Fapte rele si patimi - Lupta cu patimile

Am început acest site ca un blog şi mi-am dorit să-i ajutăm pe tinerii din societatea de astăzi prin sfaturile sfinţilor părinţi şi experienţa noastră, a celor care scriem. Am scris multe articole, am discutat multe probleme, dar nu mă simt mai apropiat de Dumnezeu faţă de momentul pornirii în această călătorie virtuală.

Mereu m-am gândit că problematizând, discutând, citind şi studiind toată bogăţia Ortodoxiei voi putea să mă apropii de Dumnezeu şi de oameni. Mă gândeam că dacă voi sta mereu în mediul acesta teologic,  cu siguranţă voi păşi măcar puţin pe calea sfînţeniei.

M-am înşelat.

Astăzi sunt mai îndepărtat de Dumnezeu decât acum 8-9 ani când nu intrasem la Facultatea de Teologie, când nu discutam toată ziua despre moralitatea creştină şi problemele societăţii, când nu scriam niciun articol, când nu aveam atâtea resurse la îndemână.

Am încercat să mă apropii de Dumnezeu prin studiu şi muncă dar n-am reuşit prea mult. Am aflat destul de multe lucruri, dar sufleteşte astăzi sunt secătuit, lipsit de harul lui Dumnezeu, plin de patimi, şi cu din ce în ce mai multe tabieturi (apucături) care mă departează şi mai mult de Hristos şi mă fac mai egoist.

Acum o oră am fost în vizită la părinţii finului nostru. Amândoi profesori, oameni cumsecade, cu mult bun simţ şi cu care poţi discuta orice. Mi-au povestit despre cum au petrecut ei Învierea Domnului în Grecia, şi ce diferit este faţă de Învierea din bisericile noastre ortodoxe româneşti. Am stat 15 minute şi am plecat, dar când am ajuns acasă simţeam în suflet aşa o linişte, o bucurie şi în minte îmi suna vocea ei, vocea mamei finului nostru.

Mama lui este învăţătoare, aproape de vârsta pensionării şi cu toate sinceritatea vă spun, fără să exagerez, este cea mai blândă şi mai înţelegătoare persoană pe care am întâlnit-o. Vorbeşte aşa de liniştit, de frumos, ferindu-se mereu ca în discuţii să nu denigreze pe nimeni, să nu judece sau să bârfească. Tonul vocii este mereu împăciutor şi pare întotdeauna mai interesată de cel de lângă ea decât de ea însăşi. Este o femeie credinciosă, dar fără să epateze prin asta, dar totuşi e atât de specială.

Când mă gândesc la ea mă gândesc cum ar trebui să mă comport, creştin fiind, cu cei de lângă mine. Sfântul Iacob spune în epistola sa din Noul Testament:

„Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică.“ (Iacob 1, 26)

„Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. ” (Iacob 3, 6)

Prin felul de a fi şi de a vorbi mi-a dăruit şi mie din liniştea ei sufletească. Nu putem călca pe urmele sfinţenie dacă nu ne păzim limba. Mereu ar trebui să fim cu grija la ce spunem şi la ce transmitem prin gesturile şi comportamentul nostru.

Nu e nevoie să ţii predici grandioase şi bine argumentate teologic pentru a-l mărturisi pe Dumnezeu în faţa oamenilor, ci poţi vorbi despre orice dar cu cucernicie, cu blândeţe, fiind mereu atent ca vorbele tale să nu rănească pe cineva sau să dea exemplu greşit. Cuvintele pe care le rosteşti poartă în ele starea ta sufletească, duhul care te însufleţeşte. Cele ce aude şi percepe mesajul pe care-l transmiţi va simţi şi starea ta sufleească şi se va împărtăşi de ea.

Asta mi s-a întâmplat mie în această seară, am gustat din liniştea sufletului acestei femei ascultând-o vorbind despre lucruri care nu erau legate direct de Dumnezeu.

Cineva îmi spunea la un moment dat că nu mai crede în Biserică, deşi crede în Dumnezeu şi că a fost dezămăgită de slujitorii Bisericii. Eu am întrebat-o dacă a întâlnit vreun preot cu har pâna acum. Ea mi-a răspuns că a fost în vizită la Mănăstirea Sâmbata de Sus şi acolo era Părintele Teofil Părâian care fiind în biserică i-a pus mâna pe cap pentru a-o binecuvânta, fără să-i spună niciun cuvânt. „În acel moment, povestea ea, am simţit o stare aşa pe care n-am mai avut-o niciodătă, un sentiment extraordinar.”

Părintele Teofil a reuşit să-l propovăduiască pe Dumnezeu şi să i-l facă simţit pe Duhul Sfânt, Duhul Care însufleţeşte toată Biserica, printr-o simplă atingere, fără a spune nimic.

Din acest motiv vă spuneam mai sus că studiul teologic, citirea cărţilor creştine, oricât de profundă ar fi, dacă nu este urmată de fapte bune, de renunţarea la sine, de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, de iubirea arătată aproapelui până la jertfelnicie, de participarea la Sfintele Taine ale Bisercii, de rugăciune, ne lasă la fel de reci sufleteşte ca şi la început.

Nimic nu ne bucura mai mult decât atunci când arătăm iubire şi primim iubire!
Ce frumos este atunci când suntem iertaţi, când nu suntem judecaţi ci acceptaţi aşa cum suntem!
Ce frumos este să dăruieşti, să renunţi la tine pentru celălalt!
Ce frumos este să te rogi lui Dumnezeu şi să stai în iubirea lui, cerând ajutor pentru întreaga lume!
Ce dulce şi liniştitor este harul lui Dumnezeu !

Chiar şi faptele bune de le vom face, fără iubire, ele nu ne vor schimba în interior, ne vor lasă la fel de închişi ca şi înainte.

De aceea spune Pavel:

"Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte." (1 Co 13, 3)

Părintele Stăniloae spunea:

„Viaţa deplină este una cu iubirea. Dumnezeu este izvorul vieţii pentru că în calitate de Treime este izvorul iubirii. Cine are în el iubirea, ca relaţie normală unul cu altul, are viaţa.”

Am dedicat mult timp acestui site şi încă voi mai dedica, dar acest lucru nu m-a ajutat să mă apropii de Dumnezeu aşa cum mi-aş fi dorit, şi asta pentru că n-am făcut-o mereu din dragoste, ci din obişnuinţă, obligaţie, mândrie, dorinţă de slavă deşartă, concurenţă cu celelalte site-uri, etc.

Uneori îmi pare rău că nu m-am apropiat mai mult de voi cei care ne citiţi! Pe de altă parte îmi dau seama că mediul virtual limitează destul de mult interacţiunile dintre noi.

Nu faceţi aceeaşi greşeală ca şi mine! Nu-l căutaţi pe Dumnezeu acolo unde nu este. Studiul nu vă poate da ceea ce căutăţi, vă poate folosi doar ca instrument în împlinirea voii lui Dumnezeu.

Pe Dumnezeu îl descoperim în poruncile Sale, atunci când le împlinim.

Hristos a înviat!

 

Tinerii in Biserica - Taina Cununiei

În primăvara lui 1965 am auzit din întâmplare (şi aceasta o socotesc lucrare rânduită de Dumnezeu) despre o fată, dintr-o comună vecină, Grădiştea, la 6 kilometri de Sălciile, în vârstă de 35 de ani, care lucrează croitoria şi aşteaptă un bărbat, care nu bea, nu fumează, nu bate nevasta şi nu înjură. Am zis în sine: "Fata asta, pe mine mă aşteaptă". Era fiica dascălului din comună şi avusese destui peţitori, dar toţi plecaseră aşa cum veniseră. Dascălul avea cinci fete şi trei băieţi. Aceasta, cea mai mică, şi încă un băiat, erau necăsătoriţi. Rudele ei erau alarmate şi o mătuşă îi spunea:

- Maică, la strung dacă-l faci şi nu iese aşa cum vrei tu!

- Nu este, nu mă mărit, spunea fata.

Aşa că i-am făcut o vizită în familie:

- Domnişoară, am auzit că aştepţi un bărbat aşa şi aşa...

- Da, domnule, a răspuns ea serioasă.

- Eu sunt acela!

- De eşti dumneata, poţi să mă ceri în căsătorie, de nu, poţi să pleci!

M-a încântat atitudinea ei. Am povestit pe scurt cine sunt, de unde sunt, ce am păţit în viaţă. La plecare, m-au condus cu toţii până la poarta ogrăzii şi acolo am stat puţin de vorbă cu fata; ceilalţi ai casei, rămăseseră în urmă. Mi-am luat ziua bună şi am stabilit să vin după Sfintele Paşti, căci începea Postul, şi cu părinţii, să vadă şi dânşii viitoarea noră şi să facem nunta.

- Pe ăsta îl iei? a întrebat-o maică-sa după plecarea mea.

- Da, îl iau!

- Păi, de unde ştii că o să fie aşa cum pretinzi? Ce ţi-a spus la poartă?

- M-a întrebat dacă sunt sănătoasă şi dacă accept să facem o căsătorie şi să trăim creştineşte... Ştii bine, mamă, că toţi care au veint până acum, mă întrebau dacă am bani la CEC, dacă am mobilă, ce-mi mai dă tata... Voiau banii mei, averea mea. Acesta m-a întrebat numai dacă sunt sănătoasă. Deci ăsta mă vrea pe mine, nu averea şi banii mei.

- Şi tu eşti o năzdrăvană, ca şi ăsta care vrea să se însoare la 43 de ani, după ce a stat 22 de ani închis!

După Sfintele Paşti am venit cu părinţii; au văzut-o pe viitoarea noră şi le-a plăcut.

Am făcut cununia în casă, fără gălăgie. Preotul a zis "Isaia dănţuieşte", eu am zis "Doamne miluieşte". Când s-a citit Apostolul, la ultimul verset, "Şi femeia să se teamă de bărbat", o mătuşă a ei i-a spus la ureche, pe la spate:

- Calcă-l pe picior! (obicei prin care se spune că bărbatul va fi dominat de femeie).

- Aşa ai făcut dumneata, de nu stă nenea Ion acasă? a apostrofat-o mireasa.

Asta a fost toată distracţia nunţii. Dar miresei, o dată cu buchetul de flori, i-am dat Crucea pe care o lucrasem în închisoare:

- Lângă mine s-ar putea să ai de suferit. Crucea vieţii va trebui să o purtăm împreună. Să nu te laşi amăgită că acum sunt profesor, fiindcă mâine s-ar putea să fiu trimis să scot haznale.

- Chiar dacă va trebui să ajung la vaci, voi fi împreună cu tine şi nu te voi părăsi! Ne-om împăca, aşa cum te împaci cu sufletul tău.

La un an şi jumătate după căsătorie am fost destituit. Soţia m-a urmat în tăcere, cu credincioşie, şi în rânduiala vieţii de şantier. După doi ani, în 1968, Dumnezeu ne-a dăruit o fetiţă. Şi am botezat-o cu numele sfintei din ziua în care s-a născut, 12 ianuarie 1968, Sfânta Tatiana Romana, Muceniţa lui Hristos.

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată, Sursa: Fericițiceiprigoniți.net)

Tinerii in Biserica - Predici la duminici si sarbatori

doamne ajuta...

Și privesc cu bucurie și pace oamenii, cu atenție vie, cu nesațul de a-i înțelege.

Dar cu nespusă bucurie îi privesc cum vin la Biserică. Ce stare au în Biserică. Cum se raporteazăortodocșii noștri la ceea ce văd în Biserică.

Și îmi dau seama cu mulți vin cu dor la Biserică, cu înflăcărare, ca la o întâlnire de taină cu Dumnezeu dar, în același timp că nu mulți știu că ei își urmează sensul existenței venind la Biserică și că ei au venit la slujbă pentru ca să se bucure cu Dumnezeu și cu oamenii la un loc.

Și toți credincioșii noștri trebuie să știe acest lucru sfânt: că ei slujesc împreună cu preoții Liturghia, Botezul, Înmormântarea, Cununia, Maslul, prin prezența lor, prin starea lor interioară, prin rugăciunile și închinăciunile lor, prin cântarea lor, pentru că preoții slujesc pentru ei și cu ei lui Dumnezeu.

Iar dacă fiecare înțelege acest lucru că el, la Biserică e la muncă, că e la o muncă duhovnicească și că trebuie să fie atent la toate detaliile prezenței lui la Biserică, atunci, cu siguranță, nu se mai plictisește.

Pentru că slujba Bisericii Ortodoxe e o muncă veselitoare, e o destindere a minții, a inimii și a trupului prin ceea ce vezi, prin ceea ce auzi, prin ceea ce miroși, prin mișcările pe care le cere închinarea trupească și duhovnicească în același timp.

Nu, rolul nostru, nu este acela de a-i urmări tot timpul, ca niște simplii spectatori, pe preoții din altar!

Rolul nostru nu e acela de a căsca gura, de a ne uita la ceas, de a ne uita la praful de pe pereți sau la hainele celor de lângă noi…ci de a participa, cu încordare, la taina care se petrece, la slujba care are loc, la întâlnirea dintre noi și Dumnezeu.

Preoții în altar au treabă. Au o treabă sfântă la care credincioșii participă.

Prescurile aduse de credincioși, pomelnicele, lumânările, darurile aduse la altar pentru slujbă și pentru viața preoților sunt o împreună lucrare la întâlnirea cu Dumnezeu.

Dacă credincioșii aduc darurile de pâine și vin, iar preoțiile le pregătesc ca daruri ale Bisericii locale aduse lui Dumnezeu („ Pe ale Tale dintru ale Tale, Ți le aducem, Doamne!”), cu toții, preoți și credincioși, ne rugăm, chemăm, așteptăm pogorârea harului Sfântului Duh peste ele și peste noi.

