Credință și Știință - Tainele creației

Am strâns în ochi tot cerul cu seninul lui şi păsările din el şi marea toată am adunat cu adâncul ei şi munţii toţi cu înălţimea lor. Am strâns în păr miros auriu de fân şi pe buze răcoarea unui izvor curgând în miez de vară.

Am strâns toată cântarea inimilor sub priviri de Îngeri, în miez de Liturghie şi pe buze am cules picuri albaştri de lumină ce răsar pe icoane.

Am strâns în poală nobleţea crinilor şi smerenia ghioceilor. Pe vârful degetelor mele am cules sfiala macilor din lanul de grâu. Am strâns toată binecuvântarea ploii cazute pe drum uscat de ţară.

Am strâns toate stelele de pe cer şi din soare am cules lumină arzătoare. În haina mea am strâns tot vântul şi-n pliurile hainei mele am adunat foşnet lin de frunze coapte de toamnă. Am strâns în legănul inimii mele tăcerea zilei care pleacă. Am strâns în ochi lumina blândă a lunii pline domnind tăcută peste lumea adâncită în somn.

Am strâns tot dorul unei inimi frânte şi duioşia întreagă a unei mângâieri. Am strâns toată sfiala unei lacrimi şterse în taină, am cules curăţia din ochii copiilor şi zâmbetul lor l-am adunat.

Toată dulceaţa primăverii am strâns şi am cules tot albul florilor de măr.

Şi toate câte-am adunat le aştern sub ochii tăi, o, lume !... şi plâng tremurând că nici una din ele, nici toate laolaltă nu pot povesti întreaga frumuseţe a lui Hristos!

Iubirea - Special

Uneori avem momente când ne spunem că nu mai putem duce crucea pe care ne-a lăsat-o Bunul Dumnezeu, iar de cele mai multe ori ajungem la concluzia aceasta din cauza deznădejdii cauzate de prezenţa păcatului în viaţa noastră şi necredinţei în cuvintele Mântuitorului.

În ultimul timp am uitat de rugăciune şi de bucuriile care vin prin intermediul ei, inima mi s-a împietrit, iar mintea mi s-a întunecat....şi toate acestea din cauza îndepărtării de Dumnezeu.

De foarte multe ori îmi simt umerii grei...grei de povara păcatelor..Cu toate că ştiu că numai prin pocăinţă mă voi putea vindeca, gânduri de ruşine şi deznădejde mă cuprind...îmi este frică de mine pentru că ştiu că mereu voi cădea, mereu Îl voi răstigni pe Domnul Hristos şi mereu îi voi întoarce spatele şi mă voi mai iubi mai mult pe mine.

De fiecare dată când Dumnezeu mă luminează şi îmi arata păcatele, mii de gânduri de mândrie îmi năvălesc în minte...pentru câteva clipe sunt conştientă...doar pentru câteva clipe, şi pe urmă îmi continui viaţa păcătoasă. Aş vrea să nu se mai întâmple aşa, dar din cauză că firea omului este atât de slabă şi neputincioasă, parcă ne-am spune că nu mai are rost să luptăm. Tocmai din acest motiv, Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să nu deznădăjduim şi că împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţa, prin iubirea arzătoare insuflata de  Sfântul Duh şi prin luptă nevăzută cu păcatul şi patimile.

Oricât de multe învăţături ziditoare de suflet am primi parcă tot nu suntem convinşi în inima noastră că ne putem mântui şi în zilele noastre.

Ar trebuie să ne punem şi noi în fiecare clipă întrebarea enunţată în titlu dar adresată lui Dumnezeu...Ce-aş fi eu fără tine, Doamne?  Sunt sigură că dacă ne-am întreba în fiecare clipă nu am uita de păcatele noastre şi, aşa cum spunea mult-iubitul Părinte Cleopa Ilie, veşnic am dormi în păcate. Din nefericire, mulţi facem acest lucru...uităm că suntem doar nişte creaturi şi suntem în mâinile lui Dumnezeu.

Am început să îmi pun mai des această întrebare din ziua în care mă aflam la metrou şi am zărit pe un afiş publicitar o carte cu titlul acesta,”Ce-aş fi eu fără tine?”, scrisă de Guillaume Musso. Nu am citit cartea dar am auzit că este vorba despre două feluri de iubire ale unei femei: iubirea pentru tatăl ei şi iubirea pentru primul bărbat de care s-a îndrăgostit. Aceasta este pusă să aleagă între cele două persoane dragi pentru că ambii sunt prinşi într-o cursă mortală, iar destinele lor nu pot fi separate.

Mi-ar fi plăcut foarte mult dacă această întrebare ar fi fost adresată Domnului Hristos, iar cartea să fi avut o temă creştin-ortodoxă.  Dar sunt bucuroasă că începând din acea zi Dumnezeu m-a ajutat să mă gândesc mai des la cine sunt de fapt.

Să nu renunţaţi niciodată la luptă duhovnicească.  Să mergeţi la părintele duhovnic şi să vă spovediţi păcatele cu pocăinţă şi sinceritate.

Şi eu sunt nerăbdătoare să merg la duhovnicul meu pentru că e persoana cea mai apropiată, care mereu mă aşteaptă cu braţele deschise şi îmi şterge lacrimile. E însuşi Domnul Hristos prin cuvintele mângâietoare şi ziditoare de suflet ale duhovnicului...iar după primirea dezlegării păcatelor şi cu dorinţa sinceră de a nu mai păcătui, vine şi bucuria mult aşteptată....bucuria care te înălţa la cer şi îţi dă aripi să zbori , bucuria care nu poate fi comparată cu nimic din lumea aceasta trecătoare

Să vă rugaţi neîncetat şi să luptaţi împotriva păcatului...oricât de mic ar fi. Din cauza păcatelor suntem nefericiţi şi nu ne putem bucura de bunătăţile pe care le revărsa Dumnezeu din marea Sa iubire de oameni. Să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă şi să vă bucuraţi împreună şi cu cel mai umil cerşetor din colţul străzii...e chiar Domnul Iisus Hristos în sufletul acelui om care ne strigă şi abia aşteaptă să Îi răspundem cu dragoste.

Doamne ajută!

Credință și Știință - Bioetică

Transplantul de tesuturi si de organe este una din formele de varf ale practicii medicale contemporane, care transforma suferinta in nadejde pentru mai multa viata. Este o performanta a stiintei si a practicii medicale pe care Biserica o binecuvinteaza atata vreme cat, prin transplant, se rezolva criza determinata de lipsa altor solutii de vindecare si se reda viata normala unei persoane, fara insa a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca sa traiasca altcineva.

 

Definitie. Prin ,,transplantul de tesuturi si/sau de organe se intelege acea activitate medicala complexa care, in scop terapeutic, inlocuieste tesuturi si/sau organe umane compromise morfologic si functional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sanatoase.

<!--{lofimg src="/images/stories/2010/iulie/7616631-md.jpg"}-->

 

PRINCIPII GENERALE

• Viata specifica persoanei umane, unica si irepetabila, este un dar al lui Dumnezeu, inteles ca vietuire a sufletului in trup; crestinul va purta de grija pentru amandoua, dar ii va acorda maxima importanta sufletului, luptand pentru mantuirea sa.

• Actul de daruire voita a vietii pentru Dumnezeu ori pentru aproapele descopera adevaratul sens al dragostei, de aceea daruirea este mai dorita decat conservarea ei; pe aceste considerente se fundamenteaza eroismul dar mai ales martiriul.

• Darul vietii consta in sfintenia ei, de aceea urmarirea „calitatii vietii” ar trebui sa se faca pentru sporirea sfinteniei, iar prelungirea vietii pentru lucrarea mai departe a mantuirii si prezenta benefica a persoanei in mijlocul semenilor.

• Invatatura ortodoxa acorda mare importanta cinstirii trupului, atat in timpul vietuirii lui, cat si dupa moarte, si aceasta pentru ca trupul reprezinta o materie structurata de Dumnezeu in taina persoanei, Trupul „este templul Duhului Sfant” ( I Corinteni 6, 9) si, sub o forma spiritualizata, urmeaza sa participe si la viata de dincolo de mormant.

• Moartea, ca despartire a sufletului de trup, nu justifica ideea considerarii trupului ca un obiect, care sa poata fi folosit dupa bunul plac al unor terte persoane.

 

PRINCIPII SPECIALE

• Transplantul trebuie sa aiba la temelie iubirea crestina a celui ce daruieste si implinirea ei in iubirea celui care primeste. In acest sens, el va indeplini urmatoarele conditii:

1. sa respecte demnitatea persoanei (donator, receptor, medic);

2. sa aiba scop terapeutic;

3. sa fie in folosul aproapelui;

4. sa respecte viata si chiar moartea persoanei umane;

5. sa respecte drepturile omului si dimensiunea duhovniceasca a existentei umane, chiar din momentul conceperii acesteia;

6. sa nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozitati medicale, la moda in lumea noastra secularizata.

• Actul de donare sa aiba la temelie iubirea crestina fata de aproapele si jertfelnicia; donarea nu poate sa fie obiectul unor tranzactii;

• Prelevarea si transplantul de organe si de tesuturi se face numai in scop terapeutic;  transplantul va trebui sa se dovedeasca a fi unicul remediu valid pentru prelungirea si imbunatatirea (in cazul transplantului de cornee, de piele, etc) vietii unui pacient;

• Pentru ca prelevarea de organe presupune consimtamantul donatorului, va fi de neacceptat prelevarea de tesuturi de la un embrion, dat fiind faptul ca, desi fiinta vie, acesta este in imposibilitatea de a-si da consimtamantul;

• Este inadmisibila provocarea voita a mutilarii sau a decesului prin prelevarea unor organe, chiar pentru scopul de a salva viata unei alte persoane;

• Transplantul va fi bine justificat: se va urmari scopul imediat si pe termen lung al transplantarii, ca si acordarea unei calitati satisfacatoare vietii primitorului;

• Realizandu-se din iubire si din respect fata de viata umana, transplantul va lua in calcul viata persoanei umane in toata complexitatea ei, nu numai viata care se consuma sub forma si la nivel exclusiv biologic, ci si dimensiunea duhovniceasca, eterna a vietii omului. Fiind metoda exceptionala de tratament, transplantul este justificat dupa ce s-au epuizat toate celelalte forme si modalitati de tratament.

 

(Patriarhia Română)

Credință și Știință - Bioetică

Tot mai multe viitoare mamici iau decizia astazi de a naşte printr-o operaţie cezariană în locul unei naşteri naturale, insa din motive preferentiale si nu strict medicale. În acest articol vreau să abordăm acest aspect şi dintr-o perspectivă ortodoxă, nu numai dintr-una strict materială, raportându-ne la Dumnezeu şi la împărăţia cerurilor. Acest articol este dedicat tuturor fetelor şi femeilor creştine care cred în Dumnezeu şi care sunt puse în faţa acestei "dileme".

O prietenă foarte bună de-a noastră, fiind însărcinată, a fost la medic şi a pus următoare întrebare: Cum credeţi că ar trebui să nasc, natural sau prin cezariană? Medicul a dat următorul răspuns: "Cezariana nu este o naştere ci este o operaţie!"

Pe cât de simplu este acest răspuns pe atât de înţelept! Aducerea copilului la lumina lumii printr-o operaţie cezariană nu este o naştere fireasca, ci este doar o operaţie in cadrul unei conjuncturi nefavorabile din punct de vedere medical.

Insa nasterea fireasca presupune implicarea fizică şi emoţională a mamei în acest proces. În timpul unei naşteri mama este cea care se dedică şi suferă, depunând cel mai mare efort, medicii având o implicare secundară. Pe când, la o operaţie cezariană viitoarea mamă nu participa atat de intens, putând cel mult să-şi facă griji, dar neputând interveni în niciun fel la venirea pe lume a bebeluşului.

Iată ce spune Mântuitorul Hristos despre acest subiect:

"Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume." (Ioan 16, 21)

A fi mamă înseamnă să-ţi iubeşti copilul aşa cum nimeni nu o poate face mai mult, iar iubirea înseamnă jertfă, renunţare la sine, dăruire... O femeie care naşte natural, si nu fuge de durerea nasterilor in mod nejustificat medical îşi merită deplin numele de mamă. O mamă care a suferit pentru pruncul ei îl va iubi mai mult, îl va preţui mai mult şi va fi împacată cu gândul că a făcut tot ce a putut ca pruncului ei să-i fie cât mai bine. Aceasta pentru ca durerile nasterii sudeaza nespus de mult dragostea mamei fata de pruncul pe care l-a purtat in pantece. Insa o mamă uită durerile naşterii imediat ce-şi ţine pruncul în braţe şi se bucură că suferinţa ei nu a fost în zadar ci pentru a ca a adus un om pe lume, şi nu oricum, ci om cu viaţă veşnică, pentru că toţi suntem veşnici.

