazul colacilor de la Crăciun sau Anul Nou, să asigure îndeplinirea unor idealuri. Astfel, plugarului i se dăruiau ouă pe care figurau unelte gospodăreşti (fierul plugului, hârleţul, grebla, rariţa), păstorului cele ce priveau îndeletnicirea sa (cârja ciobanului, coarnele berbecului, ocolul), gospodina se bucura de cele pe care apăreau unelte casnice (vârtelniţa, furca de tors) sau păsări de curte (creasta cocoşului, laba gâştii), flăcăului îi reveneau exemplare împodobite cu ornamente precum frâul calului, potcoava etc.

   Potrivit mentalităţii tradiţionale, toate aceste idealuri nu se puteau înfăptui întocmai decât prin consumarea ouălor cu tot cu coaja pe care erau desenate simbolurile respective. Deci aşa cum se mâncau colacii rituali, având pe suprafaţa lor simboluri ale vredniciei, sănătăţii şi belşugului, tot aşa trebuiau consumate şi ouăle de Paşti, acoperite cu "semne" la fel de bine-prevestitoare.

   Obiceiul încondeierii ouălor este unul dintre cele mai interesante compartimente ale culturii populare tradiţionale, circumscrise plasticii folclorice, ce ne relevă un univers fascinant. Semnele scrise pe ouă ascund o lume învăluită în taină, cu un mod propriu de a gândi şi a simţi. O lume atât de tulburătoare pentru noi cei de astăzi.

Creştinismul şi-a asumat acest străvechi obicei şi în mare măsură l-a refuncţionalizat - legendele religioase vorbesc despre obârşia ouălor încondeiate, iar repertoriul ornamentelor include şi simboluri specifice - cârja popii, brâul Maicii Domnului, Crucea Paştelui etc. Bisericii îi revine meritul de a fi permanentizat datina, permiţându-i să ajungă, de multe ori, la desăvârşire artistică.

   Din momentul apariţiei culorii, interesul pentru frumos se dezvoltă în simbioză cu elementul magic, dar acesta din urmă va rămâne în planul secund. Dacă oul roşu semnifică puterea purificatoare a focului, dar şi forţa benefică a soarelui, viaţa însăşi, iar într-o perioadă mai târzie sângele Mântuitorului (ca zălog al revenirii la viaţă), ouăle galbene sau negre au atribute funerare.

    Repertoriul de motive este foarte bogat, însă, studiile recente asupra fenomenului nu relevă ceea ce se constată în teren. Cercetarea este îngreunată şi datorită faptului că multe dintre ornamentele tradiţionale nu se mai păstreză nici măcar în memoria pasivă a sătenilor, iar unele simboluri străvechi au căpătat în timp alte funcţii şi chiar alte denumiri (complicând foarte mult lucrurile).

   Motive ornamentale: fitomorfe (brăduţul, căpşunile, frunza de stejar, păstăile,) zoomorfe (barza, creasta/coada curcanului, creasta cocoşului, cocoşul, coarnele berbecului, rădaşca, unghia caprei,) cosmomorfe (steaua, soarele, fulgerul) skeomorfe (Brâul Maicii Domnului, calea rătăcită, cârligul ciobanului, Crucea Paştelui, fierul plugului, furca de tors, grebla, hârleţul, mâna, pânza de păianjen, vârtelniţa).

Mâna, cel mai important simbol antropomorf, ilustrând silueta umană printr-un singur element, conform principiului "pars pro toto" - nu este însoţit decât de cele ce sunt în măsură să-i potenţeze calităţile. Apare în asociere cu cercul sau coarnele, ale căror puteri de a îndepărta pericolele sunt binecunoscute. Mâna cu degetele răsfirate (chiar dacă nu apar toate cinci) reprezintă un element cu largi implicaţii magico-religioase.

   Oul în sine are o semnificaţie cosmologică universală fiind o imago mundi. În acest sens el reprezintă o totalizare a realului, este un izvor al vieţii. Orice combinaţie de ouă încondeiate ornamentate cu motive tradiţioanle poate sugera o naraţiune cosmologică, motivele de factură creştină - Învierea şi Floarea Paştelui - completând registrul tematic cu teme iconografice împlinind viziunea de „creştinism cosmic", care răspunde de identitatea culturală a ţăranului român.

   Obiceiurile înfăptuite în "Săptămâna luminată" - udatul ritual, legănatul în scrânciob, "suroratul" şi înfrăţirea rituală, scosul fetelor la joc etc. - conturează şi mai clar dimensiunea folclorică a sărbătorilor Paştelui.

Cojile ouălor folosite la copturile rituale şi chiar cojile ouălor roşii sunt date pe un fir de apă ca să "afle şi Blajinii că nu-i departe Paştele lor". În prima sâmbătă postpascală, sau mai frecvent în lunea de după Duminica Tomei, se fac ectenii la cimitir în memoria celor din "satul fără nume". Se duc pe morminte ouă încondeiate, Pască, colivă, vin şi lumânări aprinse: Acesta este Paştele Blajinilor sau lunea morţilor.

