Tinerii in Biserica - Săptămâna patimilor

Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, oare v'aş fi spus Eu vouă că Mă duc să vă pregătesc loc? Şi de vreme ce Mă voi duce şi vă voi pregăti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi. Voi ştiţi şi unde Mă duc Eu, şi calea“.

Toma I-a zis: „Doamne, nu ştim unde Te duci; iar calea, cum o putem şti?“ Iisus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M'aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi, şi L-aţi şi văzut“.

Filip I-a zis: „Doamne, arată-ni-L nouă pe Tatăl şi ne e de-ajuns“. Iisus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, şi nu M'ai cunoscut? Cel ce M'a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum de zici tu: Arată-ni-L nouă pe Tatăl!? Nu crezi că Eu sunt întru Tatăl şi că Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care Eu vi le grăiesc, nu de la Mine le grăiesc, ci Tatăl – Cel ce rămâne întru Mine – Îşi face lucrurile Sale. Credeţi-Mă că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine; iar de nu, credeţi-Mă de dragul acestor lucruri.

Adevăr, adevăr vă spun: Cel ce crede în Mine va face şi el lucrurile pe care le fac Eu; şi mai mari decât acestea va face, că Eu la Tatăl Meu mă duc. Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, pentru ca Tatăl să se preamărească întru Fiul. Dacă veţi cere ceva întru numele Meu, Eu îl voi face. De Mă iubiţi, păziţi-Mi poruncile! Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, pentru ca'n veac să rămână cu voi, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte; Îl cunoaşteţi voi, de vreme ce la voi rămâne şi întru voi va fi.

Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Încă puţină vreme şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi întru Mine şi Eu întru voi. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel ce Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui“.

I-a zis Iuda, nu Iscarioteanul: „Doamne, cum vine asta, că nouă vrei să Te arăţi şi nu lumii?...“. Iisus i-a răspuns, zicând: „De Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi Ne vom face locaş la el. Cel ce nu Mă iubeşte, nu-Mi păzeşte cuvintele. Şi cuvântul pe care-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui Care M'a trimis. Pe acestea vi le-am spus, fiind Eu cu voi; dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de toate cele ce v'am spus Eu. Pace vă las vouă, pacea Mea v'o dau; nu precum v'o dă lumea v'o dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.

Aţi auzit că v'am spus: Mă duc şi voi veni la voi. De M'aţi iubi, v'aţi bucura că Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine. Şi pe acestea vi le-am spus acum, mai înainte ca ele să fie, pentru ca să credeţi atunci când vor fi. Multe nu voi mai grăi cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi; şi el întru Mine n'are nimic, ci pentru ca să cunoască lumea că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi că Eu fac aşa cum Tatăl Mi-a poruncit... Sculaţi-vă, să mergem de aici!

(Sfânta Scriptură, Ediţia Jubiliară a Sfântului Sinod, Evanghelia după Ioan, capitolul 14)

Tinerii in Biserica - Săptămâna patimilor

La Cine cea de taină Iisus, exact înainte de răstiginirea pe cruce şi învierea Sa, le vorbeşte apostolilor de o mare schimbare. Religia (legea) Vechiului Testament care avea în frunte pe Moise, tablele legii şi jertfele de animale aduse la templu pentru iertarea păcatelor, va fi înlocuită cu o nouă lege, cu un Nou Testament. Tablele legii care cuprindeau poruncile lui Dumnezeu doar pentru poporul evreu sunt înlocuite în Noul Testament de Sfânta Evanghelia care cuprinde sfaturile lui Dumnezeu pentru toate neamurile de pe pământ.

Jertfele de animale aduse la templu prin sângele cărora Dumnezeu ierta păcatele celor din Israel este înlocuit cu jertfa de pe cruce a lui Hristos şi sângele Lui cel preacurat care s-a vărsat pentru mântuirea întregii lumi. Dacă în Vechiul Testament oamenii au primit legea printr-un profet (Moise) de  la Domnul, de data această Dumnezeu însuşi S-a făcut om şi a venit printre oameni ca să ne dea o nouă poruncă: "Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" întărind-o prin jertfe Fiului, Cel Unul din Treime pe Cruce.

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte acest moment:

Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. (Matei 26, 28)

Vai, cit de mare e orbirea vânzătorului! S-a impârtãşit cu tainele şi a rămas acelaşi; s-a desfătat de masa cea prea infricoşãtoare şi nu s-a schimbat. Evanghelistul Luca a arătat aceasta spunînd: „Dupã pâine, a intrat in el satana”. N-a spus-o ca să dispreţuiascä trupul Stăpinului, ci ca sa vădească neruşinarea vânzătorului. Pacatul lui Iuda a ajuns mai mare din două pricini: şi pentru că s-a apropiat de taine cu astfel de gând, şi pentru că apropiindu-se n-a ajuns mai bun, nici datorita fricii, nici datorită binefacerii primite, nici datorită cinstei ce i s-a făcut. Hristos nu l-a oprit, deşi ştia totul, ca să cunoşti ca Dumnezeu nu lasã nimic la o parte din cele ce pot îndrepta pe cineva. De aceea, şi mai inainte şi mai târziu, i-a amintit necontenit şi l-a povăţuit, şi cu fapta şi cu cuvîntul şi cu frica şi cu blîndeţea şi cu ameninţarea şi cu cinstea. Dar nimic nu l-a făcut să se îndepãrteze de boala aceasta cumplita a iubirii de arginţi.

De aceea Hristos, lasindu-l pe Iuda, aminteşte iarăşi, prin sfintele taine, de junghierea Sa; iar în timpul mesei vorbeşte de cruce, pentru ca, prin prezicerea repetata a morţii Sale, sa-i faca pe ucenici să primească cu uşurinţă patimile Sale. Ce n-ar fi păţit ucenicii daca n-ar fi auzit nimic de patimi, când s-au tulburat atîta, deşi le vorbise - mai dinainte atâtea despre patimile Sale, deşi făcuse atâtea minuni înaintea lor?

„Şi pe când mâncau ei, a luat pâínea şi a frânt”

- Dar pentru care pricină a sãvírşit taina aceasta în timpul Paştelor?

- Ca să afli cu orice prilej că El este legiuitorul Vechiului Testament şi că pentru cele din Noul Testament au fost preînchipuite cele din Vechiul Testament. De aceea acum a pus adevărul în locul preînchipuirii. Seara era dovada împlinirii vremurilor, dovada ca faptele pentru mântuirea oamenilor au ajuns la sfârşit.

„Şi a mulţumit”.

Ne învaţă că aşa trebuie să săvârşim taina aceasta şi ne arată că merge de bună voie la patimă; ne mai învaţă că trebuie să suferim cu multumire orice necaz şi supărare, dându-ne şi prin aceasta bune nadejdi. Dacă preînchipuirea a slobozit poporul iudeu din o robie atîta de grea, apoi cu mult mai mult adevărul va slobozi lumea şi va fi o binefacere pentru oameni. De aceea n-a dat sfintele taine mai dinainte, ci când trebuia să înceteze legea Vechiului Testament. Hristos a pus capăt celei mai mari sărbători a legii vechi şi i-a mutat pe ucenici la o altă masă, la o masă prea înfricosatoare, spunând: „Luaţi mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru mulţí.”

- Dar cum se face că ucenicii nu s-au tulburat la auzul acestor cuvinte?

- Pentru că Hristos le spusese şi mai înainte multe şi mari lucruri despre taina aceasta. De aceea acum nu mai stàruie - că şi auziseră din destul -, ci spune numai pricina patimilor Sale, adică iertarea păcatelor. Numeşte sângele Său, sânge al Noului Testament, adica al făgăduinţei, al legii noi.

Făgăduise de multă vreme sîngele Său; sângele Său este temelia Testamentului celui Nou. Şi după cum Vechiul Testament avea oi şi vitei, tot aşa şi Noul Testament are sângele Stăpânului. Prin aceste cuvinte Hristos arată că are sa moară; de aceea vorbeşte de Testament; şi aminteşte de Testamentul de mai inainte, că şi el fusese sfinţit prin sînge. Şi iaraşi vorbeşte de pricina morţii: „Care pentru mulţi se varsa spre iertarea păcatelor"; şi adaugă:

„Aceasta s-o faceţi spre pomenirea Mea”.

Ai văzut cum îi scoate şi ii îndepărtează pe ucenici de obiceiurile iudaice?

„Dupa cum săvârşeaţi Paştele iudaic, le spune Hristos, spre pomenirea minunilor din Egipt, tot aşa săvârşiţi-l şi pe acesta spre pomenirea Mea. Sângele acela s-a varsat spre mântuirea celor întâi-născuţi din Egipt; acesta însa, spre iertarea păcatelor întregii lumi, că „acesta este Sângele Meu, care se varsă spre iertarea păcatelor”. A spus aceste cuvinte şi spre a arăta prin ele că patima şi crucea sunt o taină, dar şi spre a mângâia pe ucenici. Şi după cum Moise a spus: „Aceasta este vouă pomenire veşnică“, (Ieşire 3, 15)

tot aşa şi Domnul a spus:

„Spre pomenirea Mea pâna ce voi veni”.

De aceea a şi spus: „Mult am dorit să mănânc Paştele acesta”, cu alte cuvinte: „Mult am dorit să va dau voua lucrurile acestea noi, să vă dau un Paşte prin care vreau să vă fac oameni duhovniceşti”.

A baut şi Domnul din sânge, ca nu cumva ucenicii, la auzul cuvintelor Sale, să spună: „Ce? Bem sânge şi mîncãm came?” şi sa se tulbure - ca mulţi şi-au amintit de aceste cuvinte, când a vorbit de lucrul acesta mai înainte.

- Deci, ca să nu se tulbure şi acum, a băut El mai întâi, ca sa-i aducă netulburaţi la împărtăşirea cu tainele. De aceea El Însuşi a băut sângele Lui.

Dar poate că voi fi întrebat:

- Ce, dar? Trebuie să mai prăznuim Paştele vechi?

- Nicidecum! De aceea Hristos a spus: „Aceasta s-o faceţi” ca să-i îndepărteze de Paştele Vechiului Testament. Dacă Paştele acesta nou dă iertare păcatelor - precum şi dă -, Paştele cel vechi e de prisos. Şi după cum Paştele iudeilor e legat de amintirea binefacerilor făcute lor în Egipt, tot aşa Domnul a legat strâns de tainele acestea amintirea binefacerilor Sale, închizând şi prin asta gurile ereticilor. Când ei ne întreabă: „De unde se vede că Hristos S-a jertfit?”, noi le inchidem gura in afară de alte argumente, şi cu cele scoase din tainele acestea. Într-adevăr, ce rost mai au tainele pe care le savîrşim dacă Iisus n-a murit?

(Comentariu la Evanghelia după Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur)

Sexualitate - Pornografia

Pornografia nu poate fi separată de masturbare, căci nu se poate ca cineva să se excite sexual vizionând pornografie fără a suferi transformările organice corespunzătoare iminenţei unui act sexual; aceasta înseamnă că nici nu va putea evita prea mult descărcarea orgasmică pe care o cer nivelele crescute de hormoni sexuali. Majoritatea consumatorilor de pornografie ajung, mai devreme sau mai târziu, să se masturbeze constant. Cercul vicios este una dintre trăsăturile fundamentale ale consumului de pomografie. Dacă se evită masturbarea, urmează suferinţa nervoasă şi psihică la care conduce excitaţia sexuală.

Dacă se apelează la masturbare, dereglările organice şi psihice vor fi cu mult mai grave, căci numai în prima fază şi doar parţial aceasta va procura plăcerea aşteptată. Nefiind întemeiată pe relaţia afectivă interpersonală, masturbarea nu e capabilă să producă suficiente endorfine, oxitocină şi prolactin pentru a asigura liniştea şi relaxarea căutată. Aceasta înseamnă că totdeauna va rămâne un rest de tensiune frustrantă, care va proiecta individul către repetarea comportamentului, cu consecinţa adâncirii stării de neîmplinire şi depresie.

Problema principală pe care o ridică pornografia este aceea că efortul psihologic, nervos şi organic pentru menţinerea excitării sexuale la un nivel înalt şi pentru suportarea unei frecvenţe crescute a masturbării sau a ejaculării în cazul bărbatului e mult mai mare decât organismul uman este pregătit să-l suporte. În mare parte, aceleaşi simptome şi dereglări apar ca şi în cazul consumului de droguri şi a stresului excesiv; întins pe o perioadă lungă de timp.

În linii mari, suprastimularea sexuală prelungită şi masturbarea, orgasmul sau ejaculările frecvente conduc la aşa-zisul sindrom al epuizării sexuale, ceea ce înseamnă dureri fizice, tulburări psihologice, scăderea imunităţii, distrugerea celulei nervoase şi îmbătrânire prematurã. Înseşi funcţiile sexuale vor fi perturbate major, atât la nivel hormonal cât şi în dinamica dispozitiei şi a realizării actului sexual, cum ar fi la bărbaţi problemele erectile şi ejacularea precoce, până la impotenţă, începând chiar cu vârste de 25-30 de ani, în funcţie de frecvenţa masturbării şi de vârsta debutului consumului de pornografie.

MĂRTURIE: ,,Mă cheamă John şi am aproape 17 ani.

