Fotografii - Mănăstiri Aflata pe valea raului Sambata, la poalele Muntilor Fagaras, manastirea Brancoveanu este renumita ca loc de reculegere, mangaiere si intarire sufleteasca pentru credinciosii si pelerinii ce se roaga ori poposesc in acest locas sfant. Manastirea are trei hramuri, dintre care doua sunt inchinate Maicii Domnului (Izvorul Tamaduirii si Adormirea Maicii Domnului) si unul inchinat Sfintilor Martiri Brancoveni. Iubitul parinte Arsenie Boca, a fost staret al acestei manastiri intre anii 1942 si 1948, dar inca din anul 1940 declanșează la Mănăstirea de Sâmbăta de Sus ceea ce s-a numit "mișcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta", despre care Nichifor Crainic spunea: "Ce vreme înălțătoare când toată țara lui Avram Iancu se mișca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!". Tot aici s-a nevoit si indragitul parinte Teofil Paraian, savarsind o mare lucrarea misionara. Datorita monahilor cu viata sfanta ce au vietuit aici de-a lungul timpului, Manastirea Sambata de Sus a devenit un petec de rai in care zeci de mii de credinciosi, din toate colturile tarii si ale lumii, isi astampara setea de frumos...setea de vesnicie. Pozele au fost facute de Dan saptamana trecuta: <!-- {lofimg src="/images/stories/2010/august/sambatadesus.jpg"} -->
|
Credință și Știință - Antropologie Trupul din care a iesit sufletul nu se intoarce in nefiinta, iar elementele sale, chiar risipite, spulberate si amestecate cu alte elemente din natura, nu sunt niste simple "ramasite" oarecare. Asa spun Sfantul Dionisie Areopagitul si Sfantul Grigorie de Nyssa, care scrie: "E drept ca trupul se destrama pe incetul, dar nu se nimiceste, caci nimicirea e tocmai trecerea in neexistenta, cata vreme destramarea e numai o imprastiere, adica o reintoarcere a trupului la stihiile pamantene din care a fost luat. Iar ceea ce se afla in aceasta stare nu se pierde, cu toate ca asa ceva trece dincolo de perceptia noastra simtuala".  Sfantul Ioan Gura de Aur, la randul sau, spune ca "moartea nimiceste ceea ce este stricacios in noi, nu si trupul". De aceea ar fi gresit sa ne inchipuim ca "legatura dintre trupuri si sufletele lor se rupe pe vecie". Moartea, e drept, scoate sufletul din insotirea sa cu trupul, insa legatura fireasca dintre ele se pastreaza sub o anumita forma, si in orice caz staruie deplin legatura lor ipostatica. Nu putem spune ca o data cu moartea din om nu mai ramane decat sufletul, trupul sortit destramarii nemaiavand nici o legatura cu el si pierind cu totul. Dupa ce sufletul care se desparte de trup ramane suflet al celui mort, tot asa si trupul, fie el les sau numai oase, ramane trup al sau. Dincolo de moarte, sufletul si trupul pastreaza - atat intre ele, cat si cu persoana careia ii apartin -o legatura cu neputinta de distrus, pe baza apartenentei lor la o aceeasi persoana (ipostas). Sfantul Maxim Marturisitorul explica foarte riguros lucrul acesta. Nu se poate vorbi de o separare totala a sufletului de trup, "caci dupa moartea trupului, sufletul nu se numeste simplu suflet, ci suflet al omului, si suflet al unui om anume. Caci si dupa moartea trupului, sufletul pastreaza drept forma a sa deplina, intregul uman a carui parte este, in baza relatiei. La fel si trupul, e muritor dupa fire, dar nu este dezlegat de intregul uman, din pricina felului in care vine la existenta. Caci nu se numeste trupul simplu trup, dupa despartirea de suflet, ci trup al omului, si trup al unui om anume, chiar de se corupe si se descompune in elementele din care este alcatuit. Caci are si asa, ca cel ce este parte din intregul uman, drept forma a sa deplina acest intreg uman, in baza relatiei. In amandoua, adica si in suflet si in trup, relatia cugetandu-se ca ceva ce nu poate fi smuls, intrucat sunt amandoua parti ale intregului uman, ea infatiseaza si aducerea lor deodata la existenta si dovedeste si deosebirea dintre ele dupa fiinta, nevatamand in nici un fel ratiunile sadite in ele dupa fiinta. Deci niciodata nu c cu putinta a afla sau numi vreun trup sau suflet in afara relatiei dintre ele. Caci deodata cu partea se arata si aceea ca este parte a ceva (...) si in ea e implicat si intregul a carui parte este. Caci relatia lor este de neinlaturat". Sfantul Grigorie de Nyssa abordeaza si el aceasta problema, insa dintr-o alta perspectiva. El spune ca sufletul recunoaste elementele trupului sau chiar dupa imprastierea lor, tot asa cum zugravul tine minte ce culori a amestecat ca sa obtina o nuanta anume, pastorul isi recunoaste oile sale chiar atunci cand pasc impreuna cu altele, iar cel caruia i s-au spart mai multe vase cunoaste ale caruia dintre ele sunt cioburile. Chiar si in moarte, sufletul isi aduce aminte nu doar de trupul intreg, ci si de fiecare madular al sau si ramane, intr-un anume fel, prezent in fiecare dintre ele, oricat de descompus ar fi: "sufletul recunoaste insusirile firesti ale elementelor trupului in care a trait chiar si dupa ce acestea se despart unele de altele; chiar daca firea tine elementele materiale despartite, pe fiecare in alta parte, din pricina insusirilor deosebite ale fiecaruia, totusi sufletul se afla in fiecare, tinandu-se, prin puterea de cunoastere, in elementele trupesti care-i sunt proprii, staruind in acestea pana cand se va face din nou unirea acelor elemente imprastiate, in vederea unei reinnoiri a trupurilor descompuse. Si aceasta este propriu-zis ceea ce noi numim inviere". Tot atat de adevarat este ca si trupul ramane intr-un anume fel prezent in suflet. Astfel, Sfantul Grigorie de Nyssa scrie ca: "dupa despartirea de trup, se pastreaza in suflet anumite semne care marturisesc cum ca noi am format inainte o unitate, un intreg, ne-o dovedeste parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar, din care vedem ca dupa ce trupurile au fost asezate in mormant, sufletul a pastrat un oarecare semn trupesc prin care si Lazar a fost recunoscut, si bogatul n-a ramas nestiutor". E adevarat ca de-a lungul vietii pamantesti trupul sufera felurite schimbari - pricinuite, de pilda, de raniri, de boala, de inaintarea in varsta - culminand cu cele din ceasul mortii, cand se desface in cele din care a fost facut si se descompune; dar el poseda o forma (eidos) a sa, care nu se schimba, iar aceasta forma staruie in suflet ca o pecete pe care nici moartea n-o poate sterge. Forma aceasta permite ca la inviere elementele despartite sa poata fi din nou adunate laolalta, pentru a se recompune trupul. "Diferitele combinatii ale materiei produc feluritele aspecte ale formei; propriu-zis, aceste combinatii nu sunt altceva decat amestecul elementelor primare (asa numim elementele din care este alcatuit intregul univers, si insusi trupul omului). De aceea, pentru ca forma (eidos) trupului ramane in suflet, asa cum pecetea se intipareste in ceara moale, urmeaza ca nici materialele care au servit la formarea figurii pe pecete nu raman straine de suflet, ci, in clipa invierii, sufletul primeste din nou in el tot ceea tine de urma intiparita in el de forma (eidos) trupului. Si atunci intra in legatura deplina cu el toate elementele care au alcatuit dintru inceput forma (trupului)". Trupul acesta de acum va invia, trupul acesta de acum se va innoi si va primi o noua viata; la inviere omul isi va regasi propriul sau trup (nu trupul altuia si nici un alt trup oarecare), insa cu alta vietuire. Identitatea personala si trainicia ei in timp, asadar, se pastreaza si in rastimpul dintre moartea fiecarui om pana la invierea de obste, chiar daca cele din care este alcatuit trupul se risipesc si se descompun. "Nu-i chiar cu neputinta ca elementele trupesti, stihiile, sa se uneasca din nou si sa alcatuiasca iarasi acelasi om. Caci daca n-ar veni din nou in lume tocmai aceeasi alcatuire si ar primi in amestec doar elemente asemanatoare in locul celor care-i sunt proprii, e ca si cum s-ar reconstitui un alt om in locul lui, lucru care nu s-ar putea numi inviere, ci crearea unui alt om. Dar daca trebuie sa se intoarca iarasi acelasi om la sine insusi, trebuie sa fie in intregime acelasi, si in toate partile sale elementele sa-si reia locul lor in firea lui dintru inceput". De aceea, Sfantul Grigorie de Nyssa spune din nou: "sufletul petrece in elementele trupului si dupa despartirea lui de trupul in care a crescut si a vietuit de la inceput, ramanand de acum ca un fel de paznic peste ceea ce avea si nelasandu-le sa se amestece cu alte elemente de acelasi fel. Agerimea si subtirimea puterii sale cugetatoare nu ingaduie nici o ratacire in realcatuirea elementelor trupesti. Si impreuna cu materia proprie care este amestecata in elementele apropiate, se incorporeaza si sufletul si nu lasa sa slabeasca legatura care le tine pe toate in univers, ci ramane pururea in aceste elemente in orice loc si in orice chip le-ar fi risipit firea".
|
Credință și Știință - Antropologie Am auzit vorbindu-se despre reîncarnare în mai multe rânduri, în glumă sau în serios. Am văzut că subiectul reîncarnării este foarte prezent în filmele de la Hollywood şi-n gândirea de tip New age, influenţând subtil pe cei carora se adresează. Ce este teoria reîncarnării? Cei care susţin această teorie spun că sufletul omului după moarte, ia un alt trup şi se naşte iar pe pământ trăind o altă viaţă. Astfel ei susţin că într-o viaţă anterioară eu aş fi putut fi un fluture sau o larvă, un iepure sau un cal iar după moarte trupul meu se va duce în pământ dar eu voi lua alt trup, de pisică, de câine sau orice altceva, şi voi începe o nouă viaţă. Fiecare persoană creată de Dumnezeu este unică şi specială, are un caracter aparte, o înclinaţie anume, un har deosebit. Fiecare om este creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui, după chipul Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, aşa cum un copilas seamănă cu mama şi tata la trup şi la suflet. <!--more Citeşte tot--> Părintele Stăniloaie spunea aşa frumos că Sfinţii Părinţi nu vorbesc niciodată de trup separat de suflet, ci mereu împreună unul cu altul. Când suferă trupul, suferă şi sufletul; când se bucură sufletul are pace şi trupul. Noi putem face această împărţire între trup şi suflet doar la nivel mental, la nivel conceptual, dar în realitate niciodată, pentru ca este imposibil. Sufletul este aşa legat de trup încât trupul n-ar avea viaţă fără suflet iar sufletul fără trup n-ar avea formă şi chip. Nu mă pot gândi la fetiţa mea fără să mă gândesc la zâmbetul ei, la ochişorii ei plini de bucurie şi lumină, la râsul ei, la faţa ei blândă... Nu mă pot gândi la nimeni fără să mă gândesc la chipul lui, la vocea lui, la ochii lui, la caracterul lui, la ce are el special. Sufletul înfrumuseţează trupul din interior dându-i frumuseţe, iar trupul exprimă stările sufletului în exterior. La moarte sufletul se duce în faţa lui Dumnezeu pentru judecata particulară iar trupul se duce în pământ de unde a ieşit. După ce toţi oamenii vor muri, la judecata universală toate trupurile vor fi înviate de Dumnezeu şi unite cu sufletele lor pentru veşnicie. Şi astfel vom avea fiecare trupul pe care l-am avut de la naştere, aşa cum ni l-am păstrat: unii hrănindu-l mereu cu plăceri stricăcioase şi vătămătoare, alţii cu harul lui Dumnezeu prin rugăciune şi post. Unii vor sta pe veşnicie trup şi suflet în iad, iar ceilalţi se vor bucura trup şi suflet de lumina lui Dumnezeu în veşnicie. Teoria reîncarnării este falsă şi se împotriveşte lui Dumnezeu care El însuşi ca Persoana S-a făcut om pentru veşnicie . Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să fie mai aproape de noi. Astfel astăzi Fiul lui Dumnezeu, unul din Treime împreună cu Tatăl şi cu Fiul este în acelaşi timp şi Dumnezeu şi om, şi va rămâne pentru veşnicie şi Dumnezeu şi om, ca să ne arate cât de mult a iubit el pe oameni. Aşa cum Dumnezeu Fiul a luat trup de om şi-l va purta pentru veşnicie aşa şi eu care sunt creat după chipul şi asemănarea Lui, voi purta acest trup pentru veşnicie. Nu se poate ca sufletul meu să se-ncarneze în pisică iar trupul meu să dispară căci sufletul şi trupul meu s-au şlefuit împreună unul pe altul, au crescut împreună, s-au format împreună, s-au influenţat şi au conlucrat mereu. Teoria reîncarnării este falsă: -
căci nu-L recunoaşte pe Dumnezeu care l-a făcut pe om bărbat şi femeie în acelaşi timp. Deci omul este în acelaşi timp comuniune de persoane aşa cum Dumnezeu e comuniune de Persoane. -
pentru că elimină responsabilitatea omului în faţa lui Dumnezue la judeca finală, diluând viaţa în mai multe vieţi presupuse. -
pentru că animalele deşi au trup şi suflet ele nu sunt raţionale, nu au conştiinaţa binelui sau răului, nu sunt creatoare, nu seamănă cu Dumnezeu. -
pentru că trupul este templu al Duhului Sfânt, locaş al lui Dumnezeu. -
pentru că nu recunoaşte unicitatea unei persoane în raport cu întreaga creaţie. -
etc.... -
doamne ajuta...