Aceasta e lucrarea, munca noastră sfântă în Biserică: ne pregătim interior pentru a simți lucrarea lui Dumnezeu întru noi și pentru a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Lui. Și numai simțind adierea bucuriei șia frumuseții harului Său în noi ne putem apropia, cu credință, cu cutremur și cu dragoste pentru a ne împărtăși cu Cel ce șade pe Heruvimi dar care S-a făcut om pentru noi și pentru îndumnezeirea noastră.

Nu, nu ne putem dispensa de nimic din ceea ce se petrece în Biserică!

Biserica are o anume formă și o anume orânduire internă…tocmai pentru ca să ne suscite atenția. Tocmai pentru ca să dorim să știm mai multe despre de ce arată așa, ce e una sau alta din ea, ce sens au, de cesunt acolo.

Sfintele Icoane din Biserică nu sunt vestigii istorice pe care le putem, la o adică, arunca la coș, ci realități teologice.

Așa cum, acasă, avem tablouri și fotografii cu bunicii, părinții, copiii noștri și ele sunt semnele unei istorii iubite de noi, la fel avem în Biserică semnele istoriei mântuirii, mărturii despre cine sunt cei care au crezut în Hristos și sunt vii, împreună cu Domnul lor și al nostru, în ceruri.

Icoanele autenticilor închinători și trăitori pentru Dumnezeu sunt în fața noastră și ne acoperă de pretutindeni pentru ca să ne facă să ne dorim să fim unii dintre ei. Pentru că sensul nostru e…viața veșnică, în Împărăția Lui, cu toți Sfinții Lui.

Sensul nostru e să ne ridicăm din slăbănogeala, din paralizia lipsei noastre de activitate reală (cu aluzie la Evanghelia zilei: In. 5, 1-15), fundamentală și să ne zidim duhovnicește, ca ființe teologice.

Tot ce se cântă și se rostește la strană sau se cântă și se rostește în altar ne interesează.

Mintea noastră trebuie să fie într-o permanentă atenție.

De aceea suntem la o muncă duhovnicească care ne schimbă cu totul raportarea la viață, pentru că teologia de la strană și cea rostită din altar, care e una și aceeași, ne face mintea să gândească, ochii învață să vadă iconic, să vadă dincolo de ceea ce se vede, mirosul se învață cu tămâia frumoasă, cu mirul, cu mirosul de floare iar trupul cu decența și evlavia închinăciunii, a îngenuncherii, a conștiinței că suntem creațiile Lui și că suntem firave, slabe, neputincioase fără ajutorul și mila Sa.

Tot aprofundând această viață liturgică, viață cu slujbă și prin slujbă, ne umplem de dorul și de dragul de a veni, de a reveni, de a ne bucura în Biserica slavei Lui și de a trăi, ca în Biserică, pretutindeni.

De ce Bisericile noastre ortodoxe au slujbe lungi și nu au scaune pentru toți?

Pentru că Biserica ne învață că slujirea lui Dumnezeu nu e un aperitiv, nu e o gustare de 5 minute ci e o masă împărătească, la care trebuie să te întreții, cu toată ființa ta, într-un dialog cu Gazda și cu Oștenii Lui, adică cu Domnul și cu Sfinții Lui.

Și pentru că ai venit ca să te bucuri activ, așa cum se face la marile concerte (nu se stă jos ci se dansează, se țipă și se urlă în fața megastarului…degeaba), și la Biserică te bucuri stând în picioare, cu cuviință, îngenunchind cu cuviință, închinându-ne cu cuviință, fiind atenți și interiorizând totul cu bucurie, pentru că slujirea e cu bucurie și pentru bucurie.

Da, și de jos te poți bucura! Iar dacă ești neputincios, bătrân sau slăbit de post și de slujbe, mai stai și jos. Trebuie să mai stai și jos, că ai nevoie. Uneori nevoie mare…

Însă Biserica ne aduce aminte că dinamismul ascetic al slujbelor, adică durutul picioarelor, al spatelui, al inimii, al capului, oboseala și durerea sunt lupta noastră pentru verticalitate, pentru bucurie, pentru ieșirea din toropeală, din fața tristă spre fața veselă.

Adică chiar dacă am avea bani ca să umplem Biserica de scaune…Biserica nu e pentru scaune și pentru confort ci pentru bucuria trăită în nevoință sau pentru bucuria care iese din exercițiile liturgice ale stării în picioare, ale închinăciunii, ale rugăciunii, ale atenției, ale lăsării în urmă a vieții noastre cu care am intrat în Biserică.

După ce s-a terminat concertul cu Shakira în ploaie, la București, oamenii plecau bucuroși, entuziasmați nevoie mare, că a fost cool de tot concertul. Shakira își număra banii la hotel, organizatorii la fel, jandarmii plecau la unitatea lor…numai tinerii plecau cu ce fel de bucurie aveau ei pentru ce-or fi înțelesdin concert.

Și ce bucurie estetică și emoțională le-a transmis Shakira pe ploaie în comparație cu bucuria totală a Bisericii?

Căci dacă tinerii ar gândi mai mult și dacă bătrânii ar fi mai atenți la viața lor n-am mai vedea orice, n-am mai cumpăra oricum și n-am mai fi cine suntem.

Pentru că cine suntem e prea puțin pe lângă cine putem fi.

Și cu Dumnezeu putem fi oștenii lui, casnicii Lui, poporul Lui, slujitorii Lui, iubirea Lui.

Numai că trebuie să ne ridicăm patul (ton cravatton, în gr.) și să umblăm (In. 5, 8).

A umbla de aici înseamnă a peripatetiza în greacă.

Și peripateticianul ortodox, în comparație cu cel filosofic, e cel care peripatetizează/careumblă/merge/călătorește cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu prin această viață.

Și dacă vede oameni îi vede ca ai lui Dumnezeu. Nu vrea să îi minimalizeze, să profite de ei, să le facă rău.

Și dacă muncește ca să câștige bani, pentru viața și familia lui, nu consideră că a făcut bani de unul singur, ci că ei sunt darul lui Dumnezeu în viața lui.

Tocmai de aceea pe ortodox nu îl conduc banii, pentru că banii sunt pentru comuniune și nu idoli.

Banii sunt pentru ca să ne apropiem unii de alții și pentru ca să fim unii cu alții și nu pentru ca să ne distanțăm unii de alții.

Și observăm că cei care se distanțează pe motivul funcției, al banilor, al relației de alții nu fac altceva decât să își piardă legăturile firești cu Dumnezeu, cu oamenii, cu creația în integralitatea ei.

Pentru că duminica de astăzi, aproape de înjumătățirea praznicului Învierii (18 mai 2011), ne vorbește despre ridicarea din boală, din nesimțire, din îndoială, din tristețe, din nemuncă, din neiubire.

O ridicare din tot ce ne face pasivi și indolenți.

O ridicare la viață, la viața cu gânduri înalte și sentimente profunde, cu fapte generoase și multă candoare, cu multă delicatețe, atenție și bun simț.

Pentru că de atenție și bun simț ține tăcerea noastră la slujbe, dorința de a fi bucuros și împăcat, de a cunoaște tot mai multe din viața și istoria Bisericii pentru ca să fim tot mai alții.

Iar bunul simț la care mă refer adesea înseamnă să vorbim și să acționăm din interiorul schimbărilor duhovnicești continue ale simțurilor noastre, prin care înțelegem ce e corect, ce e frumos, ce e bun, ce e durabil să facem, să spunem, să simțim.

Pentru că bunul simț al simțirilor bune e bisericesc, se trăiește în viața Bisericii și, datorită lui, înțelegem cum să pictăm Biserica, cum să o aranjăm, cum să slujim în ea, cum să îi primim pe alții în ea.

Pentru că bunul simț teologic e măsura noastră în toate.

Și dacă nu știm până unde ține seriozitatea, delicatețea, relația, slujba și unde încep derapajele religioase de tot felul nu știm să facem diferența între adevăr și contrafacere, între frumos și chici, întreseriozitate și perversitate.

De aceea Domnul ne cheamă în lumina Sa, ne invită la o viață activă, energică pentru El, care e o viațăpentru toți și pentru noi în același timp, adică ne cheamă la slujire.

Și Îl putem sluji pe El și în Biserică, și la serviciul nostru, și acasă și în societate.

Peste tot putem fi atenți, serioși, dinamici, frumoși.

Peste tot putem fi vii, autentici, complecși, încântători.

Trebuie să fim eclesiali pentru ca să fim și profesional, paternal, colegial autentici.

Și nu mă îndoiesc de faptul, că mulți dintre dumneavoastră înțelegeți ce spun acum și vă bucurați că le spun, pentru că vă bucurați să auziți adevărul Bisericii spus cu tărie pentru că el este adevărul-adevărat al umanității.

Toate au sens teologic, pentru că El este sensul tuturor sensurilor vieții și ale existenței.

Și El a înviat și a umplut toate de lumina Învierii sale. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș)

Sfaturile Sfintilor - Alti Sfinti Parinti

Aşa cum îi prevestise Domnul, a venit şi ispita cea mare. Era sâmbătă şi Nifon se ruga. În fiecare sâmbătă îşi începea rugăciunea seara şi o termina dimineaţa. Nu dormea deloc nici nu se aşeza pe scaun cât de puţin. Toată noaptea se ruga şi făcea metanii, imitând pe Daniil şi pe îngeri, despre care proorocul David, zice: Închinaţi-vă Lui toţi îngerii Lui. Această rânduiala o ţinea nu numai duminicile, ci şi la toate sărbătorile împărăteşti, după o rânduială bisericească. Zicea o rugăciune de cu seara şi o repeta până dimineaţa. Şi ce rugăciune era aceea? Plină de sfânta cunoştinţă şi înţelepciune. Cuprindea în sine toată teologia: Naşterea cea fără de început a Fiului, creaţia Puterilor cereşti, cele grăite şi cele negrăite, minunată iconomie dumnezeiască, măreţia făpturii, veşnicia, cele cereşti, cele pământeşti şi cele dedesubt, cele văzute şi cele nevăzute, cele descoperite şi cele nedescoperite, cele înţelese de minte şi cele neînţelese, cum vom vedea mai departe, dacă vom putea aduce de faţă vreo parte din ea.

Deci în această sâmbătă şi-a început rugăciunea ca de obicei. Deodată, aude ceva ca un puternic sunet de toaca, ce-i străbătu în urechi. S-a tulburat şi s-a întrebat ce să fie. În aceeaşi clipă apare şi diavolul care urla, şi ameninţa şi se înfuria asupra lui Nifon. I-a paralizat mintea şi l-a lăsat tulburat şi înfricoşat. A voit să se roage, dar mintea lui nu era limpede. Îl stăpânea toropeala, bâlbâiala, somnolenţa. De asemenea, flecăreala, o întristare apăsătoare şi o mie de alte rele.

Şi a continuat să-l tiranizeze astfel, căutând să-l lipsească cu totul de mintea sa limpede şi stăpână pe sine. Cu totul ticăloşit de întunecarea drăcească, Nifon a exclamat: "O, păcătosule Nifone, ţi-au căzut acum pe cap toate păcatele. Ispita de care te temeai este cu adevărat înfricoşată; balaurul cel din adânc ţi-a întunecat mintea şi se află înaintea ta. Ia aminte să nu te înghită de viu!"

Zicând acestea şi-a făcut semnul Sfintei Cruci. Dar, neruşinatul diavol i-a produs o mare tulburare şi îl chinuia cu aceste cuvinte viclene: "Nu te mai ruga în zadar, că de acum o să trăim împreună amândoi. Nu mai voi mişca de lângă tine nici o clipă şi îţi voi da orice vei cere". Dar Nifon a răspuns: "Să nu te aud, necuratule drac. Dacă Atotputernicul ţi-a îngăduit să mă ucizi, primesc cu smerenie porunca Lui, dar dacă n-a rânduit aşa Dumnezeul meu, îţi dispreţuiesc toate vicleşugurile tale!"

Dar există Dumnezeu?... Dumnezeu nu există!" - i-a suflat diavolul în ureche. Şi împreună cu acest cuvânt satanicesc i-a învăluit mintea cu un întuneric gros, zicându-i iarăşi: "Dar există Dumnezeu?... Dumnezeu nu există!...

Pregătise de mai înainte, vicleanul, acest plan, ca să întunece mintea cuviosului şi să-i strecoare, de ar fi posibil, îndoială că nu există Dumnezeu. Auzind, robul lui Dumnezeu, aceste teribile cuvinte, a strigăt din adâncul inimii: Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!. "Pieri, întuneric urâcios şi nu huli! Pieri din ochii mei, pentru că eu cred cu tărie că există Dumnezeu, Cel ce te-a osândit în focul veşnic pentru vicleşugurile tale".

Urătorul de bine, diavolul, înfuriindu-se, i-a întunecat şi mai mult mintea. Cu pâcla sataniceştilor lui vrăji i-a scos din minte toate cuvintele duhovniceşti. A încercat zadarnic să zică un psalm că de obicei, dar îl rostea numai cu gura, căci mintea lui înceţoşată nu înţelegea nimic. Acest lucru i-a pricinuit o durere şi o mâhnire de nerăbdat.

"Vai de mine nenorocitul, nu ştiu ce să spun!" Şi a început din nou rugăciunea cu mai multă osteneală. Acest chin în rugăciune a ţinut patru ani încheiaţi. Şi diavolul nu contenea a-i repetă zilnic: "Dumnezeu nu există!"

Acest gând hulitor l-a afundat într-o nemângâiată mâhnire. Era aşa de mare tulburarea şi mâhnirea lui, că umbla că un om deznădăjduit şi nepăsător faţă de toate. Iar diavolul îi şoptea continuu: "Nu-ţi cer altceva, fără numai să încetezi rugăciunea de dimineaţă şi de seară".

Robul lui Dumnezeu, uimit de neruşinarea aceluia, îi răspunse: "Chiar de aş cădea în nelegiuirea de a ucide pe cineva, sau orice alt rău aş face, de la picioarele Domnului meu Iisus Hristos nu mă depărtez".