O femeie care alege naşterea printr-o operaţie cezariană fara a fi constransa de un risc al nasterii, se gândeşte întâi la ea, vrând să scape de durerile naşterii lăsate de Dumnezeu ca pedeapsă pentru păcatul săvârşit în rai de către Eva. Nu vorbim de cazurile când operaţia cezariană se impune din diferite motive medicale obiective şi serioase, ci de cazurile când viitoarea mamă alege operaţia în locul naşterii naturale din motive preferentiale. Această alegere de preferinta scapă de durerile naşterii, fiind defapt o fuga de responsabilitate pe uşa din dos. Dar cine fuge de durerile naşterii le va întâmpina in viaţă în alt mod.

Când a născut soţia mea natural am vorbit cu ea la telefon cu câteva minute înainte de naştere şi la câteva minute după. Unele femei după ce nasc natural coboară de pe masa de operaţie şi pleacă de acolo în salon pe picioarele lor, dovadă că o naştere fără probleme e un lucru natural care nu crează disfuncţii psihice şi fizice ci dimpotriva. Pe când o femeie care a născut prin cezariană nu poate să-şi ridice nici capul de pe pernă, durerile operaţiei făcându-se simţite abia după ce trece efectul anesteziei.

Deşi încearcă să fugă de durerile naşterii vor simţi alte dureri şi vor avea de suportat regimul fizic al unei operaţii care va impune anumite restricţii de mişcare. O naştere printr-o operaţie cezariană presupune ca la o a doua sarcină naşterea să se face tot prin cezariană şi nu în mod natural, iar a treia cezariană este foarte periculoasă, medicii recomandând avortul. Concluzia este că femeia, alegand naşterea prin cezariană, îşi limitează numărul copiilor la 2 maxim 3, deşi ar fi putut să dea naştere la mai mulţi.

Nivelul tehnologiei medicale ne permite "luxul" să "alegem" modul în care să ne naştem copiii, deşi naşterea e un lucru aşa de natural, întreaga creaţie fiind mărturie pentru acest lucru. Toate animalele pământului nasc în mod firesc...

Oare dacă această naştere era dăunătoarea mamei şi pruncului, nu alegea Dumnezeu alt mod de a da naştere? Oare dacă femeile nasc aşa de mii de ani, suntem noi astăzi mai privelegiaţi să facem în alt fel ?

O singură femeie a născut fără dureri un prunc, Maica Domnului, cea care a dat fire omenească Fiului lui Dumnezeu. De ce oare? Pentru că pruncul din pântecele ei a apărut fără împreunarea trupească cu un bărbat, prin Duhul Sfânt şi prin voinţa Tatălui şi a Fiului. Împreunarea trupească a bărbatului cu femeia poartă urma păcatului originar, care poate fi şters doar printr-un mod de responsabilizare a acestui act, prin naşterea de prunci. Naşterea şi creşterea pruncilor de către o femeie reprezintă o asumare a unei greşeli şi pornirea pe un drum al îndreptării cu ajutorul lui Dumnezeu către împărăţia cerurilor.

Suferinţa provocată de durerile naşterii capătă sens când femeia se raportează la Dumnezeu şi-şi conştientizează păcatele sale. Suportarea durerilor naşterii aduce după sine binecuvântarea lui Dumnezeu şi ştergerea multor păcate. Această jertfă adusă de femei la naştere e similară cu jertfa adusă de Mântuitorul pe cruce, Care a suferit să dea viaţă veşnică lumii întregi. O mamă suferă să dea viaţă unui copil cu un suflet veşnic, care nu v-a muri niciodată, ci prin viaţa sa va alege să meargă ori în împărăţia cerurilor, ori în iad.

O femeie care naşte în mod natural alege să stea alături de pruncul ei încă de la primele clipe de viaţă în lume, chiar dacă această alegere presupune suferinţa. O mamă adevărată este mereu lângă pruncul ei, încercând împreună cu Dumnezeu să-i ofere tot ce-i mai bun pentru viaţa de aici şi de dincolo de moarte.

Cât priveşte atitudinea unor soţi de a-şi menaja soţiile de durerile naşterii aduceţi-vă aminte ce i-a spus Mântuitorul Hristos lui Petru care îi sugera să fugă de suferinţa: "Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor" (Marcu, 8, 33)

A fugi de suferinţă e un calcul omenesc, a accepta suferinţa e dumnezeiesc.

Sexualitate - Fecioria

Îmi aduc aminte cu drag cum Părintele Stăniloae spunea că limba noastra e aşa frumoasă şi aşa bogată, încât cele dumnezeieşti sunt numite cu alţi termeni decât cele lumeşti. Astfel când aducem vorba de cele dumnezeieşti vorbim de chipul sfinţilor şi nu de faţa lor, vorbim de împărtăşirea cu sfintele taine şi nu de administarea lor, vorbim de nădejde în loc de speranţă, de prunc în loc de copil, de veşminte şi nu de haine, de iubire în loc de dragoste.

Părintele spunea frumos că în occident se foloseşte termenul "virgo" (virgină) pentru numele Maicii Domnului, un termen foarte carnal, care trimite în primul rând la trup şi câtuşi de puţin la suflet. Pe când în limba română Maica Domnului este numită cu numele de "fecioară", un termen care te duce cu gândul nu numai la o stare de curăţie trupească ci în primul rând la una sufletească, la un suflet fără patimi, încă neatins de stricăciunea plăcerii. Termenul de fecioară vorbeşte de inocenţa şi frumuseţea sufletului unei fete, de gândurile ei fără prihană, de intenţiile ei fără răutate, de viaţa ei neatinsă de păcat.

Ştiu pe cineva pe care o cheamă Mariana şi a avut un moment în viaţa ei când s-a supărat că n-o cheama Maria aşa cum o cheamă pe Maica Domnului, căci tare i-ar fi plăcut să poarte numele Născătoarei de Dumnezeu.<!--more Continuare -->

Ţi-e ruşine că eşti fecioară ? Ar trebuie să te bucuri căci porţi numele Fecioarei dumnezeişti, care prin fecioria ei a ajuns mai sus decât toţi îngerii, mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii. Prin fecioria ei Maica Domnului a luminat toate cerurile şi s-a făcut mai de cinste decât toate puterile cereşti. Paradoxal prin fecioarie a intrat Pruncul în lume. Paradoxal prin "întristarea" fecioriei avem acces la cele mai mari bucurii.

 

Ţi-e ruşine că eşti virgin(a) ? Gândeşte-te că sexualitatea este doar o slăbiciune a firii, o treaptă spre omul desăvârşit. Eşti asemenea cu Hristos şi cu cei mai mari sfinţi ai Lui. Bucură-te! Te asemeni cu Ioan cel cu gura de Aur, cu Vasile lauda cea mai de preţ a bisericii, cu Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul...

Am fost şi eu la fel ca tine. Aveam 16 ani şi mă uitam în jurul meu şi vedeam cum vorbesc prietenii, mă gândeam cum alţii au prietenă şi fac de toate,  iar mie mi-era ruşine căci nu eram ca ei. Mă gândeam oare cât o să mai stau aşa, pănă când? Mi-era ruşine să recunosc că sunt feciorelnic.

Au trecut anii, m-am căsătorit şi vă spun sincer că n-am pierdut nimic. Nu-mi pare rău că n-am făcut dragoste înainte de căsătorie ci mă bucur enorm că m-a scăpat Domnul de asta.  Dragostea înaintea căsătoriei e un păcat şi păcatul te incarcă cu consecinţele lui, care vor apărea mai devreme sau mai târziu. De multe ori se-ntâmplă ca distracţiile de la tinereţe să-şi arate efectele exact când ţi-e mai drag: în viitoarea ta familie. Fii înţelept şi fă-ţi vara sanie şi iarna car căci dacă nu te pregăteşti de acum pentru viaţă, ţi-o strici singur din tinereţe. Găteşte-ţi tinereţea cu frumuseţea fecioriei şi nu cu numărul partnerilor care te-au mânjit.

Hristos Domnul vorbea aşa frumos în predica Sa de pe munte despre creştinii adevăraţi, le aducea aminte ce importanţă mare au ei în lume. Da! Voi cei feciorelnici sunteţi lumina lumii, sunteţi sarea pământului !

Voi ce nemânjiţi de păcat, voi prietenii lui Hristos, voi arătaţi lumii că viaţa nu este numai mâncare şi băutură, distracţie şi sex ci e mult mai mult decât atât. Voi prin starea voastră curată îi ruşinaţi pe cei fără ruşine. Voi ce feciorelnici sunteţi ca o casă pe vârful muntelui în văzul tuturor.

Nu vă întristaţi că n-aveţi cu cine să faceţi dragoste, ci bucuraţi-vă ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, ca unii ce sunteţi privelegiaţi şi mângâiaţi de harul cel sfânt al Lui. O să vină vremea când o să-I mulţumiţi cu lacrimi pentru asta !

"Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii."

Sexualitate - Fecioria

Este posibil ca oamenii să trăiască în abstinenţă o viaţă cu adevărat curată? Cum reuşesc călugării acest lucru?

De câţiva ani mă tot străduiesc să aflu un limbaj prin care să ajung la urechile celor care pun această întrebare şi mă tem că nu voi reuşi să-l aflu.

De ce? Pentru că majoritatea oamenilor aud cu urechile mentalităţii acestei lumi, interpretează prin reţeaua de sinapse impusă de cei din jur, uneori prin experienţe destul de traumatizante...

Apoi, oamenii aud ce vor ei să audă, pentru că cel ce întreabă crede deja că „nu se poate!" şi că cei care afirmă altfel „ascund ei ceva" (aşa credea şi unul din securiştii care mă „cercetau"). Şi au dreptate.

Da, toţi cei care s-au oprit şi au cunoscut în viaţa lor, în sufletul şi în trupul lor, că Dumnezeu nu ne-a adus la viaţă pentru chin şi plăceri efemere, ci pentru a ne împărtăşi de Bucuria Lui de a fi, îşi ascund propria viaţă cu Hristos în Dumnezeu. Nu este o metaforă biblică, ci o realitate. Adică, viaţa creştinului viu este ascunsă chiar şi pentru el în Dumnezeu, nici chiar el nu înţelege raţional cum a devenit imposibilul posibil. Nu înţelege intelectual, dar constată pe „pielea lui". Pur şi simplu: zice „Doamne!", şi „Doamne" vine şi le face pe toate posibile. Nu în locul omului, ci în om, cu puterea omului pătrunsă, îmbrăţişată, susţinută de harul Lui. Tot meşteşugul omului este acela de a învăţa să-şi cunoască neputinţa şi, prin asceză, să dobândească şi să păstreze harul.

<!--more-->

Călugării şi toţi cei care duc o viaţă curată primesc de la Dumnezeu, în mod simţit, ceva atât de bun încât strădania de a dobândi şi păstra harul (asceza) devine o bucurie, iar sărmana plăcere senzuală adusă de păcat devine jalnică şi demnă de dispreţuit. Abstinenţa nu este decât calea (la început strâmtă) prin care obţinem acel Ceva pe care îl pierdem prin păcat.

Despre Acest Ceva atât de bun, nu se poate povesti. Vă pot spune doar atât: Veniţi şi vedeţi! Faceţi o probă: faceţi tot ce vă porunceşte Domnul, respiraţi Răsuflarea Lui, mâncaţi Trupul Lui, beţi Sângele Lui, ascultaţi cuvintele şi tăcerea Lui şi veţi vedea.

Restul sunt vorbe goale, fiori trecători şi multă suferinţă şi angoasă.

Cu înţelegere şi respect,

Maica Siluana

Tinerii în societate - Ispite feminine

Am citit un articol foarte frumos, mai de mult, a unui diacon care compara mall-urile cu Biserica. El spunea că unii oameni, duminică dimineaţă, se duc mai degrabă la mall decât la Sfânta Liturghie la Biserică. Concluzia articolului era că mall-urile sunt noua biserică a oamenilor şi shopping-ul a fost "ridicat" la rang de religie.

Poate părea puţin exagerat dar haideţi să vă spun ce am văzut chiar ieri în mallul Plaza din cartierul Militari. Pe pereţii mari de afară şi în interior sunt câteva afişe publicitare gigantice care fac reclamă întregului mall. Pe afişe scrie "Pure shopping" şi arată imaginea a doi tineri, o fată şi un băiat, unul lângă altul, având aripi de îngeri şi fiind îmbrăcaţi în alb, iar fundalul e pe un albastru azuriu şi cu câţiva norişori pufoşi.

