Viaţa în marile oraşe nu mai este ca viaţa la sat când toţi oamenii se cunoşteau unii cu alţii, când comunitatea era foarte bine închegată. Astăzi e imposibil să-i cunoşti zecile, sutele de mii sau chiar milioanele de oameni din oraşul tău. Abia recunoşti persoane care stau în acelaşi cartier cu tine, ba se întâmplă de multe ori ca nici vecinii de bloc să nu ţi-i ştii prea bine. Din păcate viaţa la oraşe ne-a înstrăinat unii de alţii, şi din acest motiv au avut de suferit şi parohiile din jurul bisericilor ortodoxe.

Ce este parohia? Este marea familie a familiile celor care locuiesc în blocurile şi casele dimprejurul unei biserici. Ce este episcopia? Este o mare familie ce cuprinde toate parohiile dintr-o anumită regiune. Ce este  Biserica Ortodoxă Română? Este o mare familie formată din toate episcopiile din ţară și din toate episcopiile române de peste hotare. Ce este Biserica Universală a lui Hristos?  Este marea familie a Bisericilor Autocefale din întreaga lume (Biserica Ortodoxă a României, a Greciei, Rusiei, Ciprului, Bulgariei, etc.) Biserica Universală este de fapt  familia lui Dumnezeu, iar parohia este amprenta ei la nivel local.

Odinioară oamenii aveau doar un singur preot în comunitatea lor, la el se spovedeau, la el veneau la liturghie, la el îşi botezau copiii, la el se cununau, la el îşi înmormântu morţii, pe el îl aveau ca model de trăire creştinească. Astăzi lucrurile s-au schimbat destul de mult. Trăind la oraş, oamenii se duc la liturghie acolo unde le place şi nu neaparat la parohia de care aparţin, se spovedesc la preotul care le e drag, chiar dacă e din altă parte, fac botezul şi cununia la bisericile așezate mai aproape de starea civilă, etc. Pentru mulţi dintre noi conceptul de parohie este foarte vag şi din acest motiv nu-i acordăm importanţa cuvenită.

Acum câţiva ani, când l-am cunoscut pe Dumnezeu, începusem să merg la liturghie la Catedrala din Galaţi, pentru că-mi plăceau mult predicile şi cântările slujbelor. După ce am cunoscut-o pe Iulia, de dragul ei am început să merg la biserica Sfântul Antim, pentru că aici slujbele ţineau mai puţin şi eram şi mai aproape de casa ei. Câteodată, când nu ne întâlneam duminica să mergem împreună la liturghie, eu mergeam la Biserica Sfântul Vasile acolo unde slujeşte duhovnicul nostru. Pentru că mă mustra conştiinţa mai mergeam uneori şi la biserica parohiei de care aparţineam.

Când ne-am mutat în Bucureşti la început mergeam la catedrala patriarhală, iar apoi am ajuns să mergem la Biserica Stavropoleos din spatele Bancii Naţionale a României ştiind că aici cântă cel mai frumos cor bizantin din ţară.

Era prima biserică pe care o simţeam ca o mare familie. Ce m-a surprins foarte mult a fost că odată, vrând să mă împărtăşesc la sfârşitul liturghiei, preotul a spus că refuză să mă împărtăşească pentru că nu mă cunoaşte, dar pâna la urmă celălalt preot slujitor a acceptat. Am înţeles mai apoi că problema era că m-am spovedit în altă parte şi el nu era sigur că eu mă pregătisem pentru Sfânta Euharistie, şi în plus de asta era prima dată când mă vedea în biserică.

Acest gest m-a pus pe gânduri. Atunci am înţeles ce înseamnă de fapt o parohie. Părintele ştie de obicei de sâmbătă seara câte persoane se vor împărtăşi duminică pentru că el i-a spovedit şi în plus de asta a rugat pe toţi cei care nu se spovedesc la el să anunţe din timp dacă vor ca duminică să ia Trupul şi Sângele Domnului.

Duminica la Sfânta Liturghie oamenii aduc fel de fel de prinoase spre a fi sfinţite de Dumnezeu: fructe, pâine, colaci, cornuri, prăjituri, cu condiţia să fie făcute în casă şi nu cumpărate. După ce sunt sfinţite, toate prinoasele sunt aşezate  în curtea bisericii, unde oamenii se adună după liturghie şi gustă din ele, un prilej foarte bun de a vorbi unii cu alţii, de a socializa, de a se cunoaşte.

E o parohie cu mulţi adolescenţi, cu familii tinere, cu mulţi copilaşi care dau viaţă întregii comunităţi.  Preoţii împreună cu enoriaşii participă împreună la multe activităţi: pelerinaje, seri de discuţii, cateheze, concerte de muzică bizantină, ajutoare pentru copiii din orfelinate, etc. Ca să nu mai vorbim de marile sărbători când biserica şi curtea ei sunt neîncăpătoare, enoriaşii venind cu mare drag la slujbele la care Grupul Stravropoleos cântă dumnezeieşte. E o familie frumoasă, şi foarte primitoare, caracterizată de o rânduială şi o disciplină extraordinară. Toate acestea împreună cu muzica bizantină formează liantul care-i ţine uniţi pe toţi membrii parohiei.

De când am cunoscut Stavropoleos nu ne-am mai despărţit de ei, duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare mergem cu bucurie la liturghie şi la celelalte slujbe.

Cred că mulţi dintre noi nu simţim că facem parte din parohia noastră. Oamenii de lângă noi din biserică ne sunt străini, şi n-ar trebuie să fie aşa. Preotul şi parohia are tocmai acest scop de a-i uni pe enoriaşi, de a-i face să se cunoască, să se iubească, ajutându-se și susținându-se la greu. Învăţând să-i iubească pe cei de aproape ai lor din parohie, oamenii îşi vor extinde iubirea şi faţă de cei din alte parohii și în final faţă de toți cei necunoscuţi.

Gândiţi-vă la parohie ca la o clasă de liceeni care studiază împreună 4 ani de zile, şi care în tot acest timp se cunosc foarte bine şi ajung să se îndrăgească, şi nimeni nu este străin celuilalt. Timpul petrecut împreună la orele de curs, la teze şi examene, în activităţile din timpul liber, leagă prietenii frumoase întărind per toatal întreaga clasă.

Frumos ar fi să facem ascultare de Sfântul Sinod, care conduce Biserica Ortodoxă Română şi să participăm la viaţa parohiei de care aparţinem, pentru că din punct de vedere dogmatic şi canonic suntem mădulare ale trupului acestei biserici, şi fără noi acea comunitate nu este întreagă. Aici ar trebui să ne avem duhovnicul şi aici ar trebui să mergem la slujbe.

Din păcate din cauza neputinţelor noastre omeneşti mergem la ce biserică vrem noi, invocând diverse motive: că nu-mi place predica sau preotul, că slujbele sunt lungi, că biserica e veche, etc.

Totuşi, modernismul şi globalizarea ne-au adus pe unii din noi în aceeaşi postură ca a ţăranilor de la sate. Gândiţi-vă la românii care locuiesc în ţări neortodoxe care s-ar bucura să aibe o parohie în oraşul lor, iar cei care au deja nu mai fac mofturi privind locaţia bisericii sau vrednicia preotului, ci se bucură ca au unde să se adune, că au un colţişor de ţară în străinatate, că acolo se simt în familie.

Parohiile ortodoxe româneşti din străinatate se apropie foarte mult de modelul ideal la parohiei, acolo oamenii venind de nevoie, de drag, tânjind după graiul românesc, după fraţii de acelaşi neam şi după credinţa străbună.

Noi în ţară încă mai facem mofturi, dar aşa cum facem ascultare de duhovnic aşa ar trebuie să facem ascultare şi de Sfântul Sinod care este călăuzit în alegerile sale de Sfântul Duh, şi care a rânduit pentru fiecare familie o biserică şi un preot.

