Auzim des predici frumoase, explicaţii interesante, şi sfaturi duhovniceşti care ne luminează mintea şi ne dau o stare de bucurie, dar oare cât punem în practică din ceea ce auzim? Mi-aduc aminte de părintele Teofil Pârâian care povestea o discuţie dintre el şi mama lui. El o întrebă: „mamă cum o fost azi la biserică?” iar ea răspundea: „O fost bine, părintele o vorbit tare frumos”. “Păi şi ce zicea părintele!” iar ea: „Păi zicea de bine maică, ce să zică.”.

Dragul nostru duhovnic de la Sâmbăta de Sus a vrut prin această întâmplare să ne atragă atenţia să nu căutăm doar să ascultăm prelegeri frumoase, pe care după scurt timp le uităm ci să încercăm mai degreabă să le punem în practică.

Eu înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu citeam cărţi în genul celor de la editura Curtea Veche: „Cum să scapi de griji”, „Cum să fii mereu fericit?”, „26 de secrete pentru a te ajuta să obţii rezultatele dorite în viaţă şi în carieră”, “Schimbând gândirea, îţi schimbi viaţa.” etc. Astăzi sunt foarte căutate şi le puteţi vedea mai în orice librărie. Ele vin din cultura americană unde cred există un manual aproape pentru orice activitate. Aceste cărţi oferă o pleiadă de perspective interesante şi dezvăluie multe adevăruri despre psihologia umană şi felul nostru de a ne comporta dar totuşi nu sunt de ajuns pentru a ne rezolva problemele.

La început când le citeşti te încântă foarte mult şi crezi că dacă vei aplica tot ce scrie acolo vei fi fericit, sau vei avea succes pe plan profesional. Problema apare când te apuci efectiv de pus în practică ceea ce spune autorul şi pe deasupra mai întâmpini şi probleme. Eu am încercat să fac acest lucru şi când am dat de greu am clacat, mi-am dat seama că teoria e teorie şi chiar de vei reciti de zeci de ori acele sfaturi „extraordinare”  şi le vei lipi pe frigider  tot nu-ţi vor da puterea să le înfăptuieşti.

Trăim în era informaţiei unde suntem asaltaţi de pretutindeni cu ştiri, sloganuri publicitare, imagini, filme iar creierul nu poate asimila tot, iar multe din lucrurile pe care le auzim sau vedem le uităm, reţinând doar parte din ele. Chiar şi acea mică parte rămasă în memorie se pierde în timp dacă nu ne reîmprospătăm informaţiile.

Se întâmplă la fel şi cu sfaturile duhovniceşti pe care le auzim în predici sau le citim în scrierile Sfinţilor Părinţi. Pe moment simţim acelaşi lucru pe care l-au simţit şi cei doi ucenici călători în drumul spre Emaus cărora Mântuitorul Hristos le tâlcuia proorociile din Vechiul Testament:

„Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32)

Arde inima în noi când harul lui Dumnezeu ne atinge tâlcuindu-ne tainele adânci ale lumii şi ale împărăţiei lui Dumnezeu. Dar ce se întâmplă după aceea?

Într-un cuvânt de învăţătură putem auzi că nu există faptă mai mare în faţa lui Dumnezeu decât primirea străinilor, sau că milostenia adevărată e cea dăruită din ceea ce ai şi îţi este de folos renunţând la tine pentru celălalt la fel ca văduva din Evanghelie. Sau putem citi că e de mare trebuinţă să stăm seara la rugăciune măcar o oră şi dimineaţa la fel, sau că nu există iubire mai mare decât aţi de viaţa pentru cel de lângă tine.  

Dar oare câţi dintre noi am luat în casă un sărac de pe stradă şi i-am oferit găzduire? Câţi ne-am dezbrăcat de haina călduroasă şi am oferit-o unui frate de a-l nostru care doarme în frig? Câţi dintre noi ne facem seara canonul de rugăciune aşa cum ni l-a dat duhovnicul? Câţi ne-am da viaţa pentru un prieten?

Nu ştiu,  numai Dumnezeu ştie.

Dar ştiu că e greu să faci o faptă bună. E greu la început pentru că eşti egoist şi vezi lucrurile numai din perspectiva care-ţi va aduce ţie cel mai mare avantaj, E greu pentru că trebuie să depui efort trecând peste lenea şi grijile care te copleşesc. E greu pentru că diavolul te va ispiti prin gânduri ca să-ţi deturneze fapta cea bună. Ba de multe ori vei vedea că deşi tu vrei cu tot cugetul tău să faci o faptă bună totuşi unii oameni din jur îţi vor pune obstacole, intenţionat sau nu.

E greu să împlineşti poruncile lui Dumnezeu de unul singur, e chiar imposibil.

Dacă nu eşti ancorat în viaţa Bisericii şi nu eşti conectat la izvorul harului lui Dumnezeu, oferit tuturor prin Sfintele Taine, nu vei avea putere să stăruieşti în bine. Vei fi ispitit uşor, te vei autocovinge şi îndreptăţi prin diferite motive că nu e rău ceea ce faci, sau vei crede că ai circumstanţe atenuante pentru care nu poţi face binele. Omul neancorat în viaţa Bisericii prin rugăciune, prin participarea la liturghie, prin mărturisirea păcatelor, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului “este este asemenea omului care şi-a zidit casa pe pământ fără temelie, şi izbind în ea puhoiul de ape, îndată a căzut şi prăbuşirea acelei case a fost mare.” (Luca  6, 49)

Iar oricine vine la Hristos şi aude cuvintele Lui şi le face, vă voi arăta cu cine se aseamănă:

“Asemenea este unui om care, zidindu-şi casă, a săpat, a adâncit şi i-a pus temelia pe piatră, şi venind apele mari şi puhoiul izbind în aceea, n-a putut s-o clintească, fiindcă era bine clădită pe piatră.” (Luca  6, 48)

Dacă vom citi cărţi frumoase şi articole interesante pe site-urile ortodoxe dar nu ne vom strădui să înaintăm în bine, să consolidăm comportamentul nostru pentru a-L iubi pe Dumnezeu şi pe oameni, vom auzi glasul lui Hristos care ne atenţionează:

„Şi pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce vă spun?” (Luca  6, 46)

Gândurile bune fără fapte bune sunt ca pământul roditor fără apă. Credinţa fără fapte e moartă aşa cum spune Sfântul Apostol Iacob.  Fără Dumnezeu nu putem face nimic, şi orice gând bun va rămâne la stadiul de bună intenţie dacă nu-i vom cere ajutorul în tot ceea ce facem.

Doar în Biserică vom da roade, şi doar aici Dumnezeu prin preoţi ne oferă toate medicamentele necesare creşterii şi vindecării noastre. Prin botez primim haina luminoasă a împărăţiei lui Hristos şi iertarea tuturor păcatelor. Prin Taina Mirungerii primim darurile Duhului Sfânt pentru a porni spre drumul vieţii cu toţi talenţii prin care vom sluji aproapelui. Prin Taina Sfintei Euharistii ne împărtăşim iară şi iară cu Trupul şi Sângele lui Hristos pentru a primi iertarea păcatelor şi puterea de a ne ridica atunci când am căzut. Prin Taina Sfintei Spovedanii ne pregătim de primirea Euharistiei pentru a nu fi nevrednici de aceasta, şi pentru ca acest medicament să nu-l luam nepregătiţi sufleteşte. Prin Taina Sfintei Cununii intrăm în viaţa de familie unde alături de Dumnezeu vom da viaţă pruncilor şi vom învăţa să iubim cu adevărat. Prin Taina Sfântului Maslu primim ajutor în neputinţele şi bolile noastre trupeşti. Iar prin Taina hirotoniei, bărbaţii cei aleşi de Dumnezeu vor primi Duhul Sfânt aşa cum l-au primit şi apostolii la 50 de zile după Paşti în Ierusalim pentru a propovădui tuturor Moartea şi Învierea lui Hristos.

Asta ne oferă Biserica, cele şapte mari taine prin care Dumnezeu dă harul său fără măsură tuturor celor care şi-L doresc şi vor să se îndumnezeiască.

Psalmistul David concluzionează foarte frumos abordarea acestui subiect:

Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut;  Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.   Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori:  Nu sunt aşa necredincioşii, nu sunt aşa! Ci ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului.  De aceea nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor. Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri. (Psalmul 1)

Omul ancorat în Biserică e ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor harului care rodul său îl va da la bună vreme.....

                                                                                           Arta, cultura si umor - Carti

Tinerii in Biserica - Predici la duminici si sarbatori

Iubiți frați și surori întru Domnul, Hristos a înviat! Duminica de mâine e duminica încredințării personale. Și cine nu e încredințat deplin de credința ortodoxă, cine mai are încă dubii, cine nu e plin de bucurie trăind ortodox încă nu trăiește libertatea fiilor lui Dumnezeu, adică credința care ne mântuiește pe noi, așa cum i-a mântuit și pe Părinții și Maicile dinaintea noastră.

Pentru că Evanghelia zilei [In. 20, 19-31] ne vorbește despre modul cum s-a încredințat Sfântul Apostol Toma de învierea Sa din morți (v. 28), cum s-a liniștit deplin, cum a văzut clar învierea Lui dar și despre fericirea noastră, a celor care credem în El și ne încredințăm de El prin harul Său fără ca să Îl fii văzut, ca Apostolii, în carne și oase pe Domnul.

Iar dacă el a pipăit trupul Său înviat și a simțit dumnezeirea Sa („iar el [Toma], simțind cu mâna firea [persoana] Ta cea îndoită [divino-umană]”, (*** Penticostar, ed. BOR 1999, p. 57), noi pipăim cu inima cuvintele Sale și ne unim cu Trupul și Sângele Său și ne bucurăm de toți Sfinții Lui, care s-au încredințat, fiecare dintre ei de realitatea Lui și s-au umplut de slava Lui în viața lor.

Adesea e reluată supoziția „necredinței” Sfântului Apostol Toma.

Și acest lucru e afirmat într-un mod stereotip, ca și când Sfântul Apostol Toma ar fi fost un necredincios, un rău-voitor ca cei pe care noi îi vedem astăzi peste tot, care s-ar fi luptat cu confrații săi și ar fi negat învierea Lui.

Însă Toma dorea aceeași încredințare de care toți avuseseră parte.

Maica Domnului și Sfintele Femei Mironosițe au venit de mai multe ori la mormânt după Învierea Sa din morți și ele L-au văzut, pentru că El li S-a arătat și le-a încredințat de învierea Lui din morți.

Li S-a arătat lor, celor 10 Apostoli, fără Toma, și la alți ucenici ai Lui.

Mulți Îl văzuseră pe Hristos cel plin de slavă.

Iar Toma nu dorea demonstrații despre învierea Lui ci aceeași încredințare de care se bucuraseră mulți ai Lui.

Acesta e motivul pentru care Sinaxarul zilei spune despre „Duminica Tomii” că este „înnoirea Învierii lui Hristos și pipăirea Lui de către Sfântul Apostol Toma” (***Penticostar, ed. BOR 1999, p. 62).

Venirea din slava Sa la Apostolii Săi, adunați împreună în a 8-a zi, în același fel cum îi încredințase pe cei 10 [In. 20, 19-23], e o înnoire a evidenței învierii Lui și o certificare a ei și pentru Toma, care dorea și el aceeași descoperire a Lui de care se bucuraseră și ceilalți.

Iar Domnul nu l-a lăsat pe Sfântul Toma fără această bucurie a revelării Sale…și după ea tânjim cu toții.

Pentru că duminica de astăzi este o atenționare părintească a noastră ca nu cumva să ne mulțumim cu o credință surogat, falsă, care nu produce întâlnirea harică cu Dumnezeul nostru.

Pentru că acesta e marele adevăr al căutărilor umane:  toți vrem să-L găsim și să-L cunoaștem și să Îl iubim pe Ziditorul nostru și să trăim bucuria vieții dimpreună cu El.

Iar când mari genii, mari căutători ai Lui Dumnezeu și Sfinții Lui au strigat după El și au dorit să Îl vadă pe El au dorit încredințarea de prezența Lui și de adevărata credință în El.

Nu, Dumnezeiescul Toma nu este un contra exemplu ci exemplul cel mai deplin pentru viața noastră!

Credința e o căutare a lui Dumnezeu cu toată ființa noastră, cu toată puterea de înțelegere, de iubire și de acțiune.

Omul care crede în El dorește să creadă și mai mult și, pe drumul credinței, avem multe sincope, multe dileme, multe deznădejdi, mari căderi și fulminante urcușuri duhovnicești dar care toate acestea aprofundează credința, o simplifică și produce în noi o încredințare din ce în ce mai mare.

Și această încredințare în El, pe măsură ce crește în noi, ne face să nu mai luăm seama la râsul lumii, la pericolele de orice fel, la frica de suferință, moarte sau demoni, de sărăcie sau de neiubire pentru că slava Lui ne ocupă tot mai mult întreaga persoană și ne face să receptăm tot ce trăim din perspectiva veșniciei și nu a unei istorii lașe și plină de compromisuri.

Dacă unii s-au încredințat de Dumnezeu prin citire, alții prin slujbele Bisericii, alții printr-o minune, alții prin mărturia cuiva, alții prin aprofundare teologică, alții prin suferință sau alții prin vederea slavei lui Dumnezeu, cu toții, oricare ar fi gradul nostru de încredințare în realitatea și lucrarea lui Dumnezeu cu întreaga creație, am trăit și trăim această încredințare din darul lui Dumnezeu și nu pentru nevoința noastră.

Aceasta trebuie să fie conștiința noastră recunoscătoare față de Prea Curata Treime, Dumnezeul nostru: că viața, credința, mântuirea noastră sunt daruri ale Sale, ale marii și negrăitei Sale iubiri față de noi, păcătoșii.

Iar dacă ne manifestăm astfel vizavi de viața noastră și de viața altora înțelegem necesitatea mărturisirii credinței noastre față de alții sau, mai bine zis, a încredințării noastre vizavi de alții.

Și când spun asta mă refer la faptul că nu îl uimește pe om dacă îi turui versete, minuni, fragmente de rugăciuni și de slujbe…Nu îl uimești când vrei să intri cu forța în viața lui și, în mod ostentativ, să îi propui modul tău de a-L înțelege pe Dumnezeu.

Dar îl uimești, îl cutremuri, îl dezarmezi când constată, după un anumit timp, că tu trăiești și gândești ortodox în fiecare moment al vieții tale.

Adică îl uimești dacă îl ajuți când nimeni nu-l ajută, când îi restitui portofelul pierdut pe care nimeni nu i l-ar mai fi restituit, când simplitatea și demnitatea ta îl umilesc instantaneu, când prietenia ta față de el e conștiință vie și clară și când rugăciunile și pacea și bucuria ta, reale și pline de har, îl umplu și pe el de slava lui Dumnezeu, cea care îl încredințează pe tot omul trăitor în această lume.

Când strigăm către Dumnezeu, în durerea și deznădejdea noastră, ca să ne scoată din iadul nostru ne pregătim să înțelegem iubirea Lui cu noi și nevoia întregii lumi de iubirea Sa, de pacea și de blândețea Sa.

Dacă ne umplem de slava Lui și devenim palate ale Stăpânului, nu devenim insensibili la nevoia de frumusețe, de iubire, de candoare și de iertare a umanității ci, dimpotrivă, extrem de sensibili și de grijulii cu nevoile reale și profunde ale oamenilor.

Și oamenii nu au nevoie, în primul rând, de 5 mașini, de 7 case, de aur mult, de conturi multe, de multă mâncare și de haine indecent de multe ci în primul rând de încredere, de liniște, de iubire, de candoare, de simplitate, de normalitate.

Și vedem în acest 2011 cum sărăcia umilește în bine și pe cei cu bani și pe cei fără ei, și cum ne face să ne aducem aminte că avem nevoie, în primul rând, de o climă bună, de un aer bun, de un pământ curat, de o apă întăritoare, de o mâncare pe care să o simți că te hrănește și de oameni care să te înțeleagă, să te sprijine, să te încurajeze spre planuri mari.

Cauți excesele, cauți uitarea în vicii, cauți solipsismul indiferent față de societate când nu te simți al tău, când nu te simți agreat, când nu te simți al cuiva, când nu ai pentru cine lupta.

Și într-un anume fel sunt de înțeles extremele, viciile, căderile: totul ni se pare prea mult și nu mai facem față presiunii sociale și energiilor din noi.

Căutăm debușeuri, ieșiri, salvări…dar în perimetrul nefast al depărtării de Dumnezeu.

Numai că și de acolo ne poate scoate Dumnezeu prin pocăință și reconsiderare a vieții noastre.

Dar când căutăm iertarea lui Dumnezeu vrem ca să simțim iertarea Lui față de noi. Și până nu o simțim, nu ne putem bucura de liniște și de încredințare.

Acesta e motivul pentru care încredințarea Sfântului Toma e nevoia fiecărui om.

Și mulți au dorit și căutat ani la rând această încredințare, au trecut prin diverse forme de religiozitate și multiple filosofii până au găsit credința cea una, mântuitoare și sfințitoare a întregii lumi, credința ortodoxă.

Dar tot la fel de greu e și să Îl găsești pe Dumnezeu în Ortodoxie, fiind ortodox și să trăiești împreună cu El fără ca să fii ispitit de extreme.

Pentru că viața eclesială actuală în Ortodoxie nu e lipsită de extreme, de priviri înguste, de derapaje.

Și aceasta pentru că nu integrăm, nu devenim tot mai încăpători, nu vrem să învățăm de la Sfinții și teologii fiecărui secol în parte ci ne refugiem într-o viață cu orizonturi parohiale, naționale sau fără legături reale, vii, cu Tradiția de 2000 de ani și de aceea nu ne bucurăm cu toată bucuria de care ortodocșii pot să se bucure.

