Tinerii in societate - Scoala

Tinerii din Liga Studenţilor Galaţi au pornit o campanie numită: "Nu da şpagă în sesiune!" pe care o susţinem şi noi cu mare interes. Ca unii ce am trecut prin facultăţile ţării noastre ştim foarte bine cum merg lucrurile. Sunt facultăţi unde şpaga a ajuns să fie aşa de comună încât se numeşte "chetă". Strâng toţi studenţii câte 300 de mii şi printr-o persoană de legătură îi dau profesorului ca să-l îmbuneze. Îmbunarea constă în acordarea de subiecte uşoare la examen, în lăsarea studenţilor nesupravegheati în sala de examen, în note indulgente şi alte asemenea.

Ca să vă daţi seama cât este de grava boala aceasta a sistemului nostru de învăţământ, când eram la ASE la Galaţi de multe ori la examene cumpăram profesorilor câte ceva şi le puneam pe catedră: suc, prăjituri, apă, etc. Deşi nu era mare lucru, totuşi era ceva ciudat pentru un profesor să se aşeze la o catedră care arăta mai degrabă a bufet suedez decât a masă de profesor. Bineînţeles că gustările cereau milă în numele studenţilor şi parcă strigau încet: "daţi-ne un subiect mai uşor...".

Ne plângem toţi că sistemul de învăţământ e slab şi că studenţii îşi doresc să plece la facultăţi bune sau la muncă în străinătate.

Studenţii care dau şpagă, contribuie în aceeaşi măsură cu profesorii care iau şpagă, la distrugerea treptată a sistemului de învăţământ. Vina este împărţită în mod egal, şpaga creeând un cerc vicios al examenelor si al evaluarii individuale. Studenţii oferă pentru că ştiu că profesorii primesc. Iar profesorii primesc pentru ştiu că sunt studenţi care doar în acest fel pot termina facultatea, studeti oferă sume mari de bani doar ca să obtină o diplomă.

Iată ce se întâmplă direct şi indirect atunci când dăm şpagă:

- când dai şpagă ca să treci un examen arăţi că nu eşti destul de isteţ să înveţi şi să-l iei singur, ci arăţi că eşti leneş şi n-ai chef să-ţi baţi capul. Ambele situaţii arată că facultatea ori nu te atrage, ori nu este pentru tine. Dar totuşi vrei să ai studii universitare, defapt vrei mai mult diploma şi mai puţin studiile.

- sunt şi examene grele, există şi profesori exigenţi, dar atât timp cât sunt studenţi care au trecut acel examen înseamnă că poţi reuşi şi tu. Ai ocazia să dai acel examen şi de 4-5 ori, iar la un moment dat trebuie să-l iei, parcurgând materia de atâtea ori. În plus de asta poţi cere oricând ajutorul lui Dumnezeu, şi indiferent cât de greu ar fi examenul, vei trece de el cu brio.

- e mult mai uşor să fii cinstit şi să încerci să dai un examen de mai multe ori decât să te duci cu şpagă. Eşti mai mulţumit tu însuţi de tine, eşti fair-play faţă de colegii tăi şi corect faţă de profesor. Gândeşte-te cum te vor privi colegii când ştiu că tu ai dat şpagă să iei examenul şi iei au învăţat nopţi întregi şi tot l-au picat. Şpaga e hoţie, şi hoţia afectează pe toţi din jur. Ba mai mult, poate ca tu, dând şpagă, ai luat notă mai mare ca ei.

- dând şpagă laşi impresia şi altora din jur, care nu sunt studenţi, că facultatea nu e aşa de grea şi o poate face oricine. Vor zice în gândul lor: "dacă şi Claudiu face facultate, el care e mama golanilor...atunci de ce să nu fac şi eu?" Ducându-se vorba că facultăţile se fac uşor, din ce în ce mai mulţi tineri vor să facă facultate, şi în întâmpinarea lor apar facultăţi gen Spiru Haret care oferă diplome pe bandă rulantă doar pentru a face profit. Astfel de facultăţi fantomă căpuşează şi scad drastic valoarea învăţământului nostru.

- dacă anumite examene nu ar mai fi luate cu şpagă atunci numărul studenţilor s-ar reduce destul de mult. Dacă ar fi mai puţini studenţi atunci ar fi mai puţini absolvenţi de facultate, iar angajatorii i-ar aprecia mai mult. Asăzi toată lumea are facultate, aproape toată lumea are un master, şi încep din ce în ce mai mulţi să facă doctorat. Ba sunt unii care au început să facă câte două facultăţi, tocmai ca să se desprindă valoric de plutonul celor ce au deja una. Cunosc o persoană cu trei facultăţi şi trei mastere. Când te duci la un interviu pentru un job cum poţi să-i demonstrezi angajatorului că tu eşti mai bun decât cel care a trecut toate examenele cu pile şi şpăgi?

- dacă şpaga n-ar mai exista în facultăţi atunci doar studenţii cu adevărat buni şi foarte buni ar putea absolvi. Dacă studenţii ar fi cinstiţi şi silitori, prin atitudinea lor, iar obliga moral şi pe profesori să se ridice la un anumit standard de predare a cursurilor, standard de care ne tot plangem ca nu există astăzi. Dacă profesorii ar fi din ce în ce mai buni şi mai dedicaţi, ar insufla pasiunea lor într-un numar din ce în ce mai mare de studenţi. Absolvenţii de facultate care ajung să lucreze la companii mari pot aduce mai târziu beneficii însemnate instituţiei de învăţământ din care au plecat.

- acceptând şpagă profesorii îşi blamează singuri meseria, iar pe viitor vor exista mai puţin pretendeţi pentru vocatia de cadru didactic . Acceptând şpagă, profesorii îşi bat singuri salariile în cuie, statul ştiind bine că profesorii mai ciugulesc câte ceva şi pe lângă banii din orele de curs.

În concluzie şpaga strică întregul sistem şi afectează pe toată lumea de la cap la coadă: studenţi, profesori, facultate, angajatori, statul român şi  societatea în general.

A da şpagă e un păcat pentru că direct sau indirect îi faci şi pe ceilalţi să fie necinistiţi.

Nu da şpagă în sesiune! Fii cinstit cu tine însuţi şi cu cei din jur!

 

Tinerii in societate - Scoala  

Ceea ce o sa va spun am povestit si unor studenti din tara in care ma aflu, incat dupa ce am terminat vroiau sa afle ce e rugaciunea si cum functioneaza ea. Aceasta deorece multi nu merg la biserica sau si mai rau, nu sunt nici botezati.

Intr-una din sesiunile unui semestru am hotarat sa aplic alta varianta in felul de a merge la urmatorul examen. Fiind puternic influentat de vietile parintilor din pustia Egiptului si de scrierile parintelui Savatie, la primul examen care a urmat, in acea dimineata, l-am luat pe un coleg de clasa, bun prieten cu care faceam rugacinea de seara, sa mergem la biserica ca sa ne rugam un pic.

Am aprins cateva lumanari: una pentru noi, una pentru toti cei din clasa si alta pentru profesorul care ne predase materia si ne asista la examen. Alexandru mi-a spus ca nu are rost sa aprindem pentru profesor deoarece nu e asa bun la suflet. I-am replicat ca tocmai acesta e scopul, sa fie mai bun, sa-i lumineze Dumnezeu mintea si sa ne dea ceva usor ca sa nu plecam intristati. Si pentru ca noi nu putem sa-l facem mai bun stim ca Dumnezeu lucreaza prin rugaciunile altora, de aceea il rugam pe El sa picure putina dragoste in inima lui, macar acum in al 11-lea ceas.

Tot Alexandru m-a intrebat de ce sa aprindem pentru cei din clasa. I-am raspuns ca este egoist sa se bucure doar cativa si ar fi bine ca bucuria sa fie deplina.<!--more Continuare -->

La examen profesorul s-a comportat cum era el de obicei si a dat un subiect foarte greu. Dupa cele 3 ore de test numai eu si Alexandru mai eram in clasa. S-a uitat pe foile noastre in fuga si a declarat ca doar eu si el luasem examenul.

M-am intristat deoarece fusesem sinceri in rugaciune si nu stiam de ce Dumnezeu nu a vrut sa-i deschida putin inima catre dragoste. Desigur ca cei din clasa mi-au reprosat si ei ca Dumnezeu nu asculta prea multe rugaciuni, deoarece ne observasera pe mine si Alex dimineata la biserica si au aflat de ce eram.

La 2 ore de la terminarea examenului am primit un telefon de la un coleg de clasa. Vorbea atat de repede si era galagie in jurul lui incat nu am inteles ce a spus. I-am spus sa vorbeasca mai rar si sa iasa afara de unde este pentru ca nu inteleg. A iesit afara si mi-a declarat ca Dumnezeu a ascultat rugaciunile noastre, fiindca dupa ce am plecat profesorul i-a chemat in clasa si le-a mai dat o sansa. Au avut un nou subiect de facut, dar intr-o singura ora. A fost mult mai usor si normal ca au luat toti, iar cand ma sunase pe mine erau cu profesorul si sarbatoreau.

Sincer, mi-au dat lacrimile deoarece si Dumnezeu a vrut ca bucuria sa fie deplina si a picurat putina dragoste in inima profesorului.

Va imaginati ca dupa acest examen am aplicat aceasta regula si la celelalte examene si nu pot sa nu recunosc ca in cazul tuturor testelor ce au urmat s-au intamplat minuni, petru ca altfel nu le pot numi. Aceasta nu inseamna ca nu invatam, ci invatam dar ceream ajutorul Lui sa binecuvinteze lucrarea noastra.

Iertati-ma si va rugati si pentru mine.

Tinerii in Biserica - Taina Cununiei

Femeia este adesea genială în iubire, atitudinea ei faţă de iubire este universală, ea pune în iubirea întreaga deplinătate a naturii sale şi leagă toate speranţele sale de iubire.

Bărbatul este mai degrabă talentat, decât genial în iubirea, atitudinea lui faţă de iubire nu este universală, ci diferenţiată, el nu se dedică în întregime iubirii, şi nu depinde de ea în întregime.

In stihia iubirii feminine există ceva teribil de înspăimântător pentru bărbat, ceva ameninţător, gata să înghită, ca oceanul.

Cerinţele iubirii feminine sunt atât de nelimitate, încât nu pot fi niciodată îndeplinite de bărbat

[Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii]

Pe mine aceste cuvintele ale lui Paul Evdokimov m-au impresionat foarte mult pentru că vin ca o confirmare extrordinară a experienţei trăită 10 ani alături de Iulia, ca prietenă, soţie şi mamă. Prietenii îmi confirmă acelaşi lucru în relaţiile şi familiile lor. Noi bărbaţii nu putem iubi aşa cum iubesc femeile, pe noi nu ne intereseaza în special iubirea ci puterea, statutul social, deşteptăciunea.... Viaţă bărbaţilor este o continuă concurenţă cu ceilalţi bărbaţi din jur. Vrem să fim mai tari, mai puternici, mai influenţi, mai creativi, mai deştepţi, mai credincioşi, mai sfinţi, mai altfel...

Pe când femeile au altă construcţie, viaţa lor fiind clădită pe sentimente şi trăiri...

doamne ajuta...

Tinerii in Biserica - Raiul si iadul

Toată făptura dă mărturie despre nemărginita milă şi dreptate a Creatorului. Satana însuşi şi îngerii lui,  prin existenţa lor scelerată şi prin ticăloasele uneltiri împotriva oamenilor, învederează nemărginita milă şi dreptatea Creatorului.

Căci ce erau dintru început Satana şi îngerii lui? De ce lumini, de ce comori, de ce bunătăţi s-au lipsit din cauza nerecunoştinţei lor încăpăţânate şi arbitrare, a trufiei, răutăţii şi invidiei împotriva Domnului? N-a fost oare căderea lor absolut deliberată, gândită anume, cu scopul de a se război veşnic cu Creatorul şi cu creaţia Sa, cea raţională şi cuvântătoare, adică cu oamenii?

Judecând după răutăţile pe care le face Satana în lume, după cât de numeroase şi de putemice sunt ele, ne putem da seama ce duh impunător şi puternic fusese la început. Judecând după mulţimea oamenilor cărora le întunecă minţile şi îi amăgeşte pretutindeni în lume ("cel ce înşeală toată lumea, aruncat a fost pe pământ" - Apocalipsa 12, 9), putem să ne dăm seama că mai înainte strălucea de lumină şi de adevăr. "Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu, hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe" (Iezechiel 28, 13).

Judecând după intenţiile sale viclene, trupeşti,  necurate, putem deduce cât de râvnitor şi de binevoitor era şi cât de bun, prin darurile cu care îl înzestrase Creatorul. Judecând după cruzimea şi răutatea uneltirilor sale, ne putem da seama că fusese inteligent şi că ar fi putut face mult bine şi i-ar fi fost de mare ajutor Creatorului în lucrarea Sa, printre duhurile cele de jos şi printre oameni.

După uriaşa lui răutate, puteţi să vă daţi seama ce creatură impunătoare, bună, splendidă, frumoasă, luminoasă, puternică, inteligentă fusese dintru început Satana. Câte daruri făcuse să se adune în el  bunătatea Creatorului şi de ce s-a lipsit din pricina cumplitei, intenţionatei sale nebunii. După răutatea pe care o poartă oamenilor, daţi-vă seama cât de bun fusese la început; după invidia lui puteţi deduce cât a fost de binevoitor, după aviditatea fără de margini şi zgârcenia pe care le stâmeşte în oameni vă puteţi închipui mărinimia sa cea dintru început; după trufia lui, de măreţia pe care i-a dat-o Dumnezeu.

După urâtul, lehamitea, descurajarea fără de margini pe care le aduce în oameni vă puteţi da seama de fericirea lui de altădată! Fiindcă mai înainte fusese tot atât de bun, pe cât este acum de rău! El reprezintă pentru toţi îngerii din cer şi pentru toţi oamenii înţelepţi o veşnică lecţie de smerenie şi ascultare, căci oricât de buni ar fi îngerii şi oricât de inteligenţi şi chiar perfecţi în anumite privinţe oamenii, ei au toate aceste daruri doar prin bunătatea Creatorului, nu prin ei înşişi, şi trebuie să-i mulţumească Creatorului şi să I se roage cu credinţă nestrămutată pentru bunătatea şi atotputernicia Sa, cu speranţa că vor primi totul de la El.

Căderea duhurilor rele s-a întâmplat din cauza trufiei şi răutăţii. Această cădere a devenit o lecţie pentru toţi oamenii: să se smerească în faţa Creatorului, să se considere pe sine ca neînsemnând nimic, să-I atribuie totul lui Dumnezeu, să trăiască numai în Domnul, făcând voia Sa. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Acolo unde nu s-a priceput şi n-a vrut să ajungă Satana, cu toată isteţimea sa, a ajuns Fecioara Maria, care a concentrat în sine smerenie fără seamăn, preaînaltă sfinţenie. "Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine" (Luca 1, 28). "Că a căutat spre smerenia roabei Sale" (Luca 1, 48).

De asemenea, noi toţi, care nu suntem decât curată nimicnicie, având totul de la Dumnezeu, în afară de păcat, trebuie să ne smerim neîncetat şi adânc în faţa Creatorului, căutând în orice lucru milostivirea Sa.

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos, pag 272)

 

Fapte bune - Milostenia

Înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu dădeam aproape niciodată bani pe stradă la săraci, la ţigani sau la fel de fel de persoane care mă abordau. Poate pentru că eram foarte influenţat de atâtea prejudecăţi, gândeam că astfel de persoane nu muncesc şi trăiesc numai din hoţii şi cerşeală, poate şi pentru că n-am discutat cu părinţii niciodată acest lucru iar pe cei din anturajul meu nu-i vedeam a avea o atitudine deschisă faţa de ei. Nu ştiu... Important e că nu dădeam nimic.

În schimb, în grupul de prieteni şi colegi eram învăţat de acasă să împart orice am, să nu fiu zgârcit, şi din pricina asta mi-am făcut şi o grămadă de prieteni.

Când am intrat în Biserică lucrurile s-au schimbat. Nu ştiu cum, nu-mi dau seama ce s-a întâmplat dar mi-aduc aminte că am început să dau câte ceva celor care-mi cereau. Mi se părea lucru mare... era o trecere de la nimic la ceva. Apoi am început să măresc suma.

Trecând timpul îmi dădeam seama că nu fac mare lucru că le dau câte zece mii de lei şi începeam să le dau mai mult. Uneori aveam impresie că “vai ce milostiv sunt...” dar apoi realizam că nu fac mare lucru. Astfel încercam să le dau mai mult celor care-mi cereau. Începusem să merg la servici, să câştig mai mulţi bani şi era normal pe de o parte. Dar parcă tot simţeam că nu e mare lucru.

Şi am început să dau unora şi mai mult. Ei se bucurau... mă bucuram şi eu cu ei văzându-le fericirea. Diavolul iar îmi spunea prin gânduri: “vai ce milostiv eşti... dacă ar fi toţi ca tine ce lume ar fi....” Uneori cădeam în capcană şi ascultam astfel de gânduri, alteori simţeam că e ceva normal să ajuţi. Dădeam dar aveam de unde, aproape că nu se simţea niciodată în banii pe care-i aveam, chiar dacă dădeam mai mult faţă de cât eram eu învăţat.

