Credem în Dumnezeu, mergem la Biserică, ne mărturisim păcatele, ne împărtăşim, ne rugăm seara, dimineaţa şi-n timpul zilei, şi pentru că facem toate acestea ne considerăm credincioşi. Câteodată acest "statut" de credincios şi apropiat al lui Dumnezeu ne face să-i judecăm pe alţii care poate nu se arată aşa de râvnitori ca noi, sau poate nu-l cunosc pe Dumnezeu. Şi uite aşa începem să judecăm când vedem pe cinevă că a căzut în păcate grele, acuzându-l sau mustrându-l verbal sau în mintea noastră.

De multe ori rămânem miraţi de faptul că unii pot păcatui traind in desfrau, îmbătându-se,  înjurând, făcând avorturi, furând, înşelând sau lovind pe cineva. Şi această mirare a noastră e folosită de diavolul pentru a ne  şopti că suntem mai buni, şi fiind aşa aproape de Dumnezeu niciodată nu vom face păcate aşa de mari. Acest gând creşte în noi mândria  şi naşte dispreţul faţă de cel ce păcătuieşte, întipărindu-se în minte ideea că niciodată nu vom cădea aşa.

Şi astfel uităm că nu prin puterile noastre reuşim să nu cădem, ci numai prin puterea care ne-o dă Dumnezeu în fiecare clipă, ca Unul ce este în noi de la Botez, căci câţi în Hristos ne-am botezat în Hristos ne-am şi-mbrăcat. Iar haina aceasta e în primul rând a sufletului ,dar şi a trupului, care ne fereşte de murdăria şi răceala păcatului.

Uităm că Sfântul Apostol Pavel ne atenţionează cu dragoste: "cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă" (1 Cor. 10, 12), altfel spus, cui i se pare că e drept prin puterile lui să-şi aducă aminte ce spune psalmistul: "Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin." (Psalmul 15)

Şi cel ce păcătuieşte e fiu al lui Dumnezeu, Domnul îl iubeşte şi pe el aşa, la fel cum o mamă arată aceeaşi dragoste către fiul cel obraznic ca şi către  şi cel cuminte.

Uneori ne lasă Dumnezeu să cădem în păcat pentru că suntem mândri,  pentru a realiza că singuri nu putem face nimic bun. Câteodată Domnul îşi ia mâna de pe noi şi ne lasă să ne prăbuşim în păcate, ca să-i înţelegem şi pe cei pe care noi ii judecăm, să le înţelegem mai bine suferinţa.

Asa a cazut in pacate grele si regele David prin ucidere si curvie, asa a cazut si Sf. Petru cu lepadarea de Dumnezeu, asa a cazut si Iuda vanzatorul de Dumnezeu, si asa vor cadea oamenii credinciosi pana la sfarsitul lumii din pricina mandriei si a neascultarii.

<!--more-->

Astfel, si creştinii pot cădea în păcate grele, mai ales atunci când se consideră deasupra celor păcatoşi. Nimeni nu e fără de păcat, unii au păcate mai mici sau mai mari dar toţi au vina păcatului, toţi suntem în aceeaşi barcă. Dumnezeu a lăsat Biserica pentru a ne mântui numai împreună, şi nu unul câte unul. Eu n-aş vrea să mă duc în Impărăţia Cerurilor fără soţia şi fetiţa mea, fără mama şi tata, fără prietenii mei, fără naşii şi finii mei, m-ar durea sufletul să văd cum unii se duc în întuneric iar alţii la lumină.

Nu e de ajuns ca eu să nu păcătuiesc, ci trebuie să mă îngrijesc ca şi cel de lângă mine să nu mai păcătuiască. Nu e de ajuns să mă arat eu plin de virtuţi iar aproapele meu să se înece în păcat. Gândul că noi creştinii nu putem cădea în păcate grele e o mare ispită şi ne face să nu-i mai iubim pe oameni.

Să nu judecăm pe nimeni mai bine, să nu ne îngrijim de păcatele altora ci de ale noastre, să-i iubim pe toţi ca şi cum n-ar fi păcătuit aşa cum Dumnezeu zilnic are grija de noi şi ne iubeşte uitând de sacul de păcate pe care-l purtăm în spinare.

Credinta singura nu numai ca nu mantuieste pe nimeni, dar nici macar nu te fereste de a cadea in pacate. Ceea ce ne scapa de pacat insa, este funia ascultarii care la un capat incepe cu frica de Dumnezeu iar la celalalt capat se termina cu dragostea de Dumnezeu. Iar noi calatorim spre Imparatia Cerurilor tocmai pe aceasta funie, primita prin credinta.

Şi noi creştinii putem cădea în păcate grele...

doamne ajuta..

Intrucat traim intr-o societate sexualizata pana in maduva oaselor, intr-o lume in care anormalul este normal, intr-o lume in care stimulii vizuali agreseaza si lezeaza orice masura a bunului simt, vom vorbi de una dintre cele mai grele si mai raspandite probleme pe care starea actuala a lucrurilor o proiecteaza pe relatia dintre barbat si femeie: poftirea barbatului, sau altfel spus erotismul ascuns in fantezii si ganduri ale barbatului. Este de stiut ca poftirea nu este proprie numai barbatului ci si femeii, insa poftirea in gand este tipică barbatului precum si ispitirea prin trup este tipica femeii, si de aceea vom vorbi acum doar despre poftirea barbatilor la frumusetea straina.

Fie ca este vorba de barbati tineri sau mai putini tineri, saraci sau bogati, educati sau mai putin educati, manifestarile sunt aceleasi: ganduri patimase la vazul unei femei frumoase. De nenumarate ori am vazut baieti tineri si barbati in toata firea poftind si facand remarci rusinoase la adresa fetelor tinere de pe strada, la adresa surorilor, verisoarelor si chiar a mamelor propriilor prieteni, ba chiar si remarci grosolane la imaginea femeilor expuse sub forma de panouri publicitare pe strada, si toate acestea cu o usurinta si o lipsa de rusine de nedescris.

Sfanta Elena din Sinope

Mareste imaginea.

Sfanta Elena din Sinope este o sfanta fecioara, care a fost omorata cu moarte martirica, pentru credinta ei in Hristos, pe la inceputul secolului al XVIII-lea. Biserica de Rasarit o praznuieste pe Sfanta Elena din Sinope in ziua de 1 noiembrie.

Sfanta Elena a vietuit in jurul anului 1700, in localitatea Sinope, regiunea Paflagonia. Tanara s-a nascut in familia Bekiary, in localitatea Sinope, cel mai vechi oras din Pont. Parintii tinerei Elena au crescut-o in viata crestina, lucru ce a insufletit-o pe tanara cu o dragoste netarmurita fata de Hristos.

 

Pe cand avea numai 15 ani, mama ei o trimite pe Elena la un magazin din Kryonas, spre a cumpara materiale pentru brodat. Pe cale, tanara crestina a trecut pe langa casa lui Ukuzoglu Pasa, guvernatorul otoman din Sinope, care se afla, la acel moment, la fereastra. Vazand-o pe fata si aprinzandu-se de pofta diavoleasca, paganul a cerut ca aceasta sa fie adusa la el.

Paganul cu mintea intunecata a incercat de mai multe ori sa o forteze pe fata, spre pacatul cel trupesc, insa o putere nevazuta il oprea de fiecare data. Neintelegand ce se intampla, otomanul a inchis-o pe fata in pivnita casei sale. Cu ajutorul lui Dumnezeu, tanara Elena a reusit sa fuga si sa se intoarca acasa.

Cuprins de manie si suferind de mandrie, pentru ca tanara a reusit sa fuga din pivnita casei lui, guvernatorul otoman i-a adunat pe batranii comunitatii grecesti din localitate si le-a spus ca, daca nu i-o vor aduce pe tanara Elena, ii va omora pe toti cu chinuri grele. La cererea batranilor, spre scaparea poporului crestin, tatal si-a frant inima, ca si oarecand Dreptul Avraam, si a trimis-o pe copila la pagan. 

Nefericitul pagan a incercat iarasi, de mai multe ori, sa o forteze pe fata la pacatele lui cele spurcate, insa aceeasi putere dumnezeiasca l-a oprit de fiecare data. Se marturiseste, in viata acesteia, ca Sfanta Elena rostea de fiecare data primii sase Psalmi, pe care ii invatase de la unchiul ei, dimpreuna cu alte rugaciuni pe care le invatase singura, pe de rost.

"Doamne, nu cu mania Ta sa ma mustri pe mine, nici cu urgia Ta sa ma certi. Miluieste-ma, Doamne, ca neputincios sunt; vindeca-ma, Doamne, ca s-au tulburat oasele mele; si sufletul meu s-a tulburat foarte si Tu, Doamne, pana cand? Intoarce-Te, Doamne; izbaveste sufletul meu, mantuieste-ma, pentru mila Ta. Ca nu este intru moarte cel ce Te pomeneste pe Tine. Si in iad cine Te va lauda pe Tine? Ostenit-am intru suspinul meu, spala-voi in fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu voi uda. Tulburatu-s-a de suparare ochiul meu, imbatranit-am intre toti vrajmasii mei.

Departati-va de la mine toti cei ce lucrati faradelegea, ca a auzit Domnul glasul plangerii mele. Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugaciunea mea a primit. Sa se rusineze si sa se tulbure foarte toti vrajmasii mei; sa se intoarca si sa se rusineze foarte degrab." (Psalmul 6)

 

Dandu-si seama ca nu are nici o putere asupra sfintei, Pasa a aruncat-o pe aceasta in inchisoarea comuna, unde a dat porunca de a fi torturata pana la moarte. Calaii au torturat-o pe Sfanta Elena fara masura, in cele din urma batandu-i in cap doua cuie mari. Cuprinsi de furie si mustind de mandrie, in cele din urma ei i-au taiat capul Sfintei Elena. Dupa aceea, punand trupul acesteia intr-un sac, l-au aruncat in apele Marii Negre.

Se spune ca trupul sfintei a plutit pe ape pana in dreptul locului numit Gai, unde s-a scufundat. Niste marinari greci, vazand o lumina cereasca, au mers pana la locul unde se afla scufundat sacul cu trupul Sfintei Elena din Sinope. Scotandu-l din apa, ei l-au dus preotilor. Inca de la inceput, Sfintele ei Moaste s-au aratat drept vindecatoare si facatoare de minuni.

Trupul Sfintei Elena din Sinope a fost dus in Rusia, numai Capul acesteia fiind asezat in biserica crestina din Sinope. Pana astazi, sfanta a savarsit nenumarate minuni, mai ales pentru aceia ce sufera de dureri de cap si de boli ale capului.

 

Cand grecii crestini au fost alungati din localitatea Sinope, in anul 1924, ei au luat cu ei si Capul Sfintei Elena. Cel care a purtat de grija Sfintelor Moaste a fost presedintele Christos Kapharopoulos. Astazi, capul sfintei se afla asezat, spre cinstire, in Biserica Sfanta Marina, din localitatea Ano Toumbas, din apripiere de Tesalonic.

In perioada 10-12 aprilie 2010, minunatul Cap al Sfintei Nou Mucenite Elena din Sinope, a fost adus in Slovacia, la dorinta Mitropolitului Goerge din Michalovce si Kosice. Din biserica greceasca, acesta a fost luat cu binecuvantarea Mitropolitului Anthimos de Tesalonic. Sfanta Elena din Sinope este cinstita ca ocrotitoare a Mitropoliei de Michalovce si Kosice, alaturi de alti trei sfinti ocrotitori, cat si ca ocrotitoare a tinerilor din intreaga Slovacie.

Teodor Danalache

doamne ajuta...

Tinerii in Biserica - Predici la duminici si sarbatori

'În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ, face spume la gură, scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi, văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, iar copilul, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.' (Duminica a IV-a din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul, Evanghelia după Marcu 9, 17-32)

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia vindecării demonizatului a fost rânduită de Biserică să fie citită în Duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor, numită şi Duminica Sfântului Ioan Scărarul, pentru că în ea se face în mod deosebit pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, deşi el mai este pomenit în fiecare an la 30 martie.

Evanghelia ne arată în mod concentrat trei mari lucrări pe care le-a săvârşit Mântuitorul Iisus Hristos, şi anume: a vindecat de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat pe copil de boală şi a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească privind izgonirea demonilor din om.

Slăbirea credinţei întăreşte lucrarea diavolului asupra omului

Evanghelia evidenţiază, pe de o parte, cât de multă suferinţă a întâlnit Iisus Hristos în copilul chinuit de demon şi cât de puţină credinţă a găsit la tatăl acestuia. Multă suferinţă, pe de o parte, şi puţină credinţă, pe de altă parte. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos îndată ce aude pe tatăl copilului bolnav zicând: 'Am zis ucenicilor Tăi să-l alunge (pe demon), dar ei n-au putut', S-a tulburat pentru că ştia pricina nevindecării copilului, şi anume credinţa slabă a tatălui şi nepriceperea duhovnicească a ucenicilor. Totuşi, Iisus nu l-a mustrat direct pe tatăl copilului, ca să nu mai adauge la multa lui suferinţă şi durerea mustrării. Dar pentru că tatăl copilului făcea parte din poporul evreu care s-a împărţit în două, adică unii credeau în Hristos, iar alţii se îndoiau de puterea Lui, Mântuitorul a zis către toţi cei slabi în credinţă: 'O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?'

Prin aceasta, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne arate indirect că foarte adesea demonii au putere asupra oamenilor când slăbeşte credinţa în popor. Cu cât slăbeşte mai mult credinţa în popor, cu atât duhurile rele au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i să cârtească, să se răzvrătească sau să hulească pe Dumnezeu atunci când trec prin suferinţă, mai ales când suferă un copil nevinovat. Adesea, cel slab în credinţă când suferă se revoltă sau huleşte pe Dumnezeu în loc să se apropie de El sau să-I ceară ajutorul Său.

Mustrarea Domnului nu înseamnă micşorarea milei Lui faţă de om

Înţelegând cât de cumplită era suferinţa copilului, Mântuitorul Iisus Hristos a zis: 'Aduceţi-l la Mine'. Deci chiar şi atunci când mustra pe cei slabi în credinţă, Iisus rămânea totuşi în starea de iubire faţă de oameni. Cu alte cuvinte, mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Lui faţă de omul în suferinţă. Iar după ce l-au adus pe copilul chinuit de duhuri rele mai aproape de Iisus, Mântuitorul l-a întrebat pe tatăl copilului de câtă vreme i se întâmplă copilului această chinuire, adică este aruncat când în foc, când în apă, sau trântit la pământ. Atunci tatăl copilului a răspuns: din pruncie, deci de multă vreme. Întrucât Mântuitorul l-a întrebat despre vremea suferinţei copilului, tatăl acestuia i-a cerut ajutor lui Iisus, însă având doar o nădejde firavă în suflet: 'De poţi face ceva, ajută-ne, fie-Ţi milă de noi'. Acest dacă poţi face ceva exprima o credinţă slabă şi o speranţă firavă, întrucât tatăl copilului a văzut că ucenicii Mântuitorului nu au putut vindeca pe copilul său. Prompt, mustrător şi totuşi încurajator, Iisus i-a răspuns: 'De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui care crede'.

În acel moment, tatăl copilului a simţit mustrarea Mântuitorului în mod direct, pentru că i-a fost adresată lui personal, nu în general mulţimii care asculta. Atunci tatăl copilului şi-a recunoscut vina, adică puţina lui credinţă, şi căzând în genunchi, cu lacrimi în ochi, a strigat: 'Cred, Doamne, ajută necredinţei mele'. Prin aceasta, sărmanul tată s-a pocăit pentru îndoială sau pentru credinţa lui slabă şi, cu multă smerenie, proprie căinţei sincere, a zis: 'Cred, Doamne, ajută necredinţei mele'

Pocăinţa şi multa smerenie a tatălui aduc vindecarea fiului bolnav

În partea primă a cuvintelor sale, tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credinţă, iar în partea a doua, s-a întărit în smerenie, recunoscând că la început nu a avut credinţă suficient de tare pentru a dobândi vindecarea copilului său. Vedem în cuvintele tatălui sărman două atitudini complementare din punct de vedere duhovnicesc. Mai întâi, lacrimile lui arată starea lui de căinţă pentru că avea credinţă puţină, sau credinţă amestecată cu îndoială, iar apoi cuvintele 'Cred, Doamne' arată dorinţa lui de a-şi întări credinţa. În sfârşit, cuvintele lui 'ajută necredinţei mele' confirmă o dată în plus pocăinţa şi smerenia lui. El nu a zis: ajută credinţei mele puţine, ci, din smerenie, a numit puţina lui credinţă chiar necredinţă. Îndată după ce a îndreptat duhovniceşte pe acest tată necăjit, întărindu-l în credinţă, Iisus i-a vindecat copilul, poruncind demonului care chinuia pe copil: 'Ieşi din el şi să nu mai intri în el'. În clipa aceea, demonul l-a zguduit pe copil foarte puternic şi l-a aruncat la pământ. Iar copilul zăcea la pământ, încât unii credeau că murise. Însă Iisus l-a luat pe copil de mână, l-a ridicat în picioare şi l-a dăruit tatălui său. Iar copilul a fost vindecat pentru totdeauna.

Tatăl compătimitor devine glasul suferinţei copilului robit de un duh rău

Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit dorinţa acestui tată sărman care nu a zis: 'ajută pe copilul meu' sau 'fie-Ţi milă de el', ci a zis 'ajută-ne, fie-Ţi milă de noi'. Deşi suferea doar copilul, toată suferinţa lui se transfera şi tatălui său. Întreaga suferinţă a copilului era împărtăşită şi de tatăl său. Copilul era bolnav, dar tatăl lui s-a făcut glasul suferinţei acestuia care era chinuit de un duh mut şi surd. De fapt, pentru că era stăpânit de un duh mut şi surd, copilul nici nu putea să articuleze vreun cuvânt, să-şi exprime suferinţa. Văzând acum Mântuitorul Iisus Hristos rugăciunea fierbinte şi credinţa puternică a tatălui copilului, a poruncit duhului necurat să iasă din acel copil şi să nu mai intre în el niciodată. Numai acum copilul redevine cu adevărat copilul tatălui său, întrucât Iisus i l-a redat sănătos şi liber. Cât era bolnav sau posedat de duhul necurat, acesta stăpânea peste copil. Vedem deci cum Mântuitorul Iisus Hristos are milă atât de tatăl copilului, care se pocăieşte recunoscându-şi puţina lui credinţă, cât şi de copilul pe care îl eliberează de duhul mut şi surd. Astfel, toţi cei prezenţi au văzut iubirea milostivă şi vindecătoare a lui Iisus.

Hristos descoperă ucenicilor Săi ştiinţa izbăvirii oamenilor de puterea duhurilor rele

Evanghelia ne spune că după ce Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în casă, ucenicii Lui erau nedumeriţi şi se întrebau în sinea lor şi între ei de ce nu au putut ei înşişi să scoată duhul mut şi surd din copilul suferind. Apoi, prinzând curaj, l-au întrebat pe Mântuitorul: 'pentru ce noi n-am putut să-l izgonim (pe demon)'. Iar Mântuitorul, ca un învăţător înţelept, le-a spus lor ceea ce nu cunoşteau, şi anume că există 'un neam de diavoli' care nu ies din om decât prin rugăciune şi prin post. Ucenicii primiseră de la Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a alunga duhurile necurate şi de a vindeca orice boală şi orice neputinţă din popor, dar nu înţelegeau de ce această putere nu a devenit operantă sau lucrătoare în cazul de faţă. Însă Mântuitorul Iisus Hristos îi vindecă de nepriceperea lor duhovnicească în a lucra izbăvirea omului de puterea demonică, şi anume nu este suficient să porunceşti verbal demonilor ca să iasă afară din omul pe care îl stăpânesc, ci trebuie să fii încărcat cu putere dumnezeiască în toată fiinţa ta. Trebuie să fii plin de Duhul Sfânt ca să poţi alunga duhurile cele rele din oamenii chinuiţi de acestea. Iar prezenţa lucrătoare a Duhului lui Dumnezeu sau a Duhului Sfânt vine în om prin rugăciune stăruitoare şi prin postire. Când omul posteşte, se smereşte, iar cu cât se smereşte mai mult, cu atât rugăciunea sa devine mai fierbinte. Prin smerenie, omul se goleşte de sine sau de egoism şi se umple de prezenţa iubitoare, mântuitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu.