Pentru că bucuria ortodocșilor vine din cunoașterea Tradiției și din trăirea în ritmurile ei îndumnezeitoare.

Dacă vezi Biserica Ortodoxă, ca ortodox, drept o instituție condusă doar de oameni, cărora le vezi decadența cu minuțiozitate și teologia ortodoxă nu ți se pare deloc congruentă cu viața lor ești mai mult un spectator neimplicat decât un experimentator, un încredințat de viața ei divino-umană.

Ochii ortodocși, ochii profunzi ai ortodoxului, ochii care se curățesc ca să vadă tot mai profund apar în om atunci când el începe să vadă minuni în Biserică, când începe să vadă nevăzutul din văzutul Bisericii, când trece de la Icoane la relația de prietenie cu Sfinții și de la slujbele Bisericii ca date neînțelese la experimentarea măreției lor teologice și duhovnicești.

Ochii ortodocși sunt un microscop foarte puternic care privește în lăuntrul lucrurilor.

Una e frunza Bisericii, ceea ce vezi pe afară din Biserică și alta e când frunza Bisericii, teologia, viața și realitatea ei le vezi microscopic, în profunzime, când plonjezi în frunză, cu harul lui Dumnezeu, în viața Bisericii și vezi o lume incredibilă…sau când privești cu telescopul credinței ortodoxe universul și auzi cântecul lui cutremurător.

Da, există multe nereguli, mulți oameni care își bat joc de vocația lor în Biserică, oameni care nu știu ce e Ortodoxia dar sunt printre noi însă cu inima lor stau departe, sunt mulți decepționați și mulți ratați în credință, pentru că au dorit o credință după mintea lor și nu credința care îi sfințește pe ei.

Sunt multe drame, multe și mari drame în Biserică.

Numai că, așa cum soarele se ivește după zile de ger și de ploaie, după cum iarba crește peste tot primăvara și nimeni nu o poate opri, după cum înfloresc peste tot florile pământului și umplu de miros îmbătător întreaga lume, tot la fel viața Bisericii e mai sfântă și mai profundă decât toți detractorii ei la un loc și irumpe în viețile oamenilor într-un mod paradoxal.

Și de aici mâna întinsă a lui Dumnezeu pentru tot omul.

Toți sunt chemați la mântuire, toți sunt încurajați, toți sunt ajutați să înțeleagă că sfințenia e normalitatea vieții umane.

Și minunarea omului, oricare ar fi el, prinderea lui în mreaja frumuseții Sale înseamnă începutul încredințării de frumusețea Lui cea veșnică.

Mă rog lui Dumnezeu ca să ne încredințăm, cu toții, de sfințenia, de bucuria, de pacea, de mila și de atenția Lui cu fiecare dintre noi și împreună cu El fiind să ne bucurăm dumnezeiește în toate zilele vieții noastre și în întreaga veșnicie. Amin!....

Mană cerească, Fecioară, şi izvorul cel dumnezeiesc al raiului cu totul adevărat te numesc pe tine, stăpână; că şuvoiul şi darul izvorului tău s-au revărsat peste cele patru laturi ale pământului, totdeauna umplându-l cu minuni mai presus de fire şi tuturor celor ce o beau, apa se face împlinitoare a celor cerute. Pentru aceasta, noi creştinii bucurându-ne, alergăm cu credinţă, scoţând aghiazma cea totdeauna dulce-curgătoare.

Râuri de tămăduiri izvorăşti, Fecioară, celor ce cu credinţă aleargă neîncetat la izvorul tău, dumnezeiască Mireasă. Că în dar reverşi tămăduirile, din belşug şi cu prisosinţă, celor bolnavi; pe cei orbi, care aleargă la tine, îi faci să  vadă lămurit; pe mulţi şchiopi ai îndreptat şi pe slăbănogi ai întărit; pe cel mort l-ai înviat prin întreita  turnare a apei şi ai vindecat durerile celor bolnavi de idropică şi de năduf.

Cine va grăi puterile tale, o Izvorule care, fiind plin de neîmpuţinate minuni, săvârşeşti multe şi peste fire lucruri? O, darurile cele mari, care le verşi tuturor! Că nu numai bolile cele cumplite le-ai alungat de la cei ce cu dragoste aleargă la tine, ci şi patimile cele sufleteşti le speli, curăţindu-le, ceea ce eşti cu totul fără prihană, dăruind, o dată cu toate, şi mare milă.

Cine nu te va ferici, Preasfântă Fecioară? Sau cine nu va lăuda preacurată naşterea ta? Că Fiul Unul-Născut, Cel ce a strălucit fără de ani din Tatăl, Însuşi din tine, cea curată, a ieşit, negrăit întrupându-Se; din fire Dumnezeu fiind şi cu firea om făcându-Se pentru noi, nu în două feţe fiind despărţit, ci în două firi fără de amestecare fiind cunoscut. Pe Acela roagă-L, curată cu totul fericită, să se miluiască sufletele noastre.

Bucură-te, Izvorule de viaţă purtător, care asemenea mărilor reverşi minuni peste toată lumea; noianule duhovnicesc, care cu revărsarea darului covârşeşti curgerile Nilului; al doilea Siloam, care izvorăşti apă mai presus de fire ca  dintr-o piatră minunată şi care ai primit puterea Iordanului. Mană de mântuire, care eşti vădit bogată şi cu adevărat îmbelşugată spre trebuinţa celui ce o caută. Maică a lui Hristos, Fecioară, care reverşi asupra lumii mare milă.

Cu cântări răsunătoare să lăudăm credincioşii pe Norul cel ceresc, care a plouat pe pământ, fără micşorare, pe picătura cea cerească, pe Hristos, Dătătorul de viaţă; pe Apa cea dumnezeiască, cea care ţâşneşte vie şi izvorăşte nemurire, pe Ambrozia nectarului, care după ce o bei, niciodată nu se împuţinează şi stinge setea care topeşte sufletele. Din care cei ce beau cu înţelepciune, dumnezeieşti
râuri revarsă dinlăuntrul minţii, izvorând tuturor darul cel îmbelşugat.

Stih: Apele râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu.

Bucurã-te, Izvorule cel ce ai primit viaţa, cel ce neîncetat izvorăşti daruri, fântâna tămăduirilor, care faci slabă şi neputincioasă toată tăria bolilor; cel ce izvorăşti celor orbi vedere şi dumnezeiască curăţire celor leproşi, tot leacul împotriva bolilor tuturor celor ce aleargă cu credinţă la locaşul tău, marele spital de obşte, cu adevărat fără de plată şi primitor, Maică a lui Hristos-Cuvântul, Cel ce izvorăşte lumii mare milă.

Să trâmbiţăm prin cântări, o iubitorule de praznic, să săltăm şi să dănţuim, bucurându-ne de apele cele ce de-a pururea ţâşnesc din Izvorul cel de viaţă purtător. Stăpânitorii şi cârmuitorii să se adune şi să împrăştie din belşug darul Izvorului; că pe stăpânitori i-a mântuit şi pe cei ce zăceau în pat prin atingere i-a ridicat. Păstorii şi credincioşii, laolaltă adunându-ne, să sorbim apa cea mântuitoare din Norul cel aducător de ploaie; cei bolnavi, tămăduirea; cei din primejdii, întărirea; cei însetaţi, adăparea; cei orbi, vederea; cei surzi, buna auzire; cei ce rău pătimesc, vindecarea; cei în primejdii de moarte, izbăvirea. Toţi, lăudând pe ceea ce pretutindeni izvorăşte credincioşilor ape de mântuire, aşa să-i cântăm: Ceea ce reverşi ape pururea vii din izvor, Curatã Fecioară, nu înceta a te ruga totdeauna pentru robii tăi.

Izvorăşte-mi acum, Izvorule, Fecioară de Dumnezeu Născăcătoare, dându-mi darul cuvântului, ca să laud izvorul tău, care «izvorăşte viaţă şi har credincioşilor; că tu ai izvorât pe Cuvântul Cel într-un ipostas.

Locaş de tămăduire mai presus de fire se arată tuturor biserica ta cea sfântă, Fecioară! Că din moarte vădită ridică lămurit pe credincioşii care aleargă la dânsa şi izvorăşte tuturor mângâierea cea din belşug.

Din ceruri reverşi nouă daruri fără împuţinare, ceea ce eşti cu adevărat una; căci pe cel orb îl faci să vadă lumina, prin tina cea nouă, strigând tu de sus către Leon, mai presus de gând.

Bucură-te, Marie, bucură-te, ceea ce eşti lauda de obşte şi cinstită a neamului omenesc! Că Ziditorul tuturor peste tine S-a pogorât vădit, ca o picătură, arătându-te izvor nemuritor, dumnezeiască Mireasă!

Luminat şi sfânt locaş al Stăpânului tuturor te ştiu pe tine, Fecioară, şi izvor de nestricăciune, care ai izvorât pe Hristos, apa din care ne adăpăm. Cât de mare dar ai dat împăratului, Izvorule şi Stăpână, sfărâmând prin apă tăria cea înfricoşătoare a pietrei, care oprea cu dureri cumplite scurgerea udului.

Dar neîmpuţinat curge din tine, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, izvorând din belşug; cu ajutorul tău cei şchiopi umblă, mulţimea celor leproşi se curăţeşte şi demonii se înăbuşă. Tuturor credincioşilor le împarţi vindecare: împăraţilor şi poporului, sărmanilor şi ocârmuitorilor, săracilor şi bogaţilor, revărsându-le apa îndeobşte, Izvorule, ca pe un leac fără deosebire.

Pe Fântâna cea pururea nesecată şi înviorătoare, pe Dumnezeiescul Izvor din care ţâşnesc şuvoaie de apă, cu un glas să-l lăudăm cei ce îi cerem darul; că în fiecare zi curge şi arătând tămăduirile măcar ca pe curgerile râurilor. Pentru aceasta, după datorie apropiindu-ne cu dragoste, să scoatem cu credinţă din Izvor putere neîmpuţinată şi cu adevărat fără de moarte, care rourează arătat inimile celor binecredincioşi; şi cu buzele să grăim: Tu eşti mângâierea credincioşilor.

Cu adevărat mai mult decât nisipul şi decât picăturile ploilor au crescut mulţimile minunilor izvorului tău, Fecioară,  care neîncetat curg din belşug peste tot pământul, tămăduind degrab pe tot cel ce zace de grea boală.

Apă din izvorul tău, Stăpână Fecioară, s-a turnat peste sânul cel ros de răni chinuitoare al femeii; şi îndată au încetat, prin stropire, durerile cele de moarte şi a cunoscut că s-a tămăduit de boala ei. De neînţeles şi mai presus de fire este cu adevărat ceea ce s-a fãcut prin tine, Născătoare de Dumnezeu. Că apa izvorului tău se face tãmăduire alungătoare de bolile cele pricinuitoare de moarte, ceea ce firea cu adevărat niciodată nu a văzut.

Neîncetat mă omoară vrăjmaşul cu aţâţările desfátărilor, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, Izvorule; nu mă trece cu vederea, ci apucă înainte, ajutătoarea cea grabnică, şi din cursele lui mă izbăveşte, ca necurmat să te măresc pe tine, cea mult lăudată.

Grăite fiind cele cu adevărat minunate ale izvorului tău, Curată Fecioară, umplu de uimire cugetul oamenilor; căci s-au făcut peste fire, sfinţind pe toţi credincioşii. Grăit-au despre darul tău lâna, mana şi Siloamul şi stânca din care a ţâşnit apă, foişorul lui Solomon, apele Iordanului şi fântâna samarinencii. Picăturile izvorului tău, Curată Fecioară, şi pe un mort au înviat, lucruri mai presus de cuvânt şi de pricepere! Cu toate ale tale, Preacurată, biruiesc judecata omenească.

Vindecă patimile mele, Fecioară, ceea ce ai uscat izvorul scurgerii de sânge, frigurile şi fierbinţeala aprinderii şi boala ofticei, oprirea udului i curgerea pântecelui.

(Penticostar - slujbele de la Dumnica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor)...

                                                                                                                                               Tinerii in Biserica - Predici la duminici si sarbatori

Vineri, în Săptămâna Luminată, se prăznuieşte sfinţirca bisericii Preasfintei Stăpânei noastre şi Maicii lui Dumnezeu, a Izvorului celui de viaţă purtător. Şi se mai face şi pomenirea minunilor celor mai presus de fire, care s-au săvârşit de către Maica lui Dumnezeu în acest sfânt locaş.

Biserica aceasta şi-a luat începutul de la împăratul Leon cel Mare, care se mai numea şi Machelie. Fiind acela om bun şi prea blând, mai înainte de a se sui pe tronul împărăţiei, pe când se număra încă între oamenii obişnuiţi, umblând prin locurile acelea, a dat peste un orb rătăcit şi l-a luat de mână ca să-l călăuzească. Şi ajungând aproape de locul unde s-a ridicat mai târziu biserica, orbul a fost cuprins de o sete arzătoare şi l-a rugat pe Leon să-i dea apă ca să-şi astâmpere  setea. Iar Leon, pătrunzând în desişul din apropiere, căuta apă; căci pe atunci locul acela era acoperit cu tot felul de arbori şi desişuri de verdeaţă creşteau pe el. Şi negăsind pe acolo apă, s-a întors întristat. Dar pe când se întorcea, i-a sunat în urechi glas de sus, care i-a zis: «Nu e nevoie să te osteneşti, Leone, căci apa este aproape!».

Dar întorcându-se din nou, Leon căuta. Şi ostenindu-se iarăşi mult, din nou a auzit glasul acela, care i-a zis: «Pãtrunde, Leone împărate, mai adânc în pădurea aceasta şi luând eu mâinile apă tulbure, potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ca ochii lui cei întuneeaţi; şi vei cunoaşte de îndată cine sunt eu, care sălăşluiesc aici de multă vreme». A făcut deci Leon precum îi spusese glasul şi îndată orbul a început să vadă. Şi ajungând Leon împărat, potrivit proorociei Maicii Domnului, a zidit lângă acel izvor, cu multă cheltuială, biserica ce se vede şi astăzi.

Minuni nenumărate s-au fãcut în acea biserică. După oarecare trecere de vreme, şi Justinian, marele împărat al romanilor; care suferea de o boală grea, a dobândit aici vindecare; mulţumind pentru aceasta Maicii Cuvântului, a ridicat o biserică şi mai mare, care însă, crăpându-se de diferite cutremure, a fost rezidită în cele din urmă de către împăratul Vasile Macedoneanul şi de fiul său, Leon Înţeleptul. Pe vremea lor, izvorul de aici a şi săvârşit numeroase minuni: a vindecat multe boli şi a tămăduit nenumărate feluri de răni, molime şi alte suferinţe.

A înviat izvorul acesta şi un mort; acesta era din Tesalia şi, plecând el cu corabia spre izvor, s-a săvârşit pe cale. Când era să moară şi-şi dădea duhul, a rugat pe corăbieri să-l ducă de acolo la biserica Izvorului şi să-l îngroape, după ce vor turna peste dânsul trei ciuturi de apă. Ei au făcut aşa, iar mortul,  fiind stropit cu apă, a înviat.

După multă trecere de vreme, când sta să cadă acea mare biserică, arătându-se Născătoarea de Dumnezeu, a sprijinit-o până ce mulţimea strânsă din împrejurimi s-a scurs afară. Apa aceea, când a fost băută, a alungat mulţi demoni şi a slobozit pe cei legaţi din temniţe. Pe împăratul Leon Înţeleptul l-a vindecat de piatră la rinichi şi a potolit frigurile foarte cumplite ale soţiei lui, Teofana; şi pe fratele lui, Ştefan patriarhul, l-a izbăvit de oftică şi pe patriarhul Ioan al Ierusalimului l-a vindecat de surzenie. Pe marele dregător Tarasie l-a vindecat de nişte friguri prea cumplite, ca şi pe maica lui, Maghistrisa, iar pe fiul său, Stelian, l-a tămăduít de o boală de rinichi. Pe o femeie cu numele de Shizina a izbăvit-o de o boală de stomac. Iar împăratul Roman Lecapenul s-a tămăduít cu apă de la acest Izvor de o boală de stomac; la fel, şi soţia lui.

În Haldeea, Maica Domnului a vindecat pe călugărul Peperin şi pe ucenicul lui, la rugăciunea lor; la fel, şi pe călugărul Matei şi pe Meletie, care fuseseră pârâţi împăratului. A mai vindecat şi pe nişte înalţi dregători şi pe mulţi alţii, pe care cine i-ar mai putea spune?

Ce limbă ar putca istorisi câte minuni a făcut apa aceasta şi câte continuă să facă până astăzi? Mai multe decât picăturile de ploaie şi decât mulţimea stelelor şi a frunzelor sunt minunile care se săvârşesc acolo şi în zilele noastre. Căci a vindecat, mai presus de fire, ulcerul şi cangrena, perforaţiile şi abcesele aducătoare de moarte, cărbunele (buba neagră) şi lepra şi pelagra. A mai vindecat apoi şi alte boli de  femei şi boli ale sufletului, lăcrimarea ochilor şi albeaţa şi scăderea vederii. Încă a mai vindecat de boala idropicei pe Ioan Varanga, iar pe un alt Varanga l-a tămăduít de buba cea rea. Şi pe ieromonahul Marcu l-a scăpat de boala pojarului şi pe călugărul Macarie, de sufocarea (astmul) care-l chinuia de cincisprezece ani şi totodată de piatră la rinichi.

Şi alte foarte multe, pe care este cu neputinţă să le numărăm în cuvântul acesta, pe care le-a săvârşit şi le săvârşeşte fără încetare apa izvorului aceluia.

Pentru rugăciunile Maicii Tale, Hristoase Dumnezeule, milueşte-ne pe noi. Amin.