În ţara mea, nouă, copiilor ni se spune că masturbarea este sigură şi că poţi să o faci toată ziua fără niciun efect secundar. Am crezut acest lucru până de curând. De ce ne spun aceste lucruri dacă nu sunt adevărate? Dacă se ştie adevărul, de ce nu este publicat şi acceptat în lumea medicală?

M-am masturbat - am crezut că e ceva normal -încă de când am împlinit aproximativ 12 ani... În cele din urmă, o făceam în fiecare zi, de multe ori cu poze pornografice. Uneori simţeam nevoia să urinez după ejaculare, dar apoi simţeam o durere intensă, fără însă să urinez mult. Durerea dispărea după  proximativ 40 de minute şi nu era atât de deasă (o dată la câteva săptămâni). Am căutat pe Google. Mulţi alţi băieţi aveau aceeaşi problemă şi spuneau că e ceva normal şi că nu e motiv de îngrijorare.

Din cauza problemelor de sănătate, de anul trecut nu mă mai masturbez atât de des. Numai aproximativ de două ori pe săptămână. Iar de acum înainte, nu vreau să mă mai masturbez vreodată.

De 8 luni încoace, am mai multe simptome. Iată care sunt cele mai importante: a început cu o durere în braţe şi degete. La început, am crezut că provine de la cântatul la chitară, dar terapia nu a ajutat. De asemenea, calmantele nu au ajutat în niciun fel. Acum am dureri în spate (în ceafă şi uneori mai jos) şi mă doare când îmi ating coastele. Apoi, sufăr de dureri de prostată (medicii nu ştiau în niciun moment ce se petrece), dureri ale testiculelor şi penisului; de asemenea, ale picioarelor. Dureri mari de spate (partea inferioară); durerea de prostată mă omora şi când eram aşezat.

Am avut pe urmă dureri de cap, contractii ale muşchilor, dureri de dinţi, urechi, uneori, şi bâzâit în urechi. Oboseală, anxietate, coşmaruri urâte, senzaţie de răceală, atacuri de panică, uneori febră (38.5°C) numai pentru două ore. De Crăciun, am avut probleme foarte mari de mers: se auzeau trosnituri ale încheieturilor. De asemenea, am o atrofie a pielii. Durerile se mutau dintr-o parte în alta şi niciodată în toate locurile deodată.

Medicii neurologi nu au descoperit nimic: mi-au scanat spatele şi creierul cu MRT (Rezonanţă magnetică nucleară), mai multe teste de sânge - şi nimic. Au spus că e ceva psihosomatic. La rândul lor, urologii nu au descoperit nimic. Părinţii mei cred că este borelioză sau fibromialgie.

Sunt o persoană nu foarte înaltă: 1.60 m înălţime. O greutate de 64 kg. Degete mici... Oare înălţimea şi lungimea atât de mici ale corpului meu sunt cauzate de lipsa hormonilor de creştere sau de lipsa testosteronului provocată de masturbare? Oare se poate rezolva această problemă până când împlinesc 21 de ani (voi mai putea creşte până la mărimea dată de gene?) sau m-am transfonnat singur intr-un pitic şi este prea târziu?

Epuizarea sexuală are vreo limită sau voi suferi până la sfârşitul vieţii mele (sunt speriat de moarte şi atât de depresiv)? Vã rog să-mi răspundeţil” (01/29/2008)

(Mărturia completă a lui John care se masturbează de la 12 ani o găsiţi aici: http://www.actionlove.com/cases/case15655.htm )

Suprastimularea sexuală, precum şi masturbarea  frecventă distrug întregul echilibru organic, nervos şi  psihologic al celui care consumă pornografie. Oamenii consumă pornografie ademeniţi de plăcerea facilă pe care aceasta o provoacă. Înşelarea este însă pe măsura aşteptărilor, căci pornografia doar promite plăcere şi relaxare, conducând însă la un stres teribil şi la depresie.

„Pornografia mai mult excită decât satisface, susţine dr. Doidge, pentru că avem două sisteme separate de agrement în creierul nostru, unul care are de-a face cu plăcerea care excită şi unul cu plăcerea care satisface. Sistemul excitant se referă la plăcerea ,,apetitivă" cu care primim imaginile pe care le dorim, cum ar fi sexul sau o masă bună. Neurochimia sa este în mare măsură legată de dopamină şi ridică nivelul nostru de tensiune.” (N. Doidge, The Brain that changes itself: stories of personal Triumph from the frontiers of Brain Science / New York Viking 2007, p.108)

Şi, pentru că nivelul de anxietate produs de pornografie e extrem de ridicat, apare nevoia iminentă a descărcării acesteia prin relaţia sexuală. Acest lucru nu este posibil, nu numai pentru că bărbatul sau femeia se află în general singuri în faţa ecranului, ci şi pentru că excitaţia e produsă de imaginile personajelor din film şi nu de o persoană aflată în apropiere. Prin urmare, mai devreme sau mai târziu se ajunge la masturbare. Ejacularea sau orgasmul produs ţin de sistemul de plăcere al consumului efectiv care se bazează pe eliberarea de endorfine ce oferă ,,o stare de plăcere calmantă, o fericire paşnică şi euforică”.

(Virgiliu Gheorghe - Pornografia - maladia secolului XXI)

Sexualitate - Pornografia

Pornografia nu poate fi separată de masturbare, căci nu se poate ca cineva să se excite sexual vizionând pornografie fără a suferi transformările organice corespunzătoare iminenţei unui act sexual; aceasta înseamnă că nici nu va putea evita prea mult descărcarea orgasmică pe care o cer nivelele crescute de hormoni sexuali. Majoritatea consumatorilor de pornografie ajung, mai devreme sau mai târziu, să se masturbeze constant. Cercul vicios este una dintre trăsăturile fundamentale ale consumului de pomografie. Dacă se evită masturbarea, urmează suferinţa nervoasă şi psihică la care conduce excitaţia sexuală.

Dacă se apelează la masturbare, dereglările organice şi psihice vor fi cu mult mai grave, căci numai în prima fază şi doar parţial aceasta va procura plăcerea aşteptată. Nefiind întemeiată pe relaţia afectivă interpersonală, masturbarea nu e capabilă să producă suficiente endorfine, oxitocină şi prolactin pentru a asigura liniştea şi relaxarea căutată. Aceasta înseamnă că totdeauna va rămâne un rest de tensiune frustrantă, care va proiecta individul către repetarea comportamentului, cu consecinţa adâncirii stării de neîmplinire şi depresie.

Problema principală pe care o ridică pornografia este aceea că efortul psihologic, nervos şi organic pentru menţinerea excitării sexuale la un nivel înalt şi pentru suportarea unei frecvenţe crescute a masturbării sau a ejaculării în cazul bărbatului e mult mai mare decât organismul uman este pregătit să-l suporte. În mare parte, aceleaşi simptome şi dereglări apar ca şi în cazul consumului de droguri şi a stresului excesiv; întins pe o perioadă lungă de timp.

În linii mari, suprastimularea sexuală prelungită şi masturbarea, orgasmul sau ejaculările frecvente conduc la aşa-zisul sindrom al epuizării sexuale, ceea ce înseamnă dureri fizice, tulburări psihologice, scăderea imunităţii, distrugerea celulei nervoase şi îmbătrânire prematurã. Înseşi funcţiile sexuale vor fi perturbate major, atât la nivel hormonal cât şi în dinamica dispozitiei şi a realizării actului sexual, cum ar fi la bărbaţi problemele erectile şi ejacularea precoce, până la impotenţă, începând chiar cu vârste de 25-30 de ani, în funcţie de frecvenţa masturbării şi de vârsta debutului consumului de pornografie.

MĂRTURIE: ,,Mă cheamă John şi am aproape 17 ani.

În ţara mea, nouă, copiilor ni se spune că masturbarea este sigură şi că poţi să o faci toată ziua fără niciun efect secundar. Am crezut acest lucru până de curând. De ce ne spun aceste lucruri dacă nu sunt adevărate? Dacă se ştie adevărul, de ce nu este publicat şi acceptat în lumea medicală?

M-am masturbat - am crezut că e ceva normal -încă de când am împlinit aproximativ 12 ani... În cele din urmă, o făceam în fiecare zi, de multe ori cu poze pornografice. Uneori simţeam nevoia să urinez după ejaculare, dar apoi simţeam o durere intensă, fără însă să urinez mult. Durerea dispărea după  proximativ 40 de minute şi nu era atât de deasă (o dată la câteva săptămâni). Am căutat pe Google. Mulţi alţi băieţi aveau aceeaşi problemă şi spuneau că e ceva normal şi că nu e motiv de îngrijorare.

Din cauza problemelor de sănătate, de anul trecut nu mă mai masturbez atât de des. Numai aproximativ de două ori pe săptămână. Iar de acum înainte, nu vreau să mă mai masturbez vreodată.

De 8 luni încoace, am mai multe simptome. Iată care sunt cele mai importante: a început cu o durere în braţe şi degete. La început, am crezut că provine de la cântatul la chitară, dar terapia nu a ajutat. De asemenea, calmantele nu au ajutat în niciun fel. Acum am dureri în spate (în ceafă şi uneori mai jos) şi mă doare când îmi ating coastele. Apoi, sufăr de dureri de prostată (medicii nu ştiau în niciun moment ce se petrece), dureri ale testiculelor şi penisului; de asemenea, ale picioarelor. Dureri mari de spate (partea inferioară); durerea de prostată mă omora şi când eram aşezat.

Am avut pe urmă dureri de cap, contractii ale muşchilor, dureri de dinţi, urechi, uneori, şi bâzâit în urechi. Oboseală, anxietate, coşmaruri urâte, senzaţie de răceală, atacuri de panică, uneori febră (38.5°C) numai pentru două ore. De Crăciun, am avut probleme foarte mari de mers: se auzeau trosnituri ale încheieturilor. De asemenea, am o atrofie a pielii. Durerile se mutau dintr-o parte în alta şi niciodată în toate locurile deodată.

Medicii neurologi nu au descoperit nimic: mi-au scanat spatele şi creierul cu MRT (Rezonanţă magnetică nucleară), mai multe teste de sânge - şi nimic. Au spus că e ceva psihosomatic. La rândul lor, urologii nu au descoperit nimic. Părinţii mei cred că este borelioză sau fibromialgie.

Sunt o persoană nu foarte înaltă: 1.60 m înălţime. O greutate de 64 kg. Degete mici... Oare înălţimea şi lungimea atât de mici ale corpului meu sunt cauzate de lipsa hormonilor de creştere sau de lipsa testosteronului provocată de masturbare? Oare se poate rezolva această problemă până când împlinesc 21 de ani (voi mai putea creşte până la mărimea dată de gene?) sau m-am transfonnat singur intr-un pitic şi este prea târziu?

Epuizarea sexuală are vreo limită sau voi suferi până la sfârşitul vieţii mele (sunt speriat de moarte şi atât de depresiv)? Vã rog să-mi răspundeţil” (01/29/2008)

(Mărturia completă a lui John care se masturbează de la 12 ani o găsiţi aici: http://www.actionlove.com/cases/case15655.htm )

Suprastimularea sexuală, precum şi masturbarea  frecventă distrug întregul echilibru organic, nervos şi  psihologic al celui care consumă pornografie. Oamenii consumă pornografie ademeniţi de plăcerea facilă pe care aceasta o provoacă. Înşelarea este însă pe măsura aşteptărilor, căci pornografia doar promite plăcere şi relaxare, conducând însă la un stres teribil şi la depresie.

„Pornografia mai mult excită decât satisface, susţine dr. Doidge, pentru că avem două sisteme separate de agrement în creierul nostru, unul care are de-a face cu plăcerea care excită şi unul cu plăcerea care satisface. Sistemul excitant se referă la plăcerea ,,apetitivă" cu care primim imaginile pe care le dorim, cum ar fi sexul sau o masă bună. Neurochimia sa este în mare măsură legată de dopamină şi ridică nivelul nostru de tensiune.” (N. Doidge, The Brain that changes itself: stories of personal Triumph from the frontiers of Brain Science / New York Viking 2007, p.108)

Şi, pentru că nivelul de anxietate produs de pornografie e extrem de ridicat, apare nevoia iminentă a descărcării acesteia prin relaţia sexuală. Acest lucru nu este posibil, nu numai pentru că bărbatul sau femeia se află în general singuri în faţa ecranului, ci şi pentru că excitaţia e produsă de imaginile personajelor din film şi nu de o persoană aflată în apropiere. Prin urmare, mai devreme sau mai târziu se ajunge la masturbare. Ejacularea sau orgasmul produs ţin de sistemul de plăcere al consumului efectiv care se bazează pe eliberarea de endorfine ce oferă ,,o stare de plăcere calmantă, o fericire paşnică şi euforică”.

(Virgiliu Gheorghe - Pornografia - maladia secolului XXI)

"În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăşi pe cei doisprezece şi a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-i: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi unul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care-l beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi." (Marcu 10, 32-45)

Duminica a V-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, pentru că această sfântă cuvioasă, deşi este pomenită în ziua de 1 aprilie, este prăznuită şi în Duminica aceasta, ea fiind o icoană sau o pildă a pocăinţei şi a înnoirii duhovniceşti a omului prin smerenie şi prin post.

