Tinerii in Biserica - Judecata finala

Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâi către Corinteni ne spune: „Au nu ştiţi că sfinţii vor lumea?”. Pare oarecum surprinzător când auzi aceste cuvinte bine ştiind că Hristos a spus în multe rânduri despre Sine însuşi că este judecătorul lumii:

„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis.” (Ioan 5, 22-33)

Ştim din evanghelii şi de la Sfinţii Părinţi că Fiul Omului va veni la sfârşitul veacurilor cu slavă mare şi va aduna înainte Sa toate neamurile pământului şi va judeca pe fiecare după faptele lui, împărţindu-i de-a dreapta şi de-a stânga, precum desparte păstorul oile de capre.

Şi totuşi de ce zice oare Sfântul Apostol Pavel că sfinţii vor judeca lumea, când ştim că unul este judecătorul nostru: Hristos, Fiul lui Dumnezeu?

Domnul Hristos a venit cu multă iubire pe pământ vrând să vindece şi să mântuiasca întreaga lume, dar fără să silească pe nimeni, fără să judece pe nimeni:

„Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric. Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc  lumea. Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi.”

Suntem liberi să alegem întunericul sau lumina. Putem alege să ascultăm de poruncile lui Dumnezeu şi să facem binele sau putem alege să trăim egoist şi să facem rău oamenilor de lângă noi. Totuşi Mântuitorul ne spune că în ziua cea de apoi ne va judeca cuvântul lui, nu El însuşi.

Sfinţii sunt cei care arată împlinirea poruncilor lui Dumnezeu în viaţa lor, demonstrând tuturor că este posibil, că Evanghelia nu este doar o suită de norme morale ci este viaţă.

Când Hristos spune: „Cuvântul pe care l-am spus acela vă va judeca în ziua de apoi” de fapt trebuie să înţelegem că oamenii care au reuşit să împlinească acest cuvânt îi vor judeca pe cei care n-au vrut.

Hristos Domnul va judeca lumea dând mereu exemplu pe sfinţi, pe oamenii dintre noi care au împlinit poruncile lui Dumnezeu în viaţa lor.

Credeţi oare că eu, trăind în secolui XXI voi fi judecat după viaţa Sfântului Apostol Pavel sau a sfinţilor din pustia egipteană? Nicidecum.

Credeţi că Mântuitorul Hristos mi-l va de exemplu la judecată pe Sfântul Ştefan, primul mucenic al Bisericii, zicând: „Claudiu, uite la Ştefan, un tânăr ca şi tine, uite cum a trăit! De ce n-ai făcut şi tu asemenea?” Nicidecum.

Dumnezeu este bun şi drept şi judecă pe fiecare om în funcţie de perioada în care a trăit, de oamenii de care a fost înconjurat, de regimul politic, de ţara şi de religia în care s-a născut. Domnul i-a în considerare la judecată toate circumstanţele vieţii unui individ: familia în care s-a născut, educaţia pe care a primit-o, talentul pe care-l are de la El, oamenii pe care i-a cunoscut, necazurile pe care le-a întâmpinat.

Cu siguranţă într-un fel îi va judeca pe cei săraci şi în alt fel pe cei bogaţi. Într-un fel pe cei care ne conduc ţara şi-n alt fel pe omul de rând. Pe cel simplu îl va judeca diferit  decât pe cel înţelept şi cu multă carte.

„Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru! Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui!” (Apocalipsa 19, 1-2)

Aşa stând lucrurile îmi dau seama că Hristos nu mă va judeca după viaţa Sfântului Apostol Pavel ci după viaţa vecinului meu, a colegului meu, a prietenului meu, a fratelui meu, după viaţa celui trăieşte aceleaşi vremuri ca şi mine.

Fariseii îl acuzau pe Domnul Hristos că îi scoate pe demoni din oameni cu Beelzebul, conducătorul tuturor demonilor, iar El le răspunde:

„Şi dacă Eu scot pe demoni cu Beelzebul, feciorii voştri cu cine îi scot? De aceea ei vă vor fi judecători.” (Mat 12:27)

Suprinzător, Domnul nu se apucă să dea argumente fariseilor şi să-i convingă printr-un discurs bine gândit că El este Dumnezeu şi fiind creatorul lumii are putere să facă orice, chiar să scoată şi demoni. Nu! El îi pune faţă-n faţă cu faptele lor, cu conştiinţa lor.

„Dacă voi îmi spuneţi Mie că îi scot pe demoni cu Beelzebul, atunci fii voştri când îi scoteau pe demoni afară din oameni cu cine îi scoteau?”

E ca şi cum le-ar spune: „Vă este uşor a spune de Mine că sunt demonizat şi Satana este în Mine, dar oare aţi mai spune acelaşi lucru despe copiii voştri, care au făcut acelaşi lucru ca şi Mine?”

La judecată Domnul îi va „bate” pe necredincioşi cu armele lor. Hristos se va folosi de argumentele noastre că să ne arate dacă am făcut bine sau rău.

Chiar şi astăzi când vedem că lumea este puternic secularizată iar oamenii nu mai par atraşi de Biserică şi Dumnezeu, există multe persoane care duc o viaţă sfântă împlinind Evanghelia în viaţa lor. Bogaţii avari vor fi judecaţi de bogaţii milostivi, săracii cârtitori vor fi judecaţi de săracii mulţumitori în faţa lui Dumnezeu. Tinerii desfrânaţi şi leneşi vor fi judecaţi de tinerii curaţi şi înţelepţi. Femeile care au făcut avorturi vor fi judecate de mamele cu mulţi copii.

Sfinţii care vor judeca lumea sunt sfinţii contemporani cu noi, creştinii despre care spune Hristos: „Voi sunteţi lumina lumii!”

La judecată nu va avea nimeni niciun argument pentru că n-a făcut binele, pentru că e aşa de firesc să faci binele.

doamne ajuta..

Tinerii in Biserica - Sfanta Scriptura

De când eram în timpul facultăţii de teologie Pr. Coman ne-a spus tuturor că ar fi bine să folosim pentru studiul Sfintei Scripturi un soft numit Bibleworks. Acest soft este destul de scump şi inaccesibil studenţilor şi de aceea am găsit ca soluţie un alt soft, gratuit: E-Sword. Eu îl folosesc de câţiva ani şi sunt foarte încântat de el din mai mult motive.

În primul rând poţi studia Sfanta Scriptură în toate limbile lumii, începând de la greaca veche şi ebraică, limbile în care au fost scris Noul Testament şi respectiv Vechiul Testament, apoi engleză, franceză, spaniolă, germană, rusă, italiană, portugheză, etc. şi terminând cu limba româna. Acest soft are un mare avantaj în comparaţie cu Bibleworks sau cu celelalte site-uri care oferă aceeaşi funcţionalitate: are Biblia în limba româna, varianta aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pe când celelalte au varianta prostestantă în limba română tradusă de Cornilescu.

Din ceea ce am învăţat în facultate şi din experienţa mea vă pot spune că nicio traducere a Bibliei nu este perfectă, toate având locuri destule care ar putea fi îmbunătăţite. Din acest motiv a studia un verset din perspectiva mai multor limbi te ajută să percepi mai bine mesajul transmis în original. O să fiţi surprinşi câte noi înţelesuri veţi percepe citind Evangheliile în alte limbi. Pe mine m-a fascinat!

E-Sword este un soft avansat de cercetare a Sfintei Scripturi care te ajută să faci căutări după un cuvânt sau după o expresie. Îţi poţi crea liste de versete aranjate pe teme. Poţi lasă un comentariu propriu la fiecare verset, sau poţi pune comentariul unui Sfânt Părinte. În acest fel îţi poţi face un comentariu al tău pentru fiecare carte a Sfintei Scripturi.

Fiecare verset are în partea dreaptă referinţe prin alte linkuri care trimit la aceleaşi teme.

Poţi downloda gratuit:

- bibliile în toate limbile

- comentarii la Sfânta Scriptură

- dicţionare de limbă greacă sau ebraică

- hărţi şi atlase biblice

- timeline-uri

şi multe altele.

Tuturor celor care sunteţi pasionaţi de Sfânta Scriptură şi în special tuturor teologilor le recomand cu căldură acest minunat soft gratuit.

Îl puteţi downloda de aici. După ce îl instalaţi veţi vedea că are instalat doar traducerea în limba engleză: Kings James Version, dar puteţi instala toate celelalte mergând în meniul de DOWNLOAD din interiorul programului, nu de pe site...

doamne ajuta...

Suntem în Postul Mare şi toată nevoinţa noastră duhovnicească (rugăciune, mătănii, post, înfrânarea de toate felurile, participarea la sfintele slujbe, citirea Sfinţilor Părinţi, etc.) trebuie încununată cu faptele bune asemenea fecioarelor înţelepte care şi-au încununat fecioria cu milostenia, ca nu cumva la judecată Hristos Domnul să ne spună: "Nu vă cunosc pe voi!".

Este plină lumea de oameni săraci, bolnavi, orfani, văduve, bătrâni, care aşteaptă o mângâiere de la noi, o bucată de pâine, o hăinuţă, o rugăciune, o privire duioasă, un cuvânt bun. Oricui cere daţi-i ! Am ales câteva pasaje din Sfânta Scriptură despre miluirea şi ajutorul săracilor. Duhul Sfânt vorbeşte aşa de frumos şi de direct prin gura proorocilor şi sfinţilor apostoli:

Psalmul 40:1-3

"Fericit cel care caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el şi să-l vieze şi să-l fericească pe pământ şi să nu-l dea în mâinile vrăjmaşilor lui. Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în aşternutul bolii lui să-l întărească pe el.

Deuteronom 15:7-9

"Iar de va fi la tine sărac vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale de pe pământul tău pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui sărac; ci să-i deschizi mâna ta şi să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui şi cu lipsa ce suferă. Păzeşte-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit şi să zici: Se apropie anul al şaptelea, anul iertării; şi să nu se facă din pricina aceasta ochiul tău nemilostiv către fratele tău cel sărac şi să-l treci cu vederea; că acela va striga împotriva ta către Domnul şi va fi asupra ta păcat mare.

1 Regi 2:7

"Domnul sărăceşte pe om şi tot El îl îmbogăţeşte; El smereşte şi El înalţă. El ridică pe cel sărac din pulbere şi din gunoi pe cel lipsit, punându-i în rând cu cei puternici şi dându-le scaunul măririi, căci ale Domnului sunt temeliile pământului şi El întemeiază lumea pe ele. "

Iov 31:16-23

"Datu-m-am, oare, în lături, când săracul dorea ceva şi lăsat-am să se stingă de plânsete ochii văduvelor? Mâncam, oare, singur bucata mea de pâine şi orfanului nu-i dădeam din ea? Dimpotrivă, din tinereţile mele, am crescut pe orfan ca un tată şi de la naştere, am călăuzit pe văduvă. Dacă vedeam un nenorocit fără haină şi vreun sărac care n-avea cămaşă pe el, nu mă binecuvântau coapsele lui şi nu-l încălzea lâna mieilor mei? Dacă am repezit mâna mea împotriva vreunui orfan, fiindcă vedeam că am sprijinitori la masa judecăţii, atunci să cadă umărul meu din încheietură şi braţul meu să se dezlege de osul celălalt! Dar eu mă temeam de pedeapsa lui Dumnezeu şi înaintea măreţiei Lui nu puteam să stau.