Demonii se tem de smerenie şi de prezenţa Duhului Sfânt din omul smerit

Apostolii învaţă, aşadar, de la Mântuitorul Iisus Hristos că nu este suficient să poruncească demonilor ca să iasă din copil, ci trebuie să fie în stare de comuniune vie cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin post. De ce? Pentru că demonii nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, dar mai ales se tem de prezenţa Duhului Sfânt în om, întrucât numai Duhul Cel Sfânt şi Bun poate alunga duhurile necurate şi rele din oameni. Prin această învăţătură, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată cât de necesară, de vie şi de puternică, de eliberatoare de patimi drăceşti şi duhuri necurate, de boală şi neputinţă este rugăciunea unită cu postul. Biserica a rânduit să fie citită această parte din Evanghelia după Sfântul Marcu cu scopul de-a ne arăta că perioada Postului Mare este mai ales timp de rugăciune fierbinte şi de postire multă pentru a ne întări în credinţă şi a lupta împotriva păcatului, a patimilor şi a duhurilor rele.

Postirea schimbă foamea şi setea noastră fizică în foame şi sete spirituală după Dumnezeu

Sfinţii Părinţi, rugători şi postitori, care s-au luptat mult cu patimile egoiste, numesc patimile acestea 'demoni' sau 'duhuri rele'. Aşa, de pildă, ei numesc lăcomia 'demonul lăcomiei'. Pentru a înţelege această vorbire a lor, trebuie să înţelegem mai întâi lupta lor. Ei au văzut că, foarte adesea, demonii folosesc slăbiciunile trupului şi ale sufletului spre a-l îndepărta pe om de Dumnezeu. Într-o rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, Sfântul Isaac Sirul spune: 'Doamne, nu am fiică, ci trup care cumplit se îndrăceşte'. Prin această luptă cu patimile, cu ispitele care nu vin omului doar de la trup, ci şi de la duhurile necurate, invidioase pe om, când acesta se apropie de Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au experimentat personal puterea rugăciunii unite cu postul. Rugăciunea şi postul schimbă foamea şi setea noastră fizică sau trupească în foame şi sete duhovnicească după Dumnezeu. Dacă omul se hrăneşte cu prezenţa lui Dumnezeu din rugăciune, din citirea Sfintelor Scripturi, din vorbirea duhovnicească, din fapta de milostenie, atunci el devine puternic şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate birui patimile şi ispitele care vin de la demoni prin slăbiciunile firii umane păcătoase.

În plus, Evanghelia de astăzi ne arată şi grija părinţilor pentru copii. Tatăl copilului bolnav, chiar dacă a avut la început o credinţă mai slabă, amestecată cu îndoială, din cauza suferinţei copilului, suferinţă pe care o împărtăşea şi el, a venit la Hristos, vindecătorul de boli, să-I ceară ajutor, iar Hristos Domnul i-a întărit tatălui credinţa, iar copilului i-a ridicat suferinţa. Aici vedem cum Hristos Domnul cheamă pe toţi părinţii care au copii bolnavi sau chinuiţi de duhuri şi patimi rele să vină la El, cerând ajutorul Lui, cu multă credinţă şi speranţă.

Prin urmare, Evanghelia Duminicii a IV-a din Postul Sfintelor Paşti este una a vindecării, a speranţei cultivate prin credinţă tare şi prin rugăciune fierbinte însoţită de post.

Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii şi al pocăinţei

Duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este unită cu pomenirea Sfântului Ioan Scărarul. Acesta a trecut la Domnul în anul 649, trăind în ultima parte a secolului al VI-lea şi prima parte a secolului al VII-lea, în părţile muntelui Sinai, deşi era originar din Palestina.

Sfântul Ioan Scărarul a fost un dascăl al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinţei şi al pocăinţei. În cartea sa numită Scara virtuţilor sau Scara Paradisului ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi şi să dobândim virtuţile. Smerenia şi iubirea sunt virtuţile cele mai mari pe care le descrie el în cartea Scara virtuţilor. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuţilor dobândite prin credinţă puternică, prin rugăciune şi post, este un dascăl al întregii creştinătăţi. Scara virtuţilor sau pe scurt Scara a fost citită ca un manual de viaţă duhovnicească secole de-a rândul în mediul monahal. Şi astăzi în unele mănăstiri această carte este citită mai cu seamă în perioada postului. În cuvinte simple, dar cu un conţinut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte şi din inimă, a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, prin curăţirea de patimi şi cultivarea virtuţilor. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările Duminicii a IV-a din Postul Paştilor ca fiind el însuşi 'scară a virtuţilor', 'lauda monahilor', 'luminător şi călăuzitor pe drumul mântuirii'.

Pocăinţa, smerenia, lacrimile şi toate nevoinţele de care se face pomenire în Scara Sfântului Ioan au ca scop curăţirea noastră de patimi şi creşterea noastră în virtuţi, în iubire smerită faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Aceste virtuţi sunt adunate în suflet ca flori de lumină pentru a le oferi Mântuitorului Iisus Hristos în lumina Sfintelor Paşti. Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii, al postirii şi al pocăinţei, este nu numai lăudat în cântările Utreniei acestei duminici, ci este şi invocat să se roage pentru noi. Prin urmare, el este nu numai un model sau o icoană duhovnicească, ci şi un rugător pentru noi. De aceea, noi ne rugăm Sfântului Ioan Scărarul să ne ajute să ne vindecăm de patimi şi să dobândim virtutea iubirii smerite şi milostive, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin!-.

doamne ajuta..

Iubirea - Iubirea indragostitilor

„Iubirea e o stofă a naturii, brodată de imaginaţie!” – Voltaire.

„Iubirea adevărată este o taină: este delicată, suavă şi mult prea pură. Este ca un joc curat între doi copii, care se iubesc mereu cu aceeaşi intensitate, exact ca şi în prima zi.

Iubirea mă aruncă în ochii celuilalt, unde mă pierd într-un ocean de iubire. Iubirea mă sufocă, îmi cuprinde inima cu un dor amar şi dulce totodată, mă ridică şi mă coboară în lumea visului şi în prăpastia durerii, dar nu pot trăi fără de ea. Celălalt este sensul meu şi rostul meu în timp şi în veşnicie. Sunt un nimic fără de el, nu am nici un rost fără de el, nu pot gândi ceva coerent şi nu-mi pot imagina o clipă a vieţii mele în care el sau ea să nu apară!

Eu sunt cu adevărat eu numai când mă uit în ochii persoanei iubite. Poate că nu am multe să îi spun de fiecare dată, dar prezenţa celuilalt mă arde într-un foc dulce şi răcoritor. Mi-e frică să mă gândesc că ar putea veni clipa pierderii iubirii: nu va mai avea nici un rost viaţa mea! Atingerea mâinii lui mă ridică la ceruri şi mă umple de bucurie. Mă arde până la epuizare şi mă umple de lumina acestui ceresc foc. Cuvântul lui îl sorb cu toată fiinţa mea şi însetez după tăcerea pe care o las să se aştearnă între noi atunci când suntem împreună. Mă simt veşnic doar pentru că iubesc.

Eu nu mai exist decât pentru a iubi. Restul chiar nu contează! Restul nu ţine de mine şi nu are nici o valoare. Vorbesc doar pentru că am a dărui cuvinte de iubire persoanei iubite sau pentru a implora Cerul să mă aşeze şi mai curat în inima iubirii mele. Respir doar între două întâlniri, restul fiind dor, tăcere şi o dulce moarte a aşteptării. Gândurile mele vin doar din iubire şi îşi imaginează o iubire şi mai deplină. Văd persoana iubită în inima mea, în fiecare floare, în fiecare nor, în fiecare chip de copil pe care îl întâlnesc şi o aud în visele cele mai dulci, care nu ar trebuie vreodată să se termine. Paşii mei sunt purtaţi de aceeaşi inimă: a mea şi a persoanei iubite de mine, căci de când ne-am sărutat prima oară nu mai avem două inimi. Atunci am înţeles că exist pentru a iubi. Restul este de domeniul trecutului, undeva ascuns într-un colţ uitat al vieţii mele. Şi mă gândesc cum va fi viaţa alături de iubirea mea, care a fost creată de Dumnezeu exact pentru mine.

Am învăţat să trăiesc de când iubesc, am învăţat ce este veşnicia şi Îi pot mulţumi lui Dumnezeu pentru imensitatea de iubire pe care a revărsat-o în inima mea....

Poate că acestea ar fi câteva dintre gândurile unei iubiri curate, deşi nimeni nu a îndrăznit vreodată să creadă că iubirea poate fi aşternută pe hârtie, că poate fi cuprinsă între săracele noastre cuvinte, care mai mult ascund decât dezvăluie....”

(Părintele Paulin de la Putna – Iubire, spovedanie şi libertate!, Editura Egumeniţa, 2008)

doamne ajuta..

Discursuri din Sfânta Scriptură - Noul Testament

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, căci cu judecata cu care judecaţi, cu aceea veţi fi judecaţi; şi cu măsura cu care măsuraţi, cu aceea vi se va măsura.

Cum de vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum îi vei zice fratelui tău: Lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi!, şi iată că'n ochiul tău este bârna? Făţarnicule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi numai atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. Nu daţi cele sfinte b câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie.

Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide; că oricine cere, primeşte; cel ce caută, află; şi celui ce bate i se va deschide. Cine oare este omul acela dintre voi căruia fiul său îi va cere pâine şi el îi va da piatră?; sau, de-i va cere peşte, el îi va da şarpe? Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El!

Aşadar, pe toate câte vreţi să vi le facă vouă oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor; că aceasta este legea şi profeţii. Intraţi pe poarta cea strâmtă; că largă este poarta – şi lat este drumul ce duce la pieire şi mulţi sunt cei ce intră prin el; şi strâmtă este poarta – şi îngust este drumul ce duce la viaţă şi puţini sunt cei ce îl află. Feriţi-vă de profeţii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi d, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară se culeg struguri din spini sau smochine din mărăcini?Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune.Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.

Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor spune în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am profeţit? şi nu în numele Tău demoni am scos? şi nu în numele Tău multe minuni am făcut? Şi atunci le voi mărturisi: Niciodată nu v'am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine, voi, cei ce lucraţi fărădelegea!

De aceea, tot cel ce aude aceste cuvinte ale Mele şi le plineşte e, i se va asemăna bărbatului înţelept care şi-a clădit casa pe stâncă.

Şi a căzut ploaia şi au venit puhoaiele şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, dar ea n'a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă.Dar cel ce aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le plineşte, i se va asemăna bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit puhoaiele şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea şi ea a căzut. Şi mare i-a fost căderea!“

Iar când Iisus a sfârşit cuvintele acestea, mulţimile erau uimite de învăţătura Lui, că îi învăţa ca unul care are putere f, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor.

(Discurs al Mântuitorului Iisus Hristos ţinut în faţa mulţimilor, care poate fi găsit în Sfânta Scriptură, în Evanghelia după Matei, capitolul 7)

(În imagine este chiar Muntele Fericirilor din Galileea de unde Mântuitorul a ţinut această predică)

doamne ajuta..

Vorbim foarte des despre căderea în păcat al lui Adam dar uităm că în momentul căderii el nu era singur, ci împreună cu Eva. Astfel eşecul ascultării de Dumnezeu şi săvârşirea primului păcat a venit ca urmare a unei neînţelegeri între bărbat şi femeie, între Adam şi Eva.

Dacă Adam ar fi fost mai apropiat de Dumnezeu, mai credincios şi mai înţelept, ar fi refuzat propunerea Evei de a mânca din pomul cunoştinţei binelui şi a răului, şi ar fi mustrat-o pentru slăbiciunea de a se fi lăsat ispitită de diavol.

Iov, după câteva mii de ani, fiind într-o postură mult mai grea ca a lui Adam s-a comportat înţelept. După ce diavolul i-a luat toate averile, casa, copiii şi sănătatea, ajungând să trăiască în afara oraşului pe o grămadă de gunoi, soţia sa, indignată de atâtea necazuri pe care Dumnezeu le-a îngăduit să se întâmple în familia lor, îi spune lui Iov:

„Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!“

Dar Iov, îi răspunde în chip înţelept:

"Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?" Şi în toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele sale.”

Iov ar fi fost mult mai îndreptăţit decât Adam să asculte sfatul femeii şi să cârtească împotriva lui Dumnezeu, dar n-a făcut-o. Iar pentru toate acestea Dumnezeu i-a răsplătit însutit răbdarea şi credincioşia lui.

Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu:

„Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut.”

Unul din aspectele determinante ale chipului pe care l-a primit omul de la Dumnezeu este heterosexualitatea. Dumnezeu, deşi Unul în fiinţă este Treime de Persoane. Aceeaşi fire dumnezeiască se regăseşte în trei Persoane diferite: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. La fel, aceeaşi fire umană se regăseşte diferit în bărbat şi în femeie. Aşa cum Dumnezeu nu este unul solitar ci comuniune şi iubire de Persoane, în acelaşi fel şi omul nu este singur ci este bărbat şi femeie, comuniune în diversitate.

„Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el".” (Facere 2, 18)

Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard spune: „Căutarea comuniunii dintre bărbat şi femeie este chipul căutării comuniunii dintre Dumnezeu şi om.” Bărbatul se apropie şi îl cunoaşte pe Dumnezeu învăţând iubirea din relaţia pe care o are cu femeia sa. Eşecul relaţiei divino-umane se repercutează în eşecul relaţiei dintre bărbat şi femeie. Puţina credinţă a lui Adam i-a afectat toată familia, iar marea înţelepciune a lui Iov a salvat sufletul soţiei sale şi viitorul întregii familii.

Toate păcatele oamenilor au ca primă sursă de propagare educaţia primită în familie. Copilul reuneşte în sine, comportamental, succesul sau eşecul relaţiei dintre tatăl şi mama lui. Cei şapte ani de acasă vor scoate la iveală virtuţile, credinţa şi faptele părinţilor de-alungul timpului. Copilul va imita tot ce a văzut la părinții săi, iar deprinderile pe care şi le va forma în viitor var avea la bază educaţia primită în familie.

Relaţia tatălui cu Dumnezeu şi a mamei cu Dumnezeu vor afecta pozitiv sau negativ căsnicia lor şi implicit comportamentul şi conştiinţa copiilor.

Concluzia este aceasta: toate păcatele lumii sunt eşecuri parţiale sau totale ale relaţiei dintre bărbat şi femeie. Oare venirea lui Iisus la nunta din Cana Galileii nu are şi un înţeles mai adânc? Oare nu înseamnă ceva mai mult, faptul că la nuntă Iisus face prima dovadă a dumnezeirii Sale? De ce oare a ridicat Dumnezeu căsătoria la rangul de taină între cele şapte, iar Bisericii i-a dat în grijă - deci în răspundere şi în drept - de-a urmări cu luare aminte roadele Tainei, aceşti muguri ai vieţii, copiii? Nu oare de aceea, ca ei să fie fiii Săi, întregi la minte şi la trup, şi nu dimpotrivă, puii fărădelegii? Iată, din acest motiv, prima minune pe care a făcut-o Mântuitorul Hristos a fost cea din Cana unde a binecuvântat nunta, unirea femeii şi a bărbatului împăcându-i unul cu altul, şi pe amândoi împreună cu Dumnezeu, astfel încât și fiii lor să fie împăcați cu Dumnezeu.

Familia umană este chip al Sfintei Treimi, al familiei dumnezeieşti. Aşa cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt se iubesc şi conlucrează minunat împreună, la fel ar trebui să fie şi între bărbat, femeie şi copiii lor. Așadar, păcatele omenirii se vădesc a fi în primul rând eşecuri ale neînţelegerii dintre soţ şi soţie şi dintre părinţi şi copii. Dacă oamenii ar învăţa iubirea în familie ar şti să iubească şi pe cei din afara ei.

Dar, neînţelegerile dintre soţ şi soţie își spun cuvântul în societate, ducându-i de la ceartă la violenţă, de la poftă la adulter, divorţ, și ură. Educaţia precară pe care părinții o oferă copiilor permite instalarea unor patimi grave în sufletul celor mici: necredinţa, indiferenţa, desfrânarea, lenea, fumatul, excesul de băuturi alcoolice, drogurile, hoţia, nesupunerea, etc. În acest fel societatea va primi în sânul ei oameni cu grave devieri de la moralitate, adică de la normalitate. Toţi aceştia vor afecta direct sau indirect şi pe ceilalţi care nu au aceste patimi.

Revenind la subiectul nostru, greşita înţelege a heterosexualităţii (a relaţiei normale dintre bărbat şi femeie) are efecte negative puternice asupra societăţii. Tocmai din acest motiv au apărut: prostituţia, pedofilia, pornografia, masturbarea, homosexualitatea, şi multe alte urâciuni care arată doar că bărbatul nu şi-a înţeles femeia încercând să obţină doar plăcere de pe urma ei. La fel, nici femeia nu a înţeles menirea bărbatului ca unul ce este cap al ei şi al întregii familii.

Eşecul multor familii în societatea de astăzi provine din greşita înţelegere a sexualităţii umane. Raportarea noastră față de sexualitatea umană este una definitorie pentru omenire. De aceea, dacă barbatul nu va înțelege cum trebuie sexualitatea umană, atunci se va raporta greșit și față de femeie. Reciproca este la fel de valabilă. Întreaga viață pe care o ducem se află sub încidența sexualității. Aşa a fost de la începutul lumii şi aşa va fi pâna la sfârşit. Totul porneşte de la concepţia noastră despre viaţă şi apariţia ei.

doamne ajuta..

Vă oferim în continuare relatarea unei întâmplări din viața mărturisitorului Ioan Ianolide, petrecută după ieșirea sa din iadul temnițelor comuniste. Tinerii au multe de învățat din această experiență, dar mai ales părinții care își cresc copiii fără Dumnezeu:

După o vreme eram într-o localitate balneară ca să-mi mai potolesc durerile din oase [majoritatea mărturisitorilor sufereau de dureri reumatice severe din pricina frigului îndelung îndurat în temnițe n.n.]. Staţiunea se găsea într-o regiune de munte pitorească, cu ţărani îmbrăcaţi în costume naţionale, cu obiceiuri încă nestrivite între şinele roţilor de fier. Era cu atât mai bine, căci şi nervii mei aveau nevoie de destindere.

M-am prezentat la medic. Era o doamnă între două vârste care mi-a acordat o atenţie deosebită. Nu ştiam cum să-i mulţumesc mai bine şi i-am adus un buchet de flori.

- Domnule, a început ea vorba, nu de mult am avut aici un pacient care m-a impresionat profund şi care a lăsat urme adânci, deşi a stat atât de puţin la noi.

Eu o priveam nedumerit şi ea a înţeles.

- Ştiţi, mi-a explicat, domnul acela avea exact aerul pe care-l degajaţi şi dumneavoastră.

Am tresărit.

- Nu, nu, să nu mă înţelegeţi greşit. Noi credem că omul acela era preot dar ascundea lucrul acesta din motive lesne de înţeles.

- Dar eu nu sunt preot, i-am răspuns apăsat.

- Nu veţi fi fiind preot, dar nici muncitor nu sunteţi!