Evanghelia Duminicii a V-a din Postul Mare ne arată că Mântuitorul prevesteşte moartea şi Învierea Sa. El iniţiază pe ucenicii Săi în taina sfintelor Sale Patimi sau Pătimiri, pricinuite de păcatele oamenilor. Pe de altă parte, vedem însă că ucenicii Săi, care erau oameni simpli, pescari, nu puteau înţelege de la început taina Patimilor, Morţii şi Învierii Mântuitorului, ci în mod treptat. Vedem în comportamentul ucenicilor Lui firea noastră omenească, cu slăbiciunile ei şi cu ispitele care vin asupra ei. Dar, în acelaşi timp, vedem cum harul Domnului nostru Iisus Hristos lucrează pentru ridicarea şi vindecarea firii omeneşti păcătoase, cum o luminează, încetul cu încetul, pentru a cunoaşte tainele lui Dumnezeu şi a intra în comuniunea de viaţă dătătoare cu El.

Pofta de slavă deşartă se vindecă prin smerenie

Mântuitorul Iisus Hristos a prevestit faptul că Fiul Omului, adică El Însuşi, va merge la Ierusalim, iar acolo mai-marii cărturarilor şi ai fariseilor Îl vor osândi la moarte şi Îl vor da în mâna autorităţilor romane ale trupelor de ocupaţie din Ţara Sfântă, care Îl vor batjocori, Îl vor scuipa, Îl vor biciui şi-L vor omorî. Apoi, Hristos Domnul adaugă: 'dar după trei zile El va învia'. Deci Mântuitorul nu desparte suferinţele Sale şi Moartea Sa de taina Învierii Sale. Cu alte cuvinte, El ne arată că Taina Crucii este îndreptată spre Înviere, iar puterea Învierii se află ascunsă în Cruce. Pe când însă vorbea El despre faptul că va merge în Ierusalim, ca să îndure suferinţe multe, doi dintre ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, aveau impresia că Iisus vorbeşte despre o împărăţie lumească în locul celei romane. Mântuitorul îi lasă pe cei doi ucenici să spună ceea ce doresc ei, iar apoi îi mustră şi îi îndreaptă pe ei şi pe ceilalţi ucenici. De fapt, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, au cerut Mântuitorului ceva pământesc, o slavă trecătoare sau o onoare deşartă din lumea aceasta, şi anume să stea de-a dreapta şi de-a stânga Sa în slavă. Iar Mântuitorul le spune: 'Nu ştiţi ce cereţi'. Prin aceasta vedem că El îi corectează, deoarece ei se gândeau la o împărăţie politică, o stăpânire lumească. Apoi, Iisus îi întreabă: 'Puteţi să beţi paharul pe care-l beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?' Iar ei au răspuns: 'Putem'.

Dar ce este paharul despre care vorbeşte Mântuitorul în Evanghelia de astăzi şi ce este botezul despre care vorbeşte El? Sfinţii Părinţi ai Bisericii au tâlcuit cuvintele acestea astfel: botezul despre care vorbeşte Iisus este botezul suferinţei şi sângelui din timpul Patimilor Sale, culminând cu răstignirea Sa pe Cruce; iar paharul pe care Mântuitorul urmează să-l bea este însăşi moartea Lui, după cum se vede în rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani, când zice: 'Părinte, dacă se poate să treacă paharul acesta de la Mine, dar nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu'. Iisus Se referea la propria Sa moarte. Cei doi ucenici, Iacov şi Ioan, poate neştiind ce spun, au răspuns: 'Da, putem'. Atunci Mântuitorul a profeţit: 'Paharul pe care-L voi bea Eu îl veţi bea şi voi şi botezul cu care Mă voi boteza Eu vă veţi boteza şi voi'. Într-adevăr, aşa s-a întâmplat mai târziu. Sfântul Iacov, ruda Domnului, a gustat paharul morţii când a primit moarte mucenicească, fiind ucis cu sabia de către regele Irod, iar de botezul suferinţelor s-a împărtăşit Sfântul Ioan Evanghelistul, pentru că a fost exilat în insula Patmos de către împăratul Domeţian în timpul persecuţiilor romane împotriva creştinilor, la sfârşitul secolului I. În continuare, Mântuitorul le-a spus celor doi ucenici ai Săi că onoarea de a sta cineva de-a dreapta şi de-a stânga Sa nu se obţine la cerere, nu este un drept al cuiva care se consideră el însuşi vrednic de această onoare, ci este un dar al lui Dumnezeu pentru cei pe care El îi consideră vrednici. Deci nu simpla întâlnire personală cu Iisus aduce cuiva slava, ci smerenia şi vrednicia faptelor bune. Mântuitorul nu dăruieşte cuiva slava cerească doar pentru că acela L-a cunoscut personal sau făcând parte dintre rudele Sale se consideră vrednic de onoare, ci slava cerească se dăruieşte celor pe care Dumnezeu îi consideră vrednici întrucât au credinţă multă şi smerenie adâncă. Dumnezeu nu face favoruri celor ambiţioşi şi mândri, ci dăruieşte har celor smeriţi şi împlinitori ai voii Lui.

Evanghelia ne mai arată că ceilalţi ucenici s-au mâniat văzând că fraţii Iacov şi Ioan caută onoruri pentru a fi deasupra celorlalţi. Mânia celorlalţi ucenici este o mânie amestecată cu invidie. Ei s-au mâniat, pentru că au devenit invidioşi. Vedem aici cum unii, în căutare de slavă deşartă, produc altora invidie şi mânie. Însă Mântuitorul, fiind duhovnic desăvârşit, cunoscător de suflete şi vindecător de patimi, i-a chemat la El pe toţi ucenicii şi le-a spus că în gândirea lumească întâietatea este înţeleasă ca stăpânire sau dominaţie peste alţii, dar ucenicii lui Hristos trebuie să înţeleagă întâietatea sau conducerea altora ca fiind slujire în folosul tuturor. Prin aceasta, Mântuitorul arată că adevărata onoare plăcută lui Dumnezeu nu se dobândeşte prin poftă de stăpânire şi prin slavă deşartă, ci prin smerita iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Cu cât iubim mai mult pe Dumnezeu prin rugăciune smerită şi pe semenii noştri prin fapte bune izvorâte din iubire milostivă, ajutându-i, cu atât suntem mai plăcuţi lui Dumnezeu.

Logica puterii şi logica slujirii

Evanghelia se încheie astfel: 'Căci şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi' (Marcu 10, 45). Aici tâlcuitorii Sfintelor Evanghelii remarcă faptul că Mântuitorul nu a zis pentru toţi oamenii, deşi, desigur, El a murit pentru întreaga umanitate, ci a zis doar pentru mulţi, deoarece mulţi, însă nu toţi, vor crede în numele Lui, vor împlini poruncile Lui şi se vor mântui. Scopul slujirii oamenilor este mântuirea lor. Noi contribuim la mântuirea oamenilor dacă îi ajutăm să iubească pe Dumnezeu şi pe semenii lor.

Din Evanghelia de astăzi, învăţăm că şi noi, ca odinioară ucenicii Domnului, suntem adesea confruntaţi cu ispita slavei deşarte, cu dorinţa de întâietate, de a fi mai apreciaţi decât ceilalţi oameni. Iar această dorinţă pătimaşă trezeşte în alţii alte patimi, şi anume invidie şi mânie. Astfel, slăbeşte comuniunea de iubire dintre oameni şi se deteriorează relaţiile adevărate de frăţietate dintre ei. Însă Mântuitorul arată că iubirea smerită faţă de semeni şi ajutorarea sau slujirea lor constituie calea care duce la mântuire, la unirea omului cu Dumnezeu şi la bucuria armoniei din comunitatea umană. Prin urmare, orice onoare adevărată provine din calitatea cuiva de slujitor smerit sau ajutător milostiv al semenilor săi, indiferent de mărimea rangului pe care-l are în comunitate sau în societate.

Evanghelia ne cheamă să respingem ispita slavei deşarte prin smerenie, prin pocăinţă şi post, prin mărturisirea păcatelor şi prin împăcare cu cei pe care i-am supărat, prin milostenie şi fapte de slujire a celor neglijaţi şi neajutoraţi de cei din jurul lor.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, înţelegând folosul duhovnicesc al Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, să înaintăm în urcuşul nostru duhovnicesc interior spre bucuria Învierii.

Pocăinţa, postul şi rugăciunea ajută pe cei păcătoşi să devină sfinţi

În această zi numită şi Duminica Sfintei Cuvioase Maicii noastre Maria Egipteanca facem pomenirea ei, pentru că ea este un model de pocăinţă pentru toţi oamenii. A trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. A trecut la Domnul în anul 431, în timpul împăratului Teodosie cel Tânăr. A fost o fată frumoasă, însă frumuseţea ei i-a adus multe ispite, încât a căzut în multe păcate trupeşti, chiar şi în timpul călătoriei sale spre Ţara Sfântă. Dar când a voit ea să intre în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, o mână nevăzută a oprit-o să intre în sfântul lăcaş. Atunci a înţeles că viaţa ei era prea păcătoasă ca să poată intra în biserică şi a hotărât să meargă în pustia Iordanului pentru a se pocăi de păcate. Acolo a petrecut 47 de ani în post şi rugăciune, în pocăinţă şi în multe nevoinţe duhovniceşti. Astfel, a ajuns la o mare sfinţenie, iar când se ruga se umplea de lumină şi se ridica de la pământ, pentru că devenise mai mult duh decât ţărână.

Însă, cu un an înainte de moartea sa, taina vieţii ei a fost descoperită unui părinte duhovnicesc, şi anume Cuviosului Părinte Zosima, care, prin lucrarea lui Dumnezeu, a găsit-o în pustie, a spovedit-o, a aflat istoria vieţii ei, a împărtăşit-o, iar apoi Cuvioasa Maria Egipteanca l-a rugat pe Cuviosul Zosima ca în anul următor, la aceeaşi vreme, să vină din nou, pentru că ea va muri atunci. Aşadar, ea şi-a prevăzut şi prevestit ziua morţii. Într-adevăr, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca a trecut la Domnul în anul următor, după cum prevestise. Acelaşi Cuvios Părinte Zosima a îngropat-o şi a povestit multora viaţa ei. Iar mai târziu, în secolul al VII-lea, Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, a scris Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, pe care Biserica a inclus-o în cartea Triodul.

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (pomenită la 1 aprilie) arată cât de minunat poate lucra harul lui Dumnezeu în omul care se pocăieşte. Pomenirea ei se face în Duminica a V-a din Marele Post începând cu secolul al XI-lea, iar cultul ei este atestat deja înainte de publicarea Vieţii ei, scrisă de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului. Atât de mult schimbă harul lui Dumnezeu pe omul păcătos care se pocăieşte profund, încât îl poate ridica spre lumina Împărăţiei cerurilor pe care o pregustă sfinţii încă din lumea aceasta. Cu alte cuvinte, pilda vieţii de pocăinţă şi sfinţenie a Sfintei Maria Egipteanca este o întărire spirituală şi o speranţă pentru toţi credincioşii şi pentru toţi oamenii care doresc să se mântuiască, să-şi sfinţească viaţa, oricât de păcătoşi ar fi ei.

În cântările Triodului din Duminica a V-a a Postului Mare, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, ca urmare a convertirii ei duhovniceşti prin pocăinţă, este numită 'înger în trup', deoarece şi-a răstignit patimile trupeşti şi a ajuns la învierea sufletului din moartea păcatului, sfinţindu-şi sufletul şi trupul cu ajutorul dumnezeiescului har: 'Neştiind dumnezeieştile porunci, ai întinat chipul cel dumnezeiesc; dar prin dumnezeiască purtare de grijă, iarăşi l-ai curăţit îndumnezeindu-te, cuvioasă, prin faptele tale cele de sfinţire'.

Ca şi Duminica Sfântului Ioan Scărarul, Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca ne pregăteşte să înaintăm duhovniceşte spre Sâmbăta lui Lazăr, Duminica Floriilor şi Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului, pentru a intra apoi în lumina Sfintelor Paşti, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria tuturor. Amin!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

(Text publicat în volumul 'Foame şi sete după Dumnezeu', Editura BASILICA, Bucureşti, 2010, revizuit de autor în anul 2011.)..

doamne ajuta..

Acum ceva vreme în urmă, citind Sfintele Evanghelii mă tot întrebam: ”oare oamenii simpli din Israel, cărturării şi fariseii, au înţeles până la urmă că Iisus este Mesia (Hristos) Cel pe care-L tot aşteptau de atât timp, sau tocmai din acest motiv L-au răstignit ?”

De când au căzut în păcat Adam şi Eva, Dumnezeu i-a scos afară din rai dar tot atunci le-a promis un Mântuitor care-i va readuce înapoi izbăvindu-i de moartea pe care au cunoscut-o. Prima profeţie despre venirea lui Mesia, aşa cum ne spun Sfinţii Părinţi, este cea din cartea Facerii capitolul 3 versetul 15:

„Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul".

Părintele profesor Nicolae Neagă tâlcuind minunat acest verset concluzionează:

„În decursul vieţii ei, omenirea are de luptat cu Răul, sub toate formele lui; în sfârşit, printr-un celebru urmaş al ei va ieşi învingătoare din lupta în care Vrăjmaşul Satana, agresorul permanent al omului, îşi apără cu îndârjire sfera sa de interese.”