Iov 31:32

"Străinul nu petrecea noaptea niciodată afară; porţile mele le deschideam călătorului."

Ps 10:4

"Domnul este în locaşul cel sfânt al Său, Domnul în cer are scaunul Său. Ochii Lui spre sărac privesc, genele Lui cercetează pe fiii oamenilor."

Ps 67:11

"Vietăţile Tale locuiesc în ea; întru bunătatea Ta, Dumnezeule, purtat-ai grijă de cel sărac."

Ps 71:11-14

"Şi se vor închina lui toţi împăraţii pământului, toate neamurile vor sluji lui. Că a izbăvit pe sărac din mâna celui puternic şi pe sărmanul care n-avea ajutor. Va avea milă de sărac şi de sărman şi sufletele săracilor va mântui; de camătă şi de asuprire va scăpa sufletele lor şi scump va fi numele lor înaintea lui."

Ps 112:5-8

"Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce locuieşte întru cele înalte şi spre cele smerite priveşte, În cer şi pe pământ? Cel ce scoate din pulbere pe cel sărac şi ridică din gunoi pe cel sărman, ca să-l aşeze cu cei mari, cu cei mari ai poporului Său. "

Proverbe 14:31

Cel care apasă pe cel sărman defaimă pe Ziditorul lui, dar cel ce are milă de sărac Îl cinsteşte.

Proverbe 19:22

Omul se face plăcut prin mărinimia lui; mai de preţ este un sărac bun decât un om mincinos.

Proverbe 22:9

Omul blând va fi binecuvântat, căci din pâinea ui dă celui sărac.

Proverbe 28:27

Cine dă la cel sărac nu duce lipsă; iar cine îşi acoperă ochii lui va fi mult blestemat.

Marcu 12:42-44

"Şi venind o văduvă săracă, a aruncat doi bani, adică un codrant. Şi chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis: Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi. Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa.

Iacov 2:1-9

"Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei. Căci, dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară, iar voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită şi-i ziceţi: Tu şezi bine aici, pe când săracului îi ziceţi: Tu stai acolo, în picioare, sau: Şezi jos, la picioarele mele, N-aţi făcut voi, oare, în gândul vostru, deosebire între unul şi altul şi nu v-aţi făcut judecători cu socoteli viclene? Ascultaţi, iubiţii mei fraţi: Au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o El celor ce Îl iubesc? Iar voi aţi necinstit pe cel sărac! Oare nu bogaţii vă asupresc pe voi şi nu ei vă târăsc la judecăţi? Nu sunt ei cei ce hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi? Dacă, într-adevăr, împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", bine faceţi; Iar de căutaţi la faţa omului, faceţi păcat şi legea vă osândeşte ca pe nişte călcători de lege.

Apocalipsa 3, 15-17

"Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!"

doamne ajuta...

In mod sigur nu sunt invatat, dar va pot spune in urma experientei – ceea ce m-a invatat viata – ca la vreme de noapte si cu pantecul gol, te poti ruga mai bine.

Nu l-am asezat pe Hristos in launtrul nostru si pentru aceasta nu stim ce este dragostea, pacea, intelegerea s.a.

De vreme ce nu pot propovadui, lasati-ma macar sa plang pentru pacatele mele si pentru cei ce s-au ratacit.

Rugaciunea este un telefon, o legatura fara fir, prin care cineva comunica direct cu Dumnezeu. Formezi un numar la telefonul rugaciunii ca sa vorbesti cu Dumnezeu, si El iti raspunde. Il auzi limpede, il simti foarte aproape.

Rugaciunea vine mai intai in laringe, apoi se duce catre creier si apoi coboara catre inima. Si apoi fantani, lacrimi vin catre ochi. De acolo, nu mai este nimic de spus. E adevarat ca la inceput, vei avea greutati. Vei incerca sa te rogi si uneori nu vei putea, alteori vei avea ganduri desarte si ispite, si alteori nu vei putea sa te trezesti noaptea. Dar trebuie sa perseverezi. Domnul, vazandu-ti dispozitia, te va intari si te va izbavi de toate ispitele. Nu trebuie sa irosim in somn intreaga noapte, caci atunci Satan face cu noi tot ce doreste.

Rugaciunea de noapte este de mare pret. Oamenii dorm si Dumnezeu asculta.

Indiferent unde ma duc, ma tin de tipicul meu, ce a fost numit „Potrivit randuielii lui Melchisedec” si a fost iscalit de numerosi alti Parinti duhovnicesti.<!--more-->

Vecernii, inchinaciuni, propovaduire, utrenia cu inchinarile Nascatoarei de Dumnezeu – cea mai binecuvantata indeletnicire...

Am vazut multe lucruri in viata mea, unul dintre ele fiind ca rugaciunile, inchinaciunile si Dumnezeiestile Liturghii i-au facut pe multi sa se intoarca in turma Bisericii.

Il implor pe Dumnezeu si pe Sfintii Lui sa-i lumineze pe toti cei rataciti, ca sa poate crede si sa se intoarca la sanul Bisericii, care sta mereu bratele deschise si ii asteapta. Aceasta e tot ce stiu sa zic si ii bat la cap pe Dumnezeu, pe Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, pe Arhangheli si pe toti Sfintii. De nu le place aceasta, sa ma ierte, caci sunt neinvatat si nu stiu ce ar trebuie sa cer...

doamne ajuta.

Nimic nu pare să răsune mai tare în străfundul fiinţei OMULUI (omenirii în ansamblu şi fiecărui individ) mai ‘din senin’ decât un cutremur. Nimic altceva nu surprinde mai tare, nu sperie mai mult oameni în toată firea şi nu tulbură mai adânc.

Nimic nu ne ia mai ‘pe nepregătite’, întocmai cum ne avertizează Sfânta Scriptură, “venind ca un fur” (hoţ) asupra noastră. Nimic altceva decât iminenţa morţii nu ne face mai zadarnice toate aşa-zisele concepţii de viaţă.

Aşa, ca ‘din senin’, ne trezim în faţa unei ‘oglinzi’ către care cei mai mulţi dintre noi nu am vrut niciodată să ne uităm. Ştiam că ea este mereu aproape şi că, negreşit, vom da ochii cu ea cândva, că de această oglindă a morţii absolut nimeni nu scapă.

Dar am pus voal după voal deasupra ei, ne-am construit tot soiul de fantasme care să ne ţină departe de ea. Am citit sute de cărţi, am ascultat sute de melodii, am vizitat mii de lumi cu pasul sau cu gândul şi am văzut sute de filme.

Până ce, deodată, ni se rupe filmul, iar viaţa – comprimată la o clipă şi adusă în faţa oglinzii morţii – bate toate filmele în care ne-am refugiat vreodată. Ştiam că oricine poate să moară, dar prea nu ne venea să credem că vom muri şi noi.

Din păcate, în vremurile noastre, chiar şi când un seism + tsunami + (încă foarte posibil) dezastru nuclear planetar ne aduce moartea în faţă, prea nu ne vine să credem că ea poate fi şi cert a noastră, ci tot numai a cert a altora.

Oricât de puternică ne-ar fi fost zguduirea prin care am trecut, a muri noi înşine ne rămâne cel mai neplauzibil lucru cu putinţă.

Şifonate puţin, voalurile se aştern din nou pe oglindă în cauzul celor mai multora dintre noi, cu ajutorul tehnologiei informaţiei, graţie căreia ne închinăm acestui ‘idol al informării’ – un crud zeu care ne lasă să flămânzim după informaţie, oricâtă informaţie am rumega.

Despre moartea altora avem mii şi mii de poveşti de vizonat, ascultat sau citit şi nu ne mai săturăm de comentat explicaţii – inclusiv ideologice (cum că încălzirea globală ar fi fost cauza dezastrului) sau conspiraţioniste (că HAARP a provocat catastrofa).

Explicaţii de toate felurile, dar toate complet irelevante pentru moartea noastră. Nu contează dacă dăm vina pe un fenomen natural sau pe un plan malefic. Important este să aruncăm această vină oriunde altudeva din faţa noastră.

Căci oglinda nu arată decât un singur vinovat – pe noi înşine. Când tremură planeta sub noi şi sufletul nostru odată cu el, nu se poate să nu ştim că pământul ne cheamă, pentru că “din pământ am fost făcuţi şi în pământ ne vom întoarce”.

Puţine lucruri sunt mai evidente decât acest Memento mori venit ‘din senin’ – şi este de-a dreptul ridicol, de n-ar fi tragic, cum reuşim să ne sustragem avertismentului. Imediat, la fel de ‘din senin’, începem să ticluim cauze şi explicaţii.

Doar că toate născocirile explicative ale minţilor omeneşti din acest veac nu sunt decât perdele de fum, menite să ascundă cauzele reale ale tuturor nenorocirilor, a morţii înseşi – păcatul.

Pentru păcatele noastre, ale tuturor, creaţia neînsufleţită a lui Dumnezeu urlă împotriva noastră şi, adesea, întoarce mii dintre noi deodată, în pământul din care am fost făcuţi.

Pentru păcatele noastre, ale fiecăruia, orice seism aruncă miliarde de săgeţi de frică, în fiecare celulă a corpului. Or, de ce ne-ar fi atât de frică, dacă nu ne-am simţi vinovaţi?

Oricine a trecut printr-un cutremur vreodată – indiferent de credinţele sale ori de intensitatea seismului – nu va putea zice că Dumnezeu nu i-a vorbit. Mai simplu, mai direct, mai ‘simţit’ în fiecare celulă a corpului şi dincolo de celule (în sufletul pe care mulţi “şi-l iau în deşert”) probabil că nu se poate.

Orice altă ‘vorbire’, de ar fi mai altfel (mai clară, mai dură, mai zguduitoare), nu ar mai fi o simplă vorbire – la care să putem răspunde potrivit liberului arbitru – ci s-ar transforma într-o constrângere.

În faţa evidenţei, a arătării atotputerniciei Celui Care a făcut cerurile şi pământul, nu am mai fi liberi să alegem. Nu ar mai fi loc de născociri, de echivocuri, de autoamăgiri, iar OMUL nu ar mai fi om, ci doar un robot, supus complet voinţei Creatorului.

Toţi, indiferent de credinţe şi de aşa-zisele concepţii de viaţă, vom ajunge dincolo de oglinda morţii, la Judecată. Ca ‘din senin’, după cum zice Psalmistul: “Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor”.

Acolo, dincolo, vom simţi – încă şi mai limpede decât în timpul unui cutremur şi mai ‘din senin’ – cât cântăresc toate concepţiile de viaţă şi tot ceea ce socoteam adevăruri.

Există un singur adevăr suprem pe lume, că Hristos a înviat!, de care puţini, chiar şi dintre cei dreptcredincioşi, ne vom fi agăţat îndeajuns, ca să devenim imuni la moarte.