- Ce spui? şopteşte iar diavolul. Dar există Hristos? Hristos nu există!... Eu sunt stăpânul a toate! Tu de ce te lepezi de mine?

- Da, ticălosule, există Hristos! Şi este totodată Dumnezeu şi om, a răspuns Nifon. Până când, înrăutăţitule, o să mai chinuieşti făptura lui Dumnezeu? Îţi închipui că o să mă înşeli, înnegritule şi întunecatule? Ştiu bine că eşti întuneric, că în întuneric te sălăşluiesti şi cu întunericul lupţi împotriva oamenilor şi în întunericul cel mai dinafară te vei chinui în vecii vecilor! Fugi de lângă mine vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al sfinţilor Lui!

Înrăutăţitul, însă, nu se dezlipea deloc de lângă el şi repetă mereu că, nu există Dumnezeu. "Ce, îi şoptea, vrei să spui că există Dumnezeu? Unde ai văzut tu pe acest Dumnezeu de care zici? Cine ţi L-a arătat? Unde stă? Unde locuieşte? Arată-mi-L şi voi crede şi eu în El!"

Patru ani, precum am zis mai sus, l-a chinuit astfel. Fie că mânca, fie că stătea, se ruga sau orice altceva făcea, diavolul, îi aducea acest gând, ca să-l facă să creadă că nu există Dumnezeu. Îi sfredelea necontenit creierul şi îi tulbura înţelegerea cu această neîntreruptă repetare. Iar Nifon zicea că există Dumnezeu, dar uneori, amăgit de diavolul, îşi închipuia că nu există. Ajunsese până se se înşele amarnic. Dar cu toate acestea nu neglija rugăciunea şi meditaţia.

Astfel, într-o zi pe când se ruga în biserică, vine din nou diavolul, aducându-i acelaşi gând. Atunci, deodată, vede că-i apare chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Nifon a suspinat din adâncul inimii şi, întinzându-şi mâinile spre dumnezeiescul chip, a strigat: "Doamne, Dumnezeul meu, caută spre mine, pentru ce m-ai părăsit? Încredinţează-mă cu adevărat că exişti, ca să nu fiu silit să încetez ceea ce fac pentru numele Tău şi să fac ceea ce îmi zice cel rău". Apoi, s-a oprit, aşteptând răspuns. Şi, pe când se uită la dumnezeiescul chip, acesta strălucea ca fulgerul, luminându-i fata şi umplându-l de o negrăită mireasmă.

Copleşit de lumină şi neputând răbda înfricoşată strălucire, a căzut tremurând cu faţa la pământ, zicând: "Cred Întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi intru Unul Domn Iisus Hristos, Făcătorul şi Stăpânul meu şi întru Duhul Lui Cel sfânt şi de viaţă făcător. Doamne Iisuse Hristoase, mult Milostive, nu te mânia asupra mea şi nu mă izgoni de la Tine, pe mine nelegiuitul care am îndrăznit să nesocotesc Preasfânt Numele Tău. Tu ştii, Doamne, cum m-a legat vrăjmaşul afundându-mă în otrăvită necredinţă. De aceea, iartă-mi toată lipsa de evlavie faţă de nemărginita Ta iubire de oameni!"

După ce a rostit aceste cuvinte, s-a ridicat puţin de la pământ şi a văzut din nou preaslăvitul chip. O vedenie mai presus de lume. Dumnezeiasca faţă era preastrălucita şi-l privea cu multă blândeţe. Cu sufletul plin de bucurie, Nifon a început să cânte "Doamne miluieşte" şi a rămas copleşit de vederea cea mai presus de lume." Cu adevărat, mare este Dumnezeul creştinilor! e exclamat el, şi de mare slavă se învredniceşte cel ce cade la preacuratele Lui picioare. Căci El nu lăsa niciodată făptura Sa să se piardă. Binecuvântat este Dumnezeu şi binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, care m-a mântuit pre mine cel ce eram în latura şi în umbra morţii!"

A adus multe alte mulţumiri Domnului nostru Iisus Hristos, apoi a ieşit din biserică, a mers la chilia lui şi a dormit puţin. Inima îi era copleşită de dumnezeiasca fericire. Era acum de mirare să-l vezi umblând vesel, zâmbind şi bucuros. Era aşa de iubitor faţă de toţi, încât cunoscuţii lui se întrebau miraţi: "Atâţia ani l-am văzut abătut şi trist. Cum este aşa de bucuros acum? Nu cumva să fi avut vreo vedenie?" Se străduiau să găsească o explicaţie acelei taine. Dar el, din clipa în care a văzut astfel faţa Domnului, nopţi întregi stătea cu ochii la cer şi zicea:

"Miluieşte-mă, Tu, Care, Te-ai făcut om pentru mine; Tu, Care eşti Fiul Unul născut al lui Dumnezeu, îndrăznirea şi mijlocitorul nostru către Tatăl; Tu, Care eşti bogăţia milostivirii şi negrăită iubire de oameni a necuprinsei Dumnezeiri!"

Apoi începea să-l înfrunte pe cel rău, zicând: "Unde este înrăutăţitul care zicea că nu există Dumnezeu? Să se umple acum de ruşine necuratul diavol, mincinosul, întunecatul, cel plin de ură! Am văzut pe Domnul meu, Care m-a încredinţat că şi pe fericitul Toma, când nu credea. Măreşte suflete al meu pe Domnul şi s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu!" Cu aceste cuvinte de mărire ale Maicii Domnului, lăuda şi mulţumea din toată inima Celui ce îl cercetase cu acea negrăită mireasmă.

Într-o seară, după ce şi-a terminat rânduiala sa de rugăciune, a adormit puţin. Şi a văzut în somn o mare nesfârşită şi în mijlocul ei un imens stâlp de foc, având în vârf un tron strălucit. Deodată îi apare cineva şi-l întreabă: "De ce stai? Urcă-te pe stâlp, pentru că trebuie să te urci".

Cum a auzit acest glas, a început să se caţăre. Cu mare osteneala a ajuns până sus, dar în vârf nu putea să se urce. Mai rămăseseră trei coti de urcat; se silea să-şi ridice picioarele, ca să ajungă la tron, dar nu îndrăznea, pentru că uitându-se la nesfârşita întindere a mării, îl cuprindea spaima.

"Vai, se gândea el, ce să fac eu păcătosul! Dacă ridic piciorul să ajung în vârf, mă tem că nu cumva să alunec şi să mă înec, iar ca să mă întorc şi să cobor, este şi mai greu". Era tulburat, nehotărât şi nedumerit. Deodată, fără să-şi dea seama cum a îndrăznit, a făcut un mic efort. A fost de ajuns ca să păşească uşor şi s-a aşezat pe tron. Cu uimire privea acum orizontul deschis în jurul lui şi se minuna, zicând: "Cum m-am urcat eu până aici? Şi cum voi putea să mă cobor?" În acea clipă s-a trezit.

Uimit, se întrebă ce să însemneze toate acestea. Acelaşi lucru l-a văzut şi în altă seară, precum şi a treia oară. Atunci nedumerirea lui a ajuns la culme. "Doamne, s-a rugat el, arată-mi ce înseamnă aceasta vedenie!"

Şi Domnul i-a deschis mintea şi a început să înţeleagă singur. Urcarea pe stâlp este drumul greu al virtuţii, care duce la cetatea cea cerească. Dar greutatea de a ajunge deasupra ei ce înseamnă? De multe ori ne grijim de cele pământeşti şi, astfel ne îngreuiem a ajunge la nepătimire. Tronul pe care am şezut şi m-am odihnit uitându-mă la toate este nepătimirea, care se afla deasupra tuturor virtuţilor, ca un tron. Cine se urcă pe el, vede cu ochii, curat, şi cele omeneşti şi cele dumnezeieşti, şi înţelege cum diavolul înşeală pe oameni.

După ce a tâlcuit visul, Nifon a dat din toată inima slavă lui Dumnezeu, Care necontenit îl ocroteşte şi-i poarta de grijă.

(Viaţa şi învăţăturile Sf. Ierarh Nifon, Episcopul Constantianei)

Intrebari incomode - Intrebari incomode

Satana, înainte de a deveni prinţul lumii de jos, a fost cel mai măreţ înger din oştirile cereşti. A fost numit Lucifer (,,purtătorul de lumină”) şi-şi avea locul pe piscul perfecţiunii create. În ciuda căderii lui, este mult mai apropiat de natura lui Dumnezeu decît de om, pentru că, fiind duh pur, este fără moarte şi fără vîrstă; are parte de toate atributele lumii angelice, nu este împiedicat nici de timp, nici de spaţiu şi intelectul său este limpezimea însăşi.

Nu trebuie să uităm nici un moment natura spirituală a satanei şi numărul redus al limitelor sale.  Acestea sînt de înţeles numai cînd îl privim aşa cum îi privim pe toţi îngerii - în relaţie cu Dumnezeu. ,,Superioritatea îngerilor asupra lumii fizice nu poate fi nicicum comparată cu suveranitatea lui Dumnezeu. Cea a îngerilor este una executivă, o superioritate relativă, nu una absolut creativă; ei îşi pot folosi puterile şi principiile înrădăcinate în natură de Dumnezeu, dar nu pot crea aceste puteri şi principii. Deci, îl vedem pe diavol, din cauza naturii sale angelice, ca un duh pur, fără vîrstă, independent, imaterial, un principiu de viaţă; complet în el însuşi, o formă pură în mod integral, în totalitate în el însuşi. Este dependent de Dumnezeu şi independent de toate celelalte lucruri: reflectînd strălucirea divină în întreaga ei puritate, duhul pur creat oglindind frumuseţea incandescentă a Duhului pur necreat Care este Dumnezeu".<!--more-->

Cum, deci, şi de ce să fi ales o fiinţă perfectă, puternică, splendidă, să fie prinţul osîndiţilor sau el însuşi în întregime osîndit? Dumnezeu, în perfectiunea Lui, a acordat libertate tuturor creaturilor Sale. El a dorit să fie iubit în mod liber, cu generozitate. A acordat celei mai mari şi celei mai mici dintre creaturile sale inteligente dreptul de a-şi orienta dragostea în sus sau în jos. ,,Prins de frumuseţea de netăgăduit, de perfectiunea, bunătatea propriei sale naturi angelice, pe deplin înţeleasă, Lucifer a-ndrăgit-o. Aceasta era aşa cum trebuie să fie, dar dragostea lui a refuzat să facă încă un pas dincolo de ea, a refuzat să privească dincolo de perfectiunea angelică, la sursa ei divină; a insistat să rămînă în această frumusete, ca să găsească aici deplinătatea fericirii, să-şi fie suficient sie însuşi. După modul de manifestare al orgoliului, Lucifer s-a izolat pe sine chiar de Dumnezeu...

Păcatul lui Lucifer constă în a se iubi pe sine (aşa cum insistă orgoliul), pînă la a exclude orice alteceva, şi asta nu are scuză; fără ignorantă, fără eroare, fără pasiune, fără dezordine prealabilă în vointa sa angelică. "Păcatul său a fost păcatul unei răutăti pure". Astfel, satana a căzut de la starea lui înaltă, pentru că nu a vrut să-şi îndeplinească rolul şi astfel a pierdut pentru totdeauna locul pentru care a fost creat.

Precum remarcă Isaia:

„Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare (Lucifer) fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pămînt, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: „Ridica- mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul  meu! în muntele cel sfint voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi» Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adînculuil” (Is 14, 12-15).

Aceasta e pedeapsa lui Lucifer şi a tuturor care l-au urmat, fie din lumea angelică, fie din a noastră. Toţi aceia care au ales calea falsă, îl urmează pe satana şi acesta atrage riscul de a-L pierde pe Dumnezeu pentru totdeauna. În agonia şi furia sa, diavolul caută să distrugă şi astfel îi trage pe alţii după el intr-o nenorocire la fel de absolută,  ca şi bucuria sa cerească de odinioară.

Pentru el nu există eroare în judecată: el ştie ce face şi de aceea numele lui este satana, adversarul, şi de aceea puterea lui este inferioară numai puterii lui Dumnezeu. Reamintiţi-vă, totuşi, că putera satanei este egală cu aceea a heruvimilor şi că duce neincetat bătălia cu ostile cereşti, conduse de Sfîntul Arhanghel Mihail, arhistrategul lor şi întîistătătorul lor.

Iisus a mărturisit că i-a văzut pe satana „cum a căzut din cer ca un fulger” (Luca 10, 18).  Hristos, Cuvîntul, vorbeşte din cunoaşterea Lui dumnezeiască despre ceea ce a fost înainte de începutul timpului. În străfulgerarea orbitoare au fost văzute două aspecte ale satanei: lumina şi mişcarea în zig-zag a şarpelui. Iisus, făcînd aluzie la căderea satanei, a accentuat puterea demonică a lui numai în lumea aceasta, ca şi  natura înşelătoare şi amăgitoare a acestei puteri. Din acest motiv, îl găsim pe Mihail Arhanghelul în război cu satana. Nu un serafim sau heruvim se războieşte cu cel căzut, pentru că ei nu au în grijă lumea noastră, aşa cum o au arhanghelii.

Nicăieri nu este descrisă mai impresionant povestea căderii satanei, ca în magnifica viziune dumnezeiască a Sfintului Ioan în Cartea Revelaţiei (Apocalipsa). Trebuie, totodată, să nu uităm că Sfîntul Ioan face o relatare simbolică a războiului ceresc, care a început mult timp înainte de crearea pămîntului şi în care Biserica este încă angajată: ,,Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu  balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a  fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi Satana, cel ce înşeală toată  lumea, aruncat a fost pe pămînt şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el... Bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai Vouă, pămîntule şi mare, fiindcă diavolul a coborît la voi avînd mînie mare, căci ştie că timpul lui e scurt” (Apocalipsa 12, 7-12).