Ştiu că noi oamenii mergem la cumpărături să ne relaxăm, să mai scăpăm de monotonie, să ne simţim bine pâna la urmă. Poate câteodată mergem de nevoie sau câteodată mergem ca un moft. Dar afişul publicitar îmi spune altceva. Afişul vrea să divinizeze la nivel mental bucuria shopping-ului. Afişul vrea să arate că shopping-ul e printre cele mai curate şi mai angelice bucurii. Iar termenul "pure shopping" mă duce cu gândul la o senzaţie pură, fără nimic rău în ea, până la urmă la o senzaţie divină, din altă lume - aşa cum arată şi afişul cu îngerii.

<!--more Citeşte tot-->

Creatorii de reclame sunt conştienţi de dorinţa aceasta lasată în om spre veşnicie, spre infinit. Sunt conştienţi de faptul că cele materiale nu ne pot satisface niciodată şi că omul  se gândeşte la o existenţă mai frumoasă, omul tinde mereu spre ceva mai mult. Iar setea aceasta de veşnicie lasătă de Dumnezeu în noi este cea care ne face tot timpul să căutăm, să înaintăm, să explorăm. Setea aceasta ne face pâna la urmă sa ajugem la El, care e bucuria mai presus de bucurie.

Astfel cei care fac aceste reclame se folosesc de dorinţa aceasta şi o pervertesc în ceea ce vor ei. Ei o îmbracă la nivel mental în ceva angelic, în ceva dumnezeiesc, pentru a-şi urmări scopul - acela de a vinde.

După ce facem câteva shopping-uri, aşteptând bucuria promisă, vom simţi şi vom vedea că n-am obţinut ceea ce ni s-a promis.

Nu e rău să faci cumpărături, nu e rău nici măcar să te bucuri că faci cumpărături, dar e rău să mă gândesc că aste e cea mai mare bucurie. E rău să cred că dacă voi fi trist, shopping-ul mă va face fericit. E foarte rău să cred că bucuria dumnezeiască pe care am simţit-o de atâtea ori în Biserică în prezenţa lui Dumnezeu, poate fi comparată cu senzaţia de a merge la cumpărături.

"Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut." (In.1,9-13)

Artă, cultură și umor - Poezii

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Dar sunt prea ocupata cu grijile-mi lumesti,
Un gand soptit de-un inger:sa spun o rugaciune
L-am alungat degraba ca nu cumva sa ma-ntalnesti

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Ma strigi,ma chemi si vezi ca nu raspund,
Te uiti frumos si trist la mine,ma binecuvantezi
Apoi te-asezi, langa sufletu-mi, plangand

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Si speri ca intr-o zi voi ridica privirea
La sfanta Ta icoana ce ma priveste totdeauna
Cu chipul Tau,cel mai smerit si bland

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Ai vrea sa Te urmez de-a pururea
Ca rastignirea ai rabdat-o pentru mine,
Mi-ai pregatit salas in Casa Ta

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Sa-mi dai din pacea Ta cea sfanta
Iar eu sa te urmez ca pe-un Pastor
Eu,oaia Ta, cea ratacita si pierduta

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Si  ma iubesti cu cel mai mare dor
Cum isi privesc parintii pruncii lor,
Asa astepti ca eu sa vin la Tine

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Imi pui in minte ganduri de iubire
Dar eu nu vreau nici sa aud de Tine
Si Te-alung iarasi, Bunul meu Pastor

M-astepti mereu sa ma intorc la Tine
Si lacrimile tale spun povestea lor
Ca sunt din cer,de la Mantuitorul
Ce-asteapta bun,smerit si iubitor,
Intoarcerea oilor.

Iubirea - Iubirea îndrăgostiților

Vrei să cedezi? Vrei să-ţi… “începi viaţa”? Să fii a lui, să vadă că-l iubeşti cu adevărat? Dragostea lui te presează delicat… Nu-ţi cere nimic, dar… paradoxal, asta te face să simţi că… plesneşti! Tocmai generozitatea lui stârneşte şi aţâţă generozitatea ta… Tăcerea lui te face să vorbeşti într-una; şi vorbind, te goleşti, încet-încet, de orice rezistenţă… Şi asta, în mod bizar… te înspăimântă!

Privirea lui răbdătoare îţi smulge inima din piept…. Ce mai: îl iubeşti la nebunie!…

Atunci, ce te mai opreşte?!

A… Acea plăpândă şoaptă a conştiinţei, acea fărâmă de frică, acea “fisură”prin care ameninţă să se strecoare cele mai înfricoşătoare scenarii…

Păi, dacă e dragoste, ar trebui să fie totul în regulă, nu-i aşa?

Da, dar… Există, totuşi, un “dar”… care strică totul…

Da, ai putea să treci peste acest “dar”, peste această “frică”… numai că “după”, ea nu dispare, nu se dizolvă în actul iubirii, ci, dimpotrivă: creşte, creşte până umple inima, de parcă, prin “act” ar fi aflat tocmai mijlocul de a-ţi devora iubirea! Ai mai văzut şi auzit întâmplându-se asta, la cei din jurul tău…

Iubirea ta este imperfectă, e limpede… Are o “impuritate” care o face periculoasă, un virus care o poate transforma în vehiculul unei boli mortale pentru prietenia voastră….Şi pentru sufletul tău…

Atunci? Ce-ar fi de făcut?

În primul rând, nu renunţa la iubirea ta… E imperfectă, bolnavă, “vinovată”…. dar, e totuşi, iubire… iubirea ta…

De aceea cred că nu-i cazul să o lepezi, pentru că asta nu rezolvă problema, ci doar o amână…. Cred că trebuie să mergi cu ea la Doctor, la Tămăduitorul de iubiri…

Trebuie să faci asta, pentru că iubirile bolnave sunt izvoarele întregului blestem omenesc, ale tuturor dramelor noastre: avortul, abuzul infantil, divorţurile, toată acra nefericire din cârciumi, toată neagra amăgire de sine din bordeluri, toata artificiala fericire a “carierei” etc., toate sunt consecinţele unei iubiri bolnave…

DAR TREBUIE SĂ IUBIM! PENTRU ASTA NE-AM NĂSCUT! NUMAI AŞA PUTEM FI FERICIŢI! Cine nu ştie asta, cine poate ocoli acest adevăr?

Să nu renunţi niciodată la iubire… Acesta e dreptul fundamental al omului, darul lui Dumnezeu, piatra cea de mare preţ a fiinţei noastre, pentru care se merită să dai totul…

NUMAI CĂ IUBIREA NOASTRĂ ARE CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA NOASTRĂ: ESTE INCOMPLETĂ, BOLNAVĂ…

Priveşte cu atenţie Crucea! Priveşte-o, te rog, cu toată inima: nu-L vezi, acolo, pe Tămăduitorul de iubiri? Nu vezi tu, în cuiele acelea, strivite, sfâşiate, LIMITELE FIINŢEI NOASTRE şi, implicit, ALE IUBIRII NOASTRE?

Iubirea noastră bolnavă este blestemul nostru… Dacă nu vezi pe Cruce pironit TOCMAI ACEST BLESTEM, nu vezi nimic….

Du dragostea ta la Tămăduitorul de iubiri… Sfintele Taine sunt tratamentul Său…. Du-te la Biserică şi caută-ţi un duhovnic care să ţi-l administreze….

Apoi, vindecată de orice spaimă, de orice sămânţă de posibilă nefericire, curăţită până când s-a umplut de Lumină şi nu mai e în ea nici un grăunte de îndoială … las-o să curgă, las-o să fie Stăpâna ta… Fii fericita Ei roabă….

Marius Iordachioaia

(Scrisoare către o fată „care nu mai poate”)

Discursuri din Sfânta Scriptură - Controverse în Sf. Scriptură

În Duminica de ieri s-a citit în biserici pasajul evanghelic care descrie vindecarea unui orb din naştere de către Mântuitorul Hristos. Printre multele învăţăminte descoperite de Domnul prin această minune aş vrea să insistăm doar pe una, anume legătura dintre păcatele părinţilor şi a copiilor. Apropiindu-se Iisus de acest orb ucenicii l-au întrebat cine a păcătuit, el sau părinţii lui, de a ajuns într-un asemenea fel. Mântuitorul Hristos le răspunde:

“Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”  (Ioan 9, 3)

Există un pasaj biblic din Vechiul Testament care a fost înţeles greşit de iudei dar şi de creştinii de astăzi:

“Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii? ” (Iez, 18, 2)

Acest verset scos din context poate fi adus ca argument în favoarea teoriei conform căreia Dumnezeu îi împovărează pe copii cu greşelile părinţilor, pedepsindu-i. Dacă vom citi întreg capitolul 18 de la Iezechiel vom observa că Domnul amendează această afirmaţie şi porunceşte ca pe viitor această poruncă să nu se mai grăiască în Israel:

“Şi a mai fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: "Pentru ce spuneţi voi în ţara lui Israel pilda aceasta şi ziceţi: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii?  Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot aşa este de adevărat că pe viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israel.” (Iez. 18, 1-3)

Iezichel  face această afirmaţie în cartea lui urmându-i lui Ieremia care spune:

“În zilele acelea nu vor mai zice: «Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s'au strepezit dinţii», ci fiecare va muri în propriul său păcat; şi dinţii celui ce a mâncat aguridă, aceia se vor strepezi.” (Ir. 31, 29)

Mai există câteva versete care la prima vedere ar susţine acelaşi lucru:

“Să nu te închini lor, şi nici să le slujeşti; că Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Eu sunt un Dumnezeu gelos, Cel ce vina părinţilor o dă pe seama copiilor pân'la al treilea şi-al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc, dar Mă milostivesc pân'la al miilea neam spre cei ce Mă iubesc şi-Mi păzesc poruncile.” (Ieşire 20, 5-6)

“Cel ce păzeşte dreptatea şi face milă cu mii şi mii, Cel ce şterge fărădelegile şi nedreptăţile şi păcatele, dar nu-l lasă nepedepsit pe cel vinovat, fărădelegile părinţilor ţinându-le asupra copiilor şi asupra copiilor copiilor, asupra celui de al treilea şi al patrulea neam!“ (Ieşirea 34, 7)

“Domnul este îndelung-răbdător, mult-milostiv şi adevărat, Cel ce şterge fărădelegile, nedreptăţile şi păcatele, şi cu curăţie nu-l va curăţi pe cel vinovat, ci nelegiuirile părinţilor le va strămuta în copii până la al treilea şi al patrulea neam.” (Nm 14, 14)

Sfântul Chiril al Alexa ndriei în comentariul lui la Evanghelia după Ioan, exact la acest capitol unde se relateaza vindecarea orbului din naştere, explica foarte detaliat că iudei au înţeles în mod greşit din cauza păcatelor lor că Dumnezeu pedepseşte pe copiii din pricina părinţilor. Iată ce spune:

“S-a arătat deci cum Dumnezeul  tuturor Îşi mărturiseşte El însuşi iubirea de oameni şi iertarea la culme. Deci trebuie să se spună cauza pentru care s-au rătăcit iudeii, de au ajuns  să-L socotească pe Bunul nostru Dumnezeu ţinând minte răul şi rămânând supărat din cauza acestui lucru.

Socotesc că n-au înţeles nicidecum cuvintele dumnezeieşti, sau că le-au atribuit un înţeles nefavorabil, pentru că ei înşişi nu s-au făcut buni şi au ieşit mult din dreapta  rânduială şi de aceea pătimesc pentru nepriceperea lor, încât socotesc că păcatele părinţilor trec la fii şi prelungesc astfel mânia lui Dumnezeu, încât se întinde până la al treilea şi al patrulea neam, pedepsind în chip nedrept pe cei ce n-au păcătuit, pentru ceea ce alţii sunt vinovaţi.

Cum n-ar fi trebuit ei să se gândească în mod cuvenit, dacă ar fi fost înţelepţi, că nu poate face  Izvorul dreptăţii cele mai rele lucruri, întrecând chiar faptele noastre?

Căci oamenii înşişi supun pedepselor pe cei ce obişnuiesc să calce legile, dar nu pedepsesc şi pe fii lor, dacă nu sunt împreună-vinovaţi şi partaşi la acele păcate.

Deci, Cel ce ne-a stabilit legile dreptăţii în toate, cum ar supune oamenii unor pedepse pe care le dispreţuim noi înşine ca foarte nedrepte?

Apoi, trebuie să ne gândim şi la aceasta: s-au dat prin Moise o mulţime de legi şi s-au stabilit multe feluri de pedepse pentru cei ce vieţuiesc în moduri neevlavioase, dar nicăieri nu se văd avertizaţi, odată cu cei ce le calcă, şi urmaşii lor. Pedeapsa s-a stabilit numai împotriva celor ce se fac vinovaţi  faţă de lege. Deci e neevlavios a gândi iudaic, şi e lucru înţelept a cugeta potrivit voii dumnezeieşti şi a păzi totdeauna cele potrivite Firii care stăpâneşte peste toate.