Dacă fiecare dintre noi am merge la biserică în parohia lui, atunci cu siguranţă viaţa duhovnicească a întregii comunităţi ortodoxe ar fi alta. Dacă am cunoaște cu adevărat provocările și greutățile parohiei de care aparținem, atunci am fi mult mai receptivi la nevoile întregii comunități, și am înțelege ca suntem chemați la susținerea activă și constantă a activității misionare a preotului care ne păstorește, așa cum este și normal să fie. 

Paradoxal, noi astăzi, ne simţim străini in biserică, chiar dacă acolo e locul unde ar trebuie să simţim familia cel mai aproape...

doamne ajuta,..

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,  chiar astăzi când sărbătorim Bunavestire a mântuirii neamului omenesc, avem bucuria de a vă da o veste bună: lansarea website-ului "Fericiţi cei Prigoniţi", lucare dedicată cunoaşterii şi cinstirii mărturisitorilor din temniţele comuniste. Totuşi, înainte de a începe cunoaşterea propriu-zisă a acestei lucrări duhovniceşti vom vorbi mai întâi despre motivaţia lucrării şi micul istoric al acestui demers.

Este mai mult decât evident că în ultimii ani s-a vorbit foarte mult despre mărturisitorii români care au pătimit pentru Hristos în temniţele comuniste. Blogosfera ortodoxă este foarte bogată în prezentarea unor astfel de materiale, aproape ca ne-existând site sau blog care sa nu fi abordat cât de puţin subiectul "sfinţii închisorilor". Cu toate acestea, mărturiile despre sfinţenia creştinilor trecuţi prin temniţele ateismului, sunt fragmentare, nedeplin organizate, la fel ca şi toate celelalte subiecte conexe prigoanei comuniste: istoria prigoanei, rezistenţa împotriva prigoanei, studiu psihologic şi teologic al Fenomenului Piteşti, etc.

Existând aceste carenţe în blogosfera creştin-ortodoxă, am simţit nevoia existenţei unui site care să reunească sub aceeaşi umbrelă, toate mărturiile existente despre viaţa mărturisitorilor din temniţele comuniste, dar nu numai atât, ci şi mărturiile despre cadrul istoric, social şi duhovnicesc în care aceşti oameni s-au sfinţit, lăsându-ne în urmă o nepreţuită lecţie de viaţă.

Din aceste considerente, încă de acum doi ani, a luat naştere ideea acestui site, cerând şi primind fireasca binecuvântare pentru punerea în practică a lucrării. Totuşi, deşi cumpărarea domeniului "Fericiţi cei Prigoniţi" s-a făcut de atâta timp, abia în ultima jumătate de an am putut găsi resursele de timp necesare pentru a trece la munca propriu-zisă: procurarea materialelor, documentarea, selecţia, organizarea site-ului, etc.

Lucrând cu timp şi fără timp, a sosit în sfârşit momentul lansării acestei lucrări şi ne bucurăm nespus că acest moment are loc chiar de praznicul Bunei Vestiri, fără să fi urmărit în mod deosebit acest lucru. Am fost mişcaţi profund de tainele vieţii atâtor oameni sfinţi, atât de greu încercaţi, de căderile lor dramatice şi ridicările cutremurătoare până la sublim. Ne-au impresionat şi ne-au lăsat fără cuvinte faptele lor de credinţă, dar am primit în schimb nepreţuite învăţăminte. Şi sunt atât de multe lucruri pe care avem să le învăţăm de la aceşti oameni!

Chiar autorii acestui site dau mărturie despre patru mari mărturisitori care le-au schimbat viaţa dintr-una păcătoasă, într-una asumată pentru Hristos. Aceşti mărturisitori sunt părinţii Arsenie Boca, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Dimitrie Bejan şi mireanul Valeriu Gafencu. Şi dacă numai aceşti patru oameni cu viaţă sfântă au putut să aducă atâta schimbare în bine, oare cu cât mai mult nu vor aduce roade duhovniceşti atâţia zeci de mărturisitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, în viaţa tuturor creştinilor secolului 21?

Prin urmare, acest site, are ca principal scop cunoaşterea martirilor din temniţele comuniste, scoaterea lor la lumină, şi urmarea lor în dreapta mărturisire, în trăirea vieţii autentice întru Hristos. Avem datoria să îi cinstim pe aceşti mărturisitori, să le urmăm exemplul de trăire în Hristos, dar avem şi bucuria de a intra într-o relaţie personală cu ei, de a ni-i face prieteni şi ajutoare de nădejde.

Din aceste considerente am încropit această lucrare, bazându-ne cu precădere pe literatura de detenţie, cuprinsă în mai mult de 40 de cărţi, ajungând să putem oferi un volum de peste 600 de articole ce tratează diverse teme, începând cu mărturiile despre sfinţenia martirilor şi încheind cu un mic studiu despre teologia fenomenului reeducării.

A fost necesar să prezentăm materiale despre istoria prigoanei comuniste, pentru a întelege mai bine contextul în care sfinţii inchisorilor s-au format duhovniceşte şi recomandăm ca lecturarea site-ului să înceapă cu această tematică. Pentru cei dintre dumneavoastră care faceţi primii paşi în universul memorialisticii de detenţie, am alcătuit şi un mic dicţionar al închisorilor, pe care îl recomandăm pentru întelegerea ulterioară mult mai uşoară a termenilor specifici.

Din depozitarul memorialisticii de detenţie am reconstituit până în acest moment crâmpeie din viaţa duhovnicească a 70 de mărturisitori, fie ei clerici sau mireni, parte bărbătească sau parte femeiească. Ne cerem iertare pentru faptul că am cules prea puţine materiale despre viaţa mărturisitoarelor, dar ne angajăm să remediem acest decalaj în următoarea perioadă de timp.

În privinţă ierarhilor mărturisitori, până acum nu am reuşit să strângem mărturii decât despre viaţa unui singur episcop martir (Nicolae Popovici), deşi ştim că au fost mai mulţi ierarhi care au pătimit muceniceşte în timpul prigoanei. Totuşi avem bucuria să vestim despre mărturisitori prea puţin cunoscuţi, de o statură duhovnicească colosală. Se vorbeşte prea mult doar despre câţiva mărturisitori, dar nu este destul să vorbim şi să vestim numai câţiva, precum Valeriu Gafencu sau părintele Daniil Sandu Tudor. Câţi dintre noi am auzit de profesorul George Manu, prinţul Alexandru Ghica, acest Iov al secolului XX, sau despre doctorul fără de arginţi Dumitru Uţă? Foarte puţine lucruri am ştiut până acum despre aceşti oameni cu viaţă sfântă, dar acum avem posibilitatea de a-i cunoaşte mult mai bine.

Deşi nu fac subiectul unei eventuale canonizări din partea Bisericii, nu am putut trece cu vederea nici jertfa martirilor de confesiune greco-catolică sau lutherană, precum Aurel Vişovan sau pastorul Richard Wurmbrand. Îi cinstim ca eroi ai neamului, luptători împotriva prigoanei ateiste, şi avem convingerea ca nu-şi vor pierde plata de la Hristos Domnul în Împărăţia Cerurilor.

Trecând mai departe, am cules şi selecţionat materiale despre ispitele cu care mărturisitorii s-au confruntat în temniţă şi mijloacele duhovniceşti prin care s-au sfinţit: lectura duhovnicească, rugăciunea, activităţile cultural-artistice şi săvârşirea sfintelor taine.

Am reuşit să reconstituim şi un istoric al prăznuirii sărbătorilor în temniţă, istoric compus din mărturii de o deosebită frumuseţe.

