În Sfânta şi Marea zi de Miercuri la strană se intonează o cântare extraordinar de frumoasă: "Doamne, femeia ceea ce cazuse..." făcând referire la femeia cea păcătoasă care L-a uns pe Hristos cu un mir de mare preţ, arătându-i dragostea ei şi cerând iertare pentru tot ce a făcut rău până atunci:

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe,
simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiţă şi tânguindu-se
a adus Ţie mir mai înainte de îngropare, zicând:
Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului,
şi întunecată şi fără de lună pofta păcatului.
Primeşte izvoarele lacrimilor mele,
Cel Ce scoţi cu norii apă din mare;
pleacă-Te spre suspinurile inimii mele,
Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune.
Ca să sărut preacuratele Tale picioare
şi să le şterg pe ele iarăşi cu părul capului meu.
Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în Rai în miazăzi,
de frică s-a ascuns.
Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale,
Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu?
Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta,
Cel Ce ai nemăsurată milă

  <!-- START of joscomment -->

Pastile din 1951... Eram siguri că, după vizita lui Ţurcanu, Zaharia va veni cu o nouă metodă de tortură.  După masa de seară, Zaharia s-a întors ca un taur înfuriat si si-a debitat repertoriul lui muzical. A ales zece dintre noi si, împreună cu cei din comitet, ne-a aplicat legea „dragostei lui Gheorghiu”.

Apoi, ne-a fixat o nouă pozitie pe priciuri: în loc să tinem mâinile pe genunchi, trebuia să le ridicăm în sus, pe lângă cap. După bătaia primită, abia ne mai puteam misca, iar prin tinerea mâinilor în sus în pozitie fixă, surescitarea nervoasă se intensifica în asa măsură, încât era imposibil de suportat.

Atunci ne-am convins cu totii că, până la urmă, nu vom putea răbda si nu vom avea de ales decât să ne lepădăm de Miscarea Legionară sau să înnebunim.

***

Săptămâna care a urmat acestor întâmplări a rămas de neuitat.

Noua pozitie fixă era atât de greu de suportat, încât doream, mai mult ca oricând, să vină moartea sau un cutremur să dărâme fortăreata Pitesti, iar molozul ei să ne îngroape pentru totdeauna. Cât de asteptată a fost si căt de sublimă ni se părea acum moartea de martir! Numai Dumnezeu însă stia când avea să ia sfârsit această tortură si în ce fel.

Se apropiau Pastile si eram îngroziti la gândul că ceea ce se petrecuse la Crăciun se va repeta aidoma si de Pasti, cu aspecte însă mult mai satanice, pe care imaginatia omului sănătos la minte nu le poate crea.

Era Duminica Floriilor, înainte de Săptămâna Patimilor. În acea după-amiază, Zaharia s-a întors de la camera 4 spital si a făcut o nouă redistribuire pe prici.

Deodată, mi-a trecut prin minte că se pregătea ceva straniu, ceva de nedescris, în legătură cu Săptămâna Patimilor si cu Pastile.

Primul pe prici, a fost asezat, după noua ordine, a fost Maglavit, urmat de Nedelcu, de Bordeianu Dumitru, autorul acestor jalnice amintiri, Popescu Paul, Zelică Berza, Grigoras, Hutuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu si Andrisan.Toti acestia făcuseră parte din grupul lui Maglavit. Când am văzut această nouă ordine si mai ales faptul că toti eram din grupul mistic, fără să ne dăm seama, o groază ne-a cuprins, presimtind ceea ce ne astepta.

Luni, în Săptămâna Patimilor, imediat după prânz, Zaharia s-a întors cu un teanc de hârtii în mână, mai multe mături tocite, un ghem de ată groasă, niste cutii de conserve goale, mangal si o sticlută.

Le-a asezat pe priciul nostru, si, din cozile de mătură, ne-a pus să facem cruci.

Una din cruci, mai mare, era pentru Ungureanu.

Nu ghiceam ce avea de gând să facă Zaharia. Din cutia de conserve, a făcut cădelnită, iar hârtiile aduse le-a împărtit celor ce se lepădaseră de Miscarea Legionară si la vreo 5-6 care făcuseră de planton de la 15 ianuarie.

După ce toate acestea au fost pregătite, Zaharia ni s-a adresatîn felul următor:

„Misticilor si – celorlalti din cameră – banditilor, pentru că credeti în Dumnezeu si în Patimile Lui, iar după cum stiti eu nu cred în astfel de baliverne, si pentru că este Săptămâna Patimilor, să vedeti si voi ce patimi vor îndura acesti mistici!”

Oricine mi-ar fi spus si orice as fi citit în cea mai pornografică literatură, nu mi-as fi putut închipui niciodată că niste minti satanizate si bolnave puteau născoci asemenea măscări, pentru a huli si ofensa Majestatea lui Dumnezeu, Sfintenia si Neprihănirea Lui.

Asa cum am mai relatat cu ocazia Crăciunului din 1950, nu-mi voi îngădui – pentru bruma de cultură si carte pe care mi-am însusito în decursul anilor de învătătură, pentru bunul simt si pudoarea unui umil crestin – să prezint înaintea cititorilor astfel de abjectii adresate lui Dumnezeu. Dacă le-as pronunta sau le-as scrie, m-as face purtătorul de cuvânt al satanei si al slugilor lui.

Ce sens ar avea să descriu pornografiile, insultele si hula adusă lui Dumnezeu? Cei credinciosi ne vor crede pe cuvânt, avându-i martori pe Dumnezeu si pe acei ce, în Numele Lui, au îndurat astfel de torturi. Nu ne vor crede ateii, care si asa hulesc pe Dumnezeu, fără a fi torturati.

Din după-masa de luni si până în Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum si în cele trei zile de Pasti, s-a cântat tot timpul pe melodia Prohodului, de către cei zece care se lepădaseră de Miscare, plus plantoanele, tot acest repertoriu de pornografii, măscări si scabrozităti, care depăseau orice imaginatie.

Noi, „misticii”, am fost purtati timp de opt zile, în genunchi prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind patimile Domnului.

Lui Ungureanu i-au făcut coroană de spini, iar în cutiile de conserve s-a pus mangal stropit cu gaz lampant si i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele, în timp ce mergeam în genunchi, făcând metanii.

L-am văzut pe Ungureanu plângând ca niciodată, îngrozit de ceea ce ne-au fortat să facem.

Ce mi-a cutremurat sufletul în timpul acestei torturi a duhului, a fost imaginea mamei, pe care am văzut-o în fata ochilor, îndoliată, asa cum întelegea ea să trăiască Săptămâna Patimilor Mântuitorului.

O vedeam plângând; îi era poate gândul la suferintele mele, desi biata de ea nu stia în ce iad mă aflam.

La fel, le vedeam plângând pe toate mamele celor torturati si îngroziti de a fi pusi să-L hulească pe Dumnezeu. Dacă ar fi văzut aceste mame la ce au fost supusi fiii lor, multe dintre ele si-ar fi iesit din minti.

După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană.

Singurul dintre noi care a refuzat să participe la acest ritualsatanic, a fost Nedelcu Aristide. Asa înnebunit cum era, s-a desprins din cortegiu. A fost tolerat, pentru că, spuneau ei, îsi iesise din minti.

La sfârsitul celor opt zile de chin si umilintă, de dimineata până seara, distrusi sufleteste, scârbiti de noi însine, de neputinta si slăbiciunea noastră, imploram Cerul să ne ia zilele.

Din cauza mersului pe ciment, genunchii nostri erau o rană sângerândă si, când atingeam cimentul, călcam parcă pe ace. Dar, în afară de rănile fizice, această degradare spirituală a lăsat răni si mai adânci în sufletele si constiinta noastră.

Mă gândeam cu groază în acele momente dacă aveam să petrecem la fel si alte sărbători ale Nasterii si ale Învierii lui Hristos, în timp ce părintii, fratii, surorile si prietenii nostri vor trăi bucuria adevăratelor sărbători.

Nu numai în camera 3 subsol s-au petrecut asemenea orgii, ci în toate celelalte camere, după cum aveau să mărturisească, după demascări, cei ce le-au trăit ca si noi.

Iată scopul final al reeducării comuniste: scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor si prăbusirea lor în neant.

(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaștina disperării; Sursa: Fericiticeiprigoniti.net)..

doamne ajuta..-

După Vecernia din seara Duminicii Floriilor încep Deniile din Săptămâna Sfântă şi Mare a Sfintelor Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Denie provine din cuvântul slav vdenia şi înseamnă slujba Utreniei săvârşită seara, fără a fi însă unită cu Vecernia şi cu Litia, ca în cazul Privegherii din ajunul duminicilor, a sărbătorilor împărăteşti şi a sfinţilor cu priveghere. Denia ca slujbă de dimineaţă săvârşită seara are ca scop transformarea intunericului serii in lumină liturgică, ca simbol al trecerii sufletului, prin rugăciune, pocăinţă şi postire, de la intunericul păcatului la lumina vietuirii sfinte potrivit Evangheliei lui Hristos.

In Sfântul şi Marele Post al Paştilor Deniile sunt săvârşite în zilele de miercuri şi vineri seara din Săptămâna a cincea, precum şi în toată Săptămâna Sfintelor Patimi. În timpul Deniei de miercuri seara din Săptămâna a cincea din Postul Mare se citeşte Viata Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca şi Canonul Mare al Sfântului Andrei Criteanul, „pentru că Sfântul Post de patruzeci de zile se apropie de sfârşit şi pentru ca nu cumva oamenii, lenevindu-se, să se îngrijească mai puţin de nevoinţele cele duhovniceşti, cum se spune în Sinaxarul Deniei. În timpul Deniei de vineri seara, in Săptămâna a cincea a Postului Mare, se citeşte şi se prăznuieşte imnul Acatist al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, ocrotitoare a dreptcredincioşilor şi ajutătoare a lor în nevoinţele duhovniceşti ale Postului Mare.

Slujba Deniilor din Săptămâna Sfintelor Patimi ne cheamă la rugăciune şi priveghere meditând asupra intunericului păcatului prezent în răutatea patimilor omeneşti, adesea suscitate sau susţinute de puterile demonice, pricinuind umilire, suferinţă şi moarte Mântuitorului Iisus Hristos, Care le îndură pe toate cu smerenie şi îndelungă răbdare.

În „Sfânta şi Marea Luni - se spune în Sinaxarul zilei – se face pomenire de fericitul Iosif “cel preafrumos şi de smochinul neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului”.

Iosif, fiul Patriarhului Iacob din Vechiul Testament, este lăudat în cântările Deniei ca fiind o preînchipuire sau o prefigurare profetică a Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif a fost fiul Patriarhului Iacob şi al Rahelei. Din pricina unor visuri, era invidiat de fraţii lui mai mari care l-au ascuns într-o  groapă spunându-i Patriarhului Iacob că a fost mâncat de fiare sălbatice. Mai târziu, Iosif a fost vândut ismailiţilor cu treizeci de arginti, iar aceştia la rândul lor l-au vândut lui Putifar, mai-marele eunucilor faraonului Egiptului. Ajuns în casa lui Putifar, el a respins ispita de a cădea în desfrânare cu stăpâna sa.

Vrând să se răzbune, aceasta l-a acuzat pe Iosif în faţa lui Putifar spunând că el ar fi fost cel ce a încercat să o ademenească. Ca urmare, Iosif a fost pedepsit, pe nedrept, cu temnitã grea şi lanţuri. Apoi, în urma tălmăcirii unor visuri, a fost scos din închisoare, înfăţişat faraonului şi a fost pus domn (administrator) peste tot Egiptul. Cu prilejul împărţirii grâului, a fost recunoscut de fraţii lui evrei. Dar
Iosif nu i-a pedepsit, deşi putea să o facă, ci i-a  iertat.

Asemănarea dintre suferintele lui Iosif şi cele ale lui Iisus este foarte mare, dacă vedem duhovniceşte că stăpânirea lui Iosif peste Egipt era o preinchipuire a biruinţei lui Iisus asupra păcatelor lumii, iar grâul oferit celor flămânzi trebuie văzut ca fiind preinchipuire a Sfintei Euharistii.

Despre smochinul neroditor Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu spun că s-a uscat, pentru că Iisus, pe când venea din Betania spre Ierusalim, a zis: „De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce” - ne spune Sfântul Evanghelist Marcu (11, 14), iar Sfântul Evanghelist Matei redă puţin diferit cuvintele Mântuitorului: ,,De acum inainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată” (Matei 21, 19). S-a spus că Hristos Domnul a făcut această minune asupra smochinului ca să ne cheme la umilinţă şi pocăinţă, la părăsirea păcatelor simbolizate de frunzele frumoase, dar nerodi-
toare, şi la cultivarea virtuţilor, întrucât „fiecare suflet lipsit de roadă duhovnicească este un smochin neroditor”.

Incepând cu Denia de duminică seara, după cei şase Psalmi ai Utreniei, se cântă până în Sfânta şi Marea Joi troparul ,,Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar suflete al meu, cu somnul să nu te
îngreunezi, ca să nu te dai morţii şi afară de impărăţe să te inchini; ci te deşteaptă grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.

O altă cântare deosebit de frumoasă care ne cheamă la priveghere în primele trei zile ale Săptămânii Sfintelor Patimi, până în Joia cea Mare, este Luminânda sau Svetilna Deniilor: ,,Cămara Ta, Mântuitorule, o văd impodobită şi imbrăcăminte nu am, ca să intru intr-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte”.

Hristos-Mirele Bisericii vine tainic în sufletele celor ce priveghează în rugăciune, ascultă cuvintele Evangheliei Sale şi se nevoiesc duhovniceşte căutând lumina cea neînserată a  Impărăţiei cerurilor.

(Foame şi sete după Dumnezeu - PF Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)..

doamne ajuta.-

În Sfânta şi Marea Marţi se face pomenire de cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie.