Căderea satanei din cer i-a produs o furie de nestăvilit pentru că acum are putere doar pe pămînt.  Satana e de două ori mînios: pentru că puterea lui este limitată la lumea noastră şi fiindcă ştie bine că atunci cînd lumea noastră se va sfîrşi, puterea lui de a amăgi omenirea încetează odată cu ea. Timpul lui pentru fiecare dintre noi este şi mai scurt, căci dibăcia lui de a ne înhăţa ca indivizi este mărginită la viaţa ce ne-a fost dăruită pe pămînt. Omul primeşte răsplata bătăliei lui pe acest pămînt în veşnície. Istoria  căderii satanei este atît de dramatică, încît este greu să ne îndepărtăm privirile de abisul fără fund peste care el este rege (Ap. 9,11) şi să privim în sus, odată mai mult, la acei sfinţi îngeri care n-au căzut, dar şi-au îndreptat iubirea lor fierbinte în întreaga ei măreţie ca să-I adore cu smerenie pe Creatorul lor şi să împlinească voinţa Lui.

("Sfinţii Îngeri - Maica Alexandra, Principesa Ileana a României)

Intrebari incomode - Intrebari incomode

Aceasta este una din întrebările pe care le primim de multe ori de la persoane mai sceptice în ale credinţei în Dumnezeu, sau de la cei care nu trec prea des pragul bisericii. Dacă Dumnezeu există de ce nu pune capăt relelor? Dacă Dumnezeu este atotputernic de ce nu are El puterea să aşeze lucrurile în aşa fel încât nimeni să nu mai sufere?

Aş vrea să vă răspund la întrebarea aceasta apelând la ce mi se-ntâmplă mie, ca tată, în relaţie cu fetiţa mea Sofia care are aproape doi ani. De multe ori e bine să raportăm relaţia noastră cu Dumnezeu la relaţia noastră cu părinţii, pentru a inţelege mai uşor ce ni se-ntâmplă.

Sofia e la vârsta la care merge foarte bine, aleargă chiar, se caţără peste tot, vorbeşte, trage tot ce prinde, desface, demontează, explorează cam tot ce e în casă şi-n jurul ei. De multe ori se-ntâmplă ca, in joaca ei, să cadă sau se lovească şi tocmai de aceea trebuie să stau lânga ea mai tot timpul. Sofia e puţin cam alintată şi are şi o personalitate care se accentuează de la zi la zi, şi din acest motiv, eu şi ea, ajungem să ne "certăm". Ea vrea să se urce pe scaun să ajungă la geam, vrea să se caţere pe mobilă, vrea să pună mâna la aragaz, sau să se joace cu priza, să stea cu mâinile în apă la chiuvetă, etc.

O cert şi-i zic să nu facă aşa că altfel va face "bubiţa". Ea se opreşte puţin, mă ascultă şi după câteva clipe încearcă iar. O cert din nou. Ea iar se opreşte puţin ruşinată, mă ascultă cu atenţie, şi iar încearcă.  Pentru că de cuvânt nu înţelege o pedepsesc şi-i dau bătaie la funduleţ, şi accentuez încă odată că nu are voie acolo, căci altfel va păţi ceva rău. De abia acum mustrarea mea îşi face efectul... deşi se-ntâmplă câteodată, ca şi după asta să nu-i fie frică şi să-ncerce iar. Aşa am înţeles eu că ea nu conştientizează pericolul căruia se expune, chiar dacă mă chinui să i-l explic.

<!--more-->

Uneori însă eu e prea târziu s-o mai ajut şi atunci cade, se loveşte, se răneşte singură, şi-ncepe să plângă. Pune degeţelul pe furiş pe oala fierbinte de pe aragaz şi se frige şi atunci înţelege cu adevărat când eu şi mama îi spunem că acolo este "uf" şi ea nu are voie. Acolo unde s-a rănit ţine minte şi nu mai are curajul să se joace, ba chiar zice singurică: "nu nu nu ....!" şi apoi se-ndepărtează.

O iubesc tare mult pe Sofia, şi-i vreau tot binele din lume, şi aş dori să nu sufere niciodată, dar totuşi nu pot sta cu gura pe ea mereu, nu pot s-o mustru în fiecare secundă. Vreau ca ea să facă ceea ce trebuie, nu pentru că i-am zis eu, ci pentru că a conştientizat că acel lucru îi va face rău acum sau mai târziu. Nu vreau să facă binele forţat de ochii mei, iar atunci când e singură să facă rău. Vreau ca pe baza experienţei pe care a dobândit-o pâna acum jucându-se, pe baza sfaturilor pe care i le-am dat până acum şi cu ajutorul meu să reuşească să se ferească de rău şi să facă mereu binele, şi să aibe o viaţă frumoasă.

Astfel întrebarea din titlu raportată la relaţia mea cu Sofia ar suna aşa: "Dacă eu ca tată exist, atunci de ce Sofia greşeşte?" Dacă Sofia greşeşte asta nu înseamnă că eu vreau să greşească, sau că eu nu exist, ci doar că vreau ca ea să inveţe să facă binele de bună voie.

La fel este şi in relaţia noastră cu Dumnezeu. El vrea ca noi să facem numai lucruri bune, şi ne dă ajutorul Lui pentru asta, dar nu ne poate constrânge, pentru că altfel ne-ar anula pe noi ca persoane, ne-ar transforma în nişte roboţei care răspund la comenzi, sau în nişte sclavi care fac binele forţat şi nu din propria conştiinţă. Deşi ne-ar putea feri mereu de suferinţă, uneori Dumnezeu ne lasă să cădem şi să ne rănim, ca să înţelegem din propria experienţă că încălcarea voii Lui aduce suferinţa atât pentru noi cât şi pentru cei din jurul nostru. Permite Dumnezeu suferinţă în viaţa noastră ca să vedem că păcatul (o alegere greşită a voii noastre) ne chinuie şi mai mult, în loc să ne bucure.

Dar trebuie să facem o precizare clară: Dumnezeu permite ca noi să suferim parţial şi nu aşa cum păcatele noastre ar fi trebuit să aibe efect asupra noastră. Pe de o parte ne dăm seama de ce Dumnezeu acceptă suferinţa în lume, dar pe de altă parte nu înţelegem tot planul Lui.

Fără îndoială Dumnezeu are un plan. Atâta timp căt Dumnezeu ştie totul, El nu este surprins de prezenţa în lume a păcatului şi a răului, care aduc atâta suferinţă. Dar dacă Dumnezeu ştie tot din veşnicie atunci El e perfect capabil să folosească suferinţa în lume pentru a-şi duce la capăt planul de mântuire. Cel mai bun şi mai simplu exemplu este Hristos, care a suferit în mâna unor oameni răi. Prin suferinţa Lui pe cruce şi prin înviere noi avem certitudinea biruintei asupra mortii. A fost planul lui Dumnezeu din eternitate pentru ca Hristos să moară pentru păcatele noastre, deşi a fost răstignit de nişte oameni ca noi. Asta înseamnă că Dumnezeu a înclus în planul său de mântuire răul şi suferinţa ca o realitate pentru a-şi putea îndeplini voinţa. Asta nu înseamnă că Dumnezeu este autorul răului, ci doar că El este mai presus de toate şi poate folosi inclusiv suferinţa pentru a împlini un bine şi mai mare.

Dacă Dumnezeu trebuie să oprească răul din lume atunci El trebuie să pună capăt la tot răul. Asta înseamnă că ucigaşul trebuie oprit să omoare iar hoţul trebuie oprit să fure. Dar răul porneste in primul rand din gând şi atunci ar înseamna ca Dumnezeu să ne oprească să şi gândim cu păcat.  Astfel pentru ca Dumnezeu să oprească răul şi suferinţa înseamnă ca El să elimine abilitatea oamenilor de a alege şi de a face ceea ce vor. Deci dacă Dumnezeu ar opri tot răul, am mai fi noi liberi?

Iată pe scurt de ce permite Dumnezeu ca noi să suferim:

• Dumnezeu acceptă ca răul să se-ntâmple din motive pe care parţial le ştim şi pe de altă parte nu le intelegem deplin.
• El se foloseşte de suferinţă ca să-i înveţe şi să-i disciplineze pe oameni.
• Dăcă Dumnezeu ar alege să nu mai existe suferinţă în lume, atunci ar elimina puterea oamenilor de a alege conform voii şi firii lor, şi astfel iar degrada sau minimaliza, neavând încredere în ei că la un moment dat vor putea face singuri binele.
• El permite suferinţa pentru a putea împiedica suferinţe viitoare şi mai mari.
• Suferinţa e o consecinţă a păcatului iar păcatul este o alegere a voii noastre libere.
• Suferinţa acţionează ca un avertisment pentru cei care vor să mai facă rău în viitor.
• Suferinţa provenită din faptele noastre rele arată cât de bune sunt poruncile lui Dumnezeu, daca le respectam.
• Suferinţa ne dezlipeşte de trup  şi ne ridică cu mintea la Dumnezeu. Ne aminteşte că suntem la fel de materiali ca lumea creată şi la fel de duhovniceşti ca Dumnezeu Cel necreat.
• Suferinţa ne aduce aminte de moarte, moartea de împărăţia cerurilor, împărăţia cerurilor de păcatele noastre, iar păcatele ne îndeamnă la pocăinţă, şi pocăinţa ne-ndeamnă la schimbare şi la fapte bune.
• Suferinţa ne aduce aminte că singuri nu putem face nimic ci numai împreună cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.

Sexualitate - Masturbarea

In cateva zile va avea loc o sarbatoare in viata mea…Doamne ce sarbatoare! Se implineste o luna de cand nu m-am mai masturbat. Probabil unii vor spune ca sunt nebun, dar nu, nu sunt deloc nebun. Sunt bolnav! Nici nu mai stiu de cati ani sufar de aceasta boala sufleteasca a masturbarii.

Sunt tanar, am 19 ani. Deabea in clasa a 7 a am aflat ca placerile mele zilnice sunt defapt niste pacate foarte mari. De atunci sunt rob, sunt un rob al diavolului, deoarece lui i-am slujit.

In clasa a 9 a am inceput sa cunosc mai bine Sfanta noastra Biserica. De atunci am si un duhovnic. La inceput imi era greu sa marturisesc acest pacat, dar dragostea parintelui meu duhovnic m-a facut sa marturisesc fara probleme. Am reusit trei luni de zile sa nu ma mai masturbez. Am primit si Sfanta Impartasanie. Doamne ce bine a fost! Doamne cata liniste aveam in suflet! Dar intr-o seara cand stateam la televizor, diavolul m-a ispitit si am cazut.

De atunci a inceput din nou dezastrul. De trei ani nu am mai gustat din Trupul si Sangele Domnului si Dumnezeului meu. De atunci am facut acest pacat aproape zilnic. Sute de gigabiti de filme porno au umplut calculatorul meu. Doamne, cu cate sute de mii de poze mi-am spurcat eu sufletul! Am ajuns sa cunosc toate site-urile porno. Am ajuns sa am actrite porno preferate. Ba mai mult am inceput sa ma uit in filme si dupa trupurile barbatilor. De canon nici nu mai putea fi vorba. Asemenea alcoolicului care prefera in locul medicamentelor, doza zilnica de alcool asa si eu preferam in locul canonului, doza mea zilnica de masturbare.<!--more-->

Puteam sa tin post, puteam sa nu mananc nimic, dar de masturbare nu ma lasam. Inainte sa merg la scoala, dupa ce veneam de la scoala, oricand prindeam momentul ma masturbam. Chiar si inainte sa merg la Sfanta Liturghie ma masturbam. Eram atat de obsedat incat masturbarea era o nevoie zilnica. Dar niciodata cand ma masturbam nu puteam sa ma gandesc la Dumnezeu.

Ma spovedeam foarte rar si cand ma spovedeam marturiseam fara nici o problema pacatul. Eram constient ca nu o sa ma impartasesc. Mergeam la spovedanie cu parere de rau. Dupa spovedanie imi faceam canonul, totul mergea bine, dar nu dura mai mult de o saptamana.

De o luna m-am ridicat din “groapa” acestui pacat. La spovedanie i-am spus parintelui duhovnic ca nu mai am putere sa lupt, nu mai am putere sa sper ca voi primi Sfanta Impartasanie. Atunci parintele mi-a spus ca daca nu ma voi masturba pana la Rusalii, voi primi Impartasania. In plus i-am cerut parintelui binecuvantare pentru a merge la Facultatea de Teologie, dar parintele a spus ca daca nu ma voi lasa de acest pacat nu voi primi binecuvantare.

Dorinta de a ma impartasi cu Trupul si Sangele Domnului si dorinta de a ajunge la teologie m-au ajutat pana acuma sa nu pacatuiesc din nou. Cei care nu au trecut prin asa ceva nu isi pot inchipui cat poate fi de greu. Ma scol noaptea din somn, in fiecare dimineata am acelasi gand, mai nou printre colegi se vorbeste tot mai mult pe tema asta. Ispitele sunt peste tot, dar am nadejdea ca Dumnezeu pentru rugaciunile Maicii Sale, ale Sfantului Vasile cel Mare, ale Sfantului Stelian si ale tuturor sfintilor, ma va ajuta.

Daca acum ai inceput sa faci pacatul masturbarii, sau ai de gand sa il faci in viitor, te rog din tot sufletul meu sa nu il faci. Oricata placere ai avea cand faci acest pacat, dupa aceea o sa ai numai regrete. Poate zici ca sunt prea tanar sa iti dau sfaturi, dar crede-ma ca din nefericire am prea multa experienta in domeniul acesta. Eu am facut aceasta gresala, mie nimeni nu mi-a atras atentia din timp, dar nu vreau ca si tu sa treci prin asta.

Va rog pe toti sa va rugati in fiecare zi si pentru cei care se masturbeaza. Dureaza 5-10 secunde sa spuneti: Doamne miluieste-i si ii scapa pe cei care se masturbeaza.

Doamne ajuta!

