Tinerii în Biserică - Duhovnicul și mărturisirea păcatelor

O cunoştinţă de-a mea, care lucrează în mass-media, fiind rugată să îmi trimită sugestii pentru îmbunătăţirea cărţii de faţă, mi-a scris: „Te rog să scrii ceva şi despre următoarea întâmplare care m-a impresionat. Am auzit de o actriţă foarte credincioasă, care a mers într-o zi la teatrul la care lucra. Că era credincioasă ştiau şi colegii ei. Regizorul îi zice:

- Ţi-am găsit rolul vieţii tale. Îţi ofer rolul din piesa cutare.

Actriţa trebuia să joace rolul unei călugăriţe care îi apărea în vis unui călugăr şi îl ispitea. Oricum, avea de jucat anumite scene mai fierbinţi în «calitatea» ei de ispită. Ea s-a dus foarte dezamăgită la duhovnic şi i-a povestit întâmplarea. Duhovnicul i-a răspuns:

- Ei, ce să fac. Îţi dau binecuvântare. Asta ţi-e meseria.

Ea i-a răspuns:

- Nu vreau să-mi daţi binecuvântare. Vreau să vă rugaţi pentru mine să nu mă dea afară dacă refuz rolul.

Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu a fost dată afară."

Nu ştiu dacă ar mai fi de spus ceva... Femeia s-a purtat creştineşte, deşi putea să îşi găsească justificări pentru a primi rolul respectiv. Dar, riscându-şi postul, a primit răsplată de la Hristos...

Toţi vrem să ne răsplătească Hristos, dar nu ne place să riscăm nimic. Sau ne place să riscăm numai în planul lumesc, cum fac cei care aruncă banii pe jocurile de noroc, pe cursele de maşini sau de cai, sau, mai nou, în sălile de K1. Noi vrem cununa, dar, când în faţa noastră apare crucea, nu mai ştim cum să o ocolim... Vrem să fim virtuoşi fără să trăim virtuţile... Ne place să vedem că altul face fapte mari, că avem subiecte de discuţii cu prietenii, după care revenim la comoditatea noastră. Sau, dacă facem o faptă bună, ne lăudăm cu ea până răguşim...<!--more-->

(Eu însumi am fost o dată în situaţia de a-mi risca viaţa pentru a ajuta pe cineva. Întrucât întâmplarea a fost palpitantă, am povestit-o în stânga şi în dreapta, până când mi-am dat seama că, în loc să văd mila lui Dumnezeu care m-a ajutat să îmi biruiesc şi frica şi egoismul, mă vedeam pe mine în ipostaza de mare erou iubitor de fraţi... Iar acum mi se pare că lauda mea a covârşit puţinul bine pe care l-am făcut...)

Numai că, dacă ne mulţumim să îi lăsăm pe ceilalţi să se lupte pentru mântuire, noi înşine considerându-ne prea slabi pentru o asemenea luptă, înseamnă că ne considerăm prea slabi şi pentru cununa mântuirii, şi ne mulţumim cu rolul de spectatori ai marii arene duhovniceşti.

Poate îmi vei spune că viaţa ta nu este defel palpitantă... Da, pe mulţi i-am auzit spunând că vieţile lor sunt şterse, că nu au ocazia să îşi arate credinţa prin fapte de eroism duhovnicesc. Este adevărat că nu toţi suntem chemaţi să luptăm în linia întâi, că nu toţi avem aceleaşi daruri de la Dumnezeu. Unii îl atacă pe duşman de pe apă, alţii din aer, alţii vin cu tancurile, alţii pun explozibil... Fiecare face ce are de făcut.

Poate că nu îţi dai seama că şi lupta aceasta, aparent blazată, în care totul este monoton, are cununa ei. Dumnezeu te va răsplăti pentru modul în care ai reuşit să rezişti la această ispită.

„Nu - poate îmi spui -, viaţa mea nu e blazată, dar pur şi simplu nu am puterea de a risca, pur şi simplu îmi e teamă să fac voia lui Dumnezeu."

Dar Dumnezeu, când îţi pune înainte o încercare, îţi dă şi puterea să o depăşeşti, nu uita asta.

De fapt fiecare moment de cumpănă din viaţă este o intersecţie cu multe direcţii. Putem să mergem spre mântuire, putem să mergem în sens opus şi putem să mergem pe drumuri lăturalnice, care ne îndepărtează mai mult sau mai puţin de mântuire.

Poate îţi dai seama că, după ce ai făcut de o mie de ori alegeri greşite, şi după ce curajul ţi-a fugit din suflet, îţi va fi greu ca data viitoare să te porţi cum trebuie. Da, curajul a fugit, dar aşa cum a fugit, aşa se poate întoarce. Roagă-te la Dumnezeu, şi vei avea mai mult curaj decât ai avut vreodată.

„Dar dacă totuşi duhovnicul îmi dă binecuvântare pentru ceva, Dumnezeu mă poate pedepsi dacă fac lucrul respectiv?"

Orice lucru bun care este făcut cu binecuvântarea duhovnicului va atrage răsplata, iar nu osânda dumnezeiască. Dacă însă duhovnicul ne dă binecuvântare să facem ceva rău, vom avea - şi noi, şi el - parte de osândă. Numai că sunt aproape inexistente cazurile în care un duhovnic dă în cunoştinţă de cauză binecuvântare pentru ceva rău. De obicei, binecuvântările sunt „furate" pentru că duhovnicul nu cunoaşte exact o anumită problemă, şi atunci, lăsându-se influenţat de modul în care creştinul îi prezintă situaţia, dă o binecuvântare care nu are nici o valoare în faţa lui Dumnezeu. De exemplu, un tânăr vrea să se apuce de radiestezie - o formă de vrăjitorie care nu seamănă din punct de vedere exterior decât foarte puţin cu practicile clasice ale vrăjitorilor. Merge la duhovnic:

- Părinte, îmi daţi binecuvântare să merg la radiestezie?

Dacă părintele nu este bine informat asupra problemei, întreabă:

- Radiestezie? Ce e asta?

- Ce să fie, o formă de a-i ajuta pe oamenii bolnavi să se vindece mai repede.

- Nu e ceva necurat la mijloc?

- Nu, părinte, se fac rugăciuni, radiesteziştii merg la biserică, toate sunt bune.

- Ei, dacă e cu rugăciune, e bine. Îţi dau binecuvântare, de ce să nu îţi dau...

Pe unii faptul că au cerut binecuvântare pentru aşa ceva fără să fie conştienţi că e ceva dubios la mijloc îi poate ajuta să înţeleagă repede că acolo are loc o lucrare drăcească. Dar ceilalţi scapă foarte greu din mrejele radiesteziei...

„Şi ce are radiestezia cu ispitele trupeşti?"

Am făcut o paralelă şi am ajuns acum unde vroiam să ajung. Sunt fete care cer binecuvântare de la duhovnicii lor să meargă la petreceri la care după primele blues-uri se stinge lumina şi atmosfera e mai încinsă decât în discoteci. Totul devine o fabrică de hormoni...

Numai că dacă îi spui: „Părinte, pot să merg la ziua colegei mele de clasă (sau de an, sau de serviciu, etc.) ?", părintele spune: „Da, sigur că da, de ce nu..." Dar dacă îi spui: „Părinte, vreau să merg la o petrecere unde invitaţii se vor purta foarte dezmăţat. Să merg sau nu?", îţi va spune că nu e bine să mergi. Ei, nu toate petrecerile sunt dezmăţate, dar din ce în ce mai puţine aniversări sunt decente. Mi-a povestit o cunoştinţă de-a mea cum la ziua ei doi invitaţi au început să îşi scoată drogurile şi să inhaleze. Când au văzut părinţii ei - care veniseră acasă pe neaşteptate - au făcut mare tărăboi...

Mi se pare normal. Ce putea însă fata să facă? Să îi gonească pe invitaţi? Nu să îi gonească, ci doar să le spună că nu e de acord ca aniversarea ei să devină prilej de dezmăţ... „Ei, da, dar drogaţii nu se drogau atunci în holul blocului?" Treaba lor, nu era vina fetei. Mai ales că, atunci când i-a invitat la ea, nu ştia cu cine are de-a face.

Altă situaţie, reală: „Părinte, îmi daţi binecuvântare să merg la mare cu familia?" „Da, mergi." Dar fata uită să îi spună părintelui că la mare pleacă nu numai ea cu familia, ci pleacă şi prietenul cu gaşca lui. Prietenul care se chinuie de multă vreme să o convingă să se culce cu el... Şi fata ştie că la mare va sta cu părinţii ei foarte puţin.

„Atunci de ce mai cere binecuvântare? De ce nu pleacă şi fără binecuvântare, dacă are chef să se distreze cu iubitul ei?"

Nici eu nu ştiu de ce o face. Cred că numai ca să îşi adoarmă conştiinţa. Ştia că, dacă îi spunea părintelui că va sta mai mult cu iubitul decât cu părinţii, avea şanse să nu primească binecuvântarea. Aşa că nu a vrut să rişte. Nu vreau să dau vina pe fete, dar în mai multe situaţii fetele au încercat să se fofileze obţinând astfel de binecuvântări. Explicaţia e simplă: băieţii păcătuiesc cu mult mai multă naturaleţe, şi-au adormit de mult conştiinţa, şi ştiu că pentru ceea ce vor ei să facă e stupid să mai ceară binecuvântare...

Aşa că aveţi mare grijă când cereţi binecuvântare. E mai păcat să furi o binecuvântare în cunoştinţă de cauză decât să furi de la supermarket (piua, asta nu înseamnă că cei care au furat binecuvântări trebuie să alerge acum la supermarket...; şi nici măcar la piaţă...)

„Dar actriţa de la teatru nu a încercat să fure binecuvântare, a primit-o şi fără să o ceară..."

Aş vrea să iau apărarea duhovnicului ei (şi sper să nu greşesc): sunt atâţia mireni care încearcă să îi convingă pe duhovnicii lor că trebuie să facă compromisuri la locul de muncă (secretara să poarte fustă mini etc.), încât unii preoţi, sătui de discuţiile contradictorii cu credincioşii, îi lasă să facă tot ce îi taie capul. Şi vinovaţi nu sunt numai duhovnicii care cedează insistenţelor, ci şi credincioşii care au încercat să îşi depăşească atribuţiile, devenind învăţători ai duhovnicilor lor.

Ca să fiu obiectiv, observ că şi dacă duhovnicul actriţei îi dădea binecuvântare ca nu cumva să pună o povară prea grea pe umerii ei, adică şi dacă greşea datorită faptului că nu vroia ca actriţa să aibă necazuri la serviciu, aceasta nu prea schimba situaţia. Nu făcea nici piesa mai puţin fierbinte, nici pe actriţă mai nevinovată, şi nici pe spectatori mai virtuoşi.

Să dea Dumnezeu să nu fim în situaţia de a-i cere duhovnicului nostru lucruri nepotrivite. Să ne dea Dumnezeu puterea de a avea şi noi curajul actriţei respective...

 (Danion Vasile - Păcate noi, păcate vechi)

Tinerii în Biserică - Duhovnicul și mărturisirea păcatelor

Asa cum ne sta bine noua, romanilor, acceptam cam tot ce-i „nou” din afara, fara a mai trece lucrurile prin filtrul discernamantului si astfel se inradacineaza pe plaiurile noastre moda, (ca sa nu fiu sarcastic se poate citi alternativa) de a merge la psiholog, planning familial si altele asemenea.

Tinerii în Biserică - Duhovnicul și mărturisirea păcatelor

Acum câţiva ani când am mers prima dată după mulţi ani să-mi mărturisesc păcatele am citit înainte îndreptarul de spovedanie, o cărticică care enumeră o listă foarte mare de păcate, dar care nu epuizează deloc subiectul. Prin asta se vede că oamenii involuează în rău aşa cum evoluează în bine, iar fiecare societate are caracteristicile ei, păcatele epocii moderne fiind nemaîntâlnite până în acest moment în istoria omenirii.

Tinerii în Biserică - Duhovnicul și mărturisirea păcatelor

Pentru noi cei care mergem frecvent la Biserică mărturisirea păcatelor a devenit ceva foarte comun, fără să-i mai acordăm importanţă prea mare. Ne spovedim de obicei în posturi, mergem la părintele duhovnic şi-i spunem cam aceleaşi păcate pe care i le-am spus şi data trecută. La început, când am intrat în Biserică mergeam la spovedanie mărturisind păcate multe, adunate în anii în care nu-L cunoscusem pe Dumnezeu, dar acum de ceva vreme îi mărturisesc părintelui aceleaşi păcate, aceleaşi greşeli, mici dar multe. Încerc să mă schimb, dar nu întotdeauna.

Diavolul mă ispiteşte zicând "e normal să greşeşti, doar ce, poţi să spui vreodată că ai scăpat de mândrie, sau de vorba multă, de bârfire, de judecarea oamenilor, de invidie, de nemulţumire?" Şi aşa se face că pe aceste păcate le regăsesc mai mereu în repertoriul meu. E greu să concepi că poţi sta o lună sau două, intervalul între două spovedanii, fără să te mândreşti. Ar fi chiar un păcat să concepi că în comportamentul tău timp de câteva săptămâni nu te-ai mândrit deloc, fie şi chiar în mintea şi în inima ta. Dar totuşi trebuie să încercăm se ne schimbăm, nu cu bruscari lipsite de dreapta socoteala, ci câte puţin: azi un pic, mâine un pic, dar cu staruinta...

Chiar dacă data viitoare la spovedanie îi voi spune părintelui meu: "m-am mândrit iarăşi părinte" dar măcar sunt cu inima împăcată că au fost ocazii, de la ultima spovedanie şi până acum, când m-am abţinut să mă mândresc, când am încercat să fiu mai cuviincios, fără să ies în evidenţă cu nimic în faţa celorlalţi.

Chiar dacă data viitoare îi spun iar părintelui că i-am judecat pe oameni, dar măcar ştiu că am reuşit ca de câteva ori să nu mai judec, şi m-am rugat la Dumnezeu şi m-a ajutat, mi-a demonstrat că se poate să scap de patima asta, dar cu răbdare şi stăruinţă.

Marea problema a noastră, a credincioşilor care trăim în mijloculul Bisericii şi gustăm frecvent din Harul lui Dumnezeu, o reprezintă rutina şi formalismul. E posibil ca uneori să facem lucrurile dintr-un automatism, şi nu dintr-o convingere fermă şi nu din inimă. Se poate întâmpla ca uneori Sfânta Liturghie, cuvintele Sfintei Scripturi sau rândurile unei rugăciuni să fie pentru noi simple versuri dintr-o poezie care se tot repetă şi pe care noi le ştim pe de rost, simţind subtil în minte gândul: "ce poate fi nou? ştiu deja ce urmează".

În cadrul Tainei Spovedaniei, mărturisirea frecventa a aceloraşi păcate instaurează în noi un fel de lâncezeală, o autosuficienţă, care la un moment dat, din lipsa atenţiei şi a lenei noastre, ne va face să cădem în păcate mai mari.

Cineva îmi spunea la un moment dat: "am auzit că poţi să-ţi mărturiseşti păcatele şi în faţa unui copac". Am rămas foarte surprins pentru că acea persoana îmi este foarte apropiată, dar am înţeles prin asta că oamenii intuiesc că a-ţi mărturisi păcatele unui preot înseamnă să suporţi şi ruşinea faptelor tale.