Pe când Domnul nostru Iisus Hristos Se suia la Ierusalim şi Se ducea la Patimă, a spus ucenicilor Săi mai multe pilde. Unele dintre ele sunt îndreptate către iudei. Pilda celor zece fecioare însă a spus-o pentru a ne îndemna spre milostenie, şi în acelaşi timp, spre a ne învăţa să fim pregătiţi oricând înainte de sfârşitul vieţii.

Domnul a vorbit mult despre fecioare şi despre femei - şi fecioria are mult merit şi este într-adevăr cinstită; dar pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se îngrijească şi de celelalte virtuţi şi mai cu seamă de milostenie, prin care se vădeşte strălucirea fecioriei, Domnul spune pilda aceasta. Pe cinci dintre ele Ie numeşte înţelepte, căci împreună cu fecioria au avut şi îmbelşugatul untdelemn al milosteniei.

Pe celelalte cinci Ie numeşte nebune, căci, deşi ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeaşi măsură şi milostenia. Deci sunt numite nebune chiar dacă au săvârşit cea mai mare virtute, dar nu s-au îngrijit de cea mai importantă, aşa că în nimic nu se deosebesc de desfrânate. Desfrânatele sunt biruite de trup, iar ele au fost biruite de bani. Pe când se scurgea noaptea acestei vieţi, au adormit toate fecioarele, adică au murit.<!--more Continuare -->

In adevăr moartea se numeşte somn. Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul nopţii; cele care aveau untdelemn din belşug au intrat cu Mirele la deschiderea uşilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau untdelemn din belşug, îl căutau după ce s-au sculat din somn. Cele înţelepte, deşi voiau, n-au putut să Ie dea untdelemn în clipa intrării, aşa că le-au răspuns zicând: «Nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; duceţi-vă Ia cei ce vând - adică la săraci - şi cumpăraţi». Dar nu era uşor lucru, căci după moarte, asta nu mai este cu putinţă. Acelaşi lucru îl arată învederat Iisus şi în parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Fecioarele nebune se apropie fără lumină şi, bătând în uşă, strigă aşa: «Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!». Iar însuşi Domnul Ie dă acest răspuns înfrico­şător zicându-le: «Duceţi-vă, nu vă cunosc pe voi! Căci cum veţi putea vedea pe Mire dacă nu aveţi ca zestre milostenia?».

Pentru aceasta deci au rânduit purtătorii de Dumnezeu Părinţi să se aşeze în această zi pilda celor zece fecioare, ca să ne îndemne să veghem necontenit şi să fim gata să ieşim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru că neştiute sunt ziua şi ceasul sfârşitului vieţii. Tot astfel prin istoria vieţii lui Iosif, să trăim în curăţie, iar prin minu­nea uscării smochinului, să aducem rod duhovnicesc. Dacă vom săvârşi o singură virtute, cea mai mare chiar, şi nu ne vom griji de celelalte, şi mai cu seamă de miloste­nie, nu vom intra cu Hristos în odihna veşnică, ci vom fi întorşi ruşinaţi. Şi în adevăr nu-i lucru mai lipsit de sfinţenie şi mai plin de ruşine decât ca fecioria să fie biruită de bani.

Dar, o, Hristoase, numără-ne pe noi împreună cu fecioarele cele înţelepte, rânduieşte-ne în aleasa Ta turmă şi ne mântuieşte pe noi, Amin...

doamne ajuta..-

Am ajuns şi în săptămâna mare. E săptămâna în care nu mai avem nici o îndreptăţire pentru păcatele noastre. Nu mai am nici un motiv să mănânc mult, să mă cert, să judec pe alţii, să invidiez, să fiu leneş, să mă mândresc. Este săptămâna în care Biserica ne arată cum Dumnezeu, atotputernic, neajuns, neînţeles, nevăzut, mai presus decât orice minte, făcându-se Om se smereşte aşa de mult încât acceptă toate nedreptăţile, înjurăturile, scuipările, înjoselile, bătăile, chinurile ca să ne arate că i-a iubit pe oameni pâna la ultima lui suflare, şi n-a răspuns niciodată cu rău.

Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât chiar şi pe cruce fiind răstignit se ruga pentru păcatele celor care-L huleau. Era simplu ca Hristos Domnul  să riposteze, să coboare de pe cruce, să-şi arate puterea şă-i pedepsească pe toţi, dar era mai greu să se smerească, să sufere din dragoste, să-i iubească pe toţi şi să moară fără să zică nici un cuvânt rău. În ochii multora Hristos părea slab pentru că nu-şi arăta puterea, pentru că nici unul din ei nu simţea că după moarte mai este şi altceva. Toţi se gândeau că dacă moarte-L înghite pe Hristos, Cel ce a făcut atâtea minuni pe care nu le-a făcut nimeni de la începutul lumii, atunci moarte este mai puternică şi Hristos e slab.

Nu concepea nimeni că Iisus poate să intre în moarte şi să omoare moartea, şi mai apoi să revină în viaţa lor. Moartea pentru toţi era o cale fără întoarcere, căci cine s-a intors vreodată din mormânt?

Aseară au început deniile, printre cele mai frumoase slujbe din tot anul bisericesc. De obicei încep la ora 18 în toate bisericile. Vă recomand cu mare drag să vă duceţi. În săptămâna mare se ajunează în fiecare zi, adică nu se mânâncă nimic până seara şi nici nu se bea apă, iar în vinerea mare este post negru. E o perioadă extraordinar de frumoasă în care nu mai avem îndreptăţire să facem vreun păcat ci numai fapte bune.

Pe ultima sută de metri avem timp să ne pregătim mai bine pentru Înviere Domnului.

Adevărata libertate este trăirea fără de păcat!....                                                                                             Tinerii in Biserica - Slujbele Bisericii

doamne ajuta..-

Sărbătoarea Intrării în Ierusalim a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este numită în popor şi Floriile, de la florile pe care mulţimile şi copiii le purtau în mână, aclamând intrarea în Ierusalim a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca Domn şi Împărat.

Această sărbătoare este plină de înţelesuri duhovniceşti. Evanghelia ne arată că Maria, sora lui Lazăr, ca semn de preţuire şi de recunoştinţă pentru tot ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos a făcut ca prieten al lui Lazăr, al Mariei şi al Martei, a vărsat mir de mare preţ pe picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei. Maria, sora lui Lazăr, este o altă femeie decât femeia păcătoasă despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Luca, pentru că pocăinţa femeii păcătoase nu s-a petrecut ai Betania, ci în Nain. Semnificaţia nardului sau mirului de mare preţ este deosebit de bogată.

Când Iuda Iscarioteanul a întrebat: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor ?” (Ioan 12, 5), Mântuitorul Iisus Hristos a răspuns: ,,Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna ii aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna” (Ioan 12, 7-8). Mirul de mare preţ ca simbol al îngropării Domnului Iisus Hristos a devenit în Biserică Sfântul Mir folosit pentru sfinţirea Sfintei Mese din biserica nouă care inchipuie mormântul Mântuitorului în care El a fost îngropat şi din care El a inviat. De asemenea, cu Sfântul Mir se sfinteşte şi Sfântul Antimis care simbolizează punerea în mormânt a Domnului. lar mirungerea celor ce s-au botezat în taina Mortii şi Invierii Domnului se face tot cu Sfântul Mir.

Aşadar, Biserica a învăţat de la Maria, sora lui Lazăr, să arate preţuire mare faţă de Hristos prin folosirea în cultul ei a Sfântului şi Marelui Mir compus din aromate de mare preţ. În plus, mireasma deosebită a mirului de mare preţ simbolizează şi prezenţa Duhului Sfânt în omul credincios. În acest sens, sfintele moaşte ale sfinţilor au parfumul mirului de nard. După cum harul Duhului Sfânt era prezent  în trupul lui Hristos în mormânt şi nu L-a lăsat să putrezească, tot aşa harul Duhului Sfânt pecetluieşte pe unii dintre sfinti cu nestricăciunea osemintelor şi cu parfumul minunat al prezenţei lui în omul duhovnicesc, care a trăit în sfinţenie potrivit Evangheliei lui Hristos.

Toate veşmintele de mare preţ, toate vasele sfinte, toate picturile frumoase, toate Bisericile care se aduc ofrandă întru pomenirea şi cinstirea Mântuitorului Iisus Hristos, ca recunoştinţă sau multumire adusă Lui, sunt mir de mare preţ. Asemenea Mariei, sora lui Lazăr, Biserica aduce ofrandă lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat ceea ce ea are frumos şi de mare preţ.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, la aceste daruri pe care le aduc credincioşii în Biserică, să adãugăm darul cel mai de preţ al miresmei credinţei ortodoxe, al rugăciunii şi al faptelor bune. Mirul de mare preţ este sufletul drept credincios şi sufletul curăţit de păcate. Sufletul nostru curăţit de păcate şi luminat de fapte bune se dăruieşte lui Hristos ca mir de mare preţ. Viaţa păcătoasă este urât mirositoare, dar pocăinţa şi eliberarea de patimi păcătoase transformă viaţa omului în miros duhovnicesc de bună mireasmă. Acest mir de mare preţ al sufletului curătit şi sfintit se dobândeşte prin toate nevointele Postului Mare, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin milostenie.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca şi noi, în această ultimă săptămână inainte de sărbătoarea Învierii, să aducem ca mir de mare preţ florile harului crescute în sufletul nostru, prin postul către Inviere spre slava Mântuitorului Hristos şi spre mântuirea noastră.

Primul înţeles al Intrării în Ierusalim a Mântuitorului este acela de biruinţă asupra morţii lui Lazăr şi deci preînchipuire a Învierii de obşte, după cum se spune în troparul sărbătorii. Evanghelia după Sfântul Ioan relatează pe larg învierea lui Lazăr, prietenul Mântuitorului Iisus Hristos şi fratele surorilor Marta şi Maria din Betania.
Când mulţi dintre iudei au văzut că Iisus a înviat un mort intrat în descompunere de patru zile, au părăsit pe cărturari şi pe farisei, pe învăţătorii lor tradiţionali, şi au crezut în Iisus şi în puterea Lui dumnezeiască. Acesta este motivul principal pentru care mulţimile au venit în Betania, au venit să vadă pe Iisus, dar şi pe Lazăr, prietenul Său, înviat. Mulţimile se adunaseră la Ierusalim pentru a serba Paştile iudaice, iar din Ierusalim au mers în Betania să vadă pe Lazăr, cel ce murise, dar acum era viu. Însă pe cât se bucura mulţimea oamenilor simpli, pe atât se tulburau şi se întristau mai-marii cărturarilor şi fariseilor, plini de invidie, pentru că iubirea şi admiraţia mulţimilor faţă de Iisus creştea cu fiecare minune, cu fiecare vindecare şi, mai ales acum, cu învierea din morţi a prietenului său Lazăr din Betania.

Astfel, iudeii s-au împărţit în două: unii, care credeau în Iisus şi alţii, care nu credeau în Iisus; unii care-L iubeau pe Iisus, iar alţii care-L invidiau şi-L duşmăneau. Evanghelia ne spune cã atunci au hotărât mai marii cărturarilor şi fariseilor să-L omoare nu numai pe Iisus, ci şi pe Lazăr, pentru că Lazăr cel înviat din morţi era mărturia evidentă a puterii dumnezeieşti a lui Iisus Hristos. Nu numai învăţătura Lui era minunată, ci şi puterea Lui dumnezeiască, dătătoare de viaţă. Hristos Cel ce S-a numit pe Sine „Învierea şi Viaţa” (Ioan 11,25) este biruitor asupra morţii. Intrarea Sa în Ierusalim are două înţelesuri: o biruinţa asupra morţii lui Lazăr dar şi o aniticipare a biruinţei asupra propriei Sale morţi. Mântuitorul Hristos nu numai că înviază pe Lazăr, dar peste puţin timp Îşi înviază propria Sa umanitate, propriul Său trup din mormânt, iar prin aceasta El arată definitiv că este Dumnezeu-Omul.

Moartea spre care merge El, deşi este o crimă organizată de autorităţile politice împreună cu cele religioase este prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan ca pe o jertfă de bunăvoie. Mântuitorul Iisus Hristos spune: ,,Eu Imi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau. Această porunca am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 17-18).

In acest sens, Biserica vede în intrarea în Ierusalim a Domnului mergerea Sa spre patimă şi spre moarte de bunăvoie. El putea să evite suferinţele şi moartea, dacã-Şi distrugea sau elimina adversarii. Dar El a dorit să biruiască prin puterea iubirii Sale care este ascunsă în Cruce şi care se arată ca iubire preaslăvită în Învierea Sa. Acesta este primul înţeles al Intrării Domnului Hristos în Ierusalim: biruintă asupra mortii lui Lazăr şi anticipare a biruinţei Mântuitorului asupra propriei Sale morţi.

Al doilea înţeles este faptul că Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalimul pământesc este prefigurarea Intrării Sale în Ierusalimul ceresc ca om. Aceasta se va realiza prin Învierea Sa şi prin Înălţarea la cer. De aceea, în noaptea de Paşti noi cântăm: „Lumineazã-te, luminează-te, noule Ierusalime...”, adică nu Ierusalimul vechi, pământesc, ci noul Ierusalim, ceresc, în care Hristos Domnul intră prin Inviere, pentru că umanitatea Lui nu va mai muri niciodată. Iar Ierusalimul ceresc în care intră Hristos Durnnezeu Cel Răstignit şi Înviat, ca să ne pregătească nouă loc pentru învierea cea de obşte, este acum simbolizat de către Biserică.