Deci este drept să ne bucurăm de bunătatea proprie Dumnezeului tuturor, Care voieşte să ne minuneze prin nemărginita Lui iubire de oameni şi de aceea se vesteşte ca îndelung-răbdător, mult-milostiv şi adevărat, ştergând fărădelegile şi păcatele.

Deci, cum ar vrea El să fie cunoscut ca fiind atât de neiertător, încât să-şi prelungească mânia până la al patrulea neam? Căci, cum ar fi în acest caz îndelung răbdător şi mult-milostiv, sau cum ar mai şterge fărădelegile şi păcatele, când nu se mulţumeşte să limiteze pedepsele la persoana ce-a păcătuit, ci le extinde până dincolo de al treilea neam, pelungindu-le ca o lovitură şi celor nevinovaţi?

Nu este deci cu totul nepotrivit  şi o ultimă nepricepre a socoti că trebuie să se atribuie lui Dumnezeu o atât de neraţională mânie?” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, pag 656)

Părintele Stăniloae, cel care a tradus tot comentariul Sf. Chiril la Evanghelia după Ioan, aduce o explicaţie suplimentară zicând:

“Dumnezeu rabdă pe părinţii ce se pocăiesc şi, de asemenea, pe urmaşi. Iar dacă continuă generaţii în şir să păcătuiască şi să nu se pocăiască, pedepseşte mai departe pe urmaşi, până în a patra generaţie dar şi mai departe. În aceasta se manifestă şi răbdarea lui Dumnezeu, dar şi dreptatea Lui. Căci dacă păcătuiesc pe rând urmaşii cuiva până în a patra generaţie, înseamnă că, cu toată răbdarea lui Dumnezeu, nu s-a ivit pocăinţa nici în primul dintre cei patru, nici în următorii trei. Persistenţa răului în toţi arată încăpăţânarea tuturor în păcat.

Ceea ce este valabil pentru cei ce se succed într-o familie e valabil şi pentru generaţiile unei naţiuni. Dumnezeu poată amâna pierzania ei când mai multe generaţii continuă să-L nesocotească. Totuşi, dacă nu se întorc, poate aduce peste acea naţiune necazuri tot mai mari, în generaţiile urmaşe, până la pierderea totală a ei, dacă şi după mai multe generaţii continuă să rămână mai departe de El”.

Concluzia este simplă: Dumnezeu nu pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor ci îi pedepseşte pentru păcatele lor personale.

Aşa cum Dumnezeu a avut milă şi răbdare cu părinţii, aşteptând să se îndrepte, aşa va avea şi cu copiii.

Totuşi dacă neam după neam, din fiu în fiu, toţi sunt necredincioşi şi plin de păcate la un moment dat Dumnezeu poate interveni pedepsind mai dur pentru că lanţul acesta al slăbiciunilor să se oprească. Totuşi chiar şi aşa , cei care vor suporta pedeapsa o vor suporta tot pentru faptele lor.

 

Tinerii în Biserică - Taina Sfintei Împărtășanii

În Sfânta Liturghie, cei care vin să se împărtăşească spun o anumită rugăciune, din care o să citez o parte:

Cred, Doamne, şi mărturisesc cu Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.

Bineînţeles, rugăciunea este o trimitere la cuvântul Sfântului Pavel care se auto-intitulează "primul dintre cei păcătoşi" (1 Timotei 1:15). Este o mărturisire făcută de către toţi credincioşii, adunaţi în faţa Sfântului Potir, toată lumea mărturisind a fi primul dintre păcătoşi. Ar fi uşor să iei această declaraţie ca fiind un exces de pioşenie - exagerând starea noastră păcătoasă. Dacă ar fi aşa, Liturghia ar fi o parodie - pe când ea există pentru a ne duce pe noi spre tot Adevărul şi de a ne da darul Vieţii Adevărate. O astfel de viaţă nu poate fi cuprinsă de o pioşenie fără sens.

Astfel, noi trebuie să acceptăm mărturisirea aşa cum este de fapt. Cum se face că eu sunt primul dintre păcătoşi? Am putea presupune că limbajul exprimă a fi mai păcatos decât ceilalţi păcătoşi. Dar cum poţi face o comparaţie între un păcat şi un altul? Unii vor spune că o crimă, este de departe, mai rea decat furtul sau minciuna - şi, probabil se consolează zicând: "Cel puţin nu sunt un criminal." Dar asta este doar un ecou al rugăciunii fariseului, care a mulţumit lui Dumnezeu că nu a fost "ca ceilalţi oameni" în special ca vameşul de lângă El (Luca 18:11).<!--more Continuare-->

Spovedania nu este un exerciţiu de moralitate comparată - ci un exerciţiu de smerenie şi de căinţă adevărată în faţa lui Dumnezeu. Faimosul personaj al lui Dostoevsky, Zossima cel Bătrân, spune că "fiecare om se face vinovat de tot şi pentru toate." Misterul fărădelegii, de care se vorbeşte în Scriptură, este doar atât - un mister. Implicarea noastră în păcat este în sine un mister. Cultura noastră a făcut din păcat, fie o cădere morală, deci o categorie legală, fie o problema psihologica, care  să fie tratată ca vină. Ambele sunt triste caricaturi ale realităţii şi niciuna  nu ne permite să spunem: "dintre cei păcătoşi,  cel dintâi sunt eu". Moralitatea ne-ar linişti spunându-ne că nu am făcut la fel de mult ca şi alţii, şi ne-ar lăsa ca nişte farisei fără îndreptăţire. Psihologia ne-ar calma sentimentul de vină, atenţionându-ne că astfel de sentimentele sunt rele pentru noi.

Dar Biserica insistă să stăm împreună cu Sfântul Pavel şi să ne alăturam mărturisirii lui.

Prefer să înţeleg rugăciunea în termenii folosiţi de Zossima cel Bătrân, ale cărui gânduri sunt în mare măsură provenite de la Sfântul Tikhon de Zadonsk. Solidaritatea mea cu fiecare păcătos este de aşa natură, încât nu pot considera că am păcate mai mici decât păcatele celuilalt, sau nu pot fi neresponsabil faţă de păcatele celuilallt. Din nou, cuvintele Bătrânului Zossima:

Amintiţi-vă, mai ales, că nu puteţi fi judecătorul nimănui. Nu poate exista un judecător al unui criminal pe pământ, până când judecătorul află că şi el este un criminal, exact ca cel care-i stă înainte şi că este cel mai vinovat de crima aceluia. Când va înţelege asta atunci va putea fi judecător. Oricât de nebuneşte ar părea, este adevărat. Pentru că dacă eu aş fi drept, probabil n-ar exista niciun criminal care să-mi stea în faţă acum.

Desigur, trăim în societăţi în care frecvent facem distincţia dintre bine şi rău, dintre moral şi imoral. Şi sunt cu adevărat oameni care se comporte aşa de rău  încât ne stupefiază şi nu putem înţelege. Şi totuşi împărtăşim aceeaşi viaţă ca fiinţe umane şi toate eforturile de a refuza realitatea,  ne împing  şi mai mult în mândrie, invidie, vină, şi în orice formă de ură.

Astfel, nu există nici o cale de urmat, decât cea a iertării - şi o iertare care este în chipul lui Hristos. Hristos a luat asupra sa păcatele lumii - într-adevăr, în limbajul direct al Sfântului Pavel:

Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, [Dumnezeu] L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu.  (2 Corinteni 5:21).

Dacă refuzăm trăirea noastră împreună cu Hristos, care El Însuşi a fost "făcut păcat", atunci cum putem pretinde trăirea împreună cu El, în dreptatea lui Dumnezeu? Şi dacă vom accepta această trăiere -  atunci putem mărturisi împreună cu Sfântul Pavel ca "sunt cel dintâi dintre cei păcătoşi." Iertarea lui Dumnezeu oferită nouă nu este o iertare prin care El S-a înstrăinat sau S-a depărtat de noi chiar dacă El a fost fără păcat. Cum putem noi, care suntem păcătoşi, să ne punem mai presus decât alţi păcătoşi? Calea iertării este calea solidarităţii.

"Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac", este cu siguranţă cuvântul unui Dumnezeu milostiv. Este, de asemenea plânsul unui om care s-a dat pe Sine pentru a mări iubirea dintre noi.

(Părintele Stephen Freeman)

Dacă vreţi să citiţi şi ale articole ale Părintelui Stephen Freeman le puteţi găsi aici pe blogul tradus în limba română http://parintelestephen.wordpress.com/ sau pe blogul său în limba engleză http://fatherstephen.wordpress.com/

Tinerii în Biserică - Taina Sfintei Împărtășanii

În Biserica Anglicană un preot a împărtăşit un câine ca răsplată că şi-a salvat stăpânul de la moarte. Din pricina acestui lucru s-au stârnit foarte multe discuţii şi controverse referitoare la canonicitatea gestului. Pe mine personal nu mă surprinde având în vedere că în Biserica Anglicană ca şi în cea Catolică oamenii se pot împărtăşi oricum şi oricând, fără o pregătire anume, şi fără mărturisirea păcatelor unui preot.

Împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, "condiţionată" de mărturisirea păcatelor se întemeiază pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel:

"Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit."

Tinerii în societate - Ispite feminine  

A venit primăvara, e cald afără şi frumos; am început să ne îmbrăcăm iarasi cu haine mai subţiri şi mai lejere. Pentru mine ca băiat, marea problemă de acum şi până la toamnă este să-mi păzesc ochii de fetele pe care le voi întâlni cu privirea pe stradă. Majoritatea covârşitoare a fetelor poartă pantaloni stransi pe trup şi se îmbracă foarte sumar vara, iar cele care poartă fuste, le poartă mulat sau mini. Tot acum se poartă maiouri, tricouri, bluze sau fuste transparente sau cu decolteuri si tăieturi adânci.

E foarte greu ca băiat să te păzeşti de atâtea "privelişti" smintitoare. Iar ca tabloul cotidian să fie complet încep să apară reclame la tot pasul cu femei în costume de baie sau cine mai ştie cum. Problema este în primul rând la noi, căci ar trebuie să fim mai atenti la paza mintii, să ne rugam mai mult la Dumnezeu, dar vai de acelea (aceia) prin care vine sminteala.

Iată câteva cuvinte de dojana ziditoare pentru cum ar trebuie să ne îmbrăcăm, de la avva Filothei Zervakos:

"Despre femei ce să mai spun? Nu au în minte altceva decât cum să se împodobească. Se întrec una pe alta în veşminte. Ce să spun şi despre îmbrăcămintea necuviincioasă pe care le îndeamnă să o poarte născocitorul răutăţii, diavolul. Vai şi amar! Cum de nu le e ruşine femeilor creştine? Ţigăncile şi musulmanele se îmbracă decent, pentru a nu-i sminti pe bărbaţi, pe când femeile creştine, care au tradiţie de la Hristos, de la apostoli, de la Sfinţii Părinţi să se îmbrace decent, au ajuns la nebunie desăvârşită prin felul în care se îmbracă! Taţii şi mamele să fie pilde bune şi să nu-şi lase copiii - povăţuindu-i cu iubire de Dumnezeu - să se îmbrace necuvios. Iar bărbaţii să le ferească pe femeile lor de îmbrăcămintea indecentă, căci vor da socoteală în ziua Judecăţii. Femeile care intră în biserica lui Dumnezeu îmbrăcate necuviincios şi fără de ruşine, fac voia diavolului. Mai bine să nu calce pe la biserică, fiindcă în afară de faptul că nu au nici un folos din asta, îi vatămă şi îi smintesc şi pe ceilalţi credincioşi din biserică.<!--more Continuare-->

Îmi pare rău că sunt nevoit să cercetez şi să mustru. Nu vreau acest lucru, şi poate că-i întristez pe cei răspunzători de asta. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş cerceta. Îndreptaţi-vă şi atunci voi înceta şi eu să cercetez. Vai mie dacă voi tăcea, văzând asemenea fărădelegi!

Într-o carte veche pe care am găsit-o cu mulţi ani în urmă, am citit printre altele că, atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru Iisus Hristos când se vor întâmpla în lume semnele înfricoşătoare ale celei de-a Doua Veniri, când dragostea multora se va răci şi credinţa va pieri, Domnul le-a spus, printre altele: "atunci când femeile vor deveni bărbaţi şi bărbaţii femei".

Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când nişte creştini l-au întrebat când va fi a Doua Venire, le-a răspuns: "Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape". Aceste profeţii ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor prooroci, apostoli, Sfinţi Părinţi, despre care am vorbit mai devreme, se împlinesc astăzi cu precizie.