(Penticostar - slujbele de la Dumnica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor)

                                                                                                         Tinerii in Biserica - Predici la duminici si sarbatori

Tinerii in Biserica - Predici la duminici si sarbatori

Iubiți frați și surori întru Domnul, dacă Prea Curata Fecioară Maria nu este Născătoare de Dumnezeu atunci nu există nici înviere a Domnului, pentru că astfel nu L-a născut pe Dumnezeu întrupat ci pe un om oarecare. Însă credința noastră, credința ortodoxă o mărturisește pe Maica lui Dumnezeu ca pe Născătoarea de Dumnezeu și ca pe Pururea Fecioară, ca pe Maica și Mireasa Fiului ei.

Și prin praznicul de astăzi, al Izvorului tămăduirii, auxiliat praznicului celui mare al învierii Sale din morți, Biserica lui Dumnezeu mărturisește încă odată realitatea unirii ipostatice, adică a unirii dumnezeirii cu umanitatea în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat și a realității tuturor actelor mântuitoare ale lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Adică mântuirea noastră nu e un mit ci o realitate divino-umană, pentru că s-a petrecut în persoana lui Hristos Dumnezeu, a Fiului lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria, potrivit profețiilor mesianice.

Și praznicul de astăzi, ca și cel al Botezului Domnului, vine după un praznic foarte mare, și vedem realitatea și consecințele iconomiei mântuirii lui Hristos concretizate în sfințirea apei.

După praznicul Nașterii Domnului avem praznicul Botezul Domnului și sfințirea mare a apei de la 6 ianuarie.

Acum, după praznicul Învierii Domnului și în Săptămâna Luminată, în Vinerea Săptămânii Luminate, a săptămânii pline de lumina și de bucuria Sa, avem sfințirea mică a apei, Maica lui Dumnezeu fiind cinstită astăzi ca cea din care ne izvorăsc „curgerile harului” ei cel „mai presus de cuvânt” [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 48].

Însă praznicul Izvorului tămăduirii nu o singularizează pe Maica lui Dumnezeu și nici nu vorbește despre ea separat de Fiul ei, ci dimpotrivă ea ne umple cu harul ei tocmai pentru că e Născătoare de Dumnezeu, pentru că harul ei este harul Fiului ei.

Numai că harul ei este harul pe care îl primim prin intermediul persoanei ei îndumnezeite prin efort personal și de aceea harul ei poartă amprenta vieții ei asumate pentru Dumnezeu.

Dacă poemul Luceafărul poartă amprenta lui Mihail Eminescu iar Coloana fără sfârșit poartă amprenta lui Constantin Brâncuși cu atât mai mult mijlocirile și minunile Maicii lui Dumnezeu, din iubire pentru noi, poartă amprenta ei, a curăției, a frumuseții, a maternității ei pline de sensibilitate și simplitate dumnezeiască.

Avem în limba română culegeri cu minuni ale Maicii Domnului dar și culegeri de minuni ale altor Sfinți. Și observăm cum Maica lui Dumnezeu și Sfinții și Sfinții Îngeri a lucrat și lucrează într-un anume fel la mântuirea oamenilor.

Iar acest fel personal prin care Maica lui Dumnezeu și Sfinții lucrează în viața oamenilor ne vorbește despre unicitatea fiecărei persoane umane și despre modul particular în care fiecare dintre noi acționăm și ne sfințim viața.

De aceea unirea noastră cu harul lui Dumnezeu și manifestarea acestei intimități cu El în fapte, gesturi, cuvinte, scrieri are întotdeauna prospețimea noutății personale, pentru că fiecare acționăm în felul nostru deși ne bucurăm de aceeași intimitate cu El, prin har, pe care o au toți cei botezați întru El.

Și astăzi, cu toții, vom bea din apa sfințită de către noi aici, în Biserică. Și deși toți vom bea din ea fiecare o vom resimți într-un mod personal și va lucra în noi urmări harice, sfințitoare în măsura în care noi tindem spre Dumnezeu și spre anumite lucruri într-un anume mod personal.

Însă praznicul de astăzi ne spune altceva și mai profund: că actele Fiului lui Dumnezeu întrupat sunt unice dar cu noutate sfințitoare veșnică.

El S-a întrupat dintr-o singură Fecioară, care e Născătoare de Dumnezeu (pentru că Maica lui Dumnezeu L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu și nu o persoană umană), S-a născut, a trăit, a vorbit oamenilor, a murit, a fost îngropat, a înviat din morți doar o singură dată.

Tot ce a făcut Hristos pentru noi a făcut doar odată și această singură dată are o putere mântuitoare continuă, neschimbată, nediminuată, prin care transfigurează pe tot omul care vine în lume [In. 1, 9].

Și viața noastră pământească e tot una singură, pentru că nu există reîntrupări succesive, și de aceea viața noastră este extrem de valoroasă.

Murind și înviind cu Hristos Dumnezeu prin Botez, fiecare clipă a vieții noastre are încărcătura duhovnicească și măreția mântuirii.

Fiecare clipă a vieții noastre e clipă a mântuirii.

De aici și continua încordare pentru curățire, sfințire, adică pentru a lupta cu patimile din noi.

Și rugăciunea de sfințire a apei mici ne vorbește despre rostul ei ascetic în viața noastră: „Și, prin gustarea și stropirea cu apa aceasta, trimite-ne nouă binecuvântarea Ta, care spală întinăciunea patimilor. Așa ne rugăm, cercetează neputința noastră, Bunule, și tămăduiește cu mila Ta bolile noastre cele sufletești și trupești” [Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 196].

Pentru că, la fel ca la 6 ianuarie, prin apa sfințită primim harul lui Dumnezeu, se reafirmă faptul că materia poate fi umplută de har și că ființa umană, implicit, nu numai că se poate umple de har ci că a fi plin de har înseamnă a fi om deplin.

Născătoarea de Dumnezeu e cea plină de har, de harul Fiului ei și de toată virtutea și frumusețea ascetică și mistică.

Iar noi suntem chemați spre aceeași frumusețe dumnezeiască, adică spre a deveni făclii pline de lumina Sa, locașuri ale Stăpânului, fecioare înțelepte, sare a înțelepciunii dumnezeiești, fii ai lui Dumnezeu după har, pentru că astfel arătăm că am înviat cu Hristos și ne-am umplut de slava Sa.

Nu mulți au fost la Mormântul Domnului ca să vadă și să se spele pe față și mâini cu lumina aceasta minunată, care coboară anual în Mormântul Său, în Sâmbăta Mare, ca semn al realității Învierii Sale din morți. De aceea, pentru toți, avem apa această sfințită astăzi, care tămăduiește sufletul și trupul tot ca semn al realității Învierii Lui și al statutului Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu.

Și cu aceeași evlavie, închinându-ne Celui înviat din morți și Prea Sfintei Maicii Sale, să luăm și să gustăm acestă apă dumnezeiască, pentru ca să ne umplem de lumina Sa în mintea, în inima și în trupul nostru, căci e plină de harul Lui. Amin!.....

Ispitele iau si ele diferite forme, unele fiind mai vadite iar altele nebanuit de subtile. Si aceasta pentru ca ele pot izvorî din patimi (ispitele din stanga) dar pot izvorî si din virtuti (cele din dreapta). Cele din stanga le stim cu totii: mania, desfranarea, minciuna, violenta, lacomia, adica toate patimile care iau chipul vadit al rautatii. Insa ispitele cele din dreapta,  provin din virtutile si calitatile noastre pe care diavolul ni le deturneaza de la bine inspre rau, pe fondul lipsei noastre de discernamant, ascultare si priveghere. Parintele Cleopa ne punea in garda sa fim foarte atenti  la aceste ispite deoarece ele sunt foarte subtile si ne surprind mai mult decat banuim, intrucat iau aparenta faptei bune:

a) Evlavia satisfăcută de sine; b) Falsul misticism; c) Binele impus cu sila; d) Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pămînt; e) Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu; f) Literatura pilduitoare, mieroasă; g) Moralitatea osînditoare; h) Falsa smerenie; i) Ravna fara discernamant; j) Credinţa considerată ca panaceu totalitar; k) Ispita de a te lăsa osîndit la muncile veşnice; l) Idolatrizarea virtutilor;

Paradoxul ispitelor din dreapta ni-l explica parintele Nicolae Steinhardt: "virtuţile sunt şi ele supuse relativităţii şi nu devin eficace decît puse în slujba Binelui divin şi practicate în numele lui Hristos. Altfel, vegetarienii, antialcoolicii, abstinenţii sexuali, harnicii, insomniacii îşi pot pune meritele la dispoziţia demonului. La extaz ajung şi călugării prin rugăciunea inimii, şi nărăvitul heroinei. Domnul ne-a pus în gardă spunînd că demonul poate lua chip de înger luminos“

a) Evlavia satisfacuta de sine - este ispita care ne sopteste ca este destul cat mergem la biserica, ca este destul pentru mantuire faptul ca dam milostenie din cand in cand si ca avem credinta in Dumnezeu. Insa acestea nu sunt nici pe departe destul. Sfintii parinti, dupa zeci de ani de nevointe, se mustrau pe ei insisi, fiind constineti ca inca mai au mult pana la desavarsire. Sfantul Efrem Sirul, dupa ani de nevointa aspra se tanguia astfel: "N-am pus inceput bun pocaintei sufletului. Sunt un rob al trandaviei. Cu insasi voia mea si cu multa osardie slujesc vrajmasului."

Mai mult decat atat, insusi Mantuitorul ne arata care ar trebui sa fie masura credintei noastre:

"Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău". Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este." (Ev. Matei 5:43-48)

b) Falsul misticism pandeste mai ales pe cei care cauta minuni si semne la tot pasul. Fericitul parinte Dumitru Staniloae ne explica: "Ca sa dam o definitie aproximativa a falsului misticism, am putea spune ca el este o dispozitie a sufletului, care asteapta sau vede la tot pasul un miracol, cauta sau vede necontenit vedenii si imbraca pe fiecare persoana mai deosebita in aureola supranaturala." De fals misticism sufera si cei care isi idolatrizeaza duhovnicii sau cei care gonesc mereu dupa preoti vazatori cu duhul, de parca nu toti preotii ar avea har prin care sa mijloceasca spre mantuirea noastra. Falsul misticism ii amageste si pe credinciosii care se incred in vise ca fiind mesaje de la Dumnezeu.

c) Binele impus cu sila - ca orice bine care nu este facut bine, nu se poate numi bine, ci siluire a libertatii. Ca pentru orice virtute, si aici trebuie sa intervina dreapta socotinta, caci mai ales parintii sunt datori sa-si sileasca copiii spre bine daca acestia inclina spre naravuri. Insa si aici este nevoie de o masura: nu poti lua copilul fortat la Biserica, nu-i poti baga credinta in suflet cu de-a sila, ci trebuie atras cu blandete si cu rabdare, altfel stricam suflete in loc sa zidim.

d) Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pămînt - este ispita in care cad mai ales credinciosii care adopta o gandire secularizata: "nu fac rau nimanui, deci n-am nevoie de preoti, de spovedanie si de Biserica. Ma inteleg bine cu ai mei, mai mult nu-mi trebuie." Dar totusi, fara Biserica si Sfintele Taine nu exista mantuire iar cine nu are Biserica de mama nu-l are nici pe Dumnezeu de Tata.

e) Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu - este ispita credinciosilor care simt cum lucreaza harului lui Dumnezeu si sunt constienti de talantii pe care ii au, dar pe care nu ii fructifica daruindu-i semenilor. Cei care au talanti (talente) si nu-i lucreaza pentru slava lui Dumnezeu si binele aproapelui au plata slugii din Evanghelie care si-a ingropat talantul: "Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat". Asa se inseala si aceia care vor sa traiasca in comuniune doar cu Dumnezeu, dandu-i pe oameni deoparte, caci Dumnezeu vrea ca toti sa fim una. Tihna duhovniceasca, oricata pace ar aduce, este paguba sufleteasca daca aproapele nostru este ignorat de inima noastra.

f) Literatura pilduitoare, mieroasa, atrage pe oricine, chiar si pe cei mai caldicei crestini. Caldiceii si orgoliosii, oricat de credinciosi ar fi,  cauta cu precadere scrierile mieorase, blajine care desi sunt ziditoare de suflet pana la un punct, totusi nu sunt suficiente. Scrierile sfintilor care s-au aplecat cu precadere asupra luptei cu pacatul  deranjeaza patimile noastre, si de aceea unii dintre noi fug si se smintesc de invataturile care pun degetul pe radacina patimilor de care suferim.

Cei care cad in aceasta ispita evita citirea scrierilor cu moralitate profunda prin care suntem invatati sa ne infranam, sa facem asceza, sa punem paza gandurilor si simturilor noastre. Un credincios comod si autosuficient de sine ar citi oricand scrierile Sfantului Siluan Athonitul, dar fuge ca de foc de scrieriele Sfantului Ioan Gura de Aur,  ale Sfantului Grigorie Teologul sau ale parintelui Ilie Cleopa de parca toti acesti sfinti nu ar fi fost inspirati de acelasi Duh Sfant, fiecare tratand insa aspecte complementare ale aceluiasi intreg.

g) In ispita moralitatii trufase, deci a moralitatii care osandeste in loc sa zideasca, cad cei care sunt aspri cu semenii si nu cu ei insisi, adica aceia dintre noi care au boala supercorectitudinii, uitand care este modelul judecatii crestine: sa judecam pacatul iar pe pacatos sa il iubim. Moralisti osanditori putem gasi chiar si in biserica, sub chipul vreunui credincios "veteran" care ia la rost un tanar abia pasit in pragul bisericii:  "de ce nu stii cum se sta in biserica", "de ce nu esti imbracat cuviincios", etc.

h) Falsa smerenie este a acelora care vor sa placa oamenilor in loc sa placa lui Dumnezeu dar poate fi si a acelora care desi urmaresc sa nu se mandreasca, din exces de zel cad tocmai intr-o paruta smerenie care defapt este odrasla mandriei. Smerenia se ascunde pe sine insasi, deci cel cu adevarat smerit nu stie ca este smerit. Vamesul vroia sa para smerit inaintea Mantuitorului, dar era mandru pana la cer si de aceea nu a avut trecere rugaciunea sa, desi avea si multe fapte bune. Insa putem cadea intr-o falsa smerenie mai subtila decat cea a fariseului, atunci cand un gand ascuns risca sa se cuibareasca pe nevazute in inimile noastre: "ce bine ca nu sunt eu ca fariseul! Ce bine ca eu sunt "pacatos" si nu judec pe altii, la fel de pacatosi ca mine! Ce bine ca nu sunt eu ca fariseii si carturarii, ca aceia care stiu multe si fac fapte bune si care se lauda cu cunostintele si cu faptele lor!" Numai ca in acest fel devenim farisei desi credem ca suntem smeriti precum vamesul.

i) Ravna fara discernamant - ii poate secera mai ales pe oamenii care au cele mai bune intentii. Ravna pentru lucrurile duhovnicesti place mult lui Dumnezeu si ajuta la inaintarea in virtute, insa diavolul speculeaza ravna fara discernamant. De aceea este de trebuinta dreapta socoteala atunci cand avem ravna inflacarata. Marturisitorul Virgil Maxim ne da propria sa pilda prin care ne arata cum, incercand sa se supuna cu ravna schingiuirilor, ajunge la un moment dat sa se faca partas la supliciile indurate de un coleg de suferinta. Supunandu-se tuturor pedepselor de tortura, Virgil ajunge sa asculte orbeste de comanda tortionarilor prin care i s-a cerut sa tina picioarele unui coleg torturat pentru a fi batut mai bine la talpi.

Dandu-si seamna de greseala facuta, fericitul marturisitor isi revine in fire, facandu-si un control de constiinta in urma caruia ne ofera o invatatura de mare pret: "Mi-am adus aminte de învăţătura Sfinţilor Părinţi: diavolul, când nu te poate birui prin cele de stânga, minciună, furt, desfrâu etc, te împinge spre cele de dreapta, îţi dă râvnă să întreci măsura, să te crezi puternic în virtute. Atunci te prăbuşeşti prin ceea ce credeai că eşti tare."

j) Credinţa considerată ca panaceu totalitar şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti reprezinta o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea. Parintele Nicolae Steihardt dezvolta pe larg nuantele acestei ispite:

• convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricînd tămădui prin rugăciuni. Convingerea aceasta care aduce întrucîtva cu observaţia făcută de Gide lui Maritain (Il chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întîi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului. E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel – cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască). Dumnezeu desigur face minuni, dar cînd binevoieşte – şi istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit în deosebi minţile ascuţite, cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament.

• Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă. Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. în jurul mînăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvîrşire stau două mii.

• Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rînd: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania…Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi. Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general, – şi asta-i regula – nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.) Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale – şi nu se poate plînge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.

• Convingerea că putem oricînd obţine orice fără nici un efort; nu, putem obţine prin rugăciune darurile duhovniceşti cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care ţin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobîndim prin mijloacele comune.  Acesta e şi tîlcul proverbului: Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă în traistă, care nu este decît conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte (12, 7). Ingerul îi deschide lui Petru porţile temniţei şi îl descătuşează pentru că acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi porunceşte: încinge-te… încalţă-te cu sandalele… pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă şi se cuvine, aşadar, să o şi facă numai cu mîinile sale.

k) In ispita de a te lăsa osîndit la muncile veşnice, cad mai ales cei care s-au intors din mocirla pacatului, facand primii pasi pe drumul pocaintei. Atunci cand diavolul vede ca nu ne mai poate opri de la pocainta ne impinge inainte mai mult decat este cazul si astfel ajungem de la cainta la deznadejde. Diavolul ne insufla gandul unei aparente jertfe drepte: "mergi în iad din atîta dragoste pentru Hristos încît să tînjeşti a săvîrşi jertfa care constă în a te lipsi de El". Insa Dumnezeu vrea inima infranta, nu vreo astfel de jertfa luciferica care impinge sufletul la disperare. Prin glasul Sfantului Siluan Athonitul, Dumnezeu ne spune tuturor: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajui".