Tot Vechiul Testamtent este plin de profeţii despre naşterea, minunile, jertfa şi învierea lui Mesia. Încă de la Adam şi Eva oamenii au nădăjduit că unul din fiii lor va fi Mesia, Trimisul lui Dumnezeu care-i va scăpa de blestemul morţii. Nădejedea venirii unui Mântuitor s-a transmis din generaţie în generaţie în Israel, fiecare profet trimis de Dumnezeu fiind o speranţă că acesta va fi chiar Cel aşteptat.

Studiind cele patru Evanghelii putem înțelege uşor că văzându-l pe Iisus şi faptele lui, gândul că El este Mesia dădea târcoale în mintea tuturor. Totuşi de ce până la urmă L-au răstignit, dacă chiar pe El îl aşteptau?

Trebuie să menţionăm că numele Fiului lui Dumnezeu, Care s-a făcut om este Iisus (Matei 1, 25) iar apelativul Hristos este doar un titlu, nefiind parte din numele lui. Hristos înseamnă „Unsul” sau alesul lui Dumnezeu, Mântuitorul, Salvatorul, Cel care avea să scape lumea de păcatele şi neputinţele ei. Astfel că de ori câte ori găsim apelativul „Hristos” în Evanghelie găsim o referire la Mesia cel de mult aşteptat de poporul Israel, la acea persoană de care Părintele Neaga o numeşte: ”Celebrul urmaş al omenirii care-l va învinge pe Satana.”

Am căutat în Noul Testament, în cele patru Evanghelii cuvintele Hristos şi Hristosul pentru a vedea ce spuneau oamenii din vremea aceea despre Iisus. Au înţeles ei pâna la urmă că el este Mesia (Hristosul) cel mult aşteptat?

Când cei trei magi au venit la Ierusalim întrebându-i pe toţi: „Unde este regele iudeilor, Cel ce S-a născut” Irod, regele Israelului din acea vreme, de frică pierderii tronului adună pe toţi cărturarii şi fariseii şi le spune:

„Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel". (Matei 2, 4-6)

Încă de la naşterea Sa Iisus a stârnit această mare dilemă printre iudei: Este el Mesia promis de Dumnezeu pentru salvarea lumii?

Fariseii şi cărturarii văzând cu câtă râvnă şi putere propovăduieşte Ioan Botezătorul cuvântul lui Dumnezeu, şi câţi oameni atrage în jurul lui, s-au gândit că acesta poate fi Hristosul:

„Iar poporul fiind în aşteptare se întrebau toţi despre Ioan în cugetele lor: Nu cumva el este Hristosul?“ (Luca 3, 15)

Este foarte interesant cu Luca subliniază starea de aşteptare în care se aflau iudeii, o aşteptare care dura de mii de ani...

Cât de repede s-au gândit ei că Ioan poate fi Mesia văzându-i viaţa sfântă, dar oare văzându-l pe Iisus şi minunile lui care covârşeau orice imaginaţie nu s-au gândit că mai degrabă El e Mesia? Ba da. Iată ce ne spune Evanghelia după Ioan despre nedumeririle celor din popor:

“Dar mulţi din mulţime au crezut în El şi ziceau: Hristosul când va veni va face El minuni mai multe decât a făcut Acesta?” (Ioan 7, 31)

E ca şi cum ar spune: „Câte minuni trebuie să mai vedem că să credem odată cu toţii că El este Hristosul? Nu ne este nouă oare de ajuns? Ioan Botezătorul fiind în închisoare, auzind de faptele lui Hristos, a trimis doi ucenici să-L întrebe:

„Tu eşti Cel ce vine, sau să aşteptăm pe altul? Şi Iisus, răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.” (Matei 11, 3-6)

Până şi diavolii îl recunoşteau ca Mesia:

„Din mulţi ieşeau şi demoni, care strigau şi ziceau: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Dar El, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că ştiau că El este Hristosul.” (Luca 4, 41)

Uneori Mântuitorul le vorbea direct:

„Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri.” (Matei 16, 15-17)

Alteori era evaziv în răspunsuri pentru a nu Se impune agresiv în faţa poporului drept Mesia ci pentru a fi primit cu inima prin credinţă.  Însă această atitudine îi deranja pe cărturari şi farisei care n-aveau o declaraţie clară din partea Lui pe baza căruia să-L acuze de hulă şi să-L aresteze:

„Şi când s-a făcut ziuă, s-au adunat bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii şi L-au dus pe El în sinedriul lor. Zicând: Spune nouă dacă eşti Tu Hristosul. Şi El le-a zis: Dacă vă voi spune, nu veţi crede; Iar dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde.“ (Luca 22, 66-68)

Eu cred că oamenii simpli din popor care nu aveau nici un interes, credeau în Iisus că este Mesia, că este chiar Dumnezeu şi sunt destule persoane care dau mărturie despre acest lucru în Evanghelii:

• Petru

„Şi El le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Iar Petru, răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu.” (Luca 9, 20)

• Andrei

„Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos).” (Ioan 1, 40-41)

• Femeia samarineancă

“Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?” (Ioan 4, 28-29)

• Marta

„Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.” (Ioan 11, 27)

Toată percepţia aceasta din mintea poporului de a crede că Iisus este sau nu Hristosul culminează în momentul patimilor şi răstignirii sale. Toţi s-ar fi aşteptat să-şi folosească această puterea dumnezeiască pentru a se salva de pe cruce. Chiar şi unul din cei doi tâlhari răstingiţi împreună cu Domnul Hristos îl acuză:

„Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi.” (Luca 23, 39)

Mulţi l-au mărturisit pe Iisus ca fiind Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime, dar n-au înţeles ce fel de mântuire aduce el. Din pricina minţilor pline de păcat oamenii L-au aşteptat pe Mesia ca pe un conducător politic, ca unul ce avea să scoate Israelul de sub stăpânire română. Câţi oare au conştientizat înainte de înviere că Iisus Hristos era Mântuitorul tuturor oamenilor şi că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta?

După Înviere şi după Pogorârea Duhului Sfânt peste cei 12 apostoli, oamenii au putut vedea mai bine din mărturiile şi predicile acestora că Iisus a fost cu adevărat Hristosul, Dumnezeu adevărat, Persoană a Sfintei Treimi.

Cu toate acestea au fost câţiva oameni care n-au văzut asta niciodată, sau chiar dacă au văzut n-au vrut să-L mărturisească din invidie ca fiind Mesia. Aceștia au fsot cărturarii şi fariseii (învățătorii de lege). Ei chiar şi după Învierea Lui au făcut tot posibilul să muşamalizeze adevărul minţind şi mituind pe soldaţi, martori ai învierii, ca să nu spună nimănui ce au văzut. Răutatea şi invidia lor a avut efect, mare parte din evrei necrezând nici până astăzi că Iisus este Hristos, ei aşteptând în continuare un Mântuitor.

De atunci şi până astăzi miliarde şi miliarde de oameni au crezut în El şi au ajuns în împărăţia lui Dumnezeu.

Mai jos puteţi downloda fişierul cu cele mai importante citate din Sfintele Evanghelii despre Hristos şi felul în care a fost perceput el în lume. O să vedeţi cât de interesant este subiectul şi cât de multe lucruri puteţi afla studiindu-l:

Iisus este Hristosul cel aşteptat..

doamne ajuta...

Tinerii in Biserica - Săptămâna patimilor

O nedumerire se naşte legitim în mintea noastră: Dacă prin răstignirea lui Hristos pe cruce şi Învierea Lui a venit mântuire la toată lumea, înseamnă că Iuda, personajul cheie prin care Iisus a fost vândut şi omorât, are o mare contribuţie.

Gândind aşa percepem lumea ca fiind predestinată, totul urmând să se întâmple conform unui plan pe care noi nu-l putem schimba. Predestinarea este un concept greşit şi opus în totalitate gândirii şi trăirii creştin-ortodoxe.

Dacă totul este predestinat înseamnă că nu putem fi acuzaţi că am făcut ceva rău întrucât aşa era dinainte stabilit de Dumnezeu, şi noi în micimea noastră n-am fi putut să-i schimbăm planurile. Este ca şi cum ai pune o bombă la un azil de bătrâni şi după ce-i omori pe toţi detonând-o aştepţi şi laude pentru că i-ai scăpat de suferinţă şi i-ai trimis în împărăţia lui Dumnezeu. Dacă am crede că totul este predestinat un astfel de om ar fi considerat erou scăpând de pedeapsă pentru că a făcut un mare bine.

Dacă totul este predestinat la ce folos chinul nostru de a face bine? La ce folos educaţia? La ce folos justiţia? La ce folos întruparea şi învierea lui Hristos?

Mântuitorul S-a răstignit şi a Înviat pentru ca fiecare om să devină mai bun, să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele său. Dacă predestinaţia ar fi adevărată Dumnezeu ne-ar fi obliga să facem binele şi răul, şi am fi ca nişte roboţei care ar executa ordine. Tot conceptul de predestinaţie chiar asta presupune: urmărirea unui circuit al vieţii prestabilit după care nu poţi ieşi indiferent cât de mult te-ai strădui.

Pentru a îndepărta acest gând din mintea noastră Mântuitorul spunea:

„Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea.” (Matei 26, 24)

Iisus Hristos fiind Dumnezeu ştia dinainte ce avea să se întâmple dar preştiinţa Lui nu înseamnă predestinaţiei. Ştiind cum vor reacţiona oamenii şi ce decizii vor lua în anumite situaţiei Domnul ştie viitorul fiecăruia dintre noi şi a tuturor împreună, şi tocmai de aceea El a descoperit profeţilor ce avea să se întâmple cu Hristos.

Mântuitorul pare a spune: „Eu accept ceea ce o să se întâmple, fără să Mă împotrivesc, dar asta nu înseamnă că Iuda cel care Mă vinde a ajutat în vreun fel îndeplinirea planului de mântuire, ba dimpotrivă, era mai bine ca el să nu se nască decât să facă acest mare păcat.”

Această gravă atenţionare pe care i-o aduce Domnul Hristos lui Iuda are ca scop evitarea unei confuzii între: preştiinţa lui Dumnezeu asupra unui eveniment ce se va întâmpla şi responsabilitatea fiecărui om implicat în acel eveniment pentru faptele sale.

Mai mult decât atât Mântuitorul a încercat să-l ajute pe Iuda să se răzgândească. Fiind adunaţi toţi la cina cea de taină le-a spus tuturor: „ că unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21)  pentru a atinge conştiinţa lui Iuda, pentru a-l face să se pocăiască măcar în ultimul ceas.

Apostolii au început toţi să se întrebe unii pe alţii oare cine este dintr ei şi în cele din urmă Iuda spune:
„Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” iar Mântuitorul îi răspunde cu dragoste:” Tu ai zis.“ lăsându-i de înţeles că vânzarea atârnă doar de decizia lui şi nu este nimic prestabilit.
Iisus era gata să-l ierte şi să-l primească la pieptul Său pe Iuda aşa cum l-a ţinut pe Ioan, apostolul cel iubit, dar totuşi Iuda şi-a dus planul pâna la capăt, realizând că a greşit doar după ce L-a dat în mâna cărturarilor şi a fariseilor.

Înainte de cina cea de taină Evanghelia după Luca ne spune că Satana a intrat în Iuda (Luca 22, 3) iar Mântuitorul ca Dumnezeu a observat asta şi tocmai de aceea i-a vorbit cu multă înţelepciune şi tact pentru că ştia că omul doar prin voinţa lui liberă şi apropierea de Dumnezeu poate scăpa de cel rău.

Mântuitorul a încercat să-l ajute să mărturisească acest păcat, şi să scape de consecinţele care nefaste care vor urma.  Iuda a refuzat orice apropiere şi deschidere sufletească către Hristos şi a ajuns până la urmă să se spânzure deznădăjduit.

În concluzie Iuda n-a făcut niciun serviciu omenirii vânzându-L pe Hristos, ba dimpotrivă, a adus mult rău prin asta, din care Dumnezeu în înţelepciunea lui a scos un mare bine.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Iuda nu l-ar fi vândut? Probabil până la urmă cărturarii şi fariseii ar fi găsit o cale de a-L aresta şi omorî.

Cântările din Săptămâna patimilor descriu aşa de adânc şi de grăitor acest gest regretabil al căderii lui Iuda:

„Iuda, cel cu mintea iubitoare de argint, s-a întărâtat asupra învăţătorului, vrăjmaşul: s-a sfătuit, a gândit vânzarea, a căzut din lumină, primind întunericul; a tocmit preţul şi a vândut pe Cel fără de preţ. Pentru aceasta a şi aflat răsplătire, precum a făcut ticălosul: spânzurare şi moarte cu durere. Pe noi izbăveşte-ne Hristoase Dumnezeule, de partea lui, iertare de greşeale dăruind celor ce prăznuim, cu dragoste, preacuratele Tale patimi.” (Triod)

 

Discursuri din Sfânta Scriptură - Vechiul Testament

În cartea Facerii din Vechiul Testament, Moise istoriseşte cum Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-i aducă jertfă chiar pe unicul lui fiu. Avraam făsă să stea pe gânduri dis de dimineaţă l-a luat pe Isaac şi a plecat spre vârful muntelui spre a împlini porunca. La fel cum Domnul a îngăduit ca diavolul să-l ispitească pe Iov pentru a da exemplu unei lumi întregi despre adevarata statornicie în credinţă, la fel l-a încercat şi pe Avraam, prevestind în chip minunat jertfa Fiului pe cruce: "Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică."