|
Sfaturile Sfinților - Sfântul Ioan Gură de Aur Sfaturile Sfinților - Sfântul Ioan Gură de Aur Multi tineri, mai ales din randul baietilor, au ajuns "branza buna in burduf de caine", stricandu-si frumusetea sufletului si a trupului cu anturaje si prietenii rele. Din fericire, unii dintre ei se trezesc din somnul mortii, la palmele primite de la Dumnezeu Tatal cu nemarginita mila si blandete. Si treziti din betia pacatului, observa mai devreme sau mai tarziu ca unii oameni din viata lor, cu care s-au dedat la rele, le sunt acum piedica impotriva mantuirii. Pentru unii ca acestia, care au ajuns la rascruce de drum, nestiind cum sa aleaga oamenii spre bine, cum sa oranduiasca lucrurile in viata cea dupa Hristos, iata ce sfaturi primim de la Sfantul Ioan Gura de Aur: "Cei ce cladeau turnul lui Babei se întelegeau bine, pentru raul lor; si tot ei se despartira pe urma, împotriva lor însisi, dar spre binele lor. Unirea tovarasilor lui Core era rea, dezunirea lor fu buna. Rea, întelegerea lui Iuda cu Iudeii. E cu putinta, asadar, ca dezunirea sa fie un bine, iar unirea un rau. De aceea este zis: “Daca ochiul tau te supara, scoate-l; iar de te supara piciorul tau, taie-l!” Asa este si cu prieteniile si cu anturajul – se aleg pentru un scop religios-moral înalt. Se cade sa zicem, asadar, ca întelegerea nu-i totdeauna si în toate împrejurarile folositoare – dupa cum ruperea nu-i totdeauna vatamatoare. Zic acestea ca sa fugim de rai – si sa ne lipim de cei buni. Taiem din trupul nostru partile atinse de cangrena si care nu se mai pot tamadui, temându-ne ca nu cumva stricaciunea sa treaca si la cele sanatoase. Le taiem nu fiindca le dispretuim, ci ca sa pastram pe celelalte. Cu atât mai mult se impune responsabilitatea si cu referire la anturaj. De ne este cu putinta, sa îndreptam lucrurile cu delicatete, cu întelepciune, dar si cu fermitate." (Sf. Ioan Gura de Aur)
|
Sfaturile Sfinților - Sfântul Ioan Gură de Aur Cu adevărat, prietenul credincios mângâiere este în viaţă. Ce n-ar fi în stare să facă un prieten adevărat? Câtă plăcere, câtă prisosinţă şi cât temei nu aduce el? Poţi descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten adevărat. Să arătăm mai întâi bucuriile legate de prietenie. Vederea unui prieten îmbracă inima în sărbătoare şi o înfloreşte; te legi de el cu un lanţ care-ţi umple sufletul de o fericire nespusă; chiar numai aducerea-aminte despre el dă aripi gândului şi-l înalţă. Vorbim despre prietenii buni, care sunt devotaţi şi jertfelnici. Vorbim despre acei care ard de prietenie. Dacă vreunul din voi are un prieten din aceştia, va recunoaşte că spun drept şi de l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar sătura - şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte.Ştiu pe cineva, care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui, îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri. După cum un trup frumos sau o floare aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor, tot astfel prietenii lasă ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că, adesea, aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne aminte de vremea petrecută împreună. Nu putem arăta prin grai bucuria pe care ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai aceia o cunosc ca au încercat-o. Dacă un prieten ne porunceşte ceva, îi mulţumim, dacă stă la cumpănă, ne mâhnim. Nu e nimic din ce-i al nostru, care să nu fie şi al lor. Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti - din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei. Vreau să vă dau o pildă de prietenie.<!--more--> Prietenii - desigur prietenii după Hristos - trec cu vederea şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al [prieteniei adevărate]. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii [simpli]. „Sufletul şi inima tuturor”, zice [Scriptura], „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al tău”.Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine. Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâniră sa fie încă păgâni? Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă ci are bucurie mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt. Dragostea pe care trebuie să o arătăm unii fată de alţii trebuie să depăşească apropierea ce există între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dragostea unui mădular al corpului nostru fată de alt mădular. In adevăr; un mădular n’ar putea să zică altuia, căci ar fi de râs : Ce legătură şi ce apropiere am eu cu tine? Tot astfel nici un om n’ar putea să zică aşa fratelui său. Chiar dacă nu ti-i rudă şi nici prieten, totuşi este om, are aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân şi s’a născut pe acelaş pământ. Cu privire la bani, lăudăm pe cei cari nu au nici o datorie ; cu privire la dragoste, însă, pe aceia îi aplaudăm şi-i admirăm cari sânt necontenit datori. Să fim convinşi deci de aceste cuvinte şi să ne iubim unii pe alţii. Dacă cineva ar vrea să se despartă de tine, tu nu sfărâma legătura dragostei şi nici nu rosti acel cuvânt de ghiaţă : „Dacă mă iubeşte, îl iubesc şi eu!” Este la fel cu a zice: „Dacă nu mă iubeşte ochiul cel drept, îl scot!” Dimpotrivă, când nu vrea să te iubească, atunci arată-i mai multa dragoste ca sa-l atragi spre tine.Căci cu adevărat este mădular al tău. Când un mădular s-a rupt din trupul nostru din vreo nenorocire oarecare, facem tot ce se poate şi ne arătăm atunci mai mare grijă ca să-l punem la locul lui iarăşi. Aşa trebue să ne purtăm şi cu cei cari nu ne arată dragoste. Atunci este rasplata noastră mai mare, când vom atrage prin dragostea noastră, pe cel care nu vrea sa ne iubeasca. Dacă Domnul ne porunceşte să chemăm la cină sau la ospăţ pe cei cari nu pot să ne răsplătească spre a avea şi mai mare răsplată de la Dumnezeu, cu cât mai mult trebue să facem aceasta când este vorba de dragoste. Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ti-ai primit răsplata ; dar daca iubesti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu in locul aceluia. Dar în afara de aceasta : Când te iubeşte cineva nu trebue să-ti dai multă silinţă să-l iubeşti şi tu ; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei ! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !” Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceia ce s-a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult ! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic ; dar când iubim pe cineva cu caldura si sinceritate chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne inconjoara cu cea mai mare slavă. (Sfantul Ioan Gura de Aur)
|
Sexualitate - Relații intime înaintea căsătoriei E atat de trist ca se promoveaza intr-un stil acerb ideea relatiilor intime de dinainte de casatorie ca si cum ar fi normale! Am ajuns in anul II de facultate pe la medici, avand niste probleme de sanatate mai serioase, si am constatat ca acestia radeau de mine ca am ramas atat de "invechita", incat sa imi pastrez fecioria. De altfel, au avut chiar curajul sa ma intrebe daca am o problema de adaptare in Bucuresti (eram venita la facultate, acum am serviciul aici).
Nu consider ca a nu fi avut relatii cu un baiat e ceva cu care ar trebui sa ma laud, consider ca e ceva normal. Anormal este sa vezi in acest lucru un viciu si o problema si sa vezi desfranarea ca pe o normalitate.
Trist este ca acesti oameni care judeca astfel nu se gandesc la consecintele acestor fapte de desfranare. Nu stiu care ar fi consecintele fizice (desi cred ca riscurile sunt destul de mari: boli venerice, SIDA etc.), dar ma gandesc la consecintele in plan sentimental. Destul de probabil sunt oameni care nu au vieti fericite, casnicii reusite, copii minunati, de au ajuns in acest stadiu de falsa moralitate. Cunosc cazul unei mame care toata viata a vorbit copiilor ei numai cuvinte de desfranare, iar tatal a umblat pe la multe femei. Copiii sunt niste ratati. Cred ca va dati seama ca aceste patimi au inceput inainte de casatorie si, evident, nu s-au oprit atunci cand a avut loc casatoria, pentru ca acei parinti nu constientizeaza nici acum ca acestea sunt probleme grave.
Nu stiu cum sunt alte fete, insa cred ca toate avem o mare sensibilitate, desi nu toate o recunoastem, dar noua nu ne face deosebita placere sa avem relatii. Dar, pentru ca ne e teama sa nu ramanem singure, pentru ca ne e teama ca nu vom mai fi placute de prieten pe care suntem destul de naive sa il consideram ca fiind singurul sprijin, unele acceptam sa facem acest pas. Iti trebuie putina tarie de caracter sa refuzi acest lucru, dar eu cred ca merita. Cred ca baietii de pe acest site pot confirma, dar baietilor nu le plac fetele "incepute", vor ca ei sa aiba placerea sa le descopere in toate privintele. Cu cat noi fetele cedam mai repede, cu atat scad sansele noastre sa ne casatorim - pana la urma acesta e scopul pe care il urmarim, nu? Cu cat cedam mai greu, cu atat vom fi mai "ispititoare" pentru baieti, caci vom fi castele greu de cucerit, iar baietilor le plac provocarile. Primele si singurele lucruri pe care mi le-a spus vreodata tatal meu despre baieti au fost acestea: "Sa nu te prind ca cedezi, pentru ca baietii sunt nesimtiti si nu te vor mai lua de sotie. Se vor juca cu tine si atat, dar vor alege tot o femeie de casa". Acum nu cred ca toti baietii sunt nesimtiti (sa ma ierte cititorii site-ului), dar daca aceste cuvinte au venit de la un barbat, in afara de partea cu baietii sunt nesimtiti, am considerat ca trebuie sa dau crezare acestor cuvinte. Si cred ca tatal meu a avut foarte mare dreptate.
Singurul sprijin pe care il avem, fetelor, este Hristos si nu asa-zisul prieten care de multe ori ne si paraseste, pentru ca nu il intereseaza persoana noastra, ci patima si egoismul lui. E foarte urat sa fii tratata ca obiect si nu ca persoana, cu sentimente si sensibilitate, asa cum o face Hristos. El ne poate ajuta sa intalnim pe Fat Frumos cu adevarat, nu unul inchipuit. Daca baiatul nu pricepe ca trebuie sa nu aveti relatii cu el pana la casatorie, inseamna ca, bietul de el, e atat de impatimit in desfranare incat nu va putea tine o familie.  Pana la urma, fetelor, cu toate ne dorim o familie, dorim stabilitate, nu vrem sa fim ranite. Daca un baiat cedeaza la un astfel de test inseamna ca nu va fi capabil sa treaca prin razboiul si chinurile casniciei iar casnicia, destul de probabil va esua. Daca mai apar si copii, consecintele sunt cu atat mai tragice. Numai daca ne uitam la viata vedetelor, care se casatoresc in 5 zile si se despart in 3 zile, ar trebui sa ne fie exemple suficient de concludente ca e mai bine sa ne pastram fecioria pana la casatorie. Daca Hristos ne roaga sa nu facem acest lucru e numai si numai pentru faptul ca noua nu ne va fi bine, nu pentru ca El ne pedepseste, ci pentru ca El, fiind atotstiutor, tot ce a facut, a facut bine. Orice alta cale duce la consecinte foarte neplacute pentru noi. Si pentru ca Hristos e iubire, pentru ca ne e tată, nu ar putea sa ne vada suferind, i s-ar rupe inima, am mai bate niste piroane in El. Normal ca ne roaga sa nu ne facem rau si sa nu ne autodistrugem. Orice parinte care tine la copiii lui ar face asta, cu atat mai mult o face Hristos, care e dragoste desavarsita.
Doamne ajuta!
|
Tinerii în societate - Ispite bărbătești Câţi tineri din ziua de azi se mai iubesc şi plac aşa cum sunt?Câţi dintre ei se mai bucură de o ieşire în parc, o vizită la mănăstire, un dialog despre Dumnezeu, o prăjitură făcută în casă? Răspunsul îl ştim cu toţii: din ce în ce mai puţini şi asta pentru că sufletul nostru nu mai este îndreptat spre Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
doamne ajuta... Tinerii de astăzi asimileaza mai mult imaginile de la televizor, care nu sunt întotdeauna adevarate. Mass media promovează în exces un anumit tipar de frumuseţe, lecţii despre cum să te îmbraci, ce machiaj să foloseşti în tendinţe şi nu în ultimul rând sexualitatea. Fetele încearcă să fie în pas cu moda, îşi schimbă culoarea părului, pun valoare şi accent pe trupul lor trecător. De aceea băieţii au ajuns să nu mai aprecieze o fată aşa cum este ea, sunt influenţaţi şi ei de imagini de un anumit fel, de promovarea sexualităţii. Unii dintre ei, dacă nu majoritatea de astăzi, caută să cunoască doar partea trupească prin desfrânare pentru că „aşa e moda", să vadă dacă sunt „compatibili în pat". Acest duh al desfrânării reprezintă luptea cea mai grea care se dă în sufletul tinerilor. Uităm adesea de valori esenţiale, de rugăciunea care ne luminează chipul şi sufletul, de răbdare, de frumuseţea naturii. <!--more--> Materialul şi noua tehnologie încearcă să fie parte din viaţa noastră fără să ne dăm seama. Mai nou, tinerii se cunosc pe reţele de internet şi site-uri care promovează sexualitatea, muzica nu mai are nimic pur, care să liniştească sufletul ci mult zgomot pentru nimic. Mesajele din muzica de astăzi sunt transmise mai mult ca să ne manipuleze într-o anumită direcţie, cea a desfrâului, unele dintre ele ce-i drept. Nunta şi Botezul devin luxuri, dacă nu ai maşină eşti considerat sărac, dacă nu mergi în club să „agăţi fete" nu eşti la modă...acestea unele dintre concepţiile mai noi. Fără iubirea lui Hristos nu suntem nimic, lumea aceasta nu contează, tot ce contează este sufletul nostru care trebuie mărturisit şi dezlegat din lanţul păcatelor. Dumnezeu este atât de bun, milostiv încât ne-a lăsat atâtea frumuseţi de care să ne bucurăm. Avem o natură deosebită, tot ce mâncăm şi bem, respirăm şi vedem, din mâinile Sale sfinte sunt făcute. Tatăl nostru ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa, avem un chip frumos şi deosebit, avem ochi de culori diferite, poartă a sufletului, avem buze subţiri să ne rugăm frumos, să dialogăm cu blândeţe, să sărutăm florile, icoanele şi Sfintele Moaşte. De ce să le otrăvim? De ce fetelor, să ne tundem şi să ne vopsim părul? Pentru ce unele fete işi pun silicoane şi fac operaţii estetice? Nu e păcat de lucrul Domnului, de ce să ascultăm de ispita cea rea? Sau de publicitatea excesivă care este doar o imagine pentru a influenţa şi schimba percepţia opiniei publice. În faţa Lui Hristos nu ne vom prezenta cu frumuseţea exterioară, ci cu cea interioară. El doreşte să fim frumoşi la suflet, plini de dragoste şi blândeţe. Aşadar să nu ne stricăm trupul prin desfrânare pentru că este o plăcere deşartă. Dragi tineri, să ne împrietenim cât mai repede cu Bunul Dumnezeu, să mergem la mărturisit, să ne fie drag nouă să ne mărturisim, şi să savurăm fiecare minut al Sfintei Liturghii până nu ne este luată nouă. Fără aceste taine Dumnezeieşti am fi fost morţi. Iubirile pierdute nu sunt iubiri adevărate, iar frumuseţea exterioară de care ne îngrijim atât de mult unii dintre noi nu v-a conta niciun gram pentru mântuirea noastră. Nu uitaţi că singura imagine pe care trebuie să o urmăm este cea a icoanei Maicii Domnului, Mântuitorului şi sfinţilor noştri precum şi viaţa lor. Priviţi spre cer, spre Hristos, acolo veţi găsi frumuseţea şi iubirea. Mai întâi să ne îndrăgostim de Hristos, apoi vom putea să-i iubim şi să primim iubire şi de la oameni. Frumuseţea interioară luminează şi întinereşte chipul, acolo să fim aşadar miss sau mister! .....
|
Tinerii în societate - Ispite bărbătești Noi stim de la bunicii nostri si din multe alte istorisiri, ca pana nu demult, daca o fata isi pierdea fecioria era rusine mare, existand riscul ca ea sa ramana necasatorita. Iar daca reusea sa se casatoreasca, atunci la supararile dintre soti, aproape cu siguranta nu scapa de reprosuri.
doamne ajuta.. Aceasta tendinta s-a pastrat si in ziua de astazi, pentru ca fetele care si-au pierdut fecioria inainte de a-si cunoaste sotul, sunt rau vazute in societate, iar baietilor nu li se reproseaza nimic, ba din contra, sunt chiar laudati ca au dobandit "experienta sexuala". Acest mod de a privi lucrurile este nedrept intrucat pacatul desfranarii intineaza trupul si sufletul omului in aceeasi masura indiferent daca esti baiat sau fata. Cauzele pentru care pierderea ferioriei la fete este privita mult mai aspru decat la baieti se datoreaza, se pare, firii mai delicate si mai gingase a femeilor care este mai usor de asociat cu bunatatea si curatia, in comparatie cu cea a barbatilor care este mai rebela si inclina spre dezinvoltura, dar si datorita faptului ca fetele sunt viitoare mame, purtand in pantece rodul iubirii lor. Deci pantecele femeii, este casa a copilului pentru primele 7-9 luni de viata, si-atunci se pune intrebarea: In ce fel de "casa" va locui acel copil? Intr-o casa murdarita cu desfranare sau curata si pazita prin taina casatoriei? Si daca mergem mai departe, sa ne gandim ce-am zice noi, in calitate de copii, despre parintii nostri, presupunand ca amandoi au cazut la tinerete in desfranare? Cu siguranta ne-ar parea mai rau pentru mama, caci intotdeauna mama este in ochii nostri ca un inger, ca o raza de lumina in viata noastra, intotdeauna mama este...mama.<!--more--> Dar chiar daca esti baiat, desfranarea tot desfranare se cheama, si este la fel de injositoare si degradanta ca si pentru o fata. Si intotdeauna, cand cineva desfraneaza se face vinovat si de faptul ca a intinat fiinta celui (celei) cu care a desfranat, deci nu de intinarea unui trup te faci vinovat ci de doua. Faptul ca un baiat nu se casatoreste feciorelnic ar trebui sa fie vazut la fel de rusinos in ochii nostri ca si pierderea fecioriei unei fete. Si faptul ca societatea in care traim este toleranta sau incurajatoare fata de desfranare in cazul baietilor, i-a facut pe acestia sa nu-si mai asume rusinea acestui pacat, cautand placere iresponsabila inainte de casatorie. Vinovati de starea deplorabila in care sunt crescuti baietii, se fac in primul rand parintii lor, care au ajuns nu numai sa le fie indiferenta fecioria sau nefecioria lor, ci chiar ii incurajeaza sa aibe mai multe partenere inainte de a se casatori, pentru a-si "trai viata" si a dobindi "experienta sexuala". Astfel de parinti se fac vinovati pana in maduva oaselor de osanda iadului, caci nu numai ca nu i-au invatat cele bune dar i-au si incurajat cu astfel de invataturi diavolesti inmultind in lume uraciunile strigatoare la cer ce vin de cele mai multe ori la pachet, impreuna cu desfranarea: preadesfranarea si avortul (crima propriului copil). Si o alta consecinta deosebit de grava este ca un barbat ce sufera de boala desfranarii, va cauta si dupa casatorie sa-si astampere pofta trupului care l-a robit din tinerete. Sunt destule situatii, in viata de zi cu zi, in care intervin diverse probleme de a nu putea exista relatii trupesti intre soti (periodul femeii, probleme de sanatate, sarcina si nastere), situatii care pot fi de durata, iar un barbat care nu a fost infranat in timpul tineretii si nici macar nu si-a asumat caderea in desfranare cu siguranta va cadea in adulter, cautand placerea trupeasca cu alte femei la prima ocazie. De ce? Pentru ca aceasta patima nevindecata isi cere "drepturile" din tinerete, iar ceea ce te robeste te si stapaneste. Multe casnicii, in aparenta frumoase, s-au stricat prin adulter cauzat de patima desfranarii intretinuta in ascuns. Cu toate acestea, inca se mai cere in lumea actuala ca viitoarea sotie (daca este serioasa) sa fie feciorelnica, pe cand viitorului sot i se trec cu vederea escapadele amoroase si, tinand cont de vremurile pe care le traim, sa nu ne asteptam ca lucrurile se vor schimba in bine. Un sfat pentru fetele feciorelnice care vor o casatorie curata si bine-placuta Domnului: cautati-va baieti feciorelnici cu frica de Dumnezeu sau baieti care, desi au cazut in desfranare, si-au asumat aceasta cadere, le-a parut rau caindu-se, si au pus inceput bun prin Hristos Domnul. Acest lucru este valabil si pentru baieti. Cereti in rugaciuni sa primiti sot (sotie) cu care sa vietuiti crestineste, bine-placut Domnului, si astfel veti primi binecuvantare si bucurie. Iar de am cazut in acest greu pacat, sa ne para rau si sa cerem la Domnul vindecare, nevoindu-ne in pocainta cat inca suntem tineri, si cat inca ne mai rabda Dumnezeu.....
|
Tinerii în Biserică - Psihologie ortodoxă Nu cred ca este om care sa nu compatimeasca pe cineva, fie si doar atunci cand obiectul compatimirii este chiar propria persoana. A compatimi pe cineva inseamna a avea simtaminte de mila, de empatie fata de durerea si suferinta cuiva, inseamna a avea omenie fata de oameni. Compatimirea este unul dintre cele mai nobile si profunde sentimente umane, inseamna defapt "iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti". Din pacate, lipsa de perspectiva a vietii vesnice si amagirea vremurilor pe care le traim, ne-au afectat inclusiv vederea sanatoasa asupra compatimirii semenilor. Asa se face ca astazi, dintr-o compatimire gresit inteleasa, oamenii incurajeaza sinuciderea sub obladuirea eutanasiei. Tot dintr-o compatimire bolnava, oamenii au gasit ca scuza avortul in cazul familiilor cu posibilitati materiale reduse.