Deci, ceva ne poate scoate şi pe noi din această rutină a mărturisirii: ruşinea.

M-am dus odată şi i-am spus părintelui un păcat şi el m-a mustrat destul de tare şi m-am simţit ruşinat, şi prima dată când am fost ispitit să fac acelaşi păcat am zis: "eu nu mă mai fac de ruşine în faţa părintelui, prefer să mă lipsesc de placere şi data viitoare când mă duc la el să fiu liniştit". Ruşinea m-a salvat.

Din acest motiv noi creştinii ne mărturisim păcatele în faţa unui preot, pentru că el este asemenea lui Hristos care stă şi ne ascultă off-urile şi ne sfătuieşte cu iubire. În rugăciunile dinaintea mărturisirii păcatelor se spune:

"Iata fiilor duhovnicesti , Hristos sta nevazut primind marturisirea voastra cea cu umilinta deci sa nu va rusinati sau sa va temeti si sa ascundeti de mine vreun pacat ci fara sfiala sa spuneti toate cate ati facut. Iar eu sunt numai un martor ca sa marturisesc inaintea lui Dumnezeu pentru toate cate imi veti spune mie , iar de veti ascunde de mine vreun pacat sa stiti ca toate pacatele indoit vi se vor intoarce inapoi. Luati seama dar, de vreme ce ati venit la doctorul sufletesc care este duhovnicul, sa nu va intoarceti nevindecati".

În rutina şi formalismul credinţei noastre ajungem să nu ne mai fie frică nici de Dumnezeu, asa că măcar de oameni să ne ruşinăm, măcar ruşinea din faţa părintelui duhovnic să ne facă să ne gândim de două ori când urmează să facem un păcat.

Dacă ar fi fost deajuns mărturisirea păcatelor la rugăciune, seara în faţa lui Dumnezeu, atunci să fiţi siguri că oamenii ar fi fost cu mult mai răi. Pe principiul, am păcătuit dar Dumnezeu mă iartă pentru că eu îi spun mereu seara lui Dumnezeu ce am greşit, oamenii ar fi mult mai îndreptăţiţi să facă păcatul, şi tocmai de aceea e nevoie de mărturisirea lor în faţa preotului, în faţa unui om în care lucrează Dumnezeu şi prin care lucrează Dumnezeu.

Iertarea pe care o dă preotul prin puterea lui Dumnezeu arată de fapt că penitentul (credinciosul) îşi mărturiseşte greşeala sa întregii comunităţi, întregii Biserici, şi prin asta conştientizează că păcatul lui îi afectează pe toţi în mod negativ. Iertarea pe care o dă preotul este de fapt iertarea pe care o dă întreaga Biserică celui care a greşit. Mărturisirea păcatelor la rugăciune este doar primul pas spre îndreptare, iar cei care rămân la acest stadiu, rămân izolaţi de lume într-un egoism dăunător, în iadul greşilor proprii.

Tinerii în Biserică - Duhovnicul și mărturisirea păcatelor

Ah...cat de frumos e sa fii tanar... Cat de frumoasa este tineretea prin blandetea, credulitatea si naivitatea ei, prin chipul inocent al iubirii, prin zambetele ascunse si lacrimile prefacute in picaturi de roua. Frumoasa este; atunci Domnul ne daruieste un suflet calauzitor, un far in intuneric, un ,,inger" jertfelnic, un prieten duhovnicesc...un indreptator spre Imparatia Cerurilor.

Fara un duhovnic, tanarul nu poate fi calauzit pe calea ce duce spre Mantuire. Sfantul Grigorie Sinaitul ne arata cat de importanta este ascultarea parintelui duhovnic: „ Ascultarea de duhovnic este viata vesnica, scara cereasca, suire grabnica, bogatie de cununi, lucru ingeresc, lupta nepatimirii, suire si calatorie la cer. Ascultarea implineste toate poruncile, pe toate le indreapta, pe toate le face si le zideste, iar pe suflet, in chip nevazut si nestiut, cu mare grija il imbogateste si il asaza in vistierie necontenit, ridicandu-l spre Dumnezeu ca sa stea inainte incununat si infrumusetat in taina”.

Pentru mine duhovnicul a fost, este si va ramane in continuare un prieten. Nu orice fel de prieten... Domnul mi-a trimis acest prieten, acest suflet care la fiecare cadere ma ridica si prin fiecare cuvant imi incununeaza sufletul cu coroana nevestejita a Bucuriei celei Adevarate. Mi-a daruit un prieten care imi atinge sufletul si il inaripeaza cu mii de sfaturi folositoare. Cat mi-as dori acest far sa nu inceteze niciodata...Cat as vrea ca si celorlalti tineri Domnul sa le daruiasca un luminator, un indreptator precum mi-a daruit si mie, pacatoasei. Dintr-o oaie ratacita m-a intors pe Calea Imparatiei Sale...

Sa ii cerem Domnului un astfel de dar, cu multa credinta, nadejde si caldura. Sa il laudam si sa-L marim prin rugaciunile noastre...

Tinerii în Biserică - Duhovnicul și mărturisirea păcatelor

Omul este liber, zice-se; el nu se cuvine şi nu poate fi constrâns să primească nici o credinţă şi nici o învăţătură. Ce concepţie diavoIească! Dacă nu li se impune oamenilor să facă ceea ce trebuie, ce se poate alege de ei? Ce-o să se aleagă de tine, cel ce trâmbiţezi acum noi reguli de viaţă, dacă nu-ţi vei impune ţie însuţi nimic bun, ci vei trăi după cum îţi va dicta inima ta coruptă, mirrtea ta trufaşă, mioapă, oarbă, trupul tău păcătos?

Răspunde-mi, ce se va alege de tine? Dacă nu-ţi vei impune nimic, nu zic ceva bun, ci nici măcar ceva obligatoriu şi folositor? Poţi oare să faci abstracţie de orice autoconstrângere? Este de conceput ca unui creştin să nu i se ceară, să nu i se impună să îndeplinească prescripţiile credinţei şi evlaviei? Oare nu este scris în Sfânta Scriptură că „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă“, că numai cei ce se silesc şi-o pot dobândi (cf. Matei 11, l2)? Cum să nu le impui, mai ales copiilor, să se roage? Ce s-ar alege de ei dacă n-am face-o? Nu nişte leneşi şi nişte derbedei? Nu s-ar deprinde cu tot răul?

Cine s-a obişnuit să dea seama, la spovedanie, de toate cele ce a făcut în viaţa de-acum, aceluia nu-i va fi frică să dea răspuns, în acelaşi chip, la înfricoşãtoarea Judecată a lui Hristos. De altminteri, tocmai pentru aceasta a şi fost instituită aici pe pământ, ca o sumară judecată, pocăinţa, pentru ca noi, curăţindu-ne şi îndreptându-ne prin mărturisirea păcatelor, să putem da un răspuns de care să nu ne fie ruşine la înfricoşătoarea Judecată a
lui Hristos.

Este o primă trezire la pocăinţă sinceră, una care se cere făcută cel puţin o datã pe an. Cu cât căinţa ne vine mai târziu, cu atât este mai rău pentru noi, cu atât mai mult ne vom încurca în iţele păcatului şi cu atât mai greu ne va fi să dăm seama de cele făcute. Al doilea lucru care ar trebui să ne îndemne la spovedanie este liniştea pe care ne-o aduce ea. Cu cât mărturisirea ne va fi mai siuceră, cu atât ne va fi şi sufletul mai liniştit.

Păcatele sunt ca nişte serpi ascunsi care muşcă din inirna omului şi din toată fiinţa lui. Nu-i lasă o clipă de linişte, îi sug neîncetat inima. Păcatele sunt ca nişte mărăcini agăţători care înţeapă întruna sufletul. Păcatele sunt întuneric duhovnicesc. Cei ce se căiesc trebuie să aducă roade de pocăinţă. Pocăinţei îi vin în ajutor conştiinţa, memoria, imaginaţia, afectivitatea, voinţa. Fiindcă în greşeală sunt implicate toate capacităţile sufletului, de aceea şi pocăinţa trebuie să fie din tot sufletul. Pocăinţa care nu trece dincolo de cuvinte şi care este lipsită de intenţia de îndreptare şi de zdrobirea inimii nu este decât o făţărnicie.

Păcatele tulbură conştiinţa, trebuie să o limpezim; prin păcate afectivitatea se atrofiază, se degradează, trebuie să o trezim; voinţa se anchilozează, nu este în stare să se îndrepte singură, trebuie să o silim să-şi revină. „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă“ (Matei 1 l, l2). Mărturisirea păcatelor trebuie să fie din toată inima, profundă, deplină.

Vai, fraţilor! Oare nu vom dispărea curând toţi de pe faţa pământului, ca şi cum n-am fi fost niciodată? Unde ne sunt faptele de iubire? Unde îndeplinirea poruncilor Creatorului? Unde este duhul lui Hristos din noi? Unde bunătatea, smerenia, dragostea faţă de sufletele oamenilor, nepăsarea faţă de cele vremelnice? Unde râvna faţă de bunătăţile duhovniceşti? Cât suntem de proşti şi cât de mult ne pierdem în deşertăciuni! Ne-am schimonosit chipul sufletului nostru, ne-am schimonosit viaţa, am întors-o pe dos. Nu-i suntem plăcuţi lui Hristos, ci diavolului.

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)

Tinerii în Biserică - Duhovnicul și mărturisirea păcatelor

Un prieten adevarat te prinde de mana si iti atinge inima. Cine nu ar vrea sa aibe un astfel de prieten pe care sa-l pastreze pana la sfarsitul vietii?! Un prieten care sa te inteleaga mereu si sa-ti fie alaturi oricand iti este greu, in care sa ai toata increderea si caruia sa-i impartasesti cele mai intunecate colturi din inima ta?!

Unii vor spune ca au un astfel de prieten, iar eu zambesc cu inima si multumesc Domnului pentru ei, dar multi vor spune ca nu au un astfel de prieten si si-ar dori unul, si pentru asta m-am gandit sa va vorbesc despre cel mai bun prieten al meu. Inainte de a-l cunoaste mi-am dat seama ca pentru a afla de el nu depinde de vrednicia si calitatile mele sufletesti, ci este dar de la Domnul Hristos, si pentru aceasta trebuia mai intai sa-l rog pe Domnul sa mi-l trimita. Asa am si facut, iar Domnul nu a stat prea mult pe ganduri, ba chiar mi l-a trimis indata, si cand aveam mai multa nevoie de el.

Prietenul meu cel mai bun nu este unul lumesc, care sa imi tina hangul la vorba desarta si la escapadele pacatoase ci unul duhovnicesc, intim, sensibil si jertfelnic pentru ca l-am cunoscut printre randurile de lacrimi ce le varsam neputincios dinaintea Domnului. Desi nu ne intilnim prea des, el se gandeste de multe ori la mine, si ma "viziteaza" adeseori in rugaciune, aparandu-ma de vrajmasii cei vazuti si nevazuti.

Ma gandesc si eu la el, si ma rog pentru sufletul lui, dar de cele mai multe ori ma hotarasc sa ne intalnim cand nu-mi mai pot duce ofurile si simt nevoia sa plang nestingherit pe umerii lui.<!--more Continuare -->

Acest prieten ma are adanc tinut in inima si este mereu bucuros sa ma vada, sa-mi stearga lacrimile, sa ma ridice din deznadejde dandu-mi speranta si sfat nepretuit. Ma bucur mult ca suntem legati spre vesnicie unul de altul pentru ca mantuirea lui depinde de grija pe care o are fata de mantuirea mea, precum si mantuirea mea depinde de ascultarea fata de el.

Nu in ultimul rand el ma cunoaste si ma iubeste exact asa cum sunt, exact asa cum vom fi cu totii in ziua judecatii, goi, cu toate virtutile si pacatele noastre inainte. Ma cunoaste mai bine decat mama, sotul(sotia) si fratii mei, ma stie mai bine poate decat ma stiu eu insumi. Cu siguranta dintre toti oamenii de pe pamant el ma stie cel mai bine. Desi caderile mele l-au intristat de multe ori, el de fiecare data m-a primit cu bratele deschise si mi-a odihnit ostenelile de la atatea patimi.

Eu il iubesc pe cel mai bun prieten al meu, iar viata aceasta nu-mi ajunge pentru a ma satura de bucuria ce-mi aduce si am nadejdea ca dupa ce vom pleca din lumea aceasta,  ne vom intilni si vom praznui in Imparatia Cerurilor alaturi de Hristos si de toti cei dragi in vecii vecilor.

Cel mai bun prieten pe care il am este duhovnicul meu.

Va recomandam sa cititi si articolul: intre duhovnic si psiholog

Tinerii în Biserică - Duhovnicul și mărturisirea păcatelor

După vârsta de 7 ani, copilul nu se mai poate împărtaşi nespovedit deoarece el are conştiinţa faptelor sale. Copilul trebuie îndrumat de părinţi să îşi găsească un duhovnic care îi va fi un părinte spiritual, alături de care îşi v-a construi drumul duhovnicesc.

Duhovnicul nu se alege la întâmplare şi cu mentalitatea  să ne dea canoane uşoare sau să nu mă întrebe multe. Primul pas este sa ne rugăm pentru el, să ni-l scoată Maica Domnului şi Hristos în cale. Ca părinţi avem datoria să ne rugăm pentru duhovnicii copilaşilor noştri, ca să-i ajute, să-i formeze ca oameni credincioşi şi întăriţi în Biserica ortodoxă.

Apoi, trebuie să-l cercetăm pe duhovnic, să mergem la Biserică, sa-i ascultăm predicile, şi vom simţi imediat dacă sufletul nostru se ataşează de Biserica în care el slujeşte. La duhovnic trebuie să mergem cu inima deschisă, să fim sinceri şi să ne rugăm înainte ca Dumnezeu să pună în graiul lui învăţătura de care avem nevoie. Este bine, să ne spovedim de mici la un singur părinte pentru că pe parcurs el ajunge să ne cunoască, ne devine prieten, ne cunoaşte sufletul şi ştie ce sfat să ne dea.<!--more Continuare -->

Cine nu are duhovnic este ca şi mort sufleteşte, nu îşi găseşte odihna şi liniştea. Mulţi spun că nu merg să se spovedească pentru că preotul e tot om şi păcătos. Dar să ştiţi că voi nu preotului vă spovediţi, ci Domnului Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Care este în ceruri şi vrea ca noi să ne mântuim. Duhovnicul niciodată nu te va primi să te certe, el se poartă cu blândeţe şi iubire, toate le înţelege şi e dispus să se roage pentru tine şi pentru familie, pentru că însuşi Iisus Hristos este iubirea şi mângâierea noastra: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi dezlega păcatele, acelea vor fi dezlegate, cărora le veţi ţine, acelea vor fi ţinute".

Spovedania la duhovnic nu se face în grup, ci individual, vorbind sincer despre orice problema am avea. E bine să ne scriem toate păcatele pe o foaie, şi să le spunem ca nu cumva să uitam ceva apoi să uităm de ele şi să nu le mai spunem la următoarea spovedanie. Dacă ne este ruşine de păcatele noastre, îi dăm foaia duhovnicului nostru s-o citească şi el ne va întreba cât de mult ne pare rău.