Avraam preînchipuie pe Tatăl cel Ceresc, iar Isaac preînchipuie pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Aşa cum Avraam nu şi-a cruţat fiul pentru împlinirea poruncii date de Domnul, aşa nici Tatăl nu Şi-a cruţat Fiul dându-l din iubire ca jertfă pentru mântuirea neamului omenesc.

Câţi dintre noi suntem dispuşi să renunţăm la ceva pentru Dumnezeu? Uneori nu renunţăm nici la câteva minute din timpul nostru, sau la părerile noastre, darămite să renunţăm la mai mult.

Vă prezentăm în continuare pasajul din Sfânta Scriptură care descrie scena jertfirii lui Isaac:

"După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: "Avraame, Avraame!" Iar el a răspuns: "Iată-mă!"  Şi Dumnezeu i-a zis: "Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!" Sculându-se deci Avraam dis-de-dimineaţă, a pus samarul pe asinul său şi a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul său; şi tăind lemne pentru jertfă, s-a ridicat şi a plecat la locul despre care-i grăise Dumnezeu.

Iar a treia zi, ridicându-şi Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela.  Atunci a zis Avraam slugilor sale: "Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi". Luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său; iar el a luat în mâini focul şi cuţitul şi s-au dus amândoi împreună.

Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: "Tată!" Iar acesta a răspuns: "Ce este, fiul meu?" Zis-a Isaac: "Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?"  Avraam însă a răspuns: "Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!" Şi s-au dus mai departe amândoi împreună.
Iar dacă au ajuns la locul, de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo jertfelnic, a aşezat lemnele pe el şi, legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor.

Apoi şi-a întins Avraam mâna şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul său.

Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis: "Avraame, Avraame!" Răspuns-a acesta: "Iată-mă!"  Iar îngerul a zis: "Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău".  Şi ridicându-şi Avraam ochii, a privit, şi iată la spate un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş. Şi ducându-se, Avraam a luat berbecul şi l-a adus jertfă în locul lui Isaac, fiul său.

Avraam a numit locul acela Iahve-ire, adică, Dumnezeu poartă de grijă şi de aceea se zice astăzi: "În munte Domnul Se arată". Şi a strigat a doua oară îngerul Domnului din cer către Avraam şi a zis:  "Juratu-M-am pe Mine însumi, zice Domnul, că de vreme ce ai făcut aceasta şi n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine,  de aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni neamul tău cetăţile duşmanilor săi;

Şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu".

(Facere, Cap.22, Sfânta Scriptură)

doamne ajuta..

Discursuri din Sfânta Scriptură - Noul Testament

Vă prezentăm mai jos un fragment din capitolul 4 al Evangheliei după Ioan în care Mântuitorul Hristos are un discurs foarte interesant cu o femeie samarineancă. Fragmentul este urmat de o predică audio de excepţia a IPS Bartolomenu Anania. Filmuleţul care conţine predica începe mai întâi cu o melodie de 2 minute şi apoi urmează vorbele IPS Bartolomeu, aşa că e bine să aveţi răbdare până la minutul 2:10 sau să derulaţi direct sărind peste melodie.

"Deci când a cunoscut Iisus că fariseii auziseră că El face şi botează mai mulţi ucenici a decât Ioan – deşi Iisus Însuşi nu boteza, ci ucenicii Săi –, a părăsit Iudeea şi S'a dus din nou în Galileea. Şi trebuia să treacă prin Samaria. Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacob i l-a dat lui Iosif, fiul său; şi era acolo fântâna lui Iacob. Iar Iisus, ostenit de călătorie, S'a aşezat lângă fântână; era ca la al şaselea ceas.

Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: „Dă-Mi să beau!“ Că ucenicii Săi se duseseră în cetate să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis: „Cum!, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă...?“ – Pentru că Iudeii nu au amestec cu Samarinenii – Iisus i-a răspuns, zicând: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: Dă-Mi să beau!, tu ai fi cerut de la El, şi El ţi-ar fi dat apă vie“. Femeia I-a zis: „Doamne, nici găleată nu ai, iar fântâna este adâncă; de unde dar ai apa cea vie? Eşti tu cumva mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat această fântână, şi el însuşi a băut din ea, ca şi fiii lui şi turmele lui?“

Iisus, răspunzând, i-a zis: „Tot cel ce va bea din apa aceasta, iarăşi va înseta; dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai înseta în veac, că apa pe care i-o voi da Eu se va face într'însul izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică“. Femeia I-a zis: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot“. Iisus i-a zis: „Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici“.

Femeia I-a răspuns, zicând: „N'am bărbat“. Iisus i-a zis: „Bine-ai zis că nu ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este soţ. Pe aceasta adevărat ai spus-o“. Femeia I-a zis: „Doamne, văd că Tu eşti profet. Părinţii noştri s'au închinat pe muntele acesta e, dar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm“. Şi Iisus i-a zis: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi; noi ne închinăm la ceea ce ştim, pentru că de la Iudei este mântuirea.

Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; că astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută.
Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie ca'n duh şi'n adevăr să I se închine“. I-a zis femeia: „Ştim că vine Mesia Care Se cheamă Hristos; când va veni El, pe toate ni le va spune“. Iisus i-a zis: „Eu sunt, Cel care-ţi grăieşte“. Şi atunci au venit ucenicii Săi. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Dar nimeni nu I-a zis: „Ce întrebi?“, sau: „Ce vorbeşti cu ea?“

Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s'a dus în cetate şi le-a zis oamenilor: „Veniţi să vedeţi un om care mi le-a spus pe toate câte le-am făcut! Nu cumva acesta este Hristosul?“ Şi au ieşit din cetate şi veneau spre El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Învăţătorule, mănâncă!“ Iar El le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi“. Ziceau deci ucenicii între ei: „Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?...“.

Iisus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M'a trimis şi să-I împlinesc lucrarea. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel care seceră primeşte plată şi adună roadă spre viaţa veşnică, pentru ca împreună să se bucure, şi cel ce seamănă, şi cel ce seceră.

Că întru aceasta se adevereşte cuvântul că altul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v'am trimis să seceraţi unde nu voi v'aţi ostenit; alţii s'au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor“. Şi mulţi Samarineni din cetatea aceea au crezut în El pe temeiul cuvântului femeii care mărturisea: „Mi le-a spus pe toate câte le-am făcut“. Deci, când au venit la El, Samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile.

Şi mult mai mulţi au crezut pe temeiul cuvântului Său, iar femeii îi ziceau: „Credem nu numai pe temeiul cuvântului tău; noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii“. Iar după cele două zile a plecat de acolo în Galileea. Că Iisus Însuşi a mărturisit că un profet nu are cinstire în patria lui."

(Evanghelia după Ioan - capitolul 4, Sfânta Scriptură)

<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/aprilie/Iisus-si-femeia-samarineana.jpg"} -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->doamne ajuta..

Tinerii in Biserica - Maica Domnului

În sâmbăta din săptămâna a cincea a Postului Mare, se prăznuieşte imnul Acatist al Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Slujba deniei se săvârşeşte de vineri seara în toate bisericile ortodoxe.

Pe timpul domniei lui Heraclie, împăratul Bizanţului, Cosroe, împăratul perşilor, a văzut că împărăţia bizantinilor este prea slăbită în urma domniei împăratului Foca, tiranul. De aceea a trimis pe unul din satrapii săi, Sarvar cu numele, cu multe mii de ostaşi, ca să-i supună lui Răsăritul. Cosroe şi mai înainte dusese la pieire ca la o sută de mii de creştini. Cucerind deci satrapul Sarvar tot Răsăritul, a ajuns chiar până la Hrisopole, numit azi Scutari.

Împăratul Heraclie, pentru că avea lipsă de bani în vistieria statului, a topit vasele sfinte ale bisericilor, cu făgăduinţa că va da înapoi mai multe şi mai scumpe sfinte vase. Heraclie porneşte deci cu corăbiile prin Marea Neagră şi intră în ţinuturile Persiei; nimiceşte Persia; iar Cosroe, împreună cu întreaga sa oaste, este bătut cumplit. Nu după multă vreme, Sirois, fiul lui Cosroe, s-a răsculat împotriva tatălui său, a luat conducerea împărăţiei, omorând pe Cosroe, tatăl lui, şi a făcui pace cu Heraclie.

Hagan, conducătorul misienilor şi al sciţilor, când a aflat că împăratul Heraclie străbătea Marea Neagră spre a se duce în Persia, a rupt pacea cu bizantinii. A strâns nenumărate oşti şi a năvălit din părţile de miazănoapte asupra Constantinopolului, scoţând strigăte de hulă împotriva lui Dumnezeu. Marea s-a umplut îndată de corăbii şi uscatul de pedeştri şi călăreţi. Patriarhul Serghie îndemna poporul Constantinopolului să nu-şi piardă curajul, ci să-şi pună din tot sufletul întreaga nădejde în Dumnezeu şi în Preacurata Maică, Născătoarea de Dumnezeu. La fel şi Bonos patriciul, care era pe atunci în fruntea cetăţii, pregătea tot ce trebuia pentru izgonirea vrăjmaşilor. «Trebuie, spunea el, ca împreună cu ajutorul cel de sus să facem şi noi cele ce se cuvin». Patriarhul, purtând împreună cu tot poporul dumnezeiasca icoană a Maicii Domnului, mergea împrejurul cetăţii, pe deasupra zidurilor. Iar când Sarvar dinspre răsărit, şi Hagan dinspre apus au început să asedieze cetatea, patriarhul umbla pe deasupra zidurilor cetăţii, purtând icoana cea nefăcută de mână a lui Hristos şi cinstitele şi de viaţă făcătoarele lemne ale Crucii. Hagan a năvălit pe uscat asupra zidurilor cetăţii Constantinopolului cu o mulţime nenumărată de ostaşi, bine înarmaţi încât trebuia să lupte un soldat bizantin cu zece soldaţi sciţi. Dar nebiruita Apărătoare a ajutat ca cei mai mulţi dintre sciţi să fíe ucişi de puţinii ostaşi ce se găseau în biserica izvorul Tămăduirii. Din pricina aceasta, bizantinii, prinzând îndrăzneală şi curaj, îi bătea mereu sub conducerea Maicii lui Dumnezeu, cea nebiruită. Cu toate că sciţii au văzut că sunt respinşi, au cerut locuitorilor Constantinopoluîui să ceară pace; dar ei n-au vrut. Atunci Hagan ie-a spus: «Nu vă înşelaţi cu Dumnezeul în Care credeţi! Neapărat mâine voi lua cetatea voastră!». Auzind această ameninţare, locuitorii cetăţii şi-au întins mâinile către Dumnezeu. Hagan şi Sarvar s-au înţeles să atace şi pe uscat şi pe mare. Dar au fost atât de cumplit bătuţi de bizantini, încât nu mai dovedeau cei vii să îngroape morţii. Corăbiile cele făcute dintr-un singur lemn, pline cu soldaţi, care se îndreptau, prin golful numit Cornul de Aur, spre biserica din Vlaherne a Născătoarei de Dumnezeu, din pricina unei puternice furtuni ce s-a pornit pe neaşteptate pe mare, au fost sfărâmate şi scufundate împreună cu toate ce se aflau pe ele. Şi se putea vedea minunata lucrare a Preacuratei Maicii iui Dumnezeu, căci pe mulţi i-a aruncat la ţărmul mării, lângă Vlaherne. Poporul, deschizând iute porţile, cu femei şl cu copii, năvălind vitejeşte asupra lor, i-a ucis pe toţi, fără deosebire. Conducătorii vrăjmaşilor s-au întors plângând şi tânguindu-se. Poporul cel iubitor de Dumnezeu al Constantinopoluîui, a făcut privegheri şi a cântat toată noaptea imnul Acatist, dând mulţumire Maicii Domnului pentru că i-a ocrotit şi a biruit pe duşmani prin puterea ei cea mai presus de fire.

Şi de atunci, spre pomenirea acestei biruinţe şi a minunii acesteia mai presus de fire, Biserica a rânduit să se afierosească Maicii Domnului această sărbătoare. L-au numit Acatist, pentru că întreg poporul şi clerul Constantinopoluîui au cântat atunci acest imn stând în picioare.

După trecerea a treizeci şi şase de ani, în timpul împăratului Constantin Pogonatul, agarenii venind cu nenumărată oaste au atacat din nou Constantinopolul. Şi au asediat cetatea vreme de şapte ani, timp în care au iernat în părţile Cizicului, şi au murit mulţi de-ai lor. Apoi au plecat şi s-au întors cu corăbiile lor; când au ajuns la locul numit Sileo, cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, au fost toţi înecaţi în mare.