Cu alte cuvinte, Biserica este icoana Ierusalimului ceresc. Din acest motiw când sfinţim o Biserică nouă, cântăm: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a strălucit”. Intrarea Mântuitorului în Ierusalimul ceresc priveşte deci şi taina Bisericii, prin care noi intrăm, ca să ajungem în casa Tatălui ceresc. Stâlpările de salcie sau de flori pe care Biserica le sfinţeşte pentru a fi purtate de credincioşi în mâini sunt semnele biruinţei asupra patimilor şi semnele virtuţilor dobândite în vremea postului, prin rugăciune şi pocăinţă, prin spovedanie şi împărtăşanie mai deasă, prin împăcare cu semenii noştri, prin milostenie şi fapte bune.

Participarea la viaţa Bisericii este tainic o intrare în Ierusalimul ceresc întrucât Biserica ne învaţă şi ne ajută să răstignim păcatul din noi prin post, prin pocăinţă, prin rugăciune, prin mărturisirea păcatelor, pentru a pregăti învierea sufletului nostru din moartea păcatului. Inţelesurile duhovniceşti ale Intrării Domnului în  Ierusalim ne cheamă să cerem Mântuitorului Iisus Hristos să ne ajute să biruim şi noi moartea sufletului ca despărţire de Dumnezeu, să biruim tot ce slăbeşte credinţa noastră, să biruim ispita invidiei şi a răutăţii.

Sărbătoarea Intrării Domnului face trecerea de la Postul cel de 40 de zile al Sfintelor Paşti, şi intrarea in Săptămâna Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale lui Hristos, care este o perioadă de pregătire duhovnicească mai direct legată de Taina Crucii şi Invierii Domnului.

(Foame şi sete după Dumnezeu - PF Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)

Tinerii in Biserica - Săptămâna patimilor

Sfântul Chiril arată foarte înţelept că iudeii nu L-ar fi prins pe Mântuitorul niciodată dacă El n-ar fi îngăduit asta. Omul nu poate face nimic fără Dumnezeu. Omul nu poate trăi fără Duhul Sfânt care-i dă viaţă, Care îl ajută să meargă, să vadă, să gândească, să vorbească, să caute, etc. Hristos le-a arătat celor care veneau să-l prindă că fără ajutorul Lui nici măcar nu-L pot vedea, darămite să-L prindă.

Un singur cuvânt a spus şi toţi au căzut la pământ, aşa cum prin acelaşi cuvânt a creat lumea şi toate cele din ea.

Când Petru a scos sabia şi a tăiat urechea slugii arhiereului Hristos îi spune:

"Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?" (Matei 26, 22-53)

O legiune romană de oameni însemna vreo 4000 - 6000 de militari.

Deci douăsprezece legiuni de îngeri însemna în jur de 50.000 de îngeri înarmaţi care nu numai că ar fi putut să-L scape pe Iisus dar ar fi putut elibera întreg Israelul de sub stăpânirea româna, şi chiar distruge întreg Imperiul Roman.

Dar Hristos n-a venit pentru a instaura un regim politic ci pentru a ne arătat tuturor că împărăţia Lui este din altă lume, unde ne cheamă pe toţi să venim, unde vor intra doar cei care au iubit şi vor iubi veşnic. Iată ce spune Sf. Chiril:

"Pe acestea spunându-le, Iisus a ieşit cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, în care au intrat El şi ucenicii Săi. Dar şi Iuda, cel care-L vânduse, ştia acest loc, pentru că adesea Iisus şi ucenicii Săi se adunau acolo." (Ioan 18, 1-2)

După ce a luminat pe ucenicii Săi şi S-a folosit de cuvintele ce le erau de ajutor spre virtute, le-a poruncit să aleagă cea mai frumoasă şi de Dumnezeu iubitoare vieţuire, şi, pe lângă acestea, le-a făgăduit că-i va umple de darurile duhovniceşti şi, spunând că le va trimite binecuvântările de sus, de la Tatăl, iese cu hotărâre, neocolind timpul patimii, nici temându-se să moară pentru toţi. Căci cum ar fi putut să facă aceasta Cel ce trebuia să pătimească, căci prin patima Sa trebuia să răscumpere nepătimirea tuturor, reuşind numai prin aceasta să recâştige tot pământul lui Dumnezeu-Tatăl cu sângele Său?

De multe ori, hotărând iudeii să pornească împotriva Lui, încercau să-L omoare cu pietre. Dar El scăpa în chip dumnezeiesc, făcându-Se nevăzut, ferindu-Se cu mare uşurinţă de mâna celor ce căutau să facă aceasta. Căci nu voia să pătimească nefiind încă timpul cuvenit. Dar, deoarece acum sosise timpul, lăsând casa în care învăţase cele tainice pe ucenicii Săi, vine la locul în care obişnuiau şi ucenicii Lui să petreacă împreună cu El. Făcea aceasta pentru a uşura vânzătorului aflarea Lui. Locul era o grădină, care simboliza Raiul dintru început. Căci în acest loc, ca să zic aşa, era punctul de întâlnire şi de adunare a tuturor spre starea de la început. Căci în Rai s-a petrecut începutul tuturor celor ce ne-au întristat, şi în grădină este începutul patimii lui Hristos, care a adus îndreptarea tuturor celor ce ni s-au întâmplat odinioară.

"Iar Iisus, ştiind toate cele ce aveau să vină asupră-I, a ieşit şi le-a zis: „Pe cine căutaţi?“ I-au răspuns: „Pe Iisus Nazarineanul“. El a zis: „Eu sunt“. Dar împreună cu ei stătea şi Iuda, cel care-L vânduse. Deci, după ce le-a zis: „Eu sunt!“, ei s'au dat înapoi şi au căzut la pământ." (Ioan 18, 4-6)

Vânzătorul a venit noaptea, aducând cu sine pe slujitorii iudeilor, împreună cu oastea. Căci, precum am spus adineauri, socotea că Îl vor prinde fără voia Lui, încrezându-se în mulţimea celor ce-l urmau. Socotea că Îl va afla retras în locurile obişnuite, căci nu venise încă ziua plecării în altă parte, acea noapte aducând pieirea Domnului.

Hristos, ca să arate că Iuda cugetă astfel, considerându-L simplu om, şi că planurile lui sunt deşarte, iese în întâmpinarea mulţimii, arătând prin aceasta că nu ignoră îndrăzneala lor şi că, fiindu-i uşor, ca Unuia ce preştia ce avea să vină, să se ascundă şi să scape, merge de la Sine spre patimă, necăzând din pricina puterii omeneşti în primejdie. Aceasta, ca să nu râdă înţelepţii elinilor, făcând din cruce o sminteală şi o dovadă a uşurelniciei lor, şi nici iudeul, omorâtorul Domnului său, să nu- şi înalţe sprânceana împotriva lui Hristos, socotind că L-a biruit fără voia Lui.

Hristos întreabă pe cei ce vin să-L prindă, pe cine caută? Aceasta nu pentru că nu ştia (căci cum ar fi cu putinţă aceasta?), ci pentru ca să le dovedească , celor ce veniseră şi-L vedeau, că nici măcar nu-L puteau cunoaşte pe Cel pe Care-l căutau, iar pe noi să ne întărească în dreapta cugetare că El n-ar fi fost prins dacă n-ar fi venit El însuşi de bună voie în întâmpinarea celor ce-L căutau. Căci, priveşte cum, întrebând direct: „Pe cine căutaţi ?” aceia n-au răspuns: „Am venit să Te prindem pe Tine, Cel ce grăieşti,” ci vorbesc ca de cineva care nu ar fi fost de faţă, nici în faţa ochilor lor: „Pe Iisus Nazarineanul”. Dar s-ar putea ca unii să spună, faţă de aceasta: Poate că ostaşul roman nu-L ştia şi nu-L cunoşteau nici slujitorii iudeilor.

Noi răspundem că nu are dreptate cel ce spune aceasta: Cum nu L-ar fi recunoscut cei chemaţi la preoţie pe Cel ce învăţa în fiecare zi în Templu, după cuvântul Mântuitorului însuşi? Dar, ca nu cumva unii încrezându-se în asemenea cuvinte, să vină la o astfel de cugetare necuvenită , dumnezeiescul Evanghelist prevăzând aceasta, a adăugat în mod necesar că , împreună cu ostaşii şi cu slujitorii, se afla şi Iuda, cel ce L-a vândut pe El. Dar cum nu L-ar fi recunoscut vânzătorul pe Domnul?

Vei spune poate că era noapte şi întuneric şi nu era uşor să vadă pe Cel căutat. Dar cum n-ar fi de admirat autorul cărţii, care nu lasă neprevăzut nici acest amănunt? Căci a spus că au venit în grădină purtând felinare şi făclii. Deci, desfiinţată fiind şi această vorbărie, se arată demnitatea dumnezeiască a lui Hristos, Care Se înfăţişează celor ce-L căutau, deşi ei nu-L recunoşteau. Pentru a le dovedi că erau atât de orbi încât nu-L puteau recunoaşte, El zice direct: „Eu sunt”. Pe lângă aceasta, ca să arate şi lipsa de putere a mulţimii şi că toată puterea oricărui om nu e nimic faţă de tăria dumnezeiască negrăită, grăind cu cuvânt blând şi liniştit, răstoarnă la pământ mulţimea celor ce-L căutau, ca să aflăm că firii celor făcute îi este greu de purtat chiar şi un singur cuvânt al lui Dumnezeu, măcar că acesta este de oameni iubitor, după spusa din Psalmi: „Tu eşti înfricoşător şi cine va putea sta împotriva mâniei Tale ?” (Ps. 75, 7). Iar ca semn al căderii de obşte a neamului omenesc arată, în parte, fapta celor ce vin să-L prindă. De fapt, Proorocul Ieremia îi plânge pe toţi iudeii, zicând: „Casa lui Israel a căzut, nu este cine să o ridice din nou pe ea.” (Amos 5, 2). Fapta întâmplată ne arată un chip al acestui adevăr, căci ne învaţă că va cădea tot cel ce va unelti răul împotriva lui Hristos.

(Sfântul Chiril al Alexandriei - Comentariu la Evanghelia după Ioan, PSB volum 41, pag.1072)

Sfântul Chiril arată foarte înţelept că iudeii nu L-ar fi prins pe Mântuitorul niciodată dacă El n-ar fi îngăduit asta. Omul nu poate face nimic fără Dumnezeu. Omul nu poate trăi fără Duhul Sfânt care-i dă viaţă, Care îl ajută să meargă, să vadă, să gândească, să vorbească, să caute, etc. Hristos le-a arătat celor care veneau să-l prindă că fără ajutorul Lui nici măcar nu-L pot vedea, darămite să-L prindă.

Un singur cuvânt a spus şi toţi au căzut la pământ, aşa cum prin acelaşi cuvânt a creat lumea şi toate cele din ea.

Când Petru a scos sabia şi a tăiat urechea slugii arhiereului Hristos îi spune:

"Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?" (Matei 26, 22-53)

O legiune romană de oameni însemna vreo 4000 - 6000 de militari.

Deci douăsprezece legiuni de îngeri însemna în jur de 50.000 de îngeri înarmaţi care nu numai că ar fi putut să-L scape pe Iisus dar ar fi putut elibera întreg Israelul de sub stăpânirea româna, şi chiar distruge întreg Imperiul Roman.

Dar Hristos n-a venit pentru a instaura un regim politic ci pentru a ne arătat tuturor că împărăţia Lui este din altă lume, unde ne cheamă pe toţi să venim, unde vor intra doar cei care au iubit şi vor iubi veşnic...

doamne ajuta..

Picioarele spălate de plânsul Magdalenii
Se frânseră. Sub raza divinei milostenii
Iisus căzu în rugă cu faţa-nsângerată
Şi greu in pacea nopţii rosti cuvântul: "Tată,
Îţi simt durerea sfântă şi grija părintească,
Mă doare mila caldă ce vrea să mă-nvelească,
Mă tulbură iubirea şi jalea de Părinte.
Când sângele va curge prinos al jertfei sfinte,
Când urletul mulţimii va cere de la Tine
Să osândeşti pe Domnul luminilor depline,
Când voi sorbi pe Cruce buretele cu fiere,
Când Fiul Tău cădea-va sub bici fără putere,
Când sfârtecându-mi trupul în drumul alb de ţară
Voi duce spre Golgota cereasca mea povară,
Părinte-al meu, în mil să nu-ţi uiţi legământul,
Mă lasă cu durerea să mântuiesc pământul.
Să nu-ţi aduni blestemul şi fulgerele toate,
Ca să opreşti mânia neputincioasei gloate;
Nu-i pedepsi pe dânşii cu ploaie de pucioasă,
În marea Ta iubire mă uită şi mă lasă,
Mă lasă,Doamne-al milei, să nu-ţi mai simt iubirea,
Să ştiu că nu-mi ajunge la Tine tânguirea.
Te-mbracă azi în haina lucirilor de stele
Cu bucuria sfântă a învierii mele.

Picioarele spălate de plânsul Magdalenii
Se frânseră. Sub raza divinei milostenii
Iisus căzu în rugă cu faţa-nsângerată
Şi greu in pacea nopţii rosti cuvântul: "Tată,
Îţi simt durerea sfântă şi grija părintească,
Mă doare mila caldă ce vrea să mă-nvelească,
Mă tulbură iubirea şi jalea de Părinte.
Când sângele va curge prinos al jertfei sfinte,
Când urletul mulţimii va cere de la Tine
Să osândeşti pe Domnul luminilor depline,
Când voi sorbi pe Cruce buretele cu fiere,
Când Fiul Tău cădea-va sub bici fără putere,
Când sfârtecându-mi trupul în drumul alb de ţară
Voi duce spre Golgota cereasca mea povară,
Părinte-al meu, în mil să nu-ţi uiţi legământul,
Mă lasă cu durerea să mântuiesc pământul.
Să nu-ţi aduni blestemul şi fulgerele toate,
Ca să opreşti mânia neputincioasei gloate;
Nu-i pedepsi pe dânşii cu ploaie de pucioasă,
În marea Ta iubire mă uită şi mă lasă,
Mă lasă,Doamne-al milei, să nu-ţi mai simt iubirea,
Să ştiu că nu-mi ajunge la Tine tânguirea.
Te-mbracă azi în haina lucirilor de stele
Cu bucuria sfântă a învierii mele.
Ca să nu ştiu cât suferi în lumile-Ţi senine,
Părinte fă să treacă paharul de la mine".
Iisus ridică fruntea şi-ncepe să coboare.
O aripă de înger L-atinse cu răcoare.