Mă întrebam de ce oare mă iscodeşte femeia aceasta. I-am întins politicos legitimaţia mea de serviciu. Ea a citit şi zâmbind a aşezat-o pe masă spunându-mi:

- Nu trebuia să mă convingeţi. Nu era nimic rău dacă vă credeam preot. Poate că nici domnul despre care vă vorbeam nu era preot. Ştiţi, eu sunt om de ştiinţă… eu nu cred… am studiat materialismul dialectic dar…ştiu eu... dacă există oameni de acest fel, atunci Dumnezeu nu este o noţiune învechită.

Îmi dădeam seama că nu voia să mă flateze. Un motiv întemeiat o obliga la aceste concluzii. Nu trebuia să o dezamăgesc.

- Şi ce a făcut aşa de extraordinar omul acela? am întrebat-o cu naturaleţe şi interes.

- Nu a făcut nimic extraordinar, mi-a spus ea. Tocmai asta e problema. Am simţit că pot avea încredere în el şi mi-am deschis sufletul cu toată sinceritatea. I-am povestit în amănunt toată viaţa mea şi drama căsniciei mele. Nu mi-am imaginat că cineva ar putea să-mi aducă pacea în familie dar omul acesta a făcut-o. Şi nu ştiu cu ce putere! Nu avea nimic de Rasputin în el şi nici de hipnotizator, era blând, senin şi simplu dar în sufletul lui se puteau descărca toate furtunile lumii fără ca să-l tulbure, şi acolo se linişteau. Aşa a fost cu mine...

Femeia a tăcut câteva clipe, apoi a reluat emoţionată:

- Eram distrusă, disperată! Fiica noastră adolescentă fugise din oraş cu un coleg de şcoală. Repede s-au despărţit şi ea n-a mai revenit acasă, ci s-a pierdut în Bucureşti. Am găsit-o dar ne-a strigat fără sfială în faţă: „De la voi am învăţat ce e libertinajul! Voi, care n-aţi găsit niciodată timp să vă apropiaţi de sufletul meu, acum faceţi front comun împotriva operei voastre! Voi m-aţi crescut aşa! Şi-mi place cum sunt. Şi sunt frumoasă. Am învăţat ce iubirea cum voi încă nu ştiţi. Voi învăţa singură ce e viaţa!”.

Cred că avea dreptate. Ne-am înapoiat la hotel. Soţul meu a plecat. Am plâns mult şi am ieşit să iau aer. Am ajuns la Herăstrău şi-mi priveam silueta cum se unduieşte în valuri. Mi se părea că mă voi odihni bine pe fundul lacului. Probabil că zâmbeam amar, căci un alt gând îmi spunea că voi purta şi acolo drama familiei mele! Nu ştiu cât timp a trecut. Împietrisem. Un domn s-a oprit lângă mine şi-mi vorbea. Încet m-am trezit alături de el pe aleile parcului. El îmi spunea poezii, îmi insufla bucuria de a trăi. M-am lăsat în voia acelei întâmplări, căci simţem că mă refac sufleteşte. După câteva ore ne-am despărţit şi apoi ne-am revăzut. A urmat o strânsă corespondenţă. El s-a ocupat de fiica mea. Aşa au trecut trei ani. Între timp soţul meu plecase de acasă. Fetele pe care le iubea nu erau mai mari decât fata noastră. Iar fata cunoscuse bărbaţi de toate vârstele, de toate categoriile. Dar curând s-a îmbolnăvit şi a fost părăsită de toată lumea. Numai prietenul meu, poetul, a îngrijit-o şi a adus-o acasă. Timid, mi-a cerut să mă căsătoresc cu el. Cred că tristeţea mea îl inspira. I-am auzit versurile şi păreau smulse din sufletul meu. Nu ştiam ce să fac. Nu eram divorţată. Şi în aceste condiţii a apărut pacientul care vă seamănă. Se numeşte Popescu Petre.

- Şi ce a făcut Popescu Petre? am întrebat eu, în timp ce mă gândeam că nici nu putea fi un nume mai comun ca acesta.

- Nu ştiu cum a făcut dar a izbutit să deschidă şi sufletul soţului meu. Într-o seară acesta a venit beat şi i-a spus:

„Sunt nebun. Nu sunt beat, ci nebun. Mi-e silă de femei şi de mine. Am întrecut măsura... După ani de zile mi-am văzut fata, dar nu fata, ci femeia din ea şi am poftit-o. Nu credeam că este posibil aşa ceva. Şi am început să beau. Poate că prin alcool voi uita că sunt un monstru deşi în mintea mea se învârtesc încă pofta şi repulsia totodată.”

A doua zi omul a venit cu soţul meu la mine. Era şi fata de faţă. Cu ea vorbise mai înainte şi-i cunoştea rănile. Ne-a confruntat pe toţi trei cu realitatea dură a sufletelor şi intimităţii noastre. A vorbit şi de poet şi de oscilările mele interioare. Toţi trei tăceam striviţi de luciditatea cu care el analiza viaţa noastră. Nu ştiu ce studii avea dar părea foarte cult. A vorbit încet, simplu şi curgător ca o apă liniştită din şesuri. Venea pacea prin el. Noi eram cartea deschisă din care el vorbea. Înţelegeam că totul trebuie refăcut, luat de la capăt. A terminat spunându-ne pentru prima oară: ,,Dumnezeu există. El vă lipseşte. El vă va da puterea unei noi vieţi”. Aşa ne-am despărţit, căci omul a dispărut.

- Dar altceva n-a mai spus? am întrebat eu.

- Ba da, a mai spus să căutăm un mare duhovnic.

- Când a dispărut?

- Cu trei zile în urmă, mi-a spus doctoriţa disperată. Nu ştiu de ce vă povestesc toate acestea dar am simţit că vă pot vorbi ca şi lui...

- Doamnă, am zis eu, acel mare duhovnic este Petre Popescu.

- Dar de ce a plecat? a strigat ea.

- Pentru că trebuie să căutaţi Adevărul! Nu e suficient să aveţi intuiţia lui. Viaţa în Adevăr este cu atât mai aspră cu cât porneşte de la nişte realităţi ca cele pe care mi le-aţi înfăţişat. Aţi văzut un liman, dar el este greu de atins! Cercetaţi-vă bine încotro vreţi să mergeţi şi cu ce puteri. Dacă pierdeţi acum, pierduţi sunteţi!

- Domnule, mi-a spus ea, am ştiut că mă veţi ajuta. Vă mulţumesc. Mâine nu voi mai fi aici.

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)....

doamne ajuta..

"Adam avea o mireasmă în rai, ca stăpân al tuturor făpturilor, încât leii, leoparzii si balaurii când îl miroseau, veneau si-i lingeau picioarele. "Stăpânul!" A pierdut această mireasmă când l-a scos din rai, spune Sfântul Isaac Sirul, si acum leul vrea să-l omoare, balaurul să-l muste, celelalte să-i facă rău. Si a rămas - fiindcă a rămas o scânteie a darului lui Dumnezeu când s-a corupt firea în rai -, cum ar rămâne o scânteie în cenusă, prin care s-a ridicat Adam înapoi prin Învierea Mântuitorului. De aceea o seamă de animale încă se tem de om si cele mai multe îl urăsc pe om, căci atunci când a căzut el din ascultarea Ziditorului si ele s-au abătut din ascultarea lui.
<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/aprilie/lion-and-man-together-header.jpg"} -->
Dar si acum un om duhovnicesc poate fi ca Adam înainte de cădere, cum a fost Sfântul Gherasim de la Iordan, căruia i-a slujit leul mulți ani sau Sfântul Antonie si altii, care luau aspide si serpi în mână sau unii care stăteau cu ursii, cum a fost Sfântul Ioanichie cel Mare.

Ai văzut că acesti sfinti, cum v-am vorbit în treptele urcusului duhovnicesc, s-au îndumnezeit după dar. S-au făcut dumnezei si atunci animalele si balaurii li se supuneau din nou si toate le slujeau.

Ai văzut ce spune în Limonar: Unul dormea în pesteră cu leul trei ani de zile. Când venea cineva îi zicea leului: "Stai pe loc, să nu vatămi pe cineva!" Si a întrebat altul:

- Părinte, cum stai cu leul? Nu te temi că te va mânca?

- Nu! Am să vă spun. De sapte ani dorm cu el, spate la spate, să ne încălzim. Si el îmi păzeste putinele straturi de caprele sălbatice..." (Pr. Cleopa Ilie)

...Dar totuși, așa cum prin iubire ajungem din nou la împăcarea cu Dumnezeu, tot prin iubire putem reface ruptura dintre noi și animale, fie ele oricât de sălbatice ar fi. Sfinții au arătat-o din plin, iar iubitorii de animale o arată și ei. Deși pare de necrezut, acesta este firescul lucrurilor:

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Tinerii in Biserica - Minuni si convertiri

Taina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu este cuviincios şi slăvit a le descoperi şi a le propovădui. Pentru că a nu păzi tainele împărăteşti, este lucru de frică şi de pierzare; iar lucrurile lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De aceea şi eu - zice Sfîntul Sofronie - sînt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeieşti să le ascund în tăcere, aducîndu-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a slugii celei leneşe, care, luînd de la Domnul talantul, l-a îngropat în pămînt, şi pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrîndu-l.

Această povestire sfîntă, care a ajuns pînă la mine, nu o voi tăcea de loc. Însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie şi pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi în cele sfinte! Iar de vor fi oarecare din cei ce vor afla scrierea aceasta şi, minunîndu-se de acest preaslăvit lucru, nu vor voi să creadă, acelora milostiv să le fie Domnul. Deoarece aceia, cugetînd la neputinţa firii omeneşti, socotesc că sînt cu neputinţă cele ce grăiesc despre oameni, ca lucruri preaslăvite. Acum se cade să începem povestirea de acest lucru minunat, care s-a făcut în neamul nostru.

Într-una din mănăstirile Palestinei a fost un ieromonah Zosima, care era atît de îmbunătăţit şi de vestit în fapta bună, încît mulţi monahi din mănăstirile cele dimprejur de multe ori alergau la dînsul ca să audă cuvînt din gura lui. El a petrecut în mănăstirea aceea unde a fost cincizeci şi trei de ani şi toate nevoinţele vieţii pustniceşti le-a trecut şi toată pravila dată de monahi desăvîrşit a păzit-o.

Toate acelea făcîndu-le, niciodată n-a fost nepăsător la învă-ţăturile dumnezeieştilor cuvinte, ci chiar culcîndu-se şi sculîndu-se şi hrană gustînd - de se cuvine a numi hrană aceea din care el gusta puţin -, un lucru avea în gînd necontenit, adică de a cînta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din dumnezeieştile cuvinte. Căci din copilărie ducîndu-se în mănăstire, a stat într-însa cincizeci şi trei de ani, după cum s-a zis mai sus, şi s-a nevoit în dînsa cu osteneli pustniceşti.

După aceea, tulburîndu-se de oarecare gînduri, ca şi cum el acum în toate ar fi fost desăvîrşit, de la alţii nicidecum trebuindu-i povăţuire, vorbea în sine: "Oare este pe pămînt vreun monah care să mă poată folosi pe mine, şi să-mi arate chip de pustnicie, pe care eu nu le-am făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om, ca să-mi covîrşească lucrurile mele?" Aşa gîndind el, i s-a arătat îngerul lui şi i-a zis: "O, Zosima, precum era cu putinţă unui om, bine te-ai nevoit şi bine ai trecut pustniceasca alergare. Însă nimeni nu este între oameni, care s-ar putea arăta pe sine că este desăvîrşit. Mai mare îţi va fi nevoinţa ce îţi stă înainte, decît aceea pe care ai făcut-o pînă acum şi pe care tu nu o ştii. Dar ca să cunoşti cîte căi sînt spre mîntuire, ieşi din pămîntul tău, precum altă dată Avraam cel vestit între patriarhi, şi mergi într-una din mănăstirile ce sînt pe lîngă rîul Iordanului".

Deci îndată Zosima, urmînd celui ce-i grăia, a ieşit din mănăstirea în care din pruncie se făcuse monah şi, ajungînd la Iordan, a fost povăţuit de îngerul care l-a chemat în acea mănăstire în care Dumnezeu i-a poruncit lui să fie şi, bătînd cu mîna în poarta mănăstirii, a găsit pe monahul care păzea la poartă şi mai întîi i-a spus aceluia despre dînsul. Iar acesta a spus egumenului, care, primindu-l şi văzîndu-l în chipul monahicesc, a făcut obişnuita închinăciune şi rugăciune monahicească. Apoi l-a întrebat: "De unde eşti, frate, şi pentru ce ai venit la noi bătrînii şi săracii?"

Zosima a răspuns: "De unde am venit acum, nu este nevoie a spune aceasta, ci am venit pentru folos, părinte; pentru că am auzit de lucrurile cele mari şi vrednice de laudă ale voastre, care pot să împrietenească pe suflet cu Dumnezeu". Iar egumenul i-a zis: "Singur Dumnezeu, frate, Cel ce vindecă neputinţele sufletului, Acela să ne înveţe pe noi şi pe tine voile Sale cele dumnezeieşti şi să ne povăţuiască pe toţi a face cele folositoare. Pentru că om pe om nu poate să-l folosească, dacă fiecare nu va lua aminte la dînsul totdeauna şi, trezindu-se cu duhul, va lucra cele folositoare, avînd pe Dumnezeu în ajutorul lor. Ci, deoarece dragostea lui Hristos te-a pornit ca să ne vezi pe noi cei săraci şi bătrîni, petreci cu noi, dacă pentru aceasta ai venit; şi pe noi toţi ne va hrăni cu darul Sfîntului Duh, Păstorul cel bun, Care Şi-a dat sufletul Său izbăvire pentru noi".

Acestea zicînd egumenul către Zosima, s-a închinat; apoi, cerîndu-i rugăciune şi binecuvîntare, zicînd "Amin", a petrecut în mănăstirea aceea. Şi a văzut acolo pe bătrîni strălucind cu lucrurile, cu faptele lor cele bune şi cu gîndirea de Dumnezeu, cu duhul arzînd şi slujind Domnului. Cîntarea lor era neîncetată, priveghe-rea de toată noaptea, asemenea, în mîini avînd de-a pururi lucrare şi psalmi în gurile lor, iar cuvinte deşarte nu erau între dînşii; apoi purtare de grijă pentru cîştiguri vremelnice şi gîlcevi lumeşti nici cu numele nu se cunoştea între dînşii. Ci numai una era sîrguinţa lor cea dintîi, pe care o urmau cu sporire toţi - ca să se socotească morţi cu trupul. Iar hrană aveau neîmpuţinată, adică cuvîntul lui Dumnezeu; iar pe trup îl hrăneau cu pîine şi cu apă, precum fiecăruia îi era aprinsă dragostea de Dumnezeu.

Pe toate acestea văzîndu-le Zosima, se folosea foarte, şi se întindea spre nevoinţa ce-i era înainte. Şi trecînd multe zile, s-a apropiat vremea sfîntului şi marelui post. Iar porţile mănăstirii erau încuiate totdeauna, şi niciodată nu se deschideau, fără numai cînd cineva dintre dînşii ar fi ieşit, fiind trimis pentru o trebuinţă de obşte; pentru că locul acela era pustiu şi nu numai necercetat de alţii, dar şi neştiut de mireni.

Şi era în mănăstirea aceea acest fel de rînduială, pentru care Dumnezeu l-a dus acolo pe Zosima. În întîia Duminică a postului făcea preotul Sfînta Liturghie şi toţi se împărtăşeau cu Preacuratul Trup şi Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi gustau puţin din bucatele cele pustniceşti. După aceea se adunau în biserică şi, făcînd rugăciune cu dinadinsul şi cu destule plecări de genunchi, se sărutau bătrînii cu închinăciune unul către altul şi fiecare pe egumen, rugîndu-l pentru binecuvîntare şi rugăciune, ca să le ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le era înainte.

După ce făceau acestea, deschideau porţile mănăstirii şi cîntau cu glas frumos: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Şi cealaltă parte a psalmului aceluia sfîrşind-o, ieşeau toţi în pustie, lăsînd pe unul sau doi fraţi păzitori ai mănăstirii, nu ca să păzescă averile ce erau înăuntru, pentru că nu era într-însa ceva ce puteau fura tîlharii, ci ca biserica să nu rămînă fără dumnezeiasca slujbă, iar ei treceau rîul Iordanului. Şi fiecare îşi ducea hrana sa, cît putea şi voia, după trebuinţa cea măsurată a trupului; unul, puţină pîine; altul, smochine; altul, finice; altul, linte muiată cu apă, iar altul nimic, fără numai trupul său şi rasa cu care era îmbrăcat. Şi se hrăneau, cînd firea trupului îi silea, cu verdeţurile ce creşteau în pustie. Astfel, trecînd Iordanul, se despărţeau departe unul de altul şi nu se vedeau fiecare cum posteşte, sau cum se nevoieşte; iar dacă se întîmpla să vadă altul pe prietenul său venind spre dînsul, îndată se abătea spre altă parte şi singur se ruga lui Dumnezeu, cîntînd totdeauna şi foarte puţină hrană gustînd în vremea cea rînduită.

Aşa tot postul săvîrşindu-l, se întorceau în mănăstire, în Duminica dinaintea învierii lui Hristos, în care Biserica face prăznuirea Stîlpărilor. Şi se întorceau fiecare, avîndu-şi mărturie a ostenelilor sale conştiinţa sa, care îi mărturisea ce a lucrat; şi nimeni nicidecum nu întreba pe altul, cum şi în ce chip şi-a săvîrşit nevoinţa ostenelii, pentru că în acest fel era rînduiala mănăstirii aceleia.

Atunci şi Zosima, după obiceiul mănăstirii, a trecut Iordanul, puţină hrană ducîndu-şi pentru trebuinţa trupească şi haina cu care era îmbrăcat. Iar rînduiala sa de rugăciune o săvîrşea umblînd prin pustie, şi vremea de hrană o păzea după nevoia cea firească cu dinadinsul. Apoi dormea puţin, zăcînd pe pămînt şi, şezînd puţin, se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte şi foarte de dimineaţă iarăşi, sculîndu-se, îşi făcea calea sa. Şi dorea să intre în pustia cea mai dinăuntru, nădăjduind că va afla pe cineva din părinţi nevoindu-se acolo, de la care ar fi putut să se folosească şi să sporească şi mai mult.

Mergînd douăsprezece zile, a stat puţin în lături din cale şi, întorcîndu-se spre răsărit, cînta ceasul al şaselea, făcîndu-şi obişnuitele rugăciuni - pentru că se oprea puţin din călătorie în vremea pravilei sale, la fiecare ceas cîntînd şi închinîndu-se. Iar cînd stătea el cîntînd, a văzut de-a dreapta o umbră ca de trup omenesc; deci, întîi s-a spăimîntat, părîndu-i-se că vede o nălucire diavolească şi, tremurînd, s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi, lepădînd frica, pe cînd îşi sfîrşea rugăciunea, s-a întors cu ochii spre miazăzi şi a văzut pe oarecare mergînd cu trupul gol şi negru de arşiţa soarelui, perii avîndu-i pe cap albi ca lîna şi scurţi, încît numai pînă la grumaji ajungeau.

Aceasta văzînd-o Zosima, a început a alerga în direcţia aceea spre care vedea, bucurîndu-se cu bucurie mare, pentru că nu văzuse într-acele zile chip omenesc, nici vreo altă fiinţă. Iar după ce acea vedenie a văzut pe Zosima venind de departe, a început a fugi în pustia cea adîncă, iar Zosima, ca şi cum ar fi uitat bătrîneţile sale şi osteneala cea de cale, alerga repede, vrînd să ajungă pe cel ce fugea; deci, el gonea, iar acela fugea, dar a fost alergarea lui Zosima mai grabnică decît a celui ce fugea.