La un moment dat am auzit la predică un părinte arhimandrit zicând că nu e de ajuns să arunci nişte bani în faţa unui sărac, ci e bine să te opreşti să vorbeşti cu el, să-i acorzi atenţie, să vezi ce probleme are, să-l tratezi ca om.

Au trecut anii, a venit criza, am rămas fără servici, cu familie şi doi copii şi lucrurile s-au schimbat. Banii pe care îi dădeam mai de mult celor necajiţi nu-i mai aveam şi am început să dau mai puţin, uneori îmi părea tare rău că le dau te-miri-ce şi oamenii pleacau cu mâna goala. Însă de abia din acea perioadă am realizat că eu tot timpul am dat din prisosul meu, şi am avut destul, niciodată simţind lipsă.

Când s-a făcut o colectă la templu în Ierusalim toţi oamenii au început să dea bani mulţi, pentru că de faţă era şi Iisus şi vroiau să fie văzuţi, vroiau să se arăte milostivi înaintea Lui:

“Şi şezând în preajma cutiei darurilor, Iisus privea cum mulţimea aruncă bani în cutie. Şi mulţi bogaţi aruncau mult. Şi venind o văduvă săracă, a aruncat doi bani, adică un codrant şi chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis: Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa.” (Marcu 12, 41-44)

Deci această femeie a aruncat mai mult decât toţi la un loc pentru că s-a privat de pâinea de la gura, pentru că milostenia făcută o va resimţi în viitorul apropiat când va suferi pentru că n-are bani să-şi cumpere cele trebuincioase.

Există o ispită mai subtilă prin care dăm mereu bani săracilor, dar o facem uneori ca să scăpăm de ei, ca să nu ne mai sâcâie, să nu se ţină după noi pe stradă, să nu ne certăm cu ei pe la semafor, sau din motive asemenea. Da! e un început să oferi săracilor pâine, haine, mâncare, bani, dar urmează alte etape ale milosteniei mai mari decât acestea. Sfârşitul milosteniei este iubirea. Sfântul Apostol Pavel spune:

"Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte." (1Co 13:3  )

Dacă darul pe care-l oferi cuiva nu e din dragoste, din iubire, din milă curată, atunci nu te va schimba pe tine ca om, ci te va lasă la fel de egoist şi închis în tine ca şi înainte. De aceea spune Pavel că milostenia fără iubire nu foloseşte la nimic. Dacă dăm milostenie doar ca să avem conştiinţa împăcată că noi îi ajutăm pe săraci, că noi facem destul pentru lumea aceasta, atunci ne păcălim singuri.

Nu vă înşelaţi! Dumnezeu nu poate fi cumpărat cu nimic, nici dacă vei construi 10 biserici şi 50 de spitale, nici dacă vei da milostenie 1 miliard de euro. Dacă toate astea nu te fac pe tine mai bun,  înseamnă că le-ai dat pentru a fi lăudat, sau din alte motive, străine de iubirea Sfintei Treimi. “Jertfa lui Dumnezeu este Duhul umilit şi inima înfrântă” zice David în psalmul 50. Domnul vrea de la noi în final după toate faptele noastre bune, să vadă că am învăţat să iubim, să iertăm, să lăsăm răutatea la o parte, să fim asemenea Lui, blânzi şi smeriţi cu inima.

Se întâmplă să dăm milostenie, chiar şi foarte mulţi bani, pentru ca apoi să ne cheltuim în tihnă o altă parte din bani pe plăcerile noastre şi să fim sigur că nu ne mai mustră conştiinţa. E o ispită. Dacă ne legăm obţinerea fericirii de bani atunci nu vom obţine niciodată ceea ce sufletul nostru căută mereu:  harul lui Dumnezeu, harul veşniciei şi apa vie care ne va ajuta să nu mai însetăm niciodată.

Care este următorul pas în arătarea milei faţă de cei bolnavi şi săraci? Să ni-i facem prieteni, să-i apropiem de familiile noastre, să petrecem timp liber cu ei, să-i invităm la noi acasă, să-i invităm la marile sărbători ale Bisericii şi ale familiei noastre.

“Iubeşte-ţi aproapele tău ca pe tine însuţi!” ne porunceşte Dumnezeu, adică oferă-i celui de lângă tine ceea ce-ţi oferi ţie! Dacă ai ocazia invită-l la masă în casa ta, oferă-i un loc de dormit. Dacă poţi ia-l cu tine la picnic, sau în vacanţă. Caută-i un serviciu, caută-i un loc unde să stea, da-i haine curate şi îngrjite, discută cu el şi află-i toate năzuinţele şi întristările sufleteşti.

Trebuie să-i intregrăm pe aceşti fraţi ai noştri în societate, e de datoria noastră. Cum poţi fi fericit cu adevărat când ştii că alţi oameni, la câţiva metri de blocul sau casa ta, stau în sărăcie sub albastrul cerului trăind de pe azi pe mâine?

Ne place să stăm lângă oamenii bogaţi şi cu funcţii mari, dar la fel cum noi tânjim după atenţia lor, asemenea şi săracii tânjesc după atenţia noastră.

Şi ca să închei, eram la o nuntă acum două săptămâni şi pe ringul de dans se jucau trei fetiţe alergând pe acolo. Sofia, fetiţa noastră,  ajungând acolo s-a dus repede să se joace cu ele. Deşi erau de aceeşi vârstă fetiţele acelea o respingeau. Sofia se uita la mine tristă parcă spunându-mi: “Tati, copiii nu mă primesc şi pe mine să mă joc cu ei!”. Tare mă supăram când vedeam ce se întâmplă, iar ea încerca din noi să intre-n joc cu ele, şi iar o refuzau. Îmi dădeau lacrimile de supărare când o vedeam cum suferă! Mă durea sufletul la propriu, ca tată, că nu-mi primesc pe copilul pe care-l iubesc aşa de mult.

Acelaşi lucru se întâmplă în lumea noastră, Tatăl nostru cel din ceruri priveşte cum noi aproape mereu nu-i primim în „jocul nostru” pe cei săraci, bolnavi şi uitaţi de lume, dar spre deosebire de un tată pământesc care se supără şi se tulbură pentru această mare nedreptate, Dumnezeu se îndură, rabdă şi ne iartă, poate poate până la urmă îi vom primi în viaţa noastră şi pe cei pe care tot noi indirect i-am dus în situaţia asta.

Care este limita milostenie? Cât să dăm? Cum? Unde? Când?

Să făcem milă de oamenii din jur aşa cum Dumnezeu îşi face milă de noi!

Abia atunci vom realiza că faptele noastre sunt aproape nimic pe lângă iubirea şi mila cu care ne-ncojoară mereu Dumnezeu.

Spune Hristos Domnul:

“Nu are nimeni mai mare iubire ca aceasta decât să-şi pună viaţa pentru fratele său!”

Mai avem drum lung până acolo.

doamne ajuta..

Tinerii in Biserica - Predici la duminici si sarbatori

Hristos a înviat, iubiți frați și surori întru Domnul! Și mai înainte de toate vreau să observați faptul că fântâna unde Domnul vorbește cu Sfânta Muceniță Fotini are formă de cruce în iconografia ortodoxă, pentru că apa vieții, adică harul lui Dumnezeu, ne-a venit din Crucea și Învierea Domnului.

Iar pentru ca harul să țâșnească în noi trebuie să ne facem fântâni adânci ale lui Dumnezeu prin asceza noastră de fiecare clipă.

Nu ne vom ocupa de data aceasta de Evanghelia zilei, așa cum am făcut-o altă dată, ci de slujbele zilei din Penticostar. Și aceasta, pentru ca să vedem cât regăsim aici teologia praznicului Învierii Domnului și ce se spune despre femeia samarineancă, despre Sfânta Fotini.

Slujbele zilei sunt trei: Vecernia Mică, Vecernia Mare și Utrenia, primele două slujindu-se seara și a doua dimineața, înainte de Sfânta Liturghie.

Penticostarul e cartea din care cântă și citește cântărețul la strană…

La Vecernia Mică nu avem decât o cântare referitoare la Sfânta Fotini iar restul de 12 sunt ale praznicului celui mare al Învierii Domnului.

Zămislirea Domnului a fost „fără de sămânță” (Penticostar, ed. BOR 1999, p. 176) și El „a ridicat fruntea unșilor Săi, [a celor]…ce slăvesc Crucea lui Hristos, îngroparea și slăvita înviere” (Ibidem). Pentru că atât zilele liturgice de dinainte de Paști, cât și cele de după Paști vorbesc de această înlănțuire reală și prea iubitoare a evenimentelor mântuirii noastre.

Și de ce trebuie să înșiruie, de fiecare dată, imnografii și teologii Bisericii toate evenimentele mântuitoare ale iconomiei lui Hristos? Pentru că numai Cel care Se naște, moare, e îngropat, învie din morți și Se înalță la Tatăl cu umanitatea noastră pentru a ne mântui pe noi e Mântuitorul nostru și nimeni altul.

Noi ne bucurăm să subliniem dragostea noastră pentru Domnul și să Îi mulțumim, de fiecare dată, pentru această imensă dragoste pentru creația Sa, pentru umanitate.

Și ne aducem aminte de cele pe care Domnul le-a făcut pentru noi și Îi mulțumim pentru toate și ne rugăm Lui pentru toate în mod comunitar, pentru că toate ne vizează și ne sunt de folos.

Iar din aceeași cântare aflăm că Născătoarea de Dumnezeu este cea care ne-a mijlocit aceste bunătăți (p. 176) ale mântuirii prin faptul că L-a născut pe Mântuitorul lumii.

Răstignirea Domnului e numită în prima cântare de la stihoavnă drept „suire pe Cruce”. Și prin aceasta El a șters „blestemul nostru cel strămoșesc”, după care S-a pogorât/coborât în Iad și i-a dezlegat de acolo „pe cei legați din veac” (pe cei ai Vechiului Testament), dăruind neamului omenesc „nestricăciune”, adică posibilitatea îndumnezeirii personale.

Și pentru că trăim cu simțirea miresmei nestricăciunii Sale, a harului Său, de aceea „cântând, slăvim Învierea Ta cea de viață făcătoare și mântuitoare” (p. 176).

Pentru aceea fântâna Sfântului Patriarh Iacov e sub formă de cruce în iconografie (nu și în realitate), pentru ca să se arate că nu Crucea omoară…ci ea dă viață veșnică lumii.

Nu crucea/asceza ne omoară, ci păcatele și patimile noastre!

Rugăciunea, postul, privegherea, ascultarea, citirea, munca, toate făcută cu chibzuință, nu ne omoară fizic ci ne schimbă în bine viața.

Mântuitorul nostru este Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl „mai înainte de toți vecii” (p. 177). Și El, „Dumnezeu fiind, om S-a făcut, ca să dea acum raiul celui întâi zidit”, Sfântului Protopărinte Adam, „și să izbăvească împreună [cu el] toată firea de înșelăciunea șarpelui”, a Satanei.

Și înșelăciunea e păcatul, orice păcat.

El S-a întrupat și a mântuit „chipul celui căzut”, al omului, „ca un lesne iertător”, ca un repede iertător.

Și cine iartă repede, iubește mult.

Și iubește mult pentru că are grijă de cel pe care îl iubește.

Și dacă îl iartă, atunci îl crede în stare de mântuire, de bucurie, de împlinire personală.

Și în finalul acestei ultime cântări din care am citat, Maica lui Dumnezeu e numită „o ancoră a sufletelor noastre”, adică cea de care ne ținem prin rugăciune, pentru ca să scăpăm de potopul păcatului.

Cântările, ca și Icoanele Bisericii, sunt ferestre spre Dumnezeu, spre Maica Lui, spre Sfinți, spre Îngeri. Ele ne stârnesc dorul după Dumnezeu și după Sfinții Lui. Și, în același timp, ne clarifică sentimentele și ni le umple de evlavie.

Pentru că în fața Sfintelor Icoane nu ne rugăm oricum, după cum la strană și în Biserică nu cântăm ce ne trece prin cap ci cântările evlavioase și pline de teologie ale slujbei pe care o slujim împreună.

Și acesta e motivul pentru care aprofundăm slujbele Bisericii: pentru ca să aflăm teologia lor plină de adevăr, de sobrietate, de concizie, de claritate, de evlavie. Vrem să aflăm, tot mai mult, cum să Îi vorbim lui Dumnezeu cu evlavia care I Se cuvine și în termenii adevărului Lui.

Pentru că amănuntele contează.

Și amănuntele fiecărei învățături a Bisericii trebuie cunoscute, aprofundate, înțelese și crezute cu multă atenție și contemplație. Trebuie să te bucuri privind și înțelegând și să rămâi în ceea ce te bucuri și contempli. Să te bucuri în harul și în adevărul Lui.

Pentru că acolo unde e adevărul Lui e și harul Lui. Și nu putem fi neglijenți cu părțile cele multe ale adevărului Bisericii, cu multiplele dogme și învățături ale Bisericii, pentru că toate la un loc formează adevărul Bisericii.

„Firea cea învechită” (p. 177) a neamului omenesc a fost slobozită/eliberată din stricăciune de Domnul. Din stricăciunea interioară și exterioară, adică de păcat, de moarte și de robia satanică.

Pentru că stricarea omului s-a produs din lăuntrul lui, prin păcat, spre în afara lui. Și ce facem în noi se repercutează în trupul nostru și în afara noastră. De aceea „peștele de la cap se împute”…

Omul din sufletul lui se împute, se înnegrește, se satanizează. Tocmai de aceea tot de acolo începe să se vindece: prin conștientizarea păcatelor proprii și prin durerea, căința pentru ele.

Maica lui Dumnezeu, cea „cu totul fără prihană”, a primit de la Domnul „putere peste făptură și chivernisești cu puterea ta toate, precum voiești; că harul Duhului Sfânt, cel sălășluit în tine în chip lămurit, lucrează împreună cu tine în toate, totdeauna Preafericită” (p. 177).

Însă Maica lui Dumnezeu nu dorește altceva decât dorește harul Duhului Sfânt, pentru că e plină de har și de umilință și ascultare față de Prea Curata Treime. Și când ne rugăm Maicii Stăpânului, ne rugăm ca uneia care ne duce la Stăpânul, pentru că este împreună cu El.

Și în ultima cântare a Vecerniei Mici ni se amintește că în săptămâna abia încheiată am sărbătorit înjumătățirea praznicului Învierii și că Fiul lui Dumnezeu este „Înțelepciunea, Care a alcătuit lumea” (p. 177), pentru că toate „prin El s-au făcut” (In. 1, 3).

Vecernia Mare are 20 de cântări. Și începe tot cu cântările praznicului.

Și prima cântare vorbește despre Crucea „făcătoare de viață” a Domnului (p. 177), care îl face viu pe cel ce crede în El, și căreia ne închinăm, pentru că slăvim, deopotrivă, și „Învierea Ta cea de a treia zi”.

Închinarea și retrăirea Crucii nu exclude slăvirea și retrăirea Învierii Lui.

Hristosul nostru e Cel ce a pătimit pe Cruce pentru noi dar Care a și înviat a treia zi dintre cei morți. El este unul și același. Pentru aceasta Ucenicii au avut nevoie de încredințare. Și încredințarea Învierii face parte din viața duhovnicească.

Și pe Sfânta Fotini Domnul a încredințat-o că e Mesia. I-a dat argumente peste argumente despre dumnezeirea Lui până când i-a mărturisit direct realitatea Lui personală.

Crucea și Învierea Lui au înnoit firea noastră. Și „suirea la ceruri ne-ai arătat, ca un singur bun și de oameni iubitor” (p. 177), conexându-se altfel și Înălțarea Domnului la Crucea și Învierea Lui, pentru că spre praznicul Înălțării Lui la cer ne îndreptăm.

Ne închinăm „Învierii Tale celei din morți”, Doamne și grăim cu bucurie: „Atotputernice Doamne, slavă Ție!”.

Pentru că Crucea e semnul atotputerniciei Lui atâta timp cât prin ea a șters întinăciunea păcatelor noastre.

Și ceea ce părea slăbiciune a Lui era, de fapt, cea mai mare tărie asupra Satanei, a păcatului, a morții, a indiferenței.

A lucrat mântuire în mijlocul pământului, în fața tuturor, în tăcere, în ciuda nesimțirii satanice a unora, arătându-ne tuturor că puterea adevărată, reală, e puterea sfințeniei, a curăției, a iubirii, a iertării. Și că această putere harică e în veci izvorâtoare de bucurie și de împlinire personală.

Domnul e învingătorul pentru noi: subliniază cântările liturgice.

Și prima stihiră din stihirile înjumătățirii ne spune ceva interesant în ceea ce privește calcularea zilelor praznicului Învierii (pentru că nu calculează zilele până la odovania praznicului Învierii, de dinaintea Înălțării, ci până la Cincizecime): „Sosit-a înjumătățirea zilelor, care se încep de la mântuitoarea Înviere și se pecetluiesc cu dumnezeiasca Cincizecime”.