Ca părinte duhovnicesc, am îndatorirea şi responsabilitatea să-i povăţuiesc pe fiii mei. Te povăţuiesc deci ca de aici încolo să încetezi a-ţi mai vopsi buzele, unghiile şi faţa şi să rămâi cum te-a zidit Dumnezeu. Nu-ţi dori să devii mai presus de Dumnezeu; fiindcă, atunci când te vopseşti cu culori roşii, Îl huleşti pe Dumnezeu. E ca şi cum ai spune: "Dumnezeu n-a ştiut sau n-a putut să mă facă cu buze sau unghii roşii; şi ceea ce n-a putut să facă Dumnezeu, o voi face eu, ca să par mai frumoasă să mă admire şi preţuiască bărbaţii şi femeile fără minte şi să-mi spună că sunt <<femeie fermecătoare>>, modernă, nu înapoiată". Însă în felul acesta îl întristezi pe Dumnezeu şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, şi pe toţi oamenii cuminţi şi cu frică de Dumnezeu, şi-l bucuri pe diavol şi pe oamenii neînţelepţi, bărbaţi şi femei.

Aşadar, dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu şi ţi-e frică de Dânsul, dacă mă respecţi şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, din clipa aceasta în care primeşti scrisoarea mea, să încetezi a te mai vopsi. Şi să-ţi împodobeşti de aici încolo sufletul cu smerenie, cuvioşenie şi virtuţi. Atunci se va bucura şi Dumnezeu, şi îngerii, şi Maica Domnului, şi sfinţii, şi te vor ocroti şi învrednici să intri în Împărăţia Cerurilor.

Însă dacă vei urma moda şi te vei lua după femeile moderne, ca acuma, când le imiţi vopsindu-te, le vei imita şi la fumat, şi la jucat cărţi şi la altele, care sunt scârboase chiar şi când le aminteşte cineva"

"Nu vreau sa mai vad uratenia lumii, necinstea, indecenta, nerusinarea, nesimtirea femeilor lipsite de minte, care sfideaza orice buna-cuviinta, orice curatie, orice fapta de omenie; fiind ca niste diavoli intrupati, cutreiera cu nerusinare pietele, drumurile, intrand pana si in biserici si manastiri, desantate, fardate, cu tigara in gura sau in mana, spre a strica sufletele curate si nevinovate, spre a le tara in mlastina depravarii si pierzaniei, aratandu-si goliciunea sufletului lor, lipsit de orice fapta buna sau virtute.

De aceasta stare deplorabila in care se afla multime de femei sunt vinovati si responsabili majoritatea parintilor si sotilor, care in loc sa le faca sa se schimbe sau sa-si struneasca in vreun fel fiicele, sotiile, surorile, le indeamna tocmai ei la aceste necuratii, privindu-le cu mandrie si bucurandu-se sa le vada astfel impopotonate, boite, rujate.Vinovat este si regele si ceilalti responsabili, ministri, puterea, toti care sunt randuiti dupa voia lui Dumnezeu spre grija si pazirea societatii de toate relele, care dauneaza atat tarii cat si Bisericii. Si cea mai vinovata este Biserica care le ingaduie sa vina la sfintele slujbe si nu le interzice sa intre intr-o astfel de imbracaminte scandaloasa, sau rujate sa sarute icoanele sau sa se impartaseasca."

Sursa:  "Ne vorbeşte Părintele Filothei Zervakos", Ed. Cartea Ortodoxa-Egumenita, 2007, cap. "Îmbrăcăminte"

Tinerii în societate - Ispite feminine

Discursuri din Sfânta Scriptură - Noul Testament

Începând de astăzi deschidem o nouă secţiune pe site numită: "Discursuri în Sfânta Scriptură" în care vom încerca să facem cunoscute texte de o profunzime extraordinară din Sfânta Scriptură. Astăzi începem cu discursul Sf. Apostol Pavel din Epistola către Corinteni, esenţial pentru înţelegerea credinţei noastre ortodoxe.

Vă aduc însă aminte, fraţilor, de Evanghelia pe care v'am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi cu tărie, prin care şi sunteţi mântuiţi dacă o ţineţi cu tărie aşa cum v'am binevestit-o eu; dacă nu, în zadar aţi crezut. Căci înainte de toate v'am predat ceea ce şi eu am primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi şi că i S'a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; după aceea S'a arătat în acelaşi timp la peste cinci sute de fraţi – dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au adormit; după aceea i S'a arătat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S'a arătat şi mie.

Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli; nici nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, şi harul Său care este în mine n'a fost în zadar; dimpotrivă, m'am ostenit mai mult decât ei toţi – dar nu, nu eu, ci harul  lui Dumnezeu care este în mine. Prin urmare, ori că sunt eu, ori că sunt ei, noi aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut.

Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, atunci cum de zic unii dintre voi că nu există înviere a morţilor ? Dacă nu există înviere a morţilor, atunci nici Hristos n'a înviat. Iar dacă Hristos n'a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică e şi credinţa voastră. Ba încă ne aflăm şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că împotriva lui Dumnezeu am mărturisit că

El L-a înviat pe Hristos, pe Care deci nu L-a înviat, de vreme ce morţii nu învie. Că dacă morţii nu învie, atunci nici Hristos n'a înviat. Iar dacă Hristos n'a înviat, zadarnică vă este credinţa, voi sunteţi încă în păcatele voastre. Şi atunci, şi cei ce au adormit întru Hristos au pierit. Iar dacă noi numai pentru viaţa aceasta nădăjduim în Hristos, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar nu!: Hristos a înviat din morţi, pârgă celor adormiţi.

Că de vreme ce printr'un om a venit moartea, tot printr'un om a venit şi învierea morţilor. Că după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia întru Hristos. Dar fiecare în ceata sa: Hristos, ca pârgă; apoi cei ai lui Hristos, la Venirea Lui. Apoi vine sfârşitul, când Domnul Îi va preda lui Dumnezeu-şi-Tatăl împărăţia, când va desfiinţa toată domnia şi toată stăpânirea şi toată putere. Căci El trebuie să împărăţească până ce-Şi va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale.

Cel din urmă vrăjmaş care va fi nimicit este moartea; căci pe toate I le-a supus sub picioarele Sale. Dar când spune că toate I-au fost supuse Lui, e limpede că în afară de Cel care I le-a supus Lui pe toate. Iar când toate-I vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul I Se va supune Celui care I le-a supus Lui pe  toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul întru toate.

Altminteri, ce vor face aceia care se botează pentru morţi f? Dacă morţii nicidecum nu învie, de ce se mai botează pentru ei? Şi noi, noi de ce mai înfruntăm primejdia'n tot ceasul? Eu mor în fiecare zi!; v'o jur, fraţilor, pe lauda'ntru voi pe care o am întru Hristos Iisus, Domnul nostru! Dacă'n planul  omenesc m'am luptat eu cu fiarele'n Efes, care-mi e folosul? Dacă morţii nu învie, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!...

Nu vă lăsaţi înşelaţi: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune h“. Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii n'au cunoştinţă de Dumnezeu; o spun spre ruşinea voastră. Dar va zice careva: Cum învie morţii? şi cu ce trup vin? Nebun ce eşti! Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă nu moare. Şi ceea ce semeni tu nu este trupul ce va să fie, ci un bob gol-goluţ, fie de grâu, fie de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup aşa cum vrea El, fiecărei seminţe un trup.

Nu toate trupurile carnale sunt acelaşi trup carnal, ci unul este trupul carnal al oamenilor şi altul este trupul carnal al dobitoacelor şi altul este trupul carnal al păsărilor şi altul este trupul carnal al peştilor. Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar una este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti.

Una este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor; căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa-i şi cu învierea morţilor: Se seamănă întru stricăciune, învie întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, învie întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, învie întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc. Dacă există trup firesc, există şi trup duhovnicesc, aşa cum este scris: Făcutu-s'a omul cel dintâi, Adam, întru suflet viu; Adam cel de pe urmă, cu duh făcător de viaţă.

Dar nu cel duhovnicesc este întâi, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Precum cel pământesc, aşa şi cei pământeşti; şi precum Cel ceresc, aşa şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta şi chipul Celui ceresc. Pe aceasta însă v'o spun eu vouă, fraţilor: Carnea şi sângele nu pot moşteni împărăţia lui  Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea. Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într'o clipire de ochi, la trâmbiţa de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia  nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba.

Căci trebuie ca fiinţa aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire. Iar când fiinţa aceasta stricăcioasă se va îmbrăca în nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Înghiţitu-s'a moartea'ntru biruinţă. Unde-ţi este, moarte, biruinţa? Moarte, unde-ţi este boldul?

Iar boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului este legea. Dar să-I dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos! Drept aceea, iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, totdeauna sporind în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică'ntru Domnul.

(Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel - Sfânta Scriptură Ediţia jubiliara a Sfântului Sinod, diortosită de IPS Bartolomeu Anania)

Discursuri din Sfânta Scriptură - Vechiul Testament

În cuvântarea sa despre post profetul Isaia vorbește de parcă ar trăi în legea harului, de parcă nu ar trăi în legea "ochi pentru ochi și dinte pentru dinte". Nu degeaba Sfinţii Părinţi l-au numit pe Isaia drept „Evanghelistul Vechiului Testament“. În Noul Testament există nu mai puţin de 89 de citate isaiene, preluate aidoma, aluziv sau prin parafrazare, ceea ce înseamnă că, după Psalmi, Cartea lui Isaia este cea mai puternică legătură dintre cele două Legi. Să ascultăm profunzimea întelesurilor despre post:

Strigă puternic şi nu te opri!; ca pe o trâmbiţă înalţă-ţi glasul ^a şi spune-i poporului Meu păcatele lui şi casei lui Iacob fărădelegile sale!

Ei Mă caută zi de zi şi doresc să-Mi ştie căile, ca un popor care a săvârşit dreptate şi judecata Dumnezeului său n'a părăsit-o; ei cer acum de la Mine judecată dreaptă şi doresc să se apropie de Dumnezeu, zicând: „De ce-am postit noi, dacă Tu n'ai văzut? de ce ne-am umilit noi sufletele, dacă Tu n'ai ştiut?...“ ^b.

Nu: în zilele voastre de post vă faceţi voile voastre şi-i pişcaţi ^c pe cei ce sunt în puterea voastră.

Dacă postiţi pentru certuri şi judecăţi şi-l bateţi cu pumnii pe cel obidit, de ce-Mi aduceţi Mie postul, aşa cum o faceţi astăzi, ca vocea voastră să se audă strigând? Nu postul acesta l-am ales Eu, nici o astfel de zi în care omul să-şi necăjească sufletul; chiar dacă-ţi vei îndoi gâtul ca un cârlig şi chiar dacă ai pune sub tine sac şi cenuşă, nici chiar aşa nu puteţi pretinde că postul vostru e primit. ^d

Nu un astfel de post am ales Eu, zice Domnul; ci tu dezleagă orice legătură a nedreptăţii, dezleagă nodurile cu silnicie înnodate, lasă-i liberi pe cei striviţi în legături şi rupe toate înscrisurile cu socoteli nedrepte.

Frânge pâinea pentru cel flămând şi adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost; dacă vezi pe cineva gol, îmbracă-l şi nu-i trece cu vederea pe cei de un neam cu tine.

Atunci lumina ta se va deschide ca o dimineaţă şi sănătatea ta curând va răsări şi dreptatea ta îţi va merge înainte şi slava lui Dumnezeu te va înconjura.

Atunci vei striga şi Dumnezeu te va auzi, şi'n timp ce tu încă grăieşti, El va zice: „Iată, Eu sunt aici“. Dacă tu te lepezi de ceea ce te ţine legat şi de mâna ta cea hrăpăreaţă şi de cuvântul cârtitor, dacă din inimă îi vei da pâine celui flămând şi dacă vei mulţumi sufletul necăjit, atunci lumina ta va străluci în întuneric şi întunericul tău va fi precum amiaza; şi Dumnezeul tău va fi cu tine pururea, iar tu te vei sătura după cum îţi pofteşte sufletul şi oasele tale se vor îngrăşa şi vor fi ca o grădină bine adăpată şi ca un izvor a cărui apă nu scade; şi oasele tale ca iarba vor odrăsli şi se vor îngrăşa şi neamurile neamurilor vor moşteni.

Şi vechile tale dărâmături se vor zidi şi temeliile vor dura de-a lungul tuturor generaţiilor; tu te vei numi dregător al celor stricate şi cărările ferite pe mijloc ţi le vei face umblate.

Dacă-ţi vei da piciorul înapoi de pe zilele odihnei ^e aşa ca'n ziua cea sfântă să nu faci ce-ţi place ţie, şi dacă zilele odihnei le vei numi „desfătare“, „sfinte“ Dumnezeului tău; dacă piciorul nu ţi-l vei mişca la lucru şi nici din gura ta nu vei grăi cuvânt cu mânie, atunci vei nădăjdui în Domnul şi El te va ridica la bunătăţile pământului şi te va hrăni cu moştenirea lui Iacob, părintele tău; căci gura Domnului a grăit acestea.