Dar există şi mai micile adevăruri (binele) şi neadevărurile (relele) după care toţi vor fi judecaţi, deopotrivă credincioşi şi necredincioşi. Poate pe Hristos nu toţi l-au cunoscut, dar Chipul său L-au purtat, căci după asemănarea Lui au fost făcuţi.

Însă, fără tăgadă, toţi oamenii, din toate vremurile, am cunoscut ce este binele şi răul, din conştiinţa fiecăruia, dincolo de concepţii, educaţie, experienţe.

Iar celor care au murit ‘din senin’, spulberaţi de valuri de zece metri, sigur le va fi mai uşor la Judecată decât nouă, cei care am fost telespectatorii cataclismului din Japonia şi atât de multor altor ‘spectacole’ similare.

Nici cei răpuşi de tsunami, dar cu atât mai puţin noi vom mai putea invoca scuza lui ‘din senin’ şi ‘pe nepregătite’ pentru a ne justifica nejustificabilele fapte – păcatele.

Pe această temă, iată un îndemn – “Adu-ţi aminte că vei muri şi nu vei mai păcătui” – pentru cei care, de când Dumnezeu ne-a vorbit tuturor, în Japonia, poate că n-or fi reuşit să-şi mai tragă atât de repede voalurile justificative pe oglinda morţii ce li s-a deschis în faţă...

doamne ajuta...

IPS Andrei Andreicut

Mareste imaginea.

IPS Andrei Andreicut s-a nascut la 24 ianuarie 1949, in satul Oarta de Sus, in judetul Maramures (in perioada interbelica, localitatea s-a aflat in judetul Salaj). Numit pe numele de mirean, Ioan Andreicut, viitorul episcop s-a nascut din parintii Andrei si Elena.

In anul 1990, Andrei Andreicut este numit episcop al Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, iar in anul 1998, cand Episcopia este ridicata la rangul de Arhiepiscopie, Andrei Andreicut este numit si el, in mod firesc, arhiepiscop.

IPS Andrei Andreicut - biografia

Tanarul Ioan Andreicut urmeaza cursurile liceului din Cehul Silvaniei, iar mai apoi, intre anii 1967-1972, pe cele ale Facultatii de Constructii Cai Ferate, din Bucuresti. Dupa terminarea studiilor, este repartizat ca inginer, la Intreprinderea de Constructii Cai Ferate, din Cluj Napoca.

Dupa doi ani de inginerie, incepand cu anul 1976, el urmeaza cursurile Institutului Teologic de Grad Universitar din Sibiu, unde, in vara anului 1978, obtine licenta in Teologie. A terminat studiile universitare in numai doi ani, ca urmare a aprobarii sustinerii examenelor in mod anticipat, datorita faptului ca mai detinea o alta licenta.

In luna august 1978, Ioan este hirotonit preot, de IPS Teofil Herineanu, Arhiepiscop al Clujului, activand mai apoi ca preot paroh, in orasul Turda, judetul Cluj, vreme de sapte ani. In localitatea Turda, el va amenaja o capela, organizata pana atunci intr-o casa, dandu-i acum forma necesara unei biserici. Datorita programului catehetic intreprins aici, cat si a multor actiuni cu caracter social, in jurul bisericii se va forma o comunitate crestina cu adevarat vie.

In anul 1985, dupa mai multe incercari esuate, datorita piedicilor puse de regimul comunist, dupa cum marturisesc unii din profesorii de la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti, parintele reuseste sa se inscrie la Doctorat. Urmeaza cursurile de Doctorat si obtine titlul de "Doctor in Teologie", in anul 1998.

In toamna anului 1985, preotul Andrei este transferat, la cererea PS Emilian Birdas, la parohia ortodoxa romana Maieri I, din Alba Iulia. Activitatea sociala nu va inceta nici aici, astfel incat in ziua de 15 noiembrie 1987, parintele pune bazele Corului de copii "Theotokos".

In data de 25 februarie 1990, Andrei Andreicut este ales si hirotonit arhiereu-vicar, pentru Episcopia de Alba Iulia, episcop titular fiind Emilian Birdas. In acelasi an, in ziua de 4 martie, el este numit episcop locotenent, iar in luna iunie, in urma demisiei episcopului Emilian Birdas, devenit ulterior episcop-vicar la Arad, apoi episcop de Caransebes, Andrei Andreicut este numit episcop titular.

In ziua de 16 iulie 1998, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane ridica Episcopia de Alba Iulia la rangul de Arhiepiscopie, iar pe Andrei Andreicut la rangul de arhiepiscop. Cu ocazie Zilei Nationale, in ziua de 1 decembrie 2002, Presedentia Romaniei i-a conferit Ordinul National "Pentru Merit", in gradul de "Mare Ofiter".

Dupa adormirea in Domnul a mitropolitului Antonie Plamadeala, IPS Andrei a fost propus sa candideze la functia de mitropolit al Ardealului. La alegerile desfasurate pe 3 noiembrie 2005 a fost ales insa Laurentiu Streza. Ca urmare a alegerii acestuia din urma, in functia de mitropolit al Ardealului, a fost infiintata Mitropolia Clujului.

Incepand cu luan februarie a anului 2007, IPS Andrei Andreicut este ales membru al Academiei de Stiinte si Arte din Salzburg, Austria.

IPS Andrei Andreicut - activitatea culturala si social-filantropica

IPS Andrei Andreicut infiinteaza Seminarului Teologic Ortodox Liceal "Mitropolit Simion Stefan", din Alba Iulia, si sustine puternic intemeierea Universitatii "1 Decembrie 1918", tot din Alba Iulia. Tot el este cel care face demersurile necesare infiintarii Facultatii de Teologie Ortodoxa, din cadrul Universitatii din Alba Iulia, facultate deschisa in anul 1991. Din luna aprilie a anului 2000 este numit decan al Facultatii de Teologie Ortodoxa, din Alba Iulia, iar din 2008 devine decan onorific. La aceasta facultate, preda disciplina "Morala si Spiritualitate Ortodoxa".

Pana astazi, a initiat si organizat mai multe simpozioane stiintifice internationale, la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Alba Iulia: Violenta in numele lui Dumnezeu? Un raspuns crestin (2002); Biserica in era globalizarii (2003); Spiritualitate si consumism in Europa Unita (2004); Omul de cultura in fata descrestinarii (2005); Identitate crestina si dialog in noul context european (2006); Cosmosul, intre frumos si apocaliptic. Un recurs etic asupra ecologiei (2007).

Ca episcop, infiinteaza o editura (Reintregirea), o tipografie (Tipografia Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane a Alba Iuliei) si un post bisericesc de radio (Reintregirea). IPS Andrei sustine multe conferinte, pe teme culturale si duhovnicesti, si participa la numeroase emisiuni televizate. Tot el este redactorul-realizator permanent al emisiunii "Cuvantul Ierarhului", emisiune radio difuzata de "Radio Reintregirea Alba Iulia".

La initiativa si sub coordonarea lui este reeditata "Psaltirea de la Alba Iulia", din anul 1652 (la 350 de ani de la prima aparitie, in editie critica) si este retiparit "Noul Testament de la Balgrad", din anul 1648 (tot in editie critica). Tot el pune bazele a doua reviste bisericesti: Revista "Credinta Strabuna", foaie culturala si de presa a Arhiepiscopiei de Alba Iulia, si Revista "Credinta Ortodoxa", foaie a Facultatii de Teologie Ortodoxa din Alba Iulia.

Pe langa cele 30 de studii si articole publicate in reviste stiintifice de specialitate, IPS Andrei a scris noua carti, alte doua le-a tradus din limba franceza si a alcatuit mai multe brosuri de interes misionar. A publicat nenumarate articole in ziarele si revistele laice si bisericesti. Tot el este cel care coordoneaza colectia "Isvoare Duhovnicesti", in care au aparut, pana acum, 12 volume.

Volume proprii: "Legea Romaneasca, repere istorice si doctrinare", Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1995; "Spovedanie si Comuniune", Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1998; "Ospatul credintei", Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1999; "In pas cu tranzitia", Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1999; "Dinamica despatimirii", Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2001; "S-au risipit facatorii de basme", Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2001; "Spiritualitate crestina pe intelesul tuturor", Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2002; "Morala imparatiei, intemeiata pe Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti", Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2003; "Mai putem trai frumos? Pledoarie pentru o viata morala", Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2004; "Marturisitori pentru Hristos", Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2005; "Repere de morala crestina", Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2007; "Dialog al vremii cu memoria. Slujind Domnului si poporului Sau, la inceputul mileniului al III-lea", Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2009.

Traduceri din limba franceza: "Faramiturile Ospatului", de Sfantul Ignatie Briancianinos, Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1996; "Cuvintele Batranilor", de Dionysios Tatsis, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2004.

A publicat si nenumarate studii si articole (caracter stiintific, interventii si opinii), in legatura cu probleme arzatoare ale societatii, alaturi de alte cateva brosuri: "Primavara iubirii", Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1994; "Sfantul Ghelasie de la Ramet", Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1992; "Spovedania si Liturghia vor salva omenirea", Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1995; "Dragoste, libertate si sex responsabil", Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2001; "Dragostea fascinanta si nemuritoare", Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2004.

In decursul celor peste 15 ani de slujire episcopala, sub ocrotirea IPS-ului Andrei Andreicut au fost zidite peste 120 de biserici si case parohiale noi, alte 160 de biserici fiind pictate sau restaurate. Au mai fost infiintate si alte 40 de noi manastiri si schituri in cele doua judete (Alba si Mures) din cuprinsul Arhiepiscopiei Alba Iuliei. Au mai fost infiintate si institutii sociale, precum: 35 de Case de Copii de Tip Familial, 3 Camine de Batrani si 3 Cantine Sociale.

Cuvant de folos al IPS-ului Andrei Andreicut - "Idealul crestin este sfintenia !"

In mod cu totul eronat se crede ca sfintii sunt niste oameni iesiti din conditiile vietii normale. Ei de fapt sunt oameni ca noi dar care, luand in serios chemarea lui Dumnezeu, "Fiti sfinti, pentru ca Eu sunt Sfant" (1 Petru 1, 16), si luptandu-se "lupta cea buna a credintei", au ajuns "casnici ai lui Dumnezeu" (Efeseni 2, 19).

Sfintii au conlucrat cu harul Sfantului Duh, primit prin Sfintele Taine, care ne ofera tuturor samburele sfinteniei, si crescand in Hristos, au devenit din ce in ce mai curati, din ce in ce mai iubitori, din ce in ce mai smeriti. Ei au fost fascinati de iubirea si smerenia lui Hristos si au fost atrasi de dumnezeiasca frumusete a sfinteniei celei mai presus de fire.

Sfintii isi manifesta aceasta comuniune cu Hristos rugandu-se, participand la Sfintele Slujbe, citind Scripturile Sfinte si facand bine oamenilor. Rugaciunea este pentru ei respiratia fireasca a iubirii, de aceea ei ravnesc dupa rugaciune in chip deosebit si tind sa ajunga la rugaciunea necontenita. Sfintele Slujbe, in special Sfanta Liturghie, sunt mijlocul de unire cu Hristos, de adancire a comuniunii cu Hristos si de transformare dupa asemanarea cu Hristos.