Iar din punct de vedere teologic e o subliniere foarte importantă pentru că se leagă Învierea Domnului de Pogorârea Sfântului Duh, adică de trimiterea Duhului de către Fiul în lume, a Duhului Sfânt Care purcede de la Tatăl și Se odihnește în Fiul.

Pentru că „înjumătățirea zilelor” „strălucește având strălucirile din amândouă părțile [și de la Înviere și de la Cincizecime] și unindu-le pe amândouă [praznicele]; și este prăznuită, arătând mai dinainte slava ce va să fie, a stăpâneștii Înălțări” (p. 178).

În a treia stihiră a înjumătățirii se vorbește despre apropierea revărsării îmbelșugate a Dumnezeiescului Duh peste toți, conform cu făgăduința nemincinoasă a Domnului (Ibidem), care este un alt eveniment în cursul  iconomiei mântuirii noastre: „după moartea, îngroparea și învierea Sa, ajungând la înjumătățire, vestește, adeverind, arătarea Mângâietorului” (Ibidem).

Tocmai după aceste stihiri ajungem la „idiomelele samarinencei”, adică la cântările care se intersectează cu Evanghelia zilei.

De ce fântâna lui Iacov este cruciformă în iconografie? Pentru că întâlnirea cu Sfânta Fotini s-a petrecut la ceasul al 6-lea din zi, adică la ceasul răstignirii Sale, cf. Mt. 27, 45.

Și prima idiomelă a Sfintei tușează acest lucru: „Venit-a la fântână, în ceasul al șaselea, Izvorul minunilor, spre a aduce la viață pe urmașa Evei, că Eva în acest ceas a ieșit din rai, din pricina amăgirii șarpelui”.

Și Domnul (El e „Izvorul minunilor” și nu sticla de apă minerală sau plată) a fost răstignit pentru noi la ceasul când Protopărinții noștri au păcătuit și au fost izgoniți din Rai, pentru ca iarăși să ne bage în Rai pe toți cei care dorim.

Și El i-a dat apa harului, a vieții, a bucuriei, a mântuirii, celei care căuta doar apă de fântână.

Sfânta Fotini e numită „înțeleaptă” aici, pentru faptul că a alergat să Îl vestească pe Hristos cetății sale Sihar.

Pentru că înțelepciunea e o urmare a conștientizării a ceea ce trebuie spus și făcut cu adevărat.

Dar „apa credinței” duce la „apele Botezului” (p. 178). Iar în Botez trăim moartea și învierea Domnului, ridicarea noastră la viața cea nouă, duhovnicească, în Hristos.

Și Sfânta Fotini a strigat mulțimilor: „Veniți de vedeți pe Hristos, Care dăruiește lumii mare milă” (p. 179).

El a vorbit cu ea deși era o femeie păcătoasă (Ibidem). „Cel ce a spânzurat pământul peste ape” a vorbit cu femeia din Samaria cu intenția „să atragă spre Sine, cu adevărat, pe cea vânată de luptătorul vrăjmaș, și să adape cu apa cea vie pe cea înflăcărată amarnic după lucruri netrebnice” (Ibidem).

Avusese cinci bărbați și acum era cu un al 6-lea…

De aceea era înflăcărată/doritoare de lucruri netrebnice, adică de plăceri sexuale.

Și ei i-a vorbit Domnul „ca un îndurat și de oameni iubitor”, pentru că El a venit și a căutat „oaia cea rătăcită” a umanității, „pierdută prin munții” părerii de sine.

Ca să cobori din gândurile înalte despre tine însuți…trebuie să devii fântână de lacrimi și de căință.

Iar fântâna lacrimilor e crucificată pentru că trebuie să renunți la tine…pentru ca să te regăsești cu adevărat.

El „a sărăcit de bună voie pentru noi” (p. 179), adică S-a întrupat și S-a umilit pentru noi întru toate pentru ca să ne învețe umilința. „De bună voie ai suferit îngropare, ca un Însuți puternic, și ai înviat a treia zi, ca un Dumnezeu” (p. 180), ambele lucruri făcându-le ca Dumnezeu și om.

Iconomia mântuirii sau „rânduiala cea negrăită” (p. 180).

Sfânta Fotini nu a mai vrut apă, a lăsat vasul la fântână și a devenit propovăduitoare a lui Hristos în cetatea sa.

Utrenia e cea mai lungă slujbă în ceea ce privește cântările și conține 114 cântări. La Liturghie, Penticostarul prezintă 4 cântări.

Ne referim acum la unele sublinieri teologice ale Utreniei.

Învierea Domnului e o certitudine. El „cu adevărat a înviat…dăruind celor din iad viață și înviere” (p. 181). El a înviat „ca un nemuritor”, adică ca un Dumnezeu, zdrobind „cu tărie puterea morții”, adică cu tăria dumnezeirii Sale.

Tot iconomia mântuirii e și „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” (p. 181), adică tot ceea ce a făcut Hristos Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Arhanghelul Gavriil era „Îngerul în alb” care a vestit femeilor Învierea Lui (Ibidem). Prea Curata Fecioară a născut „nicidecum stricându-se fecioria” ei (p. 183). În a doua cântare de la cântarea 1 se vorbește despre „norii cei duhovnicești” ai harului, care revarsă dreptate în lume.

Hristos e „Apa Vieții” (p. 183) și samarineanca a cunoscut milostivirea Lui (Ibidem).

El este „unul din Treime”, Care a fost văzut făcându-Se om (p. 184).

El nu a ars „pântecele cel nestricat” al Fecioarei Maria deși este „întru totul Dumnezeu și foc” (p. 184).

Domnul a coborât în „cămările iadului” (p. 183), „cu sufletul” (p. 184) unit cu dumnezeirea Sa și „toate sufletele Drepților din legăturile veșnice s-au dezlegat, slăvind cu laude puterea Ta cea mai presus de minte” (p. 184), de înțelegerea omenească și îngerească.

„Apa nemuririi” (p. 184) e apa harului Treimii care izvorăște în Biserică. Și noi, cel „înțeleniți” în „fărădelegile noastre” cerem să fim adăpați cu „șuvoaiele sângiuirilor Tale” (Ibidem). Pentru că din rănile Tale curge har în noi.

„Apa cea vie, a nestricăciunii, care spală păcatele celor ce laudă slăvita și dumnezeiasca Ta Înviere” (p. 184). Pentru că cei care sunt în harul lui Dumnezeu nu se îndoiesc și nici nu neagă ceva în Biserică în afară de păcatele împotriva adevărului lui Dumnezeu.

La Cincizecime „puterea Duhului” (p. 184), adică harul dumnezeiesc s-a pogorât peste Sfinții Ucenici ai Domnului.

Și înainte de cântarea a 4-a, în „a înjumătățirii praznicului” se face conexiune între predica Domnului despre apa vieții cu înjumătățirea praznicului, adică a timpului până la Pogorârea Duhului Sfânt, harul fiind apa vieții propovăduită de Domnul.

Sfânta Fotini a primit „cunoștința puterii Tale” (p. 185) iar Domnul i-a „împodobit” pe Apostolii Săi „cu minuni” și i-a mărit „cu semne” (p. 186).

Hristos a luminat lumea (Ibidem) cu harul și adevărul Său, El fiind „Hrănitorul tuturor” (Ibidem).

Există și cântări treimice, ca aceasta de pildă: Fiule „ești de aceeași fire cu Tatăl cel fără de început și cu Preasfântul Duh, păstrând-o cu Amândoi și după Întrupare” (p. 187).

Dacă Sfântul Iona fusese aruncat în mare…noi suntem aruncați în „adâncurile inimii mării [a] răutăților” (p. 187) noastre. Iar Iosif, cel care L-a îngropat pe Domnul împreună cu Nicodim, e „cu bun chip” (Ibidem), adică cu chipul evlaviei. Care e un chip interior, care se vede și pe afară…pentru că evlavia nu e de paradă.

Sinaxarul zilei ne vorbește despre jumătatea zilelor până la praznicul Cincizecimii (p. 188). Iar cei 5 bărbați pe care i-a avut, într-o înțelegere duhovnicească, sunt cărțile Pentateuhului și al 6-lea este Evanghelia (p. 189). Sfânta Fotini a avut 7 copii și au murit de moarte martirică în timpul împăratului Nero (Ibidem). „Colacul de piatră” al fântânii a vindecat „tot felul de boli, mai ales ale celor care suferă de friguri” (p. 189).

Moartea e numită drept „cumplitul tiran” la cântarea a 7-a (p. 190).

Femeia a cerut „dumnezeiescul Tău har…ca să nu mai fiu stăpânită de uscăciunea necunoștinței, Iisuse Doamne, ci să vestesc măririle Tale” (Ibidem).

Dacă te umpli de har, te umpli și de rugăciune și de mulțumire. Așa se explică de ce Sfinții isihaști nu se mai satură de rugăciunea neîncetată: pentru că se umplu continuu de har rugându-se.

Nașterea Domnului din Prea Curata Fecioară Maria e „înfricoșătoare” (p. 190) prin sfințenia și măreția ei nespusă.

El S-a lăsat „hulit de gloatele celor fără de lege” (190)…pentru că păcatul te scoate în afara normalității creaturale. Când nu mai știi cine ești și ce trebuie să faci începi să hulești, să vorbești fără minte.

Hristos e viața noastră, a celor ce credem în El (p. 191) și ne scoală „pe noi, cei căzuți prin păcat” (p. 193).

Fapt pentru care suntem chemați la bucurie strălucitoare (p. 194), pentru că (a 4-a cântare de la Dumnezeiasca Liturghie) Domnul a înviat și „puterea iadului a prădat” (p. 195).

Iar slujbele noastre sunt lungi și obositoare pentru că teologia și bucuria lor ne obosesc umplându-ne însă de pacea lui Dumnezeu.

Și cei care nu au pacea, doresc pacea cu nesaț, pe când cei care o au…o doresc și mai plină de bucurie.

De aceea vă doresc să fiți și mai plini de bucurie slujind lui Dumnezeu și oamenilor. Amin!

doamne ajuta..

Tinerii in Biserica - Taina Botezului

Bucuria nașterii unui copil, pentru fiecare dintre noi, este imensă și de cele mai multe ori, nu poate fi descrisă în cuvinte. Aceasta pentru că prin actul nașterii omul( mama, în principal, dar și tatăl prin participare la concepere) împreună cu Dumnezeu își dau mâna pentru a împlini cuvântul biblic cuprins în Cartea Facerii: ”Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și- l supuneți” (Facere 1, 29).

În fapt, acesta este primul pas al mărturisirii divinității și al tendinței omului spre autenticitatea ființei sale. Pentru a avea veridicitate în timp, viața nou- născutului este pusă sub ”pecetea Darului Sfântului Duh”(formulă rostită după scoaterea pruncului din cristelniță).

Învățătura despre creștinarea copiilor este cunoscută de mulți dintre credincioși, însă din cauza unor excese de zel sau datorită faptului că ”întru fărădelegi m- am zămislit și în păcate m-a născut maica mea”(Psalm 50,6) au apărut în decursul anilor și în anumite zone, câteva așa zise obiceiuri străine de trăirea și sensul adevărat al botezului creștin.

De aceea se cuvine pentru restabilirea unei stări de normalitate firească în sufletele și inimile tuturor creștinilor noștri, să punctăm spre îndreptare, aceste rătăciri:

1. Alegerea nașilor este extrem de importantă și hotărâtoare pentru destinul religios al copilului. Nașul este cel care mărturisește înaintea lui Dumnezeu (”Cred într- unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul.....”) că cel nou botezat va fi un creștin autentic și că toată viața sa ”lui Hristos Dumnezeu o va da”. Prin această mărturisire, părinții spirituali adică nașii, își pun viața lor drept garanție.

Ea se rostește de trei ori în numele ”Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”(formulă din Molitfelnic). Nimeni nu poate să facă acest lucru dacă nu este prezent la Sfânta Biserică. Este necesară această precizare, deoarece creștinii ortodocși din Basarabia au obiceiul, fără nici o justificare biblică sau liturgică, să pună la botez așa numiții ”nași prin corespondență”, adică numesc o persoană sau mai multe, care să boteze copilul în numele altui naș.

Noi cunoaștem din Sfintele Scripturi cazuri, când pentru credința cuiva Dumnezeu S-a îndurat de cel pentru care acesta se ruga. Să ne amintim că Mântuitorul a vindecat pe sluga sutașului din Capernaum pentru credința stăpânului său; a vindecat pe fiica femeii cananeence pentru credința mamei sale, și a înviat pe fiica lui Iair pentru credința tatălui său, și pe fiul văduvei din Nain pentru credința mamei sale, dar toate aceste persoane erau prezente și nimic nu s- a făcut în afara prezenței lor fizice.

Este foarte important de știut că la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos, sufletul copilului(ce mai târziu va deveni adult) se va cere din mâna mai multor persoane: a părinților trupești, a părinților spirituali (nașii) și a preotului duhovnic.

Iată cât de mare este responsabilitatea unui naș, ori, pentru a încredința viața copilului nostru pe mâna unui om care să ni- l ducă în Împărăția lui Dumnezeu, este nevoie de foarte multă rugăciune, discernământ și discuții cu duhovnicul.

Conceperea unui copil trebuie pornită cu rugăciune stăruitoare ca sufletul lui să fie îndreptat către oameni( părinți fizici și spirituali) responsabili , ce trăiesc cu și pentru Dumnezeu. Astfel, se pot evita situațiile neplăcute ca la foarte scurt timp de la încreștinare, copilul să rămână fără nași din motive pecuniare.

Este bine ca  fiecare nou botezat, să aibă un singur naș(o pereche) deoarece ”copilul cu multe moașe, rămâne nemoșit”(înțelepciunea populară). În ultima perioadă se observă o tendință a unor creștini ortodocși de a alege ca nași persoane de altă credință(catolică, protestantă). Precizăm că ortodoxia nu poate fi mărturisită decât de cel care o trăiește și o practică conform canoanelor bisericești.
”Pocăiți- vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt”(Fapte II, 38).

2. Timpul săvârșirii botezului creștin. Conform rânduielilor canonice cuprinse în Molitfelnic sau Aghiazmatar, pruncul trebuie botezat la șapte zile de la naștere, când i se pune și numele, prin rostirea rugăciunii de punere a numelui creștin și prin rânduiala propriu zisă. Până la botez, copilul trăiește potrivit legii morale naturale împreună cu păcatul strămoșesc și păcatele părinților(”Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s- au sterpezit dinții”- Iezechiel 18,2). Cu cât timpul unei astfel de trăiri este mai lung, cu atât  ”nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu”(Ioan III, 5).

Motivele materiale(timpul, banii, etc.) nu pot și nu trebuie, să primeze înaintea valorii sufletului. Toate acestea pălesc, în mod normal, în fața interesului sufletesc al copilului.

3. Unul dintre elementele esențiale folosite la săvârșirea Tainei Sfântului Botez este apa. Aceasta constituie pentru mulți un motiv de fast străin de duhul  autenticității. Despre ce este vorba? Sunt mulți părinți care influențați de estetică și de fenomenul păcătos al impresionării asistenței, doresc și uneori, impun preotului paro h(dacă acesta nu este atent la detaliile dogmatice) ca vasul de botez (cristelnița) să fie împodobită cu fel de fel de pânzeturi plastifiate sau flori artificiale, uitând în ce constă naturalul. Mai mult, unii pun în apa ce se sfințește cu ”Duh Sfânt și cu foc”(Matei III,11) flori, de data aceasta, naturale și uneori bani. Botezul e o taină a lui Dumnezeu lăsată nouă: “Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei XXVIII, 19) și nu un ritual desacralizat și pigmentat ca și compensație, cu tot felul de adăugiri.

4. Nu în ultimul rând, aș dori să abordez și comportamentul nostru atunci când participăm la săvârșirea Tainei Sfântul Botez. Și aici, este cam mult de discutat dar, în sinteză, aș putea spune că lucrurile încep cu:

a) o prezență punctuală la ora și ziua stabilită(”Cuvântul vostru să fie da, da și nu, nu”. Matei 5, 37) din respect pentru actul prezenței divine cât și pentru creștinii ce vin să asiste la botez.

b) o ținută vestimentară pusă sub semnul decenței și al bunului gust, atât pentru femei cât și pentru bărbați. Fără să vreau, am observat, în ultima perioadă, o ”manelizare” a ținutei noastre în momente esențiale ale vieții, și este păcat deoarece noi suntem creați după ”chipul și asemănarea lui Dumnezeu”(Facere I, 26).

Aspectele semnalate în aceste câteva rânduri se pot îndrepta, se pot corecta, cu puțină decență și voință. Ele sunt trecătoare și nu trebuie generalizate, dar nici nu pot fi trecute cu vederea la nesfârșit.