(Maica Teodosia - Zorica Laţcu)

Pe acestea vi le-am grăit ca să nu vă poticniţi. Vă vor scoate din sinagogi; ba chiar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că-I aduce închinare lui Dumnezeu. Şi pe acestea le vor face, pentru că nu L-au cunoscut pe Tatăl Meu, şi nici pe Mine. Iar pe acestea vi le-am grăit pentru ca, atunci când va veni ceasul lor, să vă aduceţi aminte că vi le-am spus. Dar nu vi le-am spus de la'nceput, pentru că eram cu voi.

Acum însă Mă duc la Cel ce M'a trimis, şi nimeni din voi nu Mă întreabă: Unde Te duci? Ci pentru că v'am grăit acestea, întristarea v'a umplut inima. Dar vă spun Eu vouă adevărul: De folos vă este ca Eu să Mă duc. Că dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. Şi El, odată venit, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată: de păcat, pentru că ei nu cred în Mine; de dreptate, pentru că Eu Mă duc la Tatăl Meu, iar voi nu Mă veţi mai vedea; şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat.

Încă multe am a vă spune, dar nu le puteţi purta acum. Dar când va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi întru tot adevărul; că nu de la Sine va grăi, ci cele ce va auzi va grăi şi pe cele viitoare vi le va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că dintru al Meu va lua şi vă va vesti.

Toate câte le are Tatăl, ale Mele sunt; de aceea am zis că dintru al Meu va lua şi vă va vesti. Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl“. Atunci unii dintre ucenicii Săi ziceau între ei: „Ce este aceasta, că ne spune: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea; şi că: Mă duc la Tatăl?“

Deci ziceau: „Ce este aceasta ce zice: Puţin? Nu ştim ce grăieşte...“. Iisus a cunoscut că voiau să-L întrebe şi le-a zis: „Despre aceasta vă întrebaţi între voi, că am zis: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea? Adevăr, adevăr vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.

Femeia, când e să nască, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce naşte copilul nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s'a născut om pe lume. Aşadar, şi voi sunteţi trişti acum, dar Eu iarăşi vă voi vedea şi inima voastră se va bucura şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. Şi în ziua aceea nu Mă veţi mai întreba nimic. Adevăr, adevăr vă spun: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da.

Până acum nimic n'aţi cerut în numele Meu; cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină. Pe acestea vi le-am grăit în pilde. Va veni ceasul când nu vă voi mai grăi în pilde, ci deschis vă voi vesti despre Tatăl. În ziua aceea veţi cere în numele Meu; şi nu vă zic că Eu Îl voi ruga pe Tatăl pentru voi, de vreme ce Însuşi Tatăl vă iubeşte, pentru că voi M'aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că Eu de la Dumnezeu am ieşit.

Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl“. Zis-au ucenicii Săi: „Iată că acum grăieşti lămurit şi nu spui nici o pildă; acum ştim că Tu pe toate le ştii şi nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea credem că de la Dumnezeu ai ieşit“. Iisus le-a răspuns: „Credeţi acum?

Iată, vine ceasul – şi a şi venit – ca voi să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine. Pe acestea vi le-am grăit, pentru ca'ntru Mine pace să aveţi. În lume necaz veţi avea; dar îndrăzniţi!: Eu am biruit lumea!“

(Sfânta Scriptură, Ediţia Jubiliară a Sfântului Sinod, Evanghelia după Ioan, capitolul 16).--

doamne ajuta.--

Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl Meu este lucrătorul. Fiece mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi fiece mlădiţă care aduce roadă, El o curăţă, pentru ca ea mai multă roadă să aducă. Voi sunteţi de-acum curaţi prin cuvântul pe care vi l-am grăit. Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Aşa cum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu veţi rămâne întru Mine.

Eu sunt viţa; voi, mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne întru Mine, se aruncă afară ca o mlădiţă şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.

Dacă voi rămâneţi întru Mine, şi cuvintele Mele rămân întru voi; cereţi orice veţi vrea şi vi se va da. Întru aceasta S'a preamărit Tatăl Meu, ca voi să aduceţi roadă multă şi să deveniţi ucenicii Mei. Aşa cum M'a iubit pe Mine Tatăl, tot aşa v'am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. De veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, aşa cum Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.

V'am spus acestea, pentru ca bucuria Mea să fie întru voi şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v'am iubit Eu pe voi. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v'am numit prieteni, pentru că pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi M'aţi ales pe Mine, ci Eu v'am ales pe voi; şi v'am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână, pentru ca Tatăl să vă dea orice veţi cere întru numele Meu.

Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii! De vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte de voi M'a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este-al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v'am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul ei. Dacă M'au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar pe toate acestea vi le vor face din pricina numelui Meu, pentru că ei nu-L cunosc pe Cel ce M'a trimis.

De n'aş fi venit şi nu le-aş fi grăit, păcat n'ar avea; dar acum ei nu au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăşte pe Mine Îl urăşte pe Tatăl Meu. De n'aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n'ar avea; dar acum au şi văzut şi M'au urât – şi pe Mine, şi pe Tatăl Meu, dar aceasta, pentru a se plini cuvântul scris în legea lor: M'au urât pe nedrept.

Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede a, Acela va mărturisi despre Mine. Dar şi voi mărturisiţi, pentru că de la'nceput sunteţi cu Mine.

(Sfânta Scriptură, Ediţia Jubiliară a Sfântului Sinod, Evanghelia după Ioan, capitolul 15),...--

doamne ajuta..-

Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, oare v'aş fi spus Eu vouă că Mă duc să vă pregătesc loc? Şi de vreme ce Mă voi duce şi vă voi pregăti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi. Voi ştiţi şi unde Mă duc Eu, şi calea“.

Toma I-a zis: „Doamne, nu ştim unde Te duci; iar calea, cum o putem şti?“ Iisus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M'aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi, şi L-aţi şi văzut“.

Filip I-a zis: „Doamne, arată-ni-L nouă pe Tatăl şi ne e de-ajuns“. Iisus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, şi nu M'ai cunoscut? Cel ce M'a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum de zici tu: Arată-ni-L nouă pe Tatăl!? Nu crezi că Eu sunt întru Tatăl şi că Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care Eu vi le grăiesc, nu de la Mine le grăiesc, ci Tatăl – Cel ce rămâne întru Mine – Îşi face lucrurile Sale. Credeţi-Mă că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine; iar de nu, credeţi-Mă de dragul acestor lucruri.

Adevăr, adevăr vă spun: Cel ce crede în Mine va face şi el lucrurile pe care le fac Eu; şi mai mari decât acestea va face, că Eu la Tatăl Meu mă duc. Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, pentru ca Tatăl să se preamărească întru Fiul. Dacă veţi cere ceva întru numele Meu, Eu îl voi face. De Mă iubiţi, păziţi-Mi poruncile! Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, pentru ca'n veac să rămână cu voi, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte; Îl cunoaşteţi voi, de vreme ce la voi rămâne şi întru voi va fi.

Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Încă puţină vreme şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi întru Mine şi Eu întru voi. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel ce Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui“.

I-a zis Iuda, nu Iscarioteanul: „Doamne, cum vine asta, că nouă vrei să Te arăţi şi nu lumii?...“. Iisus i-a răspuns, zicând: „De Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi Ne vom face locaş la el. Cel ce nu Mă iubeşte, nu-Mi păzeşte cuvintele. Şi cuvântul pe care-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui Care M'a trimis. Pe acestea vi le-am spus, fiind Eu cu voi; dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de toate cele ce v'am spus Eu. Pace vă las vouă, pacea Mea v'o dau; nu precum v'o dă lumea v'o dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.

Aţi auzit că v'am spus: Mă duc şi voi veni la voi. De M'aţi iubi, v'aţi bucura că Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine. Şi pe acestea vi le-am spus acum, mai înainte ca ele să fie, pentru ca să credeţi atunci când vor fi. Multe nu voi mai grăi cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi; şi el întru Mine n'are nimic, ci pentru ca să cunoască lumea că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi că Eu fac aşa cum Tatăl Mi-a poruncit... Sculaţi-vă, să mergem de aici!

(Sfânta Scriptură, Ediţia Jubiliară a Sfântului Sinod, Evanghelia după Ioan, capitolul 14)..

doamne ajuta..

La Cine cea de taină Iisus, exact înainte de răstiginirea pe cruce şi învierea Sa, le vorbeşte apostolilor de o mare schimbare. Religia (legea) Vechiului Testament care avea în frunte pe Moise, tablele legii şi jertfele de animale aduse la templu pentru iertarea păcatelor, va fi înlocuită cu o nouă lege, cu un Nou Testament. Tablele legii care cuprindeau poruncile lui Dumnezeu doar pentru poporul evreu sunt înlocuite în Noul Testament de Sfânta Evanghelia care cuprinde sfaturile lui Dumnezeu pentru toate neamurile de pe pământ.

Jertfele de animale aduse la templu prin sângele cărora Dumnezeu ierta păcatele celor din Israel este înlocuit cu jertfa de pe cruce a lui Hristos şi sângele Lui cel preacurat care s-a vărsat pentru mântuirea întregii lumi. Dacă în Vechiul Testament oamenii au primit legea printr-un profet (Moise) de  la Domnul, de data această Dumnezeu însuşi S-a făcut om şi a venit printre oameni ca să ne dea o nouă poruncă: "Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" întărind-o prin jertfe Fiului, Cel Unul din Treime pe Cruce.

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte acest moment:

Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. (Matei 26, 28)

Vai, cit de mare e orbirea vânzătorului! S-a impârtãşit cu tainele şi a rămas acelaşi; s-a desfătat de masa cea prea infricoşãtoare şi nu s-a schimbat. Evanghelistul Luca a arătat aceasta spunînd: „Dupã pâine, a intrat in el satana”. N-a spus-o ca să dispreţuiascä trupul Stăpinului, ci ca sa vădească neruşinarea vânzătorului. Pacatul lui Iuda a ajuns mai mare din două pricini: şi pentru că s-a apropiat de taine cu astfel de gând, şi pentru că apropiindu-se n-a ajuns mai bun, nici datorita fricii, nici datorită binefacerii primite, nici datorită cinstei ce i s-a făcut. Hristos nu l-a oprit, deşi ştia totul, ca să cunoşti ca Dumnezeu nu lasã nimic la o parte din cele ce pot îndrepta pe cineva. De aceea, şi mai inainte şi mai târziu, i-a amintit necontenit şi l-a povăţuit, şi cu fapta şi cu cuvîntul şi cu frica şi cu blîndeţea şi cu ameninţarea şi cu cinstea. Dar nimic nu l-a făcut să se îndepãrteze de boala aceasta cumplita a iubirii de arginţi.

De aceea Hristos, lasindu-l pe Iuda, aminteşte iarăşi, prin sfintele taine, de junghierea Sa; iar în timpul mesei vorbeşte de cruce, pentru ca, prin prezicerea repetata a morţii Sale, sa-i faca pe ucenici să primească cu uşurinţă patimile Sale. Ce n-ar fi păţit ucenicii daca n-ar fi auzit nimic de patimi, când s-au tulburat atîta, deşi le vorbise - mai dinainte atâtea despre patimile Sale, deşi făcuse atâtea minuni înaintea lor?

„Şi pe când mâncau ei, a luat pâínea şi a frânt”

- Dar pentru care pricină a sãvírşit taina aceasta în timpul Paştelor?

- Ca să afli cu orice prilej că El este legiuitorul Vechiului Testament şi că pentru cele din Noul Testament au fost preînchipuite cele din Vechiul Testament. De aceea acum a pus adevărul în locul preînchipuirii. Seara era dovada împlinirii vremurilor, dovada ca faptele pentru mântuirea oamenilor au ajuns la sfârşit.

„Şi a mulţumit”.

Ne învaţă că aşa trebuie să săvârşim taina aceasta şi ne arată că merge de bună voie la patimă; ne mai învaţă că trebuie să suferim cu multumire orice necaz şi supărare, dându-ne şi prin aceasta bune nadejdi. Dacă preînchipuirea a slobozit poporul iudeu din o robie atîta de grea, apoi cu mult mai mult adevărul va slobozi lumea şi va fi o binefacere pentru oameni. De aceea n-a dat sfintele taine mai dinainte, ci când trebuia să înceteze legea Vechiului Testament. Hristos a pus capăt celei mai mari sărbători a legii vechi şi i-a mutat pe ucenici la o altă masă, la o masă prea înfricosatoare, spunând: „Luaţi mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru mulţí.”

- Dar cum se face că ucenicii nu s-au tulburat la auzul acestor cuvinte?

- Pentru că Hristos le spusese şi mai înainte multe şi mari lucruri despre taina aceasta. De aceea acum nu mai stàruie - că şi auziseră din destul -, ci spune numai pricina patimilor Sale, adică iertarea păcatelor. Numeşte sângele Său, sânge al Noului Testament, adica al făgăduinţei, al legii noi.

Făgăduise de multă vreme sîngele Său; sângele Său este temelia Testamentului celui Nou. Şi după cum Vechiul Testament avea oi şi vitei, tot aşa şi Noul Testament are sângele Stăpânului. Prin aceste cuvinte Hristos arată că are sa moară; de aceea vorbeşte de Testament; şi aminteşte de Testamentul de mai inainte, că şi el fusese sfinţit prin sînge. Şi iaraşi vorbeşte de pricina morţii: „Care pentru mulţi se varsa spre iertarea păcatelor"; şi adaugă:

„Aceasta s-o faceţi spre pomenirea Mea”.