Dand un exemplu din cartea lui C. S. Lewis despre draci, parintele Nicolae Steinhardt scoate in evidenta invataturi de mare finete duhovniceasca:

„Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fa-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gît, blestemă în minte ambele femei care la rindul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.

Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei - meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso”

l) Idolatrizarea virtutilor; Aici Parintele Nicolae Stenhardt ne atrage atentia ca: "nici una dintre virtuţi şi nici unul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvîrşirea. Ca atare, nici adevărul - singur - nu e un criteriu absolut.

Citind pe Luther (De servo arbitrio) mă conving şi mai mult de aceasta şi-mi amintese aforismul lui Pascal: „Pînă şi din adevăr îti poţi face idol, deoarece adevărul fără dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul lui, şi-i idol, pe care nu se cuvine nici să-l iubeşti nici sa i te închini“.

Nici idealismul nu e o chezăşie, dacă ideea nu e subordonată lui Dumnezeu. Drieu La Rochelle: „Ideea e ahtiată de sînge.”

Ideea poate fi tot atît de însetată de sînge ca şi zeii revoluţiei franceze din titlul cărţii lui Anatole France.

Nici cele mai înalte şi nobile idei nu fac excepţie, dimpotrivă. Numai Fiul, după timp, al celui [fiul lui David] ce a spus „Izbăveşte-mă de vărsarea de sînge, Dumnezeule, Dumnezeul mîntuirii mele” îi poate feri şi pe in­telectuali şi pe idealişti de logica ispită a folosirii oricăror mijloace pentru realizarea scopului (măreţ, desigur) şi de atracţia sîngelui menit să compenseze uscata lor viaţă şi bicisnicul lor trup"....

"O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste".
 

- Stimata doamna academician, ce credeti dumneavoastra despre propria persoana? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Busulenga pe... Zoe Dumitrescu-Busulenga?

- Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine. Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi - verisoarele mele - care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar - ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

- Aveti multi prieteni?

- Da, reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.

- Care este relatia dvs. cu Dumnezeu?

- Este o intrebare foarte personala. Pot sa va spun atata: ca-L caut. Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. 

- De ce?

- Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati. Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...

- Exista si o criza a culturii?

- Da. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

- Ce parere aveti despre proferarea unor trivialitati despre care apoi se pretinde ca sunt poezie? Considerati ca aceasta poate fi poezie?

- Nu. Eu cred ca e expresia unei anomalii - nu stiu daca intelectuale. Ma tem ca e mai grav. De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar.
Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati.
Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

- Revenind la poezie, ati putea sa ne dati o definitie, sa ne spuneti ce este poezia?

- Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

- De ce si-au pierdut oamenii dorinta de a citi?

- Pentru ca intram in zona computerului. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba.
Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.

- O ultima intrebare: cine a fost iubirea vietii dvs.?

- Marile mele iubiri au fost Eminescu si Enescu. Barbatul vietii mele a fost sotul meu, Apostol Busulenga. Un om admirabil. Un om de o cultura clasica admirabila. Cunostea latina si greaca. Poate asta m-a si atras la el. Am fost casatoriti 45 de ani. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Pe verigheta lui era gravat numele meu.  Am dat-o la Catedrala Sfantul Ioan din Suceava, sa se aureasca obiecte de cult. Pe a mea o s-o dau la Varatec.

- Inca o intrebare - va promit ca aceasta este chiar ultima: ce inseamna moartea pentru dvs.?

- Eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie.

 

Dacă nu as mărturisi în acest capitol ceea ce am trăit atunci, m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru că minunea a făcut-o El, iar eu trebuie să spun aceasta. De aceea, acest capitol este singurul care se adresează numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evanghelia si Biserica Lui.<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/aprilie/invierea-domnului-header-2.jpg"} -->

Crestinismul este religia minunilor. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria, întâmplare care nu se supune legilor firii, este începutul minunilor.

Dumnezeu se face om ca si noi, ca să-L vedem, să-L pipăim, să-L ascultăm vorbind, să vedem minunile pe care le-a făcut cu noi oamenii; iar noi ajungem să-L negăm ca Fiu al lui Dumnezeu, să-L prigonim si să-L răstignim pe cruce.

Minunea minunilor, pe care ratiunea omenească nu o poate întelege si admite, este Învierea din morti a Fiului lui Dumnezeu. Cât a fost cu noi pe pământ ne-a spus: "Eu sunt Învierea si Viata, Eu sunt Viata lumii, Eu sunt Calea, Adevărul si Viata".

Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat nu ca Dumnezeu, pentru că El nu poate muri, ci ca om. Cei ce nu cred în Învierea Fiului lui Dumnezeu si în minunile făcute de El si de Sfinti cu puterea Lui nu vor avea parte de învierea si fericirea vesnică, ci vor învia ca să-si primească răsplata necredintei si a faptelor rele pe care le-au făcut ca slugi ale satanei. Dacă au slujit satanei pe pământ, de satana vor avea parte si în vesnicie.

Crestinismul este primit numai prin credintă, nu prin puterea de pătrundere a ratiunii umane. Credinta este un „dat”, dăruit de Dumnezeu omului prin creatie. Şi el operează mai ales acolo unde ratiunea umană nu poate pătrunde. "Crede si te vei mântui", "Cercetati Scripturile", spune Fiul lui Dumnezeu.Toată fiinta mea se cutremură ca acela care am trăit timp de patru ani o fărâmă de iad. Dar ce vor spune cei necredinciosi la Învierea de apoi, când Dumnezeu va face cea mai mare minune, înviindu-l pe om si lumea pentru vesnicie? Şi aceasta pentru ca omul să fie viu si vesnic fericit.

Nu întâmplător l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Sectie. L-am cunoscut pentru a întelege posibilitătile omului de a-si mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Şi nu întâmplător ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueras, ateul întors la dreapta credintă la apusul vietii.

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizaseră. În toată fiinta mea se instalase, fără să-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtire, că se va întâmpla ceva cu mine. Trăiam emotia celui aflat în fata mortii. Dar mie nu-mi era frică de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci mă temeam că din clipă în clipă îmi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era în Sâmbăta Pastelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc, cum poate nu am făcut-o niciodată în viata mea; în acelasi timp, trăiam însă si disperarea că rugăciunea nu-mi e ascultată.

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopti nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos si să mă misc prin cameră. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anuntând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios.

Am căzut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucisate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii că am ajuns la marginea suferintei si răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinta mea, de este cu putintă, iartă-mă si învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.

În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucisate si ochii atintiti printre gratii, toată fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au început să-mi curgă siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise si mă stăpânise, timp de patru ani de zile [mărturisitorul Dumitru Bordeianu ajunsese satanizat în urma torturilor neîncetate de la Pitești care l-au dus în situatia de a nu se mai putea ruga, și astfel un duh rău l-a luat în stăpânire n.n.]

Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăsirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de usor de parcă ar zbura. Asa m-am simtit si eu îndată ce forta aceea satanică m-a părăsit.

Am căzut cu capul pe ciment, lesinat, cu cămasa udă de transpiratie si lacrimile nu mai încetau să-mi curgă siroaie. Mi-am simtit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am sărutat. Erau lacrimile căintei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căintei si a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaistiind unde mă aflam; mă simteamun alt om si eram atât de usor, de parcă pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu mă vindecase si mă înviase si pe mine.

Am îngenuncheat din nou si, întins cu fata la pământ, am strigat din toată suflarea mea: „Doamne, esti atât de bun si de milostiv cu cei păcătosi, încât nu stiu cum as putea să-Ţi multumesc!”

Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndrăcit: „Iată, te-ai făcut sănătos, mergi si de acum să nu mai păcătuiesti!”. Şi inima mea a simtit o bucurie care nu se poate întelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simteam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment; ca o aparitie din lumea visurilor, în fata mea stătea Jimboiu. L-am îmbrătisat, spunând din toată inima: „Hristos a înviat!”.

„Adevărat a înviat!”, mi-a răspuns, plin de duiosie. Am plâns o vreme, amândoi. În viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut să-i multumesc pentru îndrumare dar el s-a multumit să zică: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine”.

Se făcuse ziuă si cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina Învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: „pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am înviat”.

Am revenit pe prici, m-am întins si m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seară au reusit camarazii să mă trezească. Nu mai dormisem asa de patru ani de zile.

Pastele lui 1954 au fost pentru mine adevărata nastere si înviere; un eveniment crucial pentru credinta si gândirea mea. Se instalase în sufletul meu, în locul groazei si fricii pe care o trăisem timp de patru ani, o putere care făcea să nu mă mai tem de nimic, decât de Dumnezeu. De-acum, pentru mine, închisoarea nu mai era încătusare, ci libertate deplină. Cu toate că trupul îmi rămăsese în lanturi, sufletul era liber de orice m-ar fi atras în viata aceasta pământească.

Era libertatea dată de Fiul lui Dumnezeu, când a spus: "Eu vă dau adevărata libertate". Zidurile închisorii, lacătele si lanturile care ne strângeau si ne zăvorau, pentru mine aveau mai putină importantă; eu trăiam pe alte coordonate ale existentei. Nu numai sufletul, gândirea, întelegerea si trăirea mea erau altele, dar si neputinciosul meu trup, slăbit aproape până la distrofie, se întărise.

Aceia ce vor citi cu bunăvointă si răbdare acest capitol, vor cunoaste - cred - de ce gândesc si trăiesc asa cum am arătat în mărturisirile mele.

Am mai stat în acea cameră încă vreo lună, timp în care am avut cele mai rodnice discutii cu iubitul meu prieten si camarad Gheorghe Jimboiu. După aceea, el a fost luat si dus la anchetă unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat si fiind supus la un regim sever si fără medicamente, a murit ca un martir. Am această credintă intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfintilor.

(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaștina disperării, Sursa: fericiticeiprigoniti.net)

Botezul - Moarte si Inviere cu Hristos

Mareste imaginea.

S C R I S O A R E P A S T O R A L A L A I N V I E R E A D O M N U L U I 2 0 1 1

C A T R E T O T C L E R U L ,
C I N U L M O N A H A L
S I P O P O R U L D R E P T S L A V I T O R
D I N I N T R E A G A A R H I E P I S C O P I E

"Cati in Hristos v-ati botezat,
in Hristos v-ati si-mbracat" (Gal 3, 27)

Preacucernice Parinte,
Iubiti credinciosi,
HRISTOS A INVIAT !

Invierea Domnului este in inima credintei noastre crestine, fiind considerata si traita de noi toti ca Sarbatoarea sarbatorilor, Bucuria mai presus de orice bucurie. Aceasta este ziua in care primim ca oameni muritori nadejdea LUMINII mai presus de orice lumina, Mangaierea INVIERII care este mai presus de orice mangaiere omeneasca, Vestea cea buna adusa noua de catre ingerii care strajuiau Mormantul gol la venirea femeilor mironosite, veste care a bucurat si cutremurat deopotriva Cerul si pamantul, ingerii si oamenii : ca Domnul Hristos nu mai este in mormant, a inviat, BIRUIND MOARTEA SI IADUL. Odata cu El si noi am castigat vesnicia, am devenit mostenitori a ceea ce El dobandeste pentru noi, INVIEREA si VIATA !

Dealungul vietii noastre pamantesti Hristos cauta sa ne faca partasi biruintei Lui asupra mortii, sa ne uneasca cu Sine, sa ne smulga de sub puterea celui rau, rascumparandu-ne din pacat si din moarte prin iertarea pe care ne-a adus-o prin lumina Crucii Sale. Domnul cauta sa ne faca casnici ai lui Dumnezeu si impreuna-vietuitori cu El, prin invierea cea din morti. Toate darurile acestea Hristos le-a lasat pentru noi in Botez : «…De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu »(In 3, 5). In Botez Hristos ne impartaseste toata viata Lui, tot ceea ce a trait fiind pe pamant cu noi oamenii. Ne impartaseste insa si ceea ce a dobandit pentru noi mai presus de aceasta viata si de aceasta lume, adica Cerul, bratele Parintelui Ceresc, ele insele fiindu-ne deschise prin Intruparea, Patimile, Moartea, Invierea si Inaltarea Lui la Cer. Trimitand pe Duhul Sfant in lume, prin El, Hristos Cel Inviat ne cauta, dar nu ne poate intalni decat daca si noi iesim in cautarea Lui, daca Il dorim si Il asteptam, daca-L primim in inima noastra si credem ca El Insusi ne are si ne poarta in Sine, in inima Lui plina de infinita iubire pentru fiecare.

Iubiti frati si surori,
Locul si momentul in care Unirea noastra deplina cu Hristos are loc este in Taina Sfantului Botez, in Biserica. Botezul este precedat de lepadarea de cel rau si toate ale lui, de tot ceea ce ne poate impiedeca sa ne unim cu Cel Mort si Inviat. Il binecuvantam apoi pe Parintele Ceresc, Care atat de mult ne-a iubit, «… incat pe Unul Nascut Fiul Sau a dat, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica » (In 3, 6), si care « … voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina »(slujba Sf. Botez). Nimeni dintre cei nascuti pe pamant nu este exclus de la cunoasterea Adevarului si de la mantuire.

La Sfantul Botez, dupa ce primim sa ne unim cu Hristos, ajungem in inima bisericii – icoana a Imparatiei Lui gatita noua inca de acum si de aici. Acolo, in apele cristelnitei, Hristos ne va naste din nou, din apa si din Duhul Sfant, ca o noua creatie, o noua facere. La aceasta noua facere a noastra lucreaza Cuvantul lui Dumnezeu, Fiul Cel Unul Nascut impreuna si cu Duhul Sfant, din voia Tatalui, facandu-ne fii adoptivi ai Tatalui si frati ai lui Hristos, nascuti din Duhul, duhovnicesti, caci « ce este nascut din trup, trup este ; si ce este nascut din Duh, duh este.» (In 3, 6) Cand Dumnezeu l-a creat pe Adam, i-a dat suflet si viata. Acum, prin botez, omul « este umplut de Duh viu (cf 1Cor 15, 45) », ne spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

La Botez, Fiul impreuna cu Duhul Sfant ne prezinta ca pe o noua faptura Parintelui Ceresc, ca fii ai Lui, prin infiere, inscrisi in Cartea Vietii, primiti la sanul Tatalui. Parintele Insusi atunci, impreuna cu Fiul si cu Duhul Sfant, Se salasluieste in cel botezat, care devine lacas al Sfintei Treimi (cf Ioan 14, 17 si 23).

Prin afundarea in apa Botezului traim si primim in noi Moartea si Invierea lui Hristos, ne facem partasi lor. Apa Botezului este deci in acelasi timp moarte si inviere a noastra cu Hristos. Sfantul Apostol Pavel spune ca « … ne-am imbracat cu El in moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii, caci daca am fost altoiti pe El prin asemanarea mortii Lui, atunci vom fi partasi si ai invierii Lui » (Rom 6, 4-6). Iata in ce fel « Botezul este pentru noi mormant si inviere…» dupa cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur (in catehezele sale baptismale), « … se ingroapa omul vechi dimpreuna cu pacatul si invie cel nou, innoit dupa chipul Celui ce l-a zidit. Ne dezbracam si ne imbracam. Dezbracam vechea haina, cea intinata de multimea pacatelor, imbracam pe cea noua, curatita de orice pata. Il imbracam pe Insusi Hristos. « Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat (Gal 3, 27) ».
Noi insine, deci, murim in Botez pacatului, inviind om nou cu Hristos. Astfel Dumnezeu lucreaza in noi innoirea firii celei muritoare, care devine, prin Invierea lui Hristos impartasita noua in botez, vesnica.

Iubiti credinciosi,
Anul acesta Biserica ne indeamna sa ne gandim mai mult la propriul nostru Botez si la roadele lui in viata noastra de fiecare zi. Prima roada este eliberarea de sub jugul fricii de moarte, biruita acum de Hristos prin Moartea si Invierea Lui. Atunci cand in familie se naste un copil, este mare bucurie, dar si tristete in acelasi timp. Bucurie – pentru ca parintii isi vad roada iubirii lor, ca se fac partasi darului lui Dumnezeu de a fi impreuna-creatori cu El, Cel ce a pus si puterea de a da viata din viata lor, copiilor. Tristete – pentru ca cel care se naste, se naste spre a muri. « Om nenorocit ce sunt ! Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia ? » (Rom 7, 24) am putea striga si noi impreuna cu Sfantul Apostol Pavel ! Dar iata ca izbavirea vine prin Hristos, in aceasta noapte sfanta, cand El Se ridica din mormant si din moarte, ridicand tot neamul omenesc Impreuna cu El, iar noi putem raspunde tot cu Apostolul Pavel, cu bucuria si lumina vietii regasite in Inviere : «Multumim lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru ! … » (Rom 7, 25), pentru ca « … Cel ce a inviat pe Hristos Iisus din morti va face vii si trupurile noastre cele muritoare, prin Duhul Sau care locuieste in noi » (Rom 8, 11) si pe care l-am primit la Botez.

Botezul, iubiti frati si surori, nu poate fi inlocuit cu nimic din lumea aceasta. El este nasterea din nou, intru Imparatia si Viata gatite noua de Domnul Hristos Cel Inviat.
Aceasta noapte plina de lumina Invierii sa va intareasca pe toti in credinta, in facerea de bine si dragostea catre aproapele, sa va lumineze zilele vietii in lumea aceasta, sa va umple de bucurie si nadejde, pentru ca suntem incredintati din nou, si in aceasta zi, ca viata, in Iisus Hristos, este mai tare decat moartea.

HRISTOS A INVIAT !