Sebastian Cătălin Hogea, pr. paroh
Parohia Ortodoxă Română Albacete

 

Tinerii in Biserica - Minuni si convertiri

“Iubit-am pe Domnul, că a auzit glasul rugăciunii mele, Că a plecat urechea  Lui spre mine şi în toate zilele mele Îl voi chema. Cuprinsu-m-au durerile morţii, primejdiile iadului m-au găsit; necaz şi durere am aflat Şi numele Domnului am chemat: "O, Doamne, izbăveşte sufletul meu!" Milostiv este Domnul şi drept  şi Dumnezeul nostru miluieşte. Cel ce păzeşte pe prunci este Domnul; umilit am fost şi m-am izbăvit. Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine; Că a scos sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi şi picioarele mele de la cădere. Bine voi plăcea înaintea  Domnului, în pământul celor vii.”  (Psalmul 114)

Am fost înaintea Domnului ca un om nepriceput, legat la ochi şi cu urechile astupate şi cu inima nu înţelegeam-în starea în care mă aflam,  mă simţeam foarte nefericită şi orice cărţi citeam nu găseam alinare sufletului meu tulburat. Sufletu-mi  avea nevoie de hrană iar eu îl hrăneam cu filosofii şi concepte care, mai tare îl înfometau şi mai adânc mă afundam în întuneric şi ceaţă.

Am fost binecuvântată cu o mamă care stăruia în a mă chema Duminică de Duminică la Biserică. Într-o Duminică mergând,  am primit răspuns la toate întrebările mele, iar mama la rugăciunile sale înălţate Tatălui Ceresc pentru mine.  Părintele care ţinea predica ne-a îndemnat ca în acea zi să ne analizăm bine vieţile, să ne punem în ordine gândurile şi să ne răspundem singuri, sinceri, în intimitatea conştiinţei  fiecăruia, din adâncul inimii noastre,  câţi dintre noi, cei ce cântam: „Am văzut Lumina cea Adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată… “, trăiam pe deplin veridicitatea acelor cuvinte,  câţi am văzut cu adevărat, cu ochii inimii, ai cugetului şi ai sufletului nostru  acea Lumină Adevărată…

Atunci, am conştientizat pentru prima oară cât de departe eram de acea trăire autentică a fiecărui cuvânt din acel cântec pe care,  îl cântam şi eu-cumva din ruşine că toţi cântau, cumva pentru că era foarte frumos cântat-melodios- şi te îmbia să cânţi şi tu, cumva pentru că, deşii nu realizam, dar  îmi doream să am şi eu bucuria acelora care cântau şi care li se citea pe chip că era reală,  autentică-aceia fiind acolo prezenţi, atenţi cu toată fiinţa lor, trăindu-şi propria viaţă cu momentele lor de descoperire  iar nu recitând mecanic, haotic, la întâmplare ceva, în timp ce gândurile şi privirile lor să călătorească departe de acel ceva...

Înainte de acest moment care mi-a schimbat şi luminat toată viaţa şi tot viitorul, am căzut într-un fel de deznădejde abisală, din care nu mai trăgeam nădejde să ies-vise urâte şi voci care-mi răscoleau prin gânduri şi-mi spuneau că voi muri înainte de a împlini 18 ani-nu ştiu de unde veneau, ştiu doar că apoi mama, se chinuia să-mi scoată acele idei din cap cu săptămânile-totuşi, simţeam că ei pot să-i spun totul; Dumnezeu m-a scăpat prin ea, având multă răbdare cu mine-a fost, este şi va fi un înger care,  m-a adus  la Dumnezeu  şi mi-a arătat cât de importantă este comuniunea cu fraţii din Biserică.

Rugăciunile mamei mi-au făcut mult bine, dar apoi conştientizând că relaţia cu Dumnezeu este una personală am început să spun ca psalmistul: Doamne, ai milă de sufletul meu ! şi încetul cu încetul au apărut noi descoperiri, şi noi urcuşuri-Dumnezeu este atât de Minunat: EL a scos din moarte sufletul meu, şi toată deznădejdea  a transformat-o în bucurie ! Numai EL putea face aceasta, numai EL putea să mă izbăvească din  acea înverşunare-a gândurilor, care-mi otrăvea viaţa!

Datorită Lui, azi trăiesc o altă viaţă, şi pot să zâmbesc !

Să dea Domnul să ajungem să fim şi noi plăcuţi înaintea Lui, în pământul celor vii!

Să citim Sfânta Scriptură, Noul Testament, Faptele Sfinţilor Apostoli, Psalmii, şi cărţile Sfinţilor Părinţi, căci ele aduc alinare şi fac bine sufletelor noastre, vieţii noastre şi ne ajută în relaţie cu aproapele nostru şi cu toţi cei din jur.

Doamne,  Iisuse Hristoase,  Fiule al Lui Dumnezeu, ai milă de noi păcătoşii !
Doamne Ajută !

 

Tinerii in societate - Viata cu si fara Dumnezeu

Dumnezeu îmi păzeşte paşii oriunde m-aş afla! Din mila lui Dumnezeu paşii mei nu se îndreaptă unde poate sufletul meu ar dori, căci în prezent mă aflu departe de ţară, departe de toate locurile pe care le iubesc şi departe de toate persoanele care le port în suflet. Plecarea mea din ţară a venit oarecum fără veste şi nu m-aş fi gândit niciodată că o să fie atât de lungă şederea mea aici, dar Dumnezeu a lucrat în mod neaşteptat în viaţa mea şi mi-a deschis ochii spre a vedea că multe din ideile mele sunt ale unei gândiri mediocre şi că de fapt eu cunoscându-L, nu-L cunosc!

Întotdeauna am cugetat că în afara ţării nu se trăieşte creştineşte, că străinătatea omoară suflete,  distruge familii şi... ce să mai spun, că e cauza tuturor răutăţilor! Însă Dumnezeu mi-a arătat că nu e aşa, că nu locul în care te afli te clasifică pe tine ca persoană, sau te face să fii mai bun sau mai rău, mai credincios sau mai necredincios, ci locul poate doar să te influenţeze iar dacă nu eşti o persoană statornică şi nu iei pe Dumnezeu cu tine însoţitor pe drumul vieţii, este foarte posibil ca în loc să sfinţeşti tu locul, să te "sfinţească" locul pe tine.

Vă mărturisesc că după prima săptămână, care a fost foarte grea pentru mine, în momentul în care am intrat în biserică, am îngenuncheat şi fără să vreau mi-a venit să plâng exclamând în gândul meu: în sfârşit acasă!...

Nu mai simţisem atât dor de a merge la biserică, cred că niciodată! Mi se umpluse inima de linişte, în sfârşit mă simţeam acasă, parcă nu mai voiam să plec, aş fi rămas în biserică o zi întreagă...

Vă spun că multe din lucrurile pe care noi le facem din obişnuinţă, uneori din monotonie, sau dragostea pe care o purtăm pentru alţii sau cea care o poartă alţii nouă, deşi nouă ni s-ar părea că aşa trebuie să fie, că toate care le avem, cu care suntem obişnuiţi, de fapt ni s-ar cuveni şi nu le dăm importanţa cuvenită, atunci când nu le avem începem să le preţuim la adevărata lor valoare.

Pe mine, cel puţin, timpul petrecut aici m-a ajutat mult să reflectez asupra propriei persoane, mi-a schimbat felul de a gândi în anumite situaţii şi m-a ajutat a înţelege lucruri pe care înainte nu aş fi putut să le înţeleg.

Se spune că dragostea la distanţă ori devine mai puternică ori dispare. Acelaşi lucru o să-l spun şi eu despre oameni, distanţă fie te consolidează, fie te distruge, sau, s-ar putea să mai fie şi o altă categorie, să-ţi fie indiferentă, căci pentru cineva care nu are nici o "treabă" cu Dumnezeu şi îi place doar "să-şi trăiască viaţa" nu îl "încălzeşte" cu nimic dacă este acasă, în Europa, America sau Polul Nord atâta timp câtse simte el bine, are ce bea, ce mânca şi bani pentru distracție.

Această ultimă categorie aş prefera s-o las de-oparte şi să vorbesc despre celelalte două mari categorii în care se încadrează marea majoritate. Nu întâmplător am făcut această comparaţie despre dragoste, distanţă şi oameni. Vroiam să ajung la rădăcină, la cauza tuturor căderilor care este lipsa dragostei "... şi dacă dragoste nu am, nimic nu sunt"! (1 Corinteni,13)

Însingurarea este sursa multor patimi ea fiind provocată de lipsa dragostei. Spunea un părinte: "Doamne dă-mi dragoste aşa încât să uit de patimi". În traducere: Doamne dă-mi acea dragoste care să cuprindă toată fiinţa mea şi tot timpul meu, aşa încât nici să nu îmi mai aduc aminte să mai păcătuiesc. Ce profund!

Singurătatea se resimte mai puternic atunci când eşti departe, când nu ai pe nimeni aproape, dar se poate să fii înconjurat de familie şi de prieteni şi totuşi să te simţi singur și acesta e cel mai evident semn al lipsei dragostei iar dacă nu suntem atenţi cădem cu uşurinţă în grele patimi care cu greu se mai vindecă.

Multe persoane nu au înţeles că este o diferenţă între singurătatea trupească şi singurătatea sufletească şi că e nevoie de un echilibru între cele două, iar când simţim că apare singurătatea sufletească trebuie să ştim că este semn al depărtării de Dumnezeu şi de aici până la a face cuib patimilor este doar un pas. Mulţi sunt cei care s-au lăsat amăgiţi şi au căutat să scape de acest gol pe care îl lăsa însingurarea de Dumnezeu, în locuri nepotrivite, cu persoane nepotrivite, unii prin alcool, alţii cu "fumuri"de tot felul, alţii prin curvie distrugându-şi viaţa care darul lui Dumnezeu, şi aducând cu sine numai lacrimi şi suferinţe.

Câţi nu s-au pierdut zdrobindu-se de acest zid al singurătăţi, părută iniţial a fi trupeasca, dar sfârşindu-se prin înstrăinarea de Dumnezeu, şi iarăşi zic: câţi nu s-au apropiat de Dumnezeu încât au reuşit să zdrobească zidul! Însingurarea nu dispare dacă o învingi numai trupeşte ci trebuie lucrat la sursă, adică la suflet: “fă pace cu Dumnezeu şi o să ai pace cu tine însuţi!”.

Aici, ca peste tot acest pământ, sunt multe persoane care trăiesc o viaţa păgână dar, spre mărturie celor care gândesc cum gândeam eu odinioară, sunt şi foarte multe persoane extraordinare care trăiesc după voia lui Dumnezeu într-o ţară care nu este ortodoxă şi nu întotdeauna le este uşor, căci de cele mai multe ori acești oameni sunt judecaţi de lume, dar asta nu îi împiedică să trăiască credinţa ortodoxă, uneori, poate, mai intens decât o trăim mulţi dintre noi acasă.

Ce mândrie, în sensul bun al cuvântului, când în zilele de Paşte văd mai mulţi români în costumul naţional decât, poate, aş vedea dacă m-aş afla acasă! Ce bucurie când văd mulţime de lume şi de copilaşi împărtăşindu-se în fiecare duminică! Eu fiind obişnuită să mă împărtăşesc odată la 40 zile, mi s-a părut oarecum ciudat, mă gândeam cum reuşesc atâtea persoane să se spovedească în fiecare săptămână, şi să-și facă canonul?

Mie mi se părea greu când trebuia să-l fac la 40 de zile, ce să mai spun la 7 zile, dar am găsit imediat şi răspunsul: părinţii slujitori de aici voind să readucă obiceiul care era la începuturile bisericii, unde toţi creştinii care participau la Sfânta Liturghie trebuiau să se împărtăşească, au dat binecuvântare ca fiecare credincios să se spovedească măcar o dată la 40 zile şi să se împărtăşească în fiecare duminică, desigur cu canonul făcut!

Este minunat să vezi români într-o ţară străina citind rugăciuni sau cărţi duhovniceşti pe mijloacele de transport. Cât de îngândurat rămâi asupra vieţii tale când întâlneşti asemenea persoane, atunci te vezi cu adevărat cât de mărunt eşti. O, cât de mărunţi suntem toţi, şi cât de mare este slava care se revarsă peste noi când păşim în viaţă cu DUMNEZEU!

Luptele sunt multe căci nu vin numai de la trup, vin cam aşa din toate părţile, că poate străinii de multe ori nu se comportă cu tine creştineşte, sau de multe ori cunoştinţele te iau în râs sau încearcă să te "tragă" în jos, sau câteodată diavolul lucrează la sensibilitatea ta încât te face să nu mai ai putere să faci nimic, dar, întotdeauna biruinţele te înalță, iar căderile din care te ridici te fac să creşti.

Străinătatea te maturizează! Slavă Domnului că mi-a călăuzit paşii a ajunge aici , căci cred că dacă El nu îmi demonstra cât de mult greşesc şi nu îmi arăta cât de frumos trăiesc atâtea persoane, care deşi au la îndemâna atâtea tentaţii aleg calea Bisericii, eu şi acum trăiam în nesimţire şi în ideile mele copilăreşti!

doamne ajuta..

Sexualitate - Relatii in timpul casatoriei

Din păcate trebuie să discutăm despre acest subiect, deşi am tot evitat să-l abordăm. Perversiunile sexuale care apar în relaţiile intime între soţ şi soţie sunt o problemă reală cu care se confruntă chiar şi credincioşii bine ancoraţi în viaţa Bisericii, şi mulţi sunt curioşi să afle ce părere are Biserica şi Dumnezeu despre acest lucru.

Când discutăm despre perversiunile sexuale nu ne referim la vreun act de violenţă între soţi sau la vreo siluire forţată, ci facem referire la toate acele gesturi anormale din timpul relaţiilor intime. Nu e cazul să detaliem şi să exemplificăm pentru că am umple articolul de mizerii şi am putea sminti pe cei care sunt mai mici sau care nu sunt vizaţi de această problemă.

Totuşi aş vrea să amintesc o singură problemă pe care am auzit discutându-se pe buzele unor creştini: “E păcat să faci sex oral cu soţul sau soţia ta?”. Am auzit şi argumente pro şi contra, şi mai jos le voi enumera pe cele pro.

Unii spun că relaţia de iubire exprimată prin actul sexual de soţ şi soţie este un moment foarte intim şi tot ce se întâmplă rămâne doar între ei; nimeni n-are voie să se bage şi să dea sfaturi. Tot aceste persoane susţin că bărbatul şi femeie îşi pot exprima dragostea în orice fel vor, atât timp cât sunt deacord amândoi cu ceea ce se întâmplă. Nici duhovnicul nu poate impune un comportament sexual între soţi în familie ci poate da doar sfaturi în linii mari, pentru că fiecare relaţie este diferită iar probleme sunt foarte delicate.

Sunt deacord că nu poţi merge la duhovnic să-l întrebi unde poţi s-o mângâi pe soţia ta sau ce gesturi ai voie şi ce gesturi nu ai, dar asta se întâmplă pentru că relaţiile intime între soţi sunt un gest normal al firii umane, binecuvântat de Dumnezeu, pornind din fiinţa noastră. E ca şi cum te-ai duce la duhovnic să-l întrebi cum să mănânci sau pe ce parte să dormi în pat. Se presupune că un om normal, îşi va exprima iubirea în actul sexual în mod firesc, prin iubire şi gesturi tandre, prin blândeţe şi răbdare, şi nu prin brutalitate şi egoism.

Perversiunile sexuale sunt devieri de la comportamentul firesc din timpul relaţiile intime şi iau forma unor gesturi care au ca scop direct obţinerea plăcerii groso-modo.

Poate unii ar spune că gesturile pe care le numim noi perversiuni sexuale sunt tot o formă de a face dragoste, şi nu pot fi considerate un păcat.

Înainte de a începe să vă argumentez de ce cred eu că aceste gesturi sunt un păcat, vreau să vă spun că am citit undeva că o actriţă de filme porno spunea că pornografia a apărut doar din cauza bărbaţilor, şi ei sunt motorul acestei industrii. Dacă ar fi spus-o altcineva poate l-am fi putut contrazice, dar o zice o femeie care a făcut sex cu sute de bărbaţi, a participat la toate perversiunile, a văzut reacţiile tuturor din platoul de filmare şi după ani de zile a tras o concluzie din tot ce a simţit ea.

Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată dar gesturile din timpul actului sexual a doi soţi care n-au privit niciodată vreun material pornografic sunt clar diferite de a celor care au văzut astfel de filme. În lista lungă de efecte negative ale fenomenului pornografiei asupra oamenilor se înscrie şi această imitare inconştientă în actul sexual a gesturilor pe care le-ai văzut în filme, şi implicit a perversiunilor de acolo.

Doi tineri căsătoriţi care n-au fost atinşi de pornografie se vor comporta mult mai tandru şi mai delicat, în limitele normalităţii, decât alţi doi care au fost afectaţi negativ de desfrânarea promovată la tot pasul în mass-media. Bunica unui prieten îi povestea că atunci când s-a măritat, ea nu ştia ce să facă cu soţul ei, neavând nicio idee de cum de desfâşoară actul sexual.