Un alt lucru destul de important este ascultarea de duhovnicul nostru. Trebuie să avem ascultare de el, altfel vom cădea din noi. Ţi-a spus să nu mai faci, păi să nu mai faci că altfel îţi va fi mai rău. Însuţi Domnul Iisus Hristos i-a spus slăbănogului „Te-ai vindecat, acum să nu mai faci, că mai rău îţi va fi!".

„Ascultarea de duhovnic este viaţă veşnică, scară cerească, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta nepătimirii, suire grabnică şi călătorie la cer. Ascultarea împlineşte toate poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le zideşte, iar pe suflet, în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte şi îl aşează în visterie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca să stea înainte încununat şi înfrumuseţat în taină" Sfăntul Grigorie Sinaitul

Numai cel rău ştie ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul. A zis duhovnicul să zici Tatăl nostru de 10 ori, păi aşa să faci. Ai făcut ascultare mergi în Rai, nu ai făcut cazi din nou.

„Să ştiţi că diavolul nu se teme de noi, nici măcar nu ne ia în seamă. El fuge de noi când vede Harul lui Dumnezeu pe care îl avem datorită ascultării de duhovnic".

Din experienţă proprie, vă spun că eu de la 12 ani merg să mă spovedesc, pentru mine duhovnicul e ca un tată. Orice nelămurire am avut, el mi-a deschis ochii şi mi-am dat seama că lucrurile pe care el mi le spunea se adevereau. Când nu ascultam, rău îmi era şi nu înţelegeam unde greşeam. Îmi doresc ca toţi copii să-l roage pe Hristos să le dea un duhovnic şi să sădească în inimile lor dragostea Sa.

Tinerii în Biserică - Duhovnicul și mărturisirea păcatelor

Frumoasa-i tineretea prin naivitatea si optimismul ei, frumoasa este pentru ca nici nu realizam cat este de scurta si mai cu seama este frumoasa caci nu o avem decat o singura data. Pot asemana tineretea cu un mielusel care zburda pe campie printre alti mielusei, intrecandu-se in nazdravanii, dand fericit din picioare prin aer si scuturand cornitele de bucuria a tot ce-l inconjura.

Cateva lucruri ne lipsesc la tinerete insa, dintre care trei  sunt esentiale: rabdarea,  ascultarea si cunoasterea. De multe ori se intampla sa nu ne ascultam parintii, sau pe cei dragi cand ne dau povete, considerandu-i inadaptati la vremurile actuale. Ni se pare uneori ca nu ne vor binele, ca se pun impotriva fericirii noastre, ca sunt prea rigizi si ca nu ne lasa sa zburdam in voia noastra. Dar nu prea realizam ca tineretea poate multe...dar stie putine. Si, pentru ca avem mult potential si energie, nu stam locului si facem greseli, zburdam prea departe de turma bisericii iar lupii (diavolii) abia asteapta sa-si infinga coltii in noi.<!--more Continuare-->

Putem constata cu usurinta din scrierile multor sfinti si chiar din marturiile cunoscutilor nostri ca omul face cele mai mari prostii din viata la tinerete, prostii si pacate pe care mai tarziu le regreta cu amar.

De aceea Domnul a randuit sa ni se poarte de grija de catre duhovnici, ca sa ne fereasca de toate caderile. Iar caderile noastre se datoreaza cel mai mult neascultarii si necunoasterii. Nu vorbesc neaparat de necunoasterea a ceea ce este bun si rau ci de faptul ca nu cunoastem urmarile greselilor noastre, care pot fi foarte dureroase.

La tinerete avem privirea scurta, nu prea ne razbate privirea duhovniceasca pana in spatele hotararilor si actiunilor noastre.  Deci duhovnicul este ca un binoclu duhovnicesc pentru noi...de care, cu timpul, constati ca ai nevoie toata viata.

Mult lucreaza Domnul prin duhovnic in viata noastra, iar lipsa acestuia este esecul mantuirii.

Ca o concluzie pot spune ca tanarul fara duhovnic este ca oaia fara pastor.

Tinerii în Biserică - Duhovnicul și mărturisirea păcatelor

Cât de departe trebuie să meargă ascultarea celui din lume faţă de duhovnicul său? Părintele Rafail: Ascultarea nu este o disciplină. În dreapta slăvire, în ortodoxie, ascultarea este o taină. Iertaţi-mă, fraţi teologi, Biserica noastră nu reduce Tainele la şapte. Sunt nenumărate Taine, chiar dacă şapte, ba opt ar trebui să numim taine de căpătâi. Care-i a opta? Dacă Nunta-i o Taină, atunci călugăria nu-i şi ea o Taină? Dar bun, hai să zicem şapte Taine de căpătâi, dar multe sunt Tainele Bisericii. Oriunde este vorba de viaţă duhovnicească, este vorba de viaţă tainică, o numim mistică (mistic = tainic). Ascultarea este acea taină în care omul caută voia lui Dumnezeu pentru el însuşi, în care omul poate afla şi poate rămâne în voia şi proniile lui Dumnezeu. Şi asta se face prin duhovnic.

Nu există o mântuire a monahului şi o mântuire a mireanului, că altfel ar fi dat Hristos alte porunci şi altă Evanghelie pentru monahi şi pentru mireni, pentru femei şi pentru bărbaţi şi aşa mai departe, pentru chinezi şi pentru români. Avem o Evanghelie, adică buna vestire a învierii din morţi, şi aceleaşi porunci, pentru lumea întreagă. Deci şi mireanul e acelaşi om ca Adam, ca şi Eva, ca şi mine monahul. Avem nevoie de aceeaşi înţelegere a voii lui Dumnezeu.

Ascultarea este acea căutare a voii lui Dumnezeu în care trebuie să intri. Ce gândeşte Dumnezeu? Cine sunt eu? Un mirean de la Bucureşti zicea: aş vrea să ştiu cine sunt eu şi ce vrea Dumnezeu cu mine. Asta-i întrebarea de căpătâi şi pe linia aceasta este ascultarea. Domnul, Făcătorul meu, trebuie să-mi spună cine sunt şi ce vrea cu mine, adică ce rol am de jucat, ca să zicem aşa, în această istorie, în plus de cum să-mi găsesc fiinţa cea adevărată, mântuirea mea.

Deci, ascultarea de duhovnic, dacă o înţelegeţi drept, nu este vorba de orizontalism între tine şi duhovnic. Este vorba de căutarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic şi asta-i înţelegerea dreaptă şi taina aceasta se săvârşeşte în felul ăsta: tu, ca ucenic, ca cel care te duci la duhovnic, fie să te spovedeşti, fie să ceri sfat, cere întâi Domnului în taina inimii tale; de câte ori te vezi păcătos, spune Domnului: uite Doamne că sunt păcătos, iartă-mă, vindecă-mă! Şi cere iertare, iar când te duci la duhovnic cere-I ca prin preoţia duhovnicului, prin lucrarea tainică pe care a lăsat-o Biserica, Taina Spovedaniei, să ţi se ierte păcatele şi nădăjduiesc că de vei face astfel, şi ştiu că dacă o vei face în Duh şi adevăr, cât de puţin, de la fiecare spovedanie o să ieşi mai mult sau mai puţin zburând. Acest zbor nu este doar o stare psihologică, că te simţi psihologic uşurat, ci într-adevăr se întâmplă în Duh o uşurare, de care dă, Doamne, să ai parte acum şi în veci!

Dacă te duci pentru un sfat, întâi lui Dumnezeu să-i ceri îndrumare: Doamne, să fac asta sau să fac aia? Spune-mi prin duhovnicul meu! Şi când simţi oarecum, în rugăciune, în viaţa ta, că vine momentul, du-te la duhovnic cu gândul la Dumnezeu, cu atenţia către Dumnezeu şi atunci spune-i duhovnicului problema ta şi pândeşte de la el primul cuvânt. Dumnezeu atotputernic e blând, e acea adiere de glas subţire pe care a auzit-o proorocul Ilie şi de care s-a impresionat mai mult decât de cutremur, de uragan, de foc.

Adierea de glas subţire, care e mai rapidă decât toţi dracii dacă lucrăm prin ascultare. Nu întreba pe duhovnic mai departe, primeşte acel prim cuvânt, e cuvântul tău, duhovnicul nu ţi-l poate explica, este dialogul tău intim cu Dumnezeu. Dacă aşa l-ai cerut de la Dumnezeu, dacă în felul ăsta îl vei primi de la duhovnic. De ce să nu cârteşti, de ce să nu te împotriveşti? Fiindcă rişti să lepezi cuvântul lui Dumnezeu. Ba chiar în momentul când îi spui: părinte, explică-mi mai bine, ai rupt firul cu Dumnezeu, ai închis telefonul şi acuma vorbeşti cu aparatul de plastic, dacă-i vorba de telefon, acuma vorbeşti cu duhovnicul ca om. Asta să nu faci! Primeşte cuvântul cu credinţă, cere blagoslovenie şi tu vei înţelege acel cuvânt făcându-l.

Unul din chipurile ascultării sunt cei zece leproşi. Hristos le-a spus un cuvânt foarte indiferent. Cei zece leproşi au strigat: Mântuitorule, miluieşte-ne şi pe noi! Şi le-a zis: duceţi-vă şi vă arătaţi preotului. Păi, n-avea nici un sens cuvântul acesta, fiindcă ce poate să-mi facă mie preotul, în primul rând. În al doilea rând Moise a rânduit că dacă te-ai curăţit de lepră sau ţi se pare că te-ai curăţat, du-te la preot şi el te va cerceta şi dacă te va găsi curăţit te va înscrie din nou în societate. Dar ei erau încă leproşi. Şi ce-au făcut?

S-au întors şi au făcut ascultare, fără să judece, fără să cârtească. De ce s-au vindecat? Era puterea dumnezeiască care era conţinută în acea poruncă, pe care ei, făcând ascultare, şi-au însuşit-o. Aia i-a înviat din morţi, aia i-a curăţit, aia trebuie să căutaţi voi, ucenicii; iar voi, duhovnicii, trebuie să învăţăm lucrul ăsta, să cerem de la Dumnezeu cuvânt, să nu răspundem din mintea noastră. Zicea Sfântul Serafim, când răspundeam din mintea mea erau greşeli şi Sfântul Siluan zice: greşelile pot fi mici, dar pot fi mari.

Deci noi, duhovnicii, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca Dumnezeu în inima noastră să pună cuvânt. Şi trebuie să ne nevoim, să desluşim acel cuvânt. Dar nădăjduim că până vom ajunge şi noi să desluşim acel prim cuvânt, dacă voi, ca ucenici, veniţi la duhovnici cu credinţă, credinţa voastră va face din noi prooroci. Dacă tu vii cu inima aşa, cu rugăciune la Dumnezeu şi cu deschidere, tu vei face din duhovnicul tău un prooroc pentru tine, de fiecare dată când vei veni în această ascultare la duhovnicul tău.

Multe s-ar putea zice, cer Domnului să le zică în inima voastră, şi fraţi duhovnici şi cei care vă duhovniciţi.

(Părintele Rafail Noica)

Întrebări incomode - Întrebări incomode

Mergeam odată cu trenul de la Paşcani spre Bacău. Eu, ca să nu mă duc în vagoane unde se fumează, mi-am luat bilet şi m-am suit în tren în vagoane de astea mai ferite. Zic: „Mă duc măcar unde nu mă "tămâiază" fumătorii, că pe mine mă doare capul de fum de ţigară". M-am dus singur în vagon acolo, dar n-am ştiut cine o să mai vină. Aproape de plecare a intrat un grup de ofiţeri superiori, mergeau la o şcoală de război. Erau maiori, colonei, printre care era şi un plutonier major cu soţia. Un călugăr într-un vagon de ofiţeri. Eu, văzându-mă într-un vagon cu ofiţeri, ca călugăr, zic, ce discuţie pot să am eu cu dânşii?

Eu îmi cătam de pace şi de "Doamne Iisuse" al meu şi stăteam liniştit acolo, că ştiam că am de mers două ore cu ei şi trebuia să schimb trenul spre Tarcău, la Lunca Strâmbă, că mă duceam la părinţii Casian, care era stareţ la Tarcău, şi la Ianuarie; asta era prin anul 1957.

Dar unul din ei, ca să nu tacă, a vrut să facă o glumă şi zice:

- Uite, măi! O să meargă bine trenul ăsta, că avem şi un popă aici!

Ştii, că ei au vorba asta, că dacă-ţi iese popa inainte, îţi merge rău! Au şi superstiţii. Să nu-ţi iasă popa înainte, c-o păţeşti! Eu tăceam din gură.

- Auzi, măi, dacă-i popa aici, nu-i bine să ne spună povestea aceia cu Dumnezeu? Se zice că un "moşnegel" ar fi făcut cerul şi pământul şi stelele şi munţii şi marea!

Auzi! Un "moşnegel"! Eu tot tăceam. „Dă-le pace, că-s ofiţeri. Ei glumesc, ei râd. Eu ce să discut?" Dar unul vine şi se aşează drept în faţa mea.

- Părinte, nu vă supăraţi, de unde sunteţi?

Dar eu, de ce să le zic Sihăstria?

- De la Mănăstirea Neamţ.

- Ce sunteţi? Preot, profesor, dascăl, ce sunteţi?

- Ba sunt un simplu călugăr. Merg şi eu încoace, până la Bacău.

- Auzi, că ăştia ai noştri, toţi sunt curioşi să ne spuneţi ceva despre Dumnezeu! Cum îi povestea asta cu Dumnezeu? Se spune în Biblia aceea, a voastră, că Dumnezeu ar fi făcut cerul, pământul, lumea, dar noi avem altă concepţie despre lume.

- Să nu vă supăraţi, eu sunt un călugăr simplu, dar, dacă voi începe povestea cu Dumnezeu, trenul ăsta trebuie să înconjure globul de trei ori şi tot n-o pot termina, atâta-i de lungă!

- Auzi, ce zice popa!

- Şi îi şi curioasă, zic, grozav! Când vom începe povestea cu Dumnezeu, îi cu cântec!

- Vrem şi noi să ştim! Sunteţi călugăr, noi suntem ofiţeri, tot mergem împreună până la Bacău. Cum îi, părinte?

Înainte de plecare, m-am ridicat şi mi-am făcut cruce. Ei, nu. Treaba lor.

- Dacă este vorba că trebuie să discutăm, vă cer un cuvânt de onoare. Să mă iertaţi, aţi intrat aici un vagon de ofiţeri, dar eu stelele astea nu le cunosc, eu am făcut armata când erau trese. Dacă m-oi adresa greşit cumva, să nu vă supăraţi!

Dar, un maior se ridică şi întreabă:

- Părinte, uite ce-i, vreau să-ţi spun ceva. Nu este o absurditate să credem noi în ceva ce nu se vede? Dumneavoastră spuneţi că există Dumnezeu, dar l-a văzut cineva vreodată? Este o nebunie să creadă cineva în ceea ce nu se vede!

- Domnilor, dar mai întâi, aveţi cuvânt de onoare? că începem o discuţie serioasă!

- Auzi, băi, popa! Avem, părinte, cum să nu! Şi cel ce se va supăra, îi nebun! zice.

- Vă văd oameni deştepţi, eu îs un prost, dar o să-ncepem aşa, "povestea" cu Dumnezeu, cum ne-om pricepe noi. Uite ce-i, domnilor, eu am să spun că dumneavoastră, toţi câţi sunteţi în vagonul ăsta, sunteţi nebuni!