Din compatimirea propriei singuratati multi tineri isi scuza patima masturbarii. Din compatimirea propriilor necazuri multi dintre noi isi scuza patimi precum lacomia pantecelui si excesele de bautura. Din compatimirea gresit inteleasa a necazurilor celor din jur, dam sfaturi proaste care atrag apoi si mai multe necazuri asupra celor care le primesc. Din compatimirea fara de nadejde il judecam pe Dumnezeu si ajungem la necredinta. De ce avem o compatimire gresit inteleasa? Pentru ca raportam circumstantele care ne provoaca compatimirea numai la interesele de moment. Asa se face ca ne aprindem de manie fata de Dumnezeu atunci cand vedem oameni buni care se chinuie in necazuri mari. Dar aceasta se intampla deoarece compatimim semenii fara sa avem constiinta faptului ca Dumnezeu intoarce in bine orice rau facut de oricine. Neavand increderea si nadejdea in Dumnezeu, incepem sa cartim, sa spunem ca El este nedrept si ca nu ii ajuta pe oameni. De la judecarea lui Dumnezeu nu mai este decat un pas pana ce diavolul ne insufla necredinta, adica moartea sufleteasca. Iata cum, printr-un simtamant de compasiune, pe care vrajmasul ni-l fura vazand ca nu-l incredintam milei lui Dumnezeu, ajungem sa ne razvratim ca si cel ce ne stapaneste acum compasiunea. De aceste ispite nu au fost lipsiti nici sfintii. Dreptul Iov, fiind compatimit intr-un mod gresit de propria sotie, este ispitit de aceasta sa se lepede de Dumnezeu numai sa scape de necazurile abatute peste el. Numai ca Iov nu pleaca urechea la nebunia de moment a sotiei, rabdand cu gandul ca Dumnezeu are sa scoata ceva bun din aceasta grea stramtorare. Timpul a aratat ca Iov nu s-a inselat, primind inapoi cu mult mai mult decat pierduse. Tot in Sfanta Evanghelie avem un exemplu de compatimirea lumeasca care este mereu lipsita de o finalitate sanatoasa. Sfantul Petru, la auzul patimirilor pe care Mantuitorul le vesteste apostolilor, sare ca ars la inima: "Doamne, să nu-Ţi fie Ţie una ca aceasta!". Pentru ca a avut o compasiune utilitarista, limitata doar la bucuriile de moment, Petru capătă de la Domnul palma aceasta: "înapoia Mea Satano! sminteală îmi eşti!" Desigur că Petru nu era Satana, dar intentia de compatimire a lui Petru a fost deturnata de Satana capatand un sens gresit. Pe termen scurt ar fi parut intelept ca Mantuitorul sa nu se primejduiasca de moarte si sa propavaduiasca in continuare evanghelia Sa, insa facand asa nu am mai fi avut piatra de temelie a credintei noastre: Hristos cel mort si inviat. Dar iata cum timpul a aratat ca moartea lui Hristos ca om, desi a fost o pierdere grea pentru apostoli a avut apoi un castig nebanuit de mare atat pentru ei cat si pentru lumea intreaga, de la Adam pana la cel din urma om care va sa fie pe acest pamant. Iata si cum sfatul lumesc al lui Petru, pornit dintr-o compasiune limitata doar la interesele lumii acesteia, statea impotriva unui plan duhovnicesc care avea sa schimbe lumea intreaga. Este firesc sa compatimim pe cineva aflat in necaz, insa este gresit sa oferim pacatul ca solutie pentru a iesi din acel necaz. Cel mai des intalnit exemplu de compasiune amagitoare este sa spui unei familii necajite ca este mai bine sa avorteze un copil decat sa-l creasca in lipsuri materiale, crezand ca asa faci un bine. Timpul a aratat mereu ca pacatul nu este o solutie, oricata compasiune ar fi la mijloc, caci iata cum nenumarate mame patimesc din lipsa sanatatii sau a posibilitatii de a naste alti copii atunci cand isi doresc...dar nu mai primesc. Ca sa intelegem cat de primejdioase sunt compasiunile care nu au constiinta finalitatii ultime, luam drept exemplu masurile economice care au fost luate in cazul Romaniei la inceputul crizei economice: Impozitul forfetar parea solutia cea mai buna pentru acoperirea nevoii urgente de bani la bugetul de stat. Daca acele nevoi imediate nu ar fi fost acoperite, atunci o parte din oameni ar fi avut imediat de suferit. Numai ca odata cu trecerea timpului s-a vazut ce dezastruoasa a fost acea decizie pentru economia tarii. Zeci de mii de firme mici, care hraneau cel putin tot atatea persoane, au falimentat din pricina impozitului forfetar si astfel s-a generat o nevoie si mai mare de bani cu care sa se suporte ajutorul social necesar tuturor celor care au intrat in somaj din pricina acelei solutii ce parea buna pe termen scurt. Mai mult decat atat, acum sufera aproape toti oamenii, atat din sectorul privat cat si din cel bugetar, iar masurile de austeritate care s-au luat au devenind pentru multi oameni adevarate drame. Iata cum o decizie aparent buna, pornita dintr-o compatimire limitata la situatia de moment, este defapt o decizie foarte proasta pe termen lung. Tot asa stau lucrurile si cand compatimim un sarac sau un bolnav, neintelegand cat de mult bine are sa faca Dumnezeu prin stramtorarea aceasta, atat celui pe care il compatimim cat si celor din jurul sau. Diferenta intre compatimirea lumeasca si cea duhovniceasca este ca cea dintai este izvorata doar din judecata noastra limitata in timp, spatiu si profunzime, pe cand compatimirea duhovniceasca, desi pare de multe ori ilogica si nefireasca, se dovedeste singura adevarata pe termen lung, caci are mereu ca tinta finala mantuirea si bucuria vesnica. Despre cum trebuie sa compatimim oamenii, ne invata Sfantul Ioan Gura de Aur: "Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia. De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”. Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic. La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătul pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav. Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca.".. doamne ajuta...
|
Tinerii în Biserică - Psihologie ortodoxă 1. În zilele Mântuitorului s-au întâmplat două nenorociri în care au pierit oameni şi pe care Însuşi Mântuitorul le-a tâlcuit ca pe nişte semne. Pilat a omorât nişte Galileeni, şi „a amestecat sângelecu jertfele lor” . Când faptul acesta a fost adus la cunoştinţa lui Iisus, El a răspuns: „Au vi se pare că Galileenii aceştia mai păcătoşi au fost decât toţi Galileenii, căci au pătimit acestea?... Ci de nu vă veţi pocăi, toţi aşa veţi pieri.” (Lc. 13) Adică: Ei erau păcătoşi, şi de aceea au pătimit. Dar nu erau mai păcătoşi decât voi toţi. Acesta este pentru voi un semn de la Dumnezeu, ca să vă pocăiţi grabnic. De nu veţi înţelege şi de nu veţi primi acest semn, toţi veţi pieri aşa. 2. A doua nenorocire nu a venit prin mână omenească, ci prin prăbuşirea turnului Siloamului. Cu acel prilej au pierit optsprezece locuitori ai Ierusalimului. După spusele lui Hristos, ar fi fost o greşeală să se creadă că „aceştia mai greşiţi erau decât toţi oamenii care locuiesc în Ierusalim. Nicidecum, zic vouă; ci de nu vă veţi pocăi, toţi aşa veţi pieri.” (Lc. 13) Aşadar, iarăşi un semnal pentru oameni. Potrivit lui Teofílact al Ohridei, „ei sânt pedepsiţi cu moartea pentru ca noi să ne îndreptăm; dacă nu ne vom îndrepta, va da peste noi o şi mai mare nenorocire.”
3. Un semn asemănător pentru cei fără-de-lege este şi moartea lui Irod. Încărcat de fapte rele, Irod, în loc să îşi smerească trufia, şi mai mult se îngâmfa cu trufia sa. Şi odată, când a şezut pe tron şi a început să vorbească norodului cu trufie, „îndată a lovit pre el îngerul Domnului, pentru că nu lui Dumnezeu adat slava, şi făcându-se mâncat de viermi, a murit.” (F.Ap. 12:23) Iată semnul lui Dumnezeu pentru toţi trufaşii şi necredincioşii. Vai vouă, oameni trufaşi, care nu daţi lui Dumnezeu ceea ce e al lui Dumnezeu,toţi veţi pieri la fel, dacă nu vă veţi pocăi! 4. Un semn a fost şi moartea năpraznică a lui Anania şi a Safirei, care l-au minţit pe Apostolul Petru. Prin acest semnal, Cel Preaînalt a vrut să-i amintească tinerei Biserici Creştineşti că trebuie să umble pe calea cea curată a adevărului. (F.Ap. 5) 5. Trimiţându-i pe Apostoli în lume la propovăduire, Hristos le-a zis: „Iar celor ce vor crede, aceste semne vor urma: în numele meu draci vor scoate, în limbi nouă vor grăi, şerpi vor lua, şi de vor bea ceva de moarte nu-i va vătăma, pre bolnavi mâinile îşi vorpune şi bine le va fi.” (Mc. 16:17-18) Toate acestea s-au întâmplat de-a lungul istoriei Bisericii, până în ziua de astăzi, prin următorii lui Hristos cei sfinţi şi drepţi. Şi semnele acestea – semnalele acestea – au dat şi dau mărturie că Mesia cel aşteptat a venit în lume cu adevărat, şi că nu trebuie aşteptat altul. 6. Când Evreii cereau semn din cer, Domnul le-a dat răspuns: „Când se face seară ziceţi: Senin va fi,că se roşeşte cerul; şi dimineaţa: Astăzi va fi furtună,că se roşeşte cerul posomorându-se. Făţarnicilor,faţa cerului ştiţi să o osebiţi, dar semnele vremilor nu puteţi?” (Mat. 16:2-3) Vrea să spună că păcătoşii împietriţi ştiau să ghicească semnele naturii, dar semnalele lui Dumnezeu – minunile lui Hristos– nu ştiau. 7. Îl cleveteau Evreii pe Hristos că alungă dracii din oameni, pasămite, cu ajutorul lui Veelzevul, domnul dracilor. După ce le-a răspuns cum se cuvine, Domnul le-a zis: „Iar dacă eu cu Duhul lui Dumnezeu scot dracii, iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu.” (Mat. 12:28) Şi întrucât Domnul negreşit cu Duhul lui Dumnezeu alunga dracii, faptele Lui puternice au slujit drept semne că într-adevăr a venit la oameni Împărăţia Cerurilor. 8. Toate minunile lui Hristos au fost semne că a venit El, Cel atât de mult prorocit şi aşteptat, şi că a venit Împărăţia lui Dumnezeu cu El şi prin El. Hristos s-a sprijinit pe minunile Sale ca pe nişte semne îndeajuns de credincioase pentru a descoperi personalitatea sa mesianică atunci când Ioan, din temniţa lui Irod, şi-a trimis ucenicii la El ca să Îl întrebe: „Tu eşti cela ce va să vie, sau pre altul să aşteptăm?” În loc de arăspunde „sunt” sau „nu sunt” Hristos îi lămureşte arătându-le semne: „Orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii se scoală şi săracilor bine se vesteşte.” (Mat. 11:5) 9. Şi animalele pot sluji, din adânca purtare-de-grijăa lui Dumnezeu, drept semn pentru om. Când a cântat cocoşul, Petru a plâns. Cântarea cocoşului a fost semn al păcatului său. Şi asinul a slujit drept semn pentru Valaam, care se pornise a vorbi împotriva lui Dumnezeu, Cel unul, Cel adevărat. 10. Steaua de la Răsărit a fost semn pentru magii cei înţelepţi că S-a născut un împărat nou. 11. Adeseori întâlnim într-un ceas bun un om ce, chiar fără să vrea, ne alungă norii din sufet rezolvând o problemă de-a noastră intimă. Adeseori auzim în societate o spusă care ne este de folos; adeseori rostim pe neaşteptate o spusă care îi este de folos celui ce neascultă. Sau primim o scrisoare de la cineva, tocmai atunci când trebuie. Sau, prinşi în ţesătura vieţii, cugetăm deznădăjduiţi cu puţina noastră minte cum să se dezlege toate acestea, până când, pe neaşteptate,se întâmplă ceva ce dezleagă şi desluşeşte situaţia noastră. Aşadar, şi întâlnirea, şi spusa, şi scrisoarea, şi întâmplarea - toate sunt semne despre pedeapsire, despre mustrare, despre înţelepţire, de încurajare,despre îndemnare sau spre pocăinţă. (Sf. Nicolae Velimirovici - Simboluri si semne)
|
Credință și Știință - Evoluționismul ateist "Religia a fost şi este, cel mai mare obstacol pentru cunoaştere. Să ne amintim cum a început totul." Atunci când vine vorba de impactul dintre religie și știință, în aproape toate site-urile și blogurile susținătoare ale ateismului găsim astfel de afirmații ridicate la rang de dogmă. Cei mai mulți atei îmbrățișează fără reținere această concepție promovată ca un motto de bază împotriva credinței în Dumnezeu, alături de celebrul slogan "religia este opiul popoarelor" (Karl Marx). Defapt sintagma "religia este împotriva științei", este doar o prelucare grosso modo a ideii că "oamenii religioși sunt împotriva cunoașterii științifice". Desigur că dacă nu ar fi existat confuzia de termeni teoria evoluției = ştiinţă și religie = inchiziție, atunci o mare parte dintre ateii de astăzi ar fi înțeles mult mai uşor că oamenii religioși nu sunt împotriva cunoașterii științifice ci doar împotriva teoriei evoluției speciilor, la fel cum sunt și împotriva religiozității greșit înțelese. Desigur că facem aceste generalizări de opinie în linii mari, de altfel existând și atei care nu sunt împotriva religiozității așa cum există și religioși care nu sunt împotriva evoluționismului. Însă aceasta este o altă discuție. Precizăm dintru început că scopul articolului de față nu este acela de a demonstra falsitatea teoriei transformismului speciilor, și nu urmărim nici să dăm falsa motivație că dacă anumiți oameni de știință celebri au spus că Dumnezeu există, atunci asta ar fi suficient pentru a crede că Dumnezeu într-adevăr există. Prin acest articol urmărim doar să arătăm că afirmația "Religia a fost şi este, cel mai mare obstacol pentru cunoaştere" este doar un mit de propagandă ateistă întrucât intră în condradicție flagrată cu istoria științei, aruncând oamenii superficiali în și mai multă ignoranță. În acest sens vom enumera câțiva oameni de știință religioși a căror aport la cunoașterea științifică este recunoscut de întreaga comunitate științifică. Mai mult decât atât, de acest aport al oamenilor de știință religioși au beneficiat și beneficiază toți oamenii lumii acesteia, fie ei religioși sau atei. Și dacă vom privi mai atenți la firul istoric al aportului la cunoaștere al oamenilor de știință religioși (creștini în special), vom realiza că este nu numai covârșitor, ci putem spune că este un aport fudamental pentru aplicabilitatea tehnologiei actuale. Așadar, nu numai că religiozitatea acestor oameni nu i-a împiedicat să înainteze în cunoașterea științifică ci religiozitatea a fost unul din factorii motivanți pentru ca acești oameni să depună toate eforturile necesare de a pune știința în slujba oamenilor și în slujba lui Dumnezeu. Iată câțiva dintre acești oameni de știință: Louis Pasteur a fost un om de știință francez, pioner în domeniul microbiologiei. Este descoperitorul fenomenului numit izometrie. Prin lucrările sale infirmă pentru totdeauna teoria generației spontane. Tot el a dovedit importanta microorganismelor in procesul de fermentatie si de putrefactie. In urma cercetarilor intreprinse Pasteur a ajuns la concluzia ca o serie de boli, cum ar fi pesta aviara, antraxul, raia porcina, turbarea sunt provocate de microorganisme si a pus bazele bacteriologiei. Împreună cu colaboratorii săi, Pasteur pune la punct primul vaccin împotriva holerei, pe care îl aplică cu succes în 1881. Issac Newton a fost un renumit om de știință englez, alchimist, teolog, mistic, matematician, fizician și astronom. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor revoluționa știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii. În 1687 a publicat lucrareaPhilosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracției universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice. Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă din radiații monocromatice de diferite culori. Epitaful de pe mormântul său conține următorul text: „Aici se odihnește Sir Isaac Newton, nobil, care cu o rațiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mișcarea planetelor, căile cometelor și fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase și diferitele culori care apar în legătură cu acesta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane. Născut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727” Roger Bacon a descoperit “spectrul vizibil” cu patru sute de ani înainte ca Newton să folosească prisma pentru a demonstra disociaţia luminii albe. A anticipat inventarea microscopului şi a telescopului. Blaise Pascal a fost matematician, fizician și inventator. A influenţat dezvoltarea economiei moderne şi a ştiinţelor sociale (prin contribuţia la teoria probabilităţilor). Scrierile lui au fost centrate şi asupra apărării metodei ştiinţifice. Şi asta fără a ne raporta la contribuţiile larg cunoscute ale lui Pascal. Isaac Barrow matematician, a dezvoltat teoria fundamentală a calculului. Raymond Vahan Damadian este invetatorul RMN-ului (rezonanță magnetică nucleară) - scanare a corpului uman cu scop de diagnostic. A realizat primul aparat în 1977, iar prima scanare datează din 2 iulie 1977. A primit un patent în 1974 pentru concepţia aparatului şi alte 45 pentru îmbunătăţirile aduse. În 1978 a pus bazele unei corporaţii care a scos pe piaţă primul aparat comercial în 1980. Realizările sale au fost atestate de-a-lungul timpului astfel: este inclus în enciclopedia inventatorilor, ca fiind inventatorul imagisticii de RMN (1987); patentul său este confirmat de Curtea Supremă a SUA (1997); primeşte premiul Lemelson acordat de Massachusetts Institute of Technology (2001). În 2003 este complet ignorat la acordarea premiului Nobel pentru fiziologie şi medicină din pricina faptului că este un aprig contestatar al darwinismului. Defapt s-a repetat același episod ca și în cazul Doctorului Nicolae Paulescu, care din același motiv nu a primit premiul Nobel. Nicolae Paulescu a fost om de știință român, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București. A descoperit hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină și a fost un aprig combatant al teoriei evoluției, fiind celebre dialogurile avute cu doctorul Nicolae Leon si Dimitrie Voinov, în paginile revistelor Convorbiri literare și Spitalul. Ca testament pentru generagiile viitoare de oameni de știinta a lăsat urmatoarele cuvinte: "A demonstra existenta unei cauze prime a vietii, imateriale, unice si infinit intelepte – iata limita sublima la care ajunge fiziologia. Aceasta cauza prima este Dumnezeu. Omul de stiinta nu se poate deci multumi sa zica: Credo in Deum ( Cred in Dumnezeu ). El trebuie sa afirme: Scio Deum esse ( Stiu ca Dumnezeu exista ).” Leon Dănăilă - medic specialist neurochirurg la Spitalul "Gh. Marinescu" din București. El a fost ales ca membru corespondent al Academiei Române (la 24 octombrie 1997) și apoi membru titular al acesteia (din 20 decembrie 2004). Deține 18 brevete de inventator și 10 de inovator. Este autor a 39 cărți de specialitate. Datorită acestor specializări și aplicării celor mai moderne tehnici operatorii, a reușit să facă operații neurochirurgicale din cele mai complexe și să scadă mortalitatea operatorie la procente comparabile cu ale celor mai renumite clinici de neurochirurgie din lume. Astfel, în cazul neurinoamelor de acustic a redus mortalitatea operatorie de la 51% la 4%, iar în domeniul anevrismelor intracerebrale de la 49% la 4%. Aceste rezultate se datorează unei tehnici operatorii bine pusă la punt, precum și faptului că a introdus în arsenalul sălii de operație din Romania microscopul operator (1979) și laserul (1984). Până în prezent a efectuat peste 27.000 intervenții chirurgicale din care 14.700 cu microscopul operator și 715 cu laserul. George Manu - a fost un fizician român și o figură deosebită în mișcarea națională de rezistență de după al doilea război mondial. Cercetările asupra absorbției radiației alfa în materie întreprinse de Gheorghe Manu la Institut du Radium cuprind determinări experimentale foarte precise și interpretarea lor teoretică în cadrul modelelor existente. Rezultatele au fost publicate în Comptes rendus de l’Académie des sciences (1932-33) și au constituit substanța tezei sale de doctorat, intitulată Cercetări asupra absorbției razelor alfa (Recherches sur l'absorption des rayons α), publicată în Annales de physique (1934). Era, în vremea aceea, cea mai completă investigație a interacției radiației alfa cu materia, ea însăși un subiect nou și actual, și a fost citată extensiv. După îndelungi suferințe, umilințe și presiuni eșuate de a-și compromite credința, a murit în temnița Aiudului iar ultimele sale cuvinte au fost "spune tuturor că nu am acceptat nici cel mai mic compromis". Alexandru Mironescu - Savant şi scriitor, figură proeminentă a grupării spirituale a "Rugului Aprins" de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, om de cultură, dar şi de discretă şi profundă duhovnicitate, el a îmbinat cercetarea cu credinţa şi scrisul cu rugăciunea, impunîndu-se încă din perioada interbelică, atît ca teoretician al cunoaşterii ştiinţifice, cît şi ca romancier. Desigur că lista oamenilor de știință religioși este mult mai lungă, însă ne vom opri aici considerând că aceste exemple sunt cât se poate de elocvente pentru a combate ideea manipulatoare conform căreia "religia este împotriva științei"....
|
Fapte bune - Smerenia Spitale. Închise, deschise, nu contează. Un perimetru al deznădejdii și al resemnării, de cele mai multe ori, cu boala, cu sistemul. La ce folos toate astea? Păcat, pentru că sunt oameni minunați în sistemul medical românesc. Absolut minunați, dar forțați la maltratarea conștiinței profesionale. O sfidare a tuturor o reprezintă viața însăși a fiecărui pacient salvat în ultimul moment: de medic și vindecat de Dumnezeu. Văzând cum se închid spitalele mi-a venit în minte cum Mântuitorul Iisus Hristos deschidea spitale mobile oriunde mergea. Un pacient vindecat, un cabinet deschis. Parcă așa am putea spune. Au fost multe astfel de cazuri, dar a existat o excepție ce nu s- a transformat, din păcate, în regulă.
Boală. Suferinţă. Deznădejde. Resemnare. Zece leproşi. Un tablou nu tocmai roz. Un perimetru al morţii străpuns de prezenţa Mântuitorului, atunci și acum. O sfidare a acesteia. Şi totul în numele iubirii desăvârşite. Uimire. Vindecare. Bucurie. Uitare. Cu o singură excepţie: un samarinean. Dar şi o întrebare retorică, plină de amărăciune: "Dar, cei nouă unde sunt?!" (Luca 17, 17) Au alergat să împlinească litera legii (prezenţa înaintea preotului de la templu pentru a se constata vindecarea) de parcă le-ar fi fost frică să nu se îmbolnăvească din nou. Reîntoarcerea în societate a însemnat, întoarcerea la normalitatea păcatului. Au uitat de Cel care i-a vindecat. Parcă li se cuvenea aceasta. Erau parte din poporul ales. Suficient pentru ei. Nu mai aveau nevoie de Dumnezeu. De fapt, în sinea lor, nici nu conştientizau greşeala. Prin respectarea etapelor legii, considerau că şi- au făcut datoria faţă de Dumnezeu.Totul legist. Sec. Și am mai putea adăuga: economic. Şi totuşi, dintre ei, cineva aduce o completare de la sine. Mulţumeşte. Un gest de normalitate şi nu de blasfemie, aşa cum poate ar putea interpreta unii rigorişti. Ceea ce a făcut el ţinea de bun simţ, de respect şi de duhul legii. Și astăzi este vorba tot de duhul legii. Dar a celei lumești. Mi- ar fi plăcut să- i ştiu numele acestui om. L- aş fi pomenit la Sfânta Proscomodie. Aşa, îl pomenesc doar amintindu- vă ce a făcut el pentru Dumnezeu, pentru mine şi pentru noi toţi. Ne- a predat prin smerenie (gest şi cuvânt) lecţia bunului simţ, a recunoştinţei, cu un alfabet simplu, redus doar la câteva litere: M, U, L, Ţ, U, M, E, S, C. Trebuie să adăugăm CU PLĂCERE? Mai putem noi cei de azi?!
P.S. Orice asemănare cu situații sau cazuri concrete din realitatea cotidiană este ABSOLUT VOITĂ.
|
Oamenii se socotesc rationali insa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au invatat cuvintele si cartile vechilor intelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savarsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali.(Antonie cel Mare) Omul cu adevarat rational are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si sa-L placa; si numai la aceasta isi deprinde sufletul sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o asa de mare purtare de grija si pentru carmuirea tuturor, orice soarta ar avea el in viata. Pentru ca este nepotrivit sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I multumim pentru cele ce ni se intampla cum trebuie, spre folosul nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci in cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta mantuirea si desavarsirea sufletului. (Antonie cel Mare) Om se numeste sau cel rational, sau cel ce ingaduie sa fie indreptat. Cel ce nu poate fi indreptat este neom, caci aceasta se afla la neoameni. Iar de unii ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc laolalta cu pacatul nu li se ingaduie sa se afle niciodata printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare) Sufletul cu adevarat rational vazand fericirea celor rai si bunatatea celor nevrednici nu se sminteste, dorindu-si fericirea lor in viata aceasta, cum fac oamenii nesocotiti. El cunoaste lamurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vietii cu vremelnicia ei si judecata care nu poate fi mituita. Un suflet ca acela crede ca Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare) Precum trupul fara suflet este mort, asa si sufletul fara puterea mintii este nelucrator si nu poate mosteni pe Dumnezeu. (Antonie cel Mare) Omului credincios si celui ce vrea sa inteleaga pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar daca vrei sa-L si vezi, priveste podoaba si pronia tuturor celor ce au fost facute si a celor ce se fac cu cuvantul Lui. Si toate sunt pentru om.(Antonie cel Mare) Cel ce a dobandit cunostinta si culege din ea rodul placerii nu mai crede dracului slavei desarte, care ii infatiseaza toate placerile lumii. Caci nu i-ar putea fagadui un mai mare lucru ca vederea duhovniceasca. Cata vreme insa n-am gustat din cunostinta sa ne supunem voiosi ostenelilor cu fapta, aratand lui Dumnezeu tinta noastra: ca toate le facem pentru cunostinta lui. (Evagrie Ponticul) Cunostinta este tot ce poate fi mai bun, caci este impreuna lucratoare a rugaciunii, trezind din somn puterea de intelegere a mintii, pentru contemplarea cunostintei dumnezeiesti. (Evagrie Ponticul) Nestiinta indeamna la impotrivire fata de cele ce sunt de folos si nerusinandu-se sporeste numarul pacatelor. (Marcu Ascetul) Cel ce nu cunoaste adevarul nu poate nici crede cu adevarat. Caci cunostinta naturala premerge credintei. (Marcu Ascetul) Tuturor relelor le premerge nestiinta; iar a doua dupa nestiinta e necredinta. Cunostinta lucrurilor creste in proportie cu implinirea poruncilor; iar cunoasterea adevarului, pe masura nadejdii in Hristos. (Marcu Ascetul) Cunostinta lucrurilor foloseste omului in vreme de ispita si de trandavie. Dar in vreme de rugaciune il pagubeste. (Marcu Ascetul) Atat intelepciunea, cat si cunostinta, cat si celelalte daruri dumnezeiesti sunt ale unuia si aceluiasi Duh Sfant. Dar fiecare din ele isi are lucrarea sa deosebita. De aceea unuia i s-a dat intelepciune, altuia cunostinta intru acelasi Duh, marturiseste Apostolul. Cunostinta leaga pe om de Dumnezeu prin experienta, dar nu indeamna sufletul sa cuvanteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec in viata monahala sunt luminati de ea in simtirea lor, dar la cuvinte dumnezeiesti nu vin. Daca insa se da cuiva pe langa cunostinta si intelepciune, in duh de frica, lucru ce rar se intampla, aceasta descopera insasi lucrarea cunostintei, prin dragoste. Fiindca cea dintai obisnuieste sa lumineze prin traire, a doua prin cuvant. Dar cunostinta o aduce rugaciunea si linistea multa, cand lipsesc cu desavarsire grijile; iar intelepciunea o aduce meditarea fara slava desarta a cuvintelor Duhului, si mai ales harul lui Dumnezeu pe care o da. (Diadoh al Foticeii) (Extrase din Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii) Tinerii în Biserică - Psihologie ortodoxă
|
Deși răspunsul la această întrebare ar trebui să fie măcar în parte cel puțin la fel de "greu" ca și răspunsul la întrebarea "Mănăstire într-un picior, ghici ciupercă ce-i?", totuși uneori rezultatele sunt neașteptate. Cu ceva timp în urmă, un jurnalist de la PrahovaTV a mers într-un sat oarecare și a făcut un reportaj prin care să arate ce cultura teologică posedă oamenii credincioși de la țară. Iată reportajul: <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here --> Da, cu siguranță nu este de râs ci de plâns. De plâns, nu pentru că nu știm lucruri elementare pe care nu am avut posibilitatea să le cunoaștem, ci pentru că de atâtea ori am fost la Biserică și nu am realizat că duminică de duminică ni se vestește răspunsul la această întrebare măcar în parte: "Din Sfânta Evanghelie de la Marcu (Matei, Luca, Ioan) citire", sau... "Din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, citire", sau... "Din Epistola Sfântului Apostol Iacob, citire" Adică "Mănăstire într-un picior, ghici ciupercă ce-i?". Dar care au fost reacțiile oamenilor în urma acestui reportaj? Mulți eterodocși au avut un "motiv" în plus să arunce cu noroi în ierarhia BOR și să blameze întregul popor drept-credincios, ateii au mai avut un "motiv" în plus să se prăpădească de râs în faţa (in)cultururii teologice a religioșilor, iar ortodocșii docți au avut un "motiv" în plus de a arunca cu piatra în marea majoritate a credincioșilor, pentru ignoranța câtorva frați de credință mai mici. Nu suntem de acord cu niciunii dintre cei care s-au lăsat manipulați de "obiectivitatea" reportajului. Nu suntem de acord pentru că reportajul este vădit unul subiectiv, cu oameni aleși doar pe sprânceană iar nicidecum un sodaj de opinie care să fie reprezentativ pentru marea majoritate a credincioșilor. Așadar, acest reportaj este unul dezinformant din pricina faptului că te face să cazi în capcana de a atribui niște trăsături izolate unei întregii comunități de oameni, ducându-ne la polemici nejustificate. Nici eterodocșii, nici ateii și nici domnul Adrei Preșu nu au înțeles că niște oameni selectați în mod subiectiv, nu reprezintă un motiv logic de a face generalizări în masă. E ca și cum te-ai duce într-o bodegă și i-ai întreba pe clienți dacă se duc duminica la Biserică, iar apoi ai trage concluzia că poporul român stă mai mult prin baruri decât la biserică. Desigur că prin cele spuse mai sus nu scuzăm lipsa de cultură teologică elementară a celor intervievați, și