Al dumneavoastra, doritor de tot binele si rugator catre Dumnezeu,

† Mitropolitul Iosif

Taina mare a Sâmbetei este prăznuită prin rugăciunile şi prin cântările de vineri seara şi prin slujbele de dimineaţă din ziua mare a Sâmbetei. De dimineaţă se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, iar seara ne pregătim pentru slujba Sfintei Invieri de la miezul nopţii.

Taina şederii Domnului în mormânt este taina smereniei Lui până la capăt.  De aceea, slujba Prohodului este unul dintre cele mai frumoase imne de înmormântare şi, în acelaşi timp, de speranţă şi de laudă a lui Dumnezeu pentru iubirea Lui smerită şi nesfârşită faţă de noi. Această capodoperă a evlaviei, a spiritualităţii ortodoxe, conţine atâta teologie în fiecare strofă, încât chiar unele tratate de teologie nu au reuşit să concentreze atâtea sensuri duhovniceşti în câteva pagini cât concentrează acest Prohod, tânguire de îngropare în jurul icoanei Mântuitorului pus în mormânt, numită Epita.

Slujba Prohodului este deosebit de impresionantă prin conţinutul şi prin frumuseţea ei, care îmbină teologia cu poezia, metafora cu sentimentul prezenţei în faţa tainei Celui necuprins, zăcând în mormânt, a Mântuitorului Iisus Hristos, Izvorul vieţii veşnice. Această slujbă începe printr~o mirare, o minunare, o exclamaţie: „In mormânt, Viaţă/ Pus-ai fost, Hristoase/ Şi s-au spăimântat oştirile cereşti/ Plecãciunea Ta cea multă preamărind”. Cine a fost pus în mormânt? Cel ce este Viaţa, Cel ce dă viaţă la toată făptura, Cel ce ţine întreg universul prin puterea Sa, Cel ce a zis să fie lumină şi s-a făcut, Cel ce a adus la fiinţă toate cele ce există, căci toate le-a făcut Dumnezeu-Tatăl prin Dumnezeu-Cuvântul.

Când în Vechiul Testament se spune că Dumnezeu vorbeşte, în acţiune se află şi Dumnezeu-Cuvântul, adică Dumnezeu-Fiul. Cu vrerea Tatălui, El, împreună cu Duhul Sfânt, a scris Vechiul Testament, El a inspirat pe autorii Vechiului Testament să scrie şi să pregătească poporul ales pentru taina Întrupării, Răstignirii, Ingropării şi Învierii Sale.

Cu cât avansează ştiinţa astăzi mai mult, cu cât se va cerceta Universul mai mult, noi ne vom mira şi mai mult de legătura dintre atotputernicia şi smerenia lui Hristos Cel mort şi înviat. Cel ce este în mormânt ţine milioanele de galaxii. Tot acest univers care ne impresionează pe zi ce trece, pe măsură ce ne lărgim sfera cunoaşterii, pe măsură ce cunoaştem măreţia lui, ne determină să medităm mai adânc
la cuvintele: ,,In mormânt, Viaţã/ Pus ai fost, Hristouse".

Aici, pe această planetă mică, neînsemnată – Pământul-, S-a făcut Om şi a pătimit pentru noi oamenii Cel pe Care nu-L poate cuprinde universul, dar care poartă universul în El.

În Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos a fost făcut întreg universul (cf. Coloseni 1, 16), iar El, Cel nesfârşit, Se face atât de smerit, încât incape într~un mormânt săpat în stâncă. Dar nici mormântul acesta nu-i aparţinea, ci era un mormânt de împrumut! Însă taina morţii lui Hristos este în primul rând o mirare pentru îngeri. Puterile îngereşti care-L cunosc pe Hristos-Domnul în slava Lui împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt s-au mirat de smerenia ,,Domnului slavei”. Serafimii şi Heruvimii şi-au acoperit privirile, pentru că nu puteau să înţeleagă taina aceasta a smereniei Lui necuprinse şi negrăite.

Expresia „Plecăciunea Tu cea multă preamărind" traduce în româneşte cuvântul din Noul Testament, ,,chenoză", chenosís, care semnifică golirea de sine, renunţarea la slavă şi smerenia cea mai mare.

Taina înmormântării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca şi taina Crucii, ne arată că iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu este o iubire smerită, că Dumnezeu nu vrea să fie iubit cu forţa, că El poate fi acceptat sau respins. Atât de mult a respectat libertatea noastră încât S-a lăsat respins, omorât şi înmormântat, tocmai pentru că iubirea Lui nu forţează pe nimeni. Cu cât iubirea este mai smerită, cu atât este mai adevărată. Dar această smerenie a lui Hristos, această ,,plecăciune" a Lui negrăită este şi pregătirea Învierii Lui. De unde ştim aceasta? Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni (cap. 2), unde ni se spune că „Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând”, chip de sclav întrucât numai sclavii erau omorâţi prin răstignire.

Cetăţenii romani condamnaţi la moarte erau decapitaţi, dar robii sau sclavii erau pedepsiţi prin răstignire. El „chip de rob luând, S-a smerit pe Sine până la moarte - şi adaugă Sfântul Apostol Pavel - şi încă moarte pe cruce”, cea mai dispreţuită formă de moarte şi cea mai chinuitoare. Şi continuă Sfântul Apostol Pavel: „Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preainălţat şi I-a dăruit Lui Nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi să măriurisească toatã limba că Domn este Iisus Hristos intru slava lui Dumnezeu-Tatăl" (Filipeni 2, 9-11).

Sâmbăta Mare leagă Taina Crucii de Taina Învierii lui Hristos. Hristos trece prin moarte ,,cu moartea pe moarte călcând” şi, când înviază, nu mai revine în lumea aceasta, ci trece deja cu sufletul şi trupul în viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor. Hristos Se mai arată după Inviere de câteva ori, ca să certifice că Învierea Sa este reală, dar viaţa Lui nu mai este existenţă biologică din lumea aceasta. Moartea şi Învierea lui Hristos concentrează în ele taina creştinismului care nu este simplă morală, nu este o doctrină filosofică, ci este taina vieţii veşnice dăruită oamenilor începând încă din lumea aceasta. De aceea, fără Sărbătoarea Sfintelor Paşti, creştinismul nu rămâne decât o morală filosofică. Creştinismul este în primul rând viaţă în Hristos Cel Răstignit şi Înviat.

Să rugăm pe Hristos-Domnul ca în ziua Sfintelor Paşti să cântăm aşa cum Biserica lui Hristos, încă din secolul al IV-lea mărturiseşte folosindu-se de cuvintele Sfântului Grigore Teologul: „Ieri m-am răstignit împreunã cu Tine, Hristoase, astăzi inviez impreună cu Tine”.

Prin participarea la slujbele din Săptămâna aceasta Sfântă şi Mare a Paştilor, prin ascultarea Evangheliilor Pătimirilor, prin participarea la slujba Prohodului Domnului, ne-am răstignit duhovniceşte împreună cu Hristos şi ne-am îngropat duhovniceşte împreună cu El, iar în noaptea următoare, la miezul nopţii, sufletul nostru se umple de bucuria Învierii Lui.

(Foame şi sete după Dumnezeu - PF Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)...

Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/aprilie/invierea-domnului-header.jpg"} -->Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Refren: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
E Nunta Fiului de Împărat!

Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să Se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.

Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.

(Valeriu Gafencu - Fericiticeiprigoniti.net).......

Dragi frati intru Hristos Domnul, Bucurie , Har , Nadejde si Mila sa aveti in aceste zile de sarbatoare cand Mantuitorul a inviat cu Trupul, pentru a noastra mantuire. Sa strigam cu totii: Hristos a inviat! Si sa nu deznadajduim precum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, de am venit in ceasul al 11-lea sa ne bucuram de acest praznic in inimile noastre asa cum poate fiecare, evident crestineste.

In saptamana trecuta, am cercetat mai profund Scriptura si am descoperit multe lucruri profunde si tainice. Se vorbeste extrem de putin pe un subiect atat de complicat (sau complex) : Pogorarea la Iad a Mantuitorului. Mie imi aduce bucurie, nadejde acest moment atat de minunat. Si acum sa va ofer din inima mea niste cugetari.

Iata vom lua pe rand: "Hristos a inviat", e centrul atentiei noastre acum. Ce inseamna aceasta? Ca El a biruit moartea. Duhul Sfant a inviat firea umana a Mantuitorului, caci numai omul putea suferi o asemenea stricaciune -moartea- , nu si Cel ce fara vina, fara pacat, care venind in lume pentru a noastra mantuire a suferit moarte, si inca moarte pe Cruce ca un talhar. Iata, Domnul Hristos dupa Inviere a purtat semnele cuielor si semnul unde a fost impuns in coasta, dar Trupul Sau a primit o infatisare noua dupa Inviere, indumnezeita. Aceasta infatisare noua e in contrast cu descrierea lui Isaia cand afirma despre El ca "nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nicio infatisare, ca sa ne fie drag". Isaia descrie Chipul pe care il avea Mantuitorul nostru in timpul Patimirilor Sale de buna voie. Dar Hristos nu avea infatisare urata nicidecum , caci iata ce spune psalmistul David: "Impodobit esti cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor” (Ps. 44, 2).

Deci aceasta transfigurare a Domnului Hristos, de la o infatisare in care se vedeau in mod transparent durerile, neputinta si pacatele noastre luate asupra Lui in timpul Patimirilor Sale, este o transfigurare personala, a fiecaruia, trecerea de la omul cel vechi robit mortii, la omul cel nou imbracat in Lumina. Aceasta transfigurare arata trecerea de la moarte la invierea personala a fiecaruia la Judecata de Apoi, caci iata ne ofera Sfanta Scriptura indicii asupra felului in care vor arata trupurile noastre atunci, prin caracteristicile Trupului Sau, ca exponent al invierii fiecaruia: vor fi pline de slava, caci asa s-a aratat El dupa Inviere, vor fi spirituale, caci iata El a intrat cu Trupul Sau prin usile incuiate la Apostoli zicandu-le: "Pace voua!".

Trecem mai departe: "cu moartea pe moarte calcand". Ce inseamna aceasta? Eu am gasit in inima mea mai multe interpretari printre care: Cand era Hristos pe Cruce, pentru a se apropia moartea si implicit caracteristicile acesteia: frica, cutremurul deznadejdii si neputinta interioara, El a trebuit sa se simta parasit de Dumnezeu, de aceea a strigat in mod tragic in numele intregii omeniri: "Eli Eli lama sabahtani"!

Dumnezeu pe Cruce, devine prototipul omului de pretutindeni: de la Adam pana in prezent, deoarece El a simtit exact fiorul si groaza mortii in firea lui umana, caci in cea divina era cu neputinta sa se apropie moartea de Dansul, Cel datator de Viata. Planul mantuirii noastre obiective, prin Jertfa de pe cruce este incheiat prin: "Savarsitu-s-a!". Acum, biruind frica de moarte a omului vechi, calcand acest iad interior al fiecarui om, s-a pogorat la iad, unde moartea stapanea... nestingherita. Ce este aceasta moarte din iad? Neputinta de a scapa de blestemul pacatului stramosesc. Simtind apropierea Lui, lanturile mortii care ii tinea pe cei de acolo inchisi, s-au rupt, deoarece nu puteau suferi Viata, biruinta Sa de pe Cruce prin... moarte!

Sfanta Scriptura ofera putine detalii despre ceea ce s-a intamplat in iad, in schimb gasim marturia Mantuitorului Hristos in Evanghelia dupa Matei, cap 12 versetul 40: "Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi." Deci in inima pamantului este iadul. Acolo, moartea stapanea pe oamenii Vechiului Testament. Deci iata, ca dupa moartea Sa, El a mers la iad si a stat acolo, alaturi de Adam si Eva trei zile si trei nopti. Iadul nu il putea purta pe Hristos, dar El s-a facut incaput si acolo, caci mare e Taina Sfintei Treimi: "In mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun impreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplandu-le Cela ce esti necuprins”.

Trecem mai departe: "si celor din morminte Viata daruindu-le!". Citind in Sfanta Scriptura, Mantuitorul Iisus Hristos spune: "Si aceasta este viata cea vesnica, ca sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3). Deci El a facut lumii cunoscuta voia Tatalui, si viata vesnica este echivalenta cu cunoasterea de fapt a Adevarului, caci nu spune oare tot Hristos ca El este Calea, Adevarul si Viata?

Nimeni nu vine la Tatal, decat prin Fiul. Deci Fiul lui Dumnezeu a daruit viata vesnica, in Imparatia Cerurilor, celor pe care i-a mantuit din chinurile iadului, a facut cunoscuta Slava Preasfintei Treimi in sanul iadului, si a desfiintat moartea. Mormintele ar fi dupa mine, lacasurile in care cei adormiti din Vechiul Testament staruiau in asteptarea Rascumparatorului, cu nadejde multa si cu inima plina de pace in cazul celor drepti.

Iar in cazul celor care erau pagani, dar care din fire faceau cele ale legii, Iisus Domnul s-a milostivit si i-a mantuit. De ce toate acestea? O zice chiar Hristos in Evanghelie dreptatii: "Pentru ca bucuria Mea sa fie deplina in voi". Ioan (15, 11) .  Acest cuvant este valabil si pentru cei din iad, caci si lor le-a venit bucurie mare si multa, deoarece Insusi Creatorul Cerului si al Pamantului s-a pogorat in intuneric cu Lumina Sa cea mare si intunericul nu a cuprins-o si a fugit de dansa!

In alta ordine de idei, pasajul redat mai sus, se refera de asemenea la momentul in care dupa moartea Sa de pe Cruce (cand soarele si-a intunecat razele lui, pentru a nu vedea nelegiuriea oamenilor) au inviat cei drepti din morminte si s-au aratat in templu. Pentru ca sa urmeze constatarea plina de viata, cutremuratoare, de altfel, din inima acelui sutas care era in fata Crucii Sale: "Iar sutaşul care stătea în faţa Lui, văzând că astfel Şi-a dat duhul, a zis: Cu adevărat Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!" Marcu (15, 39).

Pe fondul acelui moment tragic, acest adevar vine ca urmare a ceea ce natura arata prin semnele ei, si nu pe fondul unei constatari personale directe, izvorate din evlavie, precum cea a Martei: "Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut ca Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume." Ioan (11, 27). Deci iata cata bogatie de intelesuri se afla in Sfanta Scriptura!

Sa cugetam la acestea si vom simti bucurie multa! In cele din urma, iata ca Hristos nu i-a lasat pe ucenici fara mangaiere, ci le-a spus ca va fi langa ei curand, prin Invierea Sa: Atunci Iisus le-a zis: "Voi toti va veti sminti intru Mine, in noaptea aceasta, caci scris este: Bate-voi pastorul si se vor risipi oile turmei. Dar dupa Invierea Mea, voi merge mai inainte de voi in Galileea" Matei(26, 31-32) sau "Adevarat, adevarat zic voua ca veti plange si va veti tangui, iar lumea se va bucura. Voi va veti intrista, dar intristarea voastra se va preface in bucurie" Ioan (16, 20).

Fie ca Invierea Mantuitorului, care s-a facut parga a invierii noastre, sa va aduca belsug de bucurie in inimile voastre, pentru a auzi rasunand in lume Cuvintele Mantuitorului rostite femeilor mironosite: Bucurati-va!

Hristos a inviat!

Cu drag in Hristos, al vostru frate,....

Prea iubiți frați și surori întru Domnul,

Hristos a înviat!

Vă cer iertare de la toți și Dumnezeu să ne ierte pe toți pentru Prea Sfânta Sa Înviere cea de a treia zi!

Căci Hristos, Dumnezeul nostru, a călcat/a biruit cu moartea Sa moartea tuturora, moartea ca una dintre consecințele devastatoare ale păcatului și ne-a dăruit tuturor viață dumnezeiască.

Dar nu la modul inconștient ci cu totul conștient.

Pentru că, prin Botez și prin toate Tainele și slujbele Bisericii, El a sădit și sădește în noi viața Sa cea veșnică, harul Său preadumnezeiesc, care ne umple pe noi de bucurie, de pace, de fericire dumnezeiască.

De aceea viața ortodoxă e o viață divino-umană și nu una seculară.

Noi trăim în istorie, dar nu ca unii care ne trăim existența după mentalitatea și modul de viață al postmodernității, ci gândim și trăim conform minții eclesiale, a teologiei divino-umane a Bisericii, care e viața lui Dumnezeu cu oamenii în interiorul oamenilor și între ei.

Acesta e motivul pentru care ne-am curățit simțirile și adâncul ființei noastre cu post, rugăciune, priveghere, nevoință, citiri teologice și duhovnicești, spovedire a păcatelor și împărtășire cu Viața lumii, cu Hristos euharistic în acest Post Mare: pentru ca să ne umplem din destul de lumina Învierii Sale.

Iar această ultimă săptămână a durerii și a suferinței, care a încununat așteptarea Învierii Lui, ne-a arătat că din durerea ascezei răsare bucuria.

Că bucuria postului răsare din suferința renunțării.

Și că tocmai acum ne bucurăm de roadele postului prelungit, dureros, epuizant prin care am trecut…și că ele sunt preafrumoase în cei care s-au nevoit duhovnicește, după puterea lor, în aceste sfinte zile premergătoare praznicului celui mare al Învierii Domnului.

Adică am ajuns stăpâni pe noi în măsura în care am renunțat la noi.

Iar renunțarea la exces, la relaxare, la ceea ce ne place și ne entuziasmează în mod păcătos își găsește acum validarea prin aceea că simțim bucuria Lui pe măsura acestei renunțări la păcate dar și la lucrurile necesare, dar care și ele îngreunează omul.