(Sf. Prooroc Isaia - Vechiul Testament, Cap. 58)

 

---

a) Vocea profetului e, prin excelenţă, publică, puternică şi fermă; prin ea vorbeşte autoritatea lui Dumnezeu.

b) Profetul denunţă falsitatea postului formal, făcut la adăpostul unei conştiinţe ipocrite.

c) hyponýsso (folosit numai aici în V. T.) = „a pişca“ (a face înţepături uşoare). Aici nu e vorba de păcatele mari sau mijlocii, sesizabile, ci de cele mărunte şi dese, care trec aproape neobservate, cum sunt „înţepăturile“ uşor răutăcioase, direct sau indirect, la adresa altora; acumulate în timp şi înregistrate în subconştient, ele deteriorează relaţiile dintre oameni.

d) Sf. Ioan Casian: Dumnezeu nu vede postul ca fiind bun prin natura lui, ci prin lucrările lui cele bune; altfel, el devine chiar dăunător, după cuvântul Domnului: „... dacă ei vor posti, Eu nu le voi auzi rugăciunile“ (Ir 14, 12).

e) În sensul: Dacă te vei feri să le spurci (să le profanezi).

În cuvântarea sa despre post profetul Isaia vorbește de parcă ar trăi în legea harului, de parcă nu ar trăi în legea "ochi pentru ochi și dinte pentru dinte". Nu degeaba Sfinţii Părinţi l-au numit pe Isaia drept „Evanghelistul Vechiului Testament“. În Noul Testament există nu mai puţin de 89 de citate isaiene, preluate aidoma, aluziv sau prin parafrazare, ceea ce înseamnă că, după Psalmi, Cartea lui Isaia este cea mai puternică legătură dintre cele două Legi. Să ascultăm profunzimea întelesurilor despre post:

Strigă puternic şi nu te opri!; ca pe o trâmbiţă înalţă-ţi glasul ^a şi spune-i poporului Meu păcatele lui şi casei lui Iacob fărădelegile sale!

Ei Mă caută zi de zi şi doresc să-Mi ştie căile, ca un popor care a săvârşit dreptate şi judecata Dumnezeului său n'a părăsit-o; ei cer acum de la Mine judecată dreaptă şi doresc să se apropie de Dumnezeu, zicând: „De ce-am postit noi, dacă Tu n'ai văzut? de ce ne-am umilit noi sufletele, dacă Tu n'ai ştiut?...“ ^b.

Nu: în zilele voastre de post vă faceţi voile voastre şi-i pişcaţi ^c pe cei ce sunt în puterea voastră.

Dacă postiţi pentru certuri şi judecăţi şi-l bateţi cu pumnii pe cel obidit, de ce-Mi aduceţi Mie postul, aşa cum o faceţi astăzi, ca vocea voastră să se audă strigând? Nu postul acesta l-am ales Eu, nici o astfel de zi în care omul să-şi necăjească sufletul; chiar dacă-ţi vei îndoi gâtul ca un cârlig şi chiar dacă ai pune sub tine sac şi cenuşă, nici chiar aşa nu puteţi pretinde că postul vostru e primit. ^d

Nu un astfel de post am ales Eu, zice Domnul; ci tu dezleagă orice legătură a nedreptăţii, dezleagă nodurile cu silnicie înnodate, lasă-i liberi pe cei striviţi în legături şi rupe toate înscrisurile cu socoteli nedrepte.

Frânge pâinea pentru cel flămând şi adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost; dacă vezi pe cineva gol, îmbracă-l şi nu-i trece cu vederea pe cei de un neam cu tine.

Atunci lumina ta se va deschide ca o dimineaţă şi sănătatea ta curând va răsări şi dreptatea ta îţi va merge înainte şi slava lui Dumnezeu te va înconjura.

Atunci vei striga şi Dumnezeu te va auzi, şi'n timp ce tu încă grăieşti, El va zice: „Iată, Eu sunt aici“. Dacă tu te lepezi de ceea ce te ţine legat şi de mâna ta cea hrăpăreaţă şi de cuvântul cârtitor, dacă din inimă îi vei da pâine celui flămând şi dacă vei mulţumi sufletul necăjit, atunci lumina ta va străluci în întuneric şi întunericul tău va fi precum amiaza; şi Dumnezeul tău va fi cu tine pururea, iar tu te vei sătura după cum îţi pofteşte sufletul şi oasele tale se vor îngrăşa şi vor fi ca o grădină bine adăpată şi ca un izvor a cărui apă nu scade; şi oasele tale ca iarba vor odrăsli şi se vor îngrăşa şi neamurile neamurilor vor moşteni.

Şi vechile tale dărâmături se vor zidi şi temeliile vor dura de-a lungul tuturor generaţiilor; tu te vei numi dregător al celor stricate şi cărările ferite pe mijloc ţi le vei face umblate.

Dacă-ţi vei da piciorul înapoi de pe zilele odihnei ^e aşa ca'n ziua cea sfântă să nu faci ce-ţi place ţie, şi dacă zilele odihnei le vei numi „desfătare“, „sfinte“ Dumnezeului tău; dacă piciorul nu ţi-l vei mişca la lucru şi nici din gura ta nu vei grăi cuvânt cu mânie, atunci vei nădăjdui în Domnul şi El te va ridica la bunătăţile pământului şi te va hrăni cu moştenirea lui Iacob, părintele tău; căci gura Domnului a grăit acestea.

(Sf. Prooroc Isaia - Vechiul Testament, Cap. 58)

 

---

a) Vocea profetului e, prin excelenţă, publică, puternică şi fermă; prin ea vorbeşte autoritatea lui Dumnezeu.

b) Profetul denunţă falsitatea postului formal, făcut la adăpostul unei conştiinţe ipocrite.

c) hyponýsso (folosit numai aici în V. T.) = „a pişca“ (a face înţepături uşoare). Aici nu e vorba de păcatele mari sau mijlocii, sesizabile, ci de cele mărunte şi dese, care trec aproape neobservate, cum sunt „înţepăturile“ uşor răutăcioase, direct sau indirect, la adresa altora; acumulate în timp şi înregistrate în subconştient, ele deteriorează relaţiile dintre oameni.

d) Sf. Ioan Casian: Dumnezeu nu vede postul ca fiind bun prin natura lui, ci prin lucrările lui cele bune; altfel, el devine chiar dăunător, după cuvântul Domnului: „... dacă ei vor posti, Eu nu le voi auzi rugăciunile“ (Ir 14, 12).

e) În sensul: Dacă te vei feri să le spurci (să le profanezi).

Iubirea - Iubirea în familie

O discuție purtată în urmă cu câțiva ani cu enoriașii mei, mi- a revenit zilele acestea în memorie.  Era într- o după amiază de duminică liniștită, pe una din ulițele satului, când oamenii se adună ”să pună țara la cale”, aidoma lumii lui Moromete.

Tema principală o reprezenta neputința și nepriceperea tinerilor de a- și întemeia o familie, peste care trecerea anilor să nu se simtă prea mult. De departe s-a detașat părerea unei bătrâne, ce nu putea concepe sub nici o formă ca într- o familie, unul din parteneri să practice libertinajul  înainte și după căsătorie. Pentru ea, ideea de moralitate și curățenie era un lucru sacru. De altfel, batrâna mărturisea că pentru copiii ei (mai avea un copil necăsătorit), nu a acceptat și nu va accepta niciodată  ca soția ”să fie, second hand”.

Mărturisesc că inițial, am fost luat prin surprindere de franchețea și determinarea abordării unui astfel de subiect, însă dincolo de comicul situației rămâne totuși realitatea de atunci și de acum.

Nu a existat în istoria lumii o perioadă ideală, să zicem așa, pentru a întemeia o familie, dar au fost și sunt oameni ce doresc să învețe jertfelnicia prin intermediul acesteia. Ea își are originea în binecuvântarea lui Dumnezeu: ”Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și- l supuneți”(Facere 1, 29) și oricât ar încerca unii dintre noi, să invoce diferite motive pentru a justifica fuga de responsabilitate și comoditatea, familia rămâne universul nostru esențial, fundamental.

Prezența Mântuitorului Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii, nu a fost întâmplătoare. Dacă stăm să analizăm începutul Vechiului Testament și pe cel al Noului Testament, vom vedea că amândouă se deschid cu binecuvântarea familiei, pentru că aceasta este după ”chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26). Fluidul ce o animă, ce o dezvoltă și o duce la desăvârșire, este iubirea curată, dezinteresată, unică.

Simplitatea și trăirea ”în duh și adevăr”(Ioan 4,24) naște valori, iar autenticitatea despre care se făcea vorbire și în discuția ce a stat la baza acestor câtorva rânduri, devine o evidență greu de ignorat.

Totul se poate negocia în această lume efemeră, însă pașii spre desăvârșirea în doi, nu trebuie să  fie făcuți în compania compromisurilor și a vieții trăite ca un ”second hand”.

Pr. Sebastian Cătălin Hogea

Parohia Albacete,

Episcopia Spaniei si Portugaliei

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiți frați și surori întru Domnul, vă mărturisesc și acum, cu aceeași bucurie sfântă: Hristos a înviat! Pentru că Învierea Domnului e mărturisirea adevărului și a bucuriei de adevăr pe care noi ne clădim viața. Ne clădim viața pe înviere, trăim în așteptarea învierii, pentru că dorim să înviem pururea în harul Prea Sfintei Treimi la o viață și mai profundă, și mai plină de măreție dumnezeiască.

Duminica a 6-a după Paști însă, în istoria recentă a românilor, are o conotație negativă în mod nejustificat…pentru că duminica orbului a fost asociată cu primele alegeri democratice din România, pe care media le-a parafat ca alegeri în orb, fără perspectivă.

Numai că în această duminică, potrivit In. 9, 1-38, nu avem o Evanghelie care elogiază orbirea, lipsa de discernământ, prostia ci vederea profundă, esențială, vederea lui Dumnezeu.

E adevărat că în calendarul nostru duminica de față e numită: „a orbului din naștere”. Numai că acesta, la întâlnirea cu Domnul…devine fostul orb din naștere.

Și pentru ortodoxul care are și accesează Sfânta Scriptură și vine la Biserică „problema” se rezolvă în trei minute: Evanghelia vorbește despre minunea vindecării unui orb din naștere, adică despre un lucru foarte pozitiv.

Numai că vindecarea ochilor fizici e al doilea lucru în iconomia acestei minuni. Prima vindecare a fost a sufletului celui orb. I-a vindecat ochii inimii pentru ca să vadă profund și cu sufletul și cu ochii din cap.

Și am subliniat acest lucru pentru că fugim prea adesea doar după minuni parțiale. După minuni care să ne dăruie sănătate și prosperitate, dar nu în primul rând minunea curățirii de patimi.

Însă curățirea de patimi pleacă în primul rând de la curățirea de necredință, neștiință, indiferență.

Fiindcă atunci când nu știi cine e Dumnezeul tău, când nu știi cum să Îi slujești și când nu știi cum vrea El să fii…nu știi nimic. Și această neștiință e boala ta supremă.

De aceea teologia ortodoxă înseamnă deparazitarea de necredință, de neștiință, de indiferență, de laxism moral, de impostură. Pentru că ea e cunoașterea care atrage harul vieții în noi, care ne umple de bucuria adevărului și a harului Său.

Prima stihire a orbului de la Vecernia Mare a zilei de astăzi ne introduce în starea sa de spirit:

„Cel ce s-a născut orb zicea în cugetul său:

Au doară pentru păcatele părinților m-am născut

fără vedere? Au doară pentru necredința neamurilor

m-am născut spre dovadă?

Nu sunt în stare să întreb când este noapte, și când este zi.

Picioarele mele nu mai pot răbda poticnirile de pietre;

că n-am văzut soarele strălucind, și nici chipul Celui ce m-a zidit.

Ci mă rog Ție, Hristoase Dumnezeule: Caută spre Mine și mă miluiește!”

(Penticostar, ed. BOR 1999, p. 215).

Și bineînțeles că empatizăm cu cel în boală, cu cel cu handicapul nevederii, pentru că noi, cei care vedem de când ne-am născut înțelegem de câte lucruri e privat cel care se naște orb.

Însă, în același timp, noi, care avem vedere dar și credință, care vedem prin credință și prin vedere, înțelegem că nici vederea nu e de ajuns, că nici sănătatea nu e de ajuns pentru un om…dacă suntem orbi din cauza necredinței.

Fapt pentru care nu „sănătatea e mai bună decât toate” ci „dreapta credință care ne mântuie este adevărata sănătate, de care cu toții avem nevoie”.

Și fostul orb din naștere a primit vederea lui Dumnezeu Cel întrupat, vederea credinței, vederea profundă a sufletului!