Astfel o primă concluzie ar fi că perversiunile sexuale apar în sânul familiei pentru că mai întâi s-au instaurat la nivel mental, la nivel de dorinţă, sperând că, imitându-le, gradul de plăcere obţinut va creşte considerabil. Aş tinde să cred că bărbaţii sunt mult mai uşor de influenţat pentru că lor le fug ochii pe stradă după fete, pe panourile publicitare cu trupuri dezgolite, pe reviste şi pe internet unde pot vedea orice scena de sex îşi doresc. Femeile sunt mult mai sensibile, apreciind gesturile tandre de iubire şi mângâierile senzuale mai mult decât brutalitatea unor scene promovate prin filme, şi tocmai din acest motiv ele nu sunt mari consumatoare de pornografie, în orice formă ar fi ea.

Se întâmplă adesea ca perversiunile sexuale să apară în viaţa soţilor atunci când relaţiile intime normale nu-i mai satisfac, îi plictisesc, dorindu-şi mai multă plăcere. Monotonia din patul matrimonial are ca şi cauză neînfrânarea soţilor în perioadele de post şi în sărbători.

Urmând zilelor de post ale Bisericii soţii vor avea relaţii intime doar în 4 zile din săptămână, miercurea şi vinerea fiind post iar duminica zi de sărbătoare. Se întâmplă uneori să apară şi alte sărbători în timpul săptămânii şi numărul zilelor să se scurteze şi mai mult. La toate acestea se adaugă cele patru posturi de peste ani şi marile sărbători ale Bisericii şi astfel vom vedea că dintr-un an întreg un întreg soţii se înfrânează mai mult de jumătate.

Pentru unii poate e o nebunie, dar pentru cei care trăiesc în viaţa de Bisericii zi de zi ştiu şi simt că tare înţelept este Dumnezeu care a aşezat lucrurile astfel. E aşa de bine încât nici nu ai timp să te plictiseşti dar nici nu rămăi prea mult timp departe de soţul sau soţia ta. Înfrânarea din timpul postului te ajută să apreciez orice gest al soţiei tale, orice privire, atingere şi mângâiere. În comparaţie cu nimic orice înseamnă mult. Înfrânarea te ajută să fii normal, să reacţionezi normal şi să nu recurgi la gesturi nefireşti. Înfrânarea te ajută să-ţi preţuieşti soţia ca persoană pe care o iubeşti şi te iubeşte.

Pervesiunile sexuale sunt o forma materială de exprimare a egoismului. În perversiunile sexuale cauţi plăcerea şi percepi totul la nivel carnal, pierzându-se acea ruşine şi pudoare care împodobeşte firea fiecărui om.

Sexualitatea, în viaţa de familie, este doar o etapă de trecere spre iubirea desăvârşită şi nu un scop în sine. Sexualitatea îi ajută pe soţi să se apropie, să treacă mai uşor peste momentele grele. Prin actul intim soţii împreună cu Dumnezeu dau viaţă copiilor. Copilul este întruparea iubirii celor doi soţi, el contribuind şi mai mult la unirea lor.

Un alt motiv al apariţiei perversiunilor este şi protejarea în timpul actului sexual prin prezervative şi anticoncepţionale. Dacă soţii nu s-ar feri să mai facă copiii atunci ar conştientiza că fiecare act sexual are miză, are o finalitatea concretă, şi atunci gesturile lor ar fi altele. Dar poate mai mult decât acest lucru, protejarea din timpul relaţiilor intime îndeamnă la un libertinaj sexual şi mai mare, soţii ne-mai-având restricţii de niciun fel.

Soţii care au un copil, doi sau trei şi care nu se protejează vor fi mai reticenţi să aibă relaţii sexuale atât de des, bine ştiind că creşterea copiilor este o cruce şi un alt bebe ar însemna o responsabilitate şi mai mare. Astfel relaţiile intime normale, neprotejate, îndeamnă tot spre înfrânare iar înfrânarea domoleşte patima desfrânării din noi.

Trebuie totuşi să precizăm că pentru oamenii care nu cunosc iubirea şi grija lui Dumnezeu faţă de noi şi nu participă la viaţa Bisericii aceste argumente poate nu vor avea efect.

Dar noi toţi ceilalţi, ar trebui să ştim că sexul oral şi toate celelalte gesturi urâte sunt un păcat pentru că pervertesc firea umană, legând-o şi mai mult de trup. Trupul este templul al Duhului Sfânt iar noi prin toate aceste urâciuni îl facem casă a diavolului.

Nu uitaţi că perversitatea cere şi mai multă perversitate, astfel că repetarea lor te va duce în aceeaşi stare ca înainte de a le face: dorinţa de a avea şi mai multă plăcere, şi într-un alt mod. Setea de veşnicie din om este greşit dirijată în căutarea plăcerii, pentru că niciodată nu ne vom sătura, vom vrea şi mai mult... şi mai mult. Agresivitatea gesturilor poate duce astfel pâna la violenţă sau maltratări, şi totul în numele iubirii.

Fanteziile şi perversiunile sexuale sunt adesea un motiv de a pofti o altă femeie sau un alt bărbat, ajungându-se la adulter, apoi la certuri, divorţ, familii destrămate, copii crescuţi anormal, etc.

Nu trebuie multă teorie, conştiinţa îţi spune dacă faci bine sau nu în orice gest al tău din actul de iubire cu soţul sau soţia ta.

Părintele duhovnic are o vorbă: “Măi, aveţi grijă, să nu-şi bată joc diavolul de voi!”

Perversiunile sexuale opresc de la împărtăşirea cu Sfânta Împărtăşanie şi trebuiesc mărturisite ca păcate părintelui duhovnic. Dacă veţi vi atenţi la rugăciunile de la “molitfa” înainte de spovedanie veţi observa că se face referire şi aceste perversiuni.

doamne ajuta..

Tinerii in Biserica - Psihologie ortodoxa

Omul dintâi, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, avea toată făptura sa întoarsă spre Dumnezeu, care se răsfrângea într-însul ca soarele într-un bob de rouă. Mintea, pofta şi iuţimea, sau cugetarea, iubirea şi voinţa, erau unite întreolaltă în aceeaşi vedere sau contemplare a lui Dumnezeu. Iar trupul, deşi pământ, neavând în sine poftă pătimaşă, întovărăşea - aşa-zicand - contemplarea aceasta. Asta era temelia cea străveche, în care omul avea să crească de la chip la asemănare cu Dumnezeu.

Protivnicul a dat primul război cu Adam în Rai şi prin el, cu noi, cu toţi, întrucât toţi eram în Adam. E primul război pierdut de om, înfrângerea lui insă o repetă întreg neamul omenesc, mii de ani de-a rândul; iar ceea ce a făcut Adam facem şi noi fiecare. E limpede că la mijloc a fost o neascultare, o încovoiere a unei meniri, date omului de Dumnezeu.

Iată cercul vicios pe care-l strângeau cu putere, asupra firii omeneşti. Domniile şi Stăpâniile intunericului, îmbrăcându-se pe ascuns în simţirea cea după fire şi povârnind-o spre o lucrare contra firii şi contra ascultării de Dumnezeu. Iată cum, printr-un sfat rău, îngerii căzuţi au surpat raiul virtuţii din fire. Vom vedea la vreme, că deodată cu acesta, au stins şi lumina cunoaşterii.

Iată aşa a întors Adam firea omenească de la calea scurtă a desăvârşirii, înfundând-o în hăţişul ascultării străine, ceea ce i-a adus scoaterea din Rai în lumea aceasta."Necaz mare se făcu la tot omul şi jug greu apasă de atunci pe fiii lui Adam." Căci mare sfărâmare făcu ucigaşul, băgând în zidire puhoiul pustiirii morţii şi toată tragedia istoriei.

Iată, şi cu alte cuvinte, pustiirea ce se făcu firii omeneşti. Căderea firii în ispită e tot una cu o sfărâmare, care l-a făcut pe om bucăţi. Astfel mintea i-a fost amăgită de mândrie şi slavă deşartă, crezând ispititorului, că va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul; simţirea sau dragostea i s-a întors spre trup, care s-a aprins de poftă pătimaşă; voinţa sau iuţimea în spaimă şi ruşine s-a întors şi, văzându-se gol, s-a ascuns de Dumnezeu. Iar când l-a strigat Dumnezeu pe nume,nu L-a mai văzut, ci numai L-a auzit, de vreme ce vederea conştiinţei sale era întoarsă acum de la Dumnezeu la sine, căci s-a văzut gol.

Deci, când să-şi recunoască greşeala, mintea îi era slăbită, inima rănită cu iubirea de sine, încât cunoaşterea lui decăzută scoase vinovat pe Dumnezeu pentru pustiirea sa. Aşa luă strămoşul plata neascultării, şi fu scos afară din fericirea vederii lui Dumnezeu, şi alungat în lumea aceasta şi îmbrăcat în haine de piele. De atunci firea noastră în îndoita învrăjbire se află:



Învrăjbirea aceasta ne urmăreşte ca o lege de pedeapsă dată firii; ea întunecă chipul nostru cel după Dumnezeu. Dar sufletul nu s-a întunecat de tot, căci a mai rămas conştiinţa, ca o stea ce nu s-a stins de pe Cerul Raiului, şi mereu ne aduce aminte de obârşia noastră dumnezeiască şi ne îmbie o refacere. De la învrăjbirea aceasta vine toată tulburarea şi războiul celor două legi, adică al legii cu fărădelegea, de care se plângea şi Sfântul Pavel că se osteau într-însul. Aşa se face că împătrit greşim: împotriva lui Dumnezeu, împotriva noastră înşine, împotriva aproapelui şi împotriva firii întregi. Adică păcatul sau decăderea firii ne-a făcut să pierdem: pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii şi pacea cu toată firea. Ne-am sălbătăcit în toate părţile, cât aproape "să se teamă" şi Dumnezeu de noi. Iată de ce şi fiarele fug de om.

După fire și împotriva firii

Puterile sufletului: mintea, iubirea şi voinţa, după orânduirea cea străveche, îşi aveau lucrarea şi ţinta către Dumnezeu. Această tindere spre Dumnezeu a sufletului era lucrarea cea după fire; şi pe temeiul stăruinţei în această tindere, urma să creştem de la chip la asemănare.

Aşa eram în sfatul, în ascultarea şi vederea lui Dumnezeu. "în urma păcatului, cel viclean a ţintuit puterile sufletului incă de la început de firea celor văzute" şi nu mai era cine să înţeleagă şi să caute pe Dumnezeu", întrucât toţi cei părtaşi de firea omenească îşi mărgineau puterea raţiunii şi a minţii la înfăţişarea lucrurilor sensibile şi nu mai aveau nici o înţelegere pentru cele mai presus de simţuri."

De la neascultare încoace, puterile sufletului, nemaifiind unite în Dumnezeu, ci învrăjbite şi aprinse de gânduri ce se contrazic, nu mai lucrează după fire, ci lucrează cel mai adesea, dacă nu aproape totdeauna, contra firii. După cuvântul Sfinţilor: toată strădania diavolului aceasta era şi este ca să desfacă dragostea sufletului nostru de Dumnezeu şi s-o lege de orice altceva, afară de Dumnezeu.

Drept aceea vrăjmaşul, ca să-şi ajungă ţinta fărădelegii, îmbie sufletului ispita întâi, cea prin plăcere, aducându-i momeli plăcute la vedere şi bune la gustare, potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului, în parte; iar pe trup îl împinge să le împlinească cu lucrul şi să le facă tot mereu. Vrea vicleanul, ca pe nişte lipsiţi de bucuria vederii lui Dumnezeu, pe care ne-a furat-o, să ne mângâie, învăţându-ne să iubim plăcerea simţurilor, bine ştiind vicleanul, că asta stinge iubirea de Dumnezeu şi întunecă mintea de la vederea Lui. Că nu Dumnezeu este cel ce nu ne mai iubeşte şi nu ne mai vede, ci noi suntem cei ce nu-L mai iubim şi nu-L mai vedem, căci între noi şi El e zidul păcatului, iar dincoace de zid, noi: o grămadă de cioburi mereu zdrobindu-ne de zid şi în tot mai mare sfărâmare aflându-ne.

Ascultarea cea străină a încovoiat dragostea noastră spre lumea aceasta şi spre trup. Iuţimea sau voinţa, care, după fire, aveau rostul să îndrepte spre Dumnezeu ca un arc dragostea, iar către diavol mânia, ca pe o săgeată, a aprins-o contra firii şi a transformat-o în ură, încât fiara de om, ca fulgerele zvârle săgeţile în obrazul fraţilor şi în faţa Sfântului Dumnezeu, blestemând şi dând dracului pe toate şi chiar pe sine însuşi.

Iar pe biata minte, de unde - după fire - avea să fie oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu în om, locul Său cel sfânt, fie că o întunecă afumând-o cu mândria, fie că o aprinde să stea împotriva adevărului, sau într-alte chipuri o sfărâmă şi pune într-însa urâciunea pustiirii sau idolul (ideea fixă a) păcatului.

"Când raţiunea e fără minte, iar mânia aprinsă şi pofta neraţională, ajunge stăpână pe suflet neştiinţa, pofta de asuprire şi desfrâul. Din acestea se naşte deprinderea păcatului cu fapta, împletită cu diferitele plăceri ale simţurilor".

Tot ce-i de prisos şi peste trebuinţa firească e necumpătare. Iar aceasta e calea diavolului spre suflet. Dar tot pe ea se întoarce acela cu ruşine în ţara lui, când firea e povăţuită de înfrânare. Sau iarăşi, calea e formată din afectele (dorinţele) naturale, care atunci când sunt împlinite peste trebuinţă aduc pe diavol în suflet, iar când sunt împlinite potrivit cu trebuinţa îl întorc prin ele în ţara lui. Iar ţara acestuia e obişnuinţa şi confuzia învârtoşată a viciului, în care trăieşte totdeauna şi la care duce pe cei biruiţi de iubirea celor materiale."

Aşa se înscăunează vrăjmaşul în mintea care nu-şi păzeşte porţile dorinţelor, şi aşa de tare o strâmba contra firii, încât zice răului bine şi binelui rău; întunericului lumină şi luminii întuneric; cuminţeniei nebunie şi nebuniei inţelepciune, cu care scorneşte apoi că nu e Dumnezeu, ci numai natură, iar dacă e vorba să fie vreun "Dumnezeu", omu-i "Dumnezeu".

Iat-o pe biata minte înşelată desăvârşit şi pe diavol rânjind biruitor, că a izbutit să pună minciuna lui în mintea omului, aşa cum l-a asigurat când l-a scos afară din Rai, făgăduindu-i că, mâncând din pomul oprit, va fi: "Ca Dumnezeu cunoscând binele şi răul".

- De unde să mai cunoască! Iată ce e o minte îndrăcita: din bună, nebună, care socoteşte minciuna adevăr şi adevărul minciună şi azvârle cu spurcăciuni în Dumnezeu, bucurie făcând dracilor. Iată o minte legată cumplit, târâtă în robie străină şi pierzându-şi darul de mare cinste de la Dumnezeu: al libertăţii voinţei şi al dreptei socoteli.

Iar trupul cel hotărât după fire să împlinească cu lucrul sfatul lui Dumnezeu şi sfatul dreptei socoteli, împlineşte sfatul fărădelegii, robind patimilor contra firii, care-l spurcă, îl tâlhăresc de vlagă, îl strică cu bolile şi cu totul îl fac neputincios spre ostenelile suirii de la chip la asemănare.

Iată hăţişul de patimi şi fărădelegi în care războiul vrăjmaşului cufundă sufletul celor ce iubesc lucrurile lui şi nu le pasă de Dumnezeu:

Iată şi treptele căderii, în număr de 12, pe care alunecă puterile noastre în fiecare din acest hăţiş de patimi şi păcate:

Deci dacă lucrurile ar fi mers fără nici o împiedecare, după planul ucigaş al vrăjmaşului, de mult viaţa oamenilor s-ar fi făcut iad desăvârşit, înnebunindu-se, îndrăcindu-se şi omorându-se unii pe alţii şi pe ei înşişi.

(Pr. Arsenie Boca - Cărarea Împărăției)

Fotografii - Locuri frumoase din strainatate

Atena, este cea mai frumoasa, in luna mai...asa si-a inceput turul, ghidul nostru care ne-a plimbat prin toata Atena, zi si noapte… Sunt multe flori, portocale coapte in copaci, temperatura numai buna de plimbat si deaceea, in perioada asta sunt si extrem de multi turisti…

Astfel ca a trebuit si eu sa ma aflu in perioada asta la Atena, sa le pot vedea pe toate.

Pentru mine insa a fost o experienta extrem de frumoasa si o mare sansa. Nu fusesem niciodata, decat la Thesalonik, Veria, Ouranopolis, croaziera in jurul Muntelui Athos, si la Meteore..dar, inca din prima clipa in Atena, am simtit ca e ceva special acolo, cu mult mai mult decat motivele date de ghid…am simtit un aer greu, plin de simboluri, de istorie, de arta, de cultura si credinta. Am descoperit apoi, pana la finele vacantei, cat poate fi de complexa aceasta capitala.