Ai văzut cum îi scoate şi ii îndepărtează pe ucenici de obiceiurile iudaice?

„Dupa cum săvârşeaţi Paştele iudaic, le spune Hristos, spre pomenirea minunilor din Egipt, tot aşa săvârşiţi-l şi pe acesta spre pomenirea Mea. Sângele acela s-a varsat spre mântuirea celor întâi-născuţi din Egipt; acesta însa, spre iertarea păcatelor întregii lumi, că „acesta este Sângele Meu, care se varsă spre iertarea păcatelor”. A spus aceste cuvinte şi spre a arăta prin ele că patima şi crucea sunt o taină, dar şi spre a mângâia pe ucenici. Şi după cum Moise a spus: „Aceasta este vouă pomenire veşnică“, (Ieşire 3, 15)

tot aşa şi Domnul a spus:

„Spre pomenirea Mea pâna ce voi veni”.

De aceea a şi spus: „Mult am dorit să mănânc Paştele acesta”, cu alte cuvinte: „Mult am dorit să va dau voua lucrurile acestea noi, să vă dau un Paşte prin care vreau să vă fac oameni duhovniceşti”.

A baut şi Domnul din sânge, ca nu cumva ucenicii, la auzul cuvintelor Sale, să spună: „Ce? Bem sânge şi mîncãm came?” şi sa se tulbure - ca mulţi şi-au amintit de aceste cuvinte, când a vorbit de lucrul acesta mai înainte.

- Deci, ca să nu se tulbure şi acum, a băut El mai întâi, ca sa-i aducă netulburaţi la împărtăşirea cu tainele. De aceea El Însuşi a băut sângele Lui.

Dar poate că voi fi întrebat:

- Ce, dar? Trebuie să mai prăznuim Paştele vechi?

- Nicidecum! De aceea Hristos a spus: „Aceasta s-o faceţi” ca să-i îndepărteze de Paştele Vechiului Testament. Dacă Paştele acesta nou dă iertare păcatelor - precum şi dă -, Paştele cel vechi e de prisos. Şi după cum Paştele iudeilor e legat de amintirea binefacerilor făcute lor în Egipt, tot aşa Domnul a legat strâns de tainele acestea amintirea binefacerilor Sale, închizând şi prin asta gurile ereticilor. Când ei ne întreabă: „De unde se vede că Hristos S-a jertfit?”, noi le inchidem gura in afară de alte argumente, şi cu cele scoase din tainele acestea. Într-adevăr, ce rost mai au tainele pe care le savîrşim dacă Iisus n-a murit?

(Comentariu la Evanghelia după Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur)..

doamne ajuta..-

Cand Mântuitorul Hristos le spune apostolilor Săi că toţi se vor lepăda de El, Petru are o reacţie dură şi foarte sigur pe sine spune că el nu se va lepăda orice se va întâmpla, chiar dacă toţi ceilalţi o vor face. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte dumnezeieşte acest gest:

"Ce spui, Petre? Profetul a spus că se vor risipi oile când va fi bătut păstorul, Hristos a întărit cele spuse şi tu spui: „Nu” Nu-ţi sunt de ajuns cuvintele dinainte prin care Hristos ţi-a închis gura, atunci cînd ai spus: „Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22)

Nu, lui Petru nu i-au fost de ajuns. Şi de aceea Domnul îl lasă să cadă, pentru ca să-l înveţe şi prin aceasta să asculte totdeauna de ce spune Hristos şi să ajungã la ĭncredinţarea că este mai vrednică de credinţă hotãrîrea lui Hristos decît propriul lui cuget. Ceilalţi ucenici, la rîndul lor, nu puţin au cîştigat de pe urma lepădării lui Petru; şi-au dat seama de slăbiciunea firii omeneşti şi de adevărul lui Dumnezeu. Cînd Hristos prezice ceva, nu trebuie să o faci pe deşteptul şi nici să te arăţi mai grozav decît majoritatea oamenilor, că spune Pavel:

„Iar fapta lui însuşi să şi-o cerceteze fiecare şi atunci va avea laudă, dar numai faţă de sine însuşi şi nu faţă de altul.”

Petru ar ii trebuit să se roage şi să spună: „Ajută-ne, Doamne, ajută-ne nouă ca să nu ne despartim de Tine” dar nu; el se încrede în sine şi spune:

„Chiar daca toţi se vor sminti intru Tine, eu niciodată? „Chiar dacă te vor parasi toţi, spune Petru, eu nu Te voi pãrăsi.”

A ajuns încetul cu încetul încrezut. Hristos deci voind să-l smerească, a îngăduit să se lepede de El. Pentru că Petru nu L-a ascultat nici pe El, nici pe profet - că Domnul de aceea a adus marturia profetului, ca sa nu I se împotrivească nimeni - deci, pentru că Petru nu I-a ascultat cuvintele, îl învaţă cu faptele. Că pentru aceasta a ĭngăduit să se lepede, ca prin lepădarea de Hristos să se îndrepte, ascultă ce-i spune Domnul:

"Iar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta”.

A spus aceste cuvinte voind să-l mustre cu asprime, ca să-i arate că păcatul lui este mai greu decît celelalte păcate şi că are nevoie de mai mult ajutor. Două păcate săvîrşise Petru prin spusele sale: unul, ca se împotrivise cuvintelor Domnului; altul, că se credea mai mare decît ceilalţi ucenici; dar, mai bine spus, mai săvírşise şi un al treilea, ca şi-a atribuit lui totul. Pentru a-l vindeca de aceste păcate, Hristos a ingăduit deci ca Petru să cadă. De aceea Hristos, lăsînd la o parte pe ceilalţi ucenici, Se adreseaza lui Petru şi-i spune:

„Simone Simone, iata satana a cerut ca să vă cearnã ca gríul",

adică să vă tulbure, să va zãpăcească, sã vă ispitească; „dar Eu M-am rugat pentru tine, ca sã nu píarã credinţa ta”

Dar dacă a cerut să-i cearnă pe toţi, pentru ce Hristos n-a spus: „M-am rugat pentru toţi”? Negreşit pentru pricina pe care am spus-o mai înainte. Domnul i Se adresează numai lui Petru ca să-l mustre şi să-i arate că pacatul lui era mai greu decit celelalte păcate.

- Dar pentru ce Hristos n-a spus: „Eu n-am íngäduit”, ci: „M-am rugat”?

- Mergînd la patima, Hristos foloseşte cuvinte smerite, ca să-Şi vădească flrea Sa omeneasca. Cum ar fi avut nevoie sa Se roage ca să întărească sufletul unui om care se clatina, El Care a zidit Biserica pe marturisirea lui Petru şi aşa a întărit-o încît sa nu fie biruită de mii şi mii de primejdii şi de morţi, El, Care a dat lui Petru cheile împărăţiei cerurilor şi l-a facut domn peste o atit de mare putere, El, care n-a avut nevoie de rugaciune pentru a-i da lui Petru acestea? Cînd i-a dat lui Petru puterea, Hristos n-a spus: „M-am rugat”, ci a spus cu autoritate:
„Voi zidi Biserica Mea şi-ţi voi da ţie cheile cerurilor”.
- Dar pentru ce n-a grait şi acum tot aşa?
- Şi pentru pricina pe care am spus-o şi pentru slabiciunea ucenicilor. Că ei n-aveau despre Domnul părerea ce I se cuvenea.

- Dar cum s-a fãcut cã Petru s-a lepădat de Domnul cu toate că Domnul S-a rugat pentru el?

Domnul nu S-a rugat ca să nu se lepede, ci ca să nu piară credinţa lui, ca să nu piară desăvîrşit. Acesta a fost un semn al purtării de grijă a Domnului pentru Petru. Frica a alungat totul din sufletul lui; frica lui a fost nemăsurată, pentru că Dumnezeu l-a lipsit cu totul de ajutorul Lui. Şi l-a lipsit cu totul pentru că era cu totul mare în sufletul lui păcatul îngâmfàrii şi al împotrivirii. Deci, ca să stîrpească din rădăcină aceste păcate, Hristos a lăsat ca Petru să fie cuprins de un mare zbucium sufletesc.

Că păcatele acestea erau adînc înfipte în sufletul lui Petru se vede de acolo ca nu s-a mulţumit numai cu ce a spus mai înainte, împotrivindu-se şi profetului şi lui Hristos, ci şi mai apoi, dupa ce Hristos i-a spus:

„Amin grăiesc ţie, că in aceastã noapte, înainte de a cinta cocoşul, te vei lepăda de trei ori de Míne”.

Petru a zis:

„Chíar dacã ar trebui să mor împreunã cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine” .

Evanghelistul Luca aminteşte ca Hristos cu cît oprea mai mult, cu atît Petru se împotrivea mai tare”. Ce înseamnă asta Petre? Cind Domnul a spus: „Unul din voi Mã va vinde, te temeai să nu fii tu cumva vînzător şi ai silit pe ucenicul pe care-l iubea Iisus să-L întrebe”, deşi nu te ştiai cu nimic pe cuget, acum insă te împotriveşti când Hristos strigă şi vorbeşte destul de desluşit că „toţi vă veţi smintí”? Şi nu te împotriveşti numai odatã, ci chiar de douã ori şi de mai multe ori. Tot aşa spune şi Luca.

- Dar din ce pricina a făcut Petru lucrul acesta?

Din dragostea lui mare, din marea lui bucurie de a fi cu Hristos. Cînd Petru s-a văzut scăpat din neliniştea din timpul vînzãrii, cînd a văzut cine era vînzătorul, a căpătat curaj, a grăit şi s-a socotit mai mare şi mai tare decît ceilalţi ucenici, zicînd: „Chiar daca toţi se vor minti, eu nu mă voi sminti”. Cuvintele acestea sunt cuvinte de om ambitios. De altfel chiar în timpul cinei apostolii se intrebau cine este mai mare între ei”. Atit de mult îi tulbura păcatul acesta. Da, Hristos l-a împiedicat pe Petru să fie ambitios, dar nici intr-un caz nu l-a împins să se lepede de El - Doamne fereşte! -, ci l-a lăsat lipsit de ajutorul Lui şi i-a vădit firea lui omeneasca.

Uită-te insă cît de smerit este mai tîrziu! După inviere, cînd Petru a întrebat: „Dar cu acesta ce va fi?”, Hristos i-a închis gura şi Petru n-a mai îndrăznit să I se împotrivească aşa cum a făcut acum, ci a tăcut. Iarăşi la înălţarea Domnului, cînd a auzit: „Nu este voua a şti anii sau vremuríle”, Petru tace din nou şi nu I se impotriveşte. Mai tîrziu, cînd era pe acoperiş, cînd a vazut pînza a auzit vocea spunîndu-i: „Ceea ce Dumnezeu a curăţit, tu nu spurca” , Petru stă liniştit şi nu cere lămuriri, deşi nu ştia bine ce înţeles au cuvintele acelea.

Toate acele păcate - îngâmfarea, duhul de impotrivire şi ambitia - au lucrat căderea lui Petru. Înainte de cădere îşi atribuia luişi totul şi zicea: „Chiar de se vor sminti toţi, eu nu ma voi sminti fie şi: „Chiar de ar trebui să mor, eu nu ma voi lepada de Tine” când ar fi trebuit să spună: „Dacă ma voi bucura de ajutorul Tău”. Mai tîrziu nu mai grăieşte aşa, ci cu totul dimpotrivă: „de ce vă uitaţi la noi, ca şi cum cu puterea sau cu evlavia noastră l-am făcut pe acesta să umble?”

Din toate aceste fapte scoatem o mare învăţătură: stradania omului nu e îndestulãtoare, dacã omul nu se bucură de ajutorul cel de sus; şi iaraşi: nu cîştigăm nimic de pe urma ajutorului de sus daca nu ne straduim. Şi una şi alta o arată Iuda şi Petru. Iuda s-a bucurat de mult ajutor, dar nu i-a folosit, pentru că n-a voit şi nici nu şi-a adus partea lui de strădanie; Petru s-a străduit, dar a căzut, pentru că nu s-a bucurat de nici un ajutor de sus. Din acestea două se impleteşte virtutea: din ajutorul cel de sus şi din stradania noastra. De aceea, va rog, nici să nu dormiti, lăsînd totul pe seama lui Dumnezeu, dar nici, straduindu-vă şi muncind, să socotiţi ca toate faptele voastre se datoresc numai ostenelilor voastre. Dumnezeu nu vrea sa fim nepasatori; de aceea nu face El totul; dar nici nu vrea sã fim ingîmfaţi; de aceea n-a lăsat totul în puterea noastră, ci, înlãturînd ce este vătămãtor şi dintr-o parte şi din alta, ne-a lăsat ce ne este de folos. Aceasta este pricina că a lăsat pe verhovnicul apostolilor sa cadă, smerindu-l; şi aşa l-a îmboldit spre mai mare dragoste. "Cã celui ce i s-a iertat mai mult, va iubi mai mult”.

Sa ne supunem, dar, totdeauna lui Dumnezeu şi să nu ne împotrivim Lui, chiar dacã par cuvintele lui Dumnezeu potrivnice judecatii şi vederilor noastre; să punem cuvintul Lui mai presus de judecăţile şi vederile noastre. Aşa sa facem şi cînd ne împărtãşim cu sfintele taine. Să nu ne uitam numai la materia ce ne stă înaintea ochilor, ci să avem în minte permanent cuvintele Domnului. Cuvîntul Lui nu înşală niciodată, pe cînd simţurile ne inşala uşor. Cuvîntul Lui n-a fost niciodată dezminţit, pe cînd simturile noastre de foarte multe ori greşesc. Cind cuvîntul Lui spune: „Acesta este trupul Meu”, să ascultăm şi să credem şi să vedem trupul Lui cu ochii sufletului. Hristos nu ne-a dat nouã ceva material, ci, în lucrurile materiale, toate sînt duhovniceşti.