Sexualitate - Relatii intime inaintea casatoriei

Ştiut este de toată lumea că în cadrul cuplurilor care au relaţii intime, nefiind căsătoriţi, apare o oarecare monotonie, partenerii după o anumită perioadă ne mai fiind aşa de interesaţi. Acest lucru se întâmplă pentru că tinerii asociază mental, în mod greşit, relaţiile intime cu o cunoaştere totală a partenerului. Această greşeală te duce cu gândul că partenerul nu-ţi mai poate oferi nimic nou, nimic surprinzător, dezgolirea trupului fiind „chipurile” cel mai mare secret al acelei persoane. Din acest punct dorinţa de noutate se manifestă prin căutarea unui nou partener.

Această dorinţa va duce la despărţire, cauzându-i suferinţă partenerului. Bineînţeles că cel (cea) care se plictiseşte nu-i va spune niciodată adevărul partenerului, conştientizând că dacă o va face îi va provoca o suferinţă şi mai mare. Cum poţi să te duci să-i spui: „Eu m-am plictisit de tine. Am făcut dragoste de atâtea ori şi nu mi se mai pare aşa interesant.”

Eşti constient(ă) că vei primi o replică de genul: „Deci tu numai sex vroiai de la mine. Eu numai pentru asta sunt bun(ă)? Sentimentele nu contează deloc, eu ca persoană şi toate momentele frumoase pe care le-am petrecut împreună nu înseamnă nimic pentru tine?...”

Ciudat! dar prin simplu fapt de a refuza să-i spui motivul real al despărţirii conştientizezi că nu te interesează persoana iubită ci mai mult plăcerea pe care o obţii din relaţia cu ea, şi-ţi dai seama cât de josnic poţi să gândeşti și să fii.

Daruirea totală din timpul actului sexual este percepută de partener ca o dăruirea totală pe toate planurile, în tot timpul relației. Fiecare se aşteaptă de la celălalt să fie iubit aşa cum este, cu toate defectele sale, să fie iertat mereu, să fie înţeles mereu, să primească toată atenţia şi tot ajutorul. Mai ales în mintea fetelor apar gânduri de genul: „dacă m-am culcat cu el ca să-i arăt cât de mult îl iubesc, deşi nu vroiam asta în mod deosebit, probabil că şi el mă va iubi mai mult şi relaţia noastră o să se consolideze.”

În realitate nu se întâmpla aşa, partenerul cautând de cele mai multe ori doar plăcerea în celălalt şi nefiind dispus să se dăruiască pe toate planurile. De aici apar neînţelegerile, pentru că aşteptările unuia nu se regăsesc în faptele şi iubirea celuilalt.

Pe de altă partea cuplurile de tineri care-şi păstrează fecioria până la căsătorie se înţeleg mai bine, se alintă mai des, se poartă mai copilăresc, iubirea lor fiind curată şi îndreptată către persoana partenerului şi nu către plăcerea sexuală pe care o pot obţine din relaţia reciprocă. Ei aleg să-şi păstreze fecioria având ca motivaţie dorinţa de a-și maturiza sentimentul de dragoste, de a nu păcătui prin iresponsabilitate și egoism, şi de a nu pierde binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu.

În cazul celor care au relaţii intime înainte de căsătorie, dorinţa de noutate materializată prin căutarea unui nou partener este cultivată încă de la tinereţe, şi este foarte posibil ca această dorință să apară din nou în timpul căsătoriei, numai că de data aceasta lucrurile vor sta mult mai grav în cazul unei despărţiri.

În cazul tinerilor care se păstrează curaţi pâna la cununie, fecioria este o garanţie a păstrării loialităţii în timpul căsătoriei, pentru că partenerul nu pune foarte mare accent pe plăcerea obţinută din relaţiile intime, ci pe sentimentele profunde pe care le au unul faţă de altul.

În familie există o legătură tainică între relaţiile intime şi naşterea copiiilor. Fiecare act sexual dintre cei doi soţi este o şansă de a primi de la Dumnezeu un copilaş. Această legătură tainică este o garanţie a loialităţii partenerului, garanţia venind din iubirea pe care părinţii o arată copilului şi nu din obligaţie morală.

Aşa cum spuneam şi în alt articol relaţiile intime între soţi sunt doar o etapă spre iubirea desăvârşită, şi nu un scop în sine, iubirea carnală dintre ei luând „forma” unei persoane (copiii), a unui suflet, care-i va uni şi mai mult. Uşor uşor soţii încep să-şi arate iubirea unuia celulilat prin copii şi nu trupeşte. Este evidentă înţelepciunea lui Dumnezeu, care reuşeşte prin firea lucrurilor, să transforme dorinţa noastră de plăcere în iubirea arătată oamenilor.

Relaţiile intime sunt o etapă a familiei pentru că soţii trebuie să treacă de la o iubire egoistă în doi către o iubire manifestată către societate şi către lumea întreagă, împlinind astfel porunca: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Învățând să-ți iubești soția/soțul, defapt înveți să iubești lumea întreagă.

Din acest motiv relaţiile intime în afara căsătoriei n-au ca scop decât obţinerea plăcerii şi nu iubirea adevărată, iubirea bineplăcută lui Dumnezeu şi oamenilor. Astfel căutarea plăcerii prin cealaltă persoană devine păcat şi de multe ori chiar patimă. Iar consecinţele păcatului desfrânării sunt multe şi grave asupra întregii omeniri, având de suferit nu doar cei din jurul nostru ci pe viitor şi generaţiile care vor veni după noi.

Este evident cum dorinţa de plăcere a înaintaşilor noştri se materializează astăzi într-o societate în care sexualitatea şi pornografia se regăseşte în toate aspectele societăţii moderne. Lucrurile pot sta şi mai rău decât atât, dar pot sta şi mai bine, asta depinde doar de noi...

doamne ajuta..

Tinerii in societate - Cariera

Cu adevarat cel mai important este sa fii mama, nu se compara cu nimic si va spun asta din proprie experienta. Pana la 32 de ani am fost o femeie de afaceri in domeniul high-tech, cu multi bani, succes, frumoasa, cariera deosebita, calatorii in strainatate, lume multa, petreceri luxoase, apreciere si admiratie de la cei din jur, mult invidiata, etc.

De cand am nascut primul copil am abandonat de buna voie toate acestea, acum la 40 de ani am deja 3 copii si sunt mai fericita ca niciodata, iar programul meu zilnic se imparte intre bucatarie, gatit, vase, rufe, curatenie, ordine in casa, maturat curtea sau spalat podeaua. Dar mai si ies din cand in cand, ies la cumparaturi, duc copiii la scoala/gradinita, ii aduc, mergem la doctor sau la teatrul de papusi.

E ceva schimbare fata de acum 8 ani, nu? Si credeti-ma, nu as da “cariera” mea de acum, cea de mama, pe cea pe care o aveam inainte. Doar fiind mama am gasit cu adevarat linistea si echilibrul sufletului meu, adevarata implinire, pe care nici o cariera de succes in afaceri nu ti-o poate da. Mare e Dumnezeu si minunate sunt binefacerile Lui, nu pot decat sa ii multumesc zi si noapte pentru fericirea pe care o traiesc de 8 ani.

Si stiti cum am ajuns la asta si cum am iesit din viata mea de acum 8 ani? Pentru prima data in viata mea, simtind ca sufletul mi-e gol in ciuda “plinatatii” din contul bancar si viata de afaceri, pentru prima data am tinut postul mare si m-am spovedit si m-am rugat la Dumnezeu sa imi dea fericirea si linistea sufletului. La 3 zile dupa Sfintele Pasti a aparut minunea in viata mea, l-am cunoscut pe cel care dintr-o femeie de afaceri m-a transformat intr-o sotie si mama casnica. Si sunt fericita acum.

Doamne ajuta si ne miluieste, in toate fie voia Ta ca stii mai bine decat noi ce ne trebuie si iti multumim Doamne pentru cei 3 copilasi care ne lumineaza viata si pentru tot ce ne dai in fiecare zi...

doamne ajuta...

Economia ţării noastre nu merge bine şi oamenii simt asta în viaţa lor de zi cu zi. Sunt oameni care trăiesc într-o sărăcie cruntă, alţii la limita ei, în aceste condiţii unii ar fi dispuşi să facă orice pentru bani, numai să scape de datorii şi să nu se mai chinuie de pe o zi pe alta. Totuşi aici apar mai multe probleme.

Fiind creştin nu poţi face orice pentru bani, pentru că uneori acel „orice” presupune a face un păcat, o faptă care te va afecta negativ pe tine şi întreaga societate. Aş vrea să vorbim în special despre noi tinerii, şi posibilităţile pe care le avem pe piaţa muncii, începând de la tinerii din liceu şi terminând cu absolvenţii de facultate.

Au trecut 6 ani de la primul meu loc de muncă şi până astăzi. Din experienţa acumulată la joburile la care am lucrat, la interviurile pe care le-am dat şi din experienţele prietenilor am învăţat câteva lucruri pe care vrea să vi le împărtăşesc şi vouă:

1. Eu mereu am visat că voi ajunge cineva, că va veni o zi când mi se va acorda o super-oportunitate şi voi putea arăta cine sunt şi ce pot... dar asta nu s-a întâmplat niciodată. Să nu vă aşteptaţi la minuni de pe piaţa muncii. Nu va veni niciodată cineva să te plătească mai mult decât eşti capabil! Dacă nu te zbaţi tu să cauţi în stânga şi-n dreapta servici, nu va bătea nimeni la uşa ta să te ia de acasă şi să te angajeze la o firmă de vis.
2. Nu te gândi niciodată că ai calităţi ascunse pe care ţi le va descoperi angajatorul, asta se întâmplă foarte rar. Dacă vrei să te autodepăşeşti, dacă vrei să obţii un post mai bun decât cel de secretară sau operator call-center atunci trebuie să înveţi singur acasă, să faci cursuri, să citeşti mult, să fii auto-didact.
3. Implicaţi-vă în orice activitate, chiar şi în voluntariat, în ONG-uri, pe viitor va conta mult în cv-ul vostru.
4. Dacă sunteţi serioşi şi muncitori, şefii şi colegii de muncă vor remarca asta, iar pe termen lung aveţi de câştigat. La fel dacă sunteţi dezinteresaţi şi veniţi din obligaţie la servici, şefii vor vedea asta şi pe viitor vă vor ocoli în acordarea răspunderilor.
5. Încercaţi în general să vă angajaţi într-un domeniu care vă place, chiar dacă la început e mai prost plătit, pe termen lung aveţi foarte mult de câştigat.

Sunt oameni care profită de naivitatea şi dorinţa de afirmare a tinerilor şi de aceea să fiţi mereu atenţi şi să nu credeţi toate anunţurile de angajare, care spun că veţi câştiga 1000 de euro pe lună doar stând acasă pe internet, sau dând click pe nu-ştiu-care website. La fel nu trebuie să credeţi anunţurile care oferă salarii foarte mari pentru servicii în străinătate, în spatele lor stau de obicei reţele de trafic de persoane.

Feriţi-vă de joburile în vânzări dacă nu sunteţi făcut pentru asta. Dacă vă e ruşine să mergeţi din uşă-n uşă şi vă e oarecum să vă rugaţi de oameni să cumpere un anumit serviciu sau produs, atunci vânzările nu sunt pentru voi.

Noi creştinii, având pe Dumnezeu mereu aproape, şi bine ştiind că El doreşte binele întregii lumi, nu putem să muncim la anumite firme sau companii care prin obiectul lor de activitate dăunează societăţii.

De exemplu, nu poţi să te angajezi la un cazino unde se-nvârt mulţi bani murdari proveniţi din furturi, înşelăciuni, trafic de droguri şi persoane, etc. Nu poţi să te angajezi la o firmă care produce şi distribuie ţigări bineştiind că ajuţi la îmbolnăvirea oamenilor, şi treptat la moartea lor.

Fetele frumoase sunt ispitite să pozeze pentru fel de fel de site-uri, reviste, ziare, etc. sperând că vor ajunge fotomodele şi vor avea faimă şi mulţi bani. Fetelor, nu vă înşelaţi!, trupurile voastre vor fi afişate ca nişte cărnuri pentru a fi poftite de bărbaţii în călduri, care nu-şi pot stăpâni poftele. Tot ce veţi obţine este: „Ce bună-i asta!....” Continuarea n-o mai spun pentru că mi-e ruşine. Astăzi o femeie goală vinde orice, aşa că nu vă imaginaţi că vă pozează cineva pentru a arăta frumuseţea trupului uman creat de Dumnezeu...ci doar pentru bani.

Sunt şi alte meserii imorale cum ar fi aceea de ziarist de scandal care denigrează şi bârfeşte pe toată lumea, fotograf pentru reviste xxx, webdesigner şi adminitrator web pentru site-uri care promovează beţiile, drogurile, sexul sau produsele falsificate. Gândiţi-vă la medicii şi asistentele care ajută la săvârşirea avorturilor, cum pot avea ei o conştiinţă curată de creştin? Gândiţi-vă la profesorii care sunt obligaţi să predea lecţii care susţin evoluţionismul negând crearea lumii de către Dumnezeu. Gândiţi-vă la avocaţii care susţin nevinovăţia tâlharilor şi a criminarilor în instanţele judecătoreşti!

Lista poate continua, însă trebuie să reţinem doar că nu putem sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului.

A fi creştin înseamnă câteodată a fi anti-sistem, a merge împotriva valului, şi a fi obligat moral să nu te supui unor comportamente sau reguli care aduc mai mult rău decât ordine în societate.

Noi creştinii, cei care ştim multe, vom da seama la judecată pentru tot ce am făcut, şi nu vom putea spune: „n-am ştiut că e păcat...”.

Nu vă bucuraţi de căldura şi confortul temporar pe care vi-l oferă păcatul, în speţă un job imoral, pentru că vor veni vremuri când veţi suporta consecinţele.