In viata Sfintilor, mania a fost inlocuita de blandete, lenea de harnicie, rautatea de bunatate, zgarcenia de darnicie, vrajmasia de dragoste, desfranarea de curatie, mandria de smerenie, invidia de bucuria pentru binele aproapelui, calomnia de respectarea onoarei aproapelui.

Fara aceste virtuti chiar daca ne ostenim nu ajungem la sfintenie. Sfantul Simeon Noul Teolog zice: "Putem osteni cu generozitate in lupta virtutii, putem posti, putem priveghea si practica orice fel de nevointa; totul este in zadar daca nu luptam sa ne facem o inima fara rautate, simpla, dreapta, smerita, blanda. Numai intr-o astfel de inima se raspandeste, respira si locuieste, ca intr-o locuinta placuta, harul Duhului Sfint."

Astfel de oameni, raniti de dragostea lui Hristos, au vietuit peste tot.

Nici pamantul binecuvantat al tarii noastre n-a fost lipsit de prezenta sfintilor....

doamne ajuta..

IPS Andrei Andreicut este noul Mitropolit al Clujului

Mareste imaginea.

In ziua de 18 martie 2011, in Sala Sinodala din Resedinta patriarhala, sub presedintia Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, a avut  loc sedinta Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pentru alegerea ierarhului titular in scaunul vacant de mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului.

Biroul de presa al Patriarhiei Romane, ne informeaza ca Sfantul Sinod  l-a ales prin vot secret, cu 29 de voturi din 46 exprimate, pe Inaltpreasfintitul Parinte Andrei Andreicut in scaunul vacant de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului si Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului. Preasfintitul Parinte Irineu Bistriteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului si Clujului, a obtinut 17 voturi.

Ceremonia de intronizare a noului Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului va fi oficiata de Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, in Catedrala Mitropolitana cu hramul Adormirea Maicii Domnului din municipiul Cluj-Napoca, in ziua de 25 martie 2011, la sarbatoarea Bunei Vestiri.

Tu, cel ce te ascunzi în eterna-ți amiază
Și lumea o spânzuri în haos de-o rază, 
Metanie ție, Părinte. 
Izvod nevăzut al văzutelor linii, 
Mă scalzi și pe mine în unda luminii 
Un mugur de carne fierbinte. 

Sunt duh învălit în năluca de humă, 
Sunt om odrăslit dintr-un tată și-o mumă, 
Dar sunt nerăspunsa-ntrebare. 
Ce glas destoinic să-mi spună-ncotro e 
Oceanul de somn ce icnind fără voie 
M-a-mpins și pe mine-n mișcare? 

Nici maica nu știe ce tainică normă 
Îmi dete din carnea-i vremelnică formă, 
Neant înflorit în minune. 
Căci toate izvoadele umbrelor noastre 
Roiesc mai presus de arhangheli și astre 
Din veșnica ta-nțelepciune. 

În ceruri, Părinte, sunt abur în aburi 
Și-asemeni cu apa ce-ngheață pe jgheaburi 
Prind coajă de carne din spațiu. 
Tu cugeți, se naște; voiești și durează; 
Respiri și-nflorește; iubești și vibrează
De-adancul luminii nesatiu. 

De tine mi-e foame, de tine mi-e sete, 
Fac dară de umbră acestei planete 
Cu spumă de soare pe creste; 
Și-n saltul credinței gustând veșnicia, 
Din pulberea lumii îmi strig bucuria 
Că sunt intru Cel care este! 

Puzderii de stele ascunse-n amiază, 
Făpturile-n tine de-a pururi durează 
Și-n spațiu vremelnic colindă. 
A fi, bucurie eternă și sfântă! 
O vrajă a toată lumina răsfrântă 
De-a gloriei tale oglindă.

(Nichifor Crainic)...

Zis-a Domnul: «Cel ce va răbda pînă la sfîrşit acela se va mântui» (Matei XXIV, I3). Iar răbdarea este îmbinarea tuturor virtutilor. Căci nici una dintre virtuţi nu stă fără ea. Deoarece «tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic de împărăţia cerurilor» (Luca IX, 62). Chiar dacă i se pare cuiva că se împărtăşeşte de toate virtutile, dacă nu va răbda pînă la sfîrşit şi nu se va izbăvi de cursele diavolului nu este vrednic să ajungă în Împărăţia cerurilor. Fiindcă şi cei ce au luat arvuna au nevoie de răbdare ca să primească răsplată desăvîrşită în veacul viitor.

În toată ştiinţa şi cunoştinţa este nevoie de răbdare. Şi pe drept cuvînt. Pentru că nici lucrurile cele sensibile nu se fac fără răbdare, iar dacă i s-a făcut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de răbdare ca să-i rămînă ceea ce i s-a făcut. Şi, simplu grăind, tot lucrul înainte de a se face, prin ce se face şi o dată făcut, prin răbdare rămîne şi fără de ea nu stă, nici nu se desăvîrşeşte. Pentru că dacă este bun, răbdarea îl prilejuieşte şi îl păzeşte; iar dacă este rău, răbdarea dă usurare şi tărie de suflet, şi nu lasă pe cel ispitit să fie strîmtorat de descurajare, care este arvuna gheenei.

Răbdarea are puterea să omoare deznădejdea, care omoară sufletul. Ea învaţă sufletul să se mîngîie şi să nu slăbească de mulţimea războaielor şi a necazurilor. Pe ea neavînd-o, Iuda a găsit moartea cea îndoită ca un lipsit de experienta războiului. Pe ea avînd-o, fruntaşul Petru, deşi a căzut, dar ca un cercat în război a biruit pe diavolul care-l doborîse. Pe ea aflînd-o, monahul acela care a căzut în curvie a biruit pe cel ce l-a biruit, nesupunîndu-se gîndului deznădejdii care-l împingea să părăsească chilia şi pustiul, ci cu răbdare zicînd către ginduri: n-am păcătuit şi iarăşi zic Vouă, n-am păcătuit.

O dumnezeiască întelepciune şi răbdare a viteazului bărbat! Această fericită virtute l-a desăvîrşit pe Iov şi toate bunătăţile lui cele dintîi. Căci numai putin dacă ar fi slăbit în ea, dreptul ar fi pierdut toate cele dintîi. Dar cel ce cunoştea răbdarea lui a îngăduit bătaia spre desăvîrşirea lui şi spre folosul multora.

Deci cel ce-şi cunoaşte interesul se nevoieşte întîi de toate să o aibă pe aceasta. Căci zice marele Vasile: «Să nu porti război deodată cu toate patimile că, poate, slăbind, te vei intoarce la cele dinapoi şi nu te vei afla pregătit pentru Impărăţia cerurilor. Ci luptă-te cu fiecare din patimi, pe rînd, începînd de la răbdarea celor ce vin asupră-ţi». Şi pe drept cuvînt. Căci, dacă nu o are cineva pe aceasta, niciodată nu va putea sta la războiul cel văzut, ci îşi va pricinui sieşi şi altora fuga şi pierzarea prin slăbire, după cuvîntul care l-a spus Durrmezeu lui Moise: «Fricosul să nu iasă la război» (Deut. XX, 8) şi celelalte. Dar în războiul văzut poate să rămînă cineva acasă şi să nu iasă la război. Prin aceasta pierde darurile şi cununile, rămînînd poate numai cu sărăcia şi cu necinstea. Dar în războiul nevăzut nu se poate afla un singur loc unde să nu fie război, chiar dacă ar străbate cineva toată creaţia. Şi oriunde ar merge află război. În pustie, fiare şi draci, şi celelalte greutăţi, şi spairne; în linişte, draci şi ispite; în mijlocul oamenilor, draci şi oameni care ispitesc. Nu se află loc fără supărare.

De aceea, fără răbdare nu poate avea odihnă. Iar aceasta vine din frică şi credinţă, şi începe de la înţelepciune. Cel cu dreaptă judecată cântăreşte lucrurile în minte şi aflându-le strîmte, cum a zis Suzana, alege pe cele mai bune, ca aceea. Căci a zis această fericită către Dumnezeu: «Toate îmi sînt strîmte. De voi face voia bătrînilor nelegiuiţi, s-a pierdut sufletul meu prin preacurvie; iar de nu voi asculta de ei, mă vor învinovăţi de preacurvie şi, ca judecători ai poporului, mă vor osîndi la moarte. Ci mai bine îrni este să alerg la Cel atotputernic, chiar dacă-mi stă înainte moartea» (Istoria Susanei XX, 23). O, întelepciune a fericitei acesteia! Iudecînd aşa, nu a înşelat-o nãdejdea. Ci, după ce s-a adunat poporul şi au sezut judecătorii nelegiuiţi ca să o învinovăţească pe ea şi să o osîndeascã la moarte ca pe o adulteră pe cea nevinovată, îndată Daniil, de doisprezece ani fiind, s-a arătat proroc de la Dumnezeu şi a izbăvit-o pe ea de la moarte, întorcînd moartea peste bătrînii nelegiuiţi, ce voiau să o judece pe ea.

Prin aceasta a arătat Durnnezeu că aproape este de cei ce vor să rabde pentru El încercarea şi să nu părăsească virtutea cu nepăsare, de frica durerii, ci să preţuiască mai mult Legea lui Dumnezeu prin răbdarea celor ce vin asupră-le, veselindu-se cu nădejdea mîntuirii. Şi cu drept cuvînt. Căci dacă stau înainte două primejdii, una vremelnică, iar alta veşnică, oare nu e bine să fie aleasă cea dintîi? De aceea zice Sfîntul Isaac: "Mai bine este a răbda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu şi a alerga la El cu nădejdea vieţii vesnice, decît a cădea cineva de la Dumnezeu în mîinile diavolului de frica încercărilor şi a se duce împreună cu acela la munci". De aceea, bine este dacă se bucură cineva, asemenea sfinţilor, în încercări, ca un iubitor de Durnnezeu. Iar de nu sîntem ca aceştia, să alegem ce e mai uşor pentru sila care ne stă în faţă? Fiindcă ne stă în faţă necesitatea sau să ne primejduim aici trupeşte şi să împărătim cu Hristos duhovniceşte în veacul de acum prin nepătimire şi în cel viitor sau să cădem de frica încercărilor, cum s-a zis, şi să mergem la munca veşnică.

Să ne izbăvească Durnnezeu de această muncă prin răbdarea celor neplăcute. Căci răbdarea este piatră neclintită în fata vînturilor şi a valurilor vieţii, şi cel ce o are pe ea nu slăbeşte, şi nu se întoarce înapoi în vremea revărsării lor. Iar aflând usurare şi bucurie nu e furat de părerea de sine, ci e la fel pururea, la vreme bună şi în greutăţi. De aceea, rămîne nerănit în cursele vrãjmaşului. În vreme de furtună rabdă cu bucurie aşteptîncl sfîrşitul, iar cînd se face vreme bună aşteaptă ispita, pînă la cea din urmă suflare, asemenea marelui Antonie.  Căci unul ca acesta cunoaşte că nu este în viaţa aceasta ceva care să nu se schimbe, ci toate trec. De aceea, nu-şi face nicio grijă pentru vreuna din acestea, ci le lasă pe toate lui Dumnezeu, căci are El grijă de noi. Lui se cuvine toată slava, cinstea si stăpînirea, în veci. Amin...

doamne ajuta..