Iar după ce s-a apropiat încît să poată acum auzi şi glasul, a început a striga Zosima cu lacrimi, zicînd: "Pentru ce fugi de mine, bătrînul cel păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru care în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă pe mine nevrednicul şi neputinciosul. Aşteaptă pentru nădejdea răsplătirii şi pentru ale tale osteneli. Stai şi-mi dă mie, bătrînului, rugăciunea şi binecuvîntarea ta, pentru Dumnezeu, Cel ce nu S-a depărtat de nimeni!" Acestea grăindu-le Zosima cu lacrimi, s-a mai apropiat de ceea ce fugea, alergînd spre un loc oarecare, unde era un semn de pîrîu uscat.

După ce a ajuns la acel loc, aceea ce fugea a trecut de partea cealaltă. Iar Zosima, ostenindu-se şi nemaiputînd încă să alerge, a stătut de cealaltă parte de pîrîu şi a adăugat lacrimi la lacrimi şi strigare către strigare, încît cele mai de aproape tînguiri să i se audă. Atunci cel ce fugea a dat un glas ca acesta: "Ava Zosima, iartă-mă pentru Domnul, că nu pot să mă arăt ţie, căci sînt femeie goală, precum mă vezi, şi trupul îmi este neacoperit; ci, dacă voieşti să-mi dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea şi binecuvîntarea ta, aruncă-mi ceva din hainele tale, ca să-mi acopăr goliciunea mea şi, întorcîndu-mă către tine, voi primi rugăciunea de la tine".

Atunci mare frică şi spaimă l-a cuprins pe Zosima, căci s-a auzit chemat pe nume de femeia aceea, care niciodată nu-l văzuse şi de care nici odinioară nu auzise, şi a zis în sine: "De n-ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m-ar fi chemat pe nume". Deci, a făcut degrabă ce i se zisese lui; şi dezbrăcînd de pe el o haină veche şi ruptă pe care o purta, a aruncat-o la dînsa, întorcîndu-se cu faţa de la ea. Iar ea, luînd-o, şi-a acoperit partea trupului pe care se cădea s-o acopere, mai mult decît celelalte părţi. Încingîndu-se pe cît era cu putinţă, s-a întors spre Zosima şi a zis către el: "Pentru ce ai voit, părinte Zosima, a vedea pe femeia păcătoasă sau ce voieşti să auzi şi să înveţi de la mine, încît nu te-ai lenevit a suferi atîta osteneală?" Iar el, aruncîndu-se la pămînt, cerea să ia binecuvîntare de la dînsa. Asemenea s-a aruncat şi ea. Şi erau amîndoi la pămînt, cerînd binecuvîntare unul de la altul. Nimic nu puteai să auzi de la ei grăind, decît numai binecuvîntări. Apoi, după multă vreme, femeia a zis către Zosima: "Părinte Zosima, ţie ţi se cade să mă binecuvintezi şi să faci rugăciune, pentru că tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei şi, stînd de mulţi ani înaintea Sfîntului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeieştilor Taine".

Aceste cuvinte au pornit spre mai mare frică pe Zosima; şi, tremurînd, bătrînul se uda cu lacrimi şi tremura şi suspina, însă a grăit către dînsa cu liniştită răsuflare: "O, maică duhovnicească, tu te-ai apropiat de Dumnezeu şi mai mult te-ai omorît lumii, căci te arată cea mai mare dumnezeiască dăruire, care îţi este dată mai mult decît altora, că m-ai chemat pe nume şi m-ai numit preot pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Drept aceea, tu singură binecuvintează-mă pentru Domnul şi-mi dă rugăciunea ta, mie celui ce-mi trebuieşte de la a ta săvîrşire". Deci, primind acea sîrguinţă a bătrînului, a zis: "Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce voieşte mîntuirea sufletelor omeneşti!" După ce Zosima a zis amin, s-au sculat amîndoi de la pămînt. Apoi ea a zis către bătrîn: "Pentru ce ai venit la mine, păcătoasa, o, omule al lui Dumnezeu? Pentru ce ai voit să vezi o femeie goală, care n-are nici o faptă bună? Ori darul Sfîntului Duh te-a povăţuit să săvîrşeşti oarecare slujbă pentru mine, la vreme de trebuinţă? Deci, spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acum creştinii, cum vieţuiesc împăraţii şi cum sînt sfintele biserici?"

Zosima a răspuns: "Prin rugăciunile voastre sfinte, Dumnezeu a dăruit pace; deci primeşte rugăciunea nevrednicului bătrîn şi te roagă Domnului pentru toată lumea şi pentru mine păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea aceasta în pustie". Ea a zis către bătrîn: "Ţie ţi se cade mai ales, părinte Zosima, avînd preoţeasca rînduială, să te rogi pentru mine şi pentru toţi, căci spre aceasta eşti şi rînduit. Însă, deoarece sîntem datori a da ascultare, ceea ce mi se porunceşte prin tine, voi face". Zicînd aceasta, s-a întors spre răsărit şi, ridicîndu-şi ochii în sus şi mîinile înălţîndu-şi, a început a se ruga încet, dar nu se auzeau cuvintele ei, din care Zosima n-a înţeles nimic, ci stătea, precum zicea el, tremurînd, căutînd în jos şi negrăind; însă se jura, punînd pe Dumnezeu martor, şi zicea: "În vremea cînd stătea ea la rugăciune, ridicîndu-mi puţin ochii de la căutarea în pămînt, am văzut-o înălţată de la pămînt ca de un cot, stînd în văzduh şi rugîndu-se".

Dacă a văzut aceasta Zosima, a fost cuprins de mare frică, s-a aruncat la pămînt, se uda cu lacrimi şi nimic nu zicea decît numai: "Doamne miluieşte!" Zăcînd el la pămînt, i se părea că este nălucire şi duh, aceea care se ruga. Apoi, întorcîndu-se ea, a ridicat pe bătrîn şi i-a zis: "Pentru ce, părinte Zosima, te tulbură gîndu-rile ca de o nălucire, zicîndu-ţi că sînt duh şi rugăciunea o prefac? Te rog cu adevărat, fericite părinte, să fii încredinţat că sînt o femeie păcătoasă şi cu Sfîntul Botez îngrădită, şi nu sînt duh în nălucire, ci pămînt, praf şi cenuşă, trup cu totul, negîndind nimic duhovnicesc". Zicînd aceasta, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul, zicînd astfel: "Dumnezeu, părinte Zosima, să ne izbăvească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sînt războaiele lui asupra noastră".

Bătrînul, auzind şi văzînd acestea, a căzut la picioarele ei, zicînd cu lacrimi: "Te jur pe numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce s-a născut din Sfînta Fecioară, pentru Care porţi goliciunea aceasta şi pentru Care ţi-ai omorît trupul tău, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci să-mi spui toate, ca să faci arătate măririle lui Dumnezeu; spune-mi toate pentru Dumnezeu, că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăţi mie păcătosului şi nevrednicului, deoarece cred Dumnezeului meu, Căruia vieţuieşti, că pentru aceasta sînt povăţuit în pustia aceasta, ca toate ale tale să le facă Dumnezeu arătate. Pentru că nu poate puterea noastră să se împotrivească judecăţilor lui Dumnezeu; că de n-ar fi fost cu plăcere lui Hristos, Dumnezeul nostru, ca să fii ştiută, precum şi nevoinţele tale, nu mi te-ar fi arătat, şi pe mine nu m-ar fi întărit atîta cale, pe care niciodată nu o voiam, nepu-tînd nici să ies din chilia mea". Acestea şi multe altele zicînd Zosima, aceea l-a ridicat de la pămînt, zicînd către dînsul:

"Mă ruşinez, părinte, dar iartă-mă; mi-e ruşine să-ţi spun lucrurile mele; dar, deoarece ai văzut trupul meu, îţi voi destăinui ţie şi lucrurile mele, ca să cunoşti de cîtă ruşine şi mustrare este plin sufletul meu; căci nu pentru vreo laudă, precum ai zis singur, îţi voi spune cele despre mine; şi pentru ce mă voi lăuda, fiind vas ales al diavolului? Că de voi începe povestirea mea vei fugi de mine, precum fuge cineva de un şarpe, nesuferind să auzi cu urechile lucrurile cele necuviincioase ale mele, pe care le-am făcut eu, nevrednica; deci îţi voi spune, neascunzînd nimic, dar te rog mai întîi să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecăţii".

Deci, dorind bătrînul să ştie viaţa ei, şi mult lăcrimînd, a început aceea a povesti cele despre sine, astfel: Eu, părinte, sînt născută în Egipt. Cînd eram de doisprezece ani, trăind încă părinţii mei, m-am lepădat de dragostea lor şi m-am dus în Alexandria, după ce mai întîi mi-am întinat fecioria, fiind nesăţioasă, am început a face desfrînare; mă ruşinez numai a gîndi, dar a le spune cu de-amănuntul, însă ceea ce este mai de seamă voi spune mai degrabă, ca să-mi ştii neînfrînarea trupului meu. Şaptesprezece ani şi mai bine am făcut desfrînare în popor, nu pentru daruri sau pentru oarecare plăţi, că nu voiam să iau nimic de la cei ce-mi dădeau, ci aceasta o socoteam, ca pe mulţi să-i fac să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu crezi că eram bogată, dacă nu luam, căci vieţuiam în sărăcie şi de multe ori, flămînzind, torceam cu furca. Iar aprindere aveam fără saţ ca să mă tăvălesc totdeauna în noroiul desfrînării; pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca adică să fac totdeauna firea necinstită.

Deci astfel vieţuind, am văzut, într-o vreme de seceriş, popor mult de bărbaţi libieni şi egipteni mergînd spre mare şi am întrebat atunci pe unul ce se găsea lîngă mine: "Unde se duc aceşti bărbaţi cu sîrguinţă?" Iar acela mi-a zis: "La Ierusalim, pentru Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, care nu după multe zile se va prăznui". Şi am zis către dînsul: "Dar oare mă vor lua şi pe mine, dacă m-aş duce cu ei?" Iar acela mi-a zis: "De vei avea plată pentru chirie şi hrană, nimeni nu te va opri". Şi i-am zis: "Cu adevărat, frate, nici pentru chirie nu am, nici pentru hrană, dar voi merge şi eu. Voi intra într-o corabie cu ei şi mă vor hrăni şi pe mine, pentru că le voi da trupul meu în loc de chirie. Şi pentru aceasta am voit a merge cu ei - părinte, iartă-mă -, ca să am şi mai mulţi îndrăgostiţi la patima mea. Ţi-am spus, Părinte Zosima, nu mă sili ca să mai spun ruşinea mea, căci mă înspăimînt. Ştie Domnul că spurc singură pămîntul cu cuvintele mele".

Iar Zosima, udînd cu lacrimi pămîntul, a răspuns către dînsa: "Spune-mi, pentru Domnul, o, maica mea, spune, nu înceta povestirea cea de folos mie". Iar ea, la cele dintîi a adăugat acestea: "Deci acel tînăr, auzind acele necurate cuvinte ale mele, cuprins de rîs, s-a dus; iar eu, lepădînd furca ce se întîmplase a o purta în acea vreme, am alergat spre mare, unde am văzut pe cei ce plecau, şi am văzut pe cîţiva stînd lîngă mare, ca la zece bărbaţi, sau şi mai mulţi, tineri, care mi s-au părut a fi de ajuns pentru pofta mea. Şi intraseră şi alţii mai înainte în corabie. Şi, după obiceiul meu, sărind între ei cu neruşinare, le-am zis: "Luaţi-mă şi pe mine cu voi, oriunde aţi merge, pentru că nu voi fi vouă neplăcută!". Încă şi multe alte cuvinte necurate zicînd, i-am pornit pe toţi spre rîs. Iar aceia, văzînd neruşinarea mea, luîndu-mă, m-au dus în corabia lor şi de acolo am început a pluti.

Dar cele ce am făcut, cum le voi spune ţie, o, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă le va grăi sau ce auz le va primi acele lucruri rele ale mele, pe care le-am făcut pe cale şi în corabie; căci şi pe cei ce nu voiau, eu, ticăloasa, i-am silit la păcat; pentru că nu este chip de necurăţiile care se pot grăi şi care nu se pot grăi, pe care să nu le fi făcut. Să mă crezi, părinte, că mă înspăimînt cum marea a suferit desfrînarea mea şi cum pămîntul nu şi-a deschis gura şi nu m-a cufundat de vie în iad, pe mine, care am vînat atîtea suflete cu laţul morţii, dar socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, El, Care nu voieşte moartea păcătosului, ci îi aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea.

Deci, cu astfel de sîrguinţă m-am dus la Ierusalim şi cîteva zile mai înainte de praznic am petrecut; tot aşa am făcut aici, dar mai multe şi mai rele, pentru că nu eram îndestulată cu tinerii care au fost cu mine în corabie şi pe cale, ci şi pe mulţi alţii, cetăţeni şi străini, îi adunam la acea necurăţie. Iar după ce a sosit praznicul Sfintei Înălţări a Cinstitei Cruci eu, ca şi mai înainte, umblam vînînd sufletele tinerilor. Şi am văzut foarte de dimineaţă, pe toţi alergînd cu un gînd la biserică. Deci, m-am dus şi eu, am alergat cu cei ce alergau şi am intrat cu ei în pridvorul bisericii.

Cînd a sosit ceasul Înălţării Cinstitei Cruci a Domnului, eu, silindu-mă să intru în biserică cu poporul, mă îndesam, dar eram împinsă înapoi şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m-am apropiat de uşa bisericii şi eu ticăloasa. Dar, după ce am păşit pe pragul uşii, alţii fără de oprire intrau, iar pe mine o putere dumnezeiască mă oprea, nelăsîndu-mă să intru. Şi iarăşi m-am ispitit, dar m-a împins înapoi. Şi singură stăteam lepădată în pridvor, părîndu-mi-se că aceasta mi se întîmplă din slăbiciune femeiască; iar cînd intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru, dar m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, cînd piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toţi îi primea, neoprind pe nimeni, dar pe mine singură ticăloasa nu mă primea. Ca o mulţime de oaste rînduită să-mi oprească intrarea, aşa o putere mă oprea, şi iarăşi m-am aflat în pridvor; şi astfel de trei sau patru ori pătimind, oste-nindu-mă şi nimic sporind, am slăbit, şi n-am putut să mă amestec cu cei ce intrau, fiind şi trupul meu foarte obosit de sila celor ce mă înghesuiau.

Fiind în ruşine şi în deznădăjduire, m-am depărtat şi stam într-un colţ al pridvorului bisericii. Abia în urmă mi-am venit în simţire şi am înţeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viaţă al Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii celei mîntuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătîndu-mi că tina faptelor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci, am început a plînge, a mă tîngui şi a mă bate în piept, scoţînd suspinuri din adîncul inimii mele.

Plîngînd în locul unde stăteam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu stînd în perete, şi am zis către ea, cu ochii şi cu mintea fără de abatere privind: "O, Fecioară, Stăpînă, care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvîntul! Ştiu cu adevărat, ştiu că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie ca să privesc eu desfrînata, cea atît de necurată, spre cinstită icoana ta, a Preacuratei şi pururea Fecioarei Maria, care ai sufletul şi trupul curat. Şi cu dreptate este ca eu, desfrînata şi urîta, să fiu lepădată de la fecioreasca ta curăţenie. Dar de vreme ce am auzit că pentru aceasta Dumnezeu S-a făcut om, pe care L-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care, fiind singură, nu am de la nimeni ajutor. Porunceşte ca să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-a pironit Dumnezeu, Cel născut din tine, Care şi-a dat Sîngele Său pentru a mea izbăvire. Porunceşte, o, Stăpînă, ca şi mie nevrednicei să mi se deschidă uşa, spre închinarea dumnezeieştii Cruci, şi să-mi fii tu mie mijlocitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s-a născut din tine. Căci de acum nu-mi voi mai întina trupul cu nici un fel de faptă a necuratei desfrînări. Că, după ce voi vedea Lemnul cel Sfînt al Crucii Fiului Tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din ea şi îndată voi ieşi, oriunde, tu singură ca o chezăşuitoare a mîntuirii mele, mă vei povăţui pe mine".

Acestea zicînd, aprinzîndu-mă cu credinţă şi cu nădejdea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, am plecat din locul acela în care făceam această rugăciune şi, ducîndu-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat printre dînşii. Acum nimeni nu era care să mă împingă în lături, nimeni nu mă oprea, ca să mă apropii de uşile prin care se intra în biserică. Deci, m-a luat deodată o frică şi o spaimă, încît tremuram cu totul şi mă scuturam. Apoi, ajungînd la uşile acelea, care atît mi se închi-seseră, fără de osteneală am intrat înăuntru bisericii, iar cinstitul şi de viaţă făcătorul lemn al Crucii m-am învrednicit a-l vedea şi am văzut tainele lui Dumnezeu, Care este gata să primească pe cei ce se pocăiesc. Şi, căzînd la pămînt, m-am închinat cinstitului lemn al Sfintei Cruci, l-am sărutat cu frică şi am ieşit, sîrguindu-mă a merge spre mijlocitoarea mea.

Ajungînd la acel loc unde era sfînta icoană a Mijlocitoarei mele scrisă cu mîna şi, plecînd genunchii, m-am închinat înaintea Pururea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu şi aceste cuvinte am zis: "Tu, o, pururea fericită Fecioară, Stăpînă de Dumnezeu Născătoare, deoarece ai arătat spre mine a ta preabună iubire de oameni şi de nevrednicele mele rugăciuni nu te-ai îngreţoşat - căci am văzut slava care pe dreptate cu nevrednicie îmi era mie desfrînatei ca să o văd -, dau slavă lui Dumnezeu care prin tine primeşte pocăinţa păcătoşilor. Şi mai mult ce am să gîndesc eu, păcătoasa sau ce să zic? Acum este vremea, stăpînă, să fac ceea ce prin mijlocirea ta am făgăduit. Acum oriunde voieşti, povăţuieşte-mă şi să-mi fii mie de aici înainte învăţătoare spre mîntuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţei". Acestea grăindu-le, am auzit un glas de departe strigînd: "De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!"

Auzind glasul acela şi crezînd că a fost pentru mine, cu lacrimi am strigat, căutînd spre icoana Născătoarei de Dumnezeu: "Stăpînă, stăpînă, de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine!" Aşa strigînd, am ieşit din pridvorul bisericii şi cu grabnică alergare am plecat. Deci mergînd eu, m-a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani. Şi înştiinţîndu-mă care este poarta cetăţii în acea parte, am ieşit, alergînd, lăcrimînd şi întrebînd de cale pe cei pe care îi întîlneam şi am sfîrşit ziua aceea în călătorie. Era ceasul al treilea din zi cînd m-am învrednicit a vedea cinstita şi Sfînta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecîndu-se, am ajuns la biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, care se afla aproape de Iordan, şi cu apă sfîntă mi-am spălat faţa şi mîinile. Şi mergînd iarăşi în bisercă m-am împărtăşit într-însa cu Preacinstitele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceasta am mîncat jumă-tate dintr-o pîine, am băut apă din Iordan şi pe pămînt în noaptea aceea m-am odihnit.

A doua zi de dimineaţă, aflînd acolo o luntre mică, am trecut pe cealaltă parte de Iordan şi iarăşi m-am rugat povăţuitoarei mele, Născătoarei de Dumnezeu, ca să mă povăţuiască unde îi este cu bună plăcere. Deci, am venit în pustiul acesta şi de atunci şi pînă astăzi m-am depărtat fugind. Aici m-am sălăşluit, aşteptînd pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuieşte de neputinţa sufletului şi de vifor, pe mine, ceea ce mă întorc către El".