- Ia auzi, popa ne face nebuni!

- Sigur! Şi, dacă n-am dreptate, la prima gară, predaţi-mă la poliţia gării! Dacă n-am dreptate. Dar, întâi am să vă demonstrez de ce vă fac nebuni.

- Da, este mare nebunie să creadă cineva în ce nu vede! Cine l-a văzut pe Dumnezeu?

- Fraţilor, eu merg până la Bacău, dar atât vă spun: dacă încep "povestea" cu Dumnezeu, trenul acesta trebuie să înconjoare lumea de trei ori şi tot n-o termin!...

- Ia auzi ce spune popa?!

- Aţi auzit că dumnealui a spus că e mare nebunie să crezi în ce nu se vede.

Mai întâi, că zice Duhul Sfânt în Psaltire la începutul psalmului 13 şi 52, la noi în Scriptură: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! şi îmi ziceam: „Lasă că-i vorba să mărturisesc pe Dum­nezeu, nu contează ce urmează de-aici". Eram bucuros de asta.

Al doilea. Mata ai spus că este o nebunie să crezi în ceea ce nu se vede?

- Da, eu!

- Păi eu v-am spus că dumneavoastră toţi n-aveţi minte. Toţi sunteţi nebuni. Ştii de ce? Am tot dreptul să vă fac nebuni.

- Dar pentru ce?

- Pentru că eu n-am văzut mintea nimănui niciodată! Şi atunci, nu-i o nebunie să cred că aveţi minte, dacă n-am văzut-o?

- Uite, băi, ne-a luat popa front! - adică în loc. Discuţia era şi frumoasă şi serioasă şi hazlie.

- Păi cum să cred eu că aveţi minte, dacă n-am văzut minte de când sunt eu? Nici la voi, nici la mine. Cum este? Albă, neagră, roşie, verde? Ce formă are? Pătrată, dreptunghiulară, hexagonală? Cum este domnule, forma, culoarea? Şi-i pipăibilă, sau cum este? Dacă îmi arătaţi aceste însuşiri la minte, atunci eu zic că aveţi minte, dacă nu, n-aveţi deloc! Pentru că n-am văzut-o, nici culoarea, nici forma.

- Uite, măi, popa! Poţi să-i zici ceva?

- Dacă n-ai tăcut din gură! Măi prostule, n-ai pus problema bine!

Ei se prosteau unul pe altul.

- Stai, măi, că cu popa ai de lucru!

- Afară de asta, se crede de toată lumea de pe glob că oamenii au minte? Se crede. Fără să se vadă. Iată un argument că toată lumea crede că are minte! Şi dumneavoastră credeţi şi eu, dar nu vedem mintea.

Dar viaţa aţi văzut-o vreodată? Cine a văzut vreodată viaţa din om? Şi cu toate acestea cine zice că-i mort, când este viu şi are viaţă? Se vede viaţa?

- Nu se vede!

- Şi atunci nu-i o nebunie să credem noi că oamenii au viaţă? Dacă n-o vedem.

- Dar viaţa se manifestă, părinte!

- Foarte bine. Prin manifestările ei se crede că există, cu toate că n-o vezi.

Aşa-i şi Dumnezeu. Care-s manifestările Lui în lume?

Şi am început să spun toate puterile sufletului.

- Dumneavoastră aveţi imaginaţie?

- Da.

- Aţi văzut-o vreodată? Nu! Dumneavoastră aveţi mânie? Aţi văzut-o vreodată? Dumneavoastră aveţi cugetare, gândire? Aţi văzut-o vreodată? Aveţi poftă? Aveţi, pentru că acestea sunt puterile sufletului - cea mânioasă şi cea poftitoare.

Dumneavoastră aveţi partea sadică, adică cea crescătoare. Aţi văzut-o vreodată? Ştii dumneata cum creşti? Sau te-ai văzut vreodată cum creşti?

Afară de asta. Dumneavoastră aveţi puterile sufletului, cum este cugetarea, alegerea, hotărârea, mâhnirea, întristarea, bucuria; le-aţi văzut vreodată pe acestea, căci acestea sunt puterile sufleteşti?

Nouă ne spune Scriptura că omul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dar nu după forma cea dinafară, ci după cea sufletească.

Iată câte puteri are sufletul! Şi nici mânia, nici raţiunea, nici pofta, nici bucuria, nici întristarea, nici mâhnirea, nici imaginaţia, nici voia liberă, nici viaţa, nici mintea nu le-a văzut nimeni. Şi toate există. Şi la filosofia profană se învaţă că există aceste puteri ale sufletului. Dar sufletul l-aţi văzut vreodată?

- Păi tocmai, că nu-i!

- Cum nu-i? Dacă n-ai avea suflet, n-ai mai vorbi cu mine! Dumneata nu poţi clipi o dată fără Dumnezeu, dacă n-ar fi viaţa în dumneata. Şi vedeţi câte sunt? Şi viaţă, şi minte, şi voie liberă, şi raţiune, şi mânie, şi bucurie, şi întristare, şi poftă, care se crede de toată lumea, fără să se vadă. Toate facultăţile sufletului sunt nevăzute, toate puterile lui sunt după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este nevăzut. Iar omul este prototip şi icoană a lui Dumnezeu pe pământ - în ceea ce priveşte sufletul: minte, cuvânt şi duh.

Ai văzut vreodată cuvântul? Ţi-ai văzut duhul cu care vorbeşti? Iată câte puteri şi câte facultăţi nevăzute are sufletul nostru! Şi dumneavoastră nu le-aţi văzut. Dar se crede de toată lumea? Căci omul are şi bucurie şi mâhnire; are şi poftă şi raţiune şi voie liberă...

- Măi - a spus unul -, mai bine tăceai! N-ai pus bine problema! Ăsta trebuie să fie un director de seminar!

- Nu, domnule, dar ne spune adevărul! Vezi, că toţi credem că sunt acestea, şi există în om, dar nu se văd!

- Şi tu ai spus că-i o nebunie să crezi ceea ce nu vezi! Dar vezi că-i faci pe toţi nebuni, că acestea sunt, şi noi le credem fără să le vedem.

Mai stau aşa, şi se ridică un doctor:

Părinte, dă-o la boala! Eu sunt maior-doctor. Fac operaţii şi umblu cu bisturiul prin maţele omului - îi tai gâtul, îi tai picioarele -, tai, operez de 30 de ani şi eu n-am dat peste suflet! Şi cum să cred că există, dacă n-am dat cu bisturiul peste el!

- Dumneata eşti doctor?

- Da!

- Şi de aceea nu crezi că există suflet, că nu-l vezi?

- Da!

- Dar dumneata, şi cei asemenea cu dumneata doctori, credeţi că există durere în lumea asta?

- Există, părinte!

- Eu nu cred! E o nebunie să cred, domnule, dacă n-am văzut-o!

- Există, părinte!

- Dar când îl tăiai cu bisturiul şi omul răcnea acolo şi se zbătea în ghearele morţii, durerea n-ai văzut-o?

- Nu. Asta nu se vede!

- Şi vrei să vezi sufletul? Şi durerea-i una din facultăţile trupeşti, fireşti, ale omului, şi-i amestecată cu cele sufleteşti. Şi după cum nu poţi vedea durerea, aşa nu poţi vedea sufletul. Mai ales sufletul fiind duh.

- Auzi, bă, şi tu cu doctoria ta, vorbeşti prostii! Te-a lovit în cap, măi! N-ai văzut durerea! Dar cine dracu a văzut durerea? Insă toată lumea crede că este durere.

- Uite, bă, ţi-a astupat gura şi ţie!

- Măi, am dat de dracu aici!

- Da-i frumos, domnule! Acestea le povestim şi noi la alţii. Mai spune ceva, părinte!

Atunci se ridică unul:

- Părinte, dintotdeauna ştim că Biserica a stat împotriva ştiinţei. Uite, ruşii au făcut un satelit acum care a înconjurat pământul de trei ori, cu Iuri Gagarin, şi uite a aterizat cu bine!

- Şi ce-i cu asta?

- Astea sunt roadele şi avansul ştiinţei faţă de religie!

- Nimic n-aţi făcut!

- Auzi-l, bă, că-i contra ştiinţei! Acesta trebuie să fie ca cel care a fost contra lui Galileo Galilei!

- Staţi să vă spun! Ştiţi ce-aţi făcut voi? Dacă o albină iese din stup şi înconjură buduroiul în care stă, are ea pretenţia că ştie ce este în toată lumea?

Atâta a făcut omul până acum! A ieşit de-abia din ştiubei şi a înconjurat ştiubeiul în care trăieşte şi i se pare că mare lucru a făcut!

- Auzi-l, bă!

- Încă n-a făcut ştiinţa nici atât cât zboară o furnică de pe degetul ăsta pe celălalt! Toţi savanţii lumii şi din Apus şi din Răsărit.

Si staţi că de-acum înainte avem de vorbit!

- Îi frumoasă, domnule, discuţia asta!

- Că-i frumoasă, că-i amară, că-i dulce, eu vă spun până la capăt de-acum, cât a ţinea "povestea" asta, da, zic, iaca se apropie gara Bacău!

Domnule, dumneavoastră ştiţi Ursa mare de pe cer şi Ursa mică, steaua polară?

- Da.

- Uite ce-i! Astronomia şi ştiinţa, cu cei mai mari savanţi astronomi, spun că la Ursa mare, de la roata din brazdă dinapoi, până la cea de către om - osia carului mare de pe cer -, este 1300 de ani călătoria luminii, şi lumina merge cu 300.000 de km/s. Asta-i osia carului mare. Ca să ajungi de la o roată până la cealaltă îţi trebuie 1300 de ani să călătoreşti cu viteza luminii. Dar cât ar mai fi până la roata dinainte şi cât ar mai fi până la proţap şi până la Prepelea care mână boii pe din brazdă.

- Dar cine este Prepelea?

- Este o steluţă mică, acolo! Dar cât mai este de lung carul, spune-mi dumneata!

- Măi, interesant! Cine spune asta?

- Camil Flamarion. L-am avut pe Camil Flamarion la îndemână, Dumnezeu în natură. Ăsta-i mare astronom francez din secolul trecut.

Da, zic, dumneavoastră vedeţi o stea care, când răsare, cam dănţuieşte, "Alfa Centaurului". Toată astronomia arată că Alfa Centaurului este steaua megieşă a sistemului nostru solar. Sistemul solar se compune din nouă planete, cu soarele zece. Şi până la megieşa noastră, cea mai de-aproape, este un milion de ani călătoria luminii. Vă rog să calculaţi, domnilor, ce-a făcut Iuri Gagarin!

- N-a făcut nimic, părinte!

- Afară de asta. Pământul are 36.000 de km împrejurul lui. Deci 36.000 de km a făcut acela cu sputnicul lui, iar până acolo, un milion de ani călătoria luminii, socotiţi dumneavoastră, zic, ce-a realizat omul faţă de distanţa interstelară, sau inter­planetară!

- Domnule, este incalculabil.

- Stai să vă spun altele, mai serioase. Dumnezeu îşi arată lucrurile, nu în cele mari, în cele mici, cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul. Ia  gândiţi-vă dumneavoastră, că într-o ureche de ac se găsesc opt sextilioane de atomi, cifre astronomice - un sextilion este 1 urmat de 21 de zerouri. Aceşti atomi dintr-o ureche de ac, ca să-i numere un om, trebuie să trăiască 250 de ani şi să numere mai mult de un miliard pe secundă. Şi vă rog să-mi spuneţi dum­neavoastră câţi atomi sunt într-o ureche de ac şi cum îi împărţiţi şi cât este de minunat Dumnezeu, că într-o ureche de ac să bage atâţia atomi. Atunci ce-a făcut omul cu ştiinţa lui?

- Domnule, este neimaginabil!

- Stai să vă spun alta mai minunată. Pe-un vârf de ac se odihnesc 16 miliarde de ioni, care sunt corpuri mult mai mici decât atomul - Camil Flamarion voia să scoată în evidenţă viaţa, la ateii de peste Rin, că ei se chinuiau să facă o celulă vie, pe vremea aceea, pe care nici astăzi n-au făcut-o, că viaţa-i numai la Dumnezeu. Şi la aceşti ioni, care nu se pot concepe de mintea omenească cât sunt de mici, ce aparate trebuie? Că dacă ai avea un aparat, ca un purice să-l vadă mai mare decât Ceahlăul, încă nu ai zări în atmosferă un ion! Şi aceşti ioni s-a aflat că şi ei stau ca flăcăii de mână şi joacă, au viaţă în ei! „Şi acum domnilor de peste Rin - că el îi combătea pe germani -, vă rog să despărţiţi forţa de materie şi viaţa de zidire".

„Dacă nu m-aş teme de panteism, zice Camil Flamarion - panteiştii ziceau că toată buruiana este Dumnezeu -, aş zice că Dumnezeu este în toată iarba şi în tot corpul. Dar voi zice altfel, că Dumnezeu este în toată zidirea Sa". Sub cel mai mic germene de materie de sub cer este mâna lui Dumnezeu şi există viaţa care a pus-o Dumnezeu!

Şi acum vreau să vă spun un lucru. Când vedem puterea lui Dumnezeu, că în miniatură lucrează atâtea minuni negrăite şi neconcepute de mintea omenească, când vedem că şi acolo este viaţă, în acele mici particule de materie care nu au niciodată putere de a fi vizibile cu ochiul liber. Dacă noi nu ne-am teme de panteism, am zice că Dumnezeu este sufletul naturii, al întregii naturi. Dar nu este aşa. Dumnezeu există, cum zice marele apostol Pavel, că prin El şi de la El sunt toate!

Şi vorbind acolo, văd că se apropie gara Bacău, şi trebuia să mă dau jos. Era multă discuţie. De-abia intrasem în subiect. Eu le-am spus că povestirea este lungă.

- Nu puteţi clipi o dată din ochi fără Dumnezeu, fraţilor!

- Dar de ce, părinte?

- Viaţa este de la Dumnezeu, dătătorul de viaţă, şi, dacă ai murit, mai clipeşte din ochi dacă poţi! Mai poţi clipi dacă mori?...

N-am amintit chiar toată predica. V-am spus aşa rezumativ cum a fost. Au fost două ore de discuţie. Ne-am despărţit.

- Domnilor, ne pare foarte rău că ne despărţim!
Vă spun drept că unii m-au sărutat şi pe obraz, alţii mi-au dat cireşe, alţii bomboane. Au dat şi pomelnice.

- Părinte, vrem să-ţi scriem, dar să ne spui ce studii ai mata, că trebuie să fii un director, un profesor la vreun seminar.

- Eu am să vă spun, dar să mă credeţi dacă vreţi! Eu de-abia sunt un cioban şi pasc oile mănăstirii.

- Şi unde te duci acum?

- Mă duc la un schit. Eu sunt cioban. Dar dacă aţi avea fericirea să vorbiţi dumneavoastră cu un stareţ de mănăstire, sau cu un episcop, să vedeţi ce ştie acela!

- Auzi, măi! Asta-i o minune!

- V-aţi întâlnit cu un cioban al mănăstirii, dacă v-aţi întâlni cu un stareţ sau cu vreun profesor de seminar, de ăştia mari care au şcoli, să vedeţi ce vă spun aceia, zic.