Acropolele, Templul lui Zeus, Stadionul Olimpic, Academia Elena, Parlamentul, Biblioteca Nationala, Muzeul Acropolis, Universitatea, cartierul vestit pentru cumparaturi, Plaka, satele mici si pline de traditii, de cantec, port, dans si mancare greceasca, de pe malul marii si 11 de milioane de oameni care locuiesc in Atena, dintre care 95% ortodocsi…practicanti, activi si extrem de preocupati de ortodoxia lor si de uniti in tot ceea ce sunt si fac…oamenii extrem de calzi si de primitori...biserici la tot pasul…toate acestea, luate cu asalt de zeci si zeci de autocare cu turisti proveniti in majoritatea lor din USA, Canada, Australia, Brazilia, Franta…

Va recomand cu caldura sa mergeti la Atena, in luna mai, cu precadere. (Codrut Mirica)

Tinerii in societate - Cariera

Sfinţii Părinţi spun că trăim într-o lume paradoxală. Dacă gândim mai profund realizăm că paradoxurile creaţiei sunt menite să aducă echilibru. Nu voi intra în detalii, ci voi aborda un singur aspect atipic, perceput de noi ca paradoxal, contrar gândirii noastre umane limitate: motivaţia de a reuşi.

După experienţa mea de până acum, din câte am discutat cu cei de lângă mine şi după tot ce am auzit, pot trage o simplă concluzie: oamenii care sunt în nevoi sunt mult mai bine motivaţi în a reuşi în viaţă decât cei cărora nu le-a lipsit nimic.

Paradoxal copiii din familiile sărace, care au avut multe lipsuri şi o viaţă grea trec mult mai uşor peste obstacolele vieţii şi se adaptează mai rapid oricăror condiţii de lucru sau de viaţă. În schimb copiii alintaţi, cărora li s-au făcut mereu mofturile, ţinuţi pe braţe ca nu cumva să cadă şi să cunoască eşecul, vor fi foarte surprinşi când în viaţă lucrurile nu vor merge conform aşteptărilor. Unii ca aceştia vor fugi de suferinţă ca de foc pentru că ei n-au văzut roadele suferinţei în familia în care au trăit.

E clar că nimeni nu vrea să sufere, şi e firesc să fugim de suferinţă, dar de multe ori e inevitabilă pentru că trăim într-o lume plină de păcate. Păcătuind oamenii îi rănesc pe cei din jur în diferinte feluri şi astfel deşi tu faci tot ce-ţi stă în putere să eviţi suferinţa, totuşi trăind în comunitate răul te va afecta la un moment dat. Atunci apar supărările şi necazurile. Un tânăr necăjit care a trăit de pe azi pe mâine într-o familie modestă va trece mult mai uşor peste ele pentru că probabil gravitatea lor nu se ridică la mivelul lipsurilor avute în copilărie.

Suferinţa l-a făcut mai puternic, l-a antrenat pentru ce va urma în jocul vieţii.

Pe de altă parte un tânar care n-a cunoscut lipsuri materiale, ba dimpotriva a trăit în tot confortul şi nu i-a lipsit nimic niciodată, va considera astfel de necazuri şi supărări greu de trecut şi foarte probabil va fugi în mod iresponsabil din faţa lor.

Şi mai e ceva care diferenţiază atitudinea celor din tineri: motivaţia.

Cel necăjit e mult mai motivat să treacă peste astfel de supărări pentru că vrea să iasă din starea actuală neavând cine să-l ajute, pe când cel ce a avut de toate va da înapoi ştiind că va găsi mereu un sprijin în părinţi şi în avuţia lor.

Aşa stând lucrurile oamenii mari ai lumii au provenit mereu din mediu rural sau din zonele sărace şi nu dintre bogaţi sau actualii intelectuali. Tot acest paradox e o mare taina a creaţiei pe care Dumnezeu a binevoit s-o lase în lume. Iată cât de frumos ne explică acest lucru Sfântul Apostol Pavel:

„Căci, priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam; ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi;

Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari;. Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu..." (1 Cor. 1, 26-28)

Observaţi că prin aceste decizii de intervenţie directă în lume Dumnezeu menţine un echilibru între oameni. Dacă oamenii mari proveneau doar din familiile cu averi şi cu multă carte, sau din demnitari sau alte persoane suspuse atunci dezechilibru între bogaţi şi săraci s-ar fi adâncit foarte mult, s-ar fi ajuns ca-ntr-o castă unde cei de jos nu vor ajuge niciodată sus, doar prin prisma faptului ca s-au născut săraci.

Această decizie a lui Dumnezeu de a promova pe cei slabi şi pe cei de jos vrea să ne arate tuturor că toţi suntem ce suntem doar prin puterea Lui. Iar înţelepciunea, talentul şi puterea ne sunt oferite de Hristos ca daruri pentru a-i îmbogăţi şi pe ceilalţi, şi nu pentru a ne mândri atrâgându-ne toate meritele şi laudele pentru noi înşine.

Eşti bogat? atunci împarte tuturor din averile tale, ca văzând Dumnezeu dragostea ta să-ţi împartă şi El putere să treci peste necazurile şi greutăţile care ţi se par de netrecut.

Eşti sărac, atunci bucură-te că ai primit putere să treci peste toate mai uşor, iar El îţi va fi mereu alături pentru că este Tatăl orfanilor, necăjiţilor, bolnavilor şi a tuturor celor în lipsuri.

Eşti în clasa de mijloc? nici prea bogat, nici sărac, atunci învaţă de la amândoi. De la sărac deprinde motivaţia de a trece uşor peste toate, de la bogat dăruirea din iubire tuturor celor în nevoi.

De ce unii oamenii au puterea să ţină toate posturile din an? De ce unii au răbdare să stea ore în şir la slujbele bisericii? De ce unii se enervează foarte rar, şi iartă foarte des? De ce alţii au puterea să îndure atâtea suferinţe mari, iar noi parcă nici pe cele mai infime nu le suportăm?

De ce mucenicii avreau puterea să suporte atâtea bătăi, batjocuri şi schingiuri?

Pentru că aveau o motivaţie foarte profundă şi puternică: viaţă în împărăţia cerurilor alături de Dumnezeu.

Diferenţa între cel ce are succes şi cel ce eşuează este doar la nivel mental. A fi motivat înseamnă a crede, a avea credinţă că ceva se va împlini. Şi pentru că nimic nu e întâmplător şi Dumnezeu este cel ce veghează la viaţa oamenilor permanent, atunci „a crede” se transpune de fapt în „a crede şi a cere ajutor Lui”, singurul care are putere să împlinească tot.

Iar în loc de concluzie vă las îndemnul Mântuitorului în astfel de situaţii:

„Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti.”

Tinerii in Biserica - Iisus Hristos

Dar ca să fie stăvilită pustiirea aceasta: "Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu: ca să sfărâme lucrările diavolului". Spre o deplină lămurire a refacerii omului şi a rostului neasemănat de mare al întrupării Mântuitorului, pentru câştigarea acestui război pierdut de firea omenească în Rai, dăm câteva pagini de cea mai aleasă frumuseţe şi adâncime, din Sf. Maxim Mărturisitorul:
"Fiul cel Unul Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-se om deplin spre a scoate firea oamenilor din această strâmtoare, a luat din prima alcătuire a lui Adam nepăcătoşenia şi nestricăciunea; iar din naşterea introdusă după aceea în fire, din pricina păcatului, a luat numai trăsătura pătimitoare, însă fără de păcat. Puterile rele îşi aveau, cum am spus, din pricina păcatului, lucrările lor ascunse în trăsătura pătimitoare, primită de la Adam, ca într-o lege necesară firii. Văzând ele în Mântuitorul trăsătura pătimitoare a firii celei din Adam, datorită trupului pe care-l avea şi închipuindu-şi că şi Domnul a primit legea firii din necesitate ca orice om obişnuit, iar nu mişcat de aplecarea voii Sale, şi-au aruncat şi asupra Lui momeală, nădăjduind că-L vor convinge şi pe El, ca prin patima cea după fire (prin afectul natural) să-şi nălucească patima cea împotriva firii (afectul contra naturii) şi să săvârşească ceva pe placul lor.

Domnul îngăduindu-le prima încercarea ispitirilor, prin plăcere, le-a făcut să se prindă în propriile lor viclenii şi prin aceasta le-a anulat, alungându-le din fire, întrucât a rămas neajuns şi neatins de ele. Astfel a câştigat biruinţa - desigur nu pentru El, ci pentru noi pentru care s-a făcut om - punând în folosul nostru tot câştigul. Căci nu avea pentru Sine lipsă de încercare cel ce era Dumnezeu şi Stăpân şi slobod prin fire de toată patima, ci a primi încercarea pentru ca, atrăgând la Sine puterea cea rea din ispitele noastre, să o biruiască prin momeala morţii, pe aceea care se aştepta să-l biruie pe El, ca pe Adam la început.

Astfel de la prima încercare a înfruntat Căpeteniile şi Stăpaniile, care au venit să-L momească, alungându-le departe de fire şi tămăduind latura de plăcere a trăsăturii pătimitoare. Prin aceasta a desfiinţat în El însuşi zapisul lui Adam care se învoise de bună voie cu patimile plăcerii, şi care, avându-şi voia povârnită spre plăcere, vestea, chiar tăcând, stăpânirea vicleanului asupra lui, prin faptele ce le săvârşea, neputându-se elibera din lanţul plăcerii, de frica morţii.

După ce, aşadar, prin biruinţa asupra primei ispite prin plăcere, a zădărnicit planul Puterilor, Căpeteniilor şi Stăpâniilor celor rele, Domnull e-a îngăduit să-şi pună în lucru şi al doilea atac, adică să vină şi încercarea ce le mai rămăsese, cu ispita prin durere. In felul acesta a voit ca, deşertându-şi acelea deplin în El, însuşi veninul stricăcios al răutăţii lor, să-L ardă ca printr-un foc, nimicindu-l cu totul din fire.

Căci omul fugea de durere, din pricina laşităţii, ca unul ce era tiranizat pururea fără să vrea de frica morţii, de aceea stăruia în robia plăcerii, numai şi numai pentru a trăi.

După ce Domnul a anulat aşadar Căpeteniile şi Stăpâniile prin prima experienţă a ispitelor în pustiu, tămăduind latura de plăcere a trăsăturii pătimitoare a întregii firi, le-a desfiinţat din nou în vremea morţii, eliminând de asemenea latura de durere din trăsătura pătimitoarea firii. Astfel dar a luat asupra Sa, ca un vinovat, fapta noastră, din iubirea de oameni; mai bine zis, ne-a scris în socoteala noastră, ca un bun, mărimea biruinţelor Sale. Căci asemenea nouă, luând fără de păcat trăsătura pătimitoare a firii, prin care obişnuieşte să lucreze ale sale toată Puterea rea şi stricăcioasa, le-a zădărnicit în timpul morţii pe acelea, întrucât au venit şi asupra Lui pentru iscodire.

Şi astfel a biruit asupra lor şi le-a ţintuit pe Cruce, în vremea ieşirii sufletului, ca pe unele ce n-au aflat nimic propriu firii lor în trăsătura pătimitoare a Lui, pe când ele se aşteptau să dea de ceva omenesc, datorită părţii pătimitoare pe care o avea prin fire, din pricina trupului. Deci pe drept cuvânt a slobozit, prin trupul Său cel sfânt luat din noi, ca printr-o începătură, toată firea oamenilor de răutatea amestecată în ea prin trăsătura pătimitoare, supunând prin însăşi trăsătura pătimitoare a firii puterea vicleană care se află tocmai în ea (adică în trăsătura pătimitoare) împărăţind asupra firii."

Prinşi în cercul vicios dintre păcat şi plata lui, întruparea şi moartea Domnului Hristos au adus oamenilor o altă naştere şi a schimbat sensul morţii, făcând-o moartea păcatului din fire şi cale a învierii.

(Pr. Arsenie Boca - Cărarea Împărăției)

Tinerii in societate - Ispite moderne

Acum vreo  opt ani, fiind proaspăt intrat în Biserică şi citind mult din scrierile duhovnicilor şi ale sfinţilor părinţi căpătasem aşa o râvnă de a trăi dumnezeieşte şi de a lăsa toate plăcerile lumii. Fiind în anul trei de facultate şi discutând cu un prieten, ajunsesem să ne contrazicem dacă a asculta muzică e păcat sau nu. Eu pe atunci ascultam doar muzică bizantină şi simţeam că atunci când ascult altceva îmi dăunează, îmi ia gândul de la Dumnezeu şi de la rugăciune.

El imi spunea că eu sunt extremist şi că e imposibil să fie păcat să asculţi muzică ar eu susţineam sus şi tare, bazându-mă pe trăirile mele, că muzica laică e dăunătoare sufletului. Până la urmă am ajuns la concluzia că ar fi bine să discutăm cu un preot şi l-am convins să meargă să se spovedească la părintele meu duhovnic. El, deşi nu era în Biserică şi nu se mai spovedise din copilărie era motivat să se mărturisească pentru a afla varianta de răspuns a părintelui şi pentru a înţelege exact care este atitudinea lui Dumnezeu la această problemă.

Bineînţeles că părintele i-a spus că nu e păcat să asculţi muzică, doar anumite stiluri fiind dăunătoare prin agresivitatea şi lascivitatea pe care o promovează.

Morala pe care am tras-o eu din această întâmplare este următoare: cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu cu atât observi că cele ale lumii îţi stau în cale şi atunci începi să le percepi ca păcate.

Ar fi o nebunie să spunem că a purta ochelari de soare e un păcat, pentru că nu e. Pentru unii ochelarii de soare sunt la fel de necesari ca şapca băieților sau eşarfa de la gât a fetelor. Totuşi există o anumită psihologie care stă în gestul purtării ochelarilor de soare, psihologie care vădește dacă motivația de a purta ochelarii de soare este una justificată sau nu.

Sunt persoane care poartă ochelarii de soare pentru că le deranjează foarte mult lumina soarelui şi le este greu să privească în miezul zilei, atunci când soarele e sus pe cer. Deci nu putem discuta de această categorie de oameni, dacă au probleme medicale. Cunosc persoane care poartă ochelari de soare de mult timp şi acum s-au învăţat cu ei, şi îl deranjează lumina solară când sunt cu ochii liberi, de aceea nu pleacă niciodată fără ei de acasă.

Totuşi pe lângă utilitatea ochelarilor de soare de a proteja ochii de lumina puternică există şi o altă motivaţie, aceea de a părea mai interesant, mai misterios, și de a-ți ascude sentimentele firești față de ceilalți oameni.  Acest lucru îl demonstrează din plin persoanele care poartă ochelari când soarele a apus sau când afară este o zi mohorâtă.

Ochii sunt oglinda sufletului, ochii spun mult despre tine ca persoană doar în câteva clipe. Privirea inocentă şi blândă a unui copil cucereşte imediat inima oricui. Sfinţenia din sufletul lor o simţim pregnant privindu-le chipul şi în special ochii.

La fel, persoanele blânde şi liniştite trădează acest comportament prin ochii lor, şi dimpotrivă persoanele viclene şi rău-intenţionate pot fi descoperite prin felul de a privi. Oamenii cu viaţă sfântă, preoţii cucernici, monahii blânzi, marii duhovnici au o privire blajină, care parcă nu te judecă ci te acceptă aşa cum eşti. Sfinţii au privirea lui Hristos. În icoanele bizantine Mântuitorul are o privire adâncă,  care e pe atât de blândă pe cât de serioasă, care parcă-ţi iartă tot ce ai greşit şi te cheamă la El, dar în acelaşi timp parcă te şi mustră să nu te mai gândeşti vreodată să păcătuieşti.

De ce oare preferăm să ne acoperim privirea cu ochelari de soare în mod nejustificat? De ce credem că suntem mai frumoşi şi mai interesanţi cu ochelari decât fără ei? Un motiv ar fi şi dorinţa noastră de a copia modelele pe care le vedem în filme şi mass-media. Parcă şi văd imaginea unei femei care conduce o maşină decapotabilă, având o eşarfă pusă pe cap şi cu ochelari de soare pe ochi. Ba am văzut în filme şi femei care poartă ochelari de soare chiar şi la înmormântarea cuiva drag. Și asta doar pentru a masca suferința firească cauzată de pierderea cuiva drag. Pentru băieţi, modelul de macho-man cu tricou mulat care evidenţiază muşchii având gulerul ridicat, cu părul peste cap şi ochelarii de soare, este un model de multe ori urmat. Noi tinerii credem adeseai că suntem mai atrăgători pentru sexul opus când purtăm ochelari de soare.

Totuşi eu cred că ascunderea privirii este un minus în comunicarea dintre oameni şi mai mult deteriorează lucrurile decât le îmbunătăţeşte. Purtând ochelari de soare încerci să iei o mască a unei persoane care nu există, încerci să pari altcineva şi în momentul când ceilalţi te vor cunoaşte cu adevărat poate vor fi dezamăgiţi sau dimpotrivă vor vedea că nu eşti aşa “inaccesibil(ă)” aşa cum ai vrut să pari.

Purtarea ochelarilor de soare îţi ascunde sentimentele şi te face mai rece. Pentru unii, ochelarii sunt şi un accesoriu cu care să demonstreze cât de mulţi bani au. Ba şi cei săraci, sau oamenii cu venituri medii, au început să-i poarte din acelaşi motiv: să pară mai înstăriţi decât sunt.