desigur că din păcate mai sunt destui astfel de oameni. Dar nu scuzăm nici reaua intenție a realizatorilor reportajului și nu scuzăm nici inflamația de orgoliu a învățaților și erudiților care au uitat că, printre altele, Dumnezeu le-a dat luminarea minții cu scopul de a-i ajuta pe cei mai mici din jur. Căci talanții ni s-au dat ca să-i lucrăm în folosul lui Dumnezeu și al aproapelui iar nu ca să aruncăm cu ei în obrazul semenilor. Așadar să trecem la răspunsul propriu-zis: Biblia, în forma pe care o avem astăzi, este o adunare de cărţi din Vechiul şi Noul Testament, având autori diferiţi şi fiind scrise chiar şi la câteva sute de ani distanţă una de alta. Vechiul Testament conţine 39 de cărţi canonice, recunoscute de către tradiţia iudaică, pe de-o parte, şi de Biserica Ortodoxă, pe de alta. Acestora li se adaugă alte 14 cărţi, pe care ambele tradiţii le consideră doar „bune de citit“, adică ziditoare de suflet, conţinutul lor nefiind obligatoriu pentru actul de credinţă în sine. Noul Testament cuprinde 27 de cărţi canonice, recunoscute încă din secolul IV (Sinodul local din Laodiceea, anul 360) şi secolul VIII (Sinodul al VII-lea Ecumenic, anul 787) şi rămase astfel în conştiinţa şi practica Bisericilor Ortodoxe. În totalitate, Sfânta Scriptură cuprinde 80 de cărţi, dintre care 66 sunt considerate de Biserica Ortodoxă ca fiind canonice, adică inspirate de Duhul Sfânt. IPS Bartolomeu Anania face o descriere magistrală a ceea ce reprezintă Biblia: "Biblia e Cartea care cuprinde cărţile. Biblia, aşadar, e Biblioteca; Biblioteca prin excelenţă, singură şi singulară în dumnezeiasca ei omenitate. Orice bibliotecă din lume poate avea cuvinte despre Dumnezeu; Biblia e însăşi rostirea lui Dumnezeu, anume pentru oameni şi prin oameni. Inspirată de Duhul Sfânt, ea e Cartea devenită cărţi." În continuare prezentăm cărțile care alcătuiesc Biblia și autorii acestor cărți: VECHIUL TESTAMENT CARTEA AUTORUL Facerea Moise Ieșirea Leviticul Numerele Deuteronomul Iosua Navi Iosua Navi Judecători Iosua Navi Rut Samuel, dupa Talmudul Babilonian, ceea ce este puțin probabil. Cartea Întâi a Regilor Bucăți din carte pot fi scrise de Samuel sau ucenicii lui. Moartea lui Samuel este menționată în 1 Samuel 25. Cartea a Doua a Regilor Cartea a Treia a Regilor Necunoscut. Tradiția ebraică străveche îl numește pe Ieremia. Cartea a Patra a Regilor 1 Paralipomena Ezdra 2 Paralipomena Ezdra Ezdra și alții Neemia Neemia și alții (probabil unul din autorii Ezdra) Estera Necunoscut, posibil Mardoheu Iov Necunoscut Psalmii David, fii lui Core, Asaf, Solomon, Moise și alții Proverbele lui Solomon Solomon și alții Ecclesiastul Probabil Solomon Cântarea cântărilor Cel puțin primul verset îl atestă pe Solomon ca autor Isaia Isaia Ieremia Ieremia Plângerile lui Ieremia Ieremia Iezechiel Ezechiel Daniel Daniel Osea Osea Amos Amos Miheia Miheia Ioil Ioil Avdia Avdia Cartea lui Iona Iona Naum Naum Avacum Avacum Sofonie Sofonie Agheu Agheu Zaharia Zaharia Maleahi Maleahi Cartea lui Tobit Tobit Iudita Iudita Baruh Epistola lui Ieremia Ieremia Cântarea celor trei tineri Cartea a treia a lui Ezdra Ezdra Cartea Înțelepciunii lui Solomon Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah Istoria Susanei Bel și Balaurul Cartea Întâi a Macabeilor Cartea a Doua a Macabeilor Cartea a Treia a Macabeilor Rugăciunea lui Manase
NOUL TESTAMENT CARTEA AUTORUL Matei Matei Marcu Marcu Luca Luca Ioan Ioan Faptele Apostolilor Luca Romani Pavel 1 Corinteni 2 Corinteni Galateni Efeseni Filipeni Coloseni 1 Tesaloniceni 2 Tesaloniceni 1 Timotei 2 Timotei Tit Filimon Evrei Pavel Iacob Iacob 1 Petru Petru 2 Petru 1 Ioan Ioan 2 Ioan 3 Ioan Iuda Iuda Apocalipsa Ioan
<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/iunie/biblie.jpg"} -->
|
Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători Iubiți frați și surori întru Domnul, Hristos S-a înălțat! Și duminica de astăzi, a celor 318 Sfinți Părinți de la Sinodul I Ecumenic [Niceea, 325 d. Hr.], se referă tot la persoana lui Hristos, a Celui ce S-a înălțat cu trupul de-a dreapta Tatălui, pentru că Îi dogmatizează persoana ca fiind deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și de aici rezultă că Cel ce S-a pogorât și S-a întrupat pentru noi este Dumnezeu și om, Fiul Tatălui după dumnezeire și Fiul Fecioarei după umanitate, și că El S-a înălțat la ceruri cu umanitatea Sa luată din Prea Curata Fecioară Maria, fără ca să Se despartă vreo clipă de Tatăl și de Duhul Sfânt după dumnezeirea Sa. Întrupare mai presus de minte…Înălțare aidoma… Numai că persoana negativă care a declanșat Sinodul este Arie, preot și profesor de teologie în Alexandria Egiptului. El a negat dumnezeirea Fiului, socotindu-L o creatură și, prin aceasta, desființândTreimea și deoființimea persoanelor dumnezeiești. Iar dacă Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu și deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, adică împreună-veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt atunci întreaga iconomie a mântuirii e negată și noi suntem încă în păcat. Iar Nașterea, Moartea, Învierea și Înălțarea Sa la cer nu au nimic de-a face cu noi. Aceasta este consecința fundamentală a ereziei lui Arie. Prima cântare a Sfinților Părinți de la Vecernia Mare rezumă discuția despre hristologia ortodoxă în comparație cu hristologia eretică a lui Arie: „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-ai născut [Ps. 2, 7], din Tată fără de mamă, mai înainte de veci, măcar că Arie Te-a socotit pe Tine făptură, iar nuDumnezeu, cu nerușinare amestecându-Te pe Tine, Făcătorul, cu făpturile, agonisindu-și, ca un nebun, văpaia focului veșnic. Dar soborul cel din Niceea, Fiu al lui Dumnezeu Te-a propovăduit pe Tine, Doamne, împreună cu Tatăl și cu Duhul pe scaun șezător” (*** Penticostar, ed. BOR 1999, p. 268). Pentru că numai Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de veci, deoființă și egal cu Tatăl și cu Duhul Sfânt Se putea întrupa și ne putea mântui prin tot ceea ce a făcut pentru noi și putea să ridice în Treime umanitatea asumată de Sine. Creatura nu poate să devină niciodată Dumnezeu! Pentru că există diferență de ființă între Dumnezeu și oameni. Însă oamenii, prin iconomia mântuirii lui Hristos se pot îndumnezei prin slava Prea Sfintei Treimi într-o viață de curăție și sfințenie. Și toți suntem chemați la sfințenie, la asemănarea cu Dumnezeu printr-o viață curată, pentru că veșnicia fericită înseamnă comuniune cu Dumnezeul Cel Prea Sfânt. Iar dacă standardele de civilizație și de prosperitate ale acestei lumi ne cer să facem studii, să cunoaștem legislația, să ne încadrăm într-un mod de a fi civilizat și onest, standardele veșniciei ne cer comuniuneacu Prea Sfânta Treime, Dumnezeul nostru, care e o urmare a unei vieți trăite în adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu și adevărata viață evlavioasă trăită împreună cu El și cu cei bine plăcuți ai Lui. În secolul al IV-lea creștin teologia nu era ruptă de evlavie, după cum nici acum nu este. Pentru că teologia e fundamentul vieții și al evlaviei ortodoxe. Viața ortodoxă e o viață trăită pe baza unei raportări personale la Dumnezeu, la Sfinți, la Biserică, la Tradiția ei stabilite intim în urma unei cunoașteri evlavioase a dreptei credințe. Când cunoașterea dogmelor, a canoanelor, a vieților și a cărților Sfinților, a Tradiției ortodoxe e lipsită de evlavie și de dorința de curățire continuă de patimi se observă că ea e plină de superbie. Și dacă cunoști doar pentru că vrei să cunoști și nu pentru că vrei să îți sfințești viața atunci te ocupi mai degrabă cu limbajul, cu formele de expunere teologică, cu grija la detalii nesemnificative și fără să te simțiuna cu ceea ce cunoști. Sau fără ca această cunoaștere teologică să te împingă la fapte mari, semnificative pentru tine și pentru Biserică. Însă fără doar și poate nu poți să fii un ortodox inconștient. Ortodoxul autentic e cel care devine tot mai conștient și tot mai atent la conținutul teologic, doxologic și soteriologic al credinței și evlaviei ortodoxe. Și slujba zilei de astăzi ne arată acest lucru: că nu poți să fii ortodox și să mărturisești orice îți trece prin cap ca fiind adevărat ci trebuie să cunoști și să judeci mult până când ajungi să gândești, să simți și să acționezi ortodox, după cum nu poți să cunoști multă teologie și să trăiești oricum. Ci teologia trebuie să se exprime în viața ta și să te călăuzească. Pentru că viața ortodoxă e plină de adevăr și de atenție teologică. Arie „a sfâșiat veșmântul” (***Penticostar, ed. cit., p. 268) Domnului (aluzie la vedenia Sfântului Sfințit Mucenic Petru, Patriarhul Alexandriei Egiptului), pentru că nu L-a socotit drept Fiul lui Dumnezeu, dreptUnul din Treime. Această idee teologică falsă, în loc să lase indiferente Biserica și instituția imperială a secolului al IV-lea, le-a pus pe jar, le-a pus să cheltuiască mult timp, bani și energie pentru ca teologia eretică a lui Arie, brodată în jurul ideii că Fiul lui Dumnezeu e creatură, să fie eliminată din atenția publică a imperiului romeic. Acest motiv ar trebui să îl avem și noi, adică pe acela de a apăra adevărul și evlavia ortodoxă, atunci când dezbatem fapte, idei, evenimente improprii vieții și gândirii ortodoxe. Numai că nu trebuie să uităm că orice dezbatere teologică trebuie să fie evlavioasă și orice lucru care se face pentru credințătrebuie să urmărească stabilirea adevărului și nu eliminarea oponenților. Sfinții Părinți sinodali au urmărit resublinierea adevărului de credință al Bisericii, faptul că „Sfânta Treime este deoființă” (*** Penticostar, ed. cit, p. 270) și că „Fiul lui Dumnezeu este deoființă cu Tatăl [și cu Duhul Sfânt], împreună veșnic [cu El și cu Duhul Sfânt] și mai înainte de veci” (Idem, p. 271), adică nu ecreatură. Însă nu au dorit și să…îl omoare pe Arie. Ei au dorit dovedirea ereziei lui Arie și întoarcerea lui din rătăcirea eretică. Despre moartea lui Arie însă ne vorbește Sinaxarul zilei: „Arie, mergând la Biserică, undeva prin apropiere de stâlpul târgului, fiind cuprins de dureri de pântece, a intrat într-o umblătoare obștească[într-un veceu public]. Pedepsit fiind [de Dumnezeu], toate mădularele cele dinlăuntru și le-a dat afară, pătimind aceeași sfâșiere ca și Iuda [F. Ap. 1, 18], pentru aceeași trădare a Cuvântului” (Idem, p. 281). O moarte urâtă, dezumanizată și la veceu…pentru trădarea Fiului lui Dumnezeu. Și observăm că în Sinaxarul zilei se pune pe picior de egalitate vinderea cu bani a lui Iuda cu mărturisirea eretică a lui Arie, că Fiul e o creatură. Cu alte cuvinte nu e important cum Îl vinzi sau cum Te desparți de Hristos ci urmarea e aceeași: rămâi singur. Rămâi părăsit de harul lui Dumnezeu, de adevăr și începi să mărturisești hule, neadevăruri, erezii. Și depărtarea de Dumnezeu, după cum se observă, se face prin fapte și prin gânduri și prin gesturi de trădare. Tocmai de aici importanța absolută pentru mântuirea noastră ca să citim asiduu Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, dogmele și canoanele Bisericii, să cunoaștem Tradiția și teologia Bisericii. Pentru că numai astfel ne putem dezlipi, pas cu pas, de fapte, gesturi și idei care nu sunt pe placul lui Dumnezeu, care sunt pline de minciună, prin care stăm departe de dorirea și slăvirea Lui. Și cum să aflăm care sunt ereziile, dacă nu le studiem? Și cum să studiezi ceea ce nu e bine, dacă nu cunoaștem mai întâi dogmele dreptei credințe, adevărurile Bisericii? Concluzia logică: trebuie să cunoaștem deopotrivă adevărurile Bisericii și învățăturile eretice, neacceptate de Biserică. Pentru că știind ce nu e bine să facem, ne lipim cu totul de ceea ce am aflat că e adevăr al Bisericii. Și viața în adevărurile Bisericii e o viață evlavioasă, o viață în credință, o viață în sfințenie. Condacul zilei subliniază și el faptul că la Niceea nu s-a inventat o altă credință ci s-a mărturisit credința apostolică a Bisericii: „Propovăduirea Apostolilor și dogmele Părinților au întărit Bisericii o singură credință; care purtând haina adevărului, cea țesută din Teologia cea de sus, drept învață și slăvește taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu” (Idem, p. 280). Pentru că la Niceea, și la Sinoadele următoare ale Bisericii Ortodoxe s-a propovăduit aceeași credință a Apostolilor, pe care ei au primit-o de la Domnul. Și când condacul vorbește de „haina adevărului” care vine din Teologia de sus vorbește despre Revelația dumnezeiască care e baza propovăduirii și a dogmatizării credinței ortodoxe. Din acest motiv Biserica nu inventează în materie de credință ci o propovăduiește pe cea primită de la Domnul și păstrată tradițional în Biserică. Pe care noi trebuie să o cunoaștem, să ne-o asumăm și să trăim, pe cât putem, la nivelul exigențelor ei. Așadar, duminica de astăzi, situată între Înălțarea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh ne certifică încă odată faptul că Fiul lui Dumnezeu e Dumnezeu adevărat și om adevărat și că El „S-a înălțat la ceruri, ca să trimită lumii pe Mângâietorul” (Idem, p. 268), pe Sfântul Duh. Și astfel așteptăm în credință, și noi, retrăirea evenimentului copleșitor al pogorârii Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli, pogorâre ce s-a făcut și peste fiecare dintre noi în Sfântul Botez, care a fost ușa noastrăde intrare în Biserică. Însă retrăim bucuria Sfinților Apostoli întru harul și adevărul Treimii și cu evlavie liturgică. Pentru că harul Sfântului Duh a coborât și coboară la cei care stau în adevărul propovăduit de Hristos șitrăit de Biserică în mod neîntrerupt. Așa că trăim o duminică bucuroasă, plină de teologie și de așteptare cuvioasă. Și fie ca Domnul să ne învețe pe fiecare dintre noi să ne bucurăm întru adevăr și sfințenie în toate zilele vieții noastre. Amin! (Pr. Dorin Octavian Picioruș)
|
Credință și Știință - Vârsta pământului Foarte multi savanti, profesori si majoritatea mediilor de informare sunt foarte buni avocati ai credintelor evolutioniste în vârstele mari. Si multi crestini s-au alăturat afirmatiilor savantilor despre „marea vârstă a pământului", de obicei fără să-si dea seama că ele se întemeiază pe presupozitii naturaliste ce elimină complet orice fel de interventie a unui Dumnezeu creator. Ei nu au recunoscut eroarea rationamentului circular din aceste credinte în vârstele mari. Astfel, fără să fie nevoie, ei si-au pierdut temelia credintei. Curtis Sewell Jr. a lucrat timp de 44 de ani ca inginer electronist în industria nucleară, începând cu Proiectul Manhattan al Armatei Statelor Unite din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (prima bombă atomică). Timp de cinci ani a fost inginer sef la Isotopes, Inc. Printre sarcinile sale s-a numărat si proiectarea instrumentarului pentru analiza radiochimică de diferite tipuri, inclusiv pentru sistemul datării cu Carbon 14. In 1988 a iesit la pensie de la Lawrence Livermore National Laboratory.