Sunt ultima persoană din lumea asta care ar trebui să vorbească despre frumoasa şi tainica rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,  milueşte-mă pe mine păcătosul!" dar încerc să vă povestesc câte ceva.

Imediat după ce am ajuns în Biserică şi L-am cunoscut pe Dumnezeu, am început să citesc multe cărţi duhovniceşti. Din ele am aflat şi eu de rugăciunea "Doamne Iisuse...". Am citit despre ea şi eram oarecum mirat şi totodată bucuros că aveam la îndemână un medicament imediat şi o soluţie rapidă de a mă apropia de Dumnezeu. Am început şi eu să zic seara câte puţin, o mai ziceam şi ziua dar îmi zbura imediat gândul şi uitam de ea. Încercam sa o zic pe stradă, la şcoală, cu prietenii, oriunde mintea nu era concentrată să facă altceva.

O ziceam dar uitam repede c-o zic şi îmi aduceam aminte peste mai mult timp şi-mi dădeam seama că gândurile mele erau pe câmpii departe. Încercam s-o zic cu gura dar fără să deschid gura, ca să nu mă vadă ceilalţi pe stradă şi să zică că bolborosesc singur, şi reuşeam uneori să mă rog mai mult, dar îmi obosea şi gura... şi mai ales mintea.

Vroiam foarte mult să mă rog lui Dumnezeu zicând "Doamne Iisuse..." dar nu reuşeam prea bine. Deşi aveam mătănii pe mână nu ştiam la ce se folosesc. Spre surprinderea mea, când am fost la ţară, unchiul meu care nu dă prea des la biserică, mi-a zis că el ştie de la Maica (sora mamei lui, care era măicuţă) că la fiecare bobiţă de la mătanie se zice o rugăciune. În momentul acela, deşi trecuseră luni de zile de când citeam cărţi duhovniceşti şi ştiam de rugaciunea Doamne Iisuse, şi aveam de multă vreme mătăni la mână, m-a luminat Dumnezeu şi am înţeles care e folosul lor.<!--more Continuare -->

Ce tare m-am bucurat! Imediat după ce mi-a zis, am scos mătania de la mână şi am început să mă rog zicând "Doamne Iisuse..." O! ce bine era, ce diferenţă mare ! ce ajutor! puteam să mă concentrez mult mai bine, mintea nu mai zbura aşa repede de la rugăciune, şi chiar dacă zbura, mi-aduceam aminte repede şi mă-ntoarceam iar cu gândul la Dumnezeu.

De atunci am început să caut mătănii mai frumoase şi mai de calitate, şi oriunde mergeam încercam să mă folosesc de ele ca să mă rog. Odată, plictisit de mătăniile mici pe care le folosesc mirenii am cumpărat de la Mănăstirea Sâmbata nişte mătănii puţin mai mari, cu biluţe de lemn. Am intrat în biserica mănăstirii, şi era slujbă, şi văzându-i pe călugări că stau la slujbă şi folosesc şi mătăniile, am început să mă rog şi eu cu noile mele mătănii, bucuros că pot fi şi eu în rând cu ei. În acele moment mi-a dat Dumnezeu o mare bucurie în rugăciune şi mi-a rămas în minte imprimat că trebuie să ai şi mătănii bune ca să poţi să te rogi lui Dumnezeu frumos.

A mai trecut vremea şi aveam multe mătănii mici prin casă, pentru că le mai şi pierdeam şi de aceea îmi cumpăram de rezervă, pentru că nu vroiam să plec nicăieri din casă fără ele, mai ales că eu mă plictisesc foarte repede, şi mătăniile mă ajutau să stau cu Dumnezeu de vorbă şi să-mi mai cer şi eu iertare rugându-mă.

Îmi doream şi eu să am mătănii ca ale călugărilor, de acelea mari, din material bun. O dată am văzut la naşa noastră de cununie că-şi cumpărase de la Putna şi mi-au plăcut foarte mult. Ea văzându-mi sclipirea din ochi peste puţin timp îmi dăruieşte şi mie un şir de mătănii adevărate, aşa cum primesc toţi călugării când părăsesc lumea.

Doamne ce m-am bucurat! Le luam peste tot după mine, aşa mari cum erau. Mergeam cu ele şi la mall şi pe stradă, şi la şcoală. Poate unii o fi crezând că sunt nebun, dar ce să fac, dacă-mi plăceau! Mă rugam cu ele frumos. De atunci naşa ne-a dăruit alte 3 seturi de mătănii care seamănă cu mătăniile arhiereşti, care miros a mir şi sunt albe şi ţi-e mai mare dragul să le foloseşti.

Am avut momente de bucurie zicând rugăciunea Doamne Iisuse, momente când simţeam că toţi îmi sunt dragi. Am avut momente cănd mă rugam aşa lin şi în pace, momente când îl simţeam pe Dumnezeu aproape. Nu pot pleca nicăieri fără mătănii la mine, pentru că mă plictisesc.

Dacă-mi iau mătăniile la mine Îl iau de fapt pe Hristos! Nu ştiu cât de mult am sporit eu zicând rugăciunea aceasta, dar un lucru l-am învăţat sigur: că dacă-mi las mintea să facă ce vrea şi să gândească ce vrea, mă cuprinde întristarea repede. Şi pentru că vreau să fiu fericit tot timpul, strig mereu către Dumnezeu: "Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul!".

Câteodată simt că e cam lungă rugăciunea şi zic doar "Doamne Iisuse milueşte-mă" sau când sunt foarte obosit zic "Doamne milueşte" sau "Iisuse milueşte-mă". Când mintea-mi oboseşte zic "Tatăl nostru", "Cuvine-se cu adevărat" şi alte rugăciuni mici, şi apoi încerc iar să zic "Doamne Iisuse...".

doamne ajuta..

In evanghelia de astazi Mantuitorul se roaga Tatalui pentru sine, pentru apostoli si pentru cei pe care Tatal i-a dat Lui. De aceea am si ales sa deschid acest articol cu vorbele Mantuitorului, sa vorbim despre ele, dar nu numai sa vorbim, ci si sa credem in ele:

,,Eu pentru acestia Ma rog; nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, ca ai Tai sunt".  [Ev.Ioan 17]

Cat de multa iubire, caldura ascund aceste cuvinte! Pacat ca unii dintre noi, desi ascultam Sfanta Evanghelie nu le intelegem! E foarte greu sa nu intelegi atunci cand ti se spune! Unii nu inteleg nici Sfanta Liturghie, dar pentru a o intelege gasim in Sf. Evanghelie raspunsul tuturor intrebarilor noastre. Cum le gasim? Imaginati-va o incapere si o usa. Vreti sa intrati in aceasta incapere dar nu aveti cheie. Dragii mei, cheia intelegerii este Sfanta Evanghelie. Nu putem sa credem in El, fara sa stim ce se ascunde in aceste vorbe ale Domnului Nostru Iisus Hristos.

Multi tineri credinciosi si nu numai, si-l imagineaza pe Hristos si il idolatrizeaza. Vad in El cu totul altceva. De ce oare? V-ati pus aceasta intrebare? Ei nu Il cunosc. E simplu sa spui ca il cunosti pe Dumnezeu, cand defapt tu ti-l imaginezi in mintea ta. Dar cu ce ramai, iubite om? Cu ce pleci acasa dupa Sfanta Liturghie, cu Hristos cel imaginat de tine sau cu Cel Adevarat?

Cei ce se numesc credinciosi si nu Il Cunosc cu Adevarat cer foarte multe de la Tatal si au foarte multe asteptari de la El, dar daca intrebi acum pe cineva dintre acestia ce isi doreste cu adevarat de la Domnul, cred ca ar spune orice in afara de mantuire. Cati dintre noi ii cerem seara Domnului la culcare mantuire? Foarte putini. Desi spunem ca avem credinta, ca mergem la Biserica, ca facem fapte bune tot nu ne dorim mantuirea in sufletele noastre.

Lumea nu s-a nascut pentru Hristos! Ci Hristos s-a nascut pentru lume, a indurat atatea patimi, s-a rastignit si a Inviat! Pentru cunoasterea si marturisirea Adevarului in lume. Cati oameni simt ceva atunci cand rostesc Crezul? Vorbele puternice ale cunostintei ne apasa si simtim nevoia sa-L Marturisim pe Dumnezeu! Daca nu am simti prezenta Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant, nu am mai rosti Crezul in mijlocul Sf Liturghii.

Vorbeam de mantuire si ma gandeam la cei care s-au mantuit si au renuntat la ea. Ce se va intampla cu acesti oameni?Cum spune si Sf Ioan Gura de Aur: "Aşadar, de vreme ce Domnul tuturor este atât de iubitor de oameni, să nu fim nepăsători faţă de mântuirea noastră. Ne aşteaptă împărăţia cerurilor, pe care ochiul n-a văzut-o şi urechea n-a auzit-o şi la inima omului nu s-a suit. Nu trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să n-o pierdem? Nu trebuie să dăm ceva, fie şi cât de mic, pentru a le dobândi pe cele mari şi nepreţuite?

Să ne pocăim, deci, să obişnuim mâinile noastre să dea milostenie, să ne smerim, să ne întristăm, să plângem. Toate acestea sunt mici. Mari, mai presus de puterile noastre, sunt cele pe care ni le va da Dumnezeu, raiul şi împărăţia cerurilor, în care fie să intrăm cu toţii, cu harul Lui. "Deci sa lasam nepasarea, pacatele... sa ne lepadam de duhurile cele rele si sa fim si noi Una, cum este Tatal si cu Fiul. Nu uitati ca Dumnezeu salasluieste in inima cea care Crede si Il iubeste pe El.. Vom vedea pe Dumnezeu, doar daca vom avea inimile curate! Sa ne grabim sa facem curatenie in camera sufletului nostru cat mai repede si pasii nostrii spre Domnul sa-i indreptam pentru mantuirea noastra.

Doamne ajuta!

Sunt momente in care totul e atat de frumos, ne bucuram de tot ce avem, de cei dragi, de momentele frumoase, dar in viata apar si momente grele, cand nu mai stii ce sa faci, cum sa gasesti solutii sau cand nu stii cum sa alini suferinta celor dragi. Toate, bune sau rele, trebuie acceptate pentru ca asa e viata, chiar daca de multe ori avem impresia ca viata nu e dreapta, trebuie sa nu uitam totusi ca nimic nu se face fara voia Domnului, care e mai presus de intelegerea noastra, pentru ca mintea noastra finita nu poate incape pe Dumnezeu cel infinit.

Multi se intreaba de ce oamenii cu suflet bun, care se roaga, incearca sa faca tot ce e mai bun cu putinta, respectand cuvantul Adevarului, si totusi sufera, trec prin momente dificile, pe cand cei care "nu au nici un Dumnezeu" sunt linistiti ,o duc bine, au tot ce le trebuie. Sfantul Ioan Sinaitul ne spune ca acestia sunt "atacatori si razboinici impotriva lor insisi",si au o viata "frumoasa", cu tot ce e mai bun pe lumea asta, nefiind incercati, pentru ca ei supunandu-se patimilor, au uitat de Dumnezeu...

doamne ajuta..