- Mă, degeaba trăim, mă! Suntem nişte proşti! Mă, ce ne-a spus popa ăsta!

Le-am spus multe despre stele, despre mişcarea Orionului; le-am spus câte vânturi bat pe faţa pământului şi cum se cheamă fiecare, şi cum se formează vânturile, după Sfântul Ioan Damaschin. Despre zodii şi câte grade are fiecare zodie şi cât stă soarele în fiecare grad. Mi-aduc aminte, că am vorbit pe larg, după Sfântul Vasile cel Mare, din Hexaimeron. Câte aveam să vorbesc, dar dacă noi schim­bam trenul. Ne-am despărţit cu durere de inimă.

- Domnilor, m-aţi băgat într-o discuţie, pe care nici n-am început-o. Iertaţi-mă şi mergeţi sănătoşi; vă faceţi generali, iar eu mă duc în treaba mea!

Aşa a fost discuţia, dar aici v-am spus-o pe scurt.

(Părintele Ilie Cleopa - Ne vorbeşte parintele Cleopa, volumul 6. Preluat de pe site-ul Biblia zilnic)

Fapte rele și patimi - Judecarea aproapelui

Când vine vorba despre cum vom fi judecați, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne înștiințează grav:

"Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit."

Mai mult decât atât, nu numai că vom fi judecați de toate ale noastre, dar judecata universală va fi publică, în fața tuturor oamenilor: "nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască. De aceea, câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri."

Părintele Arsenie Boca ne detaliază cât de plenară și profundă va fi judecata Domnului Hristos: "În ziua acelei înfricoşate cunoştinţe cu Dumnezeu va fi o vedere minunată: toate faptele fiecăruia, pe care le-a făcut întru ascuns, acum sunt date pe faţă şi le vede nu numai cel ce le-a făcut, ci toţi oamenii, dimpreună cu îngerii, văd deodată întreolaltă toate faptele lor şi ale tuturora."

Cu toate că ni s-a adus la cunoștință scoaterea tuturor lucrurilor noastere  la lumina dreptății, oricât de intime și neștiute ne-ar fi, noi am rămas în obiceiul de a gândi răul în tihna intimității noastre. Ne mâniem pe ascuns, bârfim și osândim pe la spate, înjurăm printre dinți, ne imaginăm toate mizeriile și nimicurile crezând că universul nostru intim nu va fi judecat și tras la răspundere. Ba tocmai că micro-universul gândurilor este fundamentul și izvorul tuturor cuvintelor și faptelor din viața noastră. Defapt gândurile și întențiile noastre sunt prima expresie a manifestărilor noastre exterioare. Și tocmai de aceea judecata universală va cuprinde toată interiorizarea noastră căci nimic necurat nu va intra în împărăția cerurilor.

Din păcate, gânduri rele cu care ne delectăm în intimitatea noastră prind atât de mult prilejul de a se manifesta în noi deoarece nu avem conștiința faptului că Dumnezeu este prezent în viața și intimitatea noastră pâna la "despărțitura sufletului de trup".

Avem adeseori o percepție îngustă despre prezența lui Dumnezeu în lume, gândind că El stă undeva sus, la balconul ultimului etaj din împărăția cerurilor, iar noi stăm liniștiți cu ale noastre la parterul creației Sale. Noi ne vedem de treaba noastră, iar când mai dăm ne necaz facem o rugăciune ca să-L "înștiințăm" pe Dumnezeu să răspundă promt la necesitățile noastre. Avem percepția unui Dumnezeu prestator de servicii, nu a unui Dumnezeu personal care ne însoțește clipă de clipă, oriune am fi și orice am face. De aceea și facem răutăți câte facem, cu bună știință sau nu. Dar nu, să nu ne înșelăm, Dumnezeu este mai prezent în lume decât simțim noi nevoia de a respira.

Toate relele pe care le săvârșesc oamenii pornesc de la gândurile rele cu care s-au învoit, căci gândurile sunt prima formă de existență a oricărei trăiri emoționale, fapte sau vorbe. Fericitul stareț Tadei de la Vitovnița explică pe scurt această lege duhovnicească universală:"Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața".

Dacă am conștientiza în fiecare clipă că la judecata finală vom da socoteală pentru orice gând deșert, nu am mai ajunge să spunem nici vorbe de rușine și nici nu am mai face fapte de osândă. Nu ne-am mai învoi cu gândurile care ucid dragostea de semeni ci le-am alunga pe toate ca pe niște gânduri ucigașe ale sufletului nostru. Toate gândurile rele despre semeni le-am vedea așa cum sunt: niște pietre aruncate pe la spate în semeni, care iată că la sfârșitul veacurilor le vom ține noi în spate.

Dacă am avea o conștiință vie, trează și lucrătoare în permanență, atunci nu am mai gândi în sinea noastră că șeful e un ticălos, că profesorul de mate e un idiot,că vecina e o partidă bună de sex, că șoferița din fața noastră e o proastă, că cerșetorul care se milogește este un puturos, că amica prietenului nostru este o urâtă, și câte și mai câte. Ne-am rușina și ne-am îngrozi să avem vreun gând strâmb față de oamenii din jurul nostru, bine știind că odată și-odată ni se vor descoperi toate răutățile pe care le-am gândit despre ei. Deci am lupta la sânge cu toată începătura răutății care nu este alta decât gândul cel rău cu care ne-am învoit.

Și dacă am lupta cu gândurile noastre rele și nefolositoare, atunci nici n-am mai cunoaște stresul și toate bolile generate de stres, nu am mai cunoaște nici gustul depresiei și multe alte tulburări psihologice.

Pentru a scăpa de gândurile rele conștientizează că Dumnezeu este mereu cu tine și adu-ți aminte că mai târziu toți oamenii îți vor vedea toate gândurile pe care le-ai avut despre ei. Și atunci te vei rușina și nu vei mai gândi răul. Gândește despre oameni așa cum ai vrea ca ei să gândească despre tine. Fă rai din gândurile tale și rai va fi și în jurul tău.

La judecată nimeni nu se va rușina de gândurile bune, dar toți ne vom scârbi și ne va părea rău de gândurile rele.

Tinerii în Biserică - Rugăciunea  

“Mântuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea şi vorbea faţă către faţă cu Tatăl. Dar obişnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului şi în Grădina Ghetsimani, ca să ne înveţe şi pe noi a iubi mai mult rugăciunea în linişte şi cea din timpul nopţii decît cea din timpul zilei. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea de noapte "de aur" pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gânduri şi imaginaţii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc "de argint" fiind amestecată cu oarecare griji şi gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc "de aramă" pentru mulţimea grijilor şi a gândurilor pământeşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.” (Părintele Cleopa)

Tot Părintele Cleopa spunea la un moment dat ca atunci când ai făcut ochi dimineaţă să faci repede semnul cruci, apoi să dai cu puţină apă pe ochi şi apoi imediat să mergi în faţa icoanelor la rugăciune.  În felul acesta vei putea să te rogi netulburat de gândurile care încep să-şi facă loc în mintea ta imediat cum ai deschis ochii.

Somnul este asemănat uneori de sfinţii părinţi cu moartea, iar trezirea de dimineaţă cu învierea. Mi s-a întâmplat să mă trezesc, şi pentru câteva secunde să nu ştiu unde sunt, ce trebuie să fac, ce zi este, eram total buimac. De obicei imediat ce văd lumina zilei încep să mă gândesc ce am de făcut pe parcursul zilei, astfel că până să ajung la rugăciune mintea e oarecum tulburată de grijile şi problemele pe care trebuie să le rezolv.

În plus de asta visele din timpul nopţii ne pot şi ele influenţa începutul zilei prin felul în care îşi pun amprenta pe starea noastră duhovnicească. Unele ne pot bine-dispune şi însufleţi lăsându-ne o bucurie în suflet pe care o punem la temelia stării noastre mentale cu care vom aborda evenimentele din timpul zile. Dar în acelaşi fel visele ne pot tulbura pornind în treburile de zi cu zi întristaţi şi fără chef de viaţă, cu atitudine pesimistă care uneori se apropie de deznădejde.

Vremea de afară este un alt factor care ne poate schimba starea pe care o vom avea dimineaţa. Sfinţii părinţi spun că pe cei încă plini de patimi starea vremii îi poate influenţa, dar pe cei nepatimaşi, plin de Duhul Sfânt, nimeni şi nimic nu le poate lua bucuria apropierii de Dumnezeu.

Se poate uneori să fim treziţi de un telefon sau de cineva care sună la uşă iar toate aceste interacţiuni cu persoanele care ne-au trezit îşi pun amprenta în bine sau în rău asupra nostră. Se poate uneori să ne trezim cu dureri de cap sau de spate, sau să ne trezim la fel de obosiţi pentru că am dormit prea puţin.

Aşa stând lucrurile vedem că sunt o mulţime de factori care ne pot schimba dimineaţa starea noastră duhovnicească (starea psihologică) şi implicit felul în care ne vom comporta cu cei din jur pe parcursul zilei şi modul în care vom rezolva problemele pe care le întâmpinăm. Există o expresie în popor la noi care este atribuită celor morocănoşi: “ce-ai făcut dimineaţă, te-ai trezit cu faţa la cearceaf ?”

Indiferent de vârsta şi viaţa pe care o avem scopul nostru în fiecare zi stă în porunca dată de Domnul Iisus Hristos: “Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34).

Patimile noastre şi ispitele de la diavol ne vor împiedica mereu să împlinim această poruncă de-alungul zilei. Din acest motiv avem mare nevoie Dumnezeu în fiecare dimineaţă, fiind singurul care poate schimba grijile noastre în probleme deja rezolvate, supărarea în bucurie, deznădejdea în speranţă, întunericul din sufletul nostru în lumină.

Rugaţi-vă mereu dimineaţă, aruncaţi-vă grijile în faţa lui Dumnezeu! Spuneţi: “Doamne am de rezolvat cutare lucru dar mi-e frică că n-o să reuşesc.. se pot întâmpla multe care să mă împiedice să reuşesc...ajută-mă!”.

Rugaţi-vă în faţa Lui zicând rugăciunile începătoare (Împărate Ceresc...; Sfinte Dumnezeule...; Prea Sfântă Treime...; Tatăl nostru...) apoi spuneţi rugăciunile de umilinţă (Milueşte-ne pe noi Doamne....; Doamne milueşt-ne pe noi că în Tine am nădăjduit...; Uşa milostivirii Tale deschide-o nou binecuvântată Născătoare de Dumnezeu...) apoi Crezul (Cred într-Unul Dumnezeu...) apoi psalmul 50 (Milueşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta...), căntaţi “Apărătoare Doamnă...” şi acum în această perioadă cântaţi şi “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi...”.

Dacă aveţi vreme şi v-aţi trezit din timp făceţi-vă canonul de rugăciune pe care vi l-a rânduit părintele duhovnic, pentru că seara veţi fi obosiţi şi-l veţi face cu greu.

Citiţi din Sfânta Evanghelie măcar câteva pasaje sau un capitol întreg, multă bucurie şi nădejde vă va da. Veţi simţi cum vă va lumina Dumnezeu descoperindu-vă înţelesuri adânci ale cuvintelor Sale, care vă vor călăuzi pe tot parcursul zilei. Citiţi şi din Vechiul Testament şi din cel Nou, pentru că orice cuvânt al Scripturii e plin de har şi de adevăr.

Faceţi la icoana Mântuitorului câteva mătănii sau mai multe, pe măsura puterilor şi ziceţi: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa) !”. Faceţi mătănii şi la icoana Maicii Domnului şi la icoanele sfinţilor ocrotitori.

Cereţi-i lui Dumnezeu ajutor pentru tot ce veţi face în timpul zilei şi vă veţi minuna de micile minuni pe care le veţi trăi până seara.

Nu plecaţi de acasă fără brăţara cu mătănii pe care s-o ţineţi mereu în mână rotind-o bobiţă cu bobiţă şi zicând în gând la fiecare: ““Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa) !”.

În drum spre şcoală, spre servici sau către locul în care mergeţi rugaţi-vă în gând pentru cei pe care-i întâlniţi. Nu judecaţi pe nimeni! Osândiţi-vă în toate pe voi şi pe ceilalţi priviţi-i ca pe oameni curaţi şi fără vină. Daţi milostenie celor care vă cer, şi nu vă întoarceţi faţa de la nimeni care întinde mâna, aşa cum Dumnezeu niciodată nu-şi întoarce faţa de la noi chiar dacă nu merităm să primim mila Sa.

Aşa făcând vom pune început bun fiecărei zile şi fiind împreună cu Dumnezeu nu ne vom teme de nimic. Oriunde aţi fi, orice aţi face dacă nu vă descurcaţi cereţi ajutorul lui Dumnezeu în gând, iar dacă totul vă merge bine mulţumiţi-i clipă de clipă.

Priviţi fotografia de mai sus. Aşa cum razele soarelui pătrund în desişul pădurii aşa să lăsăm şi noi dimineaţa prin rugăciune să pătrundă harul lui Dumnezeu în desişul inimii noastre.

Hristos a înviat!

Iubirea - Iubirea în familie

Binecuvîntaţi sunt părinţii care cresc copii alături de Dumnezeu şi copiii care trăiesc în ascultare faţă de parinţi, cu ruşine de oameni şi în frică de Dumnezeu! Poruncă sfîntă este "cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca bine să-ţi fie şi să trăieşti mulţi ani pe pămînt"(Decalog).

Însă privind către viaţa de familie din timpurile noastre și către oamenii înstrăinați de Dumnezeu, cred că este nevoie să dezvoltăm puţin înțelesurile acestei porunci: iubiţi-vă copiii voştrii şi nu-i omorîţi, fiţi alături de dînşii şi nu-i abandonaţi, mângâiaţii şi nu-i maltrataţi, căci o să daţi socoteală pentru dânşii.

Ooo, câţi părinţi nu trăiesc în abisul patimilor şi câţi nu ar avea nevoie de urletul cerului ca să-i trezească?! Îmi plînge inima când aud de nou-născuţi abandonați pe străzi, la porţile spitalelor sau mai grav la coşul de gunoi, sau chiar omorîţi. Oare se mai poate vorbi în aceste situaţii de dragoste de mamă sau de conştiinţă? Cum mai poţi să-ți continui viaţa ştiind că ai aruncat o parte din tine, iar tu tată unde-ţi sunt copii tăi?!

Câtă suferinţă pentru acei copii care toată viaţa se întreabă: oare de ce pe mine nimeni nu mă iubesc cei care m-au abandonat, adică tocmai cei care trebuia să mă iubească mai mult? Ce n-ar da aceşti copilași să spună "sărut-mana mamă şi tată că mi-aţi dat viaţă"! Dar cui să spună?

Mulţi Irozi sub mii de chipuri omoară astăzi mai mulţi copii decât a omorât acel Irod de pe vremea Mântuitorului. Mai dureros este când afli într-o astfel de ipostază pe propria mamă și propriul tată, sau persoane dragi ție. Sunt multe forme în care poţi omorî un copil: contraceptive, avort, abandon care ia variate forme și nu în ultimul rând abuzuri sexuale. Cum poate un copil care este abuzat din copilărie sau care este maltratat în moduri greu de imaginat să se laude cu ai săi părinţi? Câţi dintre copii acestei lumi, și în particular ai acestei țări, nu suferă de indiferenţa părinţilor care uită că au copii cu suflet veșnic, copii care în loc de o mângâiere sau o vorbă bună primesc un telefon o dată pe săptămînă sau pe lună şi acela făcut în grabă.