Deşi vieţile mărturisitorilor sunt adevărate file de pateric, totuşi am constat necesitatea selecţiei unor întâmpări de mare densitate spirituală, selecţie concretizată într-un mic pateric al închisorilor pe care îl vom dezvolta în continuare cu ajutorul Domnului.

Din noianul de materiale documentare, am încercat să formăm un puzzle duhovnicesc al prigoanei din închisori, căci în fiecare închisoare "reeducarea" ateistă are istoria şi particularităţile ei din care avem multe de învăţat. Astfel am selecţionat şi organizat mărturii despre fenomenul reeducarii desfăşurat în închisori precum Piteşi, Gherla şi în special Aiud. Am alcătuit şi o categorie specială pentru fenomenul şi psihologia reeducării, dar şi o categorie dedicată pătimirilor incredibile la care au fost supuşi mărturisitorii.

Precizăm că nu am avut pretenţia de exhaustivitate pentru tratarea acestor vaste subiecte, dar totuşi am încercat să formăm un cadru general cu ajutorul căruia mărturisitorii din temniţele comuniste să fie cât mai bine înţeleşi iar lecţiile lor de viaţă cât mai bine asimilate.

Deasemenea, am cules şi organizat mărturii şi documentare video despre "cea mai grea cruce purtată vreodată de lamura mărturisitoare a neamului românesc": Crucea Reeducării. În videoteca pe care o punem la dispoziţie, un loc aparte îl ocupă Memorialul Durerii - O istorie care nu se învaţă la scoală.

Din acest context nu puteau să lipsească cei prin care s-a lucrat taina fărădelegii, adică prigonitorii şi torţionarii. Am cules materiale doar despre cei mai cunoscuţi dintre ei, cei care au jucat roluri decisive în procesul "reeducarii" poporului român în spiritul marxist-leninist. Accesarea materialelor despre torţionari şi prigonitori se face din butonul coloanei stânga (partea de jos). Avem multe de învăţat cunoscându-i pe aceşti ne-oameni care şi-au ratat viaţa, ratându-şi credinţa în Dumnezeu.

Celelalte detalii de conţinut care nu au fost prezentate până acum, le lăsăm a fi descoperite de dumneavoastră în speranţa că v-am stârnit interesul pentru această lucrare ce este munca indirectă a atâtor bine-cinstitori creştini cărora le mulţumim din suflet.

Mai avem multe de făcut, căci lucrarea aceasta mai are destul până va ajunge la maturitate, dar sperăm că dorita creştere calitativă şi cantitativă a site-ului să fie însoţită şi de roadele duhovniceşti, adică de de creşterea duhovnicească a tuturor cititorilor noştri....

doamne ajuta...

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,  chiar astăzi când sărbătorim Bunavestire a mântuirii neamului omenesc, avem bucuria de a vă da o veste bună: lansarea website-ului "Fericiţi cei Prigoniţi", lucare dedicată cunoaşterii şi cinstirii mărturisitorilor din temniţele comuniste. Dar, înainte de a începe cunoaşterea propriu-zisă a acestei lucrări duhovniceşti vom vorbi mai întâi despre motivaţia lucrării şi micul istoric al acestui demers.

Este mai mult decât evident că în ultimii ani s-a vorbit foarte mult despre mărturisitorii români care au pătimit pentru Hristos în temniţele comuniste. Blogosfera ortodoxă este foarte bogată în prezentarea unor astfel de materiale, aproape ca ne-existând site sau blog care sa nu fi abordat cât de puţin subiectul "sfinţii închisorilor". Cu toate acestea, mărturiile despre sfinţenia creştinilor trecuţi prin temniţele ateismului, sunt fragmentare, nedeplin organizate, la fel ca şi toate celelalte subiecte conexe prigoanei comuniste: istoria prigoanei, rezistenţa împotriva prigoanei, studiu psihologic şi teologic al Fenomenului Piteşti, etc.

Existând aceste carenţe în blogosfera creştin-ortodoxă, am simţit nevoia existenţei unui site care să reunească sub aceeaşi umbrelă, toate mărturiile existente despre viaţa mărturisitorilor din temniţele comuniste, dar nu numai atât, ci şi mărturiile despre cadrul istoric, social şi duhovnicesc în care aceşti oameni s-au sfinţit, lăsându-ne în urmă o nepreţuită lecţie de viaţă.

Din aceste considerente, încă de acum doi ani, a luat naştere ideea acestui site, cerând şi primind fireasca binecuvântare pentru punerea în practică a lucrării. Totuşi, deşi cumpărarea domeniului "Fericiţi cei Prigoniţi" s-a făcut de atâta timp, abia în ultima jumătate de an am putut găsi resursele de timp necesare pentru a trece la munca propriu-zisă: procurarea materialelor, documentarea, selecţia, organizarea site-ului, etc.

Lucrând cu timp şi fără timp, a sosit în sfârşit momentul lansării acestei lucrări şi ne bucurăm nespus că acest moment are loc chiar de praznicul Bunei Vestiri, fără să fi urmărit în mod deosebit acest lucru. Am fost mişcaţi profund de tainele vieţii atâtor oameni sfinţi, atât de greu încercaţi, de căderile lor dramatice şi ridicările cutremurătoare până la sublim. Ne-au impresionat şi ne-au lăsat fără cuvinte faptele lor de credinţă, dar am primit în schimb nepreţuite învăţăminte. Şi sunt atât de multe lucruri pe care avem să le învăţăm de la aceşti oameni!

Chiar autorii acestui site dau mărturie despre patru mari mărturisitori care le-au schimbat viaţa dintr-una păcătoasă, într-una asumată pentru Hristos. Aceşti mărturisitori sunt părinţii Arsenie Boca, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Dimitrie Bejan şi mireanul Valeriu Gafencu. Şi dacă numai aceşti patru oameni cu viaţă sfântă au putut să aducă atâta schimbare în bine, oare cu cât mai mult nu vor aduce roade duhovniceşti atâţia zeci de mărturisitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, în viaţa tuturor creştinilor secolului 21?

Prin urmare, acest site, are ca principal scop cunoaşterea martirilor din temniţele comuniste, scoaterea lor la lumină, şi urmarea lor în dreapta mărturisire, în trăirea vieţii autentice întru Hristos. Avem datoria să îi cinstim pe aceşti mărturisitori, să le urmăm exemplul de trăire în Hristos, dar avem şi bucuria de a intra într-o relaţie personală cu ei, de a ni-i face prieteni şi ajutoare de nădejde.

Din aceste considerente am încropit această lucrare, bazându-ne cu precădere pe literatura de detenţie, cuprinsă în mai mult de 40 de cărţi, ajungând să putem oferi un volum de peste 600 de articole ce tratează diverse teme, începând cu mărturiile despre sfinţenia martirilor şi încheind cu un mic studiu despre teologia fenomenului reeducării.

A fost necesar să prezentăm materiale despre istoria prigoanei comuniste, pentru a întelege mai bine contextul în care sfinţii inchisorilor s-au format duhovniceşte şi recomandăm ca lecturarea site-ului să înceapă cu această tematică. Pentru cei dintre dumneavoastră care faceţi primii paşi în universul memorialisticii de detenţie, am alcătuit şi un mic dicţionar al închisorilor, pe care îl recomandăm pentru întelegerea ulterioară mult mai uşoară a termenilor specifici.

Din depozitarul memorialisticii de detenţie am reconstituit până în acest moment crâmpeie din viaţa duhovnicească a 70 de mărturisitori, fie ei clerici sau mireni, parte bărbătească sau parte femeiească. Ne cerem iertare pentru faptul că am cules prea puţine materiale despre viaţa mărturisitoarelor, dar ne angajăm să remediem acest decalaj în următoarea perioadă de timp.