Tot aşa şi cu taina botezului; botezul se face printr-un lucru material - apa -, dar se săvîrşeşte ceva duhovnicesc - naşterea şi reînnoirea. Dacă ai fi fost fără de trup, ţi-ar fi dat daruri netrupeşti; dar pentru că sufletul este impletit cu trupul, ţi-a dat cele spirituale în cele materiale. Câţi oameni nu spun azi: „Aş fi voit să-l văd chipul Lui, statura Lui, încălţămintea Lui” Iată îl vezi, te atingi de El, îl mănânci! Doreşti să-I vezi hainele Lui? Dar El Se dă pe El Însuşi ţie nu numai să-L vezi, ci chiar să te atingi de El, să-L mănânci, să-L primeşti înăuntrul tău. Nimeni să nu se apropie cu scîrbă, nimeni să nu se apropie cu paşi şovăitori. Toţi să fim înflăcăraţi, toţi să fim cu sufletele clocotitoare, toţi să fim cu minţile treze. Dacă iudeii mâncau cu zel paştele stînd în picioare, cu încălţămintea în picioare şi cu toiegele în mîini, cu mult mai mult noi trebuie să fim veghetori. Ei trebuiau să meargă în Palestina; tu însa trebuie să mergi în cer.

(Sfântul Ioan Gură de Aur - Comentariu la Evanghelia după Matei, pag. 929)..

doamne ajuta..

O nedumerire se naşte legitim în mintea noastră: Dacă prin răstignirea lui Hristos pe cruce şi Învierea Lui a venit mântuire la toată lumea, înseamnă că Iuda, personajul cheie prin care Iisus a fost vândut şi omorât, are o mare contribuţie.

Gândind aşa percepem lumea ca fiind predestinată, totul urmând să se întâmple conform unui plan pe care noi nu-l putem schimba. Predestinarea este un concept greşit şi opus în totalitate gândirii şi trăirii creştin-ortodoxe.

Dacă totul este predestinat înseamnă că nu putem fi acuzaţi că am făcut ceva rău întrucât aşa era dinainte stabilit de Dumnezeu, şi noi în micimea noastră n-am fi putut să-i schimbăm planurile. Este ca şi cum ai pune o bombă la un azil de bătrâni şi după ce-i omori pe toţi detonând-o aştepţi şi laude pentru că i-ai scăpat de suferinţă şi i-ai trimis în împărăţia lui Dumnezeu. Dacă am crede că totul este predestinat un astfel de om ar fi considerat erou scăpând de pedeapsă pentru că a făcut un mare bine.

Dacă totul este predestinat la ce folos chinul nostru de a face bine? La ce folos educaţia? La ce folos justiţia? La ce folos întruparea şi învierea lui Hristos?

Mântuitorul S-a răstignit şi a Înviat pentru ca fiecare om să devină mai bun, să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele său. Dacă predestinaţia ar fi adevărată Dumnezeu ne-ar fi obliga să facem binele şi răul, şi am fi ca nişte roboţei care ar executa ordine. Tot conceptul de predestinaţie chiar asta presupune: urmărirea unui circuit prestabilit al vieţii din care nu poţi ieşi indiferent cât de mult te-ai strădui.

Pentru a îndepărta acest gând din mintea noastră Mântuitorul spunea:

„Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea.” (Matei 26, 24)

Iisus Hristos fiind Dumnezeu ştia dinainte ce avea să se întâmple dar preştiinţa Lui nu înseamnă predestinaţiei.

Ştiind cum vor reacţiona oamenii şi ce decizii vor lua în anumite situaţii, Domnul ştie viitorul fiecăruia dintre noi şi a tuturor împreună, şi tocmai de aceea El a descoperit profeţilor ce avea să se întâmple cu Hristos.

Mântuitorul pare a spune: „Eu accept ceea ce o să se întâmple, fără să Mă împotrivesc, dar asta nu înseamnă că Iuda cel care Mă vinde a ajutat în vreun fel îndeplinirea planului de mântuire, ba dimpotrivă, era mai bine ca el să nu se nască decât să facă acest mare păcat.”

Această gravă atenţionare pe care i-o aduce Domnul Hristos lui Iuda are ca scop evitarea unei confuzii între: preştiinţa lui Dumnezeu asupra unui eveniment ce se va întâmpla şi responsabilitatea fiecărui om implicat în acel eveniment pentru faptele sale.

Mai mult decât atât, Mântuitorul a încercat să-l ajute pe Iuda să se răzgândească. Fiind adunaţi toţi la cina cea de taină le-a spus tuturor că: „unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21) tocmai pentru a atinge conştiinţa lui Iuda și pentru a-l determina să se pocăiască măcar în ultimul ceas.

Apostolii au început toţi să se întrebe unii pe alţii oare cine este dintre ei şi în cele din urmă Iuda spune:

„Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” iar Mântuitorul îi răspunde cu dragoste: ”tu ai zis.“ lăsându-i de înţeles că vânzarea atârnă doar de decizia lui şi nu este nimic prestabilit.
Iisus era gata să-l ierte şi să-l primească la pieptul Său și pe Iuda aşa cum l-a ţinut pe Ioan, apostolul cel iubit, dar totuşi Iuda şi-a dus planul pâna la capăt, realizând că a greşit doar după ce L-a dat în mâna cărturarilor şi a fariseilor.

Înainte de cina cea de taină, Evanghelia după Luca ne spune că Satana a intrat în Iuda (Luca 22, 3) iar Mântuitorul ca Dumnezeu a observat asta şi tocmai de aceea i-a vorbit cu multă înţelepciune şi tact pentru că ştia că omul doar prin voinţa lui liberă şi apropierea de Dumnezeu poate scăpa de cel rău.

Mântuitorul a încercat să-l ajute să mărturisească acest păcat, şi să scape de consecinţele nefaste care vor urma.  Iuda a refuzat orice apropiere şi deschidere sufletească către Hristos şi a ajuns până la urmă să se spânzure, deznădăjduit.

În concluzie Iuda n-a făcut niciun serviciu omenirii vânzându-L pe Hristos, ba dimpotrivă, a adus mult rău prin asta, din care Dumnezeu în înţelepciunea lui a scos un mare bine.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Iuda nu l-ar fi vândut? Probabil până la urmă cărturarii şi fariseii ar fi găsit o cale de a-L aresta şi omorî.

Cântările din Săptămâna patimilor descriu aşa de adânc şi de grăitor acest gest regretabil al căderii lui Iuda:

„Iuda, cel cu mintea iubitoare de argint, s-a întărâtat asupra învăţătorului, vrăjmaşul: s-a sfătuit, a gândit vânzarea, a căzut din lumină, primind întunericul; a tocmit preţul şi a vândut pe Cel fără de preţ. Pentru aceasta a şi aflat răsplătire, precum a făcut ticălosul: spânzurare şi moarte cu durere. Pe noi izbăveşte-ne Hristoase Dumnezeule, de partea lui, iertare de greşeale dăruind celor ce prăznuim, cu dragoste, preacuratele Tale patimi.” (Triod)

doamne ajuta...

În Săptâmâna Patimilor în miercurea mare, la denia de marţi seara se face pomenirea femeii păcătoase care a uns picioarele Mântuitorului cu un mir de mare preţ, stârnind revolta ucenicilor care au spus că era mai bine ca acel mir să fie vândut şi banii să fie daţi săracilor. Hristos Domnul ştiind inima femeii primeşte cu mare bucurie jertfa ei. Mai jos vedem cât de frumos explică acest moment Sfântul Ioan Gură de Aur:

"Femeia păcătoasă nu s-a apropiat de Iisus decât după ce alte femei au încurajat-o prin exemplul lor, ca samarineanca, cananeianca, cea cu pierdere de sânge şi multe altele. Conştiinţa sa, remuşcarea păcatelor sale au reţinut-o totdeauna. Ea nu este vindecată chiar în public: ea primeşte acest har în mod particular şi în taina unei case. Toate aceste femei de mai înainte n-au mers să-l afle pe Iisus Hristos decât pentru vindecarea trupului. Aceasta singură vine să-l afle în această casă, pentru a-i face mai multă cinste lui şi pentru a obţine de la el vindecarea sufletului său. Căci ea n-avea nici o boală trupească şi este ceea ce face să se admire zelul ei către Iisus Hristos în aceste onoruri care i le face lui, nu ca de un om simplu – unui om simplu nu i-ar fi şters picioarele cu părul capului ei -, ci de cineva mai mare decât un om. De aceea, mădularul care era mai preţios din trupul ei, capul, pe acela l-a pus la picioarele lui Hristos.

„Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor. Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna; Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei.” (Matei 26, 8-13)

- Dar de unde le-a venit ucenicilor gândul acela?

- Auziseră pe Dascălul lor zicând: „Milă voiesc, şi nu jertfă” şi învinuindu-i pe iudei că au lăsat în părăsire poruncile cele mai grele: judecata, mila şi credinţa, dar lor vorbindu-le multe pe Munte despre milostenie. Din pricina acestora ucenicii se socoteau în ei înşişi şi gândeau că dacă arderile de tot nu-i sunt pe plac şi nici slujirea legii vechi, cu atât mai mult ungerea cu mir. Ucenicii aşa gândeau; dar El, văzând cugetul femeii, o lasă să toarne mir pe El. Mare era evlavia femii şi negrăită râvna!

De aceea Hristos, făcând mare pogorământ, i-a îngăduit să-i toarne mirul pe capul Lui. Dacă nu S-a ferit să Se facă om, să fie purtat în pântece, să fie hrănit cu lapte, pentru ce te minunezi că n-a oprit-o să-L ungă cu mir? După cum Tatăl a suferit mirosul şi fumul jertfelor, tot aşa şi Hristos, precum am spus mai înainte, a primit gândul cu care femeia păcătoasă i-a adus mirul. Iacov a uns cu untdelemn stâlpul în cinstea lui Dumnezeu; la jertfe se aducea untdelemn, iar preoţii se ungeau cu mir. Ucenicii, însă, pentru că nu-i cunoşteau gândul, au ţinut-o de rău fără temei; iar prin vina pe care i-o aduceau au arătat dărnicia femeii.

Spunând că s-ar fi putut vinde mirul cu trei sute de dinari, au arătat cât a cheltuit ea cu mirul acesta şi cât de mare i-a fost mărinimia sufletului ei. De aceea îi şi ţine Hristos de rău pe ucenici zicându-le;

„Pentru ce faceţi supărare femeii?”

Şi adaugă şi pricina, voind să le aducă aminte iarăşi de patimile Sale, că spune:

„Spre îngroparea Mea a făcut-o”

şi încă o altă pricină:

„Că pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea” şi:

„Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta se va vorbi şi de ce a făcut ea”.

Ai văzut că prezice iarăşi că vor ieşi să propovăduiască neamurilor? Îi mângâie de durerea pricinuită de moartea Lui, arătându-le că după răstignire puterea Lui va străluci atât de mult, încât predica Evangheliei se va răspândi peste tot pământul. Cine-i oare atât de ticălos încât să se împotrivească unui atât de mare adevăr? Şi iată, ceea ce a zis s-a făcut! În orice loc de pe faţa pământului te-ai duce vei auzi de fapta acestei femei. Şi doar nici nu era o persoană de înalt rang, nici n-a avut mulţi martori când a făcut fapta aceasta, nici n-a săvârşit-o în adunare de lume ci în casă, - în casa unui lepros – de faţă fiind numai ucenicii.

Cine a făcut să se răspândească şi să i se ducă vestea pe faţa întregului pământ? Cine? Puterea Celui Ce a spus aceste cuvinte! Faptele strălucite ale nenumăraţilor împăraţi şi generali sunt date uitării, chiar dacă statuile lor mai sunt încă printre noi. Nu mai sunt cunoscuţi nici din auzite, nici după nume, deşi au întemeiat oraşe, au înălţat ziduri împrejurul lor, au câştigat bătălii, au biruit în războaie, au robit popoare multe, au dat legi şi au ridicat statui! Dar toţi cei de pe faţa pământului cântă şi vorbesc de o femeie păcătoasă care a vărsat mir pe capul lui Hristos, în casa unui lepros, de faţă fiind numai 12 bărbaţi, iar pomenirea faptei ei nu s-a vestejit, deşi a trecut atât amar de vreme. Perşi şi indieni, sciţi şi traci, sarmaţi şi mauri şi locuitorii insulelor britanice trâmbiţează ce s-a făcut pe ascuns într-o casă din Iudeea, de o femeie păcătoasă.

Mare e iubirea de oameni a Stăpânului! Îngăduie unei păcătoase să-i sărute picioarele, să verse mir pe ele, să I le şteargă cu părul capului ei! Da, Domnul îngăduie toate acestea şi ţine de rău pe cei care o certau. Că nici nu se cădea să fie nesocotită femeia când arătase atât de mare dragoste!

Te rog să te uiţi şi la aceea că ucenicii ajunseseră tare râvnitori pentru milostenie.

- Dar pentru ce n-a spus numai atât că a făcut o faptă bună, ci mai întâi a spus: „De ce faceţi supărare femeii?”

- Ca să-i înveţe pe ucenici să nu ceară de la început oamenilor mai slabi în credinţă cele mai mari fapte. De aceea nici nu judecă în ea însăşi fapta săvârşită de femeie, ci în legătură cu starea ei sufletească.