Rugăciunea este înălţarea gândului şi a inimii către Dumnezeu. Este contemplarea lui Dumnezeu, vorbirea temerară a creaturii cu Creatorul, cucernica înfăţişare a sufletului nostru în faţa lui Dumnezeu, ca înaintea unui Împărat şi a Celui ce dă viaţă tuturor. Ea ne face să uităm, în faţa lui Dumnezeu, de tot ce ne înconjoară, înseamnă hrana sufletului, aerul, lumina, căldura sa dătătoare de viaţă, curăţirea de păcate, jugul cel bun al lui Hristos, povara Sa uşoară.

Rugăciunea înseamnă acceptarea statornicului nostru sentiment de neputinţă sau de sărăcie spirituală, sfinţirea sufletului, pregustarea fericirii ce va să vină, fericire îngerească, ploaie cerească, răcoritoare, care stropeşte din belşug şi fertilizează solul sufletului, putere şi tărie sufletului şi trupului, care purifică şi împrospătează văzduhul spiritual, luminează feţele oamenilor, le înveseleşte duhovniceşte.

Este legătura de aur dintre creatură şi Creator, care ne dă bărbăţie şi curaj în necazurile şi încercările vieţii, lumină existenţei noastre, reuşită în tot lucrul, ne ridică la vrednicia îngerilor, ne întăreşte credinţa, nădejdea şi dragostea. Rugăciunea ne pune în relaţie cu îngerii, cu sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu de la începutul lumii. Rugăciunea este îndreptar vieţii, maica umilinţei inimii şi a lacrimilor; ea dă puternică pornire spre fapte de milostenie, păzeşte viaţa, spulberă frica de moarte, ne facă să dispreţuim comorile pământeşti, să dorim bunătăţile cereşti, să aşteptăm obşteasca judecată, viaţa veacului ce va să vină; este strădania stăruitoare de a scăpa de chinurile veşnice, necontenita căutare a milei Stăpânului.

Rugăciunea înseamnă a sta şi a merge mereu sub privirile lui Dumnezeu; înseamnă fericita suprimare a propriei persoane înaintea Creatorului, Atotfăcătorului, Atoateîmplinitorului. Este apă vie pentru suflet, cuprinderea tuturor oamenilor în inimă prin iubire, coborârea cerului în suflet, sălăşluirea Sfintei Treimi în inimă, după cum s-a spus: "De Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi Ne vom face locaş la el." (In.14,33).....

doamne ajuta...

Mulţi oameni nu se roagă cu sinceritate, le-a intrat în obicei un mod făţarnic de a se ruga. Ei înşişi nu-şi dau seama şi nici nu vor să-şi dea seama că se roagă fals, nu în duh şi adevăr, iar dacă cineva le-ar atrage atenţia, s-ar mânia pe acela, convinşi că reproşul care li se aduce este o neobrăzată neghiobie. Omul nu ajunge dintr-o dată la făţărnicie. Poate că la început se va fi rugat într-adevăr sincer, apoi, fiindcă o rugăciune pomită din inimă cere un efort considerabil, la care nu totdeauna te poţi supune, fiindcă - s-a spus - ,,împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă“ (Matei 11, l2), omul începe să se roage mai mult cu buzele, superficial, fără suflet, deoarece e mult mai uşor.

Iubesc să mă rog în biserică, mai ales în sfântul altar, la jertfelnicul lui Dumnezeu, fiindcă în biserică mă schimb în chip minunat prin harul lui Dumnezeu; în rugăciunea de pocăinţă şi umilinţă cad de pe sufletul meu spinii şi lanţurile patimilor şi mă uşurez atât de mult; toată vraja, tot farmecul patimilor piere şi sunt ca mort pentru lume, iar lumea cu toate bunătăţile ei este ca moartă pentru mine; eu prind viaţă în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, doar pentru Dumnezeu, şi mă pătrund de El cu totul şi sunt un duh cu El; mă fac ca un copil mângâiat pe genunchii mamei, inima mea este atunci plină de pace preacerească, dulce; sufletul se luminează cu lumină cerească; atunci vezi totul limpede, vezi totul după adevăr, simţi prietenie şi dragoste către toţi, chiar şi către vrăjmaşi, cărora lesne le găseşti dezvinovăţire şi pe care îi ierţi cu drag. O, ce fericit este sufletul cu Dumnezeu! Biserica este cu adevărat rai pământesc.

O, sfântă biserică! Ce bine, ce dulce e să se roage în tine omul! Căci unde este rugăciunea înflăcărată, dacă nu între zidurile tale, înaintea prestolului Dumnezeiesc şi înaintea fetei Celui ce şade pe dânsul? Cu adevărat, sufletul se topeşte de umilinţa rugăciunii şi lacrimile curg pe faţă precum apa. Dulce e să te rogi pentru  toată lumea.....

doamne ajuta

In mod sigur nu sunt invatat, dar va pot spune in urma experientei – ceea ce m-a invatat viata – ca la vreme de noapte si cu pantecul gol, te poti ruga mai bine.

Nu l-am asezat pe Hristos in launtrul nostru si pentru aceasta nu stim ce este dragostea, pacea, intelegerea s.a.

De vreme ce nu pot propovadui, lasati-ma macar sa plang pentru pacatele mele si pentru cei ce s-au ratacit.

Rugaciunea este un telefon, o legatura fara fir, prin care cineva comunica direct cu Dumnezeu. Formezi un numar la telefonul rugaciunii ca sa vorbesti cu Dumnezeu, si El iti raspunde. Il auzi limpede, il simti foarte aproape.

Rugaciunea vine mai intai in laringe, apoi se duce catre creier si apoi coboara catre inima. Si apoi fantani, lacrimi vin catre ochi. De acolo, nu mai este nimic de spus. E adevarat ca la inceput, vei avea greutati. Vei incerca sa te rogi si uneori nu vei putea, alteori vei avea ganduri desarte si ispite, si alteori nu vei putea sa te trezesti noaptea. Dar trebuie sa perseverezi. Domnul, vazandu-ti dispozitia, te va intari si te va izbavi de toate ispitele. Nu trebuie sa irosim in somn intreaga noapte, caci atunci Satan face cu noi tot ce doreste.

Rugaciunea de noapte este de mare pret. Oamenii dorm si Dumnezeu asculta.

Indiferent unde ma duc, ma tin de tipicul meu, ce a fost numit „Potrivit randuielii lui Melchisedec” si a fost iscalit de numerosi alti Parinti duhovnicesti.<!--more-->

Vecernii, inchinaciuni, propovaduire, utrenia cu inchinarile Nascatoarei de Dumnezeu – cea mai binecuvantata indeletnicire...

Am vazut multe lucruri in viata mea, unul dintre ele fiind ca rugaciunile, inchinaciunile si Dumnezeiestile Liturghii i-au facut pe multi sa se intoarca in turma Bisericii.

Il implor pe Dumnezeu si pe Sfintii Lui sa-i lumineze pe toti cei rataciti, ca sa poate crede si sa se intoarca la sanul Bisericii, care sta mereu bratele deschise si ii asteapta. Aceasta e tot ce stiu sa zic si ii bat la cap pe Dumnezeu, pe Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, pe Arhangheli si pe toti Sfintii. De nu le place aceasta, sa ma ierte, caci sunt neinvatat si nu stiu ce ar trebuie sa cer...

doamne ajuta..

Domnul si Mântuitorul nostru ne cheamă pe toti la Sine, graind: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu!” Sa ascultăm acest glas mângâietor şi să ne grăbim către Domnul. Impărăţia lui Dumnezeu – ce lucru negrăit de bun! Şi pocăinţa – ce mijloc lesnicios, îndemânos şi grabnic, mai ales în aceste zile, când toată rânduiala de viaţă, şi pilda de obşte, şi aceste slujbe mişcătoare, umilicioase, ne trag chiar împotriva voii noastre la plâns şi pocăinţă! Pe drept cuvânt Sfântul Apostol, înainte de începutul postului, i-a chemat pe toţi in Duminica lăsatului sec de brânză: „Iată, acum este vremea bineprimită! Iata acum este ziua mântuirii!” Vremea este bineprimită fiindcă păcătosul aţipit nu va mai auzi în nici o altă vreme asa des chemarea însufletitoare: „Desteaptă-te, cel ce dormi, si te va lumina Hristos!” Si bine faceţi că, luând aminte la această poftire, alergaţi la uşile pocăinţei cu atâta râvnă. Purcedeţi, deci, mai cu îndrăzneală, bateţi mai stăruitor! Multmilostivul va deschide, va tinde căi voi mâinile Sale şi vă va primi în braţe.

Lucrarea pocăinţei este simplă: un suspin şi un cuvânt: „Am păcătuit, n-o să mai fac!” Insă acest suspin trebuie să străbată cerurile, să devină mijlocitor înaintea tronului Dreptăţii; şi acest cuvânt trebuie să şteargă din cartea vietii toate înscrisurile prin care sunt însemnate acolo păcatele noastre. Dar de unde vor lua ele asemenea putere? Din osândirea de sine fără cruţare şi din frângerea fierbinte de inimă. Iată, într-acolo şi trebuie să fie îndreptată toată strădania noastră de a ne pocăi: înmuiaţi-vă şi frângeţi-vă inima – şi apoi, în ceasul spovedaniei, nu vă ruşinaţi să destăinuiţi tot ce vă face de ruşine înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor.

In lucrarea pregătirii pentru spovedanie şi împărtăşire, cel mai greu ne vine să ne călcăm pe inimă şi să ne destăinuim părintelui nostru duhovnicesc, de fapt, însă, acesta ar trebui să fie lucrul cel mai îmbucurător. Oare nu e o bucurie pentru cel acoperit de răni să fie vindecat, pentru cel pătat de toata necurăţia să fie spălat, pentru cel legat în lanţuri să fie slobozit? Dar tocmai în aceasta stă puterea dezlegării preoţeşti de la spovedanie: venim acoperiti de rani si plecăm vindecaţi, venim necuraţi si plecăm albiţi, venim în lanţuri şi plecăm liberi. Aceasta e făgăduinţa lui Dumnezeu: „Spune tu fărădelegile tale mai înainte, ca să fii îndreptăţit!”

Vei fi îndreptăţit fără nici o îndoială; dar mai înainte spune fărădelegile tale fără să tăinuieşti nimic. Să ştii că numai rana descoperită se vindecă, numai necurăţia dată în vileag se spală, numai lanţurile arătate se desfac. Ia seama dar, să nu pleci netămăduit, nealbit şi neslobozit!

Cel ce lucrează aici e Domnul. Părintele duhovnicesc Il reprezintă şi spune Cuvântul Lui. Domnul ştie păcatul tău, şi tu nu poţi să nu ţi-l recunoşti în gând înaintea Domnului; dar Domnul vrea să ştie dacă tu ţi-ai da păcatul în vileag înaintea fetei Lui atunci când ti S-ar înfăţişa El însuşi ori te-ai ascunde, aşa cum au făcut protopărinţii. De aceea a şi rânduit să îţi arate faţa Sa în părintele duhovnic care te spovedeşte, poruncindu-i să spună în numele Său şi cuvânt dezlegător care, rostit fiind pe pământ de o făptură slabă, mai apoi este pecetluit în cer prin puterea lui Dumnezeu.