Din punctul meu de vedere este imoral să vinzi şi coca-cola sau alte mâncăruri de dreptul dezastroase... dar e bine ca fiecare astfel de decizie s-o luaţi împreună cu duhovnicul. El vă poate îndruma dacă e bine sau nu să intraţi într-o anumită activitate.

Avem minte, ne putem informa, nu avem nicio scuză, putem să aflăm dacă o firmă sau un domeniu de activitate aduce într-adevăr folos societăţii sau dimpotrivă finanţează şi susţine vicii. Tot ceea ce facem noi astăzi influenţează viaţa de mâine a copiilor noştri. Dacă susţinem şi încurajăm răul atunci să nu ne mirăm că fii noştri vor ajunge să trăiască în desfrâu şi violenţă.

Uitaţi-vă la fotografia de mai sus, şi amintiţi-vă că în spatele vostru, în trăsura vieţii aveţi şi alte suflete, şi sunteţi responsabili pentru felul în care aţi influenţat vieţile copiilor voştri şi ale altor copii...

doamne ajuta..

Nu înţelegi în ce chip poate sta Domnul în Sfânta Împărtăşanie. Este o taină, după cum tot taină este în ce chip ţi s-a pus în Tine duh nemuritor, dătător de viaţă, spre podoaba şi puterea trupului tău. Domnul este fiinţă simplă, adică necompusă, cu totul deosebită de materie, tot atât de simplă, ca şi gândul sau ca o mişcare de-o clipă a inimii sau a sufletului nostru.

Taină este şi chipul în care Domnul vine şi ţi se aşază în inimă întreg, nu prin mijlocirea unei materii, numai prin simplul gând, îndreptat către El, prin credinţă vie în El, prin ascultare faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Simplitatea Sa absolută îl face să se afle, în mod necesar pretutindeni. “Pretutindenea este şi pe toate le împlineşte” (Rugăciunea “Împărate Ceresc”). “Au nu Eu umplu cerul şi pământul (Ieremia 23,24).

El este nedespărţit, dar se împarte pe Sine tuturor, se dă tuturor pe Sine, cu adevărat, prin diferite daruri. Unic şi nedespărţit fiind, El creează mereu, la nesfârşit, mulţime de făpturi de tot felul, fiind “implicat” în orice făpturi, de la cele mai mari pâna la cele din urmă, pâna la cei mai minusculi infuzori...

doamne ajuta..

Suntem într-un cerc profan de discuţii. Vorbe, vorbe, vorbe... De cele mai multe ori goale, în care nu se suflă un cuvânt despre Dumnezeu - Tatăl nostru al tuturor -, despre dragostea pe care ne-o poartă.. despre viaţa viitoare, răsplata cerească; de ce, oare? Pentru că oamenii se ruşinează să aducă vorba despre Dumnezeu.

Dar ceea ce uimeşte mai mult este că chiar oamenii care trec drept evlavioşi şi drept ,,luceferi“ în societate arareori vorbesc despre Dumnezeu, despre Mântuitorul Hristos, despre valoarea timpului, despre înfrânare, judecată, fericirea viitoare sau chinurile veşnice, atât în cercul familiei, cât şi în acela al oamenilor de lume, şi-şi petrec adeseori timpul în discuţii sterile, jocuri de societate, distracţii. Şi aceasta se întâmplă tot pentru că se ruşinează să înceapă o asemenea discuţie, temându-se să nu devină plictisitori sau că nu vor putea să o poarte ei înşişi cu sinceritate.

O, lume desfrânată şi păcătoasă! Vai ţie, ce vei face în ziua judecăţii obşteşti, în faţa nemitamicului Judecător! ,,Întru ale Sale a venit dar ai Săi nu l-au primit“ (Ioan 1, ll). Da, Domnul şi Creatorul nostru nu este primit la noi! Nu-L primim în case, nu-L „primim“ în discuţii. Sau, iată, cineva citeşte Sfânta Carte sau zice rugăciuni cu glas tare, dar oare de ce o face în silă, fără chef, de parcă i s-ar împletici limba în gură? Nu din prisosul inimii, ci fiindcă se simte stingherit, buzele-i pustii de-abia i se mişcă. De ce oare? Din dispreţul faţă de lecturile duhovniceşti şi faţă de rugăciune, pe care diavolul i l-a sădit în inimă, dintr-o falsă ruşine. 0, sărmanii mei oameni! Vă ruşinaţi de ceea ce ar trebui să ţineţi la cea mai mare cinste! O, făpturi nerecunoscătoare, nărăvite! Ce chinuri meritaţi pentru o asemenea purtare?

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)

doamne ajuta...

Nefericit este cel ce iubeşte peste măsură comodităţiile vieţii şi care s-a înconjurat cu acestea. La orice inconfort se va simţi stingherit, dezarmat, fiindcă nu este obişnuit să rabde. Şi totuşi, toată viaţa creştinului este ,,inconfortabilă“, o cale îngustă şi plină de asperităţi, o cruce care impune privaţiuni şi cere o imensă răbdare. Nu umbla după un trai lesnicios, nu ĭndrăgi ĭnlesnirile lumii acesteia, ci iubeşte pe Hristos, purtătorul Crucii. Rabdă strâmtorările, obişnuieşte-te cu ele. „M-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am“ (Pilipeni 4, ll), spune Apostolul.

În tot ce faci şi în toată vremea caută a bineplăcea lui Dumnezeu şi gândeşte-te să-ţi mântuieşti sufletul de păcat şi de diavolul şi să-l predai lui Dumnezeu. Ridicându-te din aştemut, fă-ţi Cruce şi zi: ,,În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ şi apoi: „Învredniceşte-mă, Doamnne, în ziua  aceasta, fără de păcat să mă păzesc“ şi „Învaţă-mă să fac voia`Ta*' (Din doxologia de la Utrenie).

Dacă te speli sau te îmbăiezi,  zi: „Stropi-mă-vei cu isop, Doamne, şi mă voi curăţi“; ,,spăla-mă-vei şi mai decât zăpada mă vei albi“ (Psalmul 50, 9). Când îmbraci haine curate,  gândeşte-te la curăţia inimii şi roagă pe Domnul, cu inimă curată: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule“ (Psalmul 50, 11). Iar dacă îmbraci haine noi, gândeşte-te la înnoirea duhului, şi zi: ,,Şi cu duh stăpânitor mă întăreşte“ (Psalmul 50, 12). Iar atunci când te desparţi de o haină veche de care ţi s-a scârbit, gândeşte-te la despărţirea cu scârbă de omul cel vechi, pătimaş, trupesc.

De mănânci pâinea cu care te hrăneşti zilnic, gândeşte-te la pâinea cea adevărată, cea care dă sufletului viaţă veşnică - Trupul şi Sângele lui Hristos - şi doreşte-o. Caută să te împărtăşeşti cât mai des; de bei apă sau ceai, sau mied, sau vreo altă băutură, gândeşte-te la băutura cea adevărată care răcoreşte sufletul de văpaia păcatului, la Preacuratul şi de-viaţă dătătorul Sânge al Domnului. De te odihneşti ziua, gândeşte-te la odihna ceas veşnică, pregătită celor ce se nevoiesc pe pământ în lupta cu păcatul, cu  duhurile răului, cele de sub cer, cu nedreptăţile, ignoranta şi grosolănia; dacă te culci pentru somnul de noapte, gândeşte-te la somnul morţii mai devreme sau mai târziu, vom avea parte cu toţii şi la acea înfricoşătoare noapte veşnică la care vor fi osândiţi toţi cei ce nu ajung să se căiască; de întâmpini în zori ziua, gândeşte-te la lumina cea veşnică, neînserată,  dincolo de ziua cea luminată de soare - ziua Împărăţiei cerurilor, de care se vor bucura toţi cei ce au bineplăcut lui Dunmezeu sau cei ce s-au căit din toată inima în viaţa aceasta vremelnică.

De pleci la drum, gândeşte-te la  drumul duhovnicesc cel drept, în faţa lui Dumnezeu şi zi aşa: ,,paşii mei îndreptează-i, după cuvântul Tău, şi să nu mă stăpânească nici o fărădelege“ (Psalmul 118, I33). Orice ai face, fă gândindu-te la Dumnezeu, Creatorul, Cel ce pe toate le-a făcut cu nemărginită înţelepciune, cu bunătatea şi atotputemicia Sa, pe tine creându-te după chipul şi asemănarea Sa; de vei primi bani sau comori deosebite, sau dacă le şi ai, gândeşte-te că nesecata noastră comoară, de la Care ne vin toate comorile sufletului şi trupului, izvorul tuturor bună-ăţilor este Dumnezeu; mulţumeşte-I din tot sufletul şi nu-ţi încuia avuţia în tine şi nu-ţi zăvorî inima, nelăsând să intre în ea comoara cea vie şi nepreţuită - Dumnezeu.

Îîmparte din avutul tău celor ce au nevoie şi se află în suferinţă, celor mai săraci dintre semenii tăi, săracii pentru aceasta şi fiind lăsaţi în viaţa aceasta, pentru ca prin ei să facem dovada dragostei şi recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi să ne învrednicim astfel de răsplata lui Dumnezeu în veşnicie; de vei vedea alba strălucire a argintului, nu te lăsa sedus de ea, ci gândeşte-te că sufletul trebuie să fie alb şi strălucitor, prin fapte bune, întru Hristos; de vei vedea strălucirea aurului, să nu te laşi ademenit de ea, ci ţine minte că sufletul trebuie să-ţi fie asemeni aurului, lămurit prin foc, şi că Domnul doreşte ca tu însuţi să străluceşti ca soarele în veşnica Împărăţie a Tatălui Său, ca să vezi neapropiatul Soare al Dreptăţii, Dumnezeu Cel în trei ipostasuri, pe Preasfânta Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, şi toate puterile cereşti, şi pe toţi sfinţii, în negrăită lumină, pătrunşi de lumina revărsată peste ei şi strălucind de ea.


(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)

doamne ajuta..

Dacă vrei ca Domnul să-ţi creadă „din inimă" rugăciunea, străduieşte-te din tot sufletul ca tot ceea ce vorbeşti şi faci faţă de oameni să fie făcut cu sinceritate, nu fii niciodata nesincer cu ei. Când vei fi faţă de oameni încrezător şi cu inima deschisă, Domnul te va face să fii sincer şi cu inima deschisă şi în rugăciune către Dumnezeu. Celui ce nu arată oamenilor o inimă deschisă nici Domnul nu-i acceptă deschis rugăciunea, făcându-1 pe acela să simtă că, întrucât este nesincer faţă de oameni, nu poate fi cu desăvârşire sincer nici faţă de Dumnezeu, fără să nu-1 mustre conştiinţa.

Poate şi voi aţi fost surprinşi când chiar Domnul Hristos îl numeşte pe diavolul "stăpânitorul lumii acesteia". E foarte ciudat când auzi din gura Creatorului lumii celei văzute şi nevăzute că un înger căzut, creat tot de El, stăpâneşte lumea întreagă. Nicolae Steinhardt explică extraordinar asupra cărei lumi este diavolul stăpânitor:

În tren mã reţine formula „diavolul este stăpânitorul lumii acesteia“. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu, dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta - care nu mai e cea originară -, lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte (şi Domnul - Luca 4,6 - nu-l contrazice), întrucât nu e decât imagine secundară, deformată, deviată - şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui.

Operatia de curăţire nu cere aşadar o recreatie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea - tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece - redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim de la Ioan 3 (am ajuns, din pricina sectanţilor, să mă refer şi eu la textul biblic mereu citând capitolul şi Versetul, obicei pedant) nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altã fizcere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută.

Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlenskyz: arta e nostalgia lui Dumnezeu. Cine oare, în cărţi prost tipărite, n-a văzut imagini colorate în poziţii de nesuprapunere faţă de cele în alb şi negru? Ei bine, lumea diavolului e totuna cu această mică deviaţie dintre fond şi culoare, mică dar suficientă pentru a duce din ce în ce mai apăsat şi mai iute pe alte tãrâmuri.

E o deviaţie care se cere corectată. În acest sens lumea stăpânitä de diavol este reală, dar numai în acest sens. Căci, altminteri, diavolul nu a creat o a doua lume, tot asupra celei făurite de Dumnezeu lucrează; parazitar; e tot aceeaşi, dar „vrăjită“ şi asupra acesteia, imaginare (pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre numai), este el voievod. De aceea a putut mult iubita mea Simone constata foarte exact: lucrurile de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale.

Structurile nu diferă, „structural“ vorbind diavolul nu lucrează pe altă arie decât Binele, Cuvântul. Ca atare, diavolul nu ne poate oferi decât ce posedă: adică iluzia, maya (asta e influenţa doctorului Al-G.), imaginea sărită la tipar. Câtã vreme însă relaţia noastră cu această iluzie sau vrajă este întemeiată pe actul nostru de adeziune, el se tine de cuvânt: dã ceea ce a promis. În clipa mortii însă (ori a pocăinţei cutemurătoare ori a oricărui alt prilej de bilanţ), când suntem rechemţi la realitate (îşi are momentul încheierii soldului comercial la sfârşitul anului măreţia lui şi puţin bănuita lui alegorie şi oare Soll und Haben, umila carte a lui Gustav Freytag, nu preînchipuie ea într-un anume fel empireul din Sein und Zeit), desigur că acordul stabilit „se lichidează“ (vezi Faurt) şi aportul diavolesc se dovedeşte iluzoriu, simplă reflectie în oglindă.

Tatăl minciunii: pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai asupra erorii, numai asupra esentei corupte; prinţul spaimelor: pentru că înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis - angajat (angajat înseamnă şi năimit, tocmit ca slujitor) - într-o uriaşă construcţie şubredă, greşită, care nu poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărţi de joc. Aşa fiind, credinţa în Dumnezeu îmi pare în deplinul înţeles al cuvântului actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevărului şi lepădarea iluziilor. De aceea si cere smerenie, de aceea pune biserica atât de mult accentul pe smerenie: nimic nu ne vine mai greu decât de a renunţa la închipuiri.