În privinţă ierarhilor mărturisitori, până acum nu am reuşit să strângem mărturii decât despre viaţa unui singur episcop martir (Nicolae Popovici), deşi ştim că au fost mai mulţi ierarhi care au pătimit muceniceşte în timpul prigoanei. Totuşi avem bucuria să vestim despre mărturisitori prea puţin cunoscuţi, de o statură duhovnicească colosală. Se vorbeşte prea mult doar despre câţiva mărturisitori, dar nu este destul să vorbim şi să vestim numai câţiva, precum Valeriu Gafencu sau părintele Daniil Sandu Tudor. Câţi dintre noi am auzit de profesorul George Manu, prinţul Alexandru Ghica, acest Iov al secolului XX, sau despre doctorul fără de arginţi Dumitru Uţă? Foarte puţine lucruri am ştiut până acum despre aceşti oameni cu viaţă sfântă, dar acum avem posibilitatea de ai cunoşte mult mai bine.

Deşi nu fac subiectul unei eventuale canonizări din partea Bisericii, nu am putut trece cu vederea nici jertfa martirilor de confesiune greco-catolică sau lutherană, precum Aurel Vişovan sau pastorul Richard Wurmbrand. Îi cinstim ca eroi ai neamului, luptători împotriva prigoanei ateiste, şi avem convingerea ca nu-şi vor pierde plata de la Hristos Domnul în Împărăţia Cerurilor.

Trecând mai departe, am cules şi selecţionat materiale despre ispitele cu care mărturisitorii s-au confruntat în temniţă şi mijloacele duhovniceşti prin care s-au sfinţit: lectura duhovnicească, rugăciunea, activităţile cultural-artistice şi săvârşirea sfintelor taine.

Am reuşit să reconstituim şi un istoric al prăznuirii sărbătorilor în temniţă, istoric compus din mărturii de o deosebită frumuseţe.

Deşi vieţile mărturisitorilor sunt adevărate file de pateric, totuşi am constat necesitatea selecţiei unor întâmpări de mare densitate spirituală, selecţie concretizată într-un mic pateric al închisorilor pe care îl vom dezvolta în continuare cu ajutorul Domnului.

Din noianul de materiale documentare, am încercat să formăm un puzzle duhovnicesc al prigoanei din închisori, căci în fiecare închisoare "reeducarea" ateistă are istoria şi particularităţile ei din care avem multe de învăţat. Astfel am selecţionat şi organizat mărturii despre fenomenul reeducarii desfăşurat în închisori precum Piteşi, Gherla şi în special Aiud. Am alcătuit şi o categorie specială pentru fenomenul şi psihologia reeducării, dar şi o categorie dedicată pătimirilor incredibile la care au fost supuşi mărturisitorii.

Precizăm că nu am avut pretenţia de exhaustivitate pentru tratarea acestor vaste subiecte, dar totuşi am încercat să formăm un cadru general cu ajutorul căruia mărturisitorii din temniţele comuniste să fie cât mai bine înţeleşi iar lecţiile lor de viaţă cât mai bine asimilate.

Deasemenea, am cules şi organizat mărturii şi documentare video despre "cea mai grea cruce purtată vreodată de lamura mărturisitoare a neamului românesc": Crucea Reeducării. În videoteca pe care o punem la dispoziţie, un loc aparte îl ocupă Memorialul Durerii - O istorie care nu se învaţă la scoală.

Din acest context nu puteau să lipsească cei prin care s-a lucrat taina fărădelegii, adică prigonitorii şi torţionarii. Am cules materiale doar despre cei mai cunoscuţi dintre ei, cei care au jucat roluri decisive în procesul "reeducarii" poporului român în spiritul marxist-leninist. Accesarea materialelor despre torţionari şi prigonitori se face din butonul coloanei stânga (partea de jos). Avem multe de învăţat cunoscându-i pe aceşti ne-oameni care şi-au ratat viaţa, ratându-şi credinţa în Dumnezeu.

Celelalte detalii de conţinut care nu au fost prezentate până acum, le lăsăm a fi descoperite de dumneavoastră în speranţa că v-am stârnit interesul pentru această lucrare ce este munca indirectă a atâtor bine-cinstitori creştini cărora le mulţumim din suflet.

Mai avem multe de făcut, căci lucrarea aceasta mai are destul până va ajunge la maturitate, dar sperăm că dorita creştere calitativă şi cantitativă a site-ului să fie însoţită şi de roadele duhovniceşti, adică de de creşterea duhovnicească a tuturor cititorilor noştri...

doamne ajuta...

Orb, neghiob si stramt la minte, cum ma aflu, n-am fost totusi atat de stupid si nestiutor incat sa cred ca Hristos ne cere sa dam din prisosul nostru: asta o fac doar si paganii. Am fost insa indeajuns de nepriceput si de ratacit in bezna spre a cugeta - ceea ce pare intru totul conform cu invatatura crestina - ca ni se cere sa dam din putinul nostru, de nu si din prea putinul nostru. Ba am si mers pana la a ma invoi cu ideea ca din pilda celor doi bani aruncati de femeia vaduva in cutia darurilor (Marc 12, 41-44 ; Luca 21, 1-4) reiese indemnul de a da tot ce avem, toata avutia noastra.

A fost nevoie sa nimeresc a citi, acum catva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a intelege, cutremurandu-ma, infiorandu-ma, ca Hristos ne cere cu totul altceva.

Si anume: sa dam ce nu avem.

Orb, neghiob si stramt la minte am fost. Si ferecat in chingile bunului simt celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut inchipui ca Hristos-Dumnezeul care a primit sa Se intrupeze si sa moara pe cruce aidoma celui mai nefericit si mai ticalos dintre muritori, ne va cere sa dam din prisosul ori putinul avutului nostru ori chiar avutul acesta intreg? Cum de ne-ar fi chemat la actiuni atat de simple, de apartinatoare lumii acesteia, de posibile adica?!

Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grairea: De ce va temeti? Sunt imposibilul care va priveste?

Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: sa dam ce nu avem.

Dar sa-l ascultam pe Michaux: in manastirea unde ar dori sa fie primit se prezinta un candidat la calugarie. Ii marturiseste staretului : sa stiti, Parinte, ca nu am nici credinta nici lumina nici esenta nici curaj nici incredere in mine si nici nu pot sa-mi fiu mie insumi de ajutor, iar altora cu atat mai putin; nimic nu am.

Firesc ar fi fost sa fie de indata respins. Nu asa insa. Ci staretul (abatele, zice poetul francez) ii raspunde: Ce-are a face! Nu ai credinta, nu ai lumina; dandu-le altora, le vei avea si tu. Cautandu-le pentru altul, le vei dobandi si pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele si semenul tau esti dator sa-l ajuti cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, usa a treia pe dreapta.

Nu din prisosul, nu din putinul tau, ci din neavutul tau, din ceea ce iti lipseste. Daruind altuia ce nu ai - credinta, lumina, incredere, nadejde - le vei dobandi si tu.

"Trebuie sa-l ajuti cu ceea ce nu ai." "Dand ce nu ai, dobandesti si tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ti lipsesc."

"Cu ceea ce crezi ca nu ai, dar care este, care va fi in tine. Mai adanc decat adancul sinei tale. Mai tainuit, mai infasurat, mai limpede izvor navalnic care circula fara oprire, chemand, imbiind la partasie."

Da, numai asa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum intotdeauna ne-a invatat: de vrei sa carmuiesti, slujeste; de vrei sa fii inaltat, smereste-te; de vrei sa mantuiesti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei sa-ti recastigi nevinovatia, recunoaste-te vinovat) si uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobandi si tu ceea ce ai dat altora).