Nu ştiu dacă aţi trăit sentimentul de a sta în lift cu o persoană străină şi să te simţi obligat să zici ceva, să comunici; sau dacă eşti mai ruşinos, să eviţi intrarea în conversaţie scoţând cheile sau telefonul sau citind nu ştiu ce pliant. E o mare taină a lumii, cum apropierea de o persoană necunoscută te obligă să intri în vorbă cu ea ca şi cum ai cunoaşte-o, sau ca și cum aţi avea ceva în comun. Dar chiar aşa este, avem ceva foarte mare în comun, pe Dumnezeu Care ne-a creat pe amândoi la fel... avem acelaşi Tată.

Acelaşi sentiment din lift apare când treci pe lângă oamenii de pe stradă. Apropierea de celălalt parcă te obligă să comunici, măcar din privire. A purta ochelari de soare în aceste împrejurări este ca şi cum ai începe să cauţi cheile prin buzunar sau să mânuieşti telefonul în lift, tocmai pentru a evita contactul vizual și deci comunicarea personală.

Ochelarii de soare sunt o barieră de comunicare între oameni, sunt de fapt un refuz de a te deschide faţă de ceilalţi.

E păcat să porţi ochelari de soare? Dacă vrei să pari altcineva purtându-i, fără a te schimba de fapt în mod real, da! este un păcat, pentru că te minţi singuri şi înţelegi lucrurile greşit.

Azi toţi discutăm pe messenger şi ni se pare un mijloc foarte rapid şi convenabil de a comunica, dar totuşi nu se compară cu relaţionarea directă, faţă-n faţă. Purtând ochelari de soare e ca şi cum am interacţiona pe messenger, decât faţă-n faţă.

Hristos a înviat!

Tinerii in Biserica - Iisus Hristos

1. Iisus Hristos e Calea și naturală și supranaturală a desăvârșirii.

2. Ar trebui să urmăm Mântuitorului toată calea Sa pământească, măcar tot așa de zornic, pe cât ne zorește foamea și setea după cele pieritoare.

3. Nouă, neputincioșilor, deși cugetăm ale lumii și umblăm în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe frunte și nu ne-a bătut piroanele în tălpi. Zic însă: cine vrea să urmeze pe Domnul și să se asemene cu El, în cruce să se asemene și, cât poate să cuprindă firea omenească, asemenea cu El va fi.

4. E lucru de mirare că, pentru pricini pământești se găsesc mii si milioane de oameni care merg cântând la moarte, dar pentru Împăratul Cerurilor abia se mai găsesc puțini, din când în când, care să fie liniștiți și bucuroși de moarte.

5. Ce folos, că urmărit de o fiară, scapi până la ușa unei case în pădure, dar n-ai avut grijă ca să iei cheia de acasă. Dar, Iisus e nu numai Cheia, ci si Ușa Împărăției de scăpare.

6. Sunt mulți cărturari „aproape de Împărăția lui Dumnezeu”. Sunt toți cei care cred în Dumnezeu, dar nu cred în Iisus Hristos. Aceștia au simplificat tot aparatul religiei, ca odinioară cărturarul cu care a vorbit Iisus. Au rămas cu un Dumnezeu abstract, care nu le cere mai mult decât să-I recunoască existența. Se mulțumeau foarte bine cu un Dumnezeu pe care Îl deduc ei, creat de ei, chiar un Dumnezeu al lor, deși absolut, inaccesibil dacă nu chiar inexistent.

Fără revelația lui Dumnezeu în Iisus Hristos si fără angajarea în toate consecințele concrete ale acestei Revelații, cărturarii rămân aproape pe „dinafară de Împărăție”.

7. Toți care nu cred și nu urmează lui Dumnezeu sunt morți înaintea lui Dumnezeu. La aceștia s-a referit Iisus când descurca pe al doilea spre rostul său: „lasă morții să-si îngroape morții lor”. Ar fi surprinzător răspunsul vreunuia: „Doamne, lasă-mă să-mi îngrop necredința mea!”

8. Când ți-a găsit Dumnezeu vreo treabă pentru Împărăția Sa între oameni, ai isprăvit toate obligațiile lumii.

9. A fi ucenicul lui Iisus nu însemnează a te opri la mijlocul uceniciei. A fi ucenicul lui Iisus însemnează o prevedere, un război si a-ți zidi o cetate. A nu-ți face socoteala aceasta însemnează a te face de râs. Iar a nu te face de râs însemnează a-L urma pe Iisus în toată calea vieții Sale pământesti, chiar dacă ultimul pas al căii îl vei avea de făcut răstignit pe o cruce. „Dumnezeu poartă pasii omului”, iar acestea sunt marile hotărâri spre El.

10. Vecinul tău bate crâsmele, verisoara ta a fugit necununată, feciorul tău fuge de biserică, copiii tăi umblă la joc seara si scuipă după preot. N-ai pe nimeni de adus la Iisus? Poate ai de gând să te aduci pe tine.

11. O întâlnire cu Iisus înseamnă o misiune, înseamnă chemare la apostolie si la toate riscurile trăirii de Dumnezeu între irozii neamurilor, pe care, de asemenea, trebuie să-i iubesti. Nu cumva sunteți si voi căutând pe Iisus? Voi stiți despre Iisus o mulțime de lucruri, dar nu-L stiți pe El. Si până nu-L găsesti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ți găsesti nici sensul tău, nici sensul lumii. Este la mijloc o revelație tripartită, care trebuie să aibă loc.

Omul este vesnic în căutare după ceva, ce înseamnă mai mult decât haina si mâncarea. El este în căutarea lui însusi. Aspirația sufletului după realizarea desăvârsirii sale, asta este toată istoria omului. Mărginirea ta, te doare, stiu. Dar când aceasta a ajuns un dar al constiinței, este semn că Dumnezeu, nemărginitul vrea să cresti spiritual pe dimensiuni divine. Această țâșnire în constiință a darului nemărginirii, este pentru tine argumentul decisiv al existenței Sale si a rudeniei tale cu El, dacă te găsesti pe tine în funcție de Dumnezeu – nasterea ta în adevăr. Toți marii mistici, fără deosebire de confesiune, au învățat că, în demnitate, în adâncul lumii spirituale se săvârseste un proces divin, în care apar relațiile lui Dumnezeu cu omul: nasterea lui Dumnezeu în om si nasterea omului în Dumnezeu, adânc în care se întâlnesc iubitorul si iubitul. Acolo sunt adevărurile experienței spirituale, adevărurile vii, nu categoriile metafizice sub substanțe alegorice.

12. O trăire a vieții lui Iisus, a primejdiilor la câte te expune aceasta, grăbeste sfârsitul.

(Pr. Arsenie Boca - O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete)

Tinerii in Biserica - Harul lui Dumnezeu  

Domnul m-a ajutat, oare cum sa ii multumesc ?

Bucurie,  iertare si binecuvantare !  - Asa ajuta Domnul pe cei pe care ii iubeste, pe cei spre care priveste, spre cei care au nevoie de ajutor si se incred in marea Sa Putere si isi pun nadejdea in Domnul. Ce e fericirea ? Cum am simtit-o noi aici pe pamant si cand ?

Ea poate sa vina din lucruri marunte sau adevarate minuni, ne dam seama doar dupa ce vedem ca nu suntem singuri, ca intotdeauna de undeva apare un ajutor, un om bun care iti intinde o mana, sau iti deschide o usa, sau te indruma spre oameni potriviti si de nadejde.

Acestia putem spune ca sunt niste ingeri care ne indruma pasii, ca ajutorul Domnului vine tot prin cei din jur, care pentru o clipa devin ingeri ajutatori pentru noi cei indurerati si la randul nostru si noi putem sa fim la fel un inger pentru aproapele nostru aflat la necaz.

-Fericire este atunci cand primesti ajutor - nu stii daca datorita rugi tale sau a marii milostiviri a lui Dumnezeu.

-Fericire este atunci cand se deschide o usa si se intinde o mana  - desi stii ca tu nu ai batut la usa aceea.

-Fericire este atunci cand dupa multa durere sufleteasca si zbucium apare linistea – desi stii ca nu ai nici un merit.

-Fericire este atunci cand esti iertat - si meriti cel mai putin.

-Fericire este atunci cand Domnul asculta ruga ta -  desi nu e facuta cu toata atentia si inima.

-Fericire este atunci cand stii ca esti nevrednic si Dumnezeu nu te-a uitat - El te ajuta .

-Fericire e atunci cand nu te simti singur, stii ca esti protejat de Harul Domnului si e langa tine vesnic – desi nu ai pe nimeni si esti singur in lume.<!--more-->

-Fericire este atunci cand dupa o boala grea esti vindecat – si tu nu ai luat nici o doctorie pentru boala ta, doar nadejdea in Dumnezeu.

-Fericirea este atunci cand Domnul revarsa ajutorul Sau - si ne umple de har si binecuvantare.

-Fericire este atunci cand stii ca esti pacatos si nevrednic, dar nu iti pierzi speranta, stii ca Dumnezeu il iubeste pe pacatos si vrea ca toti sa ne mantuim nimeni sa nu piara -  si  Domnul te ajuta si te scapa.

Cand vezi ca primesti ajutor incepi sa radiezi de bucurie, inima devine usoara, trupul tau parca pluteste, si simti ca nimic rau nu te mai poate atinge. Stii ca esti sub aripa ocrotitoare a ingerului pazitor, a Maicii Domnului Nostru Iisus Hristos, a insusi Mantuitorului Nostru si a lui Dumnezeu.

Cum sa nu fii fericit cand primesti ajutor ? Si te intrebi oare cum sa multumesti lui Dumnezeu pentru asta, cum sa ii multumesti pentru toata viata ta, pentru fiecare zi in care a vegheat asupra ta si de cate ori ai cazut te-a ridicat ? Oare ce CADOU  ar putea compensa atata Ajutor si Dar de Sus ? Si incepi sa cauti un cadou in jur, cutreieri pamantul in lung si lat dupa un adevarat cadou, si vezi in jur multime de flori, campuri intregi pe tot pamantul, nepretuite flori ai vrea sa le strangi pe toate sa le asterni la picioarele Domnului ca si cadou !

- Nu prea ! Dar cum sa le rupi din moment ce ele nu sunt ale tale , da ele sunt chiar ale lui Dumnezeu, El le-a plantat , le-a udat , le-a dat mirosul inmiresmat…, nu  poti sa le duci in dar. Si mai cauti iar prin munti si vai, de la polul nord pana la cel sud, nu stii ce sa alegi in ape si mari din adancuri pana pe varful muntilor, sa cauti un animal ca jertfa de sange ? Oare ar fii potrivit ?

- Nu prea ! Ca deja Jertfa fara Sange a fost asternuta la picioarele Domnului si toate vietatile nu sunt ale tale ele sunt ale lui Dumnezeu. Nici astea nu sunt potrivite ca dar.

Si pleci ingandurat mai departe, si ajungi in orase si cetati , oare ceva nestemate, stralucitoare, sa ridici un Palat in cinstea Lui ?

- Nu prea !  Te gandesti ca deja Domnul are in Imparatia Sa atatea cetati si nestemate care la urechile noastre nu au ajuns si ochii nostri nu au vazut…, off si iar te intristezi…

Si pleci mai departe si incepi sa privesti la oameni, la creatia Domnului cea mai desavarsita, oare ce sa gasesti in Tine, in Ei ca dar ? Ce e mai potrivit, omul ?

- Nu prea ?  Oare ce valoreaza mai mult decat toate bogatiile lumii  si este nepretuit? La acest lucru incepi sa meditezi , sufletul omului …, dar sufletul curat, unde sa il gasesti ?

Se lasa seara si toata ziua ai cautat pe tot pamantul si nu ai gasit cadoul…, obosit te asezi pe malul unul lac departe de ochii lumii, si te framanti si te gandesti si de durere ca nu gasesti un cadou potrivit sa il aduci in dar Domnului Iisus Hristos, ochii tai se umezesc si incep sa lacrimeze, o lacrima limpede curge pe fata si pica incet pe mana ta si se scurge in podul palmelor tale unite. Si incet, incet parca se umple ca un pahar cu apa cristalina.

Privesti si tresari, aceste lacrimi sunt ale mele ? Nu apartin lumii si nimanui sunt dar din ochii mei… ?

- Si te privesti in ele, ca intr-o oglinda, fata ta parca are o alta paloare si patrunzi parca mai adanc cu privirea in ochii tai si te vezi ca niciodata, mintea ta si constiinta apar ca o carte deschisa acum !

- Iti vezi inima Ta ranita de atata uscaciune in jur si lacrimile tale care o umezesc si o trezesc la viata !

- Iti vezi sufletul inegrit de pacate si lacrimile care curg prin el si il curata, il limpezesc, il spala de toata murdaria din jur !

- Iti vezi trupul spalat si imbaiat in aceste lacrimi curate si fara vreo pata acum !

Lacrimi de recunostinta de iubire, lacrimi izvorande din sufletul tau unic, oare ce ar fii mai potrivit sa ii aduci in dar Domnului Tau ? Aceste lacrimi care te-au luminat, ti-au curatit sufletul si trupul si te-au facut din nou curat - ca lacrima !

« Si cat am cautat… ? Iisus iubit  si cat am alergat, Tot pamantul in sus si lat, Un cadou, un dar am cautat, De multumire pentru ajutorul purtat.

Si ce am aflat …? Iisus iubit  si ce am gasit, Campuri cu flori de nepretuit, Adancuri si varfuri de creste de daruit, O jertfa de multumire de implinit.

Va intreb pe  voi … ! Va intreb pe voi oameni, Ce ar fii mai potrivit ? Va intreb pe voi ingeri, Ce dar as putea duce de nepretuit ?

Ma intreb pe mine… ! Si durerea ce m-apasa, Nimeni nu o intelege, Si plangand  nemangaiata, Cadoul se prelinge pe fata mea uitata.

Am aflat cadoul… ! Si cata  fericire, Din ochii mei caprui, Limpezi lacrimi de iubire, Aduc eu DAR  Domnului.

Cata bucurie… ! Voi lacrimi  din inima  izvorand, Lumina si curatie daruind, Sufletul albit,  lacrimi revarsand, Cadou de multumire vestind !

Si cat am cautat… ? Si ce am aflat …? Va intreb pe  voi ! Ma intreb pe mine ! Am aflat cadoul ! Cata bucurie… !

Lacrimile mele – jertfa de multumire ! »

Da acum ma pot duce la Domnul meu sa ma infatisez cu CADOUL meu nepretuit :

- Paharul  palmelor  plin cu LACRIMILE mele! -  Si Eu spalat de ele !

Zicand doar atata: - Iti multumesc Doamne Iisuse Hristoase, milostiv fii mie pacatosul !

Si  lacrimile mele incepura de emotii sa se inmulteasca, paharul palmelor mele umplandu-se si revarsand pe afara  si picurand pe jos si unde cadeau se transformau parca in nestemate nepretuite…

Fericire e atunci cand poti sa plangi de bucurie si recunostinta ca ai gasit cadoul tau de multumire pentru Mantuitorul Nostru Iisus Hristos !

Doamne ajuta !

Tinerii in Biserica - Harul lui Dumnezeu

 

Când inima ţi se tulbură cu duhul de la vreo patimă, când te-ai lipsit de linişte şi te-ai umplut de zbucium şi când încep să-ţi iasă din gură cuvinte de nemulţumire şi de ură faţă de semeni, nu zăbovi în această atât de păgubitoare stare, ci pleacă-ţi îndată genunchii, mărturisindu-ţi în faţa Duhului Sfânt greşelile, zicând: ,,Întristatu-te-am pe Tine, Duhule Sfinte, cu duhul patimii mele, duh al răutăţii şi nesupunerii“. Şi apoi, din toată inima, convins că Duhul lui Dumnezeu este pretutindeni, spune rugăciunea către Duhul Sfânt ,,Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule-de-viaţă, vino şi te sălăşluieşte în mine şi mă curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletul meu pătimaş şi iubitor de desfătări“.

Inima ţi se va umple atunci de smerenie, de pace şi de umilinţă. Ţine minte că orice păcat, orice patimă, orice slăbiciune pentru un lucru lumesc, orice mânie, orice pomenire duşmănoasă împotriva aproapelui dintr-o pricină lumească este o jignire făcută Duhului Sfânt, Duhului păcii, al dragostei, Duhul Care ne înalţă de la pământ la cer, de la cele văzute la cele nevăzute, de la vremelnicie la eternitate, de la păcat la sfinţenie, de la viciu la virtute. O, Duhule Preasfinte, Călăuzitorule, Învăţătorule, Mângâietorule! Apără-ne cu Sfânta, Părinteasca Ta putere! Duhule al Tatălui nostru ceresc, vino, sălăşluieşte-te în noi, învaţă-ne, Duh părintesc, pentru a ne face cu adevărat neam al Tău, întru Hristos Iisus, Domnul nostru!

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Tinerii in Biserica - Slujbele Bisericii

Bună ziua! Mă numesc Violeta, am 25 de ani, sunt căsătorită şi am un copil frumos şi sănătos de 2 anişori (slavă lui Dumnezeu). Am hotărât să vă povestesc cât de bun a fost şi este Dumnezeu cu mine. Este o poveste pe care trebuie să o spun oriunde şi oricând întâlnesc oameni noi, ca să ştie toată lumea cât de bun este Dumnezeu cu noi şi milostiv!   