   Despre Blajini (sl. blaženă - fericit) se spune că sunt un fel de oameni buni, drepţi în faţa lui Dumnezeu, care trăiesc la apa sâmbetei, la marginea lumii, lângă sorbul pământului. Sărbătoarea Blajinilor este o punte nesfârşită peste generaţii. Acum nu se pomenesc doar morţii cunoscuţi pe linia ascendentă a unei familii, ci întregul neam al strămoşilor comuni: Uitaţii, Neştiuţii, Albii.

    Acestea sunt doar câteva secvenţe din bogatul repertoriu al obiceiurilor din Ciclul Pascal care aşează venirea primăverii sub semnul purităţii şi al speranţei.

Milostenia nu se face doar cu bani. Poate ca imi vei spune: “Da, stiam asta…nu-i nimic nou!”, dar oare cati dintre noi mai facem si altfel de milostenie decat cea in bani?

Milostenia fata de semeni nu este o obligatie de care trebuie sa ne “achitam” in fata Mantuitorului, ci un mijloc de a invata iubirea, pentru ca iubirea se invata. Ce am facut daca am trecut rece pe langa un nevoias si i-am aruncat in mana 20 de bani?!? Asta inseamna ca sunt dupa chipul si asemanarea cu Dumnezeu? Nicidecum. Nu suntem chemati de Hristos pentru a fi niste tonomate din care ies bani ci pentru a birui lumea prin iubire.

Milostenia noastra trebuie sa fie mult mai profunda decat a lasa un banut in mana degeranda a unui sarac, care este doar prima treapta a iubirii fata de cel care cere. Noi “rupem” ceva din buzunar pentru a invata sa rupem ceva si din sufletul nostru pentru aproapele. De multe ori un zambet, o vorba calda, o incurajare fac mai mult decat un banut dat din “obligatie morala.” Daca spun ca cel care cere este betiv, fumator sau pur si simplu crezi ca incearca sa duca un trai lejer, aceasta nu este un motiv pentru a nu-i arata dragostea ta. Porunca avem sa ne iubim si vrajmasii, deci cu atat mai usor este sa avem ingaduinta fata de cineva care ne cere.

Nu poti sa-i dai bani, nu-i nimic, da-i un colt de paine, da-i binete, roaga-te pentru el dar nu-i intoarce spatele ca unei carpe murdare. Si cat de importanta este rugaciunea atunci cand facem milostenie! Pe de o parte sa ne rugam Domnului pentru a-l scoate pe cel sarman din nevoi si ispite, iar pe de alta parte ar trebui sa aducem rugaciune de multumire Domnului ca ne-a ajutat sa facem o fapta buna. Mi-au trebuit cateva incercari esuate ca sa ma convinga Domnul ca intr-adevar nimic bun nu pot sa fac fara El. De cateva ori am incercat sa fac milostenie de capul meu, cu un oarecare gand de mandrie, dar de fiecare data cand am facut asa, parca intrasera toti cersetorii in pamant… cersetorii de care, pana mai ieri, ma impiedicam si care ma asaltau peste tot.

Aceasta a fost pana a inceput inima sa se smereasca si sa ma rog ”Doamne, scoate-mi din mila ta in cale pe cineva, sa-l miluesc pentru ca este fratele meu caci mie imi prisosesc multe.” Va spun sincer ca dupa o astfel de rugaciune nu a mai trebuit sa caut eu pe nevoiasi caci mi i-a scos usor Domnul in cale. Daca vedem un cersetor viciat (betiv) care cere, intr-adevar nu este recomandat sa-i dam bani, dar putem sa-i dam ceva de mancare, putem sa-i dam o vorba de indreptare (avem aceasta autoritate fara a ne mandri).

Un alt fel de ajutor dat, este sa luam cateva acatiste si sa le tinem cu noi, mai ales ca sunt foarte micute si nici nu costa o avere, si sa le dam ca milostenie. Foarte mult ajuta acatistele pentru zidirea sufleteasca si sunt mangaiere nepretuita pentru cei deznadajduiti. Milostenia sufleteasca este mai mare decat cea materiala, deci de cate ori miluim pe cineva cu cate un banut, sa dam ceva si din inima noastra pentru acel nevoias. Sa trecem de prima  treapta a milosteniei (banii) pentru a ajunge sa stam pe ultima…la picioarele lui Hristos.

AM PLECAT SÃ COLINDÃM

Am plecat sa colindam,
Domn, Domn sa'naltam,
Cand boierii nu's acasa,
Domn, Domn sa'naltam.

C'au plecat la vanatoare,
Domn, Domn sa'naltam,
Sa vaneze caprioare,
Domn, Domn sa'naltam.

Caprioare n'au vanat,
Domn, Domn sa'naltam,
Ci-au vanat un iepuras,
Domn, Domn sa'naltam.

Sa faca din pielea lui,
Domn, Domn sa'naltam,
Vesmant frumos Domnului,
Domn, Domn sa'naltam.