Dacă Domnul ar fi vrut să facă o lege din spusele Sale de acum, apoi n-ar fi vorbit deloc de femeie; dar vorbeşte de ea ca să afli că pentru ea a spus aceste cuvinte, ca să nu înăbuşe credinţa ei ce odrăslise, ci să o întărească mai mult. Le grăieşte aşa ucenicilor ca să lăudăm şi să încălzim cu focul dragostei noastre pe cel care face o faptă bună, chiar dacă fapta lui nu-i desăvârşit de bună şi să nu-i cerem aceluia de la început să fie cu totul desăvârşit. Că Însuşi Domnul voia mai cu seamă aceasta se vede de acolo că El, Care nu avea unde să-Şi plece capul, a poruncit ucenicilor să aibă pungă. Dar acum nu era timpul să îndrepte ce se făcuse, ci să laude o faptă bună. După cum dacă cineva L-ar fi întrebat înainte de a fi făcut femeia lucrul acesta, El n-ar fi grăit aşa, tot aşa, după ce ea a făcut aceasta, Hristos a urmărit un singur lucru, ca ea să nu se simtă stânjenită din pricina mustrării ucenicilor, ci să plece mai bună, ajungând mai plină de râvnă, datorită blândeţii Lui.

După ce a vărsat mirul, nici n-ar mai fi avut vreu rost mustrarea.

Şi tu, dar, dacă vezi pe cineva că face nişte sfinte vase şi că le aduce la biserică sau dacă vezi pe un om că împodobeşte zidurile sau pardoseala bisericii, nu porunci să vândă sau să strice ce-a făcut, că să nu-i înăbuşi râvna; dar dacă te întreabă înainte de a face, porunceşte să dea săracilor banii ce vrea să-i cheltuiască; pentru că şi Hristos tot aşa a făcut, ca să nu-i strice inima femeii, şi tot ce-a spus, spre mângâierea ei a spus-o.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)
                                                                                                                                                                             Tinerii in Biserica - Săptămâna patimilor 

doamne ajuta...      

Ştiau oamenii din popor, cărturarii şi fariseii că Iisus este Mesia, Cel mult aşteptat?

Acum ceva vreme în urmă, citind Sfintele Evanghelii mă tot întrebam: ”oare oamenii simpli din Israel, cărturării şi fariseii, au înţeles până la urmă că Iisus este Mesia (Hristos) Cel pe care-L tot aşteptau de atât timp, sau tocmai din acest motiv L-au răstignit ?”

De când au căzut în păcat Adam şi Eva, Dumnezeu i-a scos afară din rai dar tot atunci le-a promis un Mântuitor care-i va readuce înapoi izbăvindu-i de moartea pe care au cunoscut-o. Prima profeţie despre venirea lui Mesia, aşa cum ne spun Sfinţii Părinţi, este cea din cartea Facerii capitolul 3 versetul 15:

„Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul".

Părintele profesor Nicolae Neagă tâlcuind minunat acest verset concluzionează:

„În decursul vieţii ei, omenirea are de luptat cu Răul, sub toate formele lui; în sfârşit, printr-un celebru urmaş al ei va ieşi învingătoare din lupta în care Vrăjmaşul Satana, agresorul permanent al omului, îşi apără cu îndârjire sfera sa de interese.”

Tot Vechiul Testamtent este plin de profeţii despre naşterea, minunile, jertfa şi învierea lui Mesia. Încă de la Adam şi Eva oamenii au nădăjduit că unul din fiii lor va fi Mesia, Trimisul lui Dumnezeu care-i va scăpa de blestemul morţii. Nădejedea venirii unui Mântuitor s-a transmis din generaţie în generaţie în Israel, fiecare profet trimis de Dumnezeu fiind o speranţă că acesta va fi chiar Cel aşteptat.

Studiind cele patru Evanghelii putem înțelege uşor că văzându-l pe Iisus şi faptele lui, gândul că El este Mesia dădea târcoale în mintea tuturor. Totuşi de ce până la urmă L-au răstignit, dacă chiar pe El îl aşteptau?

Trebuie să menţionăm că numele Fiului lui Dumnezeu, Care s-a făcut om este Iisus (Matei 1, 25) iar apelativul Hristos este doar un titlu, nefiind parte din numele lui. Hristos înseamnă „Unsul” sau alesul lui Dumnezeu, Mântuitorul, Salvatorul, Cel care avea să scape lumea de păcatele şi neputinţele ei. Astfel că de ori câte ori găsim apelativul „Hristos” în Evanghelie găsim o referire la Mesia cel de mult aşteptat de poporul Israel, la acea persoană de care Părintele Neaga o numeşte: ”Celebrul urmaş al omenirii care-l va învinge pe Satana.”

Am căutat în Noul Testament, în cele patru Evanghelii cuvintele Hristos şi Hristosul pentru a vedea ce spuneau oamenii din vremea aceea despre Iisus. Au înţeles ei pâna la urmă că el este Mesia (Hristosul) cel mult aşteptat?

Când cei trei magi au venit la Ierusalim întrebându-i pe toţi: „Unde este regele iudeilor, Cel ce S-a născut” Irod, regele Israelului din acea vreme, de frică pierderii tronului adună pe toţi cărturarii şi fariseii şi le spune:

„Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel". (Matei 2, 4-6)

Încă de la naşterea Sa Iisus a stârnit această mare dilemă printre iudei: Este el Mesia promis de Dumnezeu pentru salvarea lumii?

Fariseii şi cărturarii văzând cu câtă râvnă şi putere propovăduieşte Ioan Botezătorul cuvântul lui Dumnezeu, şi câţi oameni atrage în jurul lui, s-au gândit că acesta poate fi Hristosul:

„Iar poporul fiind în aşteptare se întrebau toţi despre Ioan în cugetele lor: Nu cumva el este Hristosul?“ (Luca 3, 15)

Este foarte interesant cu Luca subliniază starea de aşteptare în care se aflau iudeii, o aşteptare care dura de mii de ani...

Cât de repede s-au gândit ei că Ioan poate fi Mesia văzându-i viaţa sfântă, dar oare văzându-l pe Iisus şi minunile lui care covârşeau orice imaginaţie nu s-au gândit că mai degrabă El e Mesia? Ba da. Iată ce ne spune Evanghelia după Ioan despre nedumeririle celor din popor:

“Dar mulţi din mulţime au crezut în El şi ziceau: Hristosul când va veni va face El minuni mai multe decât a făcut Acesta?” (Ioan 7, 31)

E ca şi cum ar spune: „Câte minuni trebuie să mai vedem că să credem odată cu toţii că El este Hristosul? Nu ne este nouă oare de ajuns? Ioan Botezătorul fiind în închisoare, auzind de faptele lui Hristos, a trimis doi ucenici să-L întrebe:

„Tu eşti Cel ce vine, sau să aşteptăm pe altul? Şi Iisus, răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.” (Matei 11, 3-6)

Până şi diavolii îl recunoşteau ca Mesia:

„Din mulţi ieşeau şi demoni, care strigau şi ziceau: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Dar El, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că ştiau că El este Hristosul.” (Luca 4, 41)

Uneori Mântuitorul le vorbea direct:

„Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri.” (Matei 16, 15-17)

Alteori era evaziv în răspunsuri pentru a nu Se impune agresiv în faţa poporului drept Mesia ci pentru a fi primit cu inima prin credinţă.  Însă această atitudine îi deranja pe cărturari şi farisei care n-aveau o declaraţie clară din partea Lui pe baza căruia să-L acuze de hulă şi să-L aresteze:

„Şi când s-a făcut ziuă, s-au adunat bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii şi L-au dus pe El în sinedriul lor. Zicând: Spune nouă dacă eşti Tu Hristosul. Şi El le-a zis: Dacă vă voi spune, nu veţi crede; Iar dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde.“ (Luca 22, 66-68)

Eu cred că oamenii simpli din popor care nu aveau nici un interes, credeau în Iisus că este Mesia, că este chiar Dumnezeu şi sunt destule persoane care dau mărturie despre acest lucru în Evanghelii:

• Petru

„Şi El le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Iar Petru, răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu.” (Luca 9, 20)

• Andrei

„Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos).” (Ioan 1, 40-41)

• Femeia samarineancă

“Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?” (Ioan 4, 28-29)

• Marta

„Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.” (Ioan 11, 27)

Toată percepţia aceasta din mintea poporului de a crede că Iisus este sau nu Hristosul culminează în momentul patimilor şi răstignirii sale. Toţi s-ar fi aşteptat să-şi folosească această puterea dumnezeiască pentru a se salva de pe cruce. Chiar şi unul din cei doi tâlhari răstingiţi împreună cu Domnul Hristos îl acuză:

„Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi.” (Luca 23, 39)

Mulţi l-au mărturisit pe Iisus ca fiind Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime, dar n-au înţeles ce fel de mântuire aduce el. Din pricina minţilor pline de păcat oamenii L-au aşteptat pe Mesia ca pe un conducător politic, ca unul ce avea să scoate Israelul de sub stăpânire română. Câţi oare au conştientizat înainte de înviere că Iisus Hristos era Mântuitorul tuturor oamenilor şi că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta?

După Înviere şi după Pogorârea Duhului Sfânt peste cei 12 apostoli, oamenii au putut vedea mai bine din mărturiile şi predicile acestora că Iisus a fost cu adevărat Hristosul, Dumnezeu adevărat, Persoană a Sfintei Treimi.

Cu toate acestea au fost câţiva oameni care n-au văzut asta niciodată, sau chiar dacă au văzut n-au vrut să-L mărturisească din invidie ca fiind Mesia. Aceștia au fsot cărturarii şi fariseii (învățătorii de lege). Ei chiar şi după Învierea Lui au făcut tot posibilul să muşamalizeze adevărul minţind şi mituind pe soldaţi, martori ai învierii, ca să nu spună nimănui ce au văzut. Răutatea şi invidia lor a avut efect, mare parte din evrei necrezând nici până astăzi că Iisus este Hristos, ei aşteptând în continuare un Mântuitor.

De atunci şi până astăzi miliarde şi miliarde de oameni au crezut în El şi au ajuns în împărăţia lui Dumnezeu.

Mai jos puteţi downloda fişierul cu cele mai importante citate din Sfintele Evanghelii despre Hristos şi felul în care a fost perceput el în lume. O să vedeţi cât de interesant este subiectul şi cât de multe lucruri puteţi afla studiindu-l:

Iisus este Hristosul cel aşteptat

doamne ajuta...

Te vindem iar cu sărutări viclene,
Prin nepăsare oarbă şi prin lene

Te bicium cu vorbe de ocară,
Te pălmuim cu ură ca de fiară

Te adăpăm cu suc de-amărăciune,
Din pofte rele şi din stricăciune.

Te ţintuim pe cruci de nedreptate,
Prin cuiele uciderii de frate

Iar împletim blestemele de tată,
Să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată.

Tu iarăşi zici, în blândă rugăminte;
"Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte".

(Zorica Laţcu - Maica Teodosia)

Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl Meu este lucrătorul. Fiece mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi fiece mlădiţă care aduce roadă, El o curăţă, pentru ca ea mai multă roadă să aducă. Voi sunteţi de-acum curaţi prin cuvântul pe care vi l-am grăit. Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Aşa cum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu veţi rămâne întru Mine.

Eu sunt viţa; voi, mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne întru Mine, se aruncă afară ca o mlădiţă şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.

Dacă voi rămâneţi întru Mine, şi cuvintele Mele rămân întru voi; cereţi orice veţi vrea şi vi se va da. Întru aceasta S'a preamărit Tatăl Meu, ca voi să aduceţi roadă multă şi să deveniţi ucenicii Mei. Aşa cum M'a iubit pe Mine Tatăl, tot aşa v'am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. De veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, aşa cum Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.

V'am spus acestea, pentru ca bucuria Mea să fie întru voi şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v'am iubit Eu pe voi. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v'am numit prieteni, pentru că pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi M'aţi ales pe Mine, ci Eu v'am ales pe voi; şi v'am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână, pentru ca Tatăl să vă dea orice veţi cere întru numele Meu.

Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii! De vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte de voi M'a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este-al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v'am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul ei. Dacă M'au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar pe toate acestea vi le vor face din pricina numelui Meu, pentru că ei nu-L cunosc pe Cel ce M'a trimis.

De n'aş fi venit şi nu le-aş fi grăit, păcat n'ar avea; dar acum ei nu au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăşte pe Mine Îl urăşte pe Tatăl Meu. De n'aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n'ar avea; dar acum au şi văzut şi M'au urât – şi pe Mine, şi pe Tatăl Meu, dar aceasta, pentru a se plini cuvântul scris în legea lor: M'au urât pe nedrept.

Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede a, Acela va mărturisi despre Mine. Dar şi voi mărturisiţi, pentru că de la'nceput sunteţi cu Mine.

(Sfânta Scriptură, Ediţia Jubiliară a Sfântului Sinod, Evanghelia după Ioan, capitolul 15)..

                                                                                                                                                        Tinerii in Biserica - Săptămâna patimilor

Cand Mântuitorul Hristos le spune apostolilor Săi că toţi se vor lepăda de El, Petru are o reacţie dură şi foarte sigur pe sine spune că el nu se va lepăda orice se va întâmpla, chiar dacă toţi ceilalţi o vor face. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte dumnezeieşte acest gest:

"Ce spui, Petre? Profetul a spus că se vor risipi oile când va fi bătut păstorul, Hristos a întărit cele spuse şi tu spui: „Nu” Nu-ţi sunt de ajuns cuvintele dinainte prin care Hristos ţi-a închis gura, atunci cînd ai spus: „Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22)

Nu, lui Petru nu i-au fost de ajuns. Şi de aceea Domnul îl lasă să cadă, pentru ca să-l înveţe şi prin aceasta să asculte totdeauna de ce spune Hristos şi să ajungã la ĭncredinţarea că este mai vrednică de credinţă hotãrîrea lui Hristos decît propriul lui cuget. Ceilalţi ucenici, la rîndul lor, nu puţin au cîştigat de pe urma lepădării lui Petru; şi-au dat seama de slăbiciunea firii omeneşti şi de adevărul lui Dumnezeu. Cînd Hristos prezice ceva, nu trebuie să o faci pe deşteptul şi nici să te arăţi mai grozav decît majoritatea oamenilor, că spune Pavel:

„Iar fapta lui însuşi să şi-o cerceteze fiecare şi atunci va avea laudă, dar numai faţă de sine însuşi şi nu faţă de altul.”