Iar Zosima a zis către dînsa: "Cîţi ani sînt, o, doamna mea, de cînd locuieşti în pustia aceasta?" Iar ea a răspuns: "Patruzeci de ani socotesc că sînt şi încă şapte ani, de cînd am ieşit din sfînta cetate". Iar Zosima a zis: "Şi ce găseşti de hrană, doamna mea?" Ea a răspuns: "Acele trei pîini şi jumătate ce le-am adus trecînd Iordanul, încet uscîndu-se, s-au împietrit; din care gustînd cîte puţin, în cîţiva ani le-am sfîrşit". Şi a zis Zosima: "Dar cum ai petrecut fără primejdie atît de multă vreme, fără ca nici o schimbare potrivnică să te tulbure pe tine?" Răspuns-a aceea: "De un cuvînt m-ai întrebat acum, părinte Zosima, de care mă înspăimînt să-ţi spun, pentru că de-mi voi aduce aminte de atîtea supărări şi nevoi pe care le-am suferit, de gîndurile cele cumplite care m-au tulburat, mă tem ca nu cumva iarăşi să mă cuprind de dînsele". Iar Zosima a zis către dînsa: "Să nu laşi nimic, o, stăpîna mea, care să nu-mi spui mie, pentru că odată te-am întrebat de aceasta, ci pe toate cu de-amănuntul să mi le arăţi mie".

Iar ea a zis către dînsul: "Crede-mă, părinte Zosima, că şapte-sprezece ani am petrecut în pustia aceasta, ca şi cu nişte fiare cumplite luptîndu-mă cu poftele mele nebuneşti. Pentru că, începînd să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, pe care le aveam în Egipt. Însă doream şi băutura vinului iubită de mine, pentru că mult vin beam cînd eram în lume; iar aici, neavînd nici apă, cumplit mă ardeam de sete şi cu nevoie răbdam. Încă mi se făcea şi dor de cîntece desfrînate, care foarte mult mă sileau să cînt cîntece diavoleşti, cu care mă deprinsesem. Dar îndată lăcrimînd şi în piept bătîndu-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele pe care le-am făcut cînd am ieşit în pustia aceasta şi mă duceam cu gîndul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea mea. Înaintea ei plîngeam, rugînd-o să izgonească de la mine gîndurile acelea, ce-mi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce deajuns plîngeam şi mă băteam în piept cu osîrdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni şi mi se aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor.

Dar gîndurile care mă împingeau iarăşi spre desfrînare, cum ţi le voi spune ţie, părinte? Iartă-mă, pentru că se aprindea foc înăuntrul inimii mele pătimaşe, ce mă ardea de pretutindeni şi spre pofta amestecării mă silea. Iar cînd îmi venea un gînd ca acesta, atunci mă aruncam la pămînt şi mă udam cu lacrimi, socotind că stau înaintea Maicii Domnului, ajutătoarea mea, care îmi judeca călcare de aşezămînt şi îmi arăta înfricoşare. Apoi nu mă sculam de la pămînt ziua şi noaptea, pînă ce lumina cea dulce iarăşi strălucea şi gonea gîndurile ce mă tulburau, iar ochii îmi ridicam către ajutătoarea mea, rugîndu-mă neîncetat să-mi ajute mie, celei ce mă chinuiam în deşertul acesta al pustiei. Ajutătoare am avut-o pe aceea şi în pocăinţă cu adevărat sporitoare. Aşa am săvîrşit şaptesprezece ani, nenumărate nevoi pătimind; iar de atunci pînă astăzi ajutătoarea mea, Născătoarea de Dumnezeu, mă povăţuieşte la tot pasul".

Şi a zis Zosima către dînsa: "Dar n-ai avut trebuinţă de hrană sau de îmbrăcăminte?" Iar ea i-a răspuns: "Sfîrşindu-se pîinile acelea în şaptesprezece ani, m-am hrănit după aceea cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pe care am avut-o trecînd Iordanul, învechindu-se şi rupîndu-se, am răbdat mult de ger şi de zăduf. Căci zăduful arzîndu-mă şi gerul îngheţîndu-mă, tremuram, încît de multe ori căzînd la pămînt, zăceam ca o neînsufleţită, cu totul nemîncată. Şi aşa m-am luptat cu multe feluri de nevoi şi cu ispite fără de număr. Iar de atunci puterea lui Dumnezeu în multe chipuri a păzit păcătosul meu suflet şi smeritul meu trup. Pentru că numai gîndind din ce fel de răutăţi m-a izbăvit pe mine Domnul, am ca hrană neîmpuţinată nădejdea mîntuirii mele, iar ca hrană mă hrănesc şi mă acopăr cu cuvăntul lui Dumnezeu, care cuprinde toate, căci nu numai cu pîine va fi omul viu, de vreme ce cîţi nu aveau acoperămînt, în piatră s-au îmbrăcat, cînd ei s-au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului".

Auzind Zosima că pomeneşte şi de cuvinte din Scriptură, de la Moise şi de la prooroci şi din cartea psalmilor, a zis către dînsa: "Dar psalmi şi alte scripturi învăţat-ai, o, stăpînă?" Iar ea auzind aceasta, a zîmbit şi a zis către dînsul: "Crede-mă, omule, că n-am văzut alt om, de cînd am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, nici fiară, nici altă fiinţă n-am văzut, iar carte niciodată nu am învăţat, nici pe altul citind sau cîntînd nu am auzit, dar cuvîntul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă pe om cunoştinţa. Iată, aici este sfîrşitul povestirii celei despre mine. Deci, acum te jur pe tine cu întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, desfrînata".

Acestea zicîndu-le şi cuvîntul sfîrşindu-l, s-a dus bătrînul să i se închine ei şi cu lacrimi a strigat: "Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite, minunate şi negrăite, cărora nu este număr! Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce mi-a arătat mie cîte bunuri dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat, Doamne, nu părăseşti pe cei ce te caută pe Tine!"

Apoi ea, apucînd pe bătrîn, nu l-a lăsat mult să i se închine ei şi a zis către dînsul: "Acestea toate pe care le-ai auzit, părinte, te jur cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mîntuitorul nostru, ca nimănui să nu le spui pînă ce Dumnezeu nu mă va lua pe mine de pe pămînt. Iar acum du-te cu pace, iar la anul viitor mă vei vedea pe mine, păzindu-ne dumnezeiescul dar pe amîndoi. Însă, mă rog să faci pentru Domnul tot ce îţi voi spune ţie acum: în postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v-aţi obişnuit a face cei din mănăstire". Iar Cuviosul Zosima se minuna, auzind că şi rînduiala mănăstirii i-a spus şi nimic altceva nu grăia, fără numai aceste cuvinte: "Slavă lui Dumnezeu, Cel ce a dat atît de mari daruri celor ce-L iubesc pe El!" Iar cuvioasa i-a zis lui: "Să rămîi în mănăstire, precum îţi grăiesc ţie, căci şi de vei vrea să ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă! Iar în Sfînta şi marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, să iei din Făcătorul de viaţă Trup şi Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, într-un vas sfînt, vrednic de o Taină ca aceasta, să-mi aduci şi să mă aştepţi pe mine în partea cealaltă a Iordanului, care este aproape de locuinţa lumească, ca să mă împărtăşesc de Darurile cele de viaţă făcătoare; pentru că de cînd m-am împărtăşit cu ele în biserica Mergătorului Înainte, mai înainte de a trece Iordanul, pînă acum sfinţenia aceea nu am dobîndit-o. Iar acum cu osîrdie o doresc pe ea şi mă rog ţie să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci acele făcătoare de viaţă dumnezeieşti Taine, în ceasul în care Domnul pe ucenicii săi i-a făcut părtaşi Cinei celei dumnezeieşti. Iar lui Ioan, egumenul mănăstirii unde locuieşti, să-i spui să ia aminte de sine şi de turma sa, pentru că se fac acolo oarecare lucruri cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc ca nu acum să-i spui lui acestea, ci cînd Domnul îţi va porunci ţie".

Acestea auzindu-le şi cerînd rugăciune pentru sine de la bătrînul, s-a dus in cea mai dinăuntru pustie. Iar Zosima s-a închinat pînă la pămînt şi a sărutat locul unde rămăseseră urmele picioarelor ei, dînd slavă lui Dumnezeu. Apoi s-a întors lăudînd şi binecuvîntînd pe Hristos, Dumnezeul nostru. Trecînd pustia aceea, a mers în mănăstire, în ziua în care se obişnuise a se întoarce fraţii cei ce petreceau într-însa. Într-acel an le-a tăinuit pe toate, neîndrăznind să spună nimănui cele ce văzuse, dar el se ruga în sine lui Dumnezeu ca să-i arate iarăşi faţa cea dorită şi se întrista. Apoi, gîndind la lungimea curgerii anului, dorea să fie numai ca o zi anul acela, de ar fi fost cu putinţă.

Iar cînd s-a apropiat întîia Duminică a marelui post, îndată după obiceiul şi rînduiala mănăstirii, făcîndu-se rugăciune, toţi ceilalţi fraţi au ieşit în pustie; iar Zosima, fiind cuprins de boală, a fost nevoit să rămînă în mănăstire. Dar el şi-a adus aminte de ce i-a zis cuvioasa aceea, că, vrînd să iasă din mănăstire, nu îi era cu putinţă. Însă nu după multe zile, vindecîndu-se de boală, el era în mănăstire.

Iar după ce s-au întors fraţii şi s-a apropiat seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise lui. A pus într-un pahar mic din Preacuratul Trup şi Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, apoi a pus într-o coşniţă puţine măsline şi smochine uscate, puţină linte muiată în apă şi s-a dus într-o seară foarte tîrziu şi a şezut pe malul Iordanului, aşteptînd pe cuvioasa. Zăbovind sfînta, Zosima n-a adormit, ci cu răbdare privea spre pustie, aşteptînd ca să vadă pe aceea cu osîrdie; şi grăia în sine bătrînul, şezînd: "Au doar nu cumva nevrednicia mea a oprit-o ca să vină ea, sau venind şi neaflîndu-mă pe mine, s-a întors?" Astfel cugetînd, a suspinat şi a lăcrimat, ridicîndu-şi ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Nu mă opri pe mine, Stăpîne, de a vedea iarăşi faţa aceea, pe care m-ai învrednicit să o văd, ca să nu mă duc deşert, purtîndu-mi păcatele mele spre mustrarea mea". Aşa cu lacrimi rugîndu-se, la altă gîndire a trecut, zicînd în sine: "Dar ce va fi de va veni, căci luntre nu este, şi cum va trece Iordanul şi la mine nevrednicul cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m-a făcut ca să mă lipsesc de un bine ca acesta?"

Astfel gîndind bătrînul, iată cuvioasa a venit şi a stat de cealaltă parte de rîu, de unde venea. Iar Zosima s-a sculat, bucurîndu-se şi veselindu-se şi slăvea pe Dumnezeu. Dar se lupta încă cu gîndul că nu va putea sfînta să treacă Iordanul. Şi a văzut-o pe ea însemnînd Iordanul cu semnul crucii, pentru că toată noaptea atunci lumina luna. Cu acea însemnare s-a dus sfînta pe apă şi, umblînd pe deasupra, venea la Cuviosul Zosima, iar el a vrut să i se închine ei, însă dînsa l-a oprit, cînd călătorea încă pe apă, zicîndu-i: "Ce faci, părinte, căci eşti preot şi porţi la tine dumnezeieştile Taine?" Iar el a ascultat pe aceea ce-i grăia, care, ieşind de pe apă, a zis către bătrîn: "Binecuvintează, părinte! Binecuvintează, părinte!" Iar el a răspuns către dînsa cu cutremur - pentru că îl cuprinsese spaimă de vedenia cea preaminunată -, zicînd: "Cu adevărat, Dumnezeu este nemincinos, Cel ce a făgăduit ca să asemene Lui pe acei care se curăţesc pe ei după puterea lor. Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat prin această roabă a Ta, cît sînt de departe de măsura desăvîrşirii!"

Zicînd aceasta, cuvioasa l-a rugat pe fericitul Zosima să-i citească Simbolul sfintei credinţe, "Crezul", şi rugăciunea Domnului, "Tatăl nostru". Sfîrşind rugăciunea, sfînta s-a împărtăşit cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine şi a sărutat pe bătrîn, după obicei. După aceea şi-a ridicat mîinile la cer, a suspinat, a lăcrimat şi a strigat: Acum slobozeşte pe roaba Ta, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta. Apoi a zis către bătrîn: "Iartă-mă, Părinte Zosima, dar te rog să împlineşti şi o altă dorinţă a mea. Du-te acum la mănăstirea ta, fiind păzit cu pacea lui Dumnezeu, iar în anul viitor să vii iarăşi la acelaşi pîrîu unde am vorbit cu tine întîi. Să vii, dar să vii pentru Domnul, şi iarăşi mă vei vedea, dacă va voi Domnul". Iar el i-a răspuns: "Aş fi voit, dacă ar fi fost cu putinţă, să umblu în urma ta, să văd cinstita ta faţă, dar te rog să faci ceea ce voi cere eu de la tine, eu, bătrînul: Gustă puţin din hrana pe care am adus-o!" Zicînd aceasta, i-a arătat cele ce adusese în coşniţă. Iar ea, atingîndu-se de linte cu vîrful degetelor, luînd ca trei grăunţe, le-a dus la gură şi a zis: "Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte neîntinată firea sufletului". Apoi a zis iarăşi către bătrîn: "Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te şi adu-ţi aminte totdeauna de ticăloşia mea!" Iar el s-a închinat înaintea picioarelor ei şi îi zicea să se roage lui Dumnezeu pentru biserici, pentru împăraţi şi pentru dînsul. Şi aceasta cerînd-o cu lacrimi, a lăsat-o să se ducă, suspinînd singur şi tînguindu-se, pentru că nu îndrăznea să o oprească mai mult; căci de ar fi voit, era neoprită. Ea însemnînd iarăşi Iordanul cu semnul crucii, l-a trecut pe deasupra, precum făcuse mai înainte. Iar bătrînul s-a întors, cuprins de frică şi de bucurie mare; însă se ocăra singur şi-i era jale că nu ştia numele cuvioasei, dar nădăjduia să cîştige aceasta anul viitor.

Trecînd anul, Zosima iarăşi s-a dus în pustie, împlinind toate după obicei, alerga spre acea preaminunată vedenie şi, trecînd lungimea pustiei, a ajuns la oarecare semne, care îi arătau locul cel căutat. Privea în dreapta şi în stînga, căuta cu ochii în toate părţile, ca un vînător preaiscusit, unde ar fi putut cîştiga vînatul cel preaplă-cut. Iar dacă n-a văzut pe nimeni, a început a plînge şi, ridicînd ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pe care ai ascuns-o în pustia aceasta. Arată-mi, rogu-mă, pe îngerul cel în trup, căreia toată lumea nu este vrednică a se asemăna".

Aşa rugîndu-se, a ajuns la locul pe care îl însemna pîrîul acela şi, stînd pe marginea lui, a văzut spre partea de la răsărit pe cuvioasa zăcînd moartă cu mîinile strînse precum se cădea, iar faţa o avea întoarsă către răsărit. Alergînd spre dînsa, i-a spălat picioarele cu lacrimile sale, pentru că nici n-a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plîngînd mult, citind şi psalmii cei potriviţi la trebuinţa vremii aceleia, a făcut rugăciunea de îngropare şi zicea în sine: "Voi îngropa oare trupul cuvioasei, ori poate nu îi va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta?" Socotind acestea în gîndul său, a văzut pe pămînt lîngă capul ei, scrisoarea aceasta: "Părinte Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria în locul acesta. Dă ţărîna ţărînei; şi te roagă Domnului pentru mine, care am răposat în luna "Farmutie", egipteneşte, iar greceşte, Aprilie, în ziua întîia, în noaptea mîntuitoarelor Patimi ale lui Hristos, după împărtăşirea dumnezeieştii Cine celei de Taină".

Citind bătrînul acea scrisoare, se gîndea mai întîi cine este cel ce a scris-o, pentru că ea, precum zicea, nu ştia să scrie. Însă s-a bucurat foarte, aflînd numele cuvioasei. Atunci a cunoscut că în ceasul în care ea s-a împărtăşit lîngă Iordan cu dumnezeieştile Taine îndată s-a scris la locul acela unde s-a şi sfîrşit; iar el, ostenindu-se, a călătorit cale de douăsprezece zile, pe unde Cuvioasa Maria a trecut într-un ceas şi îndată s-a dus către Dumnezeu. Iar bătrînul, slăvind pe Dumnezeu şi udînd cu lacrimi pămîntul şi trupul cuvioasei, a zis în sine: "Este vremea, o, bătrînule Zosima, ca să săvîrşeşti cele poruncite ţie. Dar cum vei putea săpa, ticălosule, neavînd nimic în mîini?" Şi zicînd aceasta, a văzut nu departe un lemnişor mic, aruncat în pustie, pe care luîndu-l a început a săpa cu dînsul. Însă pămîntul fiind uscat, nu asculta nicidecum pe bătrînul, care se ostenea săpînd şi udîndu-se de sudori şi nimic nu putea să sporească.

Atunci suspinînd foarte din adîncul sufletului, a văzut un leu mare stînd lîngă trupul Cuvioasei Maria, lingîndu-i picioarele. Şi, văzîndu-l, s-a cutremurat temîndu-se de acea fiară, mai ales aducîndu-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că niciodată n-a văzut fiară. Însemnîndu-se cu semnul crucii, a crezut că se va păzi nevătămat cu puterea aceleia ce zăcea. Iar leul a început a se apropia cu linişte de bătrîn, gudurîndu-se prin semnele lui, ca şi cum i s-ar închina. Atunci Zosima a zis către leu: "De ce oare, o, fiară, această mare cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul? Eu sînt bătrîn şi nu pot să-i sap gropă; n-am nici unealtă ce trebuie la săpat şi, fiind şi atîta depărtare de mănăstire, nu pot să mă duc să o aduc degrab. Deci, sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pămîntului trupul cuvioasei".

Auzind leul cuvîntul acesta, îndată a săpat groapa cu picioarele dinainte, pe cît putea să acopere pe aceea ce se îngropa. Deci bătrînul, spălînd cu lacrimi iarăşi picioarele cuvioasei şi mult rugîndu-se ei ca să se roage pentru toţi, a acoperit cu pămînt trupul care era gol, neavînd nimic altceva decît acea haină veche şi ruptă, pe care i-o aruncase Zosima dintîi, cu care Maria îşi acoperise atunci oarecare părţi ale trupului său, care se cădea să le acopere.

După aceea, Zosima s-a întors întru ale sale, binecuvîntînd şi lăudînd pe Hristos, Dumnezeul nostru, despărţindu-se de leu în linişte ca de o oaie, iar leul s-a dus în pustia cea mai dinăuntru. Şi mergînd în mănăstirea aceea, a spus tuturor monahilor despre Cuvioasa aceasta Maria, neascunzînd nimic din cele ce a văzut şi a auzit de la dînsa, încît toţi cei ce au auzit măririle lui Dumnezeu, s-au minunat. Au început a-i face pomenirile cu frică, cu credinţă şi cu dragoste şi a cinsti ziua morţii acestei Cuvioase Maria. Iar Ioan egumenul a aflat nişte lucruri în mănăstire, cărora le trebuia îndreptare, după cuvîntul cuvioasei, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a îndreptat. Iar Zosima, petrecînd cu dumnezeiască plăcere, cînd era aproape de o sută de ani şi-a sfîrşit întru acea mănăstire viaţa cea vremelnică şi s-a dus către cea veşnică la Domnul, şi a lăsat monahilor acelei mănăstiri nescris acolo cuvîntul acesta, despre Cuvioasa Maria. Dar auzindu-l unii de la alţii, îl grăiau şi, spre folosul cel de obşte, puneau înainte povestirea aceasta la cei ce ascultau, dar în scris pînă atunci nu s-a auzit.