Astfel de părinți nu conștinetizează că fiii lor au nevoie de altceva decât doar de o "alocaţie" pe care o trimit ei pe lună. Copiii au nevoie de mâna mamei pe creștet pentru a le da siguranță și de mâna tatălui la spate, pentru a le da curaj! Însă cât zbucium sufletesc pentru acei copii care luptă contra părinţilor pentru a fi alături de Dumnezeu! Câtă suferinţă e în sufletul acelui copil care vede pe tata beat, înjurînd şi lovind pe mama, sau pe mama nevoită să fugă din calea lui și să doarmă prin vecini!

Da, multă durere şi răni sufletești care nu prea se vindeca uşor, care ramân ascunse şi te urmăresc toată viaţa, deşi poate ți se pare că ai trecut peste ele. Dar în momente grele realizezi că acele răni nu se mai pot vindeca, cuiele le scoţi dar urmele rămîn.

DURERE e şi pentru părinţii care au "pierdut" copiii pe calea aceasta largă a păcatului spre care mulţi dintre noi alergăm. Râu de lacrimi curg din ochii unei mame care îşi vede copilul neascultător, că umblă nopţile prin discoteci, fumând, bând, drogându-se, ridicând mâna asupra tatălui care ar vrea oarecum să-l oprească, furând, bătând sau desfrânând.  Cum se poate simţi o mamă care după ce și-a purtat copilul în pântece, l-a crescut, l-a educat acesta o dă afară în  stradă sau o duce la o casă de bătrâni pentru că e prea bătrănă şi să n-o mai aibă ca un ghimpe în spate?

Mulţi sunt şi părinţii care când au nevoie de ajutorul copiilor aceştia le întorc spatele. Tocmai de aceea este nevoie de multă rugăciune încă înainte de a zămisli copii, dar mai ales când stă în pântece şi apoi toată viaţa! Pentru a ilustra mai bine această necesitate am ales nişte versuri care o să vorbească mai mult decât aş putea eu spune prin sărăcia cuvintelor mele:

Trăia odata într-o căsuţă

O mamă cu baiatul ei

Şi se bucura biata mamă

Că era langă fiul ei

Sărmana fiind credincioasă

Spunea băiatului mereu

De-a lui Iisus jertfire sfântă

De patima şi chinul Său.

Astfel crescu băiatul mare

Cu mare teamă de păcat

Spunea la toţi cu îndrăzneală

Că, dacă crezi, vei fi iertat

Ah,cât era de fericită

Mămica lui cand îl vedea

Că-n fiecare zi băiatul

Cânta mereu şi se ruga.

Dar când el se facu mai mare

Spunea mămicii cu dispreț,

M-am plictisit, eu plec în lume

Sunt tânăr, vreau să mă distrez.

Îndată plange biata mamă

Ca să rămână lângă ea

Şi în zadar ea il rugă frumos

Ca să rămînă credincios.

În fiecare zi băiatul

Cu lumea el îşi petrecea

La mama lui ce plânge într-una

El nicidecum nu se gîndea

Dar într-o zi fiind bolnavă

Zăcea în pat şi se ruga

La bal să nu se ducă seara

Şi să vegheze lânga ea.

El nici măcar nu vru s-asculte

Şi a plecat nepasător

Căci nu voia ca să rămînă

De râsul prietenilor.

Şi a plecat o noapte-ntreagă

La mama lui nici nu gândea

Că a rămas plângând sărmana

Când a plecat de langa ea.

Când se întoarse el acasă

Mămica lui îl părăsi

Şi-i zise: Sarut-mâna mamă

Dar ea nu mai putu vorbi.

S-apropie uşor de pat

Şi o privește mai atent

Şi iată că pe pieptul mamei

Observă că e un bilet.

Şi când desface el biletul

Citeşte ce e scris în el:

"Te-am părăsit, eu plec la Tatăl

Doresc să ne-ntîlnim la cer."

Strîngînd, băiatul sărută

Braţele care l-au purtat

Din fragedă copilărie

Și ce cu drag l-au dezmierdat...

Şi zise atunci sărmanei mame

Eu am fost un copil rău

Căci nici în ultima secundă

Nu am vegheat la capul tău.

Din clipa asta, mamă scumpă

Voi sluji Domnului Iisus

Şi ne vom revedea în ceruri

Aşa cum în bilet e scris.

Să ne întâlnim în ceruri toţi, asta îmi doresc, şi să de-a Dumnezeu să lucreze la inimile tuturor ca să învie şi să facă lucrătoare credinţa, nădejdea şi dragostea!

"Dărueşte-mi Doamne înţelepciune ca să nu uit niciodată, nici în necazuri şi nici în bucurie, învăţătura Ta cum că "binecuvîntările părinţilor întăresc casele fiilor" şi iarăşi "cununa părinţilor sun fii lor şi lauda fiilor sunt părinţii lor". Pentru aceasta rogu-te Doamne, Slăvite Împărate şi Bunule Părinte: întăreşte-mă să cresc înaintea feţei lor cu temerea de Tine şi cu ruşinea de oameni, pentru ca prin curăţirea de orice rău, prin împlinirea oricărui bine, prin fuga de orice păcat şi prin setea de orice virtute, viaţa mea să fie spre mântuirea mea şi a lor" (din Rugaciunea copiilor pentru părinţi)

Discursuri din Sfânta Scriptură - Noul Testament

Am citit dimineaţă capitolul şapte din Evanghelia după Ioan, evanghelie care se citeşte în biserici de la Învierea Domnului până la Pogorârea Duhului Sfânt, pe care vi-l recomand tuturor spre a-l lectura cu atenţie pentru că în el veţi putea simţi foarte bine pulsul acelor vremuri şi starea generală de freamăt pe care a instaurat-o Iisus în inimile şi în viaţa oamenilor.

Acţiunea întregului capitol se desfăşoară în timpul sărbătoarii Corturilor (Ieşire 23,16; Levitic 23,33-43), sărbătoare de toamnă, celebrată la sfârșitul recoltei. Poporul evreu trăia 7 zile în corturi confecționate din ramuri. Era vorba de o sărbătoare esențial agricolă de mulțumire, dar ea mai amintea și zilele peregrinării și șederii poporului în corturi în timpul peregrinării în Pustiul Sinai (Levitic 23,43).

Această sărbătoare anuală iudaică se desfăşura la sfârşit de septembrie şi început de octombrie, pe durata a şapte zile, cărora li se adăuga a opta pentru ceremonia de închidere. În riturile acestei sărbători, apa şi lumina aveau o importanţă deosebită.

Pe lângă nedumeririle şi conflictele pe care le-a iscat între oameni, Iisus se foloseşte extraordinar de elemente acestei sărbători, apa şi lumina, pentru a-i ridica pe oameni cu mintea către o lege nouă, o lege a harului, vorbindu-le despre apa vie şi despre Duhul Sfânt care va fi dat tuturor ce vor crede în El.

Lectură plăcută!  (Claudiu)

“Şi, după aceasta, Iisus umbla prin Galileea; că nu voia să umble prin Iudeea, deoarece Iudeii căutau să-L omoare. Dar sărbătoarea Iudeilor era aproape, aceea a Corturilor. Atunci fraţii Săi I-au zis: „Pleacă de aici şi du-te în Iudeea, pentru ca şi ucenicii Tăi să vadă lucrurile pe care le faci; că nimeni nu poate face ceva într'ascuns, ci caută a se face cunoscut; dacă faci acestea, arată-te lumii...“. Pentru că nici fraţii Săi nu credeau într'Însul.

Deci le-a zis Iisus: „Vremea Mea încă nu a sosit; dar vremea voastră întotdeauna-i gata. Pe voi lumea nu vă poate urî, dar pe Mine Mă urăşte, pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele. Voi duceţi-vă la sărbătoare; Eu nu Mă duc la praznicul acesta, căci vremea Mea încă nu s'a'mplinit“. Acestea spunându-le, a rămas în Galileea. Dar după ce fraţii Săi s'au dus la sărbătoare, atunci s'a suit şi El, dar nu pe faţă, ci cam într'ascuns.

În timpul sărbătorii, Iudeii Îl căutau şi ziceau: „Unde este acela?...“. Şi multă şuşotire era pe seama Lui prin mulţime. Unii ziceau: „E bun!“; iar alţii ziceau: „Nu e, ci amăgeşte mulţimea!...“. Totuşi, nimeni nu vorbea despre El pe faţă, de frica Iudeilor.

Iar la jumătatea sărbătorii, Iisus S'a suit în templu şi învăţa. Şi Iudeii se mirau, zicând: „Cum ştie acesta carte fără să fi învăţat?“ Atunci Iisus le-a răspuns, zicând: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M'a trimis. De voieşte cineva să-I facă voia, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă ea este de la Dumnezeu sau dacă Eu de la Mine Însumi grăiesc. Cel care grăieşte de la sine îşi caută propria lui slavă; dar Cel Care caută slava Celui ce L-a trimis, Acela este adevărat, şi nedreptate într'Însul nu se află.

Oare nu Moise v'a dat legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine legea. De ce căutaţi să Mă ucideţi?...“.

Şi mulţimea a răspuns: „Ai demon. Cine caută să te ucidă?...“. Iisus le-a răspuns, zicând: „Un lucru am făcut şi toţi vă miraţi (vindecarea paraliticului în zi de sâmbătă). De aceea v'a dat vouă Moise tăierea'mprejur – nu că e de la Moise, ci de la părinţi – şi-i faceţi omului tăierea'mprejur sâmbăta. Dacă sâmbăta primeşte omul tăierea'mprejur, ca să nu se strice legea lui Moise, pe Mine vă mâniaţi pentru că sâmbăta am făcut sănătos un om întreg?

Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecată dreaptă judecaţi!“ Deci ziceau unii dintre Ierusalimiteni: „Oare nu Acesta este Cel pe Care ei caută să-L ucidă? Şi iată că vorbeşte pe faţă, iar ei nu-I zic nimic. Nu cumva căpeteniile au cunoscut cu adevărat că Acesta este Hristos?; numai că pe el îl ştim de unde este; dar Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde e“.

Atunci a strigat Iisus în templu, învăţând şi zicând: „Voi, voi Mă ştiţi pe Mine!... şi ştiţi de unde sunt?... Ei bine, Eu nu de la Mine am venit, dar adevărat este Cel ce M'a trimis, pe Care voi nu-L ştiţi; Eu, Eu Îl ştiu, căci de la El sunt, şi El M'a trimis!“ Deci căutau să-L prindă, dar nimeni n'a pus mâna pe El, pentru că ceasul Său încă nu venise.

Din mulţime mulţi au crezut într'Însul şi ziceau: „Oare Hristosul, când va veni, face-va El minuni mai multe decât a făcut Acesta?“ Au auzit fariseii că mulţimea şuşotea acestea despre El; şi arhiereii şi fariseii au trimis slujitori ca să-L prindă. Dar Iisus le-a zis: „Pentru puţin timp mai sunt cu voi şi Mă duc la Cel ce M'a trimis. Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi nu puteţi veni“. Deci ziceau Iudeii între ei: „Unde are să se ducă acesta ca să nu-l găsim? Nu cumva are să meargă la cei împrăştiaţi printre Elini şi să-i înveţe pe Elini?

Ce înseamnă acest cuvânt pe care l-a spus: Mă veţi căuta şi nu mă veţi găsi; şi: Unde sunt eu, voi nu puteţi veni?...“. Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus sta între ei şi a strigat, zicând: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!

Cel ce crede în Mine – precum a zis Scriptura – râuri de apă vie vor curge din inima lui“  Iar aceasta a spus-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred într'Însul. Că Duhul încă nu era dat, pentru că Iisus încă nu Se preamărise.

Deci mulţi din mulţime, auzind cuvintele acestea, ziceau: „Într'adevăr, Acesta este Profetul!“ Iar alţii ziceau: „Acesta este Hristosul!“ Iar alţii ziceau: „Oare din Galileea va să vină Hristos?; n'a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din sămânţa lui David şi din oraşul Betleem, unde a fost David?...“. Şi dezbinare s'a făcut în mulţime din pricina Lui.

Iar unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n'a pus mâinile pe El. Deci slujitorii au venit la arhierei şi la farisei; şi aceia le-au zis: „De ce nu l-aţi adus?“ Slujitorii au răspuns: „Niciodată n'a vorbit un om aşa cum vorbeşte omul acesta“. Şi le-au răspuns fariseii: „Nu cumva şi voi aţi fost amăgiţi?; e cineva dintre căpetenii care să fi crezut în el? sau dintre farisei?... Dar această mulţime care nu cunoaşte legea, blestemată este!...“.

A zis către ei Nicodim, unul dintre ei, cel ce mai'nainte venise noaptea la El: „Oare legea noastră îl osândeşte pe om fără ca mai întâi să-l asculte şi să cunoască ce a făcut?“ Ei au răspuns, zicând: „Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu se ridică profet...“. Şi s'a dus fiecare la casa lui. “

Am citit dimineaţă capitolul şapte din Evanghelia după Ioan, evanghelie care se citeşte în biserici de la Învierea Domnului până la Pogorârea Duhului Sfânt, pe care vi-l recomand tuturor spre a-l lectura cu atenţie pentru că în el veţi putea simţi foarte bine pulsul acelor vremuri şi starea generală de freamăt pe care a instaurat-o Iisus în inimile şi în viaţa oamenilor.

Acţiunea întregului capitol se desfăşoară în timpul sărbătoarii Corturilor (Ieşire 23,16; Levitic 23,33-43), sărbătoare de toamnă, celebrată la sfârșitul recoltei. Poporul evreu trăia 7 zile în corturi confecționate din ramuri. Era vorba de o sărbătoare esențial agricolă de mulțumire, dar ea mai amintea și zilele peregrinării și șederii poporului în corturi în timpul peregrinării în Pustiul Sinai (Levitic 23,43).

Această sărbătoare anuală iudaică se desfăşura la sfârşit de septembrie şi început de octombrie, pe durata a şapte zile, cărora li se adăuga a opta pentru ceremonia de închidere. În riturile acestei sărbători, apa şi lumina aveau o importanţă deosebită.

Pe lângă nedumeririle şi conflictele pe care le-a iscat între oameni, Iisus se foloseşte extraordinar de elemente acestei sărbători, apa şi lumina, pentru a-i ridica pe oameni cu mintea către o lege nouă, o lege a harului, vorbindu-le despre apa vie şi despre Duhul Sfânt care va fi dat tuturor ce vor crede în El.

Lectură plăcută!  (Claudiu)

“Şi, după aceasta, Iisus umbla prin Galileea; că nu voia să umble prin Iudeea, deoarece Iudeii căutau să-L omoare. Dar sărbătoarea Iudeilor era aproape, aceea a Corturilor. Atunci fraţii Săi I-au zis: „Pleacă de aici şi du-te în Iudeea, pentru ca şi ucenicii Tăi să vadă lucrurile pe care le faci; că nimeni nu poate face ceva într'ascuns, ci caută a se face cunoscut; dacă faci acestea, arată-te lumii...“. Pentru că nici fraţii Săi nu credeau într'Însul.