Petru ar ii trebuit să se roage şi să spună: „Ajută-ne, Doamne, ajută-ne nouă ca să nu ne despartim de Tine” dar nu; el se încrede în sine şi spune:

„Chiar daca toţi se vor sminti intru Tine, eu niciodată? „Chiar dacă te vor parasi toţi, spune Petru, eu nu Te voi pãrăsi.”

A ajuns încetul cu încetul încrezut. Hristos deci voind să-l smerească, a îngăduit să se lepede de El. Pentru că Petru nu L-a ascultat nici pe El, nici pe profet - că Domnul de aceea a adus marturia profetului, ca sa nu I se împotrivească nimeni - deci, pentru că Petru nu I-a ascultat cuvintele, îl învaţă cu faptele. Că pentru aceasta a ĭngăduit să se lepede, ca prin lepădarea de Hristos să se îndrepte, ascultă ce-i spune Domnul:

"Iar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta”.

A spus aceste cuvinte voind să-l mustre cu asprime, ca să-i arate că păcatul lui este mai greu decît celelalte păcate şi că are nevoie de mai mult ajutor. Două păcate săvîrşise Petru prin spusele sale: unul, ca se împotrivise cuvintelor Domnului; altul, că se credea mai mare decît ceilalţi ucenici; dar, mai bine spus, mai săvírşise şi un al treilea, ca şi-a atribuit lui totul. Pentru a-l vindeca de aceste păcate, Hristos a ingăduit deci ca Petru să cadă. De aceea Hristos, lăsînd la o parte pe ceilalţi ucenici, Se adreseaza lui Petru şi-i spune:

„Simone Simone, iata satana a cerut ca să vă cearnã ca gríul",

adică să vă tulbure, să va zãpăcească, sã vă ispitească; „dar Eu M-am rugat pentru tine, ca sã nu píarã credinţa ta”

Dar dacă a cerut să-i cearnă pe toţi, pentru ce Hristos n-a spus: „M-am rugat pentru toţi”? Negreşit pentru pricina pe care am spus-o mai înainte. Domnul i Se adresează numai lui Petru ca să-l mustre şi să-i arate că pacatul lui era mai greu decit celelalte păcate.

- Dar pentru ce Hristos n-a spus: „Eu n-am íngäduit”, ci: „M-am rugat”?

- Mergînd la patima, Hristos foloseşte cuvinte smerite, ca să-Şi vădească flrea Sa omeneasca. Cum ar fi avut nevoie sa Se roage ca să întărească sufletul unui om care se clatina, El Care a zidit Biserica pe marturisirea lui Petru şi aşa a întărit-o încît sa nu fie biruită de mii şi mii de primejdii şi de morţi, El, Care a dat lui Petru cheile împărăţiei cerurilor şi l-a facut domn peste o atit de mare putere, El, care n-a avut nevoie de rugaciune pentru a-i da lui Petru acestea? Cînd i-a dat lui Petru puterea, Hristos n-a spus: „M-am rugat”, ci a spus cu autoritate:
„Voi zidi Biserica Mea şi-ţi voi da ţie cheile cerurilor”.
- Dar pentru ce n-a grait şi acum tot aşa?
- Şi pentru pricina pe care am spus-o şi pentru slabiciunea ucenicilor. Că ei n-aveau despre Domnul părerea ce I se cuvenea.

- Dar cum s-a fãcut cã Petru s-a lepădat de Domnul cu toate că Domnul S-a rugat pentru el?

Domnul nu S-a rugat ca să nu se lepede, ci ca să nu piară credinţa lui, ca să nu piară desăvîrşit. Acesta a fost un semn al purtării de grijă a Domnului pentru Petru. Frica a alungat totul din sufletul lui; frica lui a fost nemăsurată, pentru că Dumnezeu l-a lipsit cu totul de ajutorul Lui. Şi l-a lipsit cu totul pentru că era cu totul mare în sufletul lui păcatul îngâmfàrii şi al împotrivirii. Deci, ca să stîrpească din rădăcină aceste păcate, Hristos a lăsat ca Petru să fie cuprins de un mare zbucium sufletesc.

Că păcatele acestea erau adînc înfipte în sufletul lui Petru se vede de acolo ca nu s-a mulţumit numai cu ce a spus mai înainte, împotrivindu-se şi profetului şi lui Hristos, ci şi mai apoi, dupa ce Hristos i-a spus:

„Amin grăiesc ţie, că in aceastã noapte, înainte de a cinta cocoşul, te vei lepăda de trei ori de Míne”.

Petru a zis:

„Chíar dacã ar trebui să mor împreunã cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine” .

Evanghelistul Luca aminteşte ca Hristos cu cît oprea mai mult, cu atît Petru se împotrivea mai tare”. Ce înseamnă asta Petre? Cind Domnul a spus: „Unul din voi Mã va vinde, te temeai să nu fii tu cumva vînzător şi ai silit pe ucenicul pe care-l iubea Iisus să-L întrebe”, deşi nu te ştiai cu nimic pe cuget, acum insă te împotriveşti când Hristos strigă şi vorbeşte destul de desluşit că „toţi vă veţi smintí”? Şi nu te împotriveşti numai odatã, ci chiar de douã ori şi de mai multe ori. Tot aşa spune şi Luca.

- Dar din ce pricina a făcut Petru lucrul acesta?

Din dragostea lui mare, din marea lui bucurie de a fi cu Hristos. Cînd Petru s-a văzut scăpat din neliniştea din timpul vînzãrii, cînd a văzut cine era vînzătorul, a căpătat curaj, a grăit şi s-a socotit mai mare şi mai tare decît ceilalţi ucenici, zicînd: „Chiar daca toţi se vor minti, eu nu mă voi sminti”. Cuvintele acestea sunt cuvinte de om ambitios. De altfel chiar în timpul cinei apostolii se intrebau cine este mai mare între ei”. Atit de mult îi tulbura păcatul acesta. Da, Hristos l-a împiedicat pe Petru să fie ambitios, dar nici intr-un caz nu l-a împins să se lepede de El - Doamne fereşte! -, ci l-a lăsat lipsit de ajutorul Lui şi i-a vădit firea lui omeneasca.

Uită-te insă cît de smerit este mai tîrziu! După inviere, cînd Petru a întrebat: „Dar cu acesta ce va fi?”, Hristos i-a închis gura şi Petru n-a mai îndrăznit să I se împotrivească aşa cum a făcut acum, ci a tăcut. Iarăşi la înălţarea Domnului, cînd a auzit: „Nu este voua a şti anii sau vremuríle”, Petru tace din nou şi nu I se impotriveşte. Mai tîrziu, cînd era pe acoperiş, cînd a vazut pînza a auzit vocea spunîndu-i: „Ceea ce Dumnezeu a curăţit, tu nu spurca” , Petru stă liniştit şi nu cere lămuriri, deşi nu ştia bine ce înţeles au cuvintele acelea.

Toate acele păcate - îngâmfarea, duhul de impotrivire şi ambitia - au lucrat căderea lui Petru. Înainte de cădere îşi atribuia luişi totul şi zicea: „Chiar de se vor sminti toţi, eu nu ma voi sminti fie şi: „Chiar de ar trebui să mor, eu nu ma voi lepada de Tine” când ar fi trebuit să spună: „Dacă ma voi bucura de ajutorul Tău”. Mai tîrziu nu mai grăieşte aşa, ci cu totul dimpotrivă: „de ce vă uitaţi la noi, ca şi cum cu puterea sau cu evlavia noastră l-am făcut pe acesta să umble?”

Din toate aceste fapte scoatem o mare învăţătură: stradania omului nu e îndestulãtoare, dacã omul nu se bucură de ajutorul cel de sus; şi iaraşi: nu cîştigăm nimic de pe urma ajutorului de sus daca nu ne straduim. Şi una şi alta o arată Iuda şi Petru. Iuda s-a bucurat de mult ajutor, dar nu i-a folosit, pentru că n-a voit şi nici nu şi-a adus partea lui de strădanie; Petru s-a străduit, dar a căzut, pentru că nu s-a bucurat de nici un ajutor de sus. Din acestea două se impleteşte virtutea: din ajutorul cel de sus şi din stradania noastra. De aceea, va rog, nici să nu dormiti, lăsînd totul pe seama lui Dumnezeu, dar nici, straduindu-vă şi muncind, să socotiţi ca toate faptele voastre se datoresc numai ostenelilor voastre. Dumnezeu nu vrea sa fim nepasatori; de aceea nu face El totul; dar nici nu vrea sã fim ingîmfaţi; de aceea n-a lăsat totul în puterea noastră, ci, înlãturînd ce este vătămãtor şi dintr-o parte şi din alta, ne-a lăsat ce ne este de folos. Aceasta este pricina că a lăsat pe verhovnicul apostolilor sa cadă, smerindu-l; şi aşa l-a îmboldit spre mai mare dragoste. "Cã celui ce i s-a iertat mai mult, va iubi mai mult”.

Sa ne supunem, dar, totdeauna lui Dumnezeu şi să nu ne împotrivim Lui, chiar dacã par cuvintele lui Dumnezeu potrivnice judecatii şi vederilor noastre; să punem cuvintul Lui mai presus de judecăţile şi vederile noastre. Aşa sa facem şi cînd ne împărtãşim cu sfintele taine. Să nu ne uitam numai la materia ce ne stă înaintea ochilor, ci să avem în minte permanent cuvintele Domnului. Cuvîntul Lui nu înşală niciodată, pe cînd simţurile ne inşala uşor. Cuvîntul Lui n-a fost niciodată dezminţit, pe cînd simturile noastre de foarte multe ori greşesc. Cind cuvîntul Lui spune: „Acesta este trupul Meu”, să ascultăm şi să credem şi să vedem trupul Lui cu ochii sufletului. Hristos nu ne-a dat nouã ceva material, ci, în lucrurile materiale, toate sînt duhovniceşti.

Tot aşa şi cu taina botezului; botezul se face printr-un lucru material - apa -, dar se săvîrşeşte ceva duhovnicesc - naşterea şi reînnoirea. Dacă ai fi fost fără de trup, ţi-ar fi dat daruri netrupeşti; dar pentru că sufletul este impletit cu trupul, ţi-a dat cele spirituale în cele materiale. Câţi oameni nu spun azi: „Aş fi voit să-l văd chipul Lui, statura Lui, încălţămintea Lui” Iată îl vezi, te atingi de El, îl mănânci! Doreşti să-I vezi hainele Lui? Dar El Se dă pe El Însuşi ţie nu numai să-L vezi, ci chiar să te atingi de El, să-L mănânci, să-L primeşti înăuntrul tău. Nimeni să nu se apropie cu scîrbă, nimeni să nu se apropie cu paşi şovăitori. Toţi să fim înflăcăraţi, toţi să fim cu sufletele clocotitoare, toţi să fim cu minţile treze. Dacă iudeii mâncau cu zel paştele stînd în picioare, cu încălţămintea în picioare şi cu toiegele în mîini, cu mult mai mult noi trebuie să fim veghetori. Ei trebuiau să meargă în Palestina; tu însa trebuie să mergi în cer.

(Sfântul Ioan Gură de Aur - Comentariu la Evanghelia după Matei, pag. 929)..

doamne ajuta..                                                                                                                                                                          Tinerii in Biserica - Săptămâna patimilor                            

Nu mă lăsa să pier acum,
Nu mă lăsa uitării,
Căci viaţa toată e un scrum
Picat, pe malul mării...

Şi valuri tulburi se abat,
Adânc cutremurându-l
Pe cel ce e pierdut în larg
Cu barca, plin de gânduri.

Nu mă lăsa, Iubite-al meu,
Să cad iar pradă mării...
Dă-mi vâsle de la Dumnezeu,
Nu mă lăsa pierzării!

Eu ştiu că totu-i trecător,
Şi moartea o să-mi vină...
Dar nu mă da, că-s muritor,
Făcut din praf, din tină!

Deşi-al meu cuget Te îngroapă,
Te răstigneşte ceas de ceas,
Tu dă-mi putere, Tu dă-mi apă,
Nu-mi da oţetul ce-a rămas!

Iubite-al meu, dă-mi mângâiere
Să mă împac cu tot ce-i Sfânt,
Să nu mai cuget la durere,
Cât voi trăi pe-acest pământ!

Să-mi fie fericirea-ntreagă
Când te-oi vedea c-ai să-mi surâzi...
Ploaia de lacrimi să îmi şteargă
Haina... Tu, suflete, să râzi,

Să nu mai vicleneşti atât,
Să nu mai cerţi, să nu fii trist,
Ci să te bucuri că-n mormânt
Vei merge trâmbiţând a vis...

Căci somnul tău de veci... va fi frumos:
Cu ramuri rugătoare la fereastră,
Cu smălţuiri de trandafiri pe jos
Şi... cu plăcute amintiri în glastră.

Deşi Te răstignesc mereu,
Nu mă lăsa, Iubite-al meu!
Nu mă lăsa, Iubite-al meu!
Şi crede-mă că-mi este greu...

Dă-mi Crucea Ta, Iisuse Bun,
S-o duc cu-a Ta putere,
Nu mă lăsa să cad în drum,
Dă-mi pace, mângâiere,

Căci numai Tu le ştii pe toate,
Tu ştii ce-mi este de folos,
Ridică-mă-n genunchi şi-n coate,
Nu mă lăsa să zac pe jos!..

                                                                                                               Arta, cultura si umor - Poezii