doamne ajuta.. Cândva D-l Sewell adera la conceptia uniformistă că pământul are miliarde de ani vechime, dar în decursul multor ani de lucru a început să se îndoiască de „dovezile" acestui fapt, fiindcă a văzut că se întemeiau pe o logică circulară [se susține că teoria evoluţiei permite trasarea unui arbore filogenetic, iar arborele filogenetic este adus ca dovadă pentru teoria evoluţiei n.n]. Povestea trecerii sale de la conceptia evolutionistă la conceptia crestină despre lume este relatată în cartea sa God at Ground Zero (Master Books, Green Forest, Arkansas, 1997). „Cum pot creationistii să se astepte ca oamenii să accepte ideea pământului tânăr, când, prin datarea radiometrică, stiinta a dovedit că pământul are miliarde de ani vechime ?" Articolul de fată pune această întrebare, ce reprezintă gândirea unui mare număr de oameni de azi. Cu sigurantă că majoritatea oamenilor de stiintă acceptă datarea radiometrică. Totusi nu există cu adevărat un motiv stiintific care să dovedească că datarea radiometrică este corectă, ci o multime de dovezi ce arată că ea nu functionează. Vom discuta câteva dintre ele. Vom descoperi că piatra de temelie a analizei radiometrice este credinta în materialism si respingerea oricărei actiuni supranaturale, chiar înainte de a se face vreo măsurătoare. Multi oameni, între care chiar specialistii în domeniu, uită presupozitiile pe care se întemeiază datarea radiometrică. 1. Datarea radioactivă In principiu există două tipuri de metode de datare radioactivă. Un tip este sistemul Carbon 14, folosit la datarea fragmentelor de organisme care au trăit. Nu a fost folosit niciodată pe esantioane neorganice, si aproape că nici nu intră în discutie dacă se consideră că esantionul ar putea fi mult mai vechi de 50000 de ani. Ea furnizează unele dovezi foarte bune, folosite adesea de creationisti. Dar în acest articol nu vom discuta despre metoda C-14. A doua mare categorie se mai numeste „datarea cu metale grele" si include sistemele uraniu-toriu-plumb, rubidiu-strontiu si potasiu-argon. Aceste metode se folosesc în mod obisnuit pentru esantioane anorganice, cum sunt rocile, dând adeseori vârste extrem de mari - milioane sau miliarde de ani. Evolutionistii descriu adesea aceste metode ca dovedind marea vechime a pământului si a straturilor sale. Creationistii le critică adesea, fiindcă dau rezultate cu totul false. Toate metodele de datare mentionate pornesc de la un anume izotop radioactiv precum U-238, U-235, Tor-232, K-40 sau Rb-87. Ei se numesc izotopi „mamă". Sunt elemente radioactive în mod natural, adică emit spontan particule alfa sau beta si, ca urmare, se transformă în alte elemente, numite izotopi „fiice". 2. Erori experimentale Metodele ce dau vârste mari produc aproape tot atâtea răspunsuri „gresite" cât si „corecte". Răspunsul „corect" e ales pe baza coloanei stratigrafice, adică după felul fosilelor îngropate în apropiere. Desigur, datarea fosilelor depinde de presupunerea evolutiei. Si, bineînteles, publicul nu aude de obicei nimic despre răspunsurile gresite. Afirmatia aceasta - că datele radiometrice sunt „corectate" prin referirea la fosilele-index determinate pe baza evolutiei - este viu contestată, dar examinarea literaturii tehnice arată că ea este adevărată, în ciuda celor spuse de manualele elementare. Să vedem câteva exemple. 3. Discrepante dovedite Publicul larg crede că rezultatele radiometrice sunt solide si deci se poate dovedi că sunt de încredere. Dar literatura de specialitate arată altceva. John Woodmorappe a făcut o cercetare extinsă a literaturii, examinând 445 de articole tehnice din 54 de reviste de geocronologie si geologie cu mare autoritate.[John Woodmorappe, „Radiometric Geochronology Reappraised", în Creation Research Society Quarferly, vol. 16, septembrie 1979, pp. 102-29, 147. - Vezi si cartea din 1999 a lui John Woodmorappe, The Mythology of Modern Dating Methods, Institute for Creation Research, El Cajon, California.] Rapoartele mentionate enumeră peste 350 de date, măsurate cu metode radiometrice, ce contrazic cu mult vârstele atribuite fosilelor găsite în acelasi strat. Ele acopereau vârstele „asteptate" de la 1 la >600 de milioane de ani. In aproape toate cazurile de discrepantă s-au acceptat datele fosilelor. Datele radiometrice au fost eliminate. Woodmorappe cita spusele unui cercetător: „în general, se presupune că datele ce intră în .<<marja de corectitudine>> sunt corecte si sunt publicate, dar cele ce nu concordă cu alte date sunt rareori publicate, iar discrepantele nu sunt explicate complet." Când aceste rapoarte discutau posibilele cauze ale erorilor, foloseau ,cuvinte de tipul „posibil", „poate", „probabil", „ar putea fi" etc. Motivele invocate de obicei cuprind intruziunea detritică, scurgerea sau infiltrarea unora dintre izotopi în esantion, iar uneori continutul initial de izotopi din esantion. Pentru datarea cu K-Ar este usor de dat vina pe pierderea argonului, dacă vârsta obtinută e prea mică, sau pe absorbtia argonului dacă e prea mare. Se stie prea bine că argonul, care e un gaz, difuzează usor prin rocă, si nu e cu putintă să se stie dacă nu cumva s-a întâmplat ceva de acest fel într-un anume caz. Erorile sunt deosebit de mari cu metoda K-Ar (potasiu-argon). S-au făcut studii asupra unor roci bazaltice de vârstă recentă cunoscută, din apropiere de Hawaii. Ele proveneau de la vulcanul Kilauea. Rezultatele au ajuns până la 22 de milioane de ani. Joan Engels scria: In prezent se stie foarte bine că vârstele obtinute cu K-Ar de la diferite minerale dintr-o singură rocă pot fi uimitor de discordante." 4. Craniul 1470 In 1927 Richard Leakey a descoperit un craniu lângă Lacul Rudolf din Kenya despre care spunea că era „aproape nedeosebit" de cel al omului mo dern. Totusi fusese găsit sub un strat de tuf vulcanic KBS ce avea o vârstă acceptata de 2,6 milioane de ani vechime. Leakey a declarat că acest craniu avea 2,9 milioane de ani, spunând că „nu se potriveste cu nici unul din mo delele antenoare ale începuturilor omului". A fost numit KNM-ER-1470 de la Kenya National Museum, East Rudolf, 1470). Marvin Lubenow face o descriere exactă a celor zece ani de controverse în jurul datarii craniului. La prima încercare de a data tuful KBS, Fitch si Miller au analizat rocile brute si au obtinut date mergând de la 212 la 230 milioane de ani - perioada Triassicului cu mult mai vechi decât se astepta. Intrucât sub acest strat se descopensera oase de mamifere, au spus că evident datele erau gresite din pricina „posibilei prezente a argonului străin derivat din includerea unor roci pre-existente". Chiar dacă roca arăta bine, tot ce depăsea 5 milioane de ani vechime era evident gresit, având în vedere ceea ce stiau ei despre succe siunea dezvoltarii evolutive". Intre timp, o echipă de la University of California din Berkeley, condusă de G.H. Curtis, a analizat câteva pietre ponce KBS si au descoperit câteva care aveau cam 1,6 milioane de ani si câteva de 1,8 milioane de ani Alte masuratori unele coborând la 0,5 milioane de ani au fost declarate anormal de mici. Ele au fost explicate ca posibile supraimprimări datorate unei infuzii de apa fierbinte cu bogat continut alcalin. Intre 1969 si 1976 mai multe echipe au făcut numeroase măsurători radiometnce, iar rezultatele s-au grupat în jurul a trei vârste -1,8 milioane, 2,4 milioane si 2,6 milioane de ani. Fiecare echipă a criticat tehnicile de selec are a esantioanelor de rocă ale celorialti. Se spunea că majoritatea argumentelor radiometrice favorizau data de 2,6 milioane de ani, dar argumentele paleontologice favorizau data de 1,8 milioane de ani (adică data la care craniul s-ar fi potrivit cel mai bine cu teoria evolutiei). In final s-a ajuns la o întelegere numai după ce paleontologii s-au pus de acord în privinta corelatiei fosilelor, incluzând două specii de porc dispărute. Data finală acceptată pentru craniu a fost cea de 1,9 milioane de ani. Comentând metoda de selectare a esantioanelor de rocă pentru datarea radiometrică, Lubenow întreabă: „Se pune întrebarea, .<<Cum stii când ai esantionul bun pentru datare ?>> Singurul răspuns la întrebare este acela că esantioanele .<<bune>> dau date în acord cu presupunerile evolutioniste. Esantioanele .<<rele>> sunt cele care dau date ce nu sunt conforme cu evolutia - ilustrare clasică a cercului vicios." 5. Datarea Marelui Canion Creationistii au criticat multe aspecte ale datării rocilor prin radioactivitate, dar au adus prea putine probe reale că metoda este inadecvată. Totusi Institutul de cercetări creationiste a ajuns în fazele preliminare ale obtinerii unor asemenea dovezi pentru rocile vulcanice.[Grand Canyon Dating Project, Institute for Creation Research, 10946 Woodside Avenue North, Santee, California 92071] „Scopul proiectului", scriu savantii de la Institutul de cercetări creationiste (ICC), „este folosirea .<<celei mai de încredere>> metode de datare cu izotopi radioactivi (.<<metoda izocronă>>) cu cea mai precisă tehnică de măsurare analitică (tehnica spectrografului de masă pentru dilutia izotopică) spre a stabili .<<vârstele>> diferitelor roci din Marele Canion." Savantii de la ICC au angajat un laborator geotehnic autorizat spre a sprijini acest plan si a supraveghea proiectul, prevenind orice tendintă de a influenta rezultatele, si pentru a supune esantioanele de roci mai multor laboratoare calificate într-un mod care să evite orice subterfugii. Marele Canion are mai multe straturi si tipuri de roci diferite. Toti sunt de acord că rocile metamorfice precambriene îngropate sub nivelul Canionului trebuie să fie cele mai vechi. Acestea includ zonele Trinity Gneiss, Elves Chasm Gneiss si Zoroaster Granite. De asemenea, toti sunt de acord că scurgerea de lavă cuaternară de pe Podisul Unikaret este probabil depozitul metamorfic cel mai tânăr din zonă. El provine de la un vulcan, după ce toate depozitele de straturi sedimentare s-au depus si după ce canionul a fost erodat. Lava s-a scurs peste margine, pe versantii canionului deja erodat. Geologii cei mai traditionalisti cred că gnaisurile si graniturile de adâncime au peste 600 de milioane de ani vechime, probabil în jur de 2000 de milioane de ani, iar vârsta scurgerilor de lavă bazaltică de pe Podisul Unikaret trebuie estimată la câteva mii de ani, fiindcă e vădit mai tânără decât straturile sedimentare din partea de sus a peretilor canionului. Astfel, comparând vârstele măsurate cu acuratete ale mai multor esantioane din cele două zone, vom avea o idee despre siguranta generală a metodelor radiometrice. Rezultatele preliminare arată foarte interesant. Dar numai măsurătorile scurgerilor de lavă recentă erau încheiate în momentul ultimului raport pe care îl am. Pentru un acelasi set de roci recente s-au obtinut mai multe cifre de „vârstă model", ele fiind cu totul discordante (adică nu se potriveau defel una cu cealaltă). Cea „mai precisă" vârstă a izocronei rubidiu-strontiu a fost raportată ca fiind de 2,1 miliarde de ani. Dar vârsta acesta este clar gresită. Lava supusă datării s-a scurs peste marginea canionului deja erodat. Deci vârsta de „2,1 miliarde de ani" trebuie să fie de multe mii de ori mai mare decât vârsta reală a lavei. Acest unic rezultat ar trebuie să fie suficient spre a arunca puternice umbre de îndoială asupra metodelor de datare radiometrică cu metale grele, dar trebuie să asteptăm încheierea proiectului înainte de a trage prea multe concluzii.[Vezi Steven A. Austin ed., Grand Canyon: Monument to Catastrophe (1994), ca si caseta video însotitoare, Grand Canyon: Monuments to the Flood. (n. ed.)] 6. Cauzele erorilor Există câteva posibile surse ale erorilor asociate cu datarea radiometrică. Principalele probleme (începând de la cele de mai mică importantă) sunt: 1. Acuratetea ratelor de dezintegrare - cele mai multe sunt considerate a fi cunoscute cu aproximatie de câteva procente si, dacă sunt gresite, ar avea doar un efect minor asupra datelor. 2. Constanta ratelor de dezintegrare - multi savanti cred că ele au fost constante de-a lungul epocilor, desi acest lucru nu se poate sti cu adevărat. Dar unul dintre primii cercetători, Prof. John Joly de la Trinity College, Dublin, a raportat unele dovezi ce arătau variatii.[J. Joly, Proceedings of the Royal Society, Londra, Seria A 102, 1923, p. 682.] Raportul lui Barry Setterfield asupra posibilei variatii a vitezei luminii dă si el referinte istorice despre variatiile ratelor de dezintegrare de-a lungul ultimilor 300 de ani.764 Dar cei mai multi savanti nu s-au arătat prea entuziasti fată de acceptarea acestui concept. 3. Activarea neutronică din surse necunoscute - Prof. Melvin Cook a cercetat minereuri dintr-o mină din Katanga si a descoperit că nu contineau Pb-204 si nici toriu, dar exista o cantitate apreciabilă de Pb-208 ! E clar că acesta nu putea să fi fost primitiv, si nu putea să rezulte din dezintegrarea toriului. Singurul mod în care putea fi explicat era activarea neutronică în Pb-207. Când Cook a făcut această corectie, vârsta calculată s-a redus de la 600 de milioane de ani până la epoca modernă.[Trevor Norman si Barry Setterfield, „The Atomic Constants, Light, and Time", Stanford Research Institute International Invited Research Report, Menlo Park, California, 1987. w Melvin Cook, Prehistory and Earth Models, Max Parrish and Co. Ltd., Londra, 1966, pp. 54-55.] In cele mai multe mine reuri nu este posibil să se vadă acest efect asa de clar, dar faptul arată că un anumit flux de neutroni, posibil de la o supernovă, trebuie să fi avut o puter nică influentă, iar aceasta ar fi fost posibil în întreaga lume, afectând toate rocile într-un mod ce nu poate fi determinat cu usurintă astăzi. 4. Integritatea atomilor în roci - aceasta stârneste cea mai mare îngrijorare tuturor cronologistilor si este motivul cel mai des citat pentru erorile evidente în măsurarea datelor. Sărurile de uraniu sunt solubile în apă si cele mai multe minerale sunt supuse unei infiltrări inegale a componentelor lor chimice. Argonul migrează în mod impredictibil înăuntrul si în afara rocilor. Hurley a raportat că componentele radioactive ale graniturilor stau la suprafata granulelor si pot fi cu usurintă spălate. Cristalele de zircon au fost datate cu metodele U-Pb, dar studiile de microsondaje cu ioni au arătat că uraniul si plumbul sunt fixate în diferite părti ale structurii cristaline. Aceasta arată că de fapt Pb-206 nu putea proveni din dezintegrarea uraniului; deci aceste datări trebuie să fie invalidate. 5. De departe cea mai importantă problemă este continutul izotopic originar al rocii. Cum am putea să stim care a fost materialul originar ? Vom vedea că răspunsul la această întrebare depinde de o decizie ce implică ceva ce nu poate fi dovedit - o decizie pe bază de credintă. 7. Materialul izotopic originar Geologul uniformist trebuie să presupună o oarecare concentratie initială. Dacă alegerea sa este bună, iar celelalte surse de erori pot fi minimalizate, poate face o determinare precisă a vârstei - cu conditia ca setul de presupuneri făcute de el să fie corect. Dar presupunerile sale se întemeiază întotdeauna pe teoria uniformismului - adică faptul că pământul si rocile sale au luat nastere în mod pur materialist, fără interventie supranaturală, cu mult timp în urmă. Deci dacă încearcă să folosească aceste rezultate spre a dovedi că pământul este vechi si nu a fost creat, foloseste o logică circulară. El elimină de fapt posibilitatea unei creatii supranaturale în sase zile înainte de a face măsurătorile. Acum câtiva ani am făcut un curs de geologie la facultatea din localitatea mea. în primele lectii profesorul a subliniat importanta credintelor uniformiste ca temelie a geologiei istorice, spunând ceva de felul acesta: „Oamenii obisnuiau să creadă în tot felul de catastrofe, provocate de interventii supranaturale. Aceste povesti populare i-au făcut pe oameni să creadă că pământul avea numai câteva mii de ani vechime. Astăzi stim, desigur, că acele lucruri nu au avut loc si că pământul e mult mai vechi. El a evoluat lent, timp de miliarde de ani. Aceasta a avut loc conform .