Iar eu - zice Sfîntul Sofronie -, povestirea aceea ce am primit-o nescrisă, am arătat-o prin scris. Dacă alţii au scris viaţa acestei cuvioase ştiind-o mai bine, aceasta nu ştiu încă, eu însă, pe cît am putut am scris, nimic mai mult decît cinstind adevărata povestire.

Iar Dumnezeu, Care face lucruri preaminunate şi răsplăteşte cu mari daruri celor ce cu credinţă năzuiesc la El, să dea plată celor ce vor cîştiga folos dintr-această povestire, citind-o şi ascultînd-o. Iar pe cel ce s-a sîrguit să dea povestirea aceasta în scris, să-l învrednicească pe el părţii celei bune a fericitei Maria, împreună cu toţi cei ce prin gîndire de Dumnezeu şi osteneli, i-au bineplăcut Lui în veac. Să dăm slavă lui Dumnezeu, Împăratul Cel veşnic, ca şi pe noi să ne învrednicească să aflăm milă în ziua judecăţii la Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea, stăpînirea şi închinăciunea, ca şi Tatălui şi Sfîntului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Scrisă de preasfinţitul Sofronie, patriarhul Ierusalimului - Sursa: Viețile sfinților)..

doamne ajuta...

Sfanta Maria Egipteanca

.

Sfanta Maria Egipteanca este cinstita de Biserica Ortodoxa pe 1 aprilie. A trait in a doua jumatate a secolului al IV-lea si inceputul secolului al V-lea. A murit in anul 431, in timpul imparatului Teodosie cel Tanar.

Maria Egipteanca s-a nascut in Egipt. La varsta de 12 ani si-a parasit parintii si a mers in Alexandria, unde timp de 17 ani a dus o viata desfranata. La varsta de 29 de ani, paraseste Alexandria si ajunge la Ierusalim. Pretextul i-a fost oferit de pelerinajul unor tineri din Egipt si Libia, care calatoreau pe mare spre Ierusalim, pentru a participa la sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci.

Ajunsa in Ierusalim, doreste sa intre in Biserica Sfantului Mormant, insa, nu a putut inainta decat pana la prag. Aici a simtit cum o putere nevazuta o opreste. Incerca de mai multe ori sa intre, dar fara rezultat. Este momentul cand intelege ca modul ei de existenta o face nevrednica de a intra in acest locas. Se roaga Fecioarei Maria sa faca posibila intrarea sa in locas, cu promisiunea ca isi va schimba intru totul modul de viata. Dupa ce se inchina Sfintei Cruci, aude un glas din departare care i-a grait: "Daca vei trece Iordanul, buna odihna vei gasi!". In urma acestei descoperiri, Cuvioasa Maria Egipteanca alege sa-si traiasca viata in pustia Iordanului. Aici va petrece 47 de ani, in post si rugaciune.

A fost descoperita parintelui Zosima. Acest parinte, ajuns la varsta de 53 de ani, se intreba daca exista pe pamant cineva care sa-l intreaca in osteneala duhovniceasca.

Acestui monah i s-a aratat ingerul si i-a zis: "O, Zosima, precum era cu putinta unui om, bine te-ai nevoit si bine ai trecut pustniceasca alergare. Insa nimeni nu este intre oameni care s-ar putea arata pe sine ca este desavarsit. Mai multa iti e nevointa ce iti sta inainte, decat aceea pe care ai facut-o pana acum, pe care tu nu o stii. Dar ca sa cunosti cate cai sunt spre mantuire, iesi din pamantul tau, precum alta data Avraam cel vestit intre patriarhi, si mergi intr-una dintre manastirile ce sunt pe langa raul Iordan".

Dupa cateva zile de mers prin pustiu, a intalnit-o pe Cuvioasa Maria Egipteanca. Aceasta desi nu l-a intalnit niciodata, i-a spus pe nume si i-a cerut o haina ca sa-si acopere trupul. Din viata sfintei aflam ca in timp ce parintele Zosima se ruga, si-a ridicat ochii si a vazut-o pe sfanta inaltata de la pamant, "ca un cot, stand in vazduh si rugandu-se".

Ii descopera parintelui viata sa si ii cere ca in anul urmator, in Joia din Saptamana Patimilor sa ia Sfintele Taine si sa mearga pe malul Iordanului ca sa o impartaseasca. Cand a venit Zosima la vremea ceruta, aceasta a insemnat cu semnul crucii Iordanul, a trecut pe el ca pe uscat si s-a impartasit. Parintele Zosima a revenit in anul urmator, dar a gasit-o moarta. Cu ajutorul unui leu a sapat mormantul ei si a ingropat-o.

Viata Sfintei Maria Egipteanca a circulat prin viu grai pana in vremea patriarhului Sofronie al Ierusalimului, care a decis sa o scrie in secolul al VIII-lea.

Maria Egipteanca si Maria Palestinianca

Parintele Makarios Simonopetritul, in cartea sa "Triodul explicat", publicata la Editura Deisis in anul 2003, sustine ca potrivit studiilor recente, viata Sfintei Maria Egipteanca ar fi mai degraba "o amplificare legendara in scopuri didactice a vietii unei Sfinte Maria Egipteanca din Palestina, despre care vorbesc Viata Sfantului Teoctist din Lesbos, doua istorii ale lui Pavel din Monembasia si o istorie 'folositoare de suflet' anonima".

Potrivit Vietii Sfantului Teoctist, confirmate de Chiril din Skythopolis in Viata Sfantului Chiriac scrisa de acesta, aceasta Marie a vietuit in Palestina si a fost cantareata la biserica Anastasis din Ierusalim. Ea a ales sa fuga singura in pustie din cauza "scandalurilor" pe care le-a prilejuit frumusetea ei. Ioannis si Panamon au intalnit-o in desert aproape in aceleasi imprejurari in care o intalneste Zosima pe Maria Egipteanca in Viata patriarhului Sofronie. Ea le-a povestit plecarea sa in pustie, viata sa de asceza rugandu-i sa vina din nou la ea la intoarcerea din vizita pe care acestia o faceau avvei Chiriac. Cand acestia au revenit la grota sfintei anahorete, au gasit-o moarta si au ingropat-o ca pe Maria Egipteanca.

Istoria Sfintei Maria Egipteanca ramane in esenta identica cu cea a Mariei Palestinianca, insa, marea diferenta sta in faptul ca prima s-a dus in pustie pentru a se pocai de pacate, in timp ce Maria Palestinianca s-a dus in pustia Iordanului pentru a fugi de pacatele trupesti, fiind foarte frumoasa.

Relatarea patriarhului Sofronie o prezinta ca pe o mare pacatoasa, care s-a dus in Palestina pentru desfrau, in timp ce Maria Palestinianca nu a fost supusa poftelor, retragandu-se in desert tocmai pentru a preintampina pacatul.

Ceea ce trebuie sa retinem din cele doua relatari, este indemnul la pocainta si lupta cu pacatul.

Amintim ca pe langa ziua pomenirii ei din 1 aprilie, Biserica i-a inchinat si cea de-a cincea Duminica a Postului Sfintelor Pasti. Viata Sfintei Maria Egipteanca se citeste integral in Denia Canonului Sfantului Andrei Criteanul din Saptamana a V-a a Postului Mare.

Tinerii in societate - Mass-media

Majoritatea ştirilor pe care le vedem la televizor sau pe care le citim în ziare denotă o oarecare notă de violenţă ori sunt negative, îngrozind telespectatorul sau cititorul. Accidente tragice, cataclisme apocaliptice, pericole iminente care ameninţă întreaga omenire distrug optimismul din oameni, instituind o stare generală de teamă şi disconfort psihic. Negativul "vinde". Ceea ce este obişnuit nu înseamnă ştire, asta o spun manualele de jurnalism, asta fabrică reporterii la cererea şefilor. Cu toate acestea, lumea are nevoie de ceea ce se numeşte "good-news", ştirile bune, pozitive.

A te uita, a auzi sau a citi ştiri este aproape echivalentul masochismului. Dacă vrei să îţi distrugi liniştea interioară, este de ajuns să te uiţi la un buletin de ştiri sau să urmăreşti câteva minute o dezbatere televizată. Aşa vei vedea că societatea în care trăim este una total distrusă, accidentele şi catastrofele naturale se ţin lanţ, oamenii sunt aproape în totalitate răi şi corupţi şi nu mai avem şansă de revenire.

În lume par să se întâmple numai crime, violuri, accidente cu mulţi morţi, iar oamenii par a trăi drame şi tragedii fără sfârşit. Divorţurile vedetelor devin evenimente de importanţă naţională, savurate de milioane de oameni fie prin ştirile despre ei, fie prin emisiunile interminabile de dezbatere şi aducere a unor noi "probe".

Dacă te raportezi la informaţiile cu care eşti bombardat nonstop, nu mai ai chef de nimic şi te pregăteşti doar să aştepţi sfârşitul. "Setea de sânge" a făcut ca mai toate ştirile publicate să fie negative, astfel încât îţi e frică să mai mergi pe trotuar pentru că oricând poate da cineva cu maşina peste tine, îţi e frică să mergi cu maşina pentru că poate intra un tramvai în tine, iar cu trenul nu mai eşti în siguranţă pentru că se fură traversele şi vagoanele deraiază, iar avioanele sunt vechi şi prezintă pericolul prăbuşirii.

Mai mult, sunt prezentate şi posibile viitoare nenorociri. După fiecare cutremur, televiziunile din România se grăbesc să ne aducă la cunoştinţă cât de tragic va fi cutremurul care ar putea avea loc la noi. Specialiştii spun una, realizatorii scot în evidenţă numai ce vor ei, numai partea grea, alarmantă a informaţiei. Aflăm că majoritatea blocurilor sunt vechi şi nu ar rezista la un seism puternic, aflăm că personalul de la Situaţii de Urgenţă nu va face oricum faţă cererilor şi că mulţi vom rămâne blocaţi sub dărâmături şi că spitalele, care vor mai rămâne în picioare, oricum nu vor face faţă fluxului prea mare de pacienţi.

Au fost cazuri în care reporterii dădeau o listă întreagă de posibilităţi de a fi striviţi de dărâmături, tăiaţi de grinzi, asfixiaţi, arşi sau alte posibile situaţii în caz de cutremur. Erau prezentate tot felul de posibile morţi, însă prea rar soluţii despre cum să te păzeşti totuşi în astfel de situaţii.

Ni se inoculează ideea că situaţia economică este sumbră, banii pentru pensii şi salariile bugetarilor sunt tot mai puţini, bani de investiţii nu sunt şi că aceia care ne conduc sunt nişte corupţi ce îşi urmăresc propriul interes, sfidând poporul muritor de foame. Adevăr este în toate acestea, fireşte, dar manipularea este şi ea în floare. Starea de spirit a naţiunii este menţinută şi indusă ca de un mare val de toată avalanşa de ştiri şi comentarii ale mass-media.

Mai nou, ameninţarea nucleară din Japonia este prezentată întruna, precum şi riscul de a ne îmbolnăvi în urma radiaţiilor, astfel încât să fim tot timpul sub stres, că şi la noi ar putea fi oricând la fel. De asemenea, sunt invitaţi specialişti care sunt "tocaţi" cu întrebări despre ce s-ar putea întâmpla dacă va exploda un reactor de la Cernavodă. Nu contează că sistemul este altul la centrala noastră, nu contează că specialiştii răspund că este puţin probabil să fie vreun accident. Realizatorul întreabă: "Dar dacă totuşi explodează?", şi repetă întrebarea până obţine răspunsul dorit. De fapt, pentru televiziunile comerciale orice eveniment trebuie să fie un spectacol, spre a atrage cât mai multe priviri. Deci, bani din reclame.

Din păcate, timpurile în care trăim, la fel ca şi celelalte de până acum, nu sunt nişte timpuri extraordinar de bune, la fel cum nici societatea nu este una perfectă. Mereu există oameni corupţi, mereu se petrec accidente tragice, crime şi atrocităţi. Problema este că suntem informaţi numai cu asemenea ştiri şi prea puţin cu ştiri bune, cu lucruri care zidesc. Setea de senzaţional a românilor (a omului, în general) a făcut ca, ani buni, ora 17:00 să devină ritualul de luat porţia de urâciuni petrecute în ţară peste zi. Perioada comunistă în care televiziunea era una singură, care era obligată să prezinte numai realizările conducerii, a făcut ca după 1990 românii să refuleze.

S-a uitat aproape complet de latura formatoare şi utilitară a presei. Dacă este prezentată o ştire despre un eveniment negativ, poate fi găsită şi o latură utilă a acesteia ori una moralizatoare, astfel încât ceilalţi să evite să li se întâmple acelaşi lucru, altfel buletinul informativ devine doar o şcoală pentru viitorii hoţi, criminali sau violatori. Sunt prezentate mai degrabă "noi metode" de a comite un lucru rău decât posibilităţile de a evita acel lucru. La fel cum sinuciderea unui om care nu şi-a mai putut plăti ratele la bănci devine o "soluţie" pentru un altul aflat în aceeaşi situaţie.

Societatea trece oricum printr-o perioadă dificilă, iar împovărarea oamenilor cu ştiri preponderent negative nu face decât să inspire şi mai multă teamă, groază şi uneori deznădejde. Este firesc ca şi fiecare om să selecteze din noianul de ştiri pe care le aude şi citeşte doar ceea ce este folositor pentru viaţa lui. Să aibă un mod de informare selectiv.

Din punct de vedere creştin, nimic din toate aceste ştiri nefaste nu ar trebui să ne înspăimânte, pentru că noi nădăjduim în "învierea morţilor şi viaţa veacurilor ce va să fie", după cum mărturisim în Simbolul de Credinţă. Nădejdea creştină este aşteptarea cu încredere a împlinirii bunătăţilor făgăduite de Dumnezeu omului care face voia Lui şi încredinţarea pe care o are cineva. Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către Evrei: "Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme. Ce mi-ar putea face omul?" (Evrei 13:6). Dumnezeu ne-a creat din iubire şi trebuie să fim convinşi că îşi va îndeplini promisiunile făcute faţă de noi. Nădejdea este o virtute şi se cere de la noi menţinută în suflet, deoarece ea înseamnă şi puterea care ne susţine în întreaga activitate şi trebuie să ne călăuzească întreaga viaţă, fără ea nimic nu ar avea sens...

doamne ajuta..

Iubirea - Suferinta

Voi întrebaţi: „Doamne, Doamne, oare uşor este să fii prigonit? Oare uşor este să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă?” Voi întrebaţi cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala: „Oare chiar este uşor jugul lui Hristos?” Iar eu vă spun: „Da, da ! Uşor, din cale-afară de uşor”. Dar de ce uşor ? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă ? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi însuşi Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce.

Vă vorbesc nu numai din raţiune, ci din proprie ex­perienţă – fiindcă trebuie să vă mărturisesc că atunci când mergeam pe o cale foarte grea, când purtam sar­cina grea a lui Hristos, ea nu era nicidecum grea şi ca­lea aceea era o cale plină de bucurie, fiindcă simţeam în chip cât se poate de real că alături de mine merge însuşi Domnul Iisus Hristos şi sprijină sarcina mea şi crucea mea. Grea era această sarcină, însă îmi amin­tesc de ea ca de o bucurie luminoasă, ca de o mare milă a lui Dumnezeu – fiindcă harul lui Dumnezeu se revarsă din belşug asupra oricui poartă sarcina lui Hristos. Asta anume fiindcă sarcina lui Hristos este nedespărţită de harul lui Hristos, anume fiindcă Hris­tos nu-l lasă singur pe cel ce a luat crucea şi merge în urma Lui, nu îl lasă lipsit de ajutorul Său, ci merge alături de el, sprijină crucea lui, îl întăreşte cu harul Său.

Amintiţi-vă de sfintele Lui cuvinte, căci mare ade­văr este cuprins în ele: Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară. Pe voi toţi, pe toţi cei care aţi crezut în El, vă cheamă Hristos să mergeţi în urma Lui luând sarcina Lui, jugul Lui. Deci, nu vă temeţi, mergeţi, mergeţi cu îndrăzneală. Nu vă temeţi de spaimele cu care vă ameninţă diavolul, care încearcă să vă împie­dice mergerea pe această cale. Scuipaţi asupra diavo­lului, goniţi-l pe diavol cu Crucea lui Hristos, cu nu­mele Lui. Înălţaţi-vă ochii către cer, şi-L veţi vedea pe însuşi Domnul Iisus Hristos, Care merge împreună cu voi, uşurând jugul vostru şi sarcina voastră. Amin.

Predică din 28 ianuarie 1951 a Sf. Ierarh Luca al Crimeei

Sfântul Ierarh Luca al Crimeei (1877- 1961) a fost hirotonit la vârsta maturităţii în plină teroare bolşevică, fiind deja foarte apreciat ca doctor chirurg pentru descoperirile sale. Văduv şi cu patru copii, în ciuda ameninţărilor comuniste, insistă să apară la conferinţe şi în sala de operaţii cu rasa de preot pe el. Este marginalizat şi trimis în exil în gulagul sovietic pentru credincioşia sa nestrămutată. Devine episcop, rămânând, totodată, unul din cei mai mari chirurgi ai vremii sale. Pentru jertfelnicia cu care i-a îngrijit pe cei suferinzi, pentru mărturisirea dreptei credinţe în vremuri de prigoană şi minunile săvârşite încă din timpul vieţii sale, Sfântul Luca a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă...

doamne ajuta.

Arta, cultura si umor - Poezii

Fara sa Te stiu si fara sa-Ti vorbesc
Te imploram mereu prin lacrimi si suspine,
Prin nopti intregi in care ma pierdeam
In stele de-argint,visand doar la Iubire.

Te cuprindeam in zbor,cu aripile frante,
Te cautam cu sete, speram doar sa existi,
Iar Tu mereu zambeai si-Ti aminteai de mine
Si asteptai in taina ca inima sa-mi misti.

Atat de adanca bezna,atat de greu urcusul...
Si mult prea dispersata calea ce-o vedeam!
In mintea-mi de copil stiam totusi ca moartea
Va spulbera-ntr-o zi tot ce-n eu speram.

Am incercat sa umplu abisul crunt din mine
Cu fiece dorinta pe care-o proiectam
Si sa-mi gasesc vreun sens sau poate o chemare
Cu orisice proiect sau lucru ce-ncepeam.

Am inghetat mai mult oceanul de durere,
Si nu s-a mai vazut nimic mai jos de crusta.
M-am aparat de oameni sub zambete de gheata
Si-amaraciunea moarta ce doar in iad se gusta

Stiu ca doar cu lacrimi umplut-am acel gol;
Zadarnic,Doamne, totul...Tu Singur m-ai vazut!
Si cu iubiri de sticla sparte in tacere
M-am transformat in harpa,dar cu sunet mut.

Fara sa Te stiu si fara sa-Ti vorbesc
Fara ca macar sa cred ca ma iubesti
Fara sa gandesc ca totusi cred in Tine
Am simtit cum Tu doreai sa ma-ntaresti.

Cine mi-a spus,Doamne,ca ma iubeai atat?
Cine m-a intrebat vreodata de Te stiu?
Cum de s-a putut ca din atatia oameni
Sa nu-mi arate nimeni pe ce drum sa fiu?

Mi-era atat de teama si inghetam pe loc
De vorbele lor crude si de ocara lor
Fiindca eram copil si nu credeau in mine
Si nu eram inca in lumea adultilor.

Si nici nu mai vreau,Doamne,sa ma mai duci acolo
Tine-ma cu Tine, sa fiu copilul Tau
Sa nu mai plang ca lumea ma da iar la o parte
Ca pe un madular netrebnic si un vlastar rau.