Pentru că Domnul nu a făcut altceva prin vindecarea orbului decât să exemplifice faptul că El este„Fos…tu cosmu” (în gr.; In. 9, 5, cf. GNT) adică Lumină a lumii. Și nu e Lumină doar pentru că ne vindecă ochii sau pentru că ne dăruie darul vederii de la începutul existenței noastre pământești, ci mai întâi de toate pentru că strălucește în noi prin slava Sa și ne face să ne trăim, din plin, apartenența la creația Lui.

Nu știm cine suntem, iubiții mei, până când Dumnezeu nu ne umple de slava Sa!

Numai când suntem învățați de Dumnezeu cele ale Lui prin lumina Sa, prin slava Sa, ne înțelegem valoarea noastră ca creaturi ale Lui din iubire și pentru iubire.

Așa după cum mama ne învață ce e iubirea maternală și soția ne învață ce e iubirea matrimonială tot așa doar Dumnezeu poate să ne învețe cum e El iubire și ce înseamnă să Îl cunoști pe El în slava Lui și cum arată, la propriu, viața divino-umană a creștinilor ortodocși.

Pe mine nu mă miră faptul că alunecăm tot timpul spre discuții sterile despre viața bisericească și spre moduri extremiste de viețuire în Biserică.

Nu mă miră…pentru că înțeleg de ce oamenii nu au gust pentru prea echilibrata și profunda viață bisericească a Ortodoxiei.

Există un singur răspuns: nu au fost învățați de Dumnezeu cum să-L iubească și cum să se iubească unii pe alții.

Iar dacă El nu te-a învățat, nu te-a condus să crești în viața duhovnicească, nu te conduce pas cu pas în viața Bisericii Lui, de aceea nu ai grijă de cine ești și ce faci. De ce? Pentru că ești un ortodox…care te simți al nimănui.

Și e cel mai dramatic acest sentiment de singurătate, de neadaptare, de stinghereală în Biserica lui Dumnezeu.

Numai că acest a nu te simți bine în Casa lui Dumnezeu nu vine de la El, ci de la noi. Și aceasta, pentru că încercăm să fim și cu lumea și cu Dumnezeu și cu viața la întâmplare și cu supralogica dumnezeiască a Evangheliei.

Ne enervăm de unii singuri, avem frisoane, ne zbatem, ne luptăm cu noi înșine, nu vrem să acceptăm adevărul despre noi, pentru că nu vrem să ne decidem pentru simplitatea și frumusețea interioară a vieții duhovnicești a Ortodoxiei.

Iar cei care s-au decis pentru ea cu totul nu mai au lupte interioare, motiv pentru care nu mai vor să „renoveze”, să „schimbe”, să „modifice” ceva în Biserică, pentru că știu că problema numărul 1 a lumii nu e norul vulcanic sau razele ultraviolete ci patimile din ființa lor.

Și când ai concentrare doar la tine, doar la boala ta, începi să vezi calm, cu liniște claritatea și coerența profundă a vieții, a istoriei, a veșniciei.

Când îți înfrângi orgoliul nu mai ai întrebări ci ai mulțumiri.

Când L-ai văzut pe Cel ce vede toate nu mai ai frici ci ai mișcări interioare spre dragostea dumnezeiască.

Și mișcările acestea ale minții și ale inimii, mișcări duhovnicești, ne fac să ardem de dragostea de Dumnezeu care are soluții practice vizavi de mântuirea persoanei.

Pentru că stăpânirea noastră de Dumnezeu e mântuirea noastră, e vederea noastră reală, în care mărturisim credința întru El (In. 9, 38).

Iar marile minuni ale Ortodoxiei sunt minunile credinței. Sunt acelea în care cei care nu vedeau încep să vadă adevărul credinței iar cei care păreau că îl văd să se arate niște orbi și niște insensibili în fața avântului de dragoste și de fapte bune venit din partea foștilor orbi.

Și tocmai de aceea ne cutremurăm când vedem ce a făcut Dumnezeu din Sfinții Săi...când citim Viețile Sfinților. Ne cutremurăm pentru că înțelegem diferența dintre indiferenta noastră viață și prea ardenta viață a lor.

Să nu ne prefacem că vedem…acolo unde nu înțelegem nimic!

Avem nevoie de onestitate și de sfat.

Avem nevoie să fim noi înșine. Amin!.....

Artă, cultură și umor - Cărți

Atunci când facem primii paşi în universul literaturii de detenţie se întâmplă, ca pe fondul relatărilor cutremurătoare care ne răscolesc întreaga fiinţă, să cădem în capcana înterpretării greşite a termenilor "prigonitor", "torţionar" sau "victimă". La început avem tendinţa să vedem participanții din timpul prigoanei comunist-ateiste în două culori, alb sau negru adică "prigonitor" sau "victimă". Însă odată ce înaintăm în cunoaşterea mai profundă a fenomenului contrancenționar, realizăm că este necesar să privim personajele și evenimentele cât mai nuanţat şi din cât mai multe perspective.

Prigonitorii și torționarii: învingători sau victime?

Mai înainte de a vedea cât de învingători sau cât de victime au fost prigonitorii şi torţionari trebuie să cunoaştem care dintre ei au fost prigonitori, care torţionari şi care au fost şi una şi alta.

Torţionari în adevăratul sens al cuvântului au fost aceia care au bătut, schingiut şi umilit cu mâna lor, din proprie inițiativă, fără a fi constrânși de nimeni și nimic, ci doar din zelul de a sluji "patria mamă". Spre exemplu torţionari au fost Petre Goiciu, Nicolae Maromet sau Gheorghe Enoiu.

Prigonitori au fost nu aceia care au schingiut cu mâna lor ci aceia care prin puterea funcției deținute, au pus în funcţiune şi au creat cadrul și mecanismul desfăşurării prigoanei. Ei sunt responsabilii direcţi ai prigoanei prin puterea de decizie pe care au avut-o la îndemână şi de care se fac răspunzători în mod deplin. Din aceştia amintim pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Ana Pauker și Nicolae Ceaușescu mai târziu. Toţi aceştia au creeat un cadru juridic şi social care să permită şi să încurajeze încălcarea de libertate, abuzurile de tot felul și teroarea.

Alţii au rămas doar prigonitori și criminali morali, deşi s-au aflat în complicitate strânsă cu torţionarii. Spre exemplu colonelul Gheorghe Crăciun, comandantul închisorii Aiud din etapa finală a reeducării, nu poate fi numit torţionar întrucât până acum nu avem la cunoştinţă că ar fi torturat. În schimb a fost unul dintre cei mai perfizi prigonitori, prigonitor care a condus în mod decisiv la distrugerea și compromiterea a sute de suflete. De aceea, acest personaj de tristă amintire este nu numai un ucigaș de trupuri ci mai ales un ucigaș de suflete. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune despre astfel de oameni: "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă." (Ev. Matei 10: 28)

Din aceste considerente, înclinăm să credem că în multe cazuri prigonitorii s-au făcut mai vinovaţi de crime împotriva umanității decât torţionarii care le-au dat curs conștient sau inconștient. Căci torţionarii, în cele mai multe cazuri au învins doar carnea, însă prigonitorii au contribuit în mod decisiv la distrugerea unor suflete pentru totdeauna.

Pe de altă parte există o categorie și mai feroce, adciă a acelora care au fost şi torţionari şi prigonitori în același timp, aşa cum este cazul generalului de securitate Alexandru Nicolschi. Căci acesta, prin dispoziţiile date a fost un prigonitor iar prin propriile fapte un torţionar odios.

Aşadar, odată ce am stabilit care sunt prigonitorii şi care torţionarii, putem să ne gândim şi cât de învingători au fost ei şi dacă nu cumva, în acelaşi timp, au fost şi victime.

Prigonitorii şi torţionarii au fost învingătorii din acel moment istoric, dar învingători numai pe plan social. Din punct de vedere juridic, comuniştii nu au fost niciodată învingători. Nu au acest statut pentru că venirea la putere a comuniştilor s-a făcut în mod abuziv, odată cu venirea tancurilor sovietice în ţară şi prin alegeri fraudate masiv. Aşadar, d.p.d.v. legal comuniştii au fost doar ocupanți neaveniţi/nelegitimi și nicidecum învingători. Au fost învingători prin forță, șantaj și minciună, dar nicidecum prin acordul de voință al poporului român.

Doar din punct de vedere social comuniştii au fost învingători. Comuniștii erau la putere și ei făceau (fărăde)legea în ţară, ei beneficiau de toate drepturile umane. Dar chiar și așa ei au fost învingători numai temporar, adică numai cât au fost la putere deoarece istoria nu iartă. Iată cuvintele profetice ale mărturisitorului Alexandru Ghica, rostite în timpul cumplitei reeducări de la Aiud, cuvinte adresate colonelului Gheorghe Crăciun, unul dintre cei mai mari călăi spirituali ai neamului românesc: "Vă va judeca istoria. Aș vrea să trăiți până atunci, să vedeți cum vă vor blestema fiii și nepoții că ați fost slugile diavolului de la răsărit! Comunismul e o utopie, d-le colonel! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc! Viitorul o va dovedi. Pe noi o să ne terminaţi, dar veţi fi blestemaţi, din neam în neam, de copiii şi nepoţii voştri, cărora le-aţi iîchis ochii de dragul unei idei sortită eșecului! Noi cei de aici vă iertăm, dar istoria nu iartă!"

Şi într-adevăr istoria nu iartă, căci memoria este şi ea o formă de justiţie. Aşadar, nici pe comuniști nu i-a iertat istoria. Astăzi, fiii și nepoții comuniştilor se rușinează de trecutul înaintașilor lor, nu le atestă vreo autoritate legitimă ba mai mult, titulatura de "comunist" este văzută la adevărata valoare: o jignirie. Nici măcar ateii de astăzi, adică urmașii lor ideologici în privința materialismului, nu se mândrescu cu trecutul comuniștilor ci din contra. Pe comuniști îi doresc doar cei care scâncesc după un trai ușor, asigurat de stat în schimbul renunțării la libertate, adică cei care conceptual și-ar mai da odată libertatea pentru a avea sigurața că vor ieși liniștiți la pensie. Dar totuși acesta este un subiect separat pe care nu vom insista. Deci trecând și peste această însignifiantă categorie de oameni, toți cei care au participat la îngroparea credinței strămoșești a acestui neam, indiferent că ne sunt sau ne-au fost părinți, bunici, frați, ei reprezintă o pată neagră în istoria acestui neam. Acesta este "victoria" comuniștilor de la vlădică la opincă:  un eşec pe toate planurile (social, material, spiritual).

Însă nu numai atât, dar în plan duhovnicesc, comuniștii de fond (nu de formă), fie ei români, ruși, moldoveni sau ucrainieni, au fost niște ratați, niște victime și niște învinși. Ratați pentru că și-au ratat credința, patriotismul și mai ales umanitatea. Victime pentru că au căzut pradă propriilor iluzii şi amăgirilor demonice de a se vedea realizaţi pe spatele suferinţei semenilor iar învinși pentru că au pierdut totul în perspectiva veșniciei. Și aici nu vorbim de cei care au slujit teorii comuniste, ca mai apoi să se pocăiască de greșelile lor, căci pe acești oameni suntem datori a îi ierta, ci vorbim de aceia care n-au învățat nimic din viața lor, nimic din martiriul mărturisitorilor pe care i-au schingiut și prigonit cu mâinile lor și nimic din palma pe care le-a dat-o istoria. Redăm pe scurt cazul reprezentativ al unuia dintre ei: "Când mor, nu vreau cruce pe mormant. Cred în materie, nu în Dumnezeu”. Unor asemenea călăi ai neamului noi nu mai avem ce le spune dar ne reamintim cutremuraţi de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu." (Corinteni I: 17 - 18).

Aşadar, prigonitorii şi torţionarii neamului au câştigat toată lumea materială pe care şi-au dorit-o, au avut toată lumea la picioare, dar "ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?"

Reeducații: torționari sau victime?

Un caz aparte și delicat este cel al studenților reeducați de la Pitești. Mulți dintre ei au fost și sunt etichetați pe nedrept ca torționari. Însă când vorbim despre studenţii reeducați de la Piteşti trebuie să ținem cont de două lucruri fundamentale: ce fel de oameni au fost înainte de reeducare și mai ales în ce fel de circumstanțe au ajuns reeducați. Dacă nu vom lămuri în mod particular aceste doua aspecte, atunci aproape sigur vom greşi în catalogările făcute.

Și dacă vom purcede la aflarea acestor două coordonate, vom realiza că studenții care au ajuns să bată în urma capitulării din pricina torturilor, au fost mai înainte oameni demni, curajoși, luptători declarați împotriva ideologiei comuniste. Iar dacă ne vom apleca asupra circumstanțelor în care aceștia au capitulat, cuvintele sunt de prisos: torturilor neîntrerupte ca frecvență și bestiale ca intensitate. Până și dreptul la moarte le-a fost luat.