Dar a mai făcut Născătoarea de Dumnezeu şi o a treia minune. Pe timpul lui Leon Isaurul, mahomedanii, urmaşii lui Agar, în număr mare, au nimicit mai întâi împărăţia perşilor, apoi Egiptul şi Libia şi au atacat pe indieni, etiopieni şi spanioli. Mai pe urmă au pornit cu opt sute de corăbii pline de ostaşi şi împotriva oraşelor împărăţiei. Au înconjurat Constantinopolul şi aveau de gând să-l nimicească îndată. Poporul credincios al cetăţii a luat cinstitul lemn al sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi cinstita icoană a Maicii Iui Dumnezeu-Călăuzitoarea şi au mers de jur-împrejurul cetăţii, rugând pe Dumnezeu cu lacrimi să se îndure de ei. Agarenilor le-a venit în gând să-şi împartă oastea în două părţi: o parte a pornit-o împotriva bulgarilor, unde au căzut mai mult de douăzeci de mii, iar altă parte a rămas ca să cucerească Constantinopolul. Fiind însă împiedicaţi de un lanţ de fier care se întindea de la Gaîata până la zidurile cetăţii, au ocolit şi au ajuns aproape de locul numit Sosten. Acolo a izbucnit un vânt de la miazănoapte, încât cele mai multe dintre corăbiile lor s-au sfărâmat şi s-au înecat. Cei care au mai rămas au suportat : mare foamete, încât au mâncat şi carne omenească şi muiau bălegar şi-l mâncau. Apoi au plecat, şi când au ajuns în Marea Egee, toate corăbiile lor împreună cu toţi ai lor s-au scufundat, căci pornindu-se furtună puternică şi agitând marea, a scufundat corăbiile lor şi, aşa, nenumărate corăbii au pierit şi au rămas numai trei ca să dea de veste.

Aşadar prăznuim sărbătoarea de astăzi pentru toate aceste minuni mai presus de fire ale Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Se numeşte Acatist pentru că atunci întreg poporul a cântat în noaptea aceea imnul Maicii Cuvântului stând în picioare, şi pentru că la toate celelalte icoase obişnuim să şedem, în timp ce icoasele acestea ale Maicii lui Dumnezeu le ascultăm toţi în picioare.

Pentru rugăciunile Apărătoarei şi nebiruitei Maicii Tale, Hristoase Dumnezeule, scapă-ne şi pe noi de nenorocirile ce ne înconjoară, şi ne milueşte pe noi, ca un singur Iubitor de oameni.

(Triodul - care cuprinde slujbele bisericeşti de la duminica vameşului şi a fariseului până la Sfânta Înviere)..

doamne ajuta..

Muzica si filme - Biblioteca audio

Acatistul Bunei Vestiri este, ca formă imnografică, prima creaţie a genului. Succesiunea celor 12 condace şi icoase a constituit un model pentru cei care au alcătuit ulterior acatiste închinate Sfintei Treimi, Mântuitorului, Sfintei Cruci, unor Praznice sau sfinţilor. De asemenea, acest acatist este şi una dintre cele mai îndrăgite rugăciuni ale credincioşilor ortodocşi, fiind citită atât în biserici, cât şi în particular, în cadrul pravilei zilnice. "Apărătoare Doamnă" este primul condac al acatistului Bunei Vestiri, fiind cântat prima data de locuitorii Constantinopolului ca rugăciune către Maica Domnului când cetatea lor era sub asediu.

Aparatoare Doamna - Corul Tronos pe video.crestinortodox.ro

Astăzi, în a cincea săptămână a Postului Mare, Dumnezeu a rânduit să se săvârşească în toate bisericile Canonul de Pocăinţă a Sfântului Andrei Criteanul. Spre deosebire de prima săptămână când această slujba a fost împărţită în 4 şi citită timp de patru zile, astăzi canonul se citeşte în întregime.

Acest canon, cel mai mare într-adevăr dintre toate canoanele, l-a compus şi l-a scris foarte frumos şi cu mult meşteşug cel între sfinţi părintele nostru Andrei, arhiepiscopul Cretei, numit şi Ierusalimiteanul. Acesta era de loc din Damasc. La vârsta de patrusprezece ani, după ce a fost dat la şcoală şi a învăţat toate ştiinţele care-i dădeau o educaţie desăvârşită, s-a dus la Ierusalim şi a îmbrăţişat viaţa monahală. Trăind cu cuvioşie şi bine plăcut lui Dumnezeu, într-o viaţă liniştită şi netulburată, a lăsat Bisericii lui Dumnezeu şi alte multe scrieri folositoare vieţii, cuvântări şi canoane, dar a fost mai cu deosebire iscusit în cuvântări de laudă în cinstea sfinţilor, a Maicii Domnului şi a Domnului nostru Iisus Hristos. împreună cu alte multe canoane, a alcătuit şi acest Mare Canon plin de foarte mare umilinţă.

Culegând şi strângând la un loc toată istoria Vechiului şi Noului Testament, a alcătuit cântarea aceasta de la Adam până la înălţarea lui Hristos şi predica Apostolilor. Prin canonul acesta îndeamnă tot sufletul să râvnească şi să urmeze, după putere, toate faptele bune ale istoriei Vechiului şi Noului Testament, să fugă de toate faptele rele şi să alerge totdeauna la Dumnezeu, prin pocăinţă, prin lacrimi şi mărturisire şi prin alte fapte bine plăcute lui Dumnezeu. Atât este de curgător şi de armonios acest Mare Canon, încât poate să moaie şi cea mai învârtoşată inimă şi să o deştepte spre săvârşirea binelui, chiar numai dacă-l cântă cineva cu inima zdrobită şi cu potrivită luare-aminte. Andrei Criteanul a alcătuit acest canon pe timpul când şi marele Sofronie, patriarhul Ierusalimului, a scris viaţa Mariei Egipteanca. în adevăr, şi această viaţă ne pune înainte o mare pildă de umilinţă şi dă multă mângâiere celor ce greşesc şi păcătuiesc, numai dacă ar voi să se depărteze de rele.

Şi s-a rânduit să se cânte şi să se citească Marele Canon şi viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca în ziua aceasta pentru următoarea pricină: Pentru că Sfântul Post de patruzeci de zile se apropie de sfârşit şi pentru ca nu cumva oamenii, lenevindu-se, să se îngrijească mai puţin de nevoinţele cele duhovniceşti şi să se depărteze cu totul de a trăi în cumpătare, marele Andrei, ca un adevărat învăţător, prin cântările Marelui Canon, în care istoriseşte virtuţile marilor bărbaţi, precum şi întoarcerea la credinţă a celor răi, pregăteşte pe cei care se nevoiesc cu postul să se poarte cu mai mult curaj şi să se îndrepte cu bărbăţie spre nevoinţele postului cel mai au în faţă. Iar Sfântul Sofronie, prin minunata povestire despre viaţa Mariei Egipteanca, înduplecă pe oameni să ajungă din nou cumpătaţi, îi ridică spre Dumnezeu, îi sfătuieşte să nu mai cadă şi să nu se deznădăjduiască, chiar dacă au căzut înainte în unele păcate. Şi într-adevăr, povestirea vieţii Mariei Egipteanca înfăţişează cât este de mare iubirea de oameni şi dragostea iui Dumnezeu faţă de cei care doresc din tot sufletul să se întoarcă de la păcatele lor de mai înainte.

Canonul Sf. Andrei Criteanul se numeşte Canonul cel Mare poate şi din pricina ideilor şi gândurilor înalte ce le cuprinde, căci într-adevăr alcătuitorul lui este iscusit şi l-a compus într-un chip nespus de frumos, dar şi pentru că acest canon, spre deosebire de celelalte canoane, care au câte treizeci de tropare şi chiar mai puţine, are două sute cincizeci de tropare şi fiecare din tropare pricinuieşte nespusă plăcere. Prin urmare, cu foarte bună socoteală şi potrivit a fost aşezat în marele post de patruzeci de zile acest Mare Canon, care are multă umilinţă. Părintele nostru Andrei a fost cel dintâi care a adus la Constantinopol acest prea frumos şi mare canon, odată cu Viaţa Cuvioasei Maria, când a fost trimis de Teodor, patriarhul Ierusalimului, să fie de ajutor la al şaselea sobor ecumenic. Cu acest prilej a luptat în chipul cel mai strălucit împotriva monoteliţilor şi, cu toate că era simplu monah, a fost rânduit în clerul Bisericii din Constantinopoî. Apoi a fost făcut diacon şi a fost însărcinat cu purtarea de grijă a orfanilor. După puţină vreme a ajuns arhiepiscopul Cretei. Mai pe urmă, ajungând aproape de locul numit Ieriso din Mitilina, a călătorit spre Domnul, tocmindu-şi bine scaunul său.

Pentru rugăciunile Sfântului Andrei, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte. Amin...

Tinerii in Biserica - Slujbele Bisericii

doamne ajuta...

Cred că noi românii ne ruşinăm să cumpărăm produse second-hand (la mâna a doua) iar această timiditate vine în principal de la magazinele de haine second-hand, în care mulţi dintre noi am ezita să intrăm. Înţeleg foarte bine pe cei ce refuză să poarte haine care le-au folosit alţii înainte, motivele fiind bine întemeiate medical şi psihologic, dar n-o să insist în acest articol pe hainele sh ci pe alte tipuri de produse.

Din familie am învăţăt că lucru nou e lucru bun şi n-are rost să te încurci cu vechituri că pâna la urmă ai să ajungi să-ţi iei tot ceva nou. Totuşi experienţa mea de viaţă, după ce am plecat din casa părinţilor mi-a arătat că lucrurile nu sunt chiar aşa.

Acum câteva săptămâni au venit în vizită la noi doi prieteni cu fetiţa lor. El este grec, ea este româncă şi locuiesc împreună în Scoţia. El este profesor la Universitatea din Glasgow iar ea, absolventă a unui doctorat, lucrând în domeniul cercetării tot la aceeaşi univeristate. Sunt tineri amândoi, foarte simpatici, inteligenţi şi cu un viitor frumos înainte, având venituri peste medie şi un mod de viaţă activ şi modern. Discutând împreună am ajuns să vorbim despre cum au amenajat camera fetiţei şi apartamentul în general. Am aflat miraţi că mare parte din mobilier inclusiv canapeau şi paturile le-au cumpărat second-hand de pe un site cu anunţuri. Au văzut ceva ce le place, au sunat proprietarul, au mers să vadă cum arată mobila, fotoliile, etc. şi le-au cumpărat.

Da, şi-ar fi permis să amenajeze toată casa cumpărând numai lucruri noi dar ne-au spus: „de ce să plăteşti dublu pe acelaşi lucru, pe care-l poţi găsi într-o stare foarte bună la jumătate de preţ.”  Da, nu toate produsele la mâna a doua sunt calitativ foarte bune, dar oferta este destul de mare şi căutând cu siguranţă vei găsi ceea ce vrei.

Un alt prieten de al nostru a cumpărat pentru fetiţa lui care urma să se nască în câteva zile, un pătuţ foarte frumos de pe okazii.ro, de la cineva din Bucureşti, el locuind în Galaţi. Poate mulţi părinţi ar sări şi ar spune că nu e ok, că trebuie să-i oferi copilului tău tot ce e mai bun şi de ce să faci rabat la calitate când poţi cumpăra ceva nou. Pătuţul pe care l-a cumpărat e mai scump decât un pătuţ nou de slabă calitate şi cu siguranţă îl va ţine mai mult, mai ales că proprietara i l-a vândut într-o stare foarte bună.

Acum câteva zile doi prieteni ai noştri ne-au oferit un scaun de baie şi un scan auto pentru fetiţa cea mică, pentru că ei nu le mai folosesc, copilaşul lor crescând mare. Dacă le-am fi cumpărat ar fi trebuit să plătim 7-8 milioane, ba chiar mai mult.

Poate ştiaţi, poate nu, 80% din produsele pe care le cumpărăm în maxim şase luni nu le mai folosim, aruncându-le la gunoi sau depozitându-le prin casă. De aceea una dintre cele mai mari probleme ale economiei de tip capitalist în întreaga lume este depozitarea gunoaielor şi reciclarea lor. Faţă de acum 10-20 de ani cantitatea gunoaielor a crescut incredibil de mult, din cauza consumului în masă foarte ridicat. Multe din produsele şi serviciile pe care le cumpărăm nu ne sunt de strictă necesitate, ci le cumpărăm pentru că le găsim la ofertă,  pentru că cele de acasă sau demodat, pentru că a apărut ceva nou, pentru că shoppingul e fun, şi din alte motive.

Nu susţin să consumăm doar produsele de strictă necesitate, dar cred că ar trebui să nu facem risipă. Gândiţi-vă că unii oamenii vor să-şi schimbe maşina nouă după 5 ani, hainele aproape în fiecare lună,  electrocasnicele la fel după câţiva ani, doar pentru că au apărut altele mai arătoase, dar care fac aproximativ acelaşi lucru. Marile companii vor scoate mereu noi produse şi le vor publicita în mass-media ca şi cum ar fi cele mai bune şi de neînlocuit, dar asta nu înseamnă că ceea ce spun este şi adevărat. Vor face şi vor spune orice doar să vândă.

A nu face risipă implică două condiţii esenţiale:

1. Să fim milostivi şi lucrurile pe care noi nu le mai folosim să le dăruim altora, în loc să le depozităm ani de zile prin balcon şi să se aşeze praful pe ele.
2. Să acceptăm să cumpărăm şi produse second-hand pentru că în felul acesta economisim bani pe care-i putem folosi pentru alte nevoi. Iar cumpărând astfel de produse îi vom ajuta şi pe cei care le vând.