<<principiului uniformist>> - ce spune că toate procesele au urmat întot deauna aceleasi legi naturale pe care le observăm astăzi." Observati usurinta acceptării credintei că istorisirea Bibliei nu poate fi într-adevăr reală. In manualul său clasic de geocronologie [Vârsta rocilor, planetelor si stelelor], Henry Faul spune: „Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primor dial, rezultă că materialele planetelor, asteroizilor si meteoritilor au o ori gine comună. Meteoritii de fier contin ceva plumb, dar numai urme infi me de uraniu si toriu, si deci plumbul e necontaminat de plumb radioge nic, putând fi privit ca un bun esantion de plumb primordial. Tabelul 6-1 dă lista compozitiei izotopice a plumbului extras din câtiva meteoriti de fier. Aceste date pot fi acum folosite ca (Pb207/Pb204) si (Pb206/Pb204) în ecuatia Houtermans, si tot ce rămâne de descoperit pentru a permite cal cularea vârstei pământului este un esantion de plumb dintr-un subsistem închis cu vârstă cunoscută."[Henry Faul, Ages of Rocks, Planets and Stars, McGraw-Hill, New York, 1966, pp. 65, 67.] Observati punctul de pornire al lui Faul - „Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial..." Aceasta înseamnă o origine pur naturalistă a pământului, de-a lungul unei perioade mari de timp. El înfă tisează aici credinta obisnuită a celor mai multi savanti evolutionisti că pă mântul si sistemul solar au evoluat dintr-un nor de gaz si praf, într-un timp foarte lung, începând cu miliarde de ani în urmă. Pornind de la această cre dintă de bază, Faul argumentează că alcătuirea originară a elementelor chi mice ale pământului trebuie să fi fost similară cu ceea ce putem vedea azi în meteoriti. Această presupunere este una dintre principalele probe folosite spre a de termina vârsta pământului si coeficientul izotopic al plumbului din compozi tia rocilor primitive. Dar ea se întemeiază cu totul pe credinta în uniformism si în originea naturalistă a pământului. Fără această credintă de bază, toate măsurătorile datelor ce dau vârste mari ar fi lipsite de sens. Pe de altă parte, dacă pământul a fost creat dintr-o dată (cum spune Bi blia), Ziditorul putea să-l facă oricum ar fi dorit. Nu ar fi fost silit să urmeze nici una din legile omului - si într-adevăr El a si dovedit acest lucru. Când a făcut pomii din Grădina Edenului, acestia aveau îndată si fructe. Când i-a făcut pe Adam si Eva, ei erau în forma lor matură, nu ca niste prunci. Ni s-a spus că El a făcut aceste lucruri cu înfătisarea maturitătii.[Acest lucru a fost afirmat categoric de către Sf. Efrem Sirul în tâlcuirea sa la Facere din sec. IV: „Desi ierburile aveau doar o clipă vechime la facerea lor, ele păreau ca si cum ar fi avut câteva luni vechime. Tot asa copacii, desi aveau doar o zi când au răsarit, erau totusi ca pomii vechi de câtiva ani, fiind deplin crescuti si cu fructe începând să se ivească pe ramurile lor." Mai târziu, explicând cum anume luna avea întatisarea matură în momentul facerii ei, Sf. Efrem scrie: „Pe cât de bătrâni erau copacii, ierburile, animalele, păsările si chiar oamenii (când au fost creati), tot pe-atât erau si tineri. Erau bătrâni după infătisarea mădularelor lor si materiilor lor, însă erau tineri pentru ceasul si clipa zidirii lor" (Tâlcuire la Facere, ed. engl., pp. 90-91); (s.n.). Prin această întelegere scriptural-patristică a felului cum a creat Dumnezeu lumea, întreaga temelie a metodelor de datare radiometrică se prăbuseste. Faptul că Sf. Efrem a învătat-o în secolul al IV-lea arată că nu este un argument ad-hoc al savantilor creationisti de azi, ci chiar o tâlcuire de neocolit a Scripturii. (n. ed.)] De ce nu ar fi putut face si rocile în acelasi fel ? De ce nu ar fi putut să contină Plumb 206 si Argon 40, astfel încât să apară „mature" ? Savantii sunt de acord că Plumbul 204 trebuie să fi fost prezent încă de la începuturile pământului. De ce nu s-ar putea ca si Plumbul 206, 207 si 208 să fi apărut în acelasi fel ? Intrucât o lucrare preistorică a lui Dumnezeu nu este supusă investigatiei stiintifice, fiind deci în afara metodelor stiintei, multi savanti îl exclud pe Dumnezeu din probabilitatea stiintifică, presupunând pur si simplu că Dumnezeu nu a intervenit niciodată. Ei caută explicatii pur materialiste, ca si cum aceasta ar fi singura alegere acceptabilă stiintific. Dar aceasta nu ne duce la problema reală. Vedem că datarea radiogenică nu se întemeiază doar pe măsurători fizice. Temeiul său este o credintă filosofică - credinta cuiva despre felul cum a apărut lumea. Vedem că problema „pământ vechi - pământ nou" se poate rezolva doar în functie de credinta întemeietoare pe care o alegem. Dacă alegem credinta în materialism si excludem posibilitatea interven tiei supranaturale, atunci suntem îndreptătiti să credem că pământul are mili arde de ani vechime. Totusi, dacă recunoastem un Dumnezeu care poate să intervină si a inter venit în propria zidire, atunci suntem îndreptătiti să credem în istorisirea biblică si într-o vârstă de doar câteva mii de ani. Nici una dintre alegeri nu ni se impune prin dovezile fizice. Mai degrabă alegerea noastă se face din motive filosofice, iar apoi potrivim probele cu unul sau altul din sistemele de credintă întemeietoare. (Pr. Seraphim Rose - Cartea facerii, crearea lumii și omul începuturilor)..
|
Credință și Știință - Vârsta pământului Cu siguranţă că atunci când ni se spune că o anumită fosilă sau rocă are o anumită vechime, majoritatea dintre noi crede fără nicio reţinere. Dacă ni se spune că Ida are 47 de milioane de ani, trebuie să credem pentru că aşa spun oamenii de ştiinţă – iar ei ştiu şi desigur se bazează pe experimente. Dacă ni se spune că o fosilă de dinozaur are atâtea milioane de ani, atunci cum ar putea fi altfel? – doar e demonstrat ştiinţific. Puteţi lua exemplul cu Ida şi cu dinozaurul ca o întâmplare, pentru că eu nu vreau să vorbesc specific nici despre Ida şi nici despre dinozauri. Văd pur şi simplu că întreaga poveste cu datările radiometrice se bazează pe nişte presupoziţii ciudate şi că nu am niciun motiv raţional să cred că vreo datare, cu excepţia celei cu izotopi de carbon, ar fi validă (iar dacă cineva din cei care citesc acest articol are un asemenea motiv raţional, este invitat să-l facă cunoscut).
Nu voi intra în mod intenţionat în detalii tehnice, dat fiind faptul că nu sunt relevante pentru articolul de faţă şi ţinând cont de faptul că puţini dintre cititori sunt familiarizaţi cu limbajul tehnic. De asemenea, articolul trateaza datările în general, autorul nu se rezumă de exemplu şi la metoda cu radioizotopi de carbon care are anumite atuuri şi poate fi verificată istoric ţinând cont că evaluează o perioadă limitată în trecut (de aproximativ 5000 de ani – ţinând cont de timpul redus de înjumătăţire al izotopilor de carbon). În primul rând datarea radiometrică rezidă în determinarea concentraţiei izotopilor radioactivi dintr-un anumit material, apoi în funcţie de aceasta şi de perioada de înjumătăţire a izotopului respectiv, precum şi de concentraţia iniţială a acestuia în material, se calculează vechimea materialului respectiv (rocă, fosilă, etc.). Totul arată bine până când se ridică întrebarea: De unde se ştie concentraţia iniţială a unui izotop radioactiv într-o rocă sau fosilă? Răspunsul corect este că nu se ştie câtuşi de puţin. Nu există vreun motiv raţional să presupunem că în urmă cu zeci sau sute de milioane de ani (sau miliarde), concentraţia atmosferică a izotopilor radioactivi era similară cu cea de azi şi nici că în momentul formării rocilor acestea conţineau o cantitate de izotopi identică cu cea din rocile formate în alte perioade (asta duce la imposibilitatea datării). Însă, băgaţi de seamă, fără a cunoaşte concentraţia iniţială, orice calcul este bazat pe speculaţii, nu pe ştiinţă. Un alt element, la fel de neplăcut pentru această ştiinţă minunată, e faptul că pleacă de la încă o presupoziţie. Se consideră că materialul supus verificării nu a fost expus (în milioane sau miliarde de ani) niciunui agent care-i putea modifica concentraţia de izotop, fie prin adăugare de substanţă fie prin scăderea ei. Chiar şi despre temperatură trebuie să se presupună că s-a păstrat în anumite intervale (pentru că oscilaţiile de temperatură pot modifica concentraţia izotopilor). Până la urmă s-a ajuns în punctul în care speculaţiile (incredibile) unora sunt considerate demonstraţie ştiinţifică. Chiar şi despre Ida, se consideră demonstrat ştiinţific că ar avea o vechime de 47 de milioane de ani, însă eu întreb: ¨dacă speculaţiile sunt considerate ştiinţă, atunci care este semnificaţia expresiei demonstrat ştiinţific?¨. Aşa că în loc de a răspunde cu Nu ştiu(singurul răspuns sincer şi raţional), omul de ştiinţă (generic) începe să presupună, iar presupunerea lui este văzută automat ca şi demonstrată ştiinţific – şi iată, astfel este încheiat itinerarul nu ştiu-presupun-ştiinţă. Aşadar, ce fel de ştiinţă este aceasta? Faptul ar putea fi explicabil dacă ne-am imagina că am ajuns într-o situaţie în care ne roade o foame imensă după date ştiinţifice în domeniul datării, altfel nu s-ar explica avansarea speculaţiei pe post de ştiinţă. În ce mă priveşte, nu sunt destul de pregătit mintal pentru a accepta presupunerile unora pe post de date ştiinţifice demonstrate, iar în ce-i priveşte pe alţii, se pare că au destulă motivaţie pentru a înlocui ştiinţa cu speculaţia..
|
Credință și Știință - Analogii Gradul tehnologic la care am ajuns astăzi ne ajută să înţelegem unele lucruri care în trecut nu puteau fi explicate pentru că nu aveau corespondent în lumea palpabilă, vizuală. Mă gândeam ce chestie interesantă sunt reţelele wireless, la care te conectezi fără fir, doar prin intermediul frecvenţelor radio. Eşti într-un parc, te aşezi pe băncuţă, scoţi laptopul şi cu câteva click-uri te conectezi la internet prin reţeau wireless a companiei de telefonie mobilă. Te duci într-un mall, sau la o cafenea, sau într-o clădire de birouri, pui laptopul pe masă şi cauţi reţelele wireless disponibile şi în câteva secunde eşti conectat la universul incredibil de vast al internetului, univers accesabil până acum ceva ani doar de la un calculator care trebuia conectat la o priză şi apoi la o reţea de internet setată în prealabil cu datele de acces.
Poate nu realizăm ce se întâmplă în lumea noastră, dar este extraordinar la ce nivel de tehnologie am evoluat. Primul calculator era mare cât o sufragerie şi facea operaţii minime iar despre reţele nici nu exista vorba pe atunci. Astăzi, un telefon mare cât palma este mai puternic decât calculatorul meu de acum 14 ani care cântărea cu tot cu monitor peste zece kilograme. Telefoanele au ajuns aşa de performante încât sunt adevărate laptopuri, camere foto şi video în acelaşi timp. Revenind la reţelele wireless, trebuie spus că unele laptopuri sau telefoane nu sunt destul de performante încât să perceapă existenţa acestor reţele şi în concluzie nu se pot conecta. Astfel nici persoana care le posedă nu poate şti dacă în acel loc există una sau multe reţele wireless, pentru că nu le poate vedea nici simţi, deşi totuşi ele există. Mergi pe stradă şi aproape orice informaţie de care ai nevoie, îţi este disponibilă conectându-te cu telefonul în câteva secunde le fascinanta şi gigantica lume a internetului. Poţi transmite fotografii sau filmuleţe video cu ceea ce faci în acel moment direct pe reţele de socializare, pe emailul prietenilor sau direct în calcultorul de acasă, şi toate acestea datorită reţelelor wireless. Pe principiul acestor reţele fără fir putem începe a înţelege mai bine relaţia noastră cu Dumnezeu. Unii spun astăzi că Dumnezeu nu există şi că Împărăţia Cerurilor este o poveste frumoasă pentru copii. Alţii spun că Dumnezeu e prezent permanent în viaţa nostră, oriunde mergem şi oricând. Faptul că unii oameni nu percep prin simţurile lor că într-un anume loc există o reţea wireless către internet şi nici laptopul nu este destul de performant ca să afle asta, nu înseamnă că reţeau nu există. La fel, faptul că unii oameni nu percep prezenţa lui Dumnezeu şi mintea lor nu-i ajută să descopere asta, nu înseamnă că Dumnezeu nu există, ci arată doar că nivelul lor “duhovnicesc” nu este destul de performant, iar mintea lor este încă una pământească, plină de griji şi păcate. “Semnalul” pe care-l avem la telefonul mobil aproape oriunde mergem în lume e o dovadă că suntem mereu conectaţi la reţelele de telecomunicaţii, că suntem mereu în legătură cu dispozitivele lor de transmisie, chiar dacă noi ca oameni nu percepem acest lucru. Asemenea şi Dumnezeu este prezent oriunde mergem şi nu lipseşte nicio clipă de lângă noi, pentru că El este pretutindeni, mai presus de timp şi spaţiu, chiar dacă noi nu-i percepem prezenţa. Iertaţi-mi comparaţia, are doar scop educativ: “Dumnezeu este la fel de prezent în viaţa noastră ca şi semnalul telefonului mobil, nu-l vedem dar e mereu acolo.” Psalmistul David confirmă acest lucru zicând: “Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin.” (Ps. 16:8 ) Aşa cum oriunde ai fi te poţi conecta la internet, la fel poţi să-ţi îndrepţi gândul către Dumnezeu şi în felul acesta te conectezi la universul negrăit al iubirii şi înţelepciunii Lui. Această conexiune te va ajuta să vezi lumea altfel, şi să te comporţi altfel pentru că faptele tale vor ţinti mereu comuniunea cu El, comuniune care este de fapt trăirea împărăţiei cerurilor încă din viaţa de pe pământ. Sfântul Ignatie Teoforul confirmă zicând: „Străduiţi-vă să fiţi în acelaşi gând cu Dumnezeu.” Adică “străduiţi-vă să-i faceţi mereu voia şi să-i împliniţi poruncile”. Şi asta e posibil doa prin rugăciune, printr-o conexiune permanentă a minţii noastre cu Hristos. De aceea sfinţii părinţi au ajuns să se roage neîncetat zicând: “Doamne Iisus Hristoase Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine păcătosul” Poţi auzi vocea celui drag prin telefon doar fiind conectat la reţeau de telefonie mobilă. Poţi percepe împărăţia cerurilor şi marile taine ale creaţiei doar fiind conectat secundă de secundă prin rugăciune la Hristos, Care prin voia Tatălui pogoară în inimile noastre pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului şi Dătătorul de Viaţă. Sfântul loan Gură de Aur spunea: "Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine." ”Rugaţi-vă neîncetat!” spunea Sfântul Apostol Pavel, și de aici înțelegem că așa cum ne ferim laptopul sau telefonul mobil de factorii de bruiaj al semnalului, tot așa prin rugăciune ne ferim de influenţele negative din jur şi reuşim să ne păstrăm netulburaţi de răul din viaţa noastră. Harul lui Dumnezeu este “reţeaua wireless” la care sufletul nostru este mereu conectat, chiar dacă uneori prin faptele noastre pierdem semnalul sau conexiunea slăbeşte. Chiar dacă vrem sau chiar dacă nu vrem, chiar dacă ştim sau chiar dacă nu ştim, noi avem viaţă doar prin Dumnezeu şi pierderea comuniunii cu El înseamnă moarte, deconectarea totală de le Izvorul vieţii. Aşa cum prin conectarea la reţeau fără fire toţi utilizatorii se întâlnesc virtual şi comunică unii cu alţii, la fel prin rugăciunea către Dumnezeu, prin această conexiune sufletească directă, toţi ne împărtăşim de Duhul Sfânt şi comunicăm arătându-ne iubirea unul faţă de celălalt. Access point-urile sunt dispozitive conectate prin cabul la internet, care emit unde radio în aer prin care laptopurile şi telefoanele se pot conecta fără fir şi pot avea acces la internet. Aşa cum mii şi mii de access point-uri trimit către o reţea gigantică de calculatoare (internetul) la fel mii şi mii de biserici ortodoxe din lume trimit către Dumnezeu, Cel nemărginit, necuprins şi nevăzut. Bisericile construite din loc în loc sunt puncte de emitere a harului lui Dumzeu catre oameni prin Sfintele Taine, având ca scop unirea tuturor într-o mare reţea (familie), în Biserica lui Hristos Conectaţi-vă wireless la Hristos pururea prin rugăciune!.. doamne ajuta..
|
Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători
Iubiți frați și surori întru Domnul, Hristos S-a înălțat! S-a înălțat cu trupul în sânul Treimii, de unde nu S-a depărtat niciodată după dumnezeirea Sa, pentru ca să fie Apărătorul nostru în fiecare clipă a vieții noastre. Sau, după cum spune condacul praznicului de față: „strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră”. Și auzind o așa de mare încurajare dumnezeiască, tocmai de aceea trăim și noi, pe măsura noastră, bucuria Sfinților Apostoli, cărora li se făgăduise primirea harului Sfântului Duh în ființa lor sau a suflării de viață a Mângâietorului lumii.