Când Don Quijote le spune ţăranilor din cârciumă că sunt cu adevărat într-un castel, el e smintit pentru că ţăranii sunt în cârciumă cât timp se socotesc a fi acolo: iar cuvântul omenesc fiind şi el ,,creator“, ca şi al Tatălui (Facerea 2,19), castelul cârciumă s-a fi făcut. Cârciumă l-ai numit, cârciumă e. În virtutea dumnezeieştei puteri concedată omului de a defini lucrurile. Don Quijote, prin urmare, neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află şi în consecinţă e nebun. E însă şi realist, zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas în lumea esenţială, arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală), printre modele, acoperindu-se doar cu vălul magiei şi putând în orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat în starea sa iniţială printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, gresite, lumea culorii sărite la tipar.

Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.

Nicolae Steinhardt - Jurnalul Fericirii...

doamne ajuta..

Iubirea - Iubirea aproapelui

În sufletele noastre, în articulaţii, în muşchi şi-n oase , se ţintuiesc din ce în ce mai multe clişee chinuitoare ale amintirilor de zi cu zi.  Se ţintuiesc greşeli ale celor din jur, fapte diverse, defecte emfatice, vorbe reci ale firii chiar.  În măruntaiele noastre am construit cu uşurinţă anumite bariere voluminoase, frânturi de gânduri chiar, asemănătoare unor mărgele negre şi albe înăbuşite-n temeliile fiinţei.  Bariere între iertare şi iubire, între virtute şi păcat.  De ce iertare? De ce iubire? Vă veţi întreba ce legătură există între aceste două cuvinte cu totul măreţe. Şi totuşi, să începem cu primul.

Am ajuns să mă întreb din ce în ce mai des şi tot mai puternic, de ce ne este atât de greu să iertăm. Să îi iertăm pe ceilalţi, să ne iertăm pe noi înşine. Să călcăm peste ocheanul vrajbei dintre noi, să călcăm peste acea însingurare searbădă şi posacă crescută-n cămara inimii. Neiertarea de fapt la acest cuvânt mă duce cu gândul ; la însingurare. Mai mă duce cu gândul la tremur de ianuarie, la umbră şi ploaie de septembrie.

Când vine toamna, omida îşi face o gogoaşă şi se închide singură în ea. Tot aşa ne închidem şi noi zilnic poate, solitari într-un mănunchi lăuntric, clandestin; într-un lemn putred, obscur şi înăduşit al neiertării .  Şi toţi aţi simţit cu siguranţă gustul amar al putreziciunii ...

Iertarea este singura cheie a iubirii. Faptul că nu putem iubi pe cel care ne-a greşit, denotă lipsa acesteia; o lipsă a iertării care ne frământă deseori, pas cu pas, deşi nu vrem să recunoaştem. O lipsă care mănâncă din interiorul nostru tot ceea ce este mai candid, mai curat, mai alb.  Nu putem deschide inimile noastre fără iertare. Nu putem trezi iubirea  , bucuria veşnică , trăirea adevărată, dragostea pentru aproape ...Cum nici un ac de siguranţă nu poate fi atras fără magnet tot aşa nici o comoară nu poate fi atrasă înlăuntrul nostru fără iertare ...

Când mă gândesc la aceasta, îmi vine în minte începutul unei cântări din săptămâna Patimilor, care mi-a atras atenţia acum ceva timp într-un mod cu totul deosebit: ,, Răstignit fiind pe Cruce, tuturor iertare dai, Iisuse (...) ".  Cred că acest vers reprezintă definiţia cea mai potrivită a iertării. Cu nimic nu se poate compara această iertare izvorâtă din iubirea necuprinsă şi neajunsă a Mântuitorului Iisus Hristos, care s-a răstignit pentru păcatele noastre.

Cu nimic din lume nu se poate asemăna.  Iar această iertare ne-o dă drept model, mai mult de atât, ne-o dă ca deschidere a unei iubiri nesfârşite, nepieritoare. Nu doar ca o învăţătură; ca o pildă de care să ne amintim pe parcursul acestei călătorii ; ci ca o cheie a unei taine nemăsurate.  Precum gogoaşa până să se desfacă, stă agăţată pe firele de iarbă; tot aşa şi noi să ne agăţăm de acest dar suprem al nemuririi, de această cheie a iubirii. Să o dobândim, şi cu ea să deschidem drumul spre îndumnezeire.

doamne ajuta..

Sfaturile Sfintilor - Alti Sfinti Parinti

Aşa cum îi prevestise Domnul, a venit şi ispita cea mare. Era sâmbătă şi Nifon se ruga. În fiecare sâmbătă îşi începea rugăciunea seara şi o termina dimineaţa. Nu dormea deloc nici nu se aşeza pe scaun cât de puţin. Toată noaptea se ruga şi făcea metanii, imitând pe Daniil şi pe îngeri, despre care proorocul David, zice: Închinaţi-vă Lui toţi îngerii Lui. Această rânduiala o ţinea nu numai duminicile, ci şi la toate sărbătorile împărăteşti, după o rânduială bisericească. Zicea o rugăciune de cu seara şi o repeta până dimineaţa. Şi ce rugăciune era aceea? Plină de sfânta cunoştinţă şi înţelepciune. Cuprindea în sine toată teologia: Naşterea cea fără de început a Fiului, creaţia Puterilor cereşti, cele grăite şi cele negrăite, minunată iconomie dumnezeiască, măreţia făpturii, veşnicia, cele cereşti, cele pământeşti şi cele dedesubt, cele văzute şi cele nevăzute, cele descoperite şi cele nedescoperite, cele înţelese de minte şi cele neînţelese, cum vom vedea mai departe, dacă vom putea aduce de faţă vreo parte din ea.

Deci în această sâmbătă şi-a început rugăciunea ca de obicei. Deodată, aude ceva ca un puternic sunet de toaca, ce-i străbătu în urechi. S-a tulburat şi s-a întrebat ce să fie. În aceeaşi clipă apare şi diavolul care urla, şi ameninţa şi se înfuria asupra lui Nifon. I-a paralizat mintea şi l-a lăsat tulburat şi înfricoşat. A voit să se roage, dar mintea lui nu era limpede. Îl stăpânea toropeala, bâlbâiala, somnolenţa. De asemenea, flecăreala, o întristare apăsătoare şi o mie de alte rele.

Şi a continuat să-l tiranizeze astfel, căutând să-l lipsească cu totul de mintea sa limpede şi stăpână pe sine. Cu totul ticăloşit de întunecarea drăcească, Nifon a exclamat: "O, păcătosule Nifone, ţi-au căzut acum pe cap toate păcatele. Ispita de care te temeai este cu adevărat înfricoşată; balaurul cel din adânc ţi-a întunecat mintea şi se află înaintea ta. Ia aminte să nu te înghită de viu!"

Zicând acestea şi-a făcut semnul Sfintei Cruci. Dar, neruşinatul diavol i-a produs o mare tulburare şi îl chinuia cu aceste cuvinte viclene: "Nu te mai ruga în zadar, că de acum o să trăim împreună amândoi. Nu mai voi mişca de lângă tine nici o clipă şi îţi voi da orice vei cere". Dar Nifon a răspuns: "Să nu te aud, necuratule drac. Dacă Atotputernicul ţi-a îngăduit să mă ucizi, primesc cu smerenie porunca Lui, dar dacă n-a rânduit aşa Dumnezeul meu, îţi dispreţuiesc toate vicleşugurile tale!"

Dar există Dumnezeu?... Dumnezeu nu există!" - i-a suflat diavolul în ureche. Şi împreună cu acest cuvânt satanicesc i-a învăluit mintea cu un întuneric gros, zicându-i iarăşi: "Dar există Dumnezeu?... Dumnezeu nu există!...

Pregătise de mai înainte, vicleanul, acest plan, ca să întunece mintea cuviosului şi să-i strecoare, de ar fi posibil, îndoială că nu există Dumnezeu. Auzind, robul lui Dumnezeu, aceste teribile cuvinte, a strigăt din adâncul inimii: Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!. "Pieri, întuneric urâcios şi nu huli! Pieri din ochii mei, pentru că eu cred cu tărie că există Dumnezeu, Cel ce te-a osândit în focul veşnic pentru vicleşugurile tale".

Urătorul de bine, diavolul, înfuriindu-se, i-a întunecat şi mai mult mintea. Cu pâcla sataniceştilor lui vrăji i-a scos din minte toate cuvintele duhovniceşti. A încercat zadarnic să zică un psalm că de obicei, dar îl rostea numai cu gura, căci mintea lui înceţoşată nu înţelegea nimic. Acest lucru i-a pricinuit o durere şi o mâhnire de nerăbdat.

"Vai de mine nenorocitul, nu ştiu ce să spun!" Şi a început din nou rugăciunea cu mai multă osteneală. Acest chin în rugăciune a ţinut patru ani încheiaţi. Şi diavolul nu contenea a-i repetă zilnic: "Dumnezeu nu există!"

Acest gând hulitor l-a afundat într-o nemângâiată mâhnire. Era aşa de mare tulburarea şi mâhnirea lui, că umbla că un om deznădăjduit şi nepăsător faţă de toate. Iar diavolul îi şoptea continuu: "Nu-ţi cer altceva, fără numai să încetezi rugăciunea de dimineaţă şi de seară".

Robul lui Dumnezeu, uimit de neruşinarea aceluia, îi răspunse: "Chiar de aş cădea în nelegiuirea de a ucide pe cineva, sau orice alt rău aş face, de la picioarele Domnului meu Iisus Hristos nu mă depărtez".

- Ce spui? şopteşte iar diavolul. Dar există Hristos? Hristos nu există!... Eu sunt stăpânul a toate! Tu de ce te lepezi de mine?

- Da, ticălosule, există Hristos! Şi este totodată Dumnezeu şi om, a răspuns Nifon. Până când, înrăutăţitule, o să mai chinuieşti făptura lui Dumnezeu? Îţi închipui că o să mă înşeli, înnegritule şi întunecatule? Ştiu bine că eşti întuneric, că în întuneric te sălăşluiesti şi cu întunericul lupţi împotriva oamenilor şi în întunericul cel mai dinafară te vei chinui în vecii vecilor! Fugi de lângă mine vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al sfinţilor Lui!

Înrăutăţitul, însă, nu se dezlipea deloc de lângă el şi repetă mereu că, nu există Dumnezeu. "Ce, îi şoptea, vrei să spui că există Dumnezeu? Unde ai văzut tu pe acest Dumnezeu de care zici? Cine ţi L-a arătat? Unde stă? Unde locuieşte? Arată-mi-L şi voi crede şi eu în El!"

Patru ani, precum am zis mai sus, l-a chinuit astfel. Fie că mânca, fie că stătea, se ruga sau orice altceva făcea, diavolul, îi aducea acest gând, ca să-l facă să creadă că nu există Dumnezeu. Îi sfredelea necontenit creierul şi îi tulbura înţelegerea cu această neîntreruptă repetare. Iar Nifon zicea că există Dumnezeu, dar uneori, amăgit de diavolul, îşi închipuia că nu există. Ajunsese până se se înşele amarnic. Dar cu toate acestea nu neglija rugăciunea şi meditaţia.

Astfel, într-o zi pe când se ruga în biserică, vine din nou diavolul, aducându-i acelaşi gând. Atunci, deodată, vede că-i apare chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Nifon a suspinat din adâncul inimii şi, întinzându-şi mâinile spre dumnezeiescul chip, a strigat: "Doamne, Dumnezeul meu, caută spre mine, pentru ce m-ai părăsit? Încredinţează-mă cu adevărat că exişti, ca să nu fiu silit să încetez ceea ce fac pentru numele Tău şi să fac ceea ce îmi zice cel rău". Apoi, s-a oprit, aşteptând răspuns. Şi, pe când se uită la dumnezeiescul chip, acesta strălucea ca fulgerul, luminându-i fata şi umplându-l de o negrăită mireasmă.

Copleşit de lumină şi neputând răbda înfricoşată strălucire, a căzut tremurând cu faţa la pământ, zicând: "Cred Întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi intru Unul Domn Iisus Hristos, Făcătorul şi Stăpânul meu şi întru Duhul Lui Cel sfânt şi de viaţă făcător. Doamne Iisuse Hristoase, mult Milostive, nu te mânia asupra mea şi nu mă izgoni de la Tine, pe mine nelegiuitul care am îndrăznit să nesocotesc Preasfânt Numele Tău. Tu ştii, Doamne, cum m-a legat vrăjmaşul afundându-mă în otrăvită necredinţă. De aceea, iartă-mi toată lipsa de evlavie faţă de nemărginita Ta iubire de oameni!"

După ce a rostit aceste cuvinte, s-a ridicat puţin de la pământ şi a văzut din nou preaslăvitul chip. O vedenie mai presus de lume. Dumnezeiasca faţă era preastrălucita şi-l privea cu multă blândeţe. Cu sufletul plin de bucurie, Nifon a început să cânte "Doamne miluieşte" şi a rămas copleşit de vederea cea mai presus de lume." Cu adevărat, mare este Dumnezeul creştinilor! e exclamat el, şi de mare slavă se învredniceşte cel ce cade la preacuratele Lui picioare. Căci El nu lăsa niciodată făptura Sa să se piardă. Binecuvântat este Dumnezeu şi binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, care m-a mântuit pre mine cel ce eram în latura şi în umbra morţii!"