Deci le-a zis Iisus: „Vremea Mea încă nu a sosit; dar vremea voastră întotdeauna-i gata. Pe voi lumea nu vă poate urî, dar pe Mine Mă urăşte, pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele. Voi duceţi-vă la sărbătoare; Eu nu Mă duc la praznicul acesta, căci vremea Mea încă nu s'a'mplinit“. Acestea spunându-le, a rămas în Galileea. Dar după ce fraţii Săi s'au dus la sărbătoare, atunci s'a suit şi El, dar nu pe faţă, ci cam într'ascuns.

În timpul sărbătorii, Iudeii Îl căutau şi ziceau: „Unde este acela?...“. Şi multă şuşotire era pe seama Lui prin mulţime. Unii ziceau: „E bun!“; iar alţii ziceau: „Nu e, ci amăgeşte mulţimea!...“. Totuşi, nimeni nu vorbea despre El pe faţă, de frica Iudeilor.

Iar la jumătatea sărbătorii, Iisus S'a suit în templu şi învăţa. Şi Iudeii se mirau, zicând: „Cum ştie acesta carte fără să fi învăţat?“ Atunci Iisus le-a răspuns, zicând: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M'a trimis. De voieşte cineva să-I facă voia, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă ea este de la Dumnezeu sau dacă Eu de la Mine Însumi grăiesc. Cel care grăieşte de la sine îşi caută propria lui slavă; dar Cel Care caută slava Celui ce L-a trimis, Acela este adevărat, şi nedreptate într'Însul nu se află.

Oare nu Moise v'a dat legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine legea. De ce căutaţi să Mă ucideţi?...“.

Şi mulţimea a răspuns: „Ai demon. Cine caută să te ucidă?...“. Iisus le-a răspuns, zicând: „Un lucru am făcut şi toţi vă miraţi (vindecarea paraliticului în zi de sâmbătă). De aceea v'a dat vouă Moise tăierea'mprejur – nu că e de la Moise, ci de la părinţi – şi-i faceţi omului tăierea'mprejur sâmbăta. Dacă sâmbăta primeşte omul tăierea'mprejur, ca să nu se strice legea lui Moise, pe Mine vă mâniaţi pentru că sâmbăta am făcut sănătos un om întreg?

Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecată dreaptă judecaţi!“ Deci ziceau unii dintre Ierusalimiteni: „Oare nu Acesta este Cel pe Care ei caută să-L ucidă? Şi iată că vorbeşte pe faţă, iar ei nu-I zic nimic. Nu cumva căpeteniile au cunoscut cu adevărat că Acesta este Hristos?; numai că pe el îl ştim de unde este; dar Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde e“.

Atunci a strigat Iisus în templu, învăţând şi zicând: „Voi, voi Mă ştiţi pe Mine!... şi ştiţi de unde sunt?... Ei bine, Eu nu de la Mine am venit, dar adevărat este Cel ce M'a trimis, pe Care voi nu-L ştiţi; Eu, Eu Îl ştiu, căci de la El sunt, şi El M'a trimis!“ Deci căutau să-L prindă, dar nimeni n'a pus mâna pe El, pentru că ceasul Său încă nu venise.

Din mulţime mulţi au crezut într'Însul şi ziceau: „Oare Hristosul, când va veni, face-va El minuni mai multe decât a făcut Acesta?“ Au auzit fariseii că mulţimea şuşotea acestea despre El; şi arhiereii şi fariseii au trimis slujitori ca să-L prindă. Dar Iisus le-a zis: „Pentru puţin timp mai sunt cu voi şi Mă duc la Cel ce M'a trimis. Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi nu puteţi veni“. Deci ziceau Iudeii între ei: „Unde are să se ducă acesta ca să nu-l găsim? Nu cumva are să meargă la cei împrăştiaţi printre Elini şi să-i înveţe pe Elini?

Ce înseamnă acest cuvânt pe care l-a spus: Mă veţi căuta şi nu mă veţi găsi; şi: Unde sunt eu, voi nu puteţi veni?...“. Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus sta între ei şi a strigat, zicând: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!

Cel ce crede în Mine – precum a zis Scriptura – râuri de apă vie vor curge din inima lui“  Iar aceasta a spus-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred într'Însul. Că Duhul încă nu era dat, pentru că Iisus încă nu Se preamărise.

Deci mulţi din mulţime, auzind cuvintele acestea, ziceau: „Într'adevăr, Acesta este Profetul!“ Iar alţii ziceau: „Acesta este Hristosul!“ Iar alţii ziceau: „Oare din Galileea va să vină Hristos?; n'a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din sămânţa lui David şi din oraşul Betleem, unde a fost David?...“. Şi dezbinare s'a făcut în mulţime din pricina Lui.

Iar unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n'a pus mâinile pe El. Deci slujitorii au venit la arhierei şi la farisei; şi aceia le-au zis: „De ce nu l-aţi adus?“ Slujitorii au răspuns: „Niciodată n'a vorbit un om aşa cum vorbeşte omul acesta“. Şi le-au răspuns fariseii: „Nu cumva şi voi aţi fost amăgiţi?; e cineva dintre căpetenii care să fi crezut în el? sau dintre farisei?... Dar această mulţime care nu cunoaşte legea, blestemată este!...“.

A zis către ei Nicodim, unul dintre ei, cel ce mai'nainte venise noaptea la El: „Oare legea noastră îl osândeşte pe om fără ca mai întâi să-l asculte şi să cunoască ce a făcut?“ Ei au răspuns, zicând: „Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu se ridică profet...“. Şi s'a dus fiecare la casa lui. “

Tinerii în Biserică - Rugăciunea

Pe mine inca nu m-a smerit Dumnezeu ci parca face dimpotriva, imi da tot ceea ce-i cer si inca si pe deasupra, facandu-ma mai degraba sa ma indreptatesc pentru ceea ce sunt, decat sa ma smeresc. Poate ca intr-o zi va face si contrariul. Deocamdata imi face si multe bucurii. As vrea sa va impartasesc ultima bucurie facuta, caci poarta o mare responsabilitate, si poate ma ajutati cu cateva rugaciuni.

In Franta unde traiesc, sunt chemata des sa traduc in spital pentru tiganii care emigreaza pe aici. La un moment dat m-au chemat sa traduc pentru o familie cu multe fete si un singur baiat. Baiatul este cel mai mic, are vreo 4 anisori si este orb. Medicina la ora actuala nu ii poate vindeca ochisorii, nu poate sa ii redea vederea. Acesti tigani traiesc in conditii mizere, in niste caravane pe care politia a inceput sa le distruga si sa-i lase sub cerul liber. Cand a venit prima oara la spital, familia de care povestesc traia intr-una din aceste caravane, pe un camp de caravane facut pentru oamenii "in tranzit", camp pe care tiganii l-au ocupat in mod abuziv de ani de zile, dar mai ales de cand Romania a intrat in UE.

Din vorba in vorba, aflu de la tatal copilului un lucru extraordinar: copilul de numai 4 anisori, se aseaza in genunchi in fiecare seara si se roaga Domnului Iisus, si inca ii zice si tatalui sa se lase de pacate si sa asculte de Iisus, caci nu medicii il vor vindeca pe el ci Iisus. Am ramas fara cuvinte in fata credintei copilului. L-am intrebat pe tata de unde stie copilul de existenta lui Iisus, si mai ales la varsta lui? Imi raspunde ca ei sunt "pocaiti". Adica? am intrebat eu. Se pare ca pe campul de tigani vin ceva pastori protestanti care ii invata pe ei din Biblie si fac seri de rugaciune acolo. Aceasta se intampla anul trecut cand copilul era complet orb.

Anul acesta, acum vreo doua saptamani, revin la spital caci copilul incepuse sa vada lumina, de unde inainte nu vedea nimic. Asa ca parintii au iar speranta ca poate copilul se vindeca, poate acum se poate face ceva. Insa din pacate, la ora actuala nu se poate face nimic, nicaieri in lume. Tatal se resemneaza si zice ca: atunci poate ca Iisus il va vindeca, m-am pocait si eu cu copilul, nu mai fumez, cine stie, poate ca o sa il vindece. Il intreb: copilul este botezat? Imi zice: "nu". Si nu vreti sa il botezati? il intreb eu. Imi raspunde "Nu. Il are pe Iisus si asta ii ajunge". Nu mai insist, cu atat mai mult cu cat ingrijorarea lui cea mai mare era ca politia ii amenintase ca le distruge caravana daca nu parasesc campul. Asa ca cer medicilor sa le dea un certificat cum ca este bolnav copilul, ca sa il mai pasuiasca politia. Asta se intampla acum 2 saptamani.<!--more-->

Saptamana asta, vineri, tatal este din nou la spital, programat pentru o evaluare mai globala a copilului care, pe langa faptul ca este orb, este si mai mic de statura. Veste proasta: politia a distrus intr-adevar caravana si de doua saptamani dorm toti sub cerul liber. Oamenii care au mai trecut pe langa ei au fost inimosi la modul la care sa le mai dea cate ceva haine, caci au ramas chiar fara nimic, mancare, sa le mai dea ceva plapume sa se inveleasca noaptea, insa cand ploua se imbiba imediat totul de apa, si pe aici ploua mult. Si deocamdata nimeni nu poate face nimic pentru ei, sa le dea vreun acoperis deasupra capului. Iar eu ma simteam atat de neputiincioasa.

Am alertat serviciile sociale de aici insa deocamdata toate locuintele din zona pe care statul francez le pune la dispozitia acestor oameni sunt ocupate, si lista de cereri din partea lor este extrem de lunga... Si cu toata situatia dificila in care se gasesc, tatal imi pune o intrebare: "Adriana, de ce m-ai intrebat data trecuta daca vreau sa botez copilul? Vrei sa il botezi tu?" Nu stiam cu ce scop ma intreaba, asa ca ii raspund ca eu nu pot sa il botez, ci numai un preot poate. Imi raspunde ca daca vreau sa botez copilul, pe mine ma lasa sa il botez, dar numai pe mine. Ca poate asa il va vindeca Iisus.

Am ramas muta in fata credintei acestui om, si acum il rog pe bunul Dumnezeu sa nu se uite la nevrednicia mea, la lipsa mea de smerenie, la mandria pe care o simt ca are atata incredere in mine, si sa ma ajute sa gasesc o modalitate sa duc copilul la botez, caci usor nu va fi avand in vedere ca la noi in oras tocmai s-a intrat in vacanta, asa ca preotul roman ortodox care venea aici o data la doua saptamani nu mai vine pana nu reincepe scoala, asa ca mai probabil trebuie sa organizez totul intr-un alt oras, iar deplasarea intregii familii acolo nu va fi tocmai usoara. Si parca nu as astepta pana la reinceperea anului scolar, caci nu se stie daca aceasta familie va mai rezista mult pe aici in astfel de conditii.

Doar daca nu se intampla mai intai minunea sa primeasca o locuinta, ceea ce le doresc foarte mult.... Asistenta sociala care a fost desemnata din partea spitalului sa se ocupe de acesti oameni, si pe care am reusit sa o alertez de situatia grava in care se afla ei acum, a reusit sa ii puna in prioritate pe lista de locuinte avand in vedere necesitatea de a spitaliza copilul... Luni o sa mai aflu ce s-a mai rezolvat. Niste rugaciuni ar fi bune, daca puteti sa ma ajutati... Eu recunosc ca ii priveam nu tocmai cu ochi buni pe tigani atata timp cat eram in tara, insa acum, ajungand sa ii cunosc mai bine, am inteles ca mai ales ei sunt saracii de care Domnul ne vorbeste atat de des in Evanghelia Sa, si mi-am dat seama ca nici eu nu am fost mai buna decat oamenii din timpul Sau, pe care ii certa si ii invata... Smerenia este frumoasa, insa in practica cred ca multi suntem tare departe de ea, iar eu inca am ramas departe. Dar Domnul e mult milostiv si are rabdare cu noi...

Doamne ajuta!

Tinerii în Biserică - Rugăciunea

Doamne Cel Veşnic şi Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat în această viaţă, Care ai revărsat peste mine harul Botezului şi pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorinţa de aTe căuta pe Tine, Singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea.

N-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie fără numai în tine, Dumnezeule. Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii mei spre Tine. Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi „tot ce veţi cere în rugăciune cu credinţă, veţi primi" Şi: „orice veţi cere în numele Meu, voi face vouă".

De aceea, îndrăznind să Te chem: păzeşte-mă de orice prihană a trupului şi a duhului. Învaţă-mă să mă rog cum se cuvine. Binecuvântează această zi pe care ai dat-o slugii Tale nevrednice. Cu puterea binecuvântării Tale fă-mă în stare să grăiesc şi să lucrez în toată vremea spre slava Ta. <!--more Continuare-->Cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândeţe, pace, curaj şi înţelepciune, dându-mi de-a pururea seama de prezenţa Ta.

Doamne Dumnezeule, în necuprinsa Ta bunătate, arată-mi calea voii Tale, şi dă-mi să umblu în calea Ta fără păcat. Tu Doamne, Tu ştii cele de care am nevoie. Cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea şi întristarea mea nu-Ţi sunt ascunse Ţie. De aceea, Te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg; iar atunci când voinţa mea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc la Tine.

Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă ţin cu tărie de ceea ce este bine. Păzeşte-mă de tot cuvântul sau fapta care strică sufletul; de orice porniri care nu găsesc bună-plăcere înaintea ta şi-l rănesc pe semenul meu. Învaţă-mă ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc.  Dacă e voia Ta să nu răspund, fă-mă să tac în duh de pace, să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei. Aşează-mă în calea poruncilor Tale şi până la ultima mea suflare să nu mă laşi să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, ca poruncile Tale să fie singura lege a fiinţei mele pe acest pământ în veci. 

Doamne, rogu-Te ai milă de mine, păzeşte-mă în întristarea şi nenorocirea mea şi nu ascunde calea mântuirii de la mine. În nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine, lucruri multe şi mari dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloşia şi josnicia mea.

Miluieşte-mă! Nu mă depărta de la Faţa Ta din pricina nevredniciei mele ci sporeşte în mine conştiinţa acestei nevrednicii şi dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc pe Tine aşa cum ai poruncit: din toată inima şi din tot sufletul meu, şi din tot cugetul meu şi cu toată tăria mea: din toată fiinţa mea. Da, Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt, învaţă-mă dreapta judecată şi cunoştinţă, dă-mi să cunoasc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt. Ţine-mă în viaţă în această lume ca să-Ţi pot aduce pocăinţă după vrednicie. Nu mă lua la jumătatea zilelor mele nici când mintea mea e oarbă încă.

Când Îţi va bineplăcea să pui capăt vieţii mele, dă-mi de veste dinainte ca să-mi pot pregăti sufletul să vină înaintea Ta. Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoşător şi dă-mi bucuria mântuirii Tale, curăţeşte-mă de toate gândurile tainice, de toată răutatea ascunsă întru mine; şi dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată. 

Doamne, în mare mila Ta şi necuprinsa Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea! 

(Arhimandritul Sofronie Saharov)

Iubirea - Iubirea in familie

Există oameni care sunt adevărate repere de moralitate, și în acest caz toți cei din jur au de câștigat. De la acești oameni avem de învățat cum să facem ca ei și cum să-i urmăm ca să ne fie bine. Dar există și oameni care nu merg pe calea cea bună, cel puțin în anumite privințe, și în acest caz avem de învățat și de la aceștia ceva: cum să nu facem și cum să nu-i urmăm acolo unde greșesc, tot ca să ne fie bine.