Nu trebuie să fii ascet ca să îți dai seama că niște kilograme în plus dăunează sănătății, mersului, muncii tale. Înțelegi de la sine lucrurile, pe măsură ce te îngrași…

După cum nu trebuie să fii teolog ca să îți dai seama că teologia Bisericii îi sfințește pe oameni. Dar că teologia aceasta care îi sfințește, nu îi sfințește pe oameni pentru că stau toată ziua la televizor și cu mâinile în sân ci pentru că se nevoiesc să o citească și să o învețe, pe de o parte iar, pe de altă parte, să o trăiască în viața lor.

Timpul trece dureros de repede…și rămâne în noi numai ceea ce am strâns.

Ce am strâns cu greu…din greu…

Și ceea ce este al nostru e tocmai ceea ce suntem. Ceea ce suntem ca oameni ai credinței, ai omeniei, ai muncii, ai vocației…

Toate Icoanele ortodoxe ne arată acest lucru: suntem ceea ce am făcut împreună cu Dumnezeu. De aici și viața noastră divino-umană, adică viața noastră plină de har, plină de ajutorul și de mila Lui.

Și viața noastră se umple de har când ne luptăm cu patimile din noi, când acceptăm gândurile și voia lui Dumnezeu, când nu ne vedem doar pe noi în oglinda zilei ci pe toți cei din jurul nostru și din întreaga lume. Ba, și mai mult: când nu suntem distanți față de cei care au fost, sunt și vor fi pe fața acestui pământ.

Pentru că numai atunci când dorim și cerem mântuirea tuturor suntem proprii bucuriei Lui. Bucurie care unește și nu desparte, bucurie care înfrățește, care umple de uimire și de frumusețe.

Și sensul mesei de Paști e tocmai acesta: ca toți să fim împreună! Și în familia și Biserica noastră fiind să ne gândim la toți ca la noi și la noi ca la toți. Adică să nu considerăm că merităm mai mult decât oricare altul și că pentru toți, pentru absolut toți oamenii este chemarea spre Împărăția lui Dumnezeu.

Numai că ajungerea la gânduri înalte, dumnezeiești, la mintea Ortodoxiei se face pe drumul ascezei, al crucii. Și ele se nasc interior, în inima și mintea noastră, pentru că se nasc pe măsura curățirii noastre de patimi și a umplerii noastre de har.

Acesta e motivul pentru care nu trebuie să mimăm bucuria dacă ea nu există în noi ci să ne umplem de căință și de lacrimi, de recunoaștere a păcatelor noastre pentru ca bucuria să țâșnească din inima noastră.

Și, o, ce frumos țâșnește bucuria din inima zdrobită de durere a pocăinței!

O, ce frumoasă e această bucurie a întoarcerii omului la Dumnezeu și la sine, prin recunoașterea că de la El și prin El și pentru El este viața noastră!

Și pentru bucuria lui Hristos trebuie să trecem, împreună cu El, de la moarte la viață.

De la moartea împreună cu El, renunțând la păcate, la viața împreună cu El pentru a trăi virtuos.

Și cuvântul virtute din limba română vine de la substantivul virtus din latină, care înseamnă tărie, putere, curaj. Și acesta vine la rândul lui de la cuvântul latin vir, care înseamnă bărbat, om curajos și cu demnitate.

Virtutea e curajul de a persista în bine.

Curajul duhovnicesc de a fi și la bine și la greu cu Dumnezeu și cu Biserica și cu întreaga umanitate și creație.

Pentru că virtutea nu dă bir cu fugiții, nu dezertează ci se odihnește în bine, adică în harul dumnezeiesc al bucuriei, al curăției și al fericirii dumnezeiești.

În situația actuală însă, când sărăcia în România a devenit dezumanizantă, a vorbi despre bucurie te poate face să pari nesimțit, indiferent la durerile și nefericirea altora.

Numai că bucuria Învierii Domnului, bucuria pe care o trăim în ritmul vieții Bisericii trebuie să o arătăm în faptele noastre de inimă, de dragoste, prin cuvintele și gesturile noastre de umanitate, pentru ca cei pe care îi ajutăm, și îi sfătuim, și îi întărim să înțeleagă că nu vorbim despre bucuria care vine din faptul că noi avem ceva mai mult decât ei ci această bucurie vine din asceză, din curăția vieții personale.

Și, da, acesta e marele adevăr: nu te încălzesc banii cu adevărat ci oamenii! Ei sunt cei care ne înțeleg, ne iubesc, ne poartă în ei, ne sunt recunoscători, ne pomenesc în rugăciunile lor.

Iar dacă ne purtăm unii pe alții și arătăm că nu suntem indiferenți unii față de alții ne alinăm și sărăcia și singurătatea. Pentru că ambele sunt pline de tristețe.

Și slujbele și bucuria Bisericii din aceste zile sunt o alinare, o încântare, o împrimăvărare reală a vieții noastre, care se prelungește într-un ou ciocnit cu altul, într-un pahar de vin, într-o bucată de prăjitură sau într-un fel de mâncare împărtășite împreună cu alții.

Vă dorim așadar, iubiții noștri, să vă lăsați inima să vorbească și altora!

Să spuneți și altora bucuria dumneavoastră dar și durerea dumneavoastră, pentru ca să-i bucurați pe alții sau să vă alinați nefericirea.

Dumnezeu e cu noi și nimeni împotriva noastră!

La mulți ani și multă împlinire dumnezeiască în această bucurie a Învierii!

Și praznicul Învierii Domnului ține până la Înălțarea Domnului și nu doar în ziua de Paști și două zile după.

Bucuria Învierii Lui să ne inunde pe toți și să ne facă să ne îmbrățișăm unii pe alții, dacă nu cu brațele, cel puțin cu mâinile minții și ale inimii noastre, în rugăciunea către Prea Sfânta Treime, către Tatăl, către Fiul și către Sfântul Duh, Dumnezeul nostru, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!...

                                                                                                                                      Tinerii in Biserica - Predici la duminici si sarbatori

hristos a inviat...--

Daniel ne-a pus ieri câteva întrebari foarte interesante: "Ce fel de sacrificiu este acela făcut de un Cineva cu puteri nelimitate?" Şi atunci în ce constă suferința sa? Chiar presupunând că a ales să nu-și folosească acele capacități magice, ce anume a realizat el prin suportarea unei dureri nenecesare? Vroia să-și demonstreze lui însuși că e un mare stoic?" referindu-se la Iisus Hristos care a suferit pe cruce ca om şi fiind şi Dumnezeu S-ar fi putut folosi de puterea Sa pentru a nu percepe suferinţa în mod real.

Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române explică foarte frumos de ce a suferit Hristos şi ce legătură este între suferinţa, moartea Lui pe cruce şi învierea, pe de o parte, şi noi oamenii pe de altă parte.

"După fiecare Evanghelie care se citeşte în Denia Vinerii celei Mari, corul, strana şi noi toţi, în gând, spunem: „Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne, slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie”, înseamnă că cea mai mare virtute pe care o vedem arătată în dragostea Mântuitorului este dragostea Sa îndelung răbdătoare.

În general, noi când iubim, iubim pe oamenii care ne iubesc pe noi şi foarte adesea nici pe aceştia nu-i mai iubim, îi uităm. Foarte mulţi copii îşi uită părinţii, foarte mulţi din cei care au beneficiat de ajutorul cuiva îl uită foarte repede.

Dar să iubeşti şi când nu mai eşti iubit sau să iubeşti şi atunci când eşti urât şi duşmănit e un lucru rar. Evangheliile din seara aceasta ne-au arătat că Mântuitorul Iisus Hristos nu a încetat să iubească pe Dumnezeu şi pe semeni, pe oameni, chiar şi în mijlocul suferinţei. Iubirea Sa este acum verificată prin durere, prin suferinţă. Iubirea Sa este îndelung răbdătoare. Evanghelia după Ioan, în capitolul 13, ne spune că: „Mântuitorul Iisus Hristos, iubind pe ai săi cei din lume, i-a iubit pânã la sfârşit”. Iubirea lui faţă de Dumnezeu se vede în aceea că nimic nu-L poate îndepărta de la împlinirea voii Tatălui ceresc. În faţa morţii, în rugăciunea din Ghetsimani, Mântuitorul Se roagă şi spune:

„Părinte dacă se poate să treacă paharul acesta de la Mine”, adică paharul suferinţei şi al morţii. Ca orice om care se teme de moarte şi de suferinţă, Mântuitorul săvârşeşte rugăciunea aceasta, dar îndată adaugă: ,,dar nu după cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu". Voinţă Lui umană urmează voinţei divine, care este în acord cu Tatăl Cel veşnic. În momentul în care Iuda Îl trădează, Iisus îi spune: ,,Prietene, ceea ce faci, fă mai curând" sau ,,De ce, prietene, vinzi tu pe Stăpânul Tău cu o sărutare?” Dar nu se vede nici o urmă de ură faţă de Iuda, nici un dram de răutate, ci în mijlocul acestui eveniment al trădării, Mântuitorul continuă să iubească pe toţi ucenicii.

Când Petru, cuprins de prea multă frică, se leapădă în faţa slujnicii şi spune: „Nu-L cunosc pe El (pe Iisus)", Mântuitorul nu încetează a-l iubi pe Petru, de aceea, după Înviere, îl cheamă, spunând femeilor mironosiţe: „Mergeţi şi spuneţi ucenicilor şi lui Petru că voi merge în Galileea". Iubirea îndelung răbdătoare a Mântuitorului Hristos se vede faţă de Dumnezeu Tatăl, în cuvintele de pe Cruce, înaintea Morţii Sale, când a zis: ,,Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”, iar pentru cei care L-au răstignit, Mântuitorul Se roagă zicând: ,,Părinte, iurtă-le lor că nu ştiu ce fac".

Această taină a iubirii până la capăt, a iubirii mai tare decât păcatul, a iubirii lui Hristos mai tare decât trădarea, mai tare decât lepădarea, mai tare decât orice părăsire şi orice singurătate impusă Lui este taina Crucii şi în ea se găseşte sămânţa Învierii. Pentru că la această iubire îndelung răbdătoare a umanităţii lui Hristos, răspunde iubirea lui Dumnezeu care-L înviază din morţi, pentru că El a murit pe nedrept. El este Dreptul Ce va fi înviat de puterea dumnezeiască pentru că a iubit mai mult decât cineva poate cuprinde taina aceasta.

Iubirea lui Hristos, pentru că este mai tare decât moartea, trece prin moarte şi biruieşte moartea. Legătura aceasta dintre taina Crucii şi taina Învierii, prin iubirea mai tare decât moartea, este meditată, este preamărită în aceste cântări ale Deniilor. Iar slava acestei iubiri smerite şi îndelung răbdătoare se vede în taina Învierii sau în taina Sfintelor Paşti.

În Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni, în capitolul al doilea, ni se spune un lucru deosebit de important pentru viaţa noastră duhovnicească: Mântuitorul Iisus Hristos a biruit puterile demonice, diavoleşti ale întunericului, ţintuindu-le pe Cruce. Desigur, cea dintâi întrebare este cum Mântuitorul, murind pe Cruce, biruieşte puterile diavoleşti? Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi, mai ales, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că Mântuitorul a biruit două feluri de ispite: ispitele plăcerii şi cele ale durerii, şi ne cheamă şi pe noi, pe creştini, care-i purtăm numele, să biruim aceste ispite. Ispitele plăcerii, şi anume lăcomia de a avea în lumea aceasta cât mai multe lucruri materiale, de a avea cât mai multă slavă şi de a stăpâni cât mai mult. Aceste ispite le-a biruit Mântuitorul în pustie când a postit 40 de zile.

Ca o şcoală a biruinţei acestor ispite avem noi în Ortodoxie postul de 40 de zile, care s-a încheiat în Duminica Floriilor. Dar văzând demonii că nu pot despărţi pe Hristos de Dumnezeu prin ispitele lăcomiei au inventat ispitele durerii. În această săptămână vedem cum Mântuitorul biruieşte ispitele durerii, pentru că nici prin durere şi nici prin suferinţă El nu se desparte de iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ci rămâne în iubirea aceasta îndelung răbdătoare şi smerită. Or, tocmai aceasta este marea taină a Crucii: prin smerenia şi prin indelunga Sa răbdare, Mântuitorul rămâne în starea de iubire smerită pe care nu o au demonii. De aceea, Crucea lui Hristos devine armă puternică împotriva diavolului. Când demonii văd Crucea, ea le aminteşte de iubirea smerită a Mântuitorului Iisus Hristos, iubire care este mai tare decât ura, mai tare decât viclenia, mai tare decât trădarea, mai tare decât moartea. În sensul acesta trebuie înţelese cuvintele care spun că Mântuitorul a biruit puterile demonice ţintuindu-le pe Cruce.

Rugăciunile şi cântările la care noi am participat au avut ca rost să ne deschidă sufletul pentru ca Hristos-Domnul, cu prezenţa Sa nevăzută, dar reală, să ne dăruiască şi nouă putere duhovnicească de a birui ispitele din lumea aceasta. Cei ce au postit, cei ce şi-au plâns păcatele, cei ce s-au spovedit, cei ce au făcut milostenie au biruit încetul cu încetul ispitele lăcomiei. Iar cei ce, trecând şi prin necazuri şi prin încercări, nu şi-au schimbat şi nu şi-au împuţinat credinţa şi nici dragostea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, aceia au biruit ispitele suferinţei şi de aceea s-au apropiat de Hristos.

Foarte adesea oamenii trec prin necazuri, prin suferinţe, iar dacă această trecere a lor prin suferinţă îi apropie mai mult de Dumnezeu prin rugăciune şi prin schimbarea vieţii lor, atunci încep să simtă puterea Invierii şi puterea Crucii în viaţa lor.

Să rugăm pe Hristos Domnul să ne dăruiască puterea aceasta duhovnicească a iubirii îndelung răbdătoare, a dragostei duhovniceşti curate nu numai când ne merge bine, ci şi atunci când trecem prin încercări şi prin necazuri. Şi dacă simţim acest lucru în noi, simţim şi bucuria Învierii, bucuria iubirii lui Hristos pentru noi, spre slava Sa şi spre a noastră mântuire."

doamne ajuta..-

În Sinaxarul Deniei de Joi care se săvârşeşte Miercuri seara, se arată că în Sfânta şi Marea Joi ,,sunt prăznuite patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor; Cina cea de Taină, adică predarea înfricoşătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire şi vânzarea (trădarea) Domnului".

Domnul Hristos a serbat cu ucenicii Săi Paştele vechi iudaic, care-L prefigura pe El, taina jertfei Lui, iar apoi a instituit Paştele cel nou, adică identificarea pâinii şi vinului binecuvântate cu Trupul şi Sângele Său. Iubirea lui Hristos care se dăruieşte in Cina cea de Taină este iubirea Sa mântuitoare mai tare decât păcatul şi moartea, cum va arăta pe Cruce când iartă pe cei ce-L răstignesc, iar după Înviere îl iartă pe Petru care, din frică, s-a lepădat de Iisus.

Prin Cina cea de Taină, Hristos redescoperă că darurile creaţiei, reprezentate prin pâine şi vin, sunt daruri ale iubirii Sale pentru oameni, iar când El le sfinţeşte prin prezenţa Sa iubitoare, ne dăruieşte însăşi iubirea Sa dătătoare de viaţă veşnică: “Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia, în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură” (Ioan 6, 54-55). În Cina cea de Taină, Hristos Cel întru toate ascultător de Dumnezeu dăruieşte oamenilor Paradisul cu Pomul vieţii (cum scrie Sfântul Isaac Sirul), pe care Adam l-a pierdut prin neascultare de Dumnezeu şi nepostire, pentru că a socotit că darurile sunt mai de preţ decât dăruitorul.

Prin Taina Sfintei Euharistii, Hristos-Domnul ne arată că adevărata viaţă este o existenţă euharistică, de comuniune cu Dunmezeu şi de recunoştinţă faţă de El - Izvorul şi Dătătorul vieţii veşnice. Sfânta Evanghelie după Ioan spune, vorbind despre Cina cea de Taină, că „Înainte de sărbătoarea Paştilor ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârşit i-a iubit” (Ioan 1, 31). La iubirea Lui extremă a răspuns Iuda cu trădare extremă, pentru că acest ucenic a iubit mai mult banii decât pe Stăpânul său. Sărutul lui făţarnic era o ,,iubire furată".

Cântările Deniei din Sfânta şi Marea Ioi arată cât de mare şi înspăimântător este păcatul lui Iuda, care, îmbolnăvindu-se cu iubirea de arginti, s-a întunecat şi a vândut pentru treizeci de arginti pe Hristos-Domnul: „Astăzi işi ascunde Iuda faţa cea iubitoare de săraci, şi îşi descoperă chipul lăcomiei; nu se mai ingrijeşte de săraci, nu mai vinde incă mirul celei păcătoase, ci Mirul cel ceresc şi din El dobândeşte bani (...). Acum ucenicul a aruncat câinilor cele sfinte; că turbarea iubirii de arginţi l-a făcut a se intărâta asupra Stăpânului său; de a cărei ispită să fugim, grăind: Îndelung-Răbdătorule, Doamne, slavă Ţie”.

În continuare, altă cântare exprimă, în alt mod, aceeaşi cădere înspăimântătoare: ,,Năravul tău este plin de vicleşug, Iuda fără de lege; că bolnăvindu-te cu iubirea de arginţi, ai câştigat urâciune de oameni. Că de vreme ce iubeai bogăţia, pentru ce ai mers la Cel ce învăţa despre sărăcie? Iar de-L iubeai pe Dânsul,
pentru ce ai vândut pe Cel fără de preţ, dându-L spre ucidere? Spăimântează-Te soare, suspină pământule şi clătinându-te, strigă: Cel ce nu ţii minte răul, Doamne, slavă Ţie".