Nicaieri, in afara de Evanghelii, nu cred sa se fi vorbit mai raspicat si mai crestineste decat in micul poem al lui Michaux care mi-a starnit stupefactia si entuziasmul. Poate in unele fragmente din Fratii Karamazov si Demonii, poate Cervantes faurindu-l pe El nuestro Senor Don Quijote, El Christo espanol, poate Albert Camus in textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul in puscarie) si despre mergerea catre Hristos nu prin suferinta si durere (cale buna, inferioara totusi), ci prin exces de fericire si in clipe de euforie (cale superioara). Nicaieri nu cred ca vreun poet ori prozator sa fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat.

Dand ce nu avem, dobandim, prin ricoseu ceea ce - cu nemaipomenita sfruntare - ne-am incumetat a darui altuia. Lectia e valabila pentru orice crestin, cleric sau mirean. Pentru monah indeosebi. Sa nu se ingrijoreze, sa nu se sperie, sa nu se framante calugarul care isi simte launtrul desart, bantuit de neincredere si slabiciune, cuprins de intuneric si seceta; sa nu ia catusi de putin aminte la acestea toate. Ispite ale deznadejdii, netrebnice siretenii ale celui rau si uscat. Sa dea celor care vin la el - in chilia lui, in gradina manastirii, pe cerdacul arhondaricului, la usa altarului - ca sa afle credinta, intarire, lumina si o bruma de speranta - ceea ce ei asteapta de la el si ceea ce el prea bine stie ca in clipa aceea se poate intampla sa nu aiba. Sa le dea. Si, dandu-le, se vor rasfrange si asupra-i, se va milui si el din pomana facuta altuia.

"Dand lumina pe care nu o ai, o vei avea si tu." Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lamureste mai in adancime textul de la Matei 25 despre Infricosata Judecata? Nu cumva cei buni au dat insetatului din apa de care si ei duceau lipsa; infometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina dupa care si ei jinduiau?...

Secretul vietii calugaresti se arata a fi: sa indraznesti a da ceea ce vremelnic se intampla sa-ti lipseasca. Iata paradoxul crestin in toata plinatatea, splendoarea si virtutea lui. Dar iata si fagaduinta uluitoare: dand ceea ce nu ai, dobandesti ceea ce ai stiut sa dai din golul fiintei tale. Darul suprafiresc se reflecta asupra-ti, se intoarce la tine ca un bumerang, ca o raza de lumina proiectata de oglinda - si te inavuteste, te implineste, te covarseste.

Desigur. Nici nu se putea altminteri! Cum oare am putut gandi macar o clipa - necum ani de zile - ca Hristos doreste sa dam din ce avem: prisosul, putinul, totul! Mare isprava, destoinica scofala! prea omeneasca, sarmana, jalnica treaba. Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputinta. Altceva ni se fagaduieste: ceea ce nu-i de conceput si de necrezut!

Sa piara de la noi, calugarii, orice spaima, nesiguranta, sfiala, teama de fatarnicie: calugarul e menit a da altora credinta si lumina macar de-i vor lipsi lui vreme mai scurta ori mai lunga. Chiar de se afla in criza de acedie. Chiar daca s-a facut vinovat de slabirea avantului si statorniciei monahale.

Va putea oare? Va fi in stare a savarsi minunea? Desigur, dat fiind ca este din ceata celor despre care Hristos a spus ca "ei nu sunt din lume si Eu nu sunt din lume" (Ioan 17,16). Si iarasi: "Dar nu numai pentru acestia ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine, prin cuvantul lor" (Ioan, 17, 20). Iar la Faptele Apostolilor (20,35) Pavel asijderea graieste: "Trebuie sa ajutati pe cei slabi si sa va aduceti aminte de cuvintele Domnului Iisus, caci El a zis: Mai fericit este a da decat a lua."

In adevar, dand peste fire, luam har peste har. Cel slab, prin urmare, sa rosteasca: da-mi, Doamne, cand sunt descumpanit si gol, vointa si nerusinare ca sa pot da din ceea ce nu am. Tu fa ca darul acesta al meu - paradoxal, absurd si indraznet - sa se intoarca asupra-mi prin mila Ta care socoteste intelepciunea oamenilor drept nebunie si adagiul "Nemo dat quod non habet" arama sunatoare si chimval zanganitor. Tu care ceri numai imposibilul si faptuiesti numai ce mintea omeneasca nu poate sa priceapa..

doamne ajuta..

Omul este liber, zice-se; el nu se cuvine şi nu poate fi constrâns să primească nici o credinţă şi nici o învăţătură. Ce concepţie diavoIească! Dacă nu li se impune oamenilor să facă ceea ce trebuie, ce se poate alege de ei? Ce-o să se aleagă de tine, cel ce trâmbiţezi acum noi reguli de viaţă, dacă nu-ţi vei impune ţie însuţi nimic bun, ci vei trăi după cum îţi va dicta inima ta coruptă, mirrtea ta trufaşă, mioapă, oarbă, trupul tău păcătos?

Răspunde-mi, ce se va alege de tine? Dacă nu-ţi vei impune nimic, nu zic ceva bun, ci nici măcar ceva obligatoriu şi folositor? Poţi oare să faci abstracţie de orice autoconstrângere? Este de conceput ca unui creştin să nu i se ceară, să nu i se impună să îndeplinească prescripţiile credinţei şi evlaviei? Oare nu este scris în Sfânta Scriptură că „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă“, că numai cei ce se silesc şi-o pot dobândi (cf. Matei 11, l2)? Cum să nu le impui, mai ales copiilor, să se roage? Ce s-ar alege de ei dacă n-am face-o? Nu nişte leneşi şi nişte derbedei? Nu s-ar deprinde cu tot răul?

Cine s-a obişnuit să dea seama, la spovedanie, de toate cele ce a făcut în viaţa de-acum, aceluia nu-i va fi frică să dea răspuns, în acelaşi chip, la înfricoşãtoarea Judecată a lui Hristos. De altminteri, tocmai pentru aceasta a şi fost instituită aici pe pământ, ca o sumară judecată, pocăinţa, pentru ca noi, curăţindu-ne şi îndreptându-ne prin mărturisirea păcatelor, să putem da un răspuns de care să nu ne fie ruşine la înfricoşătoarea Judecată a
lui Hristos.

Este o primă trezire la pocăinţă sinceră, una care se cere făcută cel puţin o datã pe an. Cu cât căinţa ne vine mai târziu, cu atât este mai rău pentru noi, cu atât mai mult ne vom încurca în iţele păcatului şi cu atât mai greu ne va fi să dăm seama de cele făcute. Al doilea lucru care ar trebui să ne îndemne la spovedanie este liniştea pe care ne-o aduce ea. Cu cât mărturisirea ne va fi mai siuceră, cu atât ne va fi şi sufletul mai liniştit.

Păcatele sunt ca nişte serpi ascunsi care muşcă din inirna omului şi din toată fiinţa lui. Nu-i lasă o clipă de linişte, îi sug neîncetat inima. Păcatele sunt ca nişte mărăcini agăţători care înţeapă întruna sufletul. Păcatele sunt întuneric duhovnicesc. Cei ce se căiesc trebuie să aducă roade de pocăinţă. Pocăinţei îi vin în ajutor conştiinţa, memoria, imaginaţia, afectivitatea, voinţa. Fiindcă în greşeală sunt implicate toate capacităţile sufletului, de aceea şi pocăinţa trebuie să fie din tot sufletul. Pocăinţa care nu trece dincolo de cuvinte şi care este lipsită de intenţia de îndreptare şi de zdrobirea inimii nu este decât o făţărnicie.

Păcatele tulbură conştiinţa, trebuie să o limpezim; prin păcate afectivitatea se atrofiază, se degradează, trebuie să o trezim; voinţa se anchilozează, nu este în stare să se îndrepte singură, trebuie să o silim să-şi revină. „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă“ (Matei 1 l, l2). Mărturisirea păcatelor trebuie să fie din toată inima, profundă, deplină.