Dar mai mult decât atât, este dovedit că nu orice credincios are stofă de martir. Nici dintre preoţi şi episcopi nu au avut şi nu au toţi stofă de martir. Nu oricine poate trece această probă de foc. Aşadar să nu etichetăm nedrept pe studenții reeducați care au căzut această probă. Să nu le răstignim încă odată memoria şi viaţa celor care au trecut prin Piteşti, pentru neputinţa de a nu fi putut trece peste această cernere cumplită. Să ne întrebăm sincer: noi ce-am fi făcut în locul lor, ne-am fi descurcat mai bine? Am fi rezistat mai mult?

Din aceste considerente nu se cade să-i etichetăm generic ca torționari pe cei care au devenit reeducați în urma supliciilor. Sunt cutremurător de dramatice cazurile studenţilor Dan Dumitrescu, Cornel Pop sau Aristotel Popescu, oameni care mai înainte de reeducare au fost de o ținută morală demnă şi curajoasă, dar mai apoi nu și-a mai revenit din pricina reeducării prin tortură. Toți acești studenţi sunt victime atât din punct de vedere juridic și social cât mai ales din punct de vedere spiritual. Nu știm cum va fi hotărâtă soarta acestor suflete, însă avem nădejdea că Dumnezeu le va găsi acestora circumstanțe atenuante în ceea ce privește nedrepăţile pe care le-au făcut ca reeducaţi.

Așadar, eticheta de torţionar nu se poate pune fără rezerve decât celor care şi-au schingiut semenii din proprie îniţiativă, fără a le fi fost violentată libertatea de alege între bine şi rău. În celelalte cazuri se cade să nu atribuim termenul de torţionar, decât cel mult conjunctural, adică limitat la circumstanţele de moment.

Puțini sunt studenții care pot fi numiți torționari în adevăratul sens al cuvântului. Doar cei care au pactizat de bună-voie cu sistemul opresiv pot fi numiți torționari. Eugen Țurcanu, Alexandru Popa (Ţanu), Virgil Bordeianu, Alexadru Mărtinuș și Mihai Livinshi sunt printre puținii studenți care au torturat din proprie iniţiativă. Ceilalţi, adică majoritatea, au ajuns să tortureze în urma torturilor la care au fost supuşi şi care i-au distrus fizic şi psihic. Din aceste motive trebuie să fim foarte atenți când portretizăm generic o persoană ca torționar. Iar studenții torționari au fost și ei victime ale prigonitorilor care le-au manipulat slăbiciunile și victime ale propriei credulități.

Mărturisitorii: victime sau învingători?

Trebuie să înţelegem că martirii şi mucenicii care au trecut prin temnițele comuniste nu pot fi numiţi victime ale comunismului decât în planul juridic și cel social. În plan juridic pentru că cei mai mulți dintre ei au fost condamnați pentru vini imaginare, iar mai apoi au fost tratați inuman, adică împotriva oricărei legislații în vigoare. În plan social pentru că tinerețile le-au fost ruinate, o parte din ei nu și-au mai putut continua studiile începute înainte de a fi încarceraţi, altă parte au fost marginalizați pe plat profesional, alții au trăit adevărate drame aflând că soțiile/logodnicele i-au părisit, si câte și mai câte. Așadar, numai în plan juridic și social, putem spune că mărturisitorii din timpul prigoanei comunist-ateiste au fost victime.

Însă când vine vorba de planul duhovnicesc, adică planul suprem de judecată, mărturisitorii nu mai sunt victime ci sunt doar învingători. Adică adevăraţii învingători. Ei sunt cei care, deși au pierdut (aproape) totul în lumea aceasta, totuşi au câștigat totul în perspectiva veșniciei. Ei sunt cei care și-au învins prigonitorii și torționarii, răsplătindu-le ura cu iertare și brutalitatea cu blândețea. Ei sunt cei care au învins răutate umană și demonică duse la extrem, prin credinţă nelimitată şi dragoste creştină. Ei sunt cei care au ieşit mai buni ca oameni în urma suferinţelor, ei sunt cei care s-au autodepăşit, ei sunt cei care avut de câștigat din această cumplită experiență a vieții. Ei sunt cei care au salvat demnitatea umană într-un infern a cărui unic țel era să distrugă și să compromită și cea din urmă scânteie a dumnezeirii din om. Ei sunt cei care au dus crucea grea a reeducării neamului românesc, răstignindu-se pe ea și înviind în împărăția cerurilor alături de mucenicii și sfinții din toate timpurile. Ei sunt lauda noastră, lauda întregului popor român și laudă a Bisericii Biruitoare. Cinste lor și slavă lui Dumnezeu.

Drept concluzie, așa cum s-au raportat mărturisitorii față de Dumnezeu și față de cei care i-au prigonit, tot așa se cade și noi să învățăm a privi și înțelege lucrurile.

Tinerii în Biserică - Duhovnicul și mărturisirea păcatelor

Plouă de câteva zile şi e frig. Mereu venirea toamnei îmi aduce un fel de tristeţe în suflet. Căderea frunzelor îmi aminteşte de căderile noastre iar picurii ploii imi par lacrimi scurse din ochii îngerilor peste noi.

Mă gândeam, acum vreo două zile, cum noi, oamenii, nu ne dorim tristeţe ci vrem să fim într-o stare continuă de bucurie. Când suntem mici ne bucurăm de jucării si de bunătatea părinţilor. Când suntem tineri ne dorim numai bucurie alături de prieteni. Bătrânii îşi doresc bucurie alături de copii şi nepoţi, iar mulţi dintre noi, crezând în viaţa de după moarte îsi doresc bucurie veşnică. Iar Dumnezeu în marea Lui bunătate, ne dă bucurie prin cei dragi ai noştri şi încă şi mai multă bucurie ne dă atunci când Îl primim pe El în viaţa noastră.

N-am putut însă să nu mă întreb, pentru a nu ştiu câta oară, dacă noi, oamenii, Îi mai aducem bucurie... lui Dumnezeu. Parcă pentru lumea de astăzi Dumnezeu intră din ce în ce tot mai mult în uitare... Parcă El, Cel curat, nu mai are loc aici unde curăţia e atât de rară, parcă Hristos, Cel blând are din ce în ce tot mai putin loc între lumea mereu grăbita şi stresată, parcă Mantuitorul nostru cel iubitor nu-şi mai gaseşte locul aici într-o lume care nu mai ştie să iubească curat...  <!--more Citeşte tot-->

Increzătoare mi-am răspuns, totuşi, ca DA. Mai sunt oameni care Îi mai aduc bucurie lui Dumnezeu. Sunt acei tainici rugători de prin mănăstiri sau chiar din lume, sunt copiii curaţi în faţa cărora ştiu că Dumnezeu încă mai zâmbeşte.

Dar ... eu...eu Îi mai aduc bucurie lui Dumnezeu ? Oare măcar o data în viaţa mea am reuşit să-L bucur pe Dumnezeu? Şi mi-au venit în minte atunci toate clipele în care am uitat de Dumnezeu, clipe în care rugăciunea nu mi-a fost rugăciune, clipe în care n-am ştiut să iubesc pe cel de lângă mine. Sigur acestea nu L-au bucurat.

Şi de unde puteam afla răspuns la întrebare dacă nu chiar de la Dumnezeu. Aşa că am îndrăznit seara, la rugăciune, să-L intreb daca S-a bucurat vreodata privind înspre mine. Nu ştiam că răspunsul avea să vină chiar a doua zi.

De multe ori Dumnezeu mi-a răspuns la întrebari prin părintele meu duhovnic. Urma să mergem împreună să ducem nişte pacheţele cu dulciuri unor copilaşi sărmani. Era cu mine şi o prietena, amândouă fiice duhovniceşti ale aceluiaşi părinte. Bucuria copiilor a fost mare, iar răsplata noasta a fost zâmbetul lor curat, ochişorii uimiţi şi braţele lor micuţe întinse cu sfială către pacheţel.

După ce ne-am despărtit de copilaşi, binecuvântându-ne, părintele ne-a spus : ‘‘sunteţi bucuria mea, fetelor !'' cum să vă explic ce-am simtit eu atunci ? Dumnezeu imi răspunsese, căci sunt convinsă că El ne vorbeşte prin duhovnicii noştri. Şi mi-a spus că noi, oamenii, suntem bucuria Lui ori de câte ori facem fapta bună, că El e Cel ce ne zâmbeşte de pe buzele copiilor, că El ne îmbrăţişeaza cu mânuţele lor, că El ne priveste prin ochii sărmanilor.

Ce frumos ar fi dacă noi, cei tineri şi cu inima mereu năzuind spre fericire, I-am aduce zilnic lui Dumnezeu măcar o bucurie : un gând curat, o rugăciune sinceră, o mână întinsă unui sărman...

Tinerii în Biserică - Duhovnicul și mărturisirea păcatelor

Cu binecuvântarea Lui Dumnezeu, şi cu rugăciunile Măicuţei Domnului şi a tuturor Sfinţilor intrăm în postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Sfinţii Lui Dumnezeu sunt atât de frumoşi şi mângâietori, ne aud de fiecare dată când ne rugăm lor, şi mijlocesc pentru noi Lui Dumnezeu. Rugăciunea noastră trebuie să fie făcută cât mai des pentru Sfinţi, pentru că la Sfârşitul Veacurilor, ei împreună cu Hristos ne vor judeca.

Să mergem dragilor, să ne mărtirisim, acum, că milostiv este Dumezeu. El ne primeşte pocăinţa noastră imediat, cu multă dragoste şi milă. Uneori ne gândim că ne este ruşine, să spunem duhovnicului toate câte facem...dar trebuie să avem mereu mintea în iad fara sa deznănajduim, şi să ne gândim ce răspuns vom da în faţa Lui Hristos. Şi dacă noi în această viaţă, nu ne-am rugat nici Sfinţilor, cine ne va apăra? Dragii mei, toţi suntem necăjiţi şi nădăjduim la Domnul că El este iubirea noastră. Sufletul nostru valorează enorm, şi nu trupul acesta..."Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" Să mergem degrab cât mai avem timp, la mărturisit, că mereu lăsăm dintr-un post în altul, lăsăm să treacă timpul, uităm de păcatele tinereţii, pe altele le omitem, de altele ne ruşinăm...Să ne imaginăm că Hristos este în faţa noastră şi trebuie să spunem toate câte am făcut. Nu ne dorim oare să ne întâlnim cu Sfinţii noştrii dragi? Cu Sfinţii cunoscuţi din cărţi, din icoane, cu Sfinţii care din viaţa aceasta ne-au ajutat? Să avem curaj, să ne curăţim sufletul...să trecem de pe acum prin fiecare vamă, şi să spunem singurei păcatele noastre. <!--more-->

Cu nădejde în Domnul, luaţi un creion şi o hârtie albă, rugaţi-o pe Măicuţa să vă ajute să vedeţi toate păcatele voastre, iar apoi începeţi cu fiecare vamă şi scrieţi păcatele pe care vi le amintiţi. Vama 1, a vorbelor fără socoteală, a cuvintelor deşarte, Vama 2, a minciunii, a mărturiei mincinoase, a chemării numelui Domnului în deşert, Vama 3 a osândirii şi clevetirii, a defăimării, a urii, a râde de păcatul străin iar pe ale tale a nu le vedea. Vama a 4a, a lăcomiei pântecelui. Vama a 5 a, a leneviei, Vama 6, a furtului, Vama a 7 a, a avariţiei, iubirii de argint. Vama a 8a a da argint cu camătă. Vama a 9, a nedreptăţii, a defăimării părinţilor, a judecăţii nedrepte. Vama a 10, a duşmăniei, a 11a este cea în care, vom fi judecaţi dacă ne-am măndrit, dacă am fost trufaşi,dacă am avut ubire de sine, dacă nu ne-am ascultat părinţii trupeşti şi duhovniceşti. În Vama a 12a, vor fi judecate mânia, iuţimea, ţipat cu cuget rău. Vama a 13a, a pomenirii de rău, a 14a , a uciderii, avortului, sinuciderii. Vama a 15a, vom fi judecaţi dacă am crezut în vrăjitoare,a 16, a desfrânării şi cu mintea şi cu trupul. Vama a 17 a predesfrânări, a 18, a sodomiei şi gomoriei. Vama a 20, vom fi judecaţi pentru zgârcenie, cruzime, împietrerea inimii, a 21, a idolatrizării. În vama a 22a, vom fi judecaţi pentru machiaj, vopsit, podoabe de tot felul. Vama a 23, a fumatului , iar a 24a, a simoniei.

De ce am scris acestea? Pentru că pe mine m-au înfricoşat, mi-am dat seama câte păcate am, ca nu am răspuns la multe dintre ele şi pentru că vreau să ne mântuim, şi cu mila Lui Dumnezeu şi cu ajutorul tuturor Sfinţilor şi a Maicii Domnului să ne găsim cu toţii lângă Ei, în rai.