Şi încă o faţă mai închipuie părintele duhovnicesc: faţa întregii omeniri. Cel ce se ruşinează să se dea în vileag la spovedanie să alunge această ruşine prin gândul că schimbă ruşine cu ruşine: o ruşine mare cu o ruşine mică, o ruşine fără bucurie si fără folos cu o ruşine mântuitoare! Inaintea fetei întregii omeniri vor fi date cândva în vileag toate faptele noastre rele, şi ne vor acoperi cu o asemenea ruşine, că mai bucuroşi ne-am învoi să cadă munţii peste noi decât să fim supuşi unei asemenea ruşini. Iată, de aceea a şi rânduit Domnul să ne ruşinăm înaintea unuia singur, a duhovnicului, ca prin aceasta să ne scape de ruşinarea înaintea întregii omeniri.

Este o anumită viclenie preapierzătoare în inimile noastre: uneori oamenii isi arată cu plăcere toate păcatele afară de cel principal, de cel care ruşinează mai mult decât toate faţa noastră. Cel mai ades e un păcat trupesc, însă poa­te fi şi oricare altul. Cel în care se află o asemenea neputinţă e gata a purta orişice nevoinţe şi a săvârşi orişice virtuţi, numai să rămână neatinsă boala pe care a îndrăgit-o. La Domnul însă, legea e aşa: „Nu Imi da milostenie, dacă pătimeşti de lipsa întregii înţelepciuni; nu îmi da post, dacă eşti împovărat cu dragostea de agonisită; nu îmi da osteneala rugăciunii, dacă eşti bolnav de slavă deşartă. Descoperă-ţi rana, ca să se vindece şi să se preschimbe în frumuseţe prin virtutea potrivnică ei”. Să se însufleţească, aşadar, tot sufletul, să se infrângă pe sine mai ales în privinţa a ceea ce se împotriveşte înfrângerii.

Acest rod nevrednic al pocăinţei este urmarea pregătirii nepotrivite pentru spovedanie. Spovedaniei îi premerge pregătirea prin ostenelile postirii, însingurării, privegherii şi rugăciunilor. Această parte a vieţuirii aspre, care chinuie şi frânge trupul, a fost rânduită cu scopul ca sub această nevointă exterioară să se zămislească şi să se desăvârşească întru străpungere mişcările de pocăinţa ale inimii. Ea e neapărat trebuincioasă ca mijloc, dar fără simţămintele de pocăinţă nu are scop şi îşi pierde însemnătatea. Despre cel ce se străpunge numai la arătare nu se poate încă spune că are deja putere pentru o spoveda­nie deplină, fără ruşinare; dar cel ce pe lângă asta se străpunge şi lăuntric face spovedanie curată, deplină, fără ascunzişuri. Cel ce şi-a cunoscut păcatul, s-a recunoscut vinovat pentru el, l-a plâns şi a ajuns să se dezguste de el, acela a zis deja înaintea lui Dumnezeu în chip lăuntric, prin aşezarea inimii lui: „Sunt vinovat! N-o să mai fac!” Unul ca acesta e gata să se mărturisească înaintea întregii lumi, nu numai a părintelui său duhovnicesc. Şi iată unde esta rădăcina deplinătăţii pocăinţei: în frângerea inimii pentru păcate însoţită de dezgust faţă de ele! Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Deci înmoaie-ţi inima, topeşte-o frângând-o – şi ea va lepăda afară de la sine tot ce e necurat; iar spovedania va arde toată necurăţia prin focul ruşinării si al dezlegării de către Dumnezeu.

Inima care lăcrimează şi se îndurerează atrage înţelepciune, ce îl învăţa pe cel care se pocăieşte sa lucreze în pocăinţa sa, atât lăuntric, cât şi în afară, in aşa chip încât să culeagă cu mâinile pline roadele ei, în rândul cărora intră nu numai miluirea şi deplina iertare, ci şi deplina schimbare a inimii spre bine, de la care vine îndreptarea vieţii. Cel ce şi-a străpuns adânc inima se mărturiseste deplin şi după spovedanie se arată cu totul înnoit. Aduceţi-vă aminte de pilda Mariei Egipteanca, a Taisiei, a Evdochiei, a lui Moisi Arapul, a lui David, a tâlharului şi a altora. La o asemenea schimbare să râvnească acum oricine se pregăteşte pentru spovedanie!

In urma dezlegării de păcate, frângerea inimii şi spovedania dau naştere unirii în pocăinţă a elementului dumnezeiesc cu cel omenesc, din care iese o făptură nouă, aşa cum a ieşit la început din scăldătoarea botezului. De asta sa vă şi învrednicească Multmilostivul Dumnezeu pe voi pe toţi, ca toţi să ieşiti din spitalul pocăinţei întru totul tămăduiţi şi cu desăvârşire înnoiţi în toate simtamintele şi aplecările inimii voastre; ca de acum înainte să iubiţi ceea ce mai înainte vreme vă lăsa reci şi să urâţi cele faţă de care mai înainte erati impătimiţi; ca să iubiţi în locul mâniei blândeţea, în locul trufiei smerenia, in locul beţiei trezvia, în locul curviei întreaga înţelepciune [curatia], în locul zavistiei voirea de bine, în locul urii dragostea, în locul zgârceniei dărnicia, în locul iubirii de plăceri înfrânarea, în locul leneviei iubirea de osteneală, în locul împrastierii seriozitatea, în locul gâlcevirii iubirea de pace, în locul judecării şi clevetirii cinstirea aproapelui – într-un cuvânt, în locul oricărui păcat şi oricărei patimi virtutea şi buna aplecare potrivnică.

Cineva care s-a pocăit aşa cum trebuie, atunci când după spovedanie tovarăşii de viaţă păcătoasă pe care-i avusese înainte vreme l-au poftit la plăcerile lor obişnuite, a răspuns: „Eu nu mai sunt acelaşi!” Iată cu ce întocmire sufletească se cade să ne arătăm şi noi la sfârşitul pregătirii pentru împărtăşire, aşa încât atunci când se vor răscula patimile cu care ne-am deprins, cerând să fie satisfăcute, toate oasele noastre să le răspundă: „Noi nu mai suntem aceiaşi!”

Şi aşa va fi, dacă ne vom cunoaşte păcatele, ne vom mărturisi vinovăţia pentru ele şi le vom plânge, şi vom dobândi dezgust faţă de ele, şi le vom mărturisi fără să tăinuim nimic părintelui nostru duhovnicesc, luând hotărârea nestrămutată de a nu le mai repeta: fiindcă atunci puterea lui Dumnezeu se va pogorî în noi şi ne vom arăta zidiţi întru Hristos Iisus spre fapte bune, ca întru ele să umblăm, ferindu-ne de tot răul. Amin!...

doamne ajuta..

DIALOG CU TINERII -

Există o problemă foarte importantă pentru tineri, de care sunt si eu preocupat, ca duhovnic: relatia cu fetele, prietenia cu fetele. Ce loc îi acordati? Îi sfătuiti să investească foarte mult în această problemă, sau nu? Să fie preocupati de această problemă, sau s-o tină putin mai la distantă ?

Si să te implici, e de discutat, si să te tii la distantă, iarăsi e de discutat. Întâi de toate, o dată cu vârsta cresc si sentimentele. Există un obicei - mai mult: a devenit traditie - să ai un iubit. Acum nu-i mai spune iubit, îi spune prieten. E un paravan acesta; nu există prietenie între băiat si fată, decât iubire. Se merge cu mintea foarte adânc, pe intimităti, iar prietenia e cu totul altceva; fără nici cel mai mic interes. Deci nu e bine spus prietenie. Fata are un instinct de conservare mai dezvoltat si o crestere a puterii rationale mai din vreme decât băiatul. Ea poate să fie mamă si la 13 ani - citeam acum într-un ziar că o fată a născut la 11 ani chiar!? pe când un băiat nu poate să fie tată la vârsta asta. Dar si puterea ei de a acumula rational e mai scurtă ? până la 20-25 de ani, pe când a bărbatului până la 30 de ani. Începe să se meargă pe linia unor interese de viitor. Având un mai mare instinct de conservare, vrea să pună mâna chiar pe Alexandru Macedon ? adică pe un mare erou. Si dacă tu esti erou într-un fel, te-a ochit. Cunosc un băiat foarte destept, student. Era si băiat serios, nu-si pierdea vremea - toate la vremea lor. Si o fată, mediocră din punct de vedere intelectual, nu s-a lăsat cu nici un chip - îi scria scrisori, stătea în calea lui... Si a întrebat-o o colegă: "Tie nu ti-e rusine?" Ea ia răspuns: "Vreau să văd cum reactionează un om destept la astfel de propuneri". Dacă acel băiat era mai putin stăpân pe el, punea mâna pe el, asa că ei îi convenea această luptă si într-un sens si în altul. Dacă este destept, este destept peste tot, si atunci lasă lucrurile la vremea lor. Zice Solomon: "Este vreme pentru toate, dar fiecare la vremea lor".
Mai este si altceva, o problemă mai intimă: sunt convins că cei mai multi tineri se gândesc la o căsătorie pentru plăceri, mai întâi, ceea ce este o mare greseală. Aceste lucruri ti le-a dat Dumnezeu gratuit, nu trebuie să te mai preocupe. Nu nasterea de copii e un scop suprem al căsătoriei, ci stimularea reciprocă pentru mântuire. Nasterea de copii e o consecintă. Sigur că ai să te bucuri si de aceste lucruri, dar să nu fie o lună de miere si o viată de amar. O căsnicie trebuie să fie dintru început solidă. Cum se zice, dacă trăiesti prezentul, repari trecutul si câstigi si viitorul. Asadar, este o greseală să construiesti o relatie pe niste motive imediate. Trebuie gândit dacă ea rezistă la toate greutătile binecuvântate ale căsniciei.
Vă mai spun ceva: mama naste, mama renaste; ea se ocupă de copii. Si, desigur, foloseste cea mai frumoasă metodă, din instinct, din iubire: îl îngăduie pe copil orice ar face acesta. Dacă băiatul e năvalnic, viteaz, i-a intrat în cap să cucerească lumea, de ce să nu? Dar în întâlnirea cu prietenii, el începe să se vadă inferior, pentru că la primul contact cu lumea n-a biruit, si se întoarce plângând la mama sa. Aceasta îi spune: "Nu puiul mamei, tu esti împărat, tu ai să cuceresti lumea!" Astfel, mama îi dă continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru că a învătat undeva, ci pentru că îl iubeste si pentru că nu vrea să-l vadă un prost. Nu stiu dacă voi ati întâlnit, dar eu sunt foarte bucuros că Dumnezeu mi-a dat ocazia în copilărie să întâlnesc o carte scrisă de regina Elisabeta - Carmen-Silva, sotia regelui Carol I. Acolo am găsit următoarea poezie: "De veti auzi de un erou care a cucerit războaie si în urma lui a făcut dreptate, să stiti că a avut o mamă bună;/De veti auzi de un erou care a viersuit si versul lui a schimbat sensuri de viată si frumuseti si înflăcărări de inimă, să stiti că a avut o mamă bună" - si tot asa, cam vreo sapte eroi de felul acesta. Ei, mi-a plăcut enorm! Aceasta este fata pe care trebuie să o avem, să o pregătim!
Dacă este inevitabilă o întâlnire între un băiat si o fată, acesta trebuie să o cultive, să îi semene calitatea de a fi productivă din punct de vedere sufletesc - pentru că, trupeste, cum am spus, nu e o problemă. Trebuie să fie pregătită să ducă toate aceste lucruri, iar tu trebuie să o întretii cu orice chip problemele ei, să o stimulezi continuu. Ea nu se bagă în problemele tale, nici nu are cum ? dacă esti o personalitate; dacă încearcă, dă gres. Ea rămâne pe pozitia ei de mamă si de sotie. Am cununat odată pe cineva, si când am ajuns la rugăciunea aceea unde preotul spune: "iar femeia să asculte de bărbat", toată lumea s-a uitat la mireasă si mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpânit ceremonia, pentru că fetita aceea a fost înjosită în cel mai mare moment din viata ei. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la cuvânt, si i-a spus: "Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-si iubească nevasta. Dragă mireasă, dacă nu te iubeste, să nu-l asculti!" Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie; suntem plini de obligatii, suntem plini de datorii. Prin urmare, trebuie să vezi într-o iubită de la început, când poti să judeci - pentru că dacă te-ai îndrăgostit, nu mai judeci - niste lucruri pentru viitor, până la sfârsitul vietii. Deci este dezavantajul celui care se îndrăgosteste prost, care s-a îndrăgostit pentru că a văzut ceva superficial; el nu mai simte frumusetea aceea grozavă a iubirii.
Credeti dumneavoastră că acest mare mester, Dumnezeu, când a creat omul, si pe femeie deci, a creat-o fără să toarne acolo sentimente si posibilităti extraordinare?! Femeia, tineti seamă, dragii mei, care e rea, nimic nu-i mai rău, dar care e bună, nimic nu-i mai bun! Deci trebuie cu orice chip s-o faci bună, dar cel mai bine este să nu te grăbesti la începutul începuturilor.