Cu aproximativ un an în urmă, m-am trezit într-o dimineaţă cu nişte pete pe ochi, care pe parcursul zilei s-au extins pe întreg corpul şi care începuseră să mă mănânce, motiv pentru care s-au umflat. Spre seară eram plină de pete, unele din ele transformându-se în bube de la atâta scărpinat. M-am speriat foarte tare şi m-am dus la urgenţă. Acolo, doctorii foarte liniştiţi mi-au spus că este vorba despre alergie şi că probabil sunt alergică la  alimente, aer, praf sau detergenţi, etc.. Urma să ţin o dietă drastică, să elimin toţi factorii posibil alergici... să fac analize , etc. Asta am şi făcut timp de 3 luni, astfel încât am ajuns să mănânc doar iaurt simplu cu pâine, până şi cartofii îi eliminasem din alimentaţie (gândeam că poate sunt crescuţi cu cine ştie ce substanţe, care-mi provoacă alergia). Şi cel mai grav... făceam terapie cu cortizon.

Imediat cum încetam administrarea cortizonului, alergia revenea în forme tot mai agresive. Injecţiile cu cortizon nu sunt foarte nocive dacă le faci pe perioadă scurtă, dacă în schimb le foloseşti mai mult timp, rişti să te alegi cu alte probleme grave. Ajunsesem dependentă de cortizon. A urmat ceva şi mai grav. Am rămas însărcinată, ceea ce indică din prima renunţarea la cortizon. Bineînţeles că am renunţat imediat, de fapt făcusem un calcul şi reieşea că rămăsesem însărcinată după ce renunţasem la cortizon (făceam o pauză, să văd cum evoluează alergia).

În situaţia respectivă, sarcina nu era una planificată, eram de fapt foarte miraţi că se întâmplase. În prima fază ne-am speriat, crezând că sigur copilul este afectat de medicamentele pe care le primisem în ultimele trei luni, şi ne-am gândit la cel mai mare păcat, la avort... pe care îl şi programasem. Dar, Dumnezeu m-a luminat şi noaptea am visat ceva oribil, visam cum eu stăteam lângă copilul meu care are doi ani şi lângă noi mai era un copil de aceeaşi vârstă, şi semănau perfect (copilul din burtica probabil) şi celui de-al doilea i se întâmplau lucruri oribile, şi nu voi detalia. Pe scurt, cert este că murea din diferite cauze şi nu era moarte liniştită ci moarte de groază. Şi eu eram lângă ei doi şi nu făceam nimic ca să-l salvez. Nici nu reuşeam să fac ceva, nici măcar să gândesc, şi el murea.

Aşa m-am chinuit toată noaptea şi a doua zi m-am trezit foarte speriată cu gândul că n-o să avortez nici dacă o să-mi spună doctorul că nu este sănătos. Prin vise, Dumnezeu mi-a arătat că aş fi comis o crimă, cel mai mare păcat. Abia a doua zi mi-am dat seama cât de grav vroiam să procedez. Un vis asemănător a avut şi soţul meu. Şi când i-am spus că n-o să fac avort, a fost de acord. Ne pusesem speranţa că Dumnezeu ne va ierta şi ne va ajuta să îngrijim copilul din burtică, indiferent cum ar fi fost el. Între timp alergia (aşa zisa alergie nu ceda; fusesem la 5 doctori diferiţi, făcusem analize în cele mai bune laboratoare, trimisesem analize chiar şi în Germania, iar rezultatele toate ieşeau foarte bune, cum că nu eram alergică la nimic).

Disperarea era la maxim demult, dar puţina mea credinţă în Dumnezeu, şi probabil cea a părinţilor mei îmi dădea speranţa că Dumnezeu mă va ajuta să fie bine, aşa cum ştia El. Am fost la doctor, la ginecolog, la prima consultaţie, primul ecograf unde am văzut copilaşul împreună cu soţul meu şi plini de speranţă ne-am întors acasă, sperând că prin rugăciuni copilul nostru cel din burtica va fi bine, şi noi ceilalţi la fel. Prin Miracol dumnezeiesc,  datorită recomandărilor naşei noastre şi ale altor persoane, am ajuns într-o după-amiază de duminică la Mănăstirea Giurgeni, judeţul Neamţ, unde auzisem noi că este o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Acolo aveam să găsesc leacul (şi un părinte cu adevărat credincios). Trebuie să subliniez faptul că alergia aceea eu o simţeam că pe o lepră, nu era transmisibilă (eu eram singura din familie care o aveam), dar mă umplusem tot corpul de bube la propriu. Ajunsese să-mi iasă şi în cap, şi pe ochi (care se umflaseră, se făcuseră mici, ca la chinezi, ieşise şi pe tălpi). Eram disperată! Doctorii nu mă puteau ajuta cu nimic, verificasem și experimentasem tot ce era posibil iar rezultate: zero!! Minunea a făcut-o Măicuţa Domnului de la Giurgeni cu 5 ochi şi două guri, în braţe cu pruncul Iisus cu trei urechi(aşa este Icoana Sfântă de la Giurgeni, ochii şi gura şi urechea apărute în timp, nu sunt desenate de mână omenească, sunt o minune Dumnezeiască).

M-am întors la mănăstire vineri, la slujba Sfâtului Maslu care se face noaptea, din două în două săptămâni, şi aşa participând la slujbă, cu rugăciuni şi post în fiecare luni, miercuri şi vineri m-am vindecat! Incredibil! Să simţi un miracol pe pielea ta este ceva de nedescris. Credeţi-mă, am făcut tot ce-i omeneşte posibil în medicină pentru a scăpa de alergie şi nu am reuşit. Iar prin credinţă, încă de la prima slujbă la care am participat bubele au început să dispară treptat. La prima slujbă mi-au trecut un sfert din ele, apoi prin post, în mijlocul celei de-a doua săptămâni, mi-au trecut pe jumătate şi în a treia săptămână trecuseră aproape de tot. După o lună îmi mai ieşeau câteva pete doar seara, iar dimineaţa în timpul slujbei de duminică îmi treceau. Acele pete nu se mai transformau în bube, acele pete dispăreau total. După o lună şi jumătate nu mai aveam nimic. Doar foarte rar , mai ieşea o pată ici-colo, care dispărea şi iar apărea şi iar dispărea. Tot aşa până când au dispărut de tot şi nu au mai apărut niciodată. (Sarcina care evoluase până la 8 săptămâni, s-a oprit din evoluţie chiar înainte să se formeze copilul, şi timp de încă 4 săptămâni am purtat-o, neştiind că se întâmplase ceva în interiorul meu.

Fizic,  mă simţeam foarte bine şi nici măcar nu bănuiam că bebeluşul nu mai era. Hotărâse Dumnezeu pentru noi. Asta am înţeles mai târziu. Hotărâse spre binele nostru, spre binele copilului din burtică. A hotărât să nu îl chinuiască, a hotărât să nu ne chinuim nici noi, l-a luat la El! Mai mult decât sigur, copilul s-ar fi născut handicapat, la cât de multe medicamente periculoase luasem eu înainte de a rămâne însărcinată chiar cu o săptămână. Dumnezeu a fost foarte milostiv cu noi, mult păcătoşii!

Azi, 16 mai 2011, ora 12:09 , după aproximativ un an de la întâmplare, eu sunt sănătoasă şi nu am nici măcar semne de la "urâţenia " pe care doctorii o numeau alergie. Ei, doctorii, foarte buni şi pricepuţi! doar că numai Dumnezeu m-a putut ajuta, fiind vorba de ceva mai presus de ştiinţă, mai presus de lume. Continui să mă rog şi să postesc, altfel aş renunţa la aer. Boală a trecut demult, copilul, soţul meu şi eu suntem sănătoşi, SLAVĂ LUI DUMNEZEU!

Singura cale prin care pot să-mi protejez familia de boli sau accidente sau moarte timpurie, este credinţa în Dumnezeu, prin mijlocirea Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, prin care totul e posibil. Vă rog din tot sufletul pe cei necăjiţi şi supăraţi, nu daţi vina unul pe altul şi nu căutaţi fericirea în lume, căutaţi-o la Dumnezeu. Orice problemă are rezolvare, chiar dacă doctorul v-a spus că nu mai aveţi de trăit. Credeţi în Dumnezeu, postiţi, rugaţi-vă la Maica Domului şi citiţi acatistele Sfinţilor Mucenici. Orice este posibil, atât timp cât îl aveţi pe Dumnezeu în suflet, în gând şi-n faptă.

Slavă Ţie Doamne Dumnezeul nostru, slavă Ţie! Amin

Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine născătoare de Dumnezeu, Cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru.

Doamne ajută!

Adeseori, în cadrul Sfintei Taine a Cununiei şi pentru a nu stârni oarecum zâmbetul ironic, ca şi cum ar auzi un text dintr-o altă vreme, mult îndepărtată de zilele noastre, în care relaţiile vechi, "tradiţionale", au fost depăşite, o vreme în care se vorbeşte despre emanciparea femeii, despre liberalizarea relaţiilor ei, despre dorinţa acesteia de a fi egală bărbatului în responsabilitate şi în demnitate, exprimarea Apostolului ("femeia să se teamă de bărbat") este "îndulcită" prin formula "femeia să respecte pe bărbat!".

Sfânta Scriptură şi în mod deosebit Scriptura Noului Testament constituie izvoare de viaţă şi înţelepciune pentru fiinţa umană. Din toate timpurile, oamenii au găsit în "Cartea Cărţilor" răspuns problemelor existenţiale, care i-au frământat, modele sublime de comportament în viaţa prezentă, din perspectiva dobândirii vieţii viitoare.

Bunii creştini şi spiritele înclinate spre elevaţie duhovnicească au căutat şi au aflat în cuvintele de Dumnezeu inspirate ale Scripturii dezlegare tuturor frământărilor lor spirituale şi aceasta pentru că răspunsul la toate întrebările şi frământările sufletului omenesc pot fi aflate, la modul autentic, la capătul rugăciunii curate şi în cuvintele Scripturii. Prin rugăciune, când toate cuvintele tac, atunci când am reuşit să ne eliberăm de greutatea şi zgomotele lumii prezente, atunci auzim în adâncul sufletului nostru, în linişte şi tăcere, glasul lui Dumnezeu, cuvântul Său mântuitor, răspuns pentru problemele noastre. Însă până a ajunge însă la această treaptă a "împreună-vorbirii" cu Părintele Ceresc, prin intermediul rugăciunii, răspunsul bun la zbuciumul lumii şi al sufletului omenesc îl găsim în cuvintele Scripturii. Sfântul Ioan Gură de Aur avea deplină dreptate să o compare pe aceasta cu o frumoasă şi bogată grădină duhovnicească, în care cresc flori de un farmec şi un parfum inegalabil, dar care aşteaptă din partea noastră să le zărim, să le contemplăm şi să ne bucurăm deplin de frumuseţea şi mireasma lor.

Temerea de Dumnezeu, o virtute a vieţii creştine

Unul dintre textele care a constituit, de-a lungul timpului, motiv de reflecţie şi interpretare, dar şi de oarecare dispută şi controversă este şi cel al Sfântului Apostol Pavel, din Epistola către Efeseni 5, 33, în care, la finalul pledoariei sale în favoarea relaţiilor dintre bărbat şi femeie, asimilate celor dintre Hristos şi Biserică, "Apostolul neamurilor" încheie scurt, ca şi cum ar reglementa definitiv problema ierarhiei în familie, spunând că "femeia să se teamă de bărbat!".

Adeseori, în cadrul Sfintei Taine a Cununiei şi pentru a nu stârni oarecum zâmbetul ironic, ca şi cum ar auzi un text dintr-o altă vreme, mult îndepărtată de zilele noastre, în care relaţiile vechi, "tradiţionale", au fost depăşite, o vreme în care se vorbeşte despre emanciparea femeii, despre liberalizarea relaţiilor ei, despre dorinţa acesteia de a fi egală bărbatului în responsabilitate şi în demnitate, exprimarea Apostolului este "îndulcită" prin formula "femeia să respecte pe bărbat!".

Contextul în care Sfântul Apostol staturează relaţiile dintre soţi şi în care trebuie înţeleasă reglementarea dată este "în Hristos şi în Biserică". Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că, în universul credinţei, lucrurile dobândesc semnificaţii mult mai înalte, greu de descifrat pentru o minte legată prea mult şi prea tare de teluric, de plăcerile lumeşti, de dorinţele trupeşti. "În Hristos şi în Biserică" înseamnă să înţelegem lucrurile aşa cum le înţelege Hristos, dintr-o perspectivă eminamente spirituală, şi aşa cum le-a transmis şi propovăduit nealterat Biserica.

Pentru credinţa şi spiritualitatea ortodoxă, temerea de Dumnezeu constituie o virtute a vieţii creştine. În Psalmul 110, 10 citim că "începutul înţelepciunii este frica de Domnul". Aceasta echivalează cu sentimentul conştientizării existenţei şi lucrării lui Dumnezeu, ca o instanţă morală absolută, de la care fiecare îşi primeşte încă din viaţă şi îşi va lua plenar după sfârşitul acesteia şi mai ales în viaţa viitoare şi veşnică plata ostenelilor sale, adică răsplata pentru faptele bune sau osânda pentru păcatele şi fărădelegile săvârşite în timpul vieţii acesteia. Atâta timp cât trăieşte după propria sa voie şi poftă, omul nu se teme de Dumnezeu, ci doar de lumea şi de oamenii în şi între care trăieşte, ca nu cumva acestea să îi fie obstacole în calea împlinirii sale personale. În momentul în care, fie prin intermediul unor evenimente fericite, fie negative, realizează rolul lui Dumnezeu în viaţa sa, începe să se teamă. Să se teamă de faptul că nici măcar el nu este aşa cum s-a crezut. Să îşi conştientizeze slăbiciunile şi vulnerabilităţile sale.

Teama de a nu întrista pe alesul ei întru Domnul

Diadoh al Foticeii, un scriitor filocalic, vorbeşte despre două forme generale ale acestei temeri de Dumnezeu - "frica gheenei" şi "dragostea împărăţiei". Acestea corespund stării duhovniceşti a omului. Din perspectiva morţii şi a judecăţii de după ea, păcătosul trăieşte "frica gheenei", teama de a nu experia chinurile veşnice ale iadului, în timp ce, paradoxal, cei cu o viaţă bineplăcută Lui trăiesc teama "dragostei împărăţiei", adică grija neîncetată de a nu supăra cumva pe Tatăl Ceresc şi, astfel, de a fi privaţi de dragostea pe care o vor trăi veşnic cei virtuoşi, în împărăţia cerurilor.

Mai mult chiar, aceeaşi spiritualitate răsăriteană identifică trei forme generale ale virtuţii "temerii de Dumnezeu", arătând că într-un fel se teme robul de stăpânul său, ca nu cumva să i se ia viaţa sau să fie vândut pentru nesupunerea sau neputinţa sa; într-un alt fel se teme slujitorul, că nu îşi va primi plata de la cel care l-a tocmit; şi în cu totul alt fel se teme fiul de tatăl său, ca nu cumva să îi înşele aşteptările, ca nu cumva să îl supere pe cel care i-a făcut atâta bine şi îi arată atât de multă dragoste. În plus, prin firea ei, iubirea umanizează autoritatea, făcând-o mai blândă şi de aceea şi supunerea sau ascultarea devine cu plăcere asumată şi mai uşoară.

Într-o astfel de cheie duhovnicească trebuie să fie înţeleasă şi trimiterea la "teama femeii de bărbat". Dacă într-o relaţie, într-un cuplul sau într-o familie, nu este prezent Hristos, cei doi parteneri sau soţi le privesc pe toate pur uman, căutând fiecare dintre ei să îşi dobândească, în mod egoist şi pătimaş, plăceri şi împliniri prin intermediul celuilalt. Abia atunci se pune problema folosirii egoiste a sentimentelor şi slăbiciunii celuilalt, a profitării de bunătatea şi supunerea acestuia. Atunci doar se stabileşte o ierarhie a poftelor şi dorinţelor, a trebuinţelor şi a nevoilor, precum şi o ierarhie a beneficiarilor acestora. De altfel, într-o astfel de relaţie, partenerul îşi pierde una dintre cele mai importante calităţi ale sale, aceea de subiect liber al unei relaţii egal împărtăşite, transformându-se, pentru celălalt, într-un obiect de satisfacere sau de împlinire a poftelor şi plăcerilor sale.

Teama sau temerea femeii creştine nu are, aşadar, sensul de teamă a unei roabe faţă de proprietarul ei şi al copiilor lor, aşa cum se întâmpla în lumea veche, nici aceea a slugii faţă de stăpânul şi superiorul ei, ci teama de a nu întrista pe alesul ei întru Domnul, care în fiecare moment şi în fiecare clipă a vieţii lui caută să îi aducă bucurie şi să contribuie la dobândirea mântuirii ei, nesupărând-o şi neîntristând-o cu nimic, niciodată.

(Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teşu, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, Iaşi - Ziarul Lumina