Iti multumesc,Iisuse,ca mi-ai trimis un suflet
La fiecare-impas si orice incercare
Sa ma calauzeasca,Doamne,si sa ma ajute
Sa ma ridic din nou cu ultima sfortare.

Iti multumesc din suflet ca toate-aceste goluri
Tu le-ai umplut treptat prin a dulce-iubire
Si pentru ca mi-ai dat oameni care astazi
Sunt fratii si surorile ce le am in lume.

Si inrudirea noastra,desi nu e de sange,
Este din infierea prin Harul Tau cel sfant
Ce ne-a unit mereu si ne uneste tainic
Atat acolo-n ceruri,cat si pe-acest pamant.

Tu m-ai imbratisat prin oamenii pe care
Ii trimiteai la timp sa-mi mai auda plansul,
Iar eu fugeam la ei, cerandu-Ti indurare
Descatusat sa-mi fie abisul si ascunsul.

Prin a lor pace dulce si bucurie sfanta
Eu Te vedeam pe Tine si Iti simteam prezenta
Si ma topeam simtind caldura ce din Tine
Radia prin ei,incalzindu-mi fiinta.

Cum sa-Ti multumesc,dulcea mea Fecioara
Pentru ca m-ai luat sub sceptrul tau atunci?
Si pentru ca in ciuda nevredniciei mele
Nicicand nu am simtit ca vrei sa ma alungi!

Cum sa iti sarut chipul tau cel bland
Atat de intinata si rece cum ma aflu?
Maica a indurarii, ajuta-ma sa fug
De lumea cea desarta si de tot pacatul!

Imparateasa a toate si Maica a durerii
Doar tu mi-esti mangaiere,caci ma iubesti nespus
Sadeste-ma,Preasfanta,intru a ta gradina
Sa mor si sa traiesc doar pentru Iisus.

Cat imi doresc, Maica, dupa atata drum
Prin colb si suferinta,sa raman cu tine
Si sa te am de-a pururi a mea mijlocitoare
Ca Hristos Domnul sa vieze-n mine.

Vreau sa ma rastignesti - ajuta-ma sa urc
Pe crucea de pe care sa nu ma mai cobor
Si da-mi putere sfanta sa-ndur toat-agonia
Si pentru lumea-aceasta invata-ma sa MOR!

Sa fie-n al meu suflet Lumina Invierii
- Candva sa straluceasca, precum tu vei voi -
Caci pana atunci eu stiu c-aceasta este Calea
Sa urc sus pe Golgota pentru-a ma nevoi.

Mi-e teama sa Iti spun ca Te iubesc si-Ti cer
Sa ma ajuti Iubirea sa Ti-o arat prin fapte
Caci orice-apus de soare m-aduce mai aproape
De judecata Ta si de  trupeasca moarte.

Imbratiseaza, Doamne, sufletul meu astazi
Si umple orice gol ce-a mai ramas de-atunci
Din vremea-n care singura carpit-am cu un scancet
Taietura mortii si ranile adanci.

Sfaturile Sfintilor - Alti Sfinti Parinti

Câţiva credincioşi i-au cerut cuvânt de folos duhovnicesc. Iar părintele Paisie, arătând pajiştea plină de flori şi mireasmă, le-a spus:

- Să vă faceţi nişte albinuţe harnice, care adună nectar şi miere din florile cele mai curate şi binemirositoare, iar nu nişte gărgăuni şi bondari, care adună hrană din bălegar şi din toate buruienile. Râvniţi la faptele bune cele mai de preţ şi mai uşor de dobândit, precum dragostea, rugăciunea, mila şi smerenia. Din acestea să vă hrăniţi şi am nădejde că, cu acestea, vom vedea pe Hristos, Mântuitorul lumii!

La urmă a adăugat bătrânul şi aceste cuvinte:

- Cel mai bine este ca să fie omul oală de lut, care este bună pentru toate şi se foloseşte de toţi în fiecare zi, şi pentru mâncare şi pentru apă şi pentru orice lucru. Pe când vasul de aur se pune pe poliţe, se încuie în dulapuri, este râvnit de hoţi şi se foloseşte numai la zile mari sau o dată pe an. Oala de lut este vasul trebuinţelor zilnice, căci toţi o caută şi se folosesc de ea. Aşa şi omul smerit, care nu caută cinste şi dregătorie. El rămâne nebăgat în seamă între cei de jos, dar pe toţi îi foloseşte, îi îndeamnă, îi ajută, îi odihneşte şi toţi îi caută şi se bucură de el. Mare dar este smerenia pentru călugări şi creştini!

Părinţii l-au întrebat ce este conştiinţa.

- Conştiinţa este îngerul lui Dumnezeu care păzeşte pe om. Când ea te mustră, înseamnă că Dumnezeu te ceartă şi trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre, ca să ne pălmuiască conştiinţa prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune şi să nu mai greşim. Şi lui Pavel i-a dat Dumnezeu un înger rău, ca să-1 lovească peste obraz, pentru a nu se înălţa cu mintea. Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le, ne smereşte. Hristos a venit pentru mântuirea păcătoşilor. Deci, să avem nădejde şi curaj, să nu mai greşim, să facem milostenie, să ne rugăm după putere şi aşa ne mântuim cu darul lui Dumnezeu.

Doi ucenici i-au cerut părintelui Paisie cuvânt de folos. Iar bătrânul le-a răspuns:

- Acum noi, bătrânii, nu mai avem cuvinte de folos cum aveau părinţii noştri. Ne-a luat Dumnezeu darul şi puterea cuvântului, pentru că nici noi, nici cei ce ni-1 cer nu-1 împlinesc cu fapta. Spunem noi câte un cuvânt de sfătuire celor ce vin până aici, dar când aud că trebuie să-1 pună în practică, adică să se roage mai mult, să postească, să ierte pe aproapele lor, se întorc abătuţi acasă. Le spun unora de zece ori să nu mai facă cutare păcat, să lase beţia şi desfrânarea, ca să nu-şi piardă sufletul, dar ei, deşi făgăduiesc, îl fac mai departe. Am, însă, şi suflete care ne întrec pe noi. Numai cât deschid gura, ei şi încep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu.

Iarăşi l-au întrebat: Cine v-a îndemnat să intraţi în viaţa monahală?

- Vieţile Sfinţilor m-au îndemnat la călugărie şi dragostea mea pentru Domnul!

Apoi l-au întrebat: Ce bucurii duhovniceşti aţi avut la Schitul Cozancea?

- Am avut destule bucurii cât am stat la linişte în chilia mea din poieniţă, mai ales când mă rugam noaptea şi foloseam sufleteşte pe alţii. Dar cele mai sfinte bucurii duhovniceşti le-am simţit în biserică, în timpul Sfintei Liturghii...

doamne ajuta..

Viaţa în marile oraşe nu mai este ca viaţa la sat când toţi oamenii se cunoşteau unii cu alţii, când comunitatea era foarte bine închegată. Astăzi e imposibil să-i cunoşti zecile, sutele de mii sau chiar milioanele de oameni din oraşul tău. Abia recunoşti persoane care stau în acelaşi cartier cu tine, ba se întâmplă de multe ori ca nici vecinii de bloc să nu ţi-i ştii prea bine. Din păcate viaţa la oraşe ne-a înstrăinat unii de alţii, şi din acest motiv au avut de suferit şi parohiile din jurul bisericilor ortodoxe.

Ce este parohia? Este marea familie a familiile celor care locuiesc în blocurile şi casele dimprejurul unei biserici. Ce este episcopia? Este o mare familie ce cuprinde toate parohiile dintr-o anumită regiune. Ce este  Biserica Ortodoxă Română? Este o mare familie formată din toate episcopiile din ţară și din toate episcopiile române de peste hotare. Ce este Biserica Universală a lui Hristos?  Este marea familie a Bisericilor Autocefale din întreaga lume (Biserica Ortodoxă a României, a Greciei, Rusiei, Ciprului, Bulgariei, etc.) Biserica Universală este de fapt  familia lui Dumnezeu, iar parohia este amprenta ei la nivel local.

Odinioară oamenii aveau doar un singur preot în comunitatea lor, la el se spovedeau, la el veneau la liturghie, la el îşi botezau copiii, la el se cununau, la el îşi înmormântu morţii, pe el îl aveau ca model de trăire creştinească. Astăzi lucrurile s-au schimbat destul de mult. Trăind la oraş, oamenii se duc la liturghie acolo unde le place şi nu neaparat la parohia de care aparţin, se spovedesc la preotul care le e drag, chiar dacă e din altă parte, fac botezul şi cununia la bisericile așezate mai aproape de starea civilă, etc. Pentru mulţi dintre noi conceptul de parohie este foarte vag şi din acest motiv nu-i acordăm importanţa cuvenită.

Acum câţiva ani, când l-am cunoscut pe Dumnezeu, începusem să merg la liturghie la Catedrala din Galaţi, pentru că-mi plăceau mult predicile şi cântările slujbelor. După ce am cunoscut-o pe Iulia, de dragul ei am început să merg la biserica Sfântul Antim, pentru că aici slujbele ţineau mai puţin şi eram şi mai aproape de casa ei. Câteodată, când nu ne întâlneam duminica să mergem împreună la liturghie, eu mergeam la Biserica Sfântul Vasile acolo unde slujeşte duhovnicul nostru. Pentru că mă mustra conştiinţa mai mergeam uneori şi la biserica parohiei de care aparţineam.

Când ne-am mutat în Bucureşti la început mergeam la catedrala patriarhală, iar apoi am ajuns să mergem la Biserica Stavropoleos din spatele Bancii Naţionale a României ştiind că aici cântă cel mai frumos cor bizantin din ţară.

Era prima biserică pe care o simţeam ca o mare familie. Ce m-a surprins foarte mult a fost că odată, vrând să mă împărtăşesc la sfârşitul liturghiei, preotul a spus că refuză să mă împărtăşească pentru că nu mă cunoaşte, dar pâna la urmă celălalt preot slujitor a acceptat. Am înţeles mai apoi că problema era că m-am spovedit în altă parte şi el nu era sigur că eu mă pregătisem pentru Sfânta Euharistie, şi în plus de asta era prima dată când mă vedea în biserică.

Acest gest m-a pus pe gânduri. Atunci am înţeles ce înseamnă de fapt o parohie. Părintele ştie de obicei de sâmbătă seara câte persoane se vor împărtăşi duminică pentru că el i-a spovedit şi în plus de asta a rugat pe toţi cei care nu se spovedesc la el să anunţe din timp dacă vor ca duminică să ia Trupul şi Sângele Domnului.

Duminica la Sfânta Liturghie oamenii aduc fel de fel de prinoase spre a fi sfinţite de Dumnezeu: fructe, pâine, colaci, cornuri, prăjituri, cu condiţia să fie făcute în casă şi nu cumpărate. După ce sunt sfinţite, toate prinoasele sunt aşezate  în curtea bisericii, unde oamenii se adună după liturghie şi gustă din ele, un prilej foarte bun de a vorbi unii cu alţii, de a socializa, de a se cunoaşte.

E o parohie cu mulţi adolescenţi, cu familii tinere, cu mulţi copilaşi care dau viaţă întregii comunităţi.  Preoţii împreună cu enoriaşii participă împreună la multe activităţi: pelerinaje, seri de discuţii, cateheze, concerte de muzică bizantină, ajutoare pentru copiii din orfelinate, etc. Ca să nu mai vorbim de marile sărbători când biserica şi curtea ei sunt neîncăpătoare, enoriaşii venind cu mare drag la slujbele la care Grupul Stravropoleos cântă dumnezeieşte. E o familie frumoasă, şi foarte primitoare, caracterizată de o rânduială şi o disciplină extraordinară. Toate acestea împreună cu muzica bizantină formează liantul care-i ţine uniţi pe toţi membrii parohiei.

De când am cunoscut Stavropoleos nu ne-am mai despărţit de ei, duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare mergem cu bucurie la liturghie şi la celelalte slujbe.

Cred că mulţi dintre noi nu simţim că facem parte din parohia noastră. Oamenii de lângă noi din biserică ne sunt străini, şi n-ar trebuie să fie aşa. Preotul şi parohia are tocmai acest scop de a-i uni pe enoriaşi, de a-i face să se cunoască, să se iubească, ajutându-se și susținându-se la greu. Învăţând să-i iubească pe cei de aproape ai lor din parohie, oamenii îşi vor extinde iubirea şi faţă de cei din alte parohii și în final faţă de toți cei necunoscuţi.

Gândiţi-vă la parohie ca la o clasă de liceeni care studiază împreună 4 ani de zile, şi care în tot acest timp se cunosc foarte bine şi ajung să se îndrăgească, şi nimeni nu este străin celuilalt. Timpul petrecut împreună la orele de curs, la teze şi examene, în activităţile din timpul liber, leagă prietenii frumoase întărind per toatal întreaga clasă.

Frumos ar fi să facem ascultare de Sfântul Sinod, care conduce Biserica Ortodoxă Română şi să participăm la viaţa parohiei de care aparţinem, pentru că din punct de vedere dogmatic şi canonic suntem mădulare ale trupului acestei biserici, şi fără noi acea comunitate nu este întreagă. Aici ar trebui să ne avem duhovnicul şi aici ar trebui să mergem la slujbe.

Din păcate din cauza neputinţelor noastre omeneşti mergem la ce biserică vrem noi, invocând diverse motive: că nu-mi place predica sau preotul, că slujbele sunt lungi, că biserica e veche, etc.

Totuşi, modernismul şi globalizarea ne-au adus pe unii din noi în aceeaşi postură ca a ţăranilor de la sate. Gândiţi-vă la românii care locuiesc în ţări neortodoxe care s-ar bucura să aibe o parohie în oraşul lor, iar cei care au deja nu mai fac mofturi privind locaţia bisericii sau vrednicia preotului, ci se bucură ca au unde să se adune, că au un colţişor de ţară în străinatate, că acolo se simt în familie.

Parohiile ortodoxe româneşti din străinatate se apropie foarte mult de modelul ideal la parohiei, acolo oamenii venind de nevoie, de drag, tânjind după graiul românesc, după fraţii de acelaşi neam şi după credinţa străbună.

Noi în ţară încă mai facem mofturi, dar aşa cum facem ascultare de duhovnic aşa ar trebuie să facem ascultare şi de Sfântul Sinod care este călăuzit în alegerile sale de Sfântul Duh, şi care a rânduit pentru fiecare familie o biserică şi un preot.

Dacă fiecare dintre noi am merge la biserică în parohia lui, atunci cu siguranţă viaţa duhovnicească a întregii comunităţi ortodoxe ar fi alta. Dacă am cunoaște cu adevărat provocările și greutățile parohiei de care aparținem, atunci am fi mult mai receptivi la nevoile întregii comunități, și am înțelege ca suntem chemați la susținerea activă și constantă a activității misionare a preotului care ne păstorește, așa cum este și normal să fie. 

Paradoxal, noi astăzi, ne simţim străini in biserică, chiar dacă acolo e locul unde ar trebuie să simţim familia cel mai aproape...

doamne ajuta..

Sexualitate - Avortul

Ma uit in oglinda, sunt eu. Ma uit mai bine si sunt eu la 6 ani. Ma rugam in fiecare seara sa mi-l aduca, ii promiteam ca voi manca tot, ca ma voi culca devreme, ca voi fi un copil mai bun daca mi-l aduce.

Si-ntr-o zi a venit! Am alergat plangand de fericire, l-am strans la piept si l-am pupat pe frunte. Din acel moment, desi abia invatasem sa ma ghidez dupa limbile ceasului, stiam cand trebuie sa manance. Il auzeam in mintea mea de copil si stiam ca acum il voi duce la baie sau la plimbare. Il puneam la culcare, la aceeasi ora in fiecare seara, nu inainte de a pupa manutele de cauciuc ale bebelusului, jucaria mea frumoasa, primita de la parinti. Dupa un timp, unul dintre prietenii mei care se juca de-a doctorul l-a stricat, dar mama a gasit solutia imediat: “o sa-i schimbam bateriile si o sa mearga din nou! Trebuie sa mearga!”

Acum sunt in acelasi pat, imi curg, la fel ca atunci, siroaie de lacrimi insa acum sunt amare, disperate. Nu mai vreau sa vina, nu mai vreau sa primesc papusa cu cap rotund, imi doresc sa fi ramas acolo, pana in momentul in care ma hotarasc eu sa merg si sa o cumpar.

E prea intuneric, e numai frig, e ceata, e mult prea tarziu… “Papusa” a ajuns. Nu a comandat-o nimeni de data asta, nici eu, nici parintii mei, e doar un frumos cadou, o surpriza din partea “firmei de jucarii”…e copilul meu. Are aceeasi pozitie ca si a mea acum, cu mainile impreunate la gura si cu genunchii indoiti, lipiti de coate….sta la fel ca mine…in mine, dar nu plange, el asteapta doar….asteapta sa vina momentul potrivit cand cineva ii va taia “funda” si va iesi la lumina din “cutie” pentru a ma face fericita…asteapta sa il vad, asteapta sa ma stie.

Maine voi deschide, mult, mult prea devreme, cadoul pe care nu l-am cerut, nu acum. Mai e doar o noapte, poate cea mai lunga noapte din viata mea. Nimeni, niciun om nu are dreptul sa ma judece, oricine ai fi nu sta cu mine, sunt orele pe care trebuie sa le petrec doar eu cu Dumnezeu, sa-I vorbesc, sa-I explic, sa cer iertare.

Nimeni nu intelege ca la 16, 17 sau chiar 18 ani nu pot pastra un copil. As fi un copil…cu un altul in brate.
Nimeni nu intelege ca tatal lui nu va fi acolo, de fapt nu mai e demult aici, cu mine, cu noi.
Nimeni nu stie ca eu, fara tatal lui, fara parintii mei care au murit cand eram mica, nu am cum sa-l cresc. Nu va avea nici macar ce sa manance.

Doar Dumnezeu ma poate condamna sau ierta, doar El.

E aproape 6 dimineata….mai am 4 ore…aud apa cum pica undeva in baie….pica la fel ca lacrimile astea reci….adorm….visez…stiu ca visez. Sunt in camera mea, e vara. Un pusti blond imi intinde o scrisoare, imi saruta apasat ambele maini, isi ia mingea si o zbugheste afara…la joaca. Mainile-mi tremura, nu pot sa le controlez si totusi o deschid:

“ Mamica mea,

Mai tii minte tot ce ti-am povestit, zi de zi, de cand am ajuns la tine in burta? Iti spuneam ca imi pare rau pentru ca am plans asa de tare cand m-ai nascut, n-am vrut sa te sperii. Iti mai explicam, razand, fata pe care-ai facut-o cand m-ai vazut pasind pentru prima data. Mai stii? Ma tineam de masuta din sufragerie si ma leganam gata, gata sa cad. Iti povesteam ce am simtit dupa prima zi de scoala cand am iesit de la ore si ma asteptai in fata clasei emotionata. Stai linistita! Te rog, nu plange! Nu ai uitat nimic!

Lucrurile astea de fapt urmau sa se intample si mi s-a parut dragut sa ti le povestesc eu inainte, de acolo dinauntru. Nu ma supar sa stii daca nu le-ai auzit! Eu doar incercam sa te linistesc pentru ca nu intelegeam de ce ai tot plans de cand ai aflat ca sunt acolo, in tine.

Imi pare rau doar ca nu am terminat, as mai fi avut ataaat de multe de povestit, dar in dimineata aia ai vrut sa ne vedem mai repede decat trebuia. Cand m-a atins am crezut ca e mana ta si am inceput sa rad si sa chicotesc “mami, opreste-te, ma gadili! Mai ai rabdare putin. Te anunt eu cand sunt gata sa vin”. Imediat mi-am dat seama ca nu ai cum sa fii tu, mana ta ar fi trebuit sa fie calda si moale, nu rece si ascutita…

De acolo nu mai stiu nimic, cred ca am adormit si m-am trezit aici, unde e mereu cald, soare si sunt si foarte multi copii fara mamici.