Iubirea smerită şi jertfelnică a lui Hristos se arată în jertfa Sa euharistică care apoi se manifestă şi ca iubire smerită şi slujitoare în spălarea picioarelor ucenicilor săi: „Dacă Eu, Domnul şi Invăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat pildă, că precum
v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 14-15).
După ce a săvârşit Cina cea de Taină, inaugurând Paştele Nou, Noul Legământ sau Noul Testament, prin însăşi iubirea Sa jertfelnică, adeverită ca iubire slujitoare, curăţitoare, sfinţitoare şi mântuitoare, Hristos-Domnul dă o poruncă nouă ucenicilor şi anume, fiecare să iubească pe semenii săi, nu doar ca pe sine însuşi, ci aşa cum Hristos îi iubeşte: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi  avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 34-35).

Slujbele din Sfânta şi Marea Joi cuprind Denia sau Utrenia, Vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Spălarea picioarelor are loc în mănăstiri şi în unele catedrale, după Liturghie, când cel mai mare spală picioarele slujitorilor mai mici, pentru a arăta că adevărata activitate a Bisericii este slujirea izvorâtă din iubire smerită şi jertfelnică.  În cadrul Sfintei Liturghii euharistice din Sfânta şi Marea Joi se scoate agneţul, care se conservă în Sfântul Altar de-a lungul întregului an, pentru a fi dăruit noilor botezaţi, celor bolnavi şi celor ce se împărtăşesc în regim de urgenţă.

Ca semn al legăturii dintre Botez, Mirungere, Euharistie şi taina Bisericii Sfinţite şi Sfinţitoare (mai ales Altarul şi Antimisul), se sfinţeşte Sfântul şi Marele (Mir de către Patriarhul unei Biserici autocefale, împreună cu membrii Sfântului Sinod. Acest Sfânt şi Mare Mir a fost preînchipuit atât de mirul de mare preţ cu care a fost uns Hristos-Domnul ca semn al îngropării Sale, cât şi de mirul adus de femeile purtătoare de mir în ziua Învierii lui Hristos Cel ce după Inviere a dăruit ucenicilor Săi darul Sfântului Duh (cf. Ioan 20, 22-23).

Astfel, Sfântul şi Marele Mir arată lucrarea Sfinţitoare a lui Hristos în Biserică prin Sfântul Duh, împărtăşind oamenilor darul înfierii în iubirea lui Dumnezeu-Tatăl, prin mulţimea darurilor simbolizate de uleiul de măsline, vinul curat şi cele 40 de mirodenii din care se prepară Sfântul şi Marele Mir.

Slujba din seara aceasta este slujba zilei de mâine, de Vineri, în care prăznuim patimile cele mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Cele douăsprezece lecturi din Sfintele Evanghelii ale slujbei acesteia sunt citirea completă a relatărilor celor patru Evanghelii despre suferintele Mântuitorului, despre răstignirea şi moartea Sa pe Cruce. Nici o sărbătoare din timpul  anului nu are în cuprinsul său o lectură atât de completă a tot ceea ce poate fi înţeles duhovniceşte legat de sărbătoarea respectivă.

S-a spus, de către teologii specialişti în Biblie, că, de fapt, predica apostolilor despre Moartea şi Învierea Mântuitorului formează centrul Sfintelor Evanghelii şi că partea care precede această relatare reprezintă, de fapt, o introducere. Sfintele Evanghelii referitoare la Patimile şi Învierea Mântuitorului formează, aşadar, inima Veştii celei bune, inima Evangheliei şi, de aceea, Biserica Ortodoxă, înaintea concluziei teologilor moderni, a marcat care este esenţa, conţinutul Evangheliei prin faptul că pe cele două coperte ale Evangheliei se află semnul Sfintei Cruci şi icoana Învierii.

Cu alte cuvinte, toată Evanghelia lui Hristos se concentrează în taina Crucii şi în taina Învierii Sale. Taina Crucii şi taina Învierii străbat Evangheliile de la un capăt la altul, dar, în mod deosebit, ele sunt concentrate în lecturile pe care le-am auzit în seara aceasta şi în binevestirea Învierii Mântuitorului în
noaptea de Sfintele Paşti.

Cultul Bisericii noastre este o meditaţie şi o rugăciune cu ecou la citirea Sfintelor Evanghelii care vorbesc despre suferintele, moartea şi Învierea Mântuitorului.

(Foame şi sete după Dumnezeu - PF Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)...

Tinerii in Biserica - Săptămâna patimilor

doamne ajuta.--

In Sfânta şi Marea Joi, dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine, armând predaniilor dumnezeieştilor Apostoli şi Sfintelor Evanghelii, ne-au pre­dat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoşatelor Taine, rugă­ciunea cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului.

Pastile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertfească Pastile nostru, Hristos. După cum spun dumnezeieştii Părinţi, Domnul a luat-o înainte şi a sărbătorit Pastile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. În adevăr la evrei se socoteşte o singură zi şi seara de Joi şi toată Vinerea. După cum au spus unii, Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Pastile Legii Vechi. Unul din cei care susţin aceasta este şi dumnezeiescul Hrisostom.

Ucenicii au stat mai întâi în picioare încinşi la brâu, încălţaţi, cu toiegele în mână, gata de drum; şi au îndeplinit şi toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege. Zevedeu a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paştelui. Ma­rele Atanasie spune, deşi alţii sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă. în urmă, arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foişor, pe când se lăsa noaptea, taina Paş­telui nostru. «Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a aşezat Ia masă cu cei doisprezece uce­nici».<!--more Continuare -->

Vedeţi deci că acesta nu era Pastile iudaic, căci era cină, pâine, băutură şi sta jos la masă şi toate mâncărurile erau pregătite la foc? înainte de a începe cina, aşa spune dumnezeiescul Hrisostom, «s-a sculat de la cină şi-a dezbrăcat haina cea de dea­supra şi a turnat apă în vasul de spălat». Şi El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să-l facă pe Iuda să se ruşineze, iar celorlalţi să Ie aducă aminte să nu umble după întâietăţi. După ce le-a spă­lat picioarele, îi îndemna la aceasta zicând: «Cel care vrea să fie întâiul să fie în urma tuturor», dându-se El însuşi pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înain­tea celorlalţi Apostoli. în urma tuturor a venit şi la Petru.

Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar în urmă îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul. Aşadar după ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălţime sufle­tească neobişnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a aşezat la masă şi-i sfătuieşte pe ucenici să se iubească unii pe alţii şi să nu umble după întâietăţi. La sfârşitul mesei aminteşte şi despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui loan: «Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da». Mântuitorul i-a spus în şoaptă lui loan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toţi ceilalţi, ar fi ucis pe Iuda. Iar Matei spune: «Cel ce a întins mâna odată cu mine în blid». Şi aşa s-a întâmplat. După puţin timp, luând pâinea a zis: «Luaţi, mâncaţi»; Ia fel şi paharul, zicând: «Beţi din acesta toţi, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea».

Cu toate că a făcut acestea, totuşi a mâncat şi a băut cu ei. Observăm că Dom­nul numeşte trupul Lui pâine, şi nu azimă. Să se ruşineze cei care folosesc azimă la sfânta jertfă. După cină a intrat Satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălăşluit de tot în el. Şi dumneze­iasca Scriptură spune că s-a dus şi s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginţi.

La sfârşitul cinei S-a dus cu ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele Iisus le-a spus: «Voi cu toţi vă veţi sminti în noaptea aceasta». Petru a zis: «Dacă se vor sminti cu toţii, eu nu mă voi lepăda de tine!». Era întuneric, adică în puterea nopţii. Şi Hristos i-a răspuns lui Petru: «înainte de a cânta cocoşul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!». în adevăr, cocoşul, ca să dea de ştire, nu cântă numai o dată, ci de două şi de trei ori. S-a şi întâmplat asta, căci Dum­nezeu vădind slăbiciunea firii omeneşti, Petru a fost cuprins de o frică nemăsurată.

Pentru aceasta Domnul i-a încredinţat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoşi o dată ce el, însuşi, a cunoscut cât de uşor este plecată firea omenească spre păcat, întreita lepădare a Iui Petru închipuieşte păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfăţişează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; iar a treia, însăşi întru­parea Cuvântului. Mântuitorul a iertat lepădările lui Petru, mai târziu, prin întrei­ta lui pocăinţă, prin întreita întrebare ce i-a pus: «Petre, Mă iubeşti?».

În cele din urmă, Hristos ca om, spune ucenicilor: «întristat este sufletul Meu până la moarte!». S-a depărtat apoi de ei la o mică distanţă şi S-a rugat, zicând de trei ori: «Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!». A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înşele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temân-du-se ca nu cumva prin moartea pe Cruce să zădărnicească taina. Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundaţi în somn. îndreptându-se către Petru, i-a spus aşa: «Nici un ceas n-aţi putut să privegheaţi împreună cu Mine?», ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: «Dormi şi tu împreună cu ceilalţi, tu, care ai spus că ai să lupţi pentru Mine până la moarte?». Trecând apoi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, s-a aşezat acolo împreună cu ucenicii Lui.

Domnul obişnuia să vină adeseori aici. De aceea Iuda cunoştea locul. Iuda luând câţiva soldaţi din cohortă, urmat de mul­ţime, a venit la Iisus. Ca semn de recu­noaştere le-a dat sărutarea. Iuda a dat acest semn pentru că de multe ori când iudeii încercau să-L prindă, El pleca nevăzut din mijlocul lor. Dar acum Iisus mai întâi a mers la ei şi le-a spus: «Pe cine căutaţi?». Şi nu-L recunoşteau, deşi nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminaţi şi aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ şi s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou şi Hristos iar i-a întrebat. Iuda L-a sărutat, dar Iisus i-a zis: «Prietene, pentru ce ai venit?». Cu alte cuvinte, i-a zis: «Po­trivită vreme este pentru ceea ce ai venit». Apoi spune din nou: «Ca la un tâlhar aţi venit să Mă prindeţi cu săbii şi cu beţe».

Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Atunci înflăcăratul Petru şi-a scos cuţitul - şi aveau la ei cuţite, căci erau după cină - a lovit pe Malh, sluga arhiereului, şi i-a tăiat urechea dreaptă. Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înţeleagă că arhiereul nu asculta de lege şi nici nu învăţa bine legea. Hristos îl ruşinează pe Petru, spunându-i că nu stă bine ca un bărbat duhovnicesc să folosească cuţitul, şi vindecă urechea lui Malh. Prinzându-L deci pe Iisus L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul Iui Caiafa. Acolo erau adunaţi toţi cei care cugetau împotriva lui Hristos, farisei şi cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru şi servitoare, precum şi lepădarea lui Petru. între timp, trecând noaptea, cocoşul a cântat a treia oară. Petru şi-a adus aminte şi a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa;

Aici a fost scuipat în faţă şi au fost trimişi martori mincinoşi. Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis Ia Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, «n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Pastile». Rezultă deci că arhiereii şi fariseii au săvârşit atunci o încălcare a Legii, după cum spune dumnezeiescul Hrisostom, mutând Pastile, căci ei trebuiau să mănânce Pastile în noaptea aceea; l-au amânat însă pentru a ucide pe Hristos. Hristos a arătat înainte de Cina cea de taină că atunci tre­buia să mănânce Pastile. £1 a mâncat Pastile Legii noaptea, şi apoi a făcut cunoscut Pastile cel desăvârşit. Şi în adevăr, după cum s-a spus, trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii. Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi şi Joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Pastile. Pentru aceasta şi noi tot Joi prăznuim şi facem pomenire de acele fapte înfricoşă­toare şi cu neputinţă de rostit prin cuvinte.

Cu nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin....

doamne ajuta..                                                                                                                                                                  Tinerii in Biserica - Slujbele Bisericii

Acum ceva vreme în urmă, citind Sfintele Evanghelii mă tot întrebam: ”oare oamenii simpli din Israel, cărturării şi fariseii, au înţeles până la urmă că Iisus este Mesia (Hristos) Cel pe care-L tot aşteptau de atât timp, sau tocmai din acest motiv L-au răstignit ?”

De când au căzut în păcat Adam şi Eva, Dumnezeu i-a scos afară din rai dar tot atunci le-a promis un Mântuitor care-i va readuce înapoi izbăvindu-i de moartea pe care au cunoscut-o. Prima profeţie despre venirea lui Mesia, aşa cum ne spun Sfinţii Părinţi, este cea din cartea Facerii capitolul 3 versetul 15:

„Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul".

Părintele profesor Nicolae Neagă tâlcuind minunat acest verset concluzionează:

„În decursul vieţii ei, omenirea are de luptat cu Răul, sub toate formele lui; în sfârşit, printr-un celebru urmaş al ei va ieşi învingătoare din lupta în care Vrăjmaşul Satana, agresorul permanent al omului, îşi apără cu îndârjire sfera sa de interese.”

Tot Vechiul Testamtent este plin de profeţii despre naşterea, minunile, jertfa şi învierea lui Mesia. Încă de la Adam şi Eva oamenii au nădăjduit că unul din fiii lor va fi Mesia, Trimisul lui Dumnezeu care-i va scăpa de blestemul morţii. Nădejedea venirii unui Mântuitor s-a transmis din generaţie în generaţie în Israel, fiecare profet trimis de Dumnezeu fiind o speranţă că acesta va fi chiar Cel aşteptat.

Studiind cele patru Evanghelii putem înțelege uşor că văzându-l pe Iisus şi faptele lui, gândul că El este Mesia dădea târcoale în mintea tuturor. Totuşi de ce până la urmă L-au răstignit, dacă chiar pe El îl aşteptau?

Trebuie să menţionăm că numele Fiului lui Dumnezeu, Care s-a făcut om este Iisus (Matei 1, 25) iar apelativul Hristos este doar un titlu, nefiind parte din numele lui. Hristos înseamnă „Unsul” sau alesul lui Dumnezeu, Mântuitorul, Salvatorul, Cel care avea să scape lumea de păcatele şi neputinţele ei. Astfel că de ori câte ori găsim apelativul „Hristos” în Evanghelie găsim o referire la Mesia cel de mult aşteptat de poporul Israel, la acea persoană de care Părintele Neaga o numeşte: ”Celebrul urmaş al omenirii care-l va învinge pe Satana.”

Am căutat în Noul Testament, în cele patru Evanghelii cuvintele Hristos şi Hristosul pentru a vedea ce spuneau oamenii din vremea aceea despre Iisus. Au înţeles ei pâna la urmă că el este Mesia (Hristosul) cel mult aşteptat?

Când cei trei magi au venit la Ierusalim întrebându-i pe toţi: „Unde este regele iudeilor, Cel ce S-a născut” Irod, regele Israelului din acea vreme, de frică pierderii tronului adună pe toţi cărturarii şi fariseii şi le spune:

„Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel". (Matei 2, 4-6)

Încă de la naşterea Sa Iisus a stârnit această mare dilemă printre iudei: Este el Mesia promis de Dumnezeu pentru salvarea lumii?

Fariseii şi cărturarii văzând cu câtă râvnă şi putere propovăduieşte Ioan Botezătorul cuvântul lui Dumnezeu, şi câţi oameni atrage în jurul lui, s-au gândit că acesta poate fi Hristosul:

„Iar poporul fiind în aşteptare se întrebau toţi despre Ioan în cugetele lor: Nu cumva el este Hristosul?“ (Luca 3, 15)

Este foarte interesant cu Luca subliniază starea de aşteptare în care se aflau iudeii, o aşteptare care dura de mii de ani...

Cât de repede s-au gândit ei că Ioan poate fi Mesia văzându-i viaţa sfântă, dar oare văzându-l pe Iisus şi minunile lui care covârşeau orice imaginaţie nu s-au gândit că mai degrabă El e Mesia? Ba da. Iată ce ne spune Evanghelia după Ioan despre nedumeririle celor din popor:

“Dar mulţi din mulţime au crezut în El şi ziceau: Hristosul când va veni va face El minuni mai multe decât a făcut Acesta?” (Ioan 7, 31)

E ca şi cum ar spune: „Câte minuni trebuie să mai vedem că să credem odată cu toţii că El este Hristosul? Nu ne este nouă oare de ajuns? Ioan Botezătorul fiind în închisoare, auzind de faptele lui Hristos, a trimis doi ucenici să-L întrebe:

„Tu eşti Cel ce vine, sau să aşteptăm pe altul? Şi Iisus, răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.” (Matei 11, 3-6)

Până şi diavolii îl recunoşteau ca Mesia:

„Din mulţi ieşeau şi demoni, care strigau şi ziceau: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Dar El, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că ştiau că El este Hristosul.” (Luca 4, 41)

Uneori Mântuitorul le vorbea direct:

„Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri.” (Matei 16, 15-17)

Alteori era evaziv în răspunsuri pentru a nu Se impune agresiv în faţa poporului drept Mesia ci pentru a fi primit cu inima prin credinţă.  Însă această atitudine îi deranja pe cărturari şi farisei care n-aveau o declaraţie clară din partea Lui pe baza căruia să-L acuze de hulă şi să-L aresteze:

„Şi când s-a făcut ziuă, s-au adunat bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii şi L-au dus pe El în sinedriul lor. Zicând: Spune nouă dacă eşti Tu Hristosul. Şi El le-a zis: Dacă vă voi spune, nu veţi crede; Iar dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde.“ (Luca 22, 66-68)

Eu cred că oamenii simpli din popor care nu aveau nici un interes, credeau în Iisus că este Mesia, că este chiar Dumnezeu şi sunt destule persoane care dau mărturie despre acest lucru în Evanghelii:

• Petru

„Şi El le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Iar Petru, răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu.” (Luca 9, 20)

• Andrei

„Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos).” (Ioan 1, 40-41)

• Femeia samarineancă

“Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?” (Ioan 4, 28-29)

• Marta

„Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.” (Ioan 11, 27)

Toată percepţia aceasta din mintea poporului de a crede că Iisus este sau nu Hristosul culminează în momentul patimilor şi răstignirii sale. Toţi s-ar fi aşteptat să-şi folosească această puterea dumnezeiască pentru a se salva de pe cruce. Chiar şi unul din cei doi tâlhari răstingiţi împreună cu Domnul Hristos îl acuză:

„Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi.” (Luca 23, 39)

Mulţi l-au mărturisit pe Iisus ca fiind Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime, dar n-au înţeles ce fel de mântuire aduce el. Din pricina minţilor pline de păcat oamenii L-au aşteptat pe Mesia ca pe un conducător politic, ca unul ce avea să scoate Israelul de sub stăpânire română. Câţi oare au conştientizat înainte de înviere că Iisus Hristos era Mântuitorul tuturor oamenilor şi că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta?