Pentru că troparul zilei leagă Înălțarea Domnului de Pogorârea harului Sfântului Duh. Și Înălțarea Sa la cer i-a încredințat în mod deplin că El este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul, Izbăvitorul lumii. Odată cu Înălțarea Domnului se plinește/ se desăvârșește iconomia/lucrarea mântuirii Fiului lui Dumnezeu pentru noi și, totodată, umanitatea asumată de Fiul în persoana Sa dumnezeiască devine parte constitutivă a Dumnezeului nostru treimic pentru totdeauna, lucru pe care condacul zilei îl spune în termenii: „și cele de pe pământ unindu-le cu cele cerești”. Iar dacă Puterile cerești s-au cutremurat la zămislirea Fiului din Fecioară cu atât mai mult s-au cutremurat când au văzut pe Fiul că aduce umanitatea Sa în Treime. Și prin tot ceea ce a făcut și face Fiul lui Dumnezeu pentru noi ne arată dragostea Sa nemărginită pentru oameni și pentru întreaga Sa creație. Pentru că El a compătimit și compătimește cu noi, dându-ne, pe măsura dorinței noastre de sfințire, ajutorul și harul Său pentru a fi fericiți, împliniți. Însă ne ajută să fim împliniți la modul total, adică prin îndumnezeirea noastră, asemenea îndumnezeirii umanității Sale și nu în mod parțial…și nu doar pentru viața de acum. Pentru că El, Dumnezeul nostru, nu ne dorește doar vii, performanți, cu daruri și capacități extraordinare ci Sfinți, cu totul înnoiți de har, cu totul frumoși, cu totul dumnezeiești. Și această umplere a noastră de slava Lui e mai mult decât tot ceea ce se dorește astăzi, în general, pe pământ. Spre exemplu, mulți vor să devină intelectuali sau oameni foarte bine pregătiți într-un anume domeniu/profesiune. Și, pe premisa că mintea noastră e capabilă, prin ea însăși, să înțeleagă și să crească în înțelegere și, implicit, omul e capabil să se autoeduce, mentalitatea seculară accentuează ca foarte pozitivă inteligența umană cerând tuturor performanțe intelectuale. Biserica însă, fără să minimalizeze puterea de înțelegere a omului și fără să o descurajeze întrucâtva în căutările ei, accentuează faptul că Dumnezeu e Cel care îl luminează pe om și îl întărește în certitudini și într-o viață virtuoasă. Pentru că Biserica noastră vorbește despre o împlinire integrală a omului și nu doar a puterii sale de cunoaștere rațională. Pentru că atât sănătatea trupului, cât și rațiunea, sentimentele și voința sufletului uman trebuie să fie puse în armonie reciprocă. Dacă avem doar mușchi și bani…nu avem și adâncimi sufletești, crezuri, emoții, împlinire profundă. Iar dacă suntem doar erudiți dar lipsiți de sentimente știm ce trebuie să facem…dar nu ne hotărâm niciodată să ne exprimăm inima. Pe când, dacă suntem doar voință de fapte bune, ne facem planuri, le visăm…și le lăsăm baltă…iarăși nu ajungem la capăt cu dorințele noastre. Cu un trup bolnav nu poți fi ascet și nici nu poți să faci studii, să slujești, să ai o familie pentru care să muncești. După cum cu un suflet bolnav, plin de patimi, nu ai liniște și împlinire, nu îți găsești locul, nu te simți tu însuți. Acestea sunt motivele pentru care spovedim păcate referitoare la trup și la suflet și la activitățile noastre curente: pentru că spovedim tot ceea ce ne urâțește sufletul și trupul. Și orice păcat e făcut și cu sufletul și cu trupul (pentru că urmările lor ating ambele aspecte ale ființei noastre), după cum asceza noastră, îndreptarea noastră e trupească și sufletească, pentru că omul în integralitatea lui, cu trup și suflet, trebuie înduhovnicit, umplut de slava necreată a lui Dumnezeu. De aceea praznicul de astăzi accentuează intrarea umanității Lui în slavă sau urcarea umanității Sale în Treime: pentru că mântuirea e pentru omul în integralitatea sa. Nu e de ajuns să avem doar trup frumos, îngrijit, bine îmbrăcat, lipsit de boli, capabil de muncă. După cum nu e de ajuns să avem minte brici dar fapte imorale. Sau să fim sentimentaliști dar fără prea multă chibzuință. Sau porniți repede spre mânie dar nu și spre iertare. Armonia trupului cu sufletul sau exprimarea evlavioasă și coerentă a sufletului prin intermediul trupului înseamnă să trăim și să ne exprimăm credința, nădejdea și dragostea de Dumnezeu în termeni cuviincioși. Și cuviința profundă ne învață cum să reacționăm, să ne comportăm, să vorbim, să facem anumite gesturi în contexte particulare. Pentru că această coerentă activitate interioară a noastră ne face să simțim măsura în gesturi, în cuvinte, în intenții, în priviri… Și măsura noastră în toate ne e dată de modul în care Dumnezeu ne-a învățat și ne învață continuu să ne raportăm la noutatea zilei. Pentru că zilele noastre și contextele existențiale sunt mereu altele. Mereu altceva de făcut și de spus. Altcuiva de făcut și de spus. Însă în tot ceea ce facem nu suntem singuri, ci cu Hristos, și cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul nostru treimic și cu tot cerul Său și cu toată lumea Sa. Adică nu suntem primii și nici ultimii care ne bucurăm de dragostea și atenția Lui. Nu suntem de aruncat ci pentru comuniune veșnică, pentru că fiecare dintre noi suntem chemați la a fi împreună cu El și între noi. Iar pe cât ne descoperim unicitatea dar și comunul care ne leagă de toți oamenii și de întreaga creație, pe atât ne descoperim felul de a fi care are întrepătrundere cu toți cei care au trăit, trăiesc și vor trăi pe fața acestui pământ al lui Dumnezeu. Și când ne gândim la oameni, din punctul de vedere al praznicului de astăzi, nu ne gândim în mod statistic ci din perspectiva împlinirii personale. Nu ne gândim la câți oameni au fost, sunt și vor fi…ci la faptul că toți au aceeași împlinire: viața cu Dumnezeu și în armonie cu toți oamenii și cu întreaga creație transfigurată în care va domni veșnic Dumnezeu și poporul Său credincios. Hristos ne-a centrat atenția și așteptarea pe Dumnezeul nostru treimic prin Înălțarea Sa la cer și nu pe cele care se văd în lumea de aici. El ne-a dat posibilitatea ridicării, a înălțării minții, a sentimentelor, a voinței, a trupului nostru la cer prin asumarea, îndumnezeirea și ridicarea la nivelul Treimii a umanității Sale. Și El S-a ridicat la cer pentru ca să coboare împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în mod duhovnicește, în fiecare moment al vieții noastre bisericești și liturgice. De aceea El e cu Tatăl și cu Duhul, de care niciodată nu S-a despărțit dar și cu noi, în toate zilele vieții noastre, pentru ca să ne ridice la viața Lui. Și când vorbim de lucruri mistice/tainice în Biserică și în viața noastră creștin-ortodoxă vorbim tocmai despre acest lucru: despre cum trăim în, prin și întru slava Dumnezeului nostru treimic. Și de aceea nu ne simțim singuri chiar dacă de multe ori ne bântuie o singurătate cruntă. După cum niciodată nu ne simțim fără nădejde atâta timp cât viața noastră are două coperți, aici și dincolo, și nu numai aici. Însă nici neiubiți nu ne simțim, chiar dacă neiubirea și lipsa de dialog au ajuns ziduri despărțitoare, pentru că iubirea Prea Sfintei Treimi ne umple din destul în toate reactualizările liturgice și monumentele Tradiției. Hristos S-a înălțat, iubiți frați și surori întru Domnul, pentru ca viața noastră în trup să fie una cerească și pentru ca de la Dumnezeu să primim toată luminarea și tot ajutorul în viața și activitatea noastră. Amin! (Pr. Dorin) HRISTOS S-A INALTAT....
|
Iubirea - Iubirea în familie La mulţi ani tuturor copilaşilor voştri cu ocazia zilei de 1 iunie! Aş vrea să vorbim astăzi de cât de mult ne schimbă viaţa şi ce dar mare de la Dumnezeu sunt ei pentru noi. Uneori ne revoltăm că Biserica acuză ca fiind păcat şi gesturile cele mai mici sau patimile care la prima vedere nu fac rău nimănui. Poate ar spune cineva: „de ce e păcat să fumez o ţigară în casa mea, că doar nu afum pe nimeni?” sau “de ce e păcat sau beau şi eu 2-3 beri acasă la televizor chiar dacă mă ameţesc puţin? că oricum nu fac rău nimănui, după ce termin mă culc şi mă trezesc a doua zi limpede.” sau “de ce e păcat că urmăresc şi eu zilnic o telenovelă sau că beau câte o cană de cafea pe zi?”. Unii se revoltă când aud că şi mâncarea multă e considerată un păcat de sfinţii părinţi.
În general sunt multe gesturi şi fapte pe care le facem şi la prima vedere nu influenţează pe nimeni în rău din jurul nostru, şi tocmai de aici vine mare mirare a lor: “Cum să fie păcat să merg din când în când la cumpărături să mai îmi cumpăr şi eu o hăinuţă?” sau “Cum să fie păcat să ies şi eu o dată sau de două ori cu băieţii la o bere?”. Uităm un lucru esenţial: orice gest sau faptă ne schimbă în primul rând pe noi şi pe viitor acestea vor crea precedente şi vor pune bazele unui anumit comportament moral, bun sau rău. Normal că nu e păcat să mergi să-ţi cumperi haine sau să ieşi în oraş cu băieţii la o bere, sau să te duci la mare în weekend, dar toate acestea adunate împreună cu multe altele mai mici sau mai mari duc la căutarea unui comfort permanent pentru propria persoană, de fapt la egoism. Căutarea plăcerilor în mod constant, zi de zi, săptămână de săptămână, prin orice fel de mijloace ne poate împiedica să acordăm atenţie celor din jur. Cel egoist renunţă cu greu la sine pentru binele celuilalt, renunţă cu greu la comfortul lui pentru binele mamei, a tatălui, a soţiei, a prietenilor, etc. Dacă ajungi ca viaţa ta să fie plină de tabieturi, de mici chestii care-ţi fac viaţa mai dulce în fiecare zi, e foarte posibil ca pe viitor să te vezi robit de toate acestea. Va fi foarte greu să renunţi la tine pentru celălalt! Vreţi să ştiţi de ce se ceartă prietenii între ei? Pentru că se iubesc prea mult pe ei înşişi, pentru că ţin prea mult la părarea lor. Vreţi să ştiţi de ce se ceartă soţii în familie? Pentru că fiecare caută binele pentru sine însuşi şi nu pentru celălalt. Vrei să ştiţi de ce îşi omoară oamenii copii sau de ce îi abandonează? Pentru că a creşte un copil este cea mai mare dovadă de renunţare la sine. Apariţia unui copil schimbă radical viaţa de familie şi tot timpul pe care-l aveau soţii pentru ei înşişi înainte, astăzi sunt “obligaţi” să-l acorde creşterii copilului, care nu poate face nimic fără ei. Toţi ştim asta, şi de aceea a ajuns în popor vorba păgână despre copii: “Cine are să-i trăiască, cine n-are să nu-şi dorească!” De ce aleg unii oameni să-şi omoare copilul? Pentru că le este prea greu să renunţe la viaţa dulce de confort pentru o viaţă de sacrificiu continuu. De ce fac oamenii copii puţini? Nu pentru că n-au bani ci pentru că fiecare copil adus pe lume e un nou pas către renunţarea de sine, un pas care presupune şi suferinţă. Părintele Arsenie Papacioc spunea că marea problema a noastră astăzi este că fugim de suferinţă în loc să ne-o asumăm. Uităm că prin Cruce a venit mântuirea la toată lumea, uităm că bucuria Învierii a urmat patimilor răstignirii. Ce sunt copiii pentru noi? Un mare dar de la Dumnezeu prin care ne vindecăm de egoism şi răutate. Un dar foarte inteligent şi înţelept. Dacă ne-ar porunci Dumnezeu să ne sacrificăm atât de mult pentru aproapele nostru poate n-am face-o, dar folosindu-se de egoismul nostru, de mândria de a avea propriul copil, reuşeşte să ne îmbie spre sacrificiu. Învăţând să ne iubim proprii copii şi să renunţăm la noi înşine pentru ei vom putea să ne sacrificăm în viitor şi pentru aproapele nostru. Fiecare nou copil este o înaintare în asemănarea cu Dumnezeu. Crescând copii conştientizezi că nu-ţi mai permiţi să faci răul pentru că fii tăi te vor imita. Copiii sunt oglinda sufletului părinţilor. Dacă ţi-ar spune Dumnezeu că eşti păcătos te-ai supăra, dar când îţi vezi păcatele tale copiate în comportament de proprii tăi copii atunci realizezi că eşti cu adevărat păcătos. Ieri am cunoscut un bărbat de vreo 30 şi ceva de ani, un om simplu, dar foarte bucuros şi liniştit. Are trei copii, doi băieţi şi o fetiţă foarte frumoasă, pe care o cheamă Anastasia, şi din câte am observat părea un om împlinit, un om care a înţeles un lucru pentru care noi cu greu îl pricep astăzi: bucuria şi fericirea vin atunci când te sacrifici şi iubeşti. Suntem tineri, vedem fel de fel de oameni în jur, şi ne dorim bani, studii în străinătate, carieră, funcţii, putere, faimă dar uităm că doar renunţarea la sine prin iubire pentru celălalt ne face fericiţi. Eu şi soţia mea avem doi copii şi vă spun vouă, celor mai tineri, că doar copiii vă vor aduce acea împlinire după care toţi fugim în toate direcţiile. “Fericit este omul care-şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă.” (Psa 127:5) Gândiţi-vă! oare nu este un egoism din partea noastră să dăm naştere la doar un copil când putem aduce împreună cu Dumnezeu încă trei-patru oameni, a căror existenţă stă în mâna noastră. Paradoxal iubirea când se împărtăşeşte celorlalţi nu se diminuează ci se înmulţeşte şimai mult. O! de-am vedea cum binecuvintează Dumnezeu familiile cu mulţi copii! O! de-am vedea răsplata lor în împărăţia cerurilor, ne-am umple toţi casele de copii. Monahii se mântuiesc renunţând la voia lor prin ascultarea de duhovnicul mănăstirii, iar mirenii se mântuiesc renunţând la voia lor prin naşterea şi creşterea de prunci. Şi unii şi alţii împlinesc voia lui Dumnezeu şi făcând aşa merg pe calea strâmtă dar plină de daruri a împărăţiei cerurilor. Pentru cei care au copii dar sunt încă ispitiţi de dorinţa de a fi liber stareţul Macarie de la Optina are un sfat: „Întrebarea pe care trebuie să și-o pună creștinii deja căsătoriți și cu copii de crescut nu este „cum să-mi reduc la minimul necesar obligațiile familiale, astfel încât să fiu „liber” să duc o viață mai duhovniceasă? ci mai curând cum să-mi cultiv în viața de familie dragostea de Dumnezeu și de aproapele?”
|
|
|