Nu uitaţi că risipind cineva indirect suferă. Sunt oameni care stau cu şifonierele pline de haine iar alţii mor în stradă de frig. Unii au câte 4-5 case iar alţii dorm sub cerul liber. Unii au câte două calculatoare şi un laptop iar alţii şi-ar dori unul, chiar şi mai puţin performant. Alţii au sute de mii de euro în cont, iar alţii îşi întreţin o familie cu doi copii cu 6-7 milioane. Unii au sute de cărţi în bibliotecă şi le păstrează doar pentru că dă bine la imaginea casei, iar alţii n-au bani de manuale sau de cursuri pentru la liceu sau facultate.

Cele două condiţii esenţiale de mai sus ne ajută şi pe noi înşine şi pe cei săraci, defapt întreaga societate.

Evanghelia ne spune că după ce Mântuitorul a înmulţit cele cinci pâine şi cei doi peşti în pustie, apostolii au strâns 12 coşuri pline cu resturi de mâncare, tocmai pentru a nu risipi ceea ce au primit de la Dumnezeu. Astăzi sunt nunţi de sute de oameni la care se servesc câte 4 feluri de mâncare şi pentru că invitaţii nu le pot mânca pe toate, sunt aruncate la gunoi. Da, să ştiţi că săracii ar fi foarte bucuroşi să mânânce din platourile neatinse, ba chiar şi din cele începute, mai  ales că unii din ei mănâncă din tomberoanele de gunoi.

Pentru că noi am suferit în comunism astăzi încercăm să ne facem toate poftele, fără să ne intereseze nimic. Frustrările pe care le-am acumulat înainte de 1990 îşi fac azi văzute efectele. Totuşi atitudinea noastră nu este una morală şi nici corectă făţă de cei de lângă noi.

Este doar o problemă de mentalitate. Occidentalii îşi permit să cumpere lucruri noi dar totuşi cumpără şi la mâna a doua, pentru că au observat că din punct de vedere economic vor avea de câştigat.

Noi în plus faţă de motivaţia economică o avem şi pe cea creştinească: de a nu risipi şi de a-i ajuta pe cei ce sunt în nevoi.

Cred că pe parcurs ne vom schimba şi noi, forţaţi de împrejurările economice, dar poate şi din iubirea faţă de Dumnezeu şi oameni..
doamne ajuta..
 

Acatistul Sfantului Proroc Daniel

În Post, pe lângă împlinirea poruncilor bisericeşti, adăugăm un îndreptar de sfaturi, din inimă şi către inimi, atunci când mergem la biserică:

• Pregăteşte-ţi inima, cugetul şi trupul pentru Sfânta Slujbă, încă din seara precedentă.
• Împacă-te cu toţi şi iartă tuturor toate.
• Aprinde candela de la icoană înainte de a porni spre biserică, spre a fi lumină şi în absenţa ta.
• Pregăteşte-ţi darul tău către Altar de acasă, oricât ar fi el de mic, pentru a jertfi şi tu, împreună cu ceilalţi, din ale tale.
• Îngrijeşte-te de haina ta, de zâmbetul tău şi de inima ta, pentru a străluci spre ceilalţi bucuria sărbătorii.
• Roagă-te cu frică şi cu cutremur, mergând spre biserică, ştiind că mergi să întâlneşti pe Hristos.
• Nu fi nepăsător faţă de săraci şi neputincioşi, pe care îi întâlneşti pe cale, pentru a nu fi nici Hristos nepăsător faţă de tine.
• Pătrunde în biserică lepădând toată grija cea lumească şi uitând de ale tale, pentru a putea să-ţi aminteşti de Dumnezeu.
• Aprinde lumină pentru viii şi morţii pe care îi pomeneşti mereu, ca să se poată împărtăşi şi ei din Lumina cea neînserată şi nepieritoare.
• Nu părăsi nicidecum rugăciunea, tot timpul slujbei, căci şi îngerii din cer sunt rugători împreună cu tine pentru împlinirea Jertfei celei fără de prihană.

Arhimandrit Daniil Oltean..

doamne ajuta..

La început a fost Cuvântul, iar cuvântul este rodul iubirii Lui Dumnezeu. Toate s-au făcut prin Cuvântul cel sfânt şi toate sunt minunate ochiului şi sufletului noastru. Cuvântul are mare putere atunci când îl transmitem dar şi când îl receptăm. Părintele Arsenie Boca ne spune aşa :  Cuvântul "nebun" este un cuvânt interzis. Cine zice fratelui său nebunule se pedepseşte cu matca focului. De ce? Fiindca şi numai simpla aruncare a acestui cuvânt în obrazul unui om este în stare să-i desfigureze fizionomia minţii.

Cuvintele rele pe care le transmitem exprimă starea noastră interioară, datorită păcatului care trebuie curăţit. Dacă inima noastră nu este atinsă de dragostea Lui Iisus Hristos, pentru că de cele mai multe ori uităm că El este aici, suntem isptiţi şi nu mai avem smerenia necesară sau liniştea pentru  a gândi limpede şi a nu-l supăra pe fratele nostru.

doamne ajuta...

Una din formele pe care o ia goana dupa placere si confort a omului de astazi, este tabietul. Fie ca este cafeluta servita in fiecare dimineata, uitatul la televizor in mod constant la o emisiune sau la un serial, fie ca este vorba de un hobby practicat zilnic, search-ul de seara pe net, sau de  somnul si stirile de dupa pranz, toate acestea se reduc la un singur cuvant: tabiet.

Tabietul este un obicei fix,  prin care ne satisfacem o dorinta, o bucurie in mod egoist, fara a impartasi acea bucurie cu Dumnezeu si cu aproapele. Si bine este de stiut ca orice bucurie a noastra, pe care nu o impartasim cu Dumnezeu si cu aproapele este o bucurie egoista.

Tabietul il recunoastem usor ca boala fata de ceilalti ai nostri. In general, o persoana care are tabieturi, devine imediat irascibila si indispusa daca ii este intrerupt tabietul, adica sursa bucuriei egoiste.

Nu este greu sa ne recunoastem nici propriile tabieturi, insa greu este sa ni le tratam. Cand nu ne satisfacem un tabiet din varii motive (o vizita neasteptata, o problema urgenta de rezolvat, sau o banala pana de curent), devenim tafnosi, agitati si nu ne gasim starea, si toate aceasta deoarece egoismul neconsumat isi cere acum drepturile pe care i le-am dat in fiecare zi, cate un pic, cate un pic. De aceea un om cu tabieturi, pe care nu poate sa si le satisfaca, este ca un leu in cusca. Lipsa placerii nu-i da pace si nimic nu-i poate intra in gratii.

Si cati dintre noi nu ne-am plans ca am avut o zi "proasta" cand nu ne-am baut cafeaua de dimineata, cand nu ne-am aranjat in oglinda inainte de a iesi din casa, si in general cand nu am satisfacut egoismul propriu la timpul si locul in care de obicei il satisfaceam?!

<!--more-->

Insa, de tabiet se scapa cu ceea ce nu-i place in general omului iubitor de placeri: nevointa. Nevointa de a renunta la tine insuti pentru celalalt, nevointa de a invata sa cautam bucuria in semenii nostri iar nu placerea in lucruri, nevointa de a invata ca orice bucurie se imparte cu ceilalti pentru a nu deveni placere bolnava.

In general o persoana cu tabieturi se izoleaza fata de semeni pentru a-si satisface dorinta egoista si de aceea, o strategie buna impotriva acestei patimi este sa incercam sa socializam mai mult cu cei de langa noi, pentru a nu mai face loc momentelor de singuratate si inactivitate ce incita spre tabieturi. Schimbarea programului zilnic cu unul mai flexibil, cu alte deprinderi fata de cele obisnuite dar in compania cuiva drag, este unul din cele mai bune medicamente impotriva tabieturilor. Si ca orice patima, de tabiet se scapa cu multa vointa si ne...vointa.

Totusi exista pe lume un tabiet care place lui Dumnezeu foarte mult si la care ne incurajeaza mereu: iubirea si slujirea aproapelui, ca pe tine insuti, la orice ora si ori de cate ori este nevoie. Acesta sa fie tabietul nostru de zi cu zi!.

doamne ajuta..

Mi se întâmplă câteodată să mai fac şi fapte bune, să mai ajut pe cineva, să mai fiu de folos în vreun fel altora. Mi se mai întâmplă să mă rog cu mare drag lui Dumnezeu, să particip cu bucurie la o slujbă, mi se-ntâmplă să mă apropii de Dumnezeu şi să am o bucurie în suflet, o mulţumire sufletească pe care-o port mai mult timp în mine. În acele momente am conştiinţa împăcată, atunci îi pot cere orice lui Dumnezeu, atunci nu mă simt vinovat pentru nimic în faţa Lui.

Dar în euforia aceea pe care o am atunci, în veselia aia sufletească îmi vine în minte câte un gând să fac ceva, îmi vine să merg tare cu maşina, să mănânc mai mult, să mă distrez în vreun fel, imi vine în gând să fac ceva ce înainte ştiam că nu pot pentru că mă mustră conştiinţa.

Nemustrarea conştiinţei din momentele acelea şi nevinovăţia pe care o simţeam mă făceau să cred că parca nu mai am conştiinţă, parcă nu mai e cine să mă mustre, parcă scăpasem de vocea aceea care îmi spunea ce e rău şi ce e bine şi cu ocazia asta ziceam în subconştientul meu: Acum e momentul să fac ce vreau că nu mă mai mustră nimeni!

Ispită mare....e ca şi cum aş vrea să sărbătoreasc fapta bună cu un păcat, e ca şi cum aş vrea să-i mulţumesc lui Dumnezeu făcând ceva rău.

Diavolul nu pierde niciodată ocazia să ne facă să păcătuim, nici măcar când îl avem pe Dumnezeu în inima noastră, când suntem plini da har şi de bucurie. Mereu găseşte câte ceva ca să ne faca să greşim.

Aseară am aflat că o faptă bună se sărbătoreşte cu o altă faptă bună, cu o bucurie, cu o mulţumire adusă lui Dumnezeu, pentru că "din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har."

 doamne ajuta..

Gandurile patimase se nasc din simturile trupului, din amintirea experientelor patimase anterioare, printr-o vedere placuta, printr-o atingere a vreunui trup, prin mirosirea unei bune miresme, prin auzirea vreunui glas dulce. Din negrija, uitare si nepasare mintea se orbeste treptat si ajunge sa ia aminte la cel pe care-l poftesti, apoi graieste omul cu el nascocind motive ca sa-i graiasca si sa sada impreuna cu el venind astfel pe toate caile la implinirea poftei sale. A lasa gandul sa zaboveasca in acestea inseamna a mari razboiul care duce in cele din urma la cadere sigura, daca nu cu trupul, macar cu duhul prin indulciri. Si asa ajunge omul sa-si aprinda singur foc in sine. Insa inima celui ce voieste cu adevarat sa se mantuiasca se teme sa primeasca samanta.

De multe ori am fost ispitit si eu in tineretea mea de catre dracul curviei dar m-am ostenit luptand cu gandurile, impotrivindu-ma si neinvoindu-ma cu ele caci puneam inaintea ochilor chinurile cele vesnice si facand astfel in fiecare zi vreme de sapte ani, m-a usurat Dumnezeu de ele. Acestei ispite ii pune capat rugaciunea neincetata insotita de plans. Deci nu te lasa slabit de demoni ca sa privesti la acea fata de care esti ispitit ori sa intri in vorba cu acela si chiar de-ai ajunge fara voia ta sa te intalnesti cu el, trage-ti privirea de la el cu iscusinta, cu frica si cu hotarare si sa nu-ti predai auzul glasului sau. Iar daca acel frate ar intra in vorba cu tine de la sine sau s-ar aseza langa tine fara sa stie ca te ispiteste departeaza-te de el cu iscusinta in chip cuviincios si fara graba. Spune gandului tau: ''Adu-ti aminte de judecata cea infricosatoare a lui Dumnezeu si de rusinea ce o vor suferi cei ce fac cele spurcate.''Lupta deci cu putere impotriva gandurilor tale si vei afla prin rugaciunea sfintilor ajutorul lui Dumnezeu.

Gasim la parintii care lamuresc lucrurile in chipul cel mai amanuntit si un alt inteles subtire al gandurilor viclene - un impuls care apare brusc si nu-i lasa timp de gandit celui atacat, dezlantuind cu putere in el focul pacatului. Nimic nu apare cu o miscare atat de surprinzatoare si rapida mai greu de observat ca aceasta a curviei, care-si face prezenta in suflet chiar si numai de la o simpla amintire asupra careia mintea nu apuca sa staruie. Daca a reusit cineva sa inteleaga o astfel de subtilitate prin ajutorul lacrimilor sa ne invete si pe noi cum se poate curvi numai dintr-o singura privire, din pipait, dintr-o atingere neatenta de cineva sau din ascultarea vreunei melodii - fara chiar a avea timp sa cugete catusi de putin. (Este vorba despre ganduri sau imagini care urca dintr-o data si pe nesimtite din regiunile inferioare ale sufletului, din ''ubconstient'' pentru a dezlantui o patima. Robirea urmeaza insotirii si cere timp si un mod de dezvoltare dar uneori este unita cu rapirea si se produce repede, fara a mai fi nevoie de obisnuinta, fara timp si fara un teren deja pregatit. Ea aduce vatamarea prin simple ganduri si simtiri in vremea in care suntem rapiti.)