Imi pare rau ca nu am apucat sa te stiu, dar sunt sigur ca esti la fel de frumoasa pe dinafara la fel cum mi-ai aratat in acele cateva saptamani acolo la tine in burta.

Ma intorc la joaca acum!

Te iubesc!”

E dimineata…am ochii injectati…zambesc isteric. O sa plec acum. Trebuie sa ajung la doctor, am programare. Imi va strica “papusa” dar e bine, e bine pentru ca peste cativa ani o sa-i schimb bateriile si o sa mearga din nou. Trebuie sa mearga….

* Textul a fost scris de Alina Buleanu o persoana obisnuita care nu a trecut prin aceasta experienta. A incercat doar sa se transpuna si sa incerce niste sentimente imprumutate in speranta ca asta va ajuta unele fete, femei care sunt la un pas de a renunta la “papusa” lor.
* Fotografiile au fost realizate de mine in putinele momente cand am reusit sa-mi inving tremurul obsesiv al mainilor in fata unui astfel de subiect.

(Fotograf - Narcis Virgiliu)

doamne ajuta..

<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/martie/avort.jpg"} -->

Urmând lui Hristos, Crucea ne duce la Înviere

Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38

'Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine îşi va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.'

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cruci. Această duminică a fost rânduită de Biserică la mijlocul Postului Mare pentru a întări duhovniceşte pe credincioşi în urcuşul lor spiritual spre Înviere. Atât textul Evangheliei, cât şi însuşi faptul că în această duminică cinstim în mod deosebit Sfânta Cruce, ne arată înţelesurile duhovniceşti ale tainei Sfintei Cruci pentru viaţa noastră spirituală şi pentru mântuirea noastră.

Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că cine doreşte să vină după El trebuie mai întâi să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze. Aşadar,lepădarea de sine, purtarea sau asumarea crucii şi urmarea lui Hristos sunt cele trei condiţii pentru a fi creştin şi a dobândi mântuirea.

Lepădarea de sine, eliberarea de modul egoist de a trăi

Ce înseamnă lepădarea de sine ca lucrare duhovnicească?

Însuşi termenul de lepădare de sine este dificil de înţeles pentru omul de astăzi. În alte limbi decât româna, lepădarea de sine se traduce cunegarea de sine. Mai ales într-o lume individualistă, în care se afirmă eul şi se cultivă egoismul, ca lăcomie după profit, lepădarea de sine, ca program spiritual de renunţare la egoism, înseamnă ceva greu de acceptat. Totuşi, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că prima condiţie a urmării Lui, adică prima condiţie pentru a fi ucenic al Său, este lepădarea de sine. Însă lepădarea de sine nu înseamnă desfiinţarea sau anularea de sine, cischimbarea modului egoist de a vieţui. Lepădarea de sine înseamnă renunţarea la modul pătimaş de a trăi în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri. Mântuitorul ne arată, de fapt, că numai atunci putem să-I urmăm Lui când centrul vieţii noastre nu mai suntem noi înşine, ci El. Când viaţa omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător şi limitat, ci pe legătura de iubire veşnică şi infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viaţa omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre îmbogăţire spirituală veşnică, în iubirea eternă a Preasfintei Treimi.

Autosuficienţa, o închisoare a sufletului din care acesta trebuie să scape

Al doilea verset din Evanghelia Duminicii a treia din Post spune: 'Cine voieşte să-şi scape sau să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde, dar cine îl va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va mântui.' Dacă dorim să ne mântuim pe noi înşine, cu forţele proprii, ne pierdem. Dacă însă ne dăruim lui Hristos şi ne unim cu El prin Sfintele Taine şi împlinim poruncile Lui în viaţa noastră, atunci ne mântuim, deoarece mântuirea înseamnă unirea omului cu Dumnezeu. De ce? Pentru că numai Dumnezeu are viaţă veşnică în Sine şi numai întrucât ne unim cu El, Izvorul vieţii veşnice, sufletul nostru se poate mântui şi trăi în comuniunea eternă de viaţă şi iubire cu Hristos sau cu Sfânta Treime. De aceea, Botezul creştin sau Botezul în Hristos se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, iar viaţa creştină este viaţă în comuniune de har cu Preasfânta Treime. Astfel, lepădarea de sine este o eliberare a sufletului de propriul său egoism şi narcisism, o ieşire a sufletului din închisoarea sau mormântul patimilor egoiste. Foarte adesea suntem atât de preocupaţi numai de noi înşine, de propria noastră persoană, de imaginea noastră în faţa lumii, încât nu mai avem timp să vedem icoana lui Hristos din Evanghelie şi din Biserică şi nici chipul lui Hristos din semenii noştri. Foarte adesea viaţa noastră este mai mult iubire egoistă de sine, bizuire pe sine, justificare de sine, căutare de sine, în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri care aşteaptă iubirea noastră. Indiferent că este cultivat în familie sau în mănăstire, egoismul devine o închisoare a sufletului, iar lepădarea de sine înseamnă răstignirea modului de existenţă păcătos şi pătimaş, ca autosuficienţă sau mulţumire de sine, şi deschiderea sufletului spre alt mod de viaţă, şi anume viaţa în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Cu alte cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos voieşte să ne spună că iubirea de Dumnezeu este temelia adevăratei iubiri faţă de semeni şi faţă de noi înşine. Urmând lui Hristos, sfinţii constată căiubirea curată se naşte din rugăciune, din relaţia noastră cu Dumnezeu(Sfântul Isaac Sirul). De fapt, trăim cu adevărat şi ne împlinim pe noi înşine sau ne realizăm ca persoane în măsura în care Îl iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri. Ca atare, măsura libertăţii noastre este, de fapt, măsura capacităţii noastre de-a iubi pe Dumnezeu în rugăciune şi pe semenii noştri în faptele bune săvârşite pentru ei. 

Crucea înseamnă recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii vieţii umane

A doua condiţie a vieţii în Hristos este luarea sau asumarea Crucii. Crucea are o mulţime de înţelesuri spirituale în Sfânta Scriptură. 

În Evanghelia de astăzi, Crucea poate însemna recunoaşterea unei neputinţe şi a unei suferinţe personale, recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii condiţiei umane. Crucea este adesea o neîmplinire, o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o tristeţe că nu am devenit sau realizat ceea ce ne-am dorit. Foarte adesea, crucea în viaţa omului poate fi şi o copilărie trăită fără părinţi sau o familie fără copii. Crucea poate fi şi un handicap, ca urmare a unui accident. Crucea mai poate fi şi o durere prelungită în tot timpul vieţii pentru că am pierdut o fiinţă dragă, mai ales poate fi o văduvie de toată viaţa. În multe feluri, crucea este trăită ca fiind o neputinţă, o neîmplinire sau o suferinţă care marchează viaţa omului. Dar când Mântuitorul îndeamnă pe fiecare 'să-şi ia crucea sa', aceasta este o chemare: 'Ia, acceptă, neputinţa ta şi urmează-mi Mie! Adu la Mine, la Hristos, durerea ta, neputinţa ta, boala ta, osteneala ta, lupta ta cu tine însuţi şi cu neputinţele tale!'. Hristos voieşte să poarte împreună cu noi suferinţa noastră, ca să umple cu prezenţa Lui iubitoare, mântuitoare şi sfinţitoare neîmplinirea noastră apăsătoare. El, Dumnezeu-Doctorul, vrea să intre în viaţa noastră pentru a ne vindeca de neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti şi pentru a ne dărui viaţa divino-umană, adică mântuirea. El vrea să ne ajute ca să putem purta Crucea suferinţei spre a dobândi bucuria Învierii. El doreşte ca necazul, încercarea, neputinţa sau suferinţa pe care le avem să nu ne despartă de Dumnezeu, să nu ne înstrăineze de El, ci să le folosim pe toate acestea în aşa fel încât să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. De fapt, necazurile sau suferinţele nu ne lasă niciodată neutri. Oamenii care trec prin suferinţă sau poartă o cruce grea nu mai rămân complet indiferenţi. Necazul sau suferinţa ne poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu. De aceea, Evanghelia de azi ne îndeamnă să luăm Crucea, să o asumăm, să o purtăm venind cu ea la Hristos şi să facem din ea drum spre Înviere.

Un alt înţeles duhovnicesc adânc al Crucii este 'răstignirea' noastră permanentă între idealul propus şi rezultatul obţinut. Despre această cruce, ca permanentă neîmplinire şi luptă cu egoismul din noi înşine, vorbeşte Sfântul Apostol Pavel când zice: 'Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc' (Romani 7, 19). Aceasta este crucea sau neîmplinirea cea mai frecventă din viaţa duhovnicească a celor ce luptă cu patimile şi neputinţele din firea omenească înclinată spre păcat.Adesea omul îşi propune o înnoire duhovnicească şi un început bun, un ideal înalt, dar constată cu regret eşecul în împlinirea acestui ideal. Totuşi, când constatăm că în această luptă avem mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, înţelegem mai bine ceea ce Mântuitorul Însuşi ne spune în cuvintele: 'Fără Mine nu puteţi face nimic' (Ioan 15, 5). Însă cu El, prin harul Lui vindecător, putem face mult bine, după cum spune şi Sfântul Pavel când zice: 'Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte' (Filipeni 4, 13).

În concluzie, asumarea Crucii şi urmarea lui Hristos înseamnă să ne aducem pe noi înşine la Hristos, purtând cu răbdare şi speranţă neputinţele noastre, bolile noastre, 'răstignirile' noastre între idealul propus şi rezultatul obţinut, pentru ca El să devină Doctorul şi Mântuitorul vieţii noastre.

Prin credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu transformăm suferinţa în speranţă

Numai Hristos Domnul poate transforma crucea noastră în scară către cer, într-o şansă de ridicare spirituală din păcat şi suferinţă, prin puterea Lui lucrătoare şi vindecătoare în interiorul suferinţei şi al neputinţei noastre.Hristos Mântuitorul poartă împreună cu noi crucea noastră şi o transformă, adică dăruieşte sens suferinţei noastre ca loc de întâlnire a noastră cu El, Cel Răstignit şi Înviat. Astfel, crucea noastră se transformă în lumină a sufletului şi în urcuş de înviere, ca sens şi sensibilitate pentru a trăi taina existenţei umane în comuniune de iubire.Când crucea suferinţei este purtată cu credinţă în Dumnezeu, cu iubire faţă de Dumnezeu, suferinţa se uneşte cu speranţa vindecării sau mântuirii. Prin credinţa în Dumnezeu şi iubire faţă de El noi transformăm suferinţa în speranţă, ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi căutăm mântuirea. Necazurile toate ne apropie mai mult de Dumnezeu, dacă în timpul încercărilor ne rugăm mai mult, ne pocăim mai intens şi săvârşim mai mult bine în jurul nostru. 

Cei care nu se roagă când trec prin necazuri, prin boală, prin suferinţă şi nu-şi pun nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu ajung adesea la deznădejde.O mulţime de oameni s-au sinucis pentru că nu s-au spovedit sau pentru că nu s-au rugat suficient ori nu au avut pe cineva să se roage pentru ei. Au căzut în deznădejde, mai ales atunci când a slăbit credinţa, s-a rărit rugăciunea, a fost uitată Biserica lui Hristos, în care lucrează El, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, prin Sfintele Taine şi rugăciunile Bisericii şi ale Sfinţilor din ceruri.

Jertfa Crucii şi slava Învierii

Evanghelia ne arată, de fapt, că centrul vieţii noastre trebuie să fie Hristos Cel milostiv, Cel Răstignit şi Înviat, iar prezenţa iubirii Lui milostive în viaţa noastră ne ridică din păcat şi boală şi ne vindecă. În această Duminică, a III-a din Post, învăţăm că taina Sfintei Cruci este izvor de înnoire, de răstignire a păcatului sau a egoismului din noi, pentru a cultiva iubirea milostivă şi smerită care ne pregăteşte să primim bucuria şi lumina Învierii. De aceea, la sfârşitul Evangheliei, în ultimul verset, se vorbeşte despre faptul că 'sunt unii aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere'. 

Prin aceste cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos Se referă la taina Schimbării Sale la Faţă, care va avea loc cu puţin timp înainte de răstignirea Sa, şi la taina Învierii Sale. Cei ce 'văd Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere'sunt Apostolii Petru, Iacob şi Ioan, care văd slava Domnului pe muntele Taborului. Însă, în viaţa Bisericii, aceştia sunt mulţi creştini cucernici şi smeriţi, rugători şi postitori, răbdători şi milostivi, care simt, încă din lumea aceasta, bucuria şi slava Împărăţiei Cerurilor, bucuria şi slava Învierii lui Hristos. Pe muntele Taborului, cei trei Apostoli, Iacob, Petru şi Ioan, văd pe Mântuitorul schimbându-Se la faţă într-o lumină ca lumina soarelui şi simt în suflet o pace şi o bucurie negrăită. Aceasta înseamnă pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, este 'dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt' (cf. Romani 14, 17).

Aşadar, este foarte semnificativ faptul că Mântuitorul vorbeşte, în acelaşi timp, de purtarea sau asumarea Crucii şi de pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu sau de puterea Învierii. Astfel, Evanghelia de astăzi leagă taina Crucii de taina Învierii. Cel ce poartă Crucea sa personală urmând lui Hristos merge spre Înviere. Lumina harului Împărăţiei lui Dumnezeu pătrunde tainic în sufletul omului credincios şi în viaţa sa, iar el simte bucuria chemării lui Hristos şi a urmării lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, Care tainic participă la suferinţa omului pentru a-i dărui acestuia bucuria Învierii Sale.

Purtarea Crucii, lucrare de înnoire duhovnicească

Postirea noastră, ca pregătire pentru a serba Sfintele Paşti, conţine în eataina Crucii, atât ca răstignire a egoismului sau a păcatului din noi, cât şi ca bucurie a ridicării din păcat prin pocăinţă şi iertare. Purtarea Crucii nu este nicidecum o autopedepsire masochistă, ci ea este o lucrare de înnoire duhovnicească, o eliberare de egoismul orgoliului, o lepădare de iubirea de sine îngustă, pentru o unire cu Hristos Cel nelimitat şi veşnic. Ne lepădăm de egoismul din noi înşine şi ne umplem de iubirea milostivă, smerită şi sfântă a lui Hristos. De aceea, în timpul Postului Mare, ne spovedim mai des, ne împărtăşim mai des cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie. Ne eliberăm de patimi egoiste sau posesive şi ne îmbogăţim cu iubire jertfelnică şi darnică. Ne izbăvim de întunericul păcatului şi ne luminăm cu lumina harului lui Hristos. Iar pentru a sublinia toate aceste înţelesuri duhovniceşti ale Crucii, Sfinţii Părinţi au rânduit ca Duminica a III-a din Post, aceasta fiind considerată mijlocul Postului Sfintelor Paşti, să fie închinată cinstirii Sfintei Cruci.

În mijlocul Raiului se afla Pomul vieţii, dar Adam şi Eva nu au ajuns să se bucure de Pomul vieţii, pentru că nu au postit, nu au ascultat de Dumnezeu şi nu s-au pocăit cu smerenie. Însă Noul Adam, Iisus Hristos, prin ascultare de Dumnezeu, prin postire şi prin iubire milostivă sau iertarea greşelilor celor care L-au umilit şi L-au răstignit, a biruit ispitele neascultării, lăcomiei şi slavei deşarte, iar, prin Înviere, ne-a dăruit nouă oamenilor viaţa cea veşnică din Împărăţia cerurilor. Ne-a dăruit Pomul Vieţii care este Sfânta Euharistie, după cum spune Sfântul Isaac Sirul. Întrucât în mijlocul Raiului se afla Pomul Vieţii pe care l-au pierdut Adam şi Eva, Biserica Ortodoxă a rânduit ca în mijlocul Postului Mare să fie aşezată sărbătoarea de pomenire a Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos, prin care 'a venit bucurie la toată lumea' – cum se spune în slujbele noastre liturgice. 

Noi serbăm în fiecare an Înălţarea Sfintei Cruci în ziua de 14 septembrie, dar această serbare a Crucii în Duminica a III-a din Postul Paştilor are mai mult un înţeles spiritual, ascetic, decât unul istoric. Prin aceasta ni se arată că practica postului sau postirea este o lucrare duhovnicească de răstignire a patimilor, de înfrânare, de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu, de înfrânare de la gânduri, cuvinte şi fapte rele, precum şi împlinire a poruncilor Evangheliei lui Hristos prin fapte bune sau prin milostenie, iar ca o bucurie sfântă şi mare în timpul postului avem împărtăşirea mai deasă cu Sfânta Euharistie, care cuprinde în ea, în acelaşi timp, taina Crucii şi a Învierii lui Hristos.

Sfânta Cruce, steagul de biruinţă al lui Hristos

Sinaxarul şi slujbele din Duminica a III-a din Postul Mare ne arată că această Duminică a Sfintei Cruci este o încurajare, o întărire a noastră în urcuşul spre Înviere. Pentru aceste motive, în Duminica a III-a din post, văzând şi venerând Sfânta Cruce în mijlocul bisericii, ne gândim deja la Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului, după care urmează imediat slăvita sărbătoare a Învierii lui Hristos. De aceea, când sărutăm Sfânta Cruce, zicem: 'Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim'.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că Sfânta Cruce este steagul de biruinţă al lui Hristos, adică este semnul iubirii lui Hristos mai tare decât moartea. Cu alte cuvinte, ea este, în acelaşi timp, simbolul Răstignirii şi Învierii lui Hristos.

În vechime, când împăraţii intrau biruitori într-o cetate, mai întâi trimiteau semnele biruinţei lor în cetate şi apoi venea armata victorioasă, împreună cu împăratul. Prin analogie, într-un înţeles duhovnicesc, Crucea Împăratului Hristos, semnul biruinţei Lui asupra păcatului şi asupra morţii, este arătat în mijlocul Postului Mare tuturor credincioşilor pentru a se întări în postire şi rugăciune, ca biruinţă asupra păcatului şi ca pregătire pentru Înviere.

Să ne ajute Dumnezeu să simţim de pe acum că în Crucea Postului se află tainic ascunsă bucuria Învierii, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin...

doamne ajuta...

Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea.
În Domnul se va lăuda sufletul meu; să audă cei blânzi şi să se veselească.
Slăviţi pe Domnul împreună cu mine şi să înălţăm numele Lui împreună.
Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate necazurile mele m-a izbăvit.
Apropiaţi-vă de El şi vă luminaţi; şi feţele voastre să nu se ruşineze.
Săracul acesta a strigat şi Domnul l-a auzit pe el şi din toate necazurile lui l-a izbăvit.
Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei.
Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El.
Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El.
Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele.
Veniţi fiilor, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa pe voi;
Cine este omul cel ce voieşte viaţa, care iubeşte să vadă zile bune? Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug.
Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea.
Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor.
Iar faţa Domnului spre cei ce fac rele, ca să piară de pe pământ pomenirea lor.
Strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit şi din toate necazurile lor i-a izbăvit.
Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui.
Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul.
Domnul păzeşte toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi.
Moartea păcătoşilor este cumplită şi cei ce urăsc pe cel drept vor greşi.
Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc în El.....

doamne ajuta...

- Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă?

- Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doa­ră. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla!

Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în­seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du­rerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răs­plăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.

- Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta?

- Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, sus­pină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumne­zeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun.

- Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?

- Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dum­nezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugă­ciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace din­tre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre.

(Dialog cu Părintele Paisie Aghioritul).

doamne ajuta..