Vai, fraţilor! Oare nu vom dispărea curând toţi de pe faţa pământului, ca şi cum n-am fi fost niciodată? Unde ne sunt faptele de iubire? Unde îndeplinirea poruncilor Creatorului? Unde este duhul lui Hristos din noi? Unde bunătatea, smerenia, dragostea faţă de sufletele oamenilor, nepăsarea faţă de cele vremelnice? Unde râvna faţă de bunătăţile duhovniceşti? Cât suntem de proşti şi cât de mult ne pierdem în deşertăciuni! Ne-am schimonosit chipul sufletului nostru, ne-am schimonosit viaţa, am întors-o pe dos. Nu-i suntem plăcuţi lui Hristos, ci diavolului...

doamne ajuta..

Rugăciune la Nașterea Preacuratei Maici a lui Dumnezeu

O, Preasfanta, Preacurata si Preanevinovata dumnezeiasca Prunca si Fecioara Maria, care te-ai nascut din parinti drepti si fara prihana, spre bucuria si mantuirea a toata lumea. O, Preasfanta Fecioara, floarea firii omenesti, preafrumoasa si preainteleapta, care din tulpina uscata si neroditoare ai rasarit si care, prin a ta nastere, intristarea preafericitilor tai parinti si a toata lumea ai risipit-o; nu ne lasa pe noi, pacatosii si nevrednicii, care intru intristari si scarbe ne aflam din pricina pacatelor noastre. O, roada preasfintita a rugaciunii si a infranarii, asculta rugaciunea neputinciosilor robilor tai si, cu darul preasfintelor tale rugaciuni, ajuta-ne noua si ne invata a ne ruga lui Dumnezeu din inima, fara de raspandire si fara de forma.

Pe tine, chemarea lui Adam celui cazut, te rugam sa mijlocesti pentru noi catre Dumnezeu, ca sa ne cheme cu darul Sau la adevarata pocainta. Pe tine, Maica bucuriei, te rugam, veseleste cu darul tau sufletele noastre cele mahnite si cuprinse de intristare. Tu, Maica Luminii, mijloceste la Preabunul Dumnezeu pentru luminarea mintilor si a inimilor noastre. Tu, raiule cuvantator, ajuta-ne cu darul rugaciunilor tale sa ne curatim de intinaciunea pacatelor noastre, ca sa ajungem la dumnezeiescul rai. Tu, palatul cel insufletit al Cuvantului, ajuta-ne noua sa vedem palatul Noului Sion, cel din ceruri. Tu, Mireasa cea Preasfanta si cu totul fara de prihana a lui Dumnezeu, ajuta-ne ca sa vedem si noi, cei neputinciosi, Ierusalimul cel ceresc, pe Mireasa Mielului si Maica celor intai-nascuti. Tu, caruta Luminii, du-ne pe noi la lumina bucuriei, care de-a pururea este stralucitoare celor drepti si sfinti. Tu, norul cel in chipul porfirei cu raze de aur, umbreste-ne pe noi de acea fierbinteala a poftelor trupesti si de aprinderea maniei si a iutimii. Pe tine, ceea ce esti starea fulgerului dumnezeirii si raza cea stralucita a Soarelui celui de gand, te rugam, lumineaza-ne cu darul tau, ca sa nu uitam ca si noi suntem biserici ale lui Dumnezeu si sa nu intristam cu pacatele noastre Duhul lui Dumnezeu, Care locuieste in noi. Tu, noian al darurilor celor duhovnicesti, ajuta-ne sa dobandim si noi, nevrednicii, darul lui Dumnezeu in veacul de acum si in cel viitor. Tu, salas al Duhului Sfant, mijloceste cu darul tau la Dumnezeu, ca inima curata sa zideasca in noi si cu duh drept sa innoiasca cele dinlauntru ale noastre.

Pe tine, Maica indurarii si a mangaierii, te rugam, cu adanca umilinta a inimii, sa stai langa noi in ceasul cel mai de pe urma al vietii noastre, ca sa ne ajuti si sa ne mangai sufletele in vremea despartirii de acest trup stricacios si de veacul acesta trecator. Pe tine, porumbita intelegatoare cu aripi de aur si cu straluciri de fulger, te rugam din toata inima sa calatoresti cu noi pana ce vom trece toate vamile cele infricosatoare ale vazduhului si toata puterea intunericului celui de sub cer. Pe tine, usa vietii, a luminii si a bucuriei, te rugam sa ne ajuti sa intram pe portile cele sfinte ale imparatiei cerurilor si sa ajungem, cu darul preasfintelor si preaputemicelor tale rugaciuni, la lumina veseliei celei neasemanate si neapropiate.

Pe tine, Imparateasa cerului si a pamantului, care pururea stai de-a dreapta Sfintei Treimi si care ai nascut pe Ziditorul Serafimilor si i-ai intrecut intru cinstire pe Heruvimi, te rugam, noi, pacatosii si nevrednicii robii tai, sa stai aproape de sufletele noastre in ziua cea mare si infricosatoare a Judecatii de apoi si sa imblanzesti mania cea sfanta si dreapta a Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ca sa miluiasca si sa mantuiasca sufletele noastre. Amin.

Tinerii in Biserica - Predici la duminici si sarbatori

Deşi duminica a II-a din post a trecut vă prezentăm cuvântul PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române din această zi, pentru că este prea frumoasă şi plină de înţelesuri adânci pentru a nu fi prezentată.

Mai întâi evanghelia din această duminică:

”În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Şi neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul, Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.” (Marcu 2, 1-12.

Duminica a II-a din Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti se numeşte şi Duminica Sfântului Grigorie Palama, începând cu anul 1368, când a fost canonizat acest mare dascăl al isihasmului.

Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe. El a trăit în secolul al XIV-lea (1296-1359), trecând la Domnul în anul 1359, anul în care s-a întemeiat Mitropolia Ţării Româneşti.

Sfântul Grigorie Palama s-a nevoit ca monah la Muntele Athos, în părţile unde se află astăzi Schitul românesc Prodromu, iar mai târziu a ajuns arhiepiscop al Tesalonicului. El este teologul luminii necreate şi neapuse din Împărăţia lui Dumnezeu, învăţând că sfinţii pot pregusta şi vedea duhovniceşte această lumină sau slavă încă din viaţa pământească, dacă Dumnezeu voieşte. Lumina aceasta s-a arătat şi Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la Schimbarea la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (cf. Matei 17, 1-8; Marcu 9, 1-10; Ioan 1, 14; II Petru 1, 16).

Biserica a rânduit ca în această a doua duminică din Postul Sfintelor Paşti să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama, pentru a ne arăta că dreapta credinţă, prăznuită cu solemnitate în 'Duminica Ortodoxiei', este credinţa prin care dobândim lumina neapusă şi viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. Numai dacă avem dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, ne luminăm sufletul şi trupul, împărtăşindu-ne de harul dumnezeiesc sfinţitor şi mântuitor, pentru a dobândi slava cerească a Împărăţiei Preasfintei Treimi.

Sfinţii, profeţii Împărăţiei luminii necreate

Deci, Duminica a II-a din Postul Mare este şi duminica luminii duhovniceşti necreate şi veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Lumina aceasta, nevăzută cu ochii trupeşti, este simbolizată în icoanele ortodoxe prin lumina din jurul capului sfinţilor, numită aureolă sau nimb. Sfântul Grigorie Palama arată în scrierile sale că această lumină nu vine de la soare, ci vine direct din lumina sau slava Preasfintei Treimi şi luminează sufletul şi trupul omului unit cu Dumnezeu prin rugăciune. Această lumină necreată şi veşnică este harul Domnului nostru Iisus Hristos, prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13), ea este însăşi prezenţa lui Dumnezeu în oamenii sfinţi sau drept-credincioşi, smeriţi şi mult rugători.