După Înviere şi după Pogorârea Duhului Sfânt peste cei 12 apostoli, oamenii au putut vedea mai bine din mărturiile şi predicile acestora că Iisus a fost cu adevărat Hristosul, Dumnezeu adevărat, Persoană a Sfintei Treimi.

Cu toate acestea au fost câţiva oameni care n-au văzut asta niciodată, sau chiar dacă au văzut n-au vrut să-L mărturisească din invidie ca fiind Mesia. Aceștia au fsot cărturarii şi fariseii (învățătorii de lege). Ei chiar şi după Învierea Lui au făcut tot posibilul să muşamalizeze adevărul minţind şi mituind pe soldaţi, martori ai învierii, ca să nu spună nimănui ce au văzut. Răutatea şi invidia lor a avut efect, mare parte din evrei necrezând nici până astăzi că Iisus este Hristos, ei aşteptând în continuare un Mântuitor.

De atunci şi până astăzi miliarde şi miliarde de oameni au crezut în El şi au ajuns în împărăţia lui Dumnezeu.

Mai jos puteţi downloda fişierul cu cele mai importante citate din Sfintele Evanghelii despre Hristos şi felul în care a fost perceput el în lume. O să vedeţi cât de interesant este subiectul şi cât de multe lucruri puteţi afla studiindu-l:

Iisus este Hristosul cel aşteptat

doamne ajuta--..

In noaptea Invierii, la miez de noapte, cand clopotele din "Valea Neagra" suna pentru Invierea Mantuitorului, ni se face o amanuntita perchezitie de catre ostasi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blanaru, pontatorul brigazii, ne tine de fata cu acestia, predica zilei:

- A venit momentul cand stiinta alunga tot mai departe intunecatul misticism, care a tinut omenirea in intuneric de mii de ani. Este timpul ca sa parasiti idioatele si bolnavele invataturi inapoiate, cu sectanti, inchinatorii lui Iehova.

Care ati imbacsit capetele oamenilor pana acum si daca vreti sa va intoarceti in societatea de astazi, sa va lepadati de tot trecutul cu tot Hristosul vostru, intrand in randurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care va invita sa urcati.

Iar comandantul incheie predica lui Vasile, adresandu-se brigadierului si subalternilor lui:

- Sa-i omorati! Va dau ordin sa-i omorati! Pe raspunderea mea! Pastele mamii lor de dobitoci!

Ne-am uitat unul la altul. In acest moment, ca o lumina a trecut peste inima mea si strig tare:
x
- Hristos a inviat, fratilor!

Care esti acela ma? intreaba comandantul, intors de pe coridor.

Eu sunt.

Du-l la carcera, asa dezbracat! Dumnezeul matii de bandit!... Cand rasarea soarele, peste plesuvele dealuri dobrogene, se auzeau, in zbor inalt, osanalele clopotelor de la bisericile din Constanta. Catre cerul albastru, ridicau scari nevazute, cantaretele ogoarelor, ciocarliile.

Si era bine! Si pace-n suflet!

Insemn fruntea, pieptul si umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat Iisus pluteste pe langa sufletul meu. Mana Lui imi atinge fruntea cu calda binecuvantare.

I-atâta pace-n carceră!

Dulce esti Doamne, in suferintele pe care ni le ingadui!

Fa-ma Doamne, bun! Bun, ca un Om!

(Pr. Dimitrie Bejan - Vifornita cea mare, vol. III, Ed. Credinta Stramoseasca, sine loco, sine anno, pp. 124-125)

Sursa: Fericiti cei prigoniti...

doamne ajuta..--

Evanghelia care se citeşte în această zi în timpul Deniei  (Ioan 12, 17-50) arată înteţirea sau  intensificarea conflictului dintre mai-marii cărturarilor şi fariseilor, pe de-o parte, şi Iisus, pe de altă parte. În această Evanghelie, Iisus prevesteşte: ,,acum este judecata acestei lumi, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.

Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, ii voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 31-32). Apoi, în Evanghelie, se precizează: ,,Iar aceasta zicea arătând cu ce moarte avea să moară” (Ioan 12, 33). Apoi Iisus îndeamnă la urmarea lui Hristos-Lumina şi la priveghere: „Umblaţi cât aveţi Lumina, ca să nu vă prindă intunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi in Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii” (Ioan 12, 35-36).

Evanghelia care se citeşte în timpul Liturghiei Darurilor mai inainte sfinţite (Matei 26, 6~16) vorbeşte despre femeia păcătoasă care, la cina din casa lui Simon Leprosul, a turnat mir de mare preţ pe capul lui Iisus pe când şedea la masă. Cântările liturgice ale acestei zile combină ceea ce se spune despre femeia aceasta in Evanghelia după Matei cu ceea ce se spune în Evanghelia după Luca (7, 36-50), pentru a pune în contrast dărnicia şi smerenia acestei femei cu lăcomia şi viclenia lui Iuda“, vânzătorul sau trădătorul lui Iisus: ,,Păcătoasa a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale, Iubitorule de oameni, şi s-a vindecat cu porunca Ta de mirosul greu al răutăţilor; iar ucenicul cel nemulţumitor suflând împotriva  harului Tău, l-a lepădat pe el şi s-a amestecat cu noroiul, vânzându-Te pentru dragostea banilor. Slavă, Hristoase, milostivirii Tale!”.

În altă parte, concluzia contrastelor devine cerere a darului pocăinţei: “Când păcătoasa aducea mirul, atunci s-a înţeles ucenicul cu cei fără de lege. Aceea se bucura turnând mirul de mult preţ, iar el se grăbea să vândă pe Cel fără de preţ; aceea a cunoscut pe Stăpânul; iar acesta se despărţea de Stăpânul; aceea se mântuia, iar Iuda se făcea rob vrăjmaşului. Rea este lenevirea, mare este pocăinţa, pe care dăruieşte-o mie, Mântuitorule, Cel ce ai pătimit pentru noi, şi ne mântuieşte pe noi ”.

Se vede că aceste prime trei zile ale Săptămânii Sfintelor Patimi sunt încă “zile de pocăinţă”, ca şi cele din Postul de patruzeci de zile, întrucât ele cuprind încă rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Doamne şi stăpânul vieţii mele.

În Sfânta şi Marea Miercuri, în timpul Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, după ce preotul a ridicat darurile de pe Sfânta Masă, mai rosteşte pentru ultima dată rugăciunea de pocăinţă a  Sfântului Efrem Sirul. Aceasta este ultima Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite întrucât în Sfânta şi Marea Ioi Hristos cheamă la Cina cea de Taină pe cei ce s-au curăţit de păcate prin post şi pocăinţă. Aceasta arată că numai prin pocăinţă ne putem apropia de Cina cea de Taină, ea fiind anticipare a jertfei Mielului-Hristos, întrucât ,,Paştele nostru Hristos S-a jerflit pentru noi” (1 Corinteni 5, 7).

(Foame şi sete după Dumnezeu - PF Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)......                Tinerii in Biserica - Săptămâna patimilor

doamne ajuta--..

În Sfânta şi Marea Miercuri dumnezeieştii Părinţi au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul aceasta s-a întâmplat cu puţin înainte de mântuitoarea patimă.

Când Iisus S-a suit în Ierusalim şi era în casa lui Simon leprosul, o femeie păcătoasă, s-a apropiat de El şi a turnat pe capul Lui acel mir de mare preţ. Pomenirea ei s-a pus în această zi, pentru ca, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindenea şi tuturor fapta ei cea plină de multă învăţătură. Ce-a îndemnat-o, oare, la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toţi, prietenia Lui cu toţi oamenii şi mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat şi poruncea să fie îndepărtat dintre oameni.

Se gândea deci femeia că-i va vindeca şi boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia. Şi într-adevăr, pe când şedea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Ucenicii, dar mai ales Iuda, au certat-o. Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei cel bun. în urmă, Hristos face pomenire de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare şi a învred­nici pe femeie de marea cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună.

Trebuie să se ştie că femeia aceasta pare că este una şi aceeaşi la toţi Evangheliştii, dar nu este aşa.

După cum spune dumnezeiescul Hrisostom, la cei dintâi trei Evanghelişti este vorba de una şi aceeaşi femeie, numită îndeobşte femeia cea păcătoasă. La Evan­ghelistul Ioan însă nu e vorba de această femeie, ci de altă femeie, care are o viaţă curată, Măria, sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă. Măria, spre deosebire de celelalte, cu şase zile înainte de Paşti, pe când Domnul şedea la masă în casa ei din Betania, a întrebuinţat mir şi l-a turnat pe dumnezeieştile Lui picioare şi I le-a şters cu părul capului ei, arătând faţă de Hristos un respect nespus de mare, oferindu-i mirul ca lui Dumnezeu. <!--more Continuare -->

Ea ştia bine că la jertfe se aducea untdelemn lui Dumnezeu, preoţii se sfinţeau cu mir, iar Iacov altădată a uns cu untdelemn stâlpul înălţat lui Dumnezeu. I-a adus Lui acest mir şi l-a dăruit învăţătorului ca lui Dumnezeu, pentru că l-a sculat din morţi pe fratele ei. Din pricina asta nici Domnul nu-i făgă­duieşte vreo răsplată. într-adevăr, cu acest prilej numai Iuda murmură, din pricina iubirii sale de arginţi.

Cealaltă femeie, adică cea păcătoasă, după cum au istorisit Sfinţii Evanghelist! Matei şi Marcu, a turnat acel mir de preţ pe capul lui Iisus, cu două zile înainte de Paşti, pe când Iisus era tot în Ierusalim şi tot pe când stătea la masă, dar în casa lui Simon leprosul. Pe această femeie păcătoasă şi ucenicii s-au supărat, pentru că se gândeau bine la dorinţa Iui Hristos de a face miloste­nie. Mai mult: acestei femei păcătoase i s-a dat şi răsplata de a se duce vestea despre fapta ei bună în toată lumea.

Prin urmare unii spun că este vorba de una şi aceeaşi femeie, pe când învăţătorul Hrisostom spune că este vorba de două femei.

Sunt însă unii care spun că e vorba de trei femei: două cele amintite mai sus, care l-au turnat mir nu cu mult înainte de Patima Domnului, iar o a treia cu mult înainte de acestea, dar, mai bine spus, prima care a turnat mir pe Hristos, aproape pe la mijlocul predicării evanghelice; ea era şi desfrânată şi deci păcătoasă. Aceasta a venit în casa fariseului Simon, şi nu a lui Simon leprosul; i-a turnat numai mir pe picioarele lui Hristos; de fapta ei s-a scandalizat numai fariseul; şi, în sfârşit, ei îi dăruieşte Mân­tuitorul iertarea păcatelor. Despre această păcătoasă aminteşte numai dumnezeiescul Luca, pe la mijlocul Evangheliei sale, după cum s-a spus mai sus.

Căci după ce isto­riseşte fapta acestei femei păcătoase, adaugă îndată aceste cuvinte: «După aceasta Iisus a mers prin oraşe şi sate, binevestind şi pro­povăduind împărăţia Iui Dumnezeu». Din aceste cuvinte se vede că fapta acestei femei păcătoase nu s-a întâmplat în timpul Pati­milor. Prin urmare, şi din pricina timpului, şi din pricina celor ce L-au primit pe Hristos, şi din pricina persoanelor şi din pricina caselor, dar încă şi din pricina chi­pului în care au turnat mirul, urmează că au fost trei femei: două păcătoase, iar a treia, sora lui Lazăr, Măria, care strălucea printr-» viaţă curată. în privinţa caselor: una este casa fariseului Simon, alta casa lui Simon leprosul în Betania, şi alta iarăşi casa suro­

rilor lui Lazăr, Măria şi Marta, tot în Betania. Din acestea rezultă iarăşi că Hristos a luat parte la două cine în Betania: una cu şase zile înainte de Paşti, în casa lui Lazăr, când a mâncat împreună cu El şi Lazăr. după cum istoriseşte Fiul tunetului, grăind aşa: «Cu şase zile înainte de Paşti, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel ce murise şi pe care Hristos I-a înviat din morţi. Şi I-au făcut Lui acolo cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau cu El la masă. Iar Măria, luând o litră de nard curat de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus, şi I-a şters picioarele Lui cu părul capului ei».

Cealaltă cină I s-a făcut Lui cu două zile înainte de Paşti, pe când Hristos era tot în Betania, în casa Iui Simon Iepro-sul: atunci s-a apropiat de El femeia păcătoasă şi a turnat mirul cel de mare preţ. Că aceasta s-a petrecut cu două zile înainte de Paşti, o arată Sfântul Evanghelist Matei, când scrie că Hristos a spus ucenicilor: -Ştiţi că după două zile sunt Pastile». Iar mai jos puţin, Sfântul Evanghelist Matei adaugă: «Şi fiind Iisus în Betania în casa lui Simon leprosul s-a apropiat de el o femeie păcătoasă, având un alabastru cu mir de mare preţ şi 1-a turnat pe capul Lui pe când şedea la masă». Tot aşa spune şi Marcu: «Şi după două zile erau Pastile şi Azimile; şi pe când era în Betania în casa lui Simon leprosul şi şedea la masă, a venit o femeie» şi celelalte.

Sunt şi unii care susţin că femeia care a uns cu mir pe Domnul, despre care vorbesc cei patru Evanghelişti, este una şi aceeaşi persoană. Ei socotesc că Simon fariseul şi Simon leprosul sunt una şi aceeaşi persoană si fac din el tatăl lui Lazăr şi al surorilor sale. Măria şi Marta. Mai susţin că este una şi aceeaşi cină; apoi că este una şi aceeaşi casă, cea din Betania, a lui Simon, care a pregătit foişorul cel aşternut, unde a avut ioc Cina cea de taină.

Părerea acestora însă nu este dreaptă. I s-au dat lui Hristos două mese în Betania, în afară de Ierusalim; una cu şase zile, iar alta două zile înainte de Pastile evreilor, după era s-a spus. Atunci, şi femeile au adus lui Hristos mir şi l-au turnat pe El în chipuri diferite. Cina cea de taină şi foişorul cel nut au fost pregătite în Ierusalim şi cu

O zi înainte de Pastile evreilor şi de pătimirea lui Hristos. Unii spun că au pregătit cina în casa unui om necunoscut; alţii, că au pregătit-o în Sfântul Sion, în casa ucenicului Ioan, cel care şi-a rezemat capul pe pieptul lui Iisus. Aici, în adevăr, au fost ascunşi ucenicii de frica iudeilor; aici, după înviere, a pus Toma degetul în coasta lui Hristos; aici a avut Ioc Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, şi încă alte fapte nespuse şi tainice.

Se pare însă, şi este adevărat, că este mai exactă susţinerea lui Hrisostom, că două sunt femeile care au turnat mir pe Hristos. Una despre care vorbesc cei trei Evan­ghelişti, o femeie desfrânată şi păcătoasă; ea a turnat mir pe capul lui Iisus. Alta, cea din Evanghelia după Ioan, este Măria, sora lui Lazăr; ea a adus mir şi 1-a turnat numai pe dumnezeieştile picioare ale lui Hristos. Altele sunt cinele din Betania, şi alta este Cina cea de taină. Şi se vede asta din aceea că, după ce se istoriseşte fapta femeii păcătoase, Mântuitorul trimite pe ucenici în Ierusalim ca să pregătească Pastile: «Mer­geţi, le-a spus El, în cetate la cutare şi spuneţi-i: învăţătorul zice: La tine vreau să fac Pastile cu ucenicii». Şi iarăşi: «Şi vă va întâmpina un om cu un ulcior cu apă... şi el vă va arăta un foişor mare aşternut.

Acolo pregătiţi-l. Iar ei plecând... au aflat precum le zisese şi au pregătit Pastile» adică Pastile evreilor, care băteau la uşă. Şi Mântuitorul a venit şi le-a sărbătorit împreună cu ucenicii Lui, după cum zice dumnezeiescul Hri­sostom. Apoi după ce s-a făcut Cina cea de taină şi după ce între timp a spălat pi­cioarele ucenicilor, s-a aşezat din nou la masă şi ne-a înfiinţat pe aceeaşi masă Pastile nostru, după cum spune Ioan Gură de Aur. Dumnezeieştii Evanghelişti, Ioan împreună cu Marcu, au arătat şi cum era mirul. L-au numit «curat şi de mare preţ». Prin «curat» este obiceiul să se arate ceea ce este nefalsi­ficat şi neamestecat. Poate că acest cuvânt era numele celui mai bun mir şi de mare preţ. Marcu adaugă că femeia în grabă a spart vasul, care era strâmt la gură; un ast­fel de vas îl numeşte alabastru. Acest vas, după Sfântul Epifaniu, era de sticlă şi făcut fără toartă; un astfel de vas se numeşte amforă. Mirul acela era făcut din multe materii: flori de smirnă, scorţişoară bine mirositoare, stânjenei, trestie aromată şi untdelemn.

Iar Tu, Hristoase Dumnezeule, care ai fost uns cu mir spiritual, slobozeşte-ne de patimile ce vin asupra noastră şi miluieşte-ne pe noi ca un singur bun şi de oameni iubitor, Amin....-

                                                                                                                                                                        Tinerii in Biserica - Slujbele Bisericii

doamne ajuta..-