Ce inseamna cuvantul: ''Ia seama sa nu te rapeasca gandul curviei''? - Acest cuvant se potriveste nu numai curviei, ci si altor pacate; aceasta o patimeste mintea din pricina imprastierii, deci omul trebuie sa se adune in sine zicand: Doamne, iarta-ma pentru numele Tau cel sfant ca din negrija mea mi s-a intamplat acestea si izbaveste-ma de imprastiere si de toata cursa vrajmasului ca a Ta este slava in veci. Amin. Daca pazim trupul nepatat de atingerea femeii, dar inima noastra se uneste cu gandurile spurcate, nu avem nici un folos.

Trupul daca e gras si tanar, sau plin de must, cand e atatat de amintiri cauta sa implineasca cu patima cele cuprinse in ele, fiind impins de pofta, sau savarseste uneori necuratii in vis ori in somn. Caci chiar daca nu a avut cineva amestecate cu femeia la aratare si e socotit cast, feciorelnic si curat de oameni, ba chiar are renume de sfant, inaintea lui Dumnezeu, care vede cele ascunse, e socotit ca spurcat, desfranat si necumpatat; si pe dreptate va fi osandit in ziua aceea, de nu va plange si nu se va tangui, topindu-si trupul necontenit cu posturi, privegheri si rugaciunii, iar mintea lecuindu-si-o si indreptandu-si-o prin amintiri sfinte si prin meditarea cuvantului dumnezeiesc, aducand pocainta cuvenita lui Dumnezeu, inaintea caruia a si cugetat si facut relele. Fiindca nu minte glasul care a zis: ''Iar eu va zic voua: tot cel ce priveste la femeie spre a o pofti pe ea a si preacurvit cu ea in inima sa''. De aceea e de folos tanarului sa nu se intalneasca, de e cu putinta, deloc cu femei, chiar de sunt socotite sfinte. Iar de se poate, sa vietuiasca despartit chiar si de oameni, caci atunci poarta razboiul mai usor si il cunoaste mai bine; mai ales daca va fi cu luare aminte la sine insusi si va petrece in cumpatare, cu putina bautura de apa, in priveghere multa si rugaciuni, si se va sili sa fie impreuna cu Parinti duhovnicesti incercati, lasandu-se inteleptit si calauzit de ei.

(Extrase din Filocalie)

doamne ajuta..

In mod firesc, somnul este dat omului pentru odihna trupului, a mintii dar si pentru odihna sufletului de ispitele ce-l hartuiesc si-l ostenesc in timpul zilei. Asa se face ca, dupa o noapte de somn, omul ar trebui sa se trezeasca ca dintr-o imparatie a linistii, menita sa-i potoleasca oboseala trupului, neatentia mintii, mania, gandurile obsesive si toate celelalte cugetari care il irita si ii alunga pacea. Firesc ar fi ca omul sa se trezeasca dimineata plin de pace, nadejde si voie buna, adica plin de viata.

Din pacate, pentru omul patimas al zilelor noastre, somnul din timpul noptii nu mai este demult o binecuvantare, ci mai degraba un blestem al ispitelor incuviintate din timpul zilei, si un adevarat calvar de ganduri si vise urate. Acest calvar poarta, mai ales pentru tineri, numele de „lupta cu desfranarea din timpul noptii”. Iar necuratia somnului din timpul noptii, tradeaza (arata) de foarte multe ori calitatea vietii duhovnicesti din timpul zilei.

Asa se face ca, dupa o zi de imbuibare, de osandire a aproapelui, de stat la calculator pana la ore tarzii, de indulcire cu formele trupului propriu sau ale celor din jur, si de nepaza a mintii, tanarul ajunge la culcare luptat de o avalansa de ganduri spurcate. Pofta de rugaciune nu mai are, iar rugaciunea pe care reuseste sa o faca nu ii mai este curata, ci presarta cu neghina hulelor si a inchipuirilor murdare, ducandu-l pe tanar intr-o si mai mare cadere.

<!--more-->

De la lipsa rugaciunii curate si a inimii infrante, nici trupul nu se stinge de pofta desfranarii, urmand apoi sa se declanseze desfranarea, precum o bomba cu ceas. Astfel, sufletul tanarului rapus de somn, se aseamana cu o banca moderna plina cu valori, dar nesupravegheata, si pe care profesionistii furtului (diavolii) abia asteapta sa o prade, fara insa a lasa vreo urma a prezentei lor, ci numai paguba. Si nu dureaza mult pana cand tanarul se trezeste noapte pradat de linistea si bucuria somnului, din pricina viselor spurcate ce au izvorat din patimile cuibarite in el, si care lucreaza neobosite precum caria cuibarita in masea.

Patima nu oboseste niciodata si de aceea ea isi cere „drepturile” daca este incuviintata sau netratata. De aceea tinerii patimesc cu vise spurcate in timpul noptii, primind pe drept palmele desfranarii care a fost lasata sa recidiveze din nepasare, sau cu care cocheteaza in timpul zilei.

O forma si mai grea a desfranarii o reprezinta scurgerile din timpul noptii, cauzate de imaginatii tulburatoare. Asta arata cat de grea este patima de care sufera cel ce patimeste acestea.

Si o alta manifestarea dobitoceasca, in care a cazut firea umana de la atata desfranare, o reprezinta masturbarea involuntara din timpul noptii. Sunt destui tineri intorsi la Hristos care au pornit lupta cea buna dupa ce au fost robiti ani de-a randul de patima masturbarii, dar in inconstienta somnului savarsesc pacatul acesta.

 

Cam acesta este tabloul "odihnei" din timpul somnului pentru multi tineri de astazi, puternic robiti de patima desfranarii: vopsit in culorile mortii.

Iata cum somnul, binecuvantarea lui Dumnezeu peste firea umana cazuta in pacat, a devenit blestem odata cu gustarea desfranarii, precum a devenit pamantul blestemat dupa ce Adam a gustat din fructul oprit. Si nu ne vom ridica din acest blestem al somnului patimas, pana ce nu ne vom impotrivi la sange patimilor ce il pricinuiesc.

Fratilor, toata ziua sa ne pazim mintea si inima cu rugaciunea, ca sa nu culegem noaptea rusinea gandurilor necuviincioase...

doamne ajuta..

"Desfrânarea este, în general, poftirea sau satisfacerea fără rânduială şi nepermisă de legea morală a plăcerilor sexuale. Desfrânarea se poate săvârşi: a) în cuget, adică prin închipuiri şi pofte; b) prin cuvinte şi fapte, c) după rânduiala firească, când se face în afara căsătoriei, d)împotriva rânduielii naturale, ca în păcatele sodomiţilor, care este aşezat între păcatele strigătoare la cer, e) după persoanele care o săvârşesc: desfrânare simplă, incest, adulter şi sacrilegiu."

"Demonul preacurviei îl sileşte să poftească trupuri diferite. El are mai cu seamă grijă de cei care se înfrânează, pentru ca aceştia, nedobândind nimic, să lase totul baltă. Şi, mânjind sufletul, el îl încovoaie spre trebi mârşave. Ba îl face să spună, ori să asculte tot felul de vorbe ca şi cum lucrul cu pricina ar fi chiar în faţa ochilor lor."

Desfrânarea este un păcat foarte grav. Patericul îl numeşte cădere, şi aşa cum zice Sfânta Scriptură este păcatul ce îl facem în trup. Din desfrânare se naşte nesocotinţa, orbirea minţii, iubirea de sine, ura lui Dumnezeu, alipirea de cele materiale, groaza de moarte etc.<!--more Continuare -->

Desfrânarea este o degradare, o sinucidere şi are ca urmare degradarea trupească, istovirea acestuia, degenerare biologică etc. Din cauza desfrânării suferă neamurile, se nasc copii bolnavi mintal, se înnebuneşte (vezi sifilisul) etc., dar cea mai gravă consecinţă este pierderea mântuirii.

Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:

1. Rugăciunea: "un frate a întrebat pe avva Agathon pentru păcatul curviei şi i-a răspuns aceluia: mergi, aruncă neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi vei afla odihnă." (Agathon, 21); "povestitu-sa despre maica Sara, că a răbdat treisprezece ani, fiind luptată tare de dracul curviei şi niciodată nu s-a rugat să se depărteze războiul de la dânsa, ci mai vârtos zicea: Dumnezeu, dă-mi putere!" (Sara, 1)

2. Postul: "un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce voi face, părinte, că pântecele meu mă supără şi nu pot să-l opresc? De aceea zburdă trupul meu. Zis-a lui bătrânul: de nu vei pune întru el frică şi post, nu vei îndrepta paşii tăi pe cărarea lui Dumnezeu," (VI, 34)

3. Răbdarea: "un bătrân oarecare, l-a văzut pe ucenicul său că este foarte supărat şi necăjit de dracul curviei. Şi i-a zis lui: fiule, vrei să-l rog pe Dumnezeu să se depărteze de la tine şi să te părăsească acel război? Iar el a zis: ba nu, părinte, că de mă şi supăr şi mă necăjesc de acel război şi mă ostenesc muncindu-mă, dar văd din osteneală roada răbdării întru mine. Pentru aceasta mai vârtos te roagă pentru mine, părinte, să-mi dea Dumnezeu răbdare ca să pot purta cu mulţumire această ispită. Zis-a lui bătrânul: acum, fiule, am cunoscut că eşti în sporire şi că mă întreci." (VI, 5)

4. Nădejdea: "un frate oarecare, ce trăia în Enat, în mănăstirea Alexandriei, a căzut în păcatul curviei şi după cădere, de multa lui scârbă l-a dus pe el vrăjmaşul la deznădăjduire. El mai venindu-şi în fire şi văzându-se biruit de scârbă şi deznădăjduit, singur ca un doctor iscusit fiind, a pus gândul său spre buna nădejde, zicând: crezi în marea milostivire a lui Dumnezeu, că va face şi cu mine păcătosul şi mă va ierta! Iar când grăia el întru sine acestea, diavolii i-au zis: cum ştii tu că îşi va face milă cu tine? Şi le răspundea lor aşa: dar voi cine sunteţi şi ce grijă aveţi, de îşi va face Dumnezeu milă cu mine ori de nu îşi va face? Că voi sunteţi fiii întunericului, ai gheenei şi ai pieirii veşnice, iar Dumnezeu este bun şi milostiv. Voi ce treabă aveţi? Acestea grăindu-le lor fratele au fugit dracii ruşinaţi de la dânsul, neputând să-i mai facă nimic. Iar fratele cu nădejdea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a pocăit şi s-a mântuit." (VI, 24)lt;/p>

5. Luarea aminte la cauza patimii şi tăierea acesteia: "a zis un bătrân. Dacă curvia se luptă cu trupul tău, vezi din care pricină s-a pornit războiul asupra te şi o îndreptează. Sau din desfătare, sau din somn mult, sau din mândrie, sau de te socoteşti pe tine mai bun decât pe altul, sau ai osândit pe cineva când greşea. Fiindcă afară de acestea nu se luptă omul spre curvie." (VI, 42)

6. Înfrânarea simţurilor şi a gândului: "s-a dus odată avva Isidor la avva Teofil, arhiepiscopul Alexandriei şi dacă s-a întors la Schit, l-au întrebat pe el fraţii: cum se află. Iar el a zis: cu adevărat, fraţilor, eu faţă de om nu am văzut, fără numai a arhiepiscopului. Iar ei auzind, s-au tulburat zicând: oare, s-au cufundat ei, avvo? Iar el a zis: nu aşa, ci nu m-a biruit cugetul să văd pe cineva. Iar ei auzind s-au minunat şi s-au întărit ca să păzească ochii de răspândire." (Isidor, 8); "spuneau părinţii despre un bătrân, care mergând pe un drum, a văzut urme de femeie pe nisip, pe lângă drum. Iar el mergând, tot astupa cu piciorul acele urme, zicând: ca nu cumva să le vadă vreun frate neputincios şi din vederea acestora să înceapă a-l supăra gândurile şi războiul curviei." (VI, 18)

7. Fuga de prilej: "zicea ucenicul lui avva Sisoe, către dânsul: părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lume. I-a zis lui bătrânul: unde nu este femeie, acolo să mergem. I-a zis lui ucenicul: unde este loc, care să nu aibă femeie, decât numai în pustie? Deci i-a zis lui bătrânul: la pustie du-mă!" (Sisoe, 3)

8. Fuga de compania sexului opus: "un frate a rugat pe avva Daniil zicând: dă-mi o poruncă şi o voi păzi pe ea! Şi a zis lui: niciodată să nu întinzi mâna ta cu femeie în strachină şi să mănânci cu ea şi cu acestea vei scăpa puţin de dracul curviei." (Daniil, 2); "zis-a un bătrân: sarea este din apă şi când se apropie de apă, se topeşte şi piere! Aşa şi călugărul, din femeie este născut şi de se va apropia de ea, se va topi şi va pieri." (VI, 27)

Visul, aşa cum am arătat, este un indicativ al stării în care ne aflăm faţă de această patimă: "mişcările fireşti ale trupului (poluţii nocturne) neînsoţite de imaginii în timpul somnului arată că sufletul este destul de sănătos. Orice încropire de imagini e semn de nevolnicie. Socoteşte feţele fără contur simbolul unei patimi mai vechi, iar cele bine conturate, simbolul unei răni proaspete."

Pr. Petru Suciu, "Metode psihoterapeutice in Pateric"..

doamne ajuta..