Sfinţii se luminează prin prezenţa în ei a lui Hristos, Lumina lumii (cf. Ioan 8, 12), adică prin lucrarea harului Duhului Sfânt. Cei care mărturisesc dreapta credinţă se roagă neîncetat, postesc, se pocăiesc plângându-şi păcatele, se spovedesc, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi săvârşesc fapte bune, aceştia se luminează cu lumina harului necreat despre care vorbeşte Sfântul Grigorie Palama în scrierile sale teologice, pe temeiul Sfintelor Scripturi şi al experienţei Sfinţilor.

În scrierile sale privind apărarea isihaştilor, adică a acelor monahi care se retrag în locuri liniştite pentru a se ruga necontenit, Sfântul Grigorie Palama arată că sfinţii care se roagă permanent lui Dumnezeu sunt profeţii Împărăţiei lui Dumnezeu, întrucât pregustă sau văd cu anticipaţie, încă din lumea aceasta, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, slava veşnică a Împărăţiei Preasfintei Treimi.

Acum, în viaţa noastră pământească, supusă stricăciunii şi întunericului spiritual din cauza păcatului, nu vedem în mod obişnuit această lumină sau slavă veşnică dumnezeiască, ci doar în mod minunat sau extraordinar, când Dumnezeu binevoieşte să învrednicească pe cei smeriţi şi curaţi cu inima să primească, pentru câteva clipe, această slavă dumnezeiască şi mai presus de lume. Totuşi, Dumnezeu, prin harul Său, este prezent şi lucrător în mod tainic în sufletele credincioşilor smeriţi şi mult rugători, chiar dacă nu toţi văd slava cerească în timpul vieţii lor pământeşti. Însă când va veni Hristos întru slavă, El va arăta tuturor celor credincioşi lumina şi slava Ierusalimului ceresc, care va lumina cerul nou şi pământul nou, după cum ne spune cartea Apocalipsei (cf. Apocalipsa 21, 1-3 şi 23).

Rugăciunea şi pocăinţa înnoiesc haina de har a sufletului primită prin Botezul creştin

Prin rugăciune, post şi pocăinţă, spovedanie şi iertarea păcatelor, oamenii se pot apropia de Dumnezeu, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi simt duhovniceşte cum se luminează sufletul şi viaţa lor. Omul care se roagă mult şi cu smerenie dobândeşte prin harul Sfântului Duh faţă luminoasă şi inimă curată, reînnoindu-şi astfel haina de lumină primită de la Botez. De aceea, timpul Sfântului şi Marelui Post nu este o perioadă de auto-înfometare sau de crispare voluntaristă, ci timp de curăţire de păcate şi patimi, de luminare, de creştere şi de îmbogăţire duhovnicească. În această perioadă de timp adunăm mai multă lumină în suflet, lumină din rugăciune, pocăinţă şi post, lumină din cuvintele Sfintelor Scripturi, lumină din harul Sfintelor Taine, lumină din Vieţile Sfinţilor pe care le citim şi lumină din faptele bune pe care le săvârşim. Astfel, hrănim sufletul nostru cu lumina cea netrecătoare din Împărăţia lui Dumnezeu, care este harul prezenţei Preasfintei Treimi în viaţa noastră. În această perioadă de post ne aducem aminte mai des că am fost botezaţi şi că lacrimile pocăinţei sunt înnoirea Botezului, care se numeşte şi 'Luminare', după cum ne arată rugăciunile din Liturghia Darurilor mai-înainte sfinţite, săvârşită foarte des în Postul Sfintelor Paşti. În această perioadă nu hrănim trupul cu produse de origine animală, ci numai cu produse de origine vegetală, pentru că plantele sunt, în mare măsură, rezultatul fotosintezei, al asimilării luminii de la soare, care devine acum simbol sau veşmânt al luminii harului ceresc necreat şi nevăzut, dăruit de Dumnezeu oamenilor, pentru a hrăni şi lumina sufletul lor, ca arvună a slavei şi bucuriei veşnice din Împărăţia Sa.

Harul iertării vindecă sufletul de păcat şi pregăteşte vindecarea trupului de boli

Evanghelia de astăzi ne arată, în mod deosebit, harul sau puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care vindecă un paralitic, numit slăbănog în limbajul evanghelic. Dar înainte de a-l vindeca pe acesta, Hristos Domnul îi spune: 'Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!', iar cei care au auzit aceste cuvinte au zis: 'Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, decât numai Unul, Dumnezeu?' Însă Mântuitorul Iisus Hristos în mod voit a zis mai întâi: 'Iertate îţi sunt păcatele tale', pentru a arăta că El este nu numai om, ci El este Dumnezeu-Omul şi, ca atare, are această putere de a ierta păcatele, pe care o are numai Dumnezeu. Iar după Învierea Sa din morţi, Hristos Domnul dăruieşte şi ucenicilor Săi această putere de a ierta păcatele, zicând: 'Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute' (Ioan 20, 22-23). Puterea de a ierta păcatele este şi o putere de vindecare. În cazul omului paralizat din Evanghelie, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul acestuia, întrucât era bolnav din cauza păcatelor sale, iar după aceea, Hristos Domnul îi spune bolnavului iertat: 'Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!'

Boala, o urmare a păcatului sau o pedagogie divină

Prin urmare, Evanghelia ne arată legătura dintre păcat şi boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmări ale păcatelor. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne bizui numai pe sănătatea noastră trupească, pe forţele proprii, ci, mai întâi, pe ajutorul Lui! Dacă oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi deloc, nu s-ar mai smeri, ori s-ar crede nemuritori, sau, mai grav, ar uita că sănătatea este un dar de la Dumnezeu, pe care l-au primit şi pe care trebuie să-l cultive, pentru care trebuie să mulţumească lui Dumnezeu-Dăruitorul vieţii şi al sănătăţii, 'Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre', cum se spune în slujbele Bisericii Ortodoxe. Sănătatea nu este ceva care ni se cuvine în mod obligatoriu şi nici nu dispunem de ea întru totul, după propria noastră voinţă, ci, în primul rând, sănătatea este, ca şi mântuirea, dar de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel pătimea de o boală grea şi s-a rugat de trei ori ca Dumnezeu să-l vindece. Răspunsul de la Dumnezeu a fost: 'Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune' (II Corinteni 12, 9). Boala Sfântului Apostol Pavel era o pedagogie divină ca el să nu se mândrească pentru multele daruri duhovniceşti pe care le-a primit de la Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, Hristos Domnul ne arată că un om orb din naştere s-a născut aşa nu pentru că au păcătuit părinţii lui, nici pentru că el însuşi ar fi păcătuit, fiindcă nu putea să păcătuiască înainte de a se naşte, ci s-a născut orb printr-o tainică lucrare a lui Dumnezeu: 'Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui nu au păcătuit, spune Mântuitorul, ci s-a născut orb ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu' (Ioan 9, 3). Prin urmare, nu trebuie să judecăm prea repede pe alţii, considerând că orice boală este urmarea păcatului sau pedeapsă pentru păcate. Adesea, boala poate fi o tainică pedagogie divină, o chemare tăcută, dar presantă, la înduhovnicire, la smerenie, la înţelepciune, la ferirea omului de primejdii şi mai mari, mai precis, o chemare la căutarea mântuirii sufletului, dimpreună cu dorinţa de vindecare a trupului. Totuşi, există şi cazuri în care boala este în mod direct urmarea păcatului, cum este cazul slăbănogului din Evanghelia de azi.