Cu ceva timp în urmă am prezentat modelul de familie creștină al soților Virgil si Petruța Maxim, model al sfințeniei ce se cade a fi urmat de toți tinerii care au în vedere căsătoria. Astăzi vom vorbi despre un model-eșec al vieții de familie din care avem foarte multe de învățat, cu condiția să ne înfrânăm pornirile osândirii de semeni și să alungăm perdeaua aroganței "noi nu suntem ca ei".

Este de notorietate divorțul dintre foștii soți Irinel si Monica Columbeanu. Cu toții am auzit amănunte despre viața intimă a celor doi, fie că am auzit aceste lucruri voluntar sau involuntar. Mass-media a difuzat cazul lor până la supra-saturație, astfel încât oricine cunoaște câte ceva despre acești oameni care, oricât de celebri ar fi, au calități și defecte ca majoritatea dintre noi.

Precizăm de la bun început că deși aducem aminte de greșelile care i-au adus în ipostaza divorțului, totuși Irinel și Monica au destule calități pe care deși nu le vom numi, nu ar trebui să le trecem cu vederea. Dar dacă nu vom învăța din greșelile lor expuse public, înseamnă ca nu vom rămâne decât niște bârfitori și judecători nedrepți peste frații noștri care au luat-o pe cărări greșite.

Acum câteva zile îl ascultam (involuntar) la tv pe tatăl lui Irinel Columbeanu. Acesta a și fost motivul hotărâtor pentru a vorbi despre acest subiect. Omul acesta, deși ajuns la bătrânețe nu dădea semne de înțelepciune cel puțin în caracterizarea făcută Monicăi. Bătrânul aducea fostei nurori acuze grave de comportament, spunând că este o femeie de moravuri ușoare și că iubește doar banii. Insă de multe ori, prin astfel de judecăți, ne descoperim propriile noastre greșeli și patimi. Acuzând-o pe Monica, tatăl lui Irinel nu a arătat decât că nu și-a făcut lecțiile cum trebuie în calitate de tată și viitor socru. Degeaba se lamentează omul care nu-și vede gunoiul de sub preș.  Când Irinel a fost filmat în ipostaze de adulter oare nu era vorba de moravuri ușoare? Desigur că da. Ar fi bine să învățăm ceva bun din toată această dramă de familie:

a) înainte de a acuza pe cineva, să ne cercetăm adânc și să vedem dacă nu cumva ne facem și noi vinovați tocmai de ceea ce acuzăm pe alții;

b) să învățăm să nu mai judecăm oamenii după criteriul "puiul meu de cioară este nevinovat" ci după criteriul dreptei socoteli care este mereu nepărtinitor; Avem de învățat ca atunci când facem o judecată în care este implicat cineva drag nouă, nu avem voie sa fim părtinitori, nu avem voie să ținem partea celui pe care îl iubim, ci partea adevarului, în orice direcție s-ar afla el. Din păcate așa facem și noi când denigrăm o persoană care are ceva de împărțit cu cineva drag nouă: suntem părtinitori. Și e mare păcat.

c) să învățăm că atunci când avem o supărare cu cineva, să nu-i anulăm calitățile acelei persoane văzând doar defectele; Să ne întrebăm câți dintre noi nu defaimă pe cineva din creștet până în tălpi deși acel cineva are nenumărate calități pe care defăimătorul nu le are? Din aceasta se vede ușor cât de mult ne întunecă mintea patima mâniei.

Trecând și de aceaste lucruri, din mariajul eșuat al lui Irinel cu Monica Columbeanu mai putem învăța că:

a) diferența de vârstă între miri nu trebuie să fie prea mare, pentru a evita disensiunile care apar datorită obiceiurilor diferite specifice fiecarei vârste;

b) căsătoria nu se consolidează cu o viață de confort ci doar cu una de jertfă;

c) banii nu aduc fericirea și nici nu o întrețin, ci doar iubirea reciprocă a soților aduce bucurie îndiferent de gradul bogăției sau sărăciei în care ne aflăm.

d) soții care și-au făcut un mod de viață din excursii, achiziții și petreceri nu fac decât să-și cultive patima egoismului care le va distruge căsătoria mai devreme sau mai târziu;

e) soții trebuie să-și păstreze problemele de familie în intimitate altfel vor fi influențați negativ de bârfele și sfaturile "gratuite" ale celor din jur;

Aș vrea să previn asupra aparențelor pentru a nu fi păcăliți de viața de confort a vedetelor de televiziune, deoarece acest vedetism imitat la scară mică de cei mulți, duce în final la aceleași eșecuri sentimentale ca ale modelelor imitate. Căsătoria creștină nu este viață de huzur oricâți bani ai avea. Căsătoria creștină este viață de asceză în doi, este taină sfințitoare care înnobilează și țin în unitate pe soți atâta timp cât soții trăiesc după legile Evangheliei și cugetul Bisericii.

Dincolo de toate aceste probleme înșirate, cazul Irinel si Monica Columbeanu este unul reprezentativ al tuturor căsniciilor eșuate din pricina faptului că au avut parte de toată fericirea din lumea aceasta dar nu au avut esențialul: viața trăită în Hristos. Degeaba ai toată lumea la picioare dacă nu-l ai pe Hristos în inima ta. Cu adevărat, doar atunci când îl ai pe Hristos ai totul, iar când nu-L ai pe Dumnezeu în viața ta, nu ai decât un mare nimic, indiferent ce ambalaj va avea acest nimic: bani, faimă, putere de influiență, etc.

Și nu,  să nu ne amăgim că noi nu putem ajunge ca ei. Și creștinii divorțează! Mii de soți credincioși din țara aceasta au divorțat sau sunt în pragul divorțului din cauza patimilor ascunse sub preșul credinței. Și să nu credeți că motivele de divorț ale soților credincioși ar fi altele decât cele prezentate în cazul lui Irinel și Monica Columbeanu. Tot egosimul, banii și adulterul sunt cauzele principale ale divorțului dintre soții credincioși.

A fi un soț credincios nu te scutește de păcat și de urmările lui. Doar viața trăită deplin după modelul sfintelor familii îi scutește pe soți de un eventual eșec. Adică nu este suficient să credem în Dumnezeu, să mergem duminica la biserică și să ne facem rugăciunea pentru a avea o căsătorie trainică. Este nevoie de multă răbdare, blândețe, iertare și luptă susținută cu propriile patimi. E nevoie de transpirație duhovnicească continuă și de dăruire reciprocă permanentă pentru ca lucrurile să meargă doar în bine.

Dacă tot am văzut live greșelile lui Irinel și Monica, greșeli care i-au dus în pragul divorțului, atunci e cazul să ne cercetăm adânc și să vedem dacă nu cumva avem și noi aceleași patimi la o scară mai mică, dar patimi care mai târziu pot duce la același deznodământ dezastruos. Nu cumva în calitate de soț mă delectez cu admiratul altor femei pe ascuns? Nu cumva împlinesc dorințele soției fără discernământ, adică pe cele dăunătoare ale ei (machiaje, achiziții fără cumpătare, haine indecente)? Nu cumva, în calitate de soție, îmi lingușesc soțul pentru a-l determina să-mi îndeplinească dorințe dăunătoare sufletului? Nu cumva îmi cultiv patimi prin dorințe egoiste?

Iată de la toate aceste "nimicuri" începe să se surpe căsnicia încetul cu încetul. Cu atât mai dramatică este ruinarea unei căsătorii cu cât ea se petrece mai târziu. Te cutremuri să auzi de oameni dragi care s-au despărțit după 10, 15, 20 de ani de căsnicie. Oameni a căror căsnicie o admirai și o aveai drept model, o afli dintr-o dată ruinată! De ce? Cum e posibil? Pentru că patimile personale au ros temelia familiei pe ascuns precum roade putregaiul rădăcina pomului. Și precum pomul falnic dar putrezit la rădăcină, se prăbușește la prima rafală de vânt puternic, tot așa și căsniciile cu aparența liniștii, dar roase de patimi personale, se destramă în momentele grele ale vieții.

Acum, din această dureroasă despărțire, Irinel este obligat să învețe lecția grea a faptului că puterea de influiență și banii nu pot cumpăra orice, și mai ales nu cumpară fericirea sau dreptatea. Oare degeaba a spus Hristos să ne împăcăm cu pârâșul nostru pe cale și să nu ne adunăm averi pe care le rod moliile? Irinel este constrâns acum să învețe că lucrurile prin care te crezi tare, nu te pot ajuta tocmai acolo unde ai avea nevoie mai mult. Și atunci când conștientizezi că ești neputincios tocmai prin ceea ce te credeai mai puternic, apare gândul smerit de scânteie divină că poate te-ar putea ajuta Cineva mai puternic decât tine. Așa s-au întors mulți oameni la Dumnezeu: prin necazurile vieții.

Monica este obligată să învețe lecția tăcerii și a smereniei. Lecția de a tăcea atunci când ești defăimat și umilit public. Este o lecție grea pe care mai ales noi creștinii trebuie să o învățăm. Bine ar fi ca aceste lecții să le învățăm de voie, pentru a nu ajunge să le învățăm de nevoie. Dacă până înainte de divorț Monica a epatat cu imaginea ei, acum trebuie să învețe reversul: cum să se ascundă de oameni pentru a nu se mândri cu ceva. Dacă până acum Monica fugea după slava deșartă a oamenilor, iată că acum învață să fugă de consecințele slavei deșarte. Astăzi oamenii te ridică în slăvi iar mâine aruncă cu pietre în tine. Așa este de când lumea și pământul. O pildă din pateric ne învață să fim ca și morți atât la laudele oamenilor cât și la defăimărilor lor. Doar așa nu ne vom vătăma sufletește iar mântuirea nu va fi departe de noi.

Din toată aceasta dramă de familie, toți au avut de pierdut și vor avea de pierdut în continuare dacă nu va învăța fiecare din propriile greșeli. Dar au și vor avea de pierdut inclusiv cei care îi judecă pe acești oameni, în loc să-i compatimească și să se roage pentru îndreptarea lor. Câți din cei care au auzit de problemele lui Irinel și Monica s-au rugat pentru ei? Câți i-au compătimit cu adevărat în duh creștin? Iată un examen pe care nu mulți dintre noi l-au trecut.

Pe final aș vrea să ne gândim cu toții la o ipostază imaginară care ne va ajuta să ne vedem mult mai realist decât până acum: să ne gândim cum ne-ar vedea oamenii pe noi dacă am fi filmați și urmăriți clipă de clipă? Cum am mai fi văzuți dacă toți oamenii ne-ar ști defectele și patimile de zi cu zi?

Eu mărturisesc că voi fi văzut înspre rău, nicidecum mai bine.

Arta, cultura si umor - Umor

Priviți-l pe Spiney cel plin de viață, cel plin de dorințe și aspirații mari. E de neoprit în setea lui de fericire...

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Nu, din nefericire în cazul nostru păcăleala nu se opreşte doar la măncare. Diavolul are multe obiecte ale fericirii gonflabile în care noi ne înfingem dinţii cu succes:

- nu te mulţumi cu o simplă casă ci fă-ţi o vilă mare ca în final să rămâi cu multe rate şi multă durere de cap;

- nu te mulţumi doar cu o femeie, ci aleargă după mai multe ca în final să rămâi cu nici una;

- nu te mulţumi doar cu o poşetă ci cumpărăţi zece ca în final să nu te mulţumească decât cea din vitrină pe care nu o ai;

- nu te mulţumi cu frumuseţea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu ci aleargă după una din reviste, ca în final să rămâi doar cu complexe despre cum arăţi;

Ar fi mai multe oferte gonflabile, dar mă opresc aici căci fiecare este dator să ştie în ce fel de gogoaşă îl îndeamnă pofta să-şi înfingă dinţii.

Trist este că atunci când face Dumnezeu oferta cea reală şi necesară nouă, face şi diavolul contra-oferta sa iluzorie şi păguboasă: "Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie."

Şi uite aşa se petrece drama omenirii în fiecare generaţie şi ins de pe pământ, prezentată sub formă umoristică de micuţul Spiney: Dumnezeu ne face oferta aia bună, aia reală care ne ţine de foame în mod autentic iar noi o aruncăm fără regret ca să putem alerga mai bine după contra-oferta gonflabilă a diavolului. Şi la început ni se pare că facem cea mai bună alegere din viaţa noastră, nu de alta dar oferta diavolului pare mult mai apetisantă, mult mai irezistibilă la vedere şi mai senzaţională la înfăţişare faţă de gogoaşa aia mică pe care o primim gratis în mănă...din mâna Domnului. Ne cucereşte aproape instantaneu gogoaşa iluzorie! Dar tocmai când vrei să-ţi ostoieşti foamea după ea, face un mare fâsssss... Tocmai când muşti mai cu foame din oferta maestrului de iluzii, atunci îţi clănţăne dinţii în gol şi realizezi că ai căzut de fraier. Şi de fiecare dată când alergăm după cele ale diavolului nu rămânem în final decât cu buzele umflate, cu sentimentul că ne-am luat cea mai mare păcăleală.

Gogoaşa cea mică dar adevărată am aruncat-o iar frustrarea e teribilă. Aşa este finalitatea tuturor păcatelor pe care le săvârşim: ne plimbă într-un cerc vicios până ne seacă de orice vlagă. După ce le faci,  realizezi că nu îţi aduc ceea ce credeai şi sperai ci rămâi cu o frustrare şi o dependenţă şi mai mare. Şi pentru că patimile sunt iraţionale şi întunecă mintea, ajungi să le faci din nou şi din nou până ce Spiney nu mai rămâne cu niciun dinte în gură. Abia atunci jeleşte Spynei după o dantură nouă şi după oferta aia mică şi reală...dar atotîndestulătoare.

Uite aşa ne ia diavolul de fraieri...că nu ne învăţăm minte să nu mai umblăm după ofertele lui pompoase dar găunoase. Şi tot de aia prostia este un mare păcat.

Tinerii in Biserica - Rugaciunea

Am să aștept ca omul slăbănog să ma bage cineva în scăldătoare?

Tu toate le știi, știi necazul cel cumplit al sufletului meu...

Am să Te găsesc șezând la fântână ca femeia samarineancă?

Tu știi cât de mult îmi lipsești...cât de departe sunt de Tine

Ai să vii la mine să mă ridici din moarte ca pe Lazăr?

Tu știi cât de moartă e inima mea...

Îmi vei vindeca sufletul de lepra precum ai vindecat pe cei 10 leprosi?

Tu știi toată durerea mea și orice colț al sufletului meu Tu Îl vezi...

Ai să vii la nunta mea sa-mi dai binecuvântare ca in Cana Galileii?

De te va ruga Măicuța Ta, vei veni Bunul meu?

Vei primii lacrimile mele precum le-ai primit pe cele ale desfrânatei?

Căci mult am obosit, mult am greșit, mult m-am îndepărtat

Multe pietre am adunat, mult nisip am strâns, în noroi m-am cufundat

În plăceri am umblat și mult Te-am uitat...

Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta

Miluiește-ma Bunule după dragostea Ta

Miluiește-ma Mântuitorul meu după voia Ta

Miluiește-mă că fără Tine nu pot să trăiesc....

(O păcătoasă)