A adus multe alte mulţumiri Domnului nostru Iisus Hristos, apoi a ieşit din biserică, a mers la chilia lui şi a dormit puţin. Inima îi era copleşită de dumnezeiasca fericire. Era acum de mirare să-l vezi umblând vesel, zâmbind şi bucuros. Era aşa de iubitor faţă de toţi, încât cunoscuţii lui se întrebau miraţi: "Atâţia ani l-am văzut abătut şi trist. Cum este aşa de bucuros acum? Nu cumva să fi avut vreo vedenie?" Se străduiau să găsească o explicaţie acelei taine. Dar el, din clipa în care a văzut astfel faţa Domnului, nopţi întregi stătea cu ochii la cer şi zicea:

"Miluieşte-mă, Tu, Care, Te-ai făcut om pentru mine; Tu, Care eşti Fiul Unul născut al lui Dumnezeu, îndrăznirea şi mijlocitorul nostru către Tatăl; Tu, Care eşti bogăţia milostivirii şi negrăită iubire de oameni a necuprinsei Dumnezeiri!"

Apoi începea să-l înfrunte pe cel rău, zicând: "Unde este înrăutăţitul care zicea că nu există Dumnezeu? Să se umple acum de ruşine necuratul diavol, mincinosul, întunecatul, cel plin de ură! Am văzut pe Domnul meu, Care m-a încredinţat că şi pe fericitul Toma, când nu credea. Măreşte suflete al meu pe Domnul şi s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu!" Cu aceste cuvinte de mărire ale Maicii Domnului, lăuda şi mulţumea din toată inima Celui ce îl cercetase cu acea negrăită mireasmă.

Într-o seară, după ce şi-a terminat rânduiala sa de rugăciune, a adormit puţin. Şi a văzut în somn o mare nesfârşită şi în mijlocul ei un imens stâlp de foc, având în vârf un tron strălucit. Deodată îi apare cineva şi-l întreabă: "De ce stai? Urcă-te pe stâlp, pentru că trebuie să te urci".

Cum a auzit acest glas, a început să se caţăre. Cu mare osteneala a ajuns până sus, dar în vârf nu putea să se urce. Mai rămăseseră trei coti de urcat; se silea să-şi ridice picioarele, ca să ajungă la tron, dar nu îndrăznea, pentru că uitându-se la nesfârşita întindere a mării, îl cuprindea spaima.

"Vai, se gândea el, ce să fac eu păcătosul! Dacă ridic piciorul să ajung în vârf, mă tem că nu cumva să alunec şi să mă înec, iar ca să mă întorc şi să cobor, este şi mai greu". Era tulburat, nehotărât şi nedumerit. Deodată, fără să-şi dea seama cum a îndrăznit, a făcut un mic efort. A fost de ajuns ca să păşească uşor şi s-a aşezat pe tron. Cu uimire privea acum orizontul deschis în jurul lui şi se minuna, zicând: "Cum m-am urcat eu până aici? Şi cum voi putea să mă cobor?" În acea clipă s-a trezit.

Uimit, se întrebă ce să însemneze toate acestea. Acelaşi lucru l-a văzut şi în altă seară, precum şi a treia oară. Atunci nedumerirea lui a ajuns la culme. "Doamne, s-a rugat el, arată-mi ce înseamnă aceasta vedenie!"

Şi Domnul i-a deschis mintea şi a început să înţeleagă singur. Urcarea pe stâlp este drumul greu al virtuţii, care duce la cetatea cea cerească. Dar greutatea de a ajunge deasupra ei ce înseamnă? De multe ori ne grijim de cele pământeşti şi, astfel ne îngreuiem a ajunge la nepătimire. Tronul pe care am şezut şi m-am odihnit uitându-mă la toate este nepătimirea, care se afla deasupra tuturor virtuţilor, ca un tron. Cine se urcă pe el, vede cu ochii, curat, şi cele omeneşti şi cele dumnezeieşti, şi înţelege cum diavolul înşeală pe oameni.

După ce a tâlcuit visul, Nifon a dat din toată inima slavă lui Dumnezeu, Care necontenit îl ocroteşte şi-i poarta de grijă.

(Viaţa şi învăţăturile Sf. Ierarh Nifon, Episcopul Constantianei)

Tinerii in societate - Modele si idoli

Ieri am intrat într-un celebru lanț de magazine cu produse din domeniul IT pentru a face o achiziție. Deși pornisem hotărât în privința achiziției, totuși am ezitat în magazin întrucât agentul de vânzări m-a întâmpinat și tratat cu dezinteres. Așadar, dezinteresul pe care l-am resimțit m-a determinat să-mi schimb decizia de cumpărare. Însă dezinteresul agentului de vânzări nu a avut doar acest simplu efect asupra mea, ci a contribuit în mod unilateral la formarea opiniei mele despre acel lanț de magazine.

Cu această ocazie mi-am amintit de o întâmplare la care am fost martor cu ceva timp în urmă, întâmplare care ne va ajuta foarte mult să înțelegem anumite mecanisme ale relaționării interumane:

Într-o zi oarecare am avut de rezolvat o anumită problemă la o bancă foarte cunoscută, dar și foarte aglomerată. Țin să precizez că acea agenție este mai tot timpul aglomerată în ciuda faptului că personalul își dă toată bună-voința ca lucrurile să se desfășoare normal. Pur și simplu personalul este depășit la orele de vârf din pricina afluxului mare al clienților. Însă o parte din vina carambolului de clieți se datorează și conducerii băncii care ar avea posibilitatea de a suplimenta numărul de ghișee pentru a face față cererii la orele de vârf.

Revenind la întâmplarea noastră, tot așteptând să-mi vină rândul din marea de oameni, unul din clienți a ajuns la capătul răbdării și a început să vocifereze indignat la adresa băncii. Omul acuza în gura mare faptul că banca respectivă își bate joc de proprii clienți, că mereu este aglomerat acolo din pricina (dez)organizării, iar el pierde timpul și multe altele. Consiliera de clientelă a încercat să-l calmeze pe domnul respectiv însă cu greu a reușit. Omul acuza întreaga bancă, deși numai conducerea locală purta o vină în acel context particular.

Deși banca respectivă are și agenții neaglomerate în acel oraș, agenții care pot răspunde cu promtitudine și celor mai exigenți clienți, domnul respectiv a asimilat imaginea întregii bănci cu imaginea agenției locale pe care o cunoscuse. În ochii acelui om, banca degeaba avea o armată de oameni capabili, dacă experiența lui a fost una a nemulțumirii. Pe acel om nu-l interesa buna organizare de la alte agenții, ci îl interesa ca problema lui să se rezolve acolo unde se afla, pe loc. De aceea a atribuit experiența neplăcută întregii bănci.

Iată cum o experiență limitată în timp și spațiu se răsfrânge asupra unei întregi entități, deși experiența respectivă nu este în mod imperios una reprezentativă pentru întreaga entitate.

În general, noi oamenii, facem la fel în viața de zi cu zi. Asimilăm persoanele care reprezintă o entitate (instituție, bancă, simplu magazin etc.) cu însăși entitatea respectivă. Aceasta se întâmplă deoarece impresia despre entitatea respectivă se rezumă cel mai adesea doar la impresia avută despre persoana care reprezintă entitatea și cu care noi am intrat în contact. Dar această echivalare dintre impresia față de persoana reprezentantă și cea față de entitatea reprezentată nu este întotdeauna cea mai obiectivă, deoarece se întampă în multe cazuri ca persoana reprezentantă să nu fie imaginea fidelă a intereselor și conduitei pe care entitatea reprezentată o adoptă.

Mai mult decât atât, o experiență particulară în legătură cu o mică parte a unei  întregi organizații, fie că este pozitivă sau negativă, nu poate fi generalizată atribuind-o întregului, atâta timp cât acea experiență particulară nu este o caracteristică generală a întregului. Dacă majoritatea angajaților unei firme sunt bine pregătiți profesional, iar eu am parte doar de unul slab pregătit ce reprezintă o excepție față de majoritate, atunci lucrul acesta nu mă întreptățește să trag concluzia că toți angajații firmei respective sunt slabi și că firma este prost codusă. Cu toate acestea, în acest mod simplist raționăm de cele mai multe ori: imaginea angajatului slab pregătit, devine în ochii noștri imaginea întregii organizații pe care o reprezintă.

Din aceste considerente, în calitate de creștini drept-măritori, se cade să fim conștienți de faptul că oamenii din afara Bisericii îl percep pe Dumnezeu întocmai cum fac aproape toți oamenii cu instituțiile, băncile, și celelalte organizații social-economice. Așa cum angajații sunt cartea de vizită a firmelor la care lucrează deoarece clienții își creează imaginea despre firmă în funție de personalul firmei, tot așa creștinii sunt cartea de vizită a lui Dumnezeu față de toți ceilalți oameni, pentru că oamenii din afara Bisericii își creează imaginea despre Dumnezeu și Biserică în funție de experiența avută cu credincioșii.

Și întrucât ateii, agnosticii și toți certații cu Dumnezeu, își formează opinia despre Dumnezeu și Biserică în funcție de experiența pe care o au față de creștini, nu degeaba mulți s-au smintit de instituția Bisericii atâta timp cât s-au simțit oripilați pe bună dreptate de faptele unor membri ai Bisericii.

Dacă ateul sau "creștinul" de ocazie vede că preotul parohiei de care aparține una predică și alta face, adică dacă îl vede lăcomindu-se, mâniindu-se pe nedrept sau desfrânând, atunci ateul va asocia imaginea tuturor preoților din Biserică cu imaginea preotului respectiv. În ochii acelui om toți "popii" sunt lacomi, hoți și curvari deși a văzut ceva nereprezentativ pentru întreaga preoțime. Ceilalți preoți și călugări evlavioși, cu viață sfântă, nu mai există în ochii ateului/ "creștinului" de ocazie și astfel sminteala, din partea preotului cu pricina, devine motiv de îndreptățire pentru propriul ateism, pentru o viață de compromis sau pentru o conduită creștină laxă.

Așadar, este bine să înțelegem anumite lucruri elementare deoarece noi, ca și creștini, avem o răspundere imensă față de toți ceilalți oameni: reprezentăm imaginea lui Dumnezeu în lume.

Dacă tu ca preot, predici de la amvon milostenia și cumpătarea iar după ce ai terminat de predicat intri într-un Volkswagen sau Audi ultimul tip pentru a ajunge acasă, fii convins că nu reprezinți instituția Bisericii prin fapte, ci doar pozezi artistic ceea ce nu faci. Așa cum cineva fără voce și ureche muzicală, falsează interpretarea unei melodii celebre deranjând auditoriul, deși linia melodică scrisă este extrem de frumoasă și înălțătoare, tot așa preotul falsează prin fapte învățătura de credință a Sfintei Evanghelii. Aproape degeaba predici ca preot, dacă nu faci ceea ce predici și pe bună dreptate te taxează credincioșii sau ateii, că ești fariseu.

Dacă tu ești vânzătoare de cărți bisericești și citești ziare cu femei îmbrăcate sumar în timp ce vinzi, fii convinsă că nu reprezinți lucrurile pe care le promovezi pe raft, ci reprezinți sminteala pe care o savurezi în fapt. Degeaba porți pe de o parte fustă lungă și batic pe cap, dacă pe de altă parte promovezi în același timp contrariul decenței. Dai dovadă de fariseism și te faci pricină de sminteală pentru cei șovăielnici în credință.

Dacă tu ca simplu mirean pretinzi că ești credincios, dar faptele tale nu te clasează cu nimic mai presus de nivelul celor din jurul tău, fii convins că nu reprezinți adevărata imagine a lui Dumnezeu ci doar îl cinsteși cu buzele iar cu inima slujești mamonei. Degeaba te vede cineva ducându-te duminică de duminică la biserică, dacă în timpul săptămânii te vede înjurând, bârfind sau curvind. Faptele tale nu-i vor schimba în bine pe cei din jur ci mai mult le vei da motive să-și îndreptățească patimile. Prin contrastul dintre ceea ce ne-am angajat să reprezentăm și ceea ce reprezentăm prin fapte, putem îndepărta oamenii de Dumnezeu și de Biserică, și vai aceluia prin care vine sminteala.

Pentru a fi într-adevăr cărți de vizită demne de a-l reprezenta pe Dumnezeu, adică reprezentanți legitimi iar nu neaveniți, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne dă trei repere principale:

a) Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.

b) De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.

c) Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

Așadar, pentru a fi reperabili ca fii ai lui Dumnezeu în lume și pentru ca Dumnezeu să se facă simțit din faptele noastre, se cade să avem dragoste față de toți cei din jur așa cum Dumnezeu are dragoste față de noi. Dacă vrem să fim reprezentanți legitimi ai lui Dumnezeu, trebuie să încetăm a mai fi creștini de ocazie sau creștini cu buzele: nu creștini de duminică și nici din Crăciun în Paște, ci creștini în fiecare gând, vorbă sau faptă; creștini cu normă întreagă, clipă de clipă, în fiecare loc și pentru fiecare persoană sau lucru în parte.

Doar ajungând la această conștiință a răspunderii purtate putem să-i schimbăm în bine pe cei din jurul nostru. Doar așa îl reprezentăm cu adevărat pe Dumnezeu în lume: când toate faptele noastre vor fi de fii ai Lui iar noi ne vom avea ca frații între noi.

Ar fi bine să conștientizăm că așa cum noi avem așteptări ridicate și pretenții foarte mari de la preoții noștri, tot așa si cei care nu au treabă cu Biserica au pretenții foarte mari de la noi, văzându-ne că suntem credincioși. Iar dacă nu ne vom ridica la măsura așteptărilor, dezamăgirea celor necredincioși va fi cu mult mai mare decât dezamăgirea noastră față de un preot care calcă strâmb.

Se cade a ne face o cercetare adâncă de conștiință, și cred că doar așa vom realiza că am avut și avem greșeli care au îndepărtat oamenii de Biserică și care îi determină pe cei slabi să stea departe de Dumnezeu...

doamne ajuta..

Fotografii - Locuri frumoase din strainatate

La începutul lunii martie Florin şi Gabi, dragii noştri prieteni, au fost la Berlin pentru câteva zile. Ne-au dat şi nouă fotografiile ca să vizităm şi noi măcar virtual această frumoasă capitală a Europei. Dacă erau copacii inverziţi cred că ar fi fost şi mai frumoasă.