Mântuitorul Iisus Hristos, unicul Duhovnic şi Doctor desăvârşit al vindecării omenirii bolnave

Nu ştim ce păcate a săvârşit omul paralizat, dar vedem că Hristos Domnul, Duhovnicul şi Păstorul de suflete, păstrează taina vieţii ascunse a persoanei umane aflate în suferinţă şi nu judecă pe omul păcătos înainte de a-l ajuta când acesta caută vindecarea sau mântuirea. El spune celui bolnav doar atât: 'Îţi sunt iertate păcatele', nu spune care păcate, când, unde şi de ce au fost săvârşite. Aflăm doar că Mântuitorul-Duhovnic, vindecător de suflete, eliberează pe omul bolnav de un trecut întunecat şi apăsător, pentru a-i oferi un prezent nou, un nou început în viaţa sa. Iar când ridică pe cineva din păcat şi boală, Hristos-Duhovnicul nu-l umileşte prin reproşuri, ci El vindecă direct şi discret pe cel bolnav fără să-l judece şi fără să divulge păcatele acestuia, pentru a nu-i diminua demnitatea umană în comunitate.

Relaţia de părinte duhovnicesc şi fiu duhovnicesc, pe care o vedem în Evanghelia vindecării slăbănogului din Duminica a II-a din Postul Mare, ne îndeamnă la pocăinţă şi ridicare din boala păcatului, la vindecarea sufletului nostru de paralizia sau slăbănogirea lui, cauzată de păcatele pe care le-am făcut, cunoscute sau necunoscute altora, dar ştiute de noi înşine şi mai ales cunoscute de Dumnezeu Cel Sfânt şi Atotştiutor.

Rugăciunea pentru alţii şi ajutorarea lor ne arată taina Bisericii-comuniune

Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare ne mai arată că Hristos Domnul iartă păcatele şi îi dăruieşte vindecare bolnavului ţinând seama şi de credinţa celor care aduc la El pe omul păcătos şi bolnav.

Evanghelia după Sfântul Apostol Marcu ne spune: 'Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!' Din aceasta vedem cât de mare şi de folositoare pentru noi este şi credinţa altora, nu numai credinţa noastră personală. Când credinţa noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este paralizat de păcat, de mare folos ne sunt nouă rugăciunea şi prezenţa celor care ne iubesc şi au credinţă mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât noi şi sănătate a sufletului mai bună decât a noastră. Aici vedem taina Bisericii. Aceşti patru oameni anonimi reprezintă Biserica slujitoare şi milostivă, care se roagă nu numai pentru cei prezenţi la rugăciunile ei, ci şi pentru toţi cei bolnavi, săraci, singuri, captivi, călători, pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor şi pentru pacea a toată lumea.

Biserica se roagă pentru toţi cei care au nevoie de ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Aşadar, fiecare dintre noi trebuie să se roage nu numai pentru sănătatea sa, ci şi pentru sănătatea altora, mai ales pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Vedem cât de folositor este să aducem la casa în care Se află Hristos, la Biserica Sa, pe cei păcătoşi şi bolnavi, pe toţi cei ce au nevoie de iertarea păcatelor şi de vindecarea de boli!

Păcătosul iertat devine un fiu duhovnicesc

În mod surprinzător, Mântuitorul Iisus Hristos îl numeşte pe acest om paralizat 'fiule', ceea ce nu era un lucru obişnuit. El a vindecat o mulţime de bolnavi, dar nu tuturor le-a spus 'fiule'. Acestui bolnav, acestui om paralizat, însă, i-a spus 'fiule', după cum i-a spus femeii bolnave care avea scurgere de sânge sau hemoragie de ani mulţi: 'îndrăzneşte, fiică' (Luca 8, 48) . Când Mântuitorul Iisus Hristos numeşte pe cineva fiu sau fiică, aceasta înseamnă că a văzut tainic şi a recunoscut public credinţa acelei persoane. Deci, prin însuşi faptul că îl numeşte pe acest om paralizat fiu, adică fiu duhovnicesc, Hristos-Duhovnicul şi Doctorul ne arată că a citit în sufletul acestuia multa lui credinţă smerită şi marea lui dorinţă de a fi vindecat, iar El îi arată ca unui fiu iubirea părintească a lui Dumnezeu, iertându-i păcatele şi vindecându-l de boală.

Aşadar, omului păcătos care se pocăieşte, mai ales după ce a trecut prin suferinţă, Dumnezeu îi dăruieşte harul înfierii. Astfel, omul credincios, căruia Dumnezeu i-a iertat păcatele, devine un om înfiat prin har. Dintr-un rob al păcatului, harul iertător, vindecător şi eliberator al lui Hristos face un fiu al credinţei şi al iubirii divine părinteşti!

Îndemn la fapte de milostenie

Prin urmare, Evanghelia iubirii milostive a Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă ca, pe lângă rugăciune, post, pocăinţă şi spovedanie, să săvârşim şi fapte bune, să ajutăm pe cei bolnavi şi pe toţi care au nevoie de ajutorul nostru. De fapt, cei patru oameni care îl ajută pe slăbănogul din Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare simbolizează acum şi pe toţi medicii, asistenţii medicali, preoţii de caritate, părinţii, fraţii, prietenii, vecinii sau colegii care ajută pe cei bolnavi.

Să ne ajute Hristos Domnul să ne rugăm şi să lucrăm pentru vindecarea sufletelor şi trupurilor noastre şi ale semenilor noştri, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor. Amin

[Predica PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a II-a din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama)]..

doamne ajuta..

Care este porunca intai?

Porunca intaia este aceasta: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Care te-a scos din pamantul Egiptului si din casa robiei. Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine!” (Ies. 20, 2-3).

Ce invata aceasta porunca?

Aceasta porunca invata ca Dumnezeul cel din ceruri este adevaratul si singurul Dumnezeu, Caruia se cuvine slujirea si slava dumnezeiasca, si opreste inchinarea la alti dumnezei nascociti de mintea intunecata de pacat (idoli). Crestinul trebuie, deci, sa creada, sa nadajduiasca si sa-L iubeasca numai pe Dumnezeu, mai presus de orice; numai Lui sa-I inchine toate gandurile, simtirile si dorintele sale si sa nu se lepede de El, oricate suferinte s-ar abate asupra lui.
Porunca aceasta cere crestinului sa-si impodobeasca viata cu cele trei virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea, singurele in stare sa-l pastreze in legatura stransa si continua cu Dumnezeu.

Cine pacatuieste impotriva acestei porunci?

Impotriva acestei porunci pacatuieste: 1) Cel ce se inchina la idoli; 2) Cel ce, cu stiinta si vointa, crede altfel decat invata Sfanta noastra Biserica Ortodoxa, adica ereticii; 3) Cel ce se leapada de invatatura crestina (apostatii); 4) Cel ce nu asculta de randuielile bisericesti cuprinse in canoanele Sfintei noastre Biserici (schismaticii); 5) Cel ce e stapanit de credinte desarte (superstitii) si alearga la tot felul de descantece, vrajitorii, chemarea spiritelor celor morti si alte lucruri de felul acesta; 6) Cel ce este stapanit de nadejdea gresita ca, oricat ar pacatui, Dumnezeu il va ierta, caci El este bun, precum si cel ce pierde nadejdea ca Dumnezeu il mai poate ierta vreodata pentru pacatele facute si de aceea nu se mai osteneste pe calea binelui; 7) Cel ce se iubeste pe sine mai mult decat pe Dumnezeu.

Se opreste oare prin porunca intai cinstirea ingerilor si a sfintilor?

Nu, caci cinstirea data lor este – precum s-a aratat mai inainte – alta decat aceea care se da lui Dumnezeu. Ingerilor si sfintilor se roaga crestinul numai pentru ca acestia sa mijloceasca pentru el catre Dumnezeu, prin rugaciunile lor.