Cum cunoastem dacă e rău ceea ce facem ?

Există un instinct în noi. Odată, mă găseam la Timisoara. Nu eram călugăr, nici la mânăstire nu eram, dar mă gândeam la asta. Un student la politehnică se îndrăgostise de o studentă foarte urâtă. M-am trezit cu el la mine să-mi ceară sfaturi, că era înnebunit după ea. N-o cunosteam, că nu putea să pătrundă oricine până la mine, dar el o iubea... Am cunoscut-o apoi. Ea, săraca, n-avea cum să speculeze iubirea, pentru că nu avea nimic, era urâtă. Dar nu există femeie urâtă. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia - adică să-i arate elegantă, pretuire. Atunci floarea îsi arată si mirosul, si calitătile ascunse, pentru că tu ai stiut să răscolesti adâncurile si ai făcut din ea ceea ce nu stia ea că este. Femeia trebuie pretuită, să stiti, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în împărătia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ti-e si frică să vorbesti comparând-o pe ea cu oamenii.

Cum vi se pare, preacuvioase, după experienta aceasta foarte lungă: atitudinea fată de femeie, în general, sau în relatia dintre bărbat si femeie, a evoluat înspre pozitiv sau înspre negativ ?

În general, a evoluat spre înflorire, spre pozitiv. Dar spre îndurerarea momentului istoric în care ne aflăm, există si foarte multe cazuri când femeile abia îsi mai suferă bărbatii: sunt betivi, chiar necredinciosi. Au rămas în ateismul anilor trecuti si femeile se luptă din răsputeri să-i aducă si pe ei la credintă, dar e foarte greu. Cu unii se poate, dar altii spun: "Iar te rogi, iar te închini? Ce, te-ai pocăit? " Sunt si cazuri din acestea, dar sunt si foarte multe familii în care există întelegere duhovnicească. Însă te fură si treburile. De aceea noi, ca duhovnici si preoti, în general, îi sfătuim pe cei care nu au timp pentru rugăciunea de tipic, pentru că se scoală de noapte cu treburi, să aibă o stare de rugăciune acolo unde se găsesc. Dacă tu te duci cu inima deschisă la treburile tale gospodăresti, pe care tot pentru Dumnezeu le faci, cine te opreste să ai în gând: "Doamne miluieste"? Să poti să intri apoi în casă cu sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu.

Credeti că fiecare om are o jumătate a lui ?

Asta este o expresie care mie nu mi-a plăcut. Nu e o jumătate a ta, ci un tot al tău; tu esti tot, ea e tot. Nu există grad de rudenie între sot si sotie, pentru că ei sunt una. Dumneavoastră ati văzut steaua lui David, evreiască: sunt două triunghiuri echilaterale suprapuse. Ea e făcută de David, care era omul lui Dumnezeu, si ea reprezintă fiinta omenească, care are calitatea calitătilor în creatia lui Dumnezeu: chip si asemănare cu El. Si de aceea l-a făcut pe om întâi ca un triunghi echilateral, cu baza în sus, pentru că omul e tare în putere, apoi un triunghi echilateral cu baza în jos, care simbolizează femeia. Nu există "jumătatea mea". E o expresie spusă la un pahar de vin; la o sticlă de vin, pardon! ca să nu zic la un butoi chiar.
- El se întreba dacă există o anume fată pentru el, rânduită de Dumnezeu.
Se întâmplă în asa fel o întâlnire, că nu te mai opreste nimic. Dar e prematur să aveti de acum astfel de preocupări, pentru că încă sunteti studenti si aveti alte treburi. Însă dragii mei, pentru preotia de mâine, cu orice chip trebuie să găsiti o femeie care să vă ajute mai mult decât oricine. Trebuie să fie si instruită, pentru că foarte multe fete o întreabă pe preoteasă anumite intimităti femeiesti, mai repede decât pe preot.
Floarea stă în glastră; băiatul trebuie să umble să si-o aleagă. Fata nu trebuie să bată cărările băiatului, ci băiatul să dea peste ea. Si apoi, voi trebuie mai întâi de toate să stiti să pretuiti femeia foarte mult. Ea este o creatie a lui Dumnezeu extraordinară. Vă dati seama ce putere are o femeie să te scoată dintr-o stare amărâtă. Faptul că un bărbat stie că acasă are parte de o iubire desăvârsită îl face să muncească, să câstige războaiele, să-si rezolve problemele.
Să stiti că femeia nu gândeste simplu. Chiar dacă nu e învătată, ea are o putere de pătrundere deosebită si e mult mai realistă decât un bărbat. Ea are încă de astăzi un sentiment pentru ziua de mâine. Însă noi discutăm, rationalizăm niste lucruri, dar în iubire nu este nimic rational.
Acum, vă pun si eu o întrebare: v-au folosit cele ce v-am spus ?

Tinerii vor să fie liberi, pun foarte mare pret pe libertate si au initiativă. As vrea să vă întreb: în relatia noastră cu gradele bisericesti ? cu episcopii, de exemplu ? limbajul nostru trebuie să fie personal, sau trebuie să vorbim de la institutie la institutie ?

Vorbiti în numele institutiei pe care o reprezentati, dar vorbiti de la om la om. Cel cu care vorbiti reprezintă Biserica, asa că adoptati o atitudine smerită nu pentru a obtine un răspuns, ci ca să-l inspire pe el Dumnezeu să vă dea un răspuns. Aceasta depinde si de pozitia celui care cere lucrul acesta ? de la un profesor, de la un părinte, etc. Pozitia ta trebuie să fie smerită, cinstită sub orice chip. Nu există libertate fără o inimă cinstită, ci doar un fel de a te juca cu ziua de astăzi asa cum te-ai jucat si ieri.
Când vă adresati trebuie să cunoasteti si formulele de rigoare: "Înalt Prea Sfintite Părinte" ? asa se vorbeste de la episcop în sus; dar asta se învată usor. De pildă: "Înalt Prea Sfintite Stăpâne, venim cu inima smerită să vă întrebăm unele lucruri. Dacă se poate, iertati-ne că v-am deranjat". Trebuie să stiti să faceti introducerea, ca să prindă omul curaj, să-i dai putere de cuvânt. Cuvântul nu este al lui; în parte, este si al tău, pentru că l-ai cerut cu smerenie si sincer.
Doi insi s-au dus la un părinte să-i ceară sfat mântuitor, fiincă aveau fiecare câte o neputintă. După ce au vorbit cu părintele, unul a zis: "I-am spus si m-am eliberat de acea neputintă". Celălalt a zis: "Eu i-am spus, mi-a spus ce să fac, si nu m-am eliberat". "Dar cum i-ai spus? " "Părinte, am nevoie de lucru cutare". "Măi, uite cum am făcut eu: am căzut la picioarele lui, cu fata la pământ, si l-am rugat: "Părinte, fă rugăciuni ca să mă izbăvească Dumnezeu de neputinta mea"". Prin urmare, puterea nu e a lui, ci a lui Dumnezeu, si felul tău de a o cere contează. Părintele n-avea nevoie să-ti dea tie sfaturi, ci tu aveai nevoie să le iei. Întotdeauna, dacă te duci să ceri un sfat, nu e o flatare pentru cel la care te duci.
Apoi, trebuie să stiti că metanie se face numai la episcopi, nu si la preoti. Si să nu vă închinati; nu se fac închinăciuni decât la icoane. Trebuie să se vadă că sunteti totusi cunoscători.
Asadar, purtati-vă smerit. Dacă cel la care mergeti vă respinge, voi să fiti la fel ca un câine pe care îl gonesti si apoi, dacă îl chemi, vine la loc. Asta ca să-l puteti câstiga. Bineînteles, depinde si pentru ce vă duceti. Eu de multe ori i-am spus episcopului nostru (ÎPS Lucian al Tomisului ? n.r.), pentru că i-am fost duhovnic pe vremea când era elev la seminar, să nu tină cont de lingusiri; acestea sunt cele mai scârboase înaintea lui Dumnezeu. Dom'le, prezintă-te cu ce ai tu; nu-ti strica libertatea ca să câstigi bunăvointa cuiva pentru un scop material sau orice alt scop.
Problema divină e o problemă de mare cinste interioară. Au fost sfinti trăitori nestiutori ! nici "Tatăl nostru" nu stiau ! care stăpâneau natura fiindcă erau cinstiti. Si o exemplificare si mai plastică: într-o mânăstire, staretul a văzut un călugăr mergând pe sus si si-a zis: "ăsta are o lucrare". După ceva timp, l-a văzut mergând pe pământ. Si-a zis: "Să stii că ăsta si-a pierdut lucrarea". L-a chemat si l-a întrebat: "Cum te rugai tu înainte? " "Doamne, nu mă milui pe mine, păcătosul, Doamne, nu mă milui pe mine păcătosul. Si m-am scăpat si am zis în biserică, tare, si m-a auzit un părinte si mi-a zis: "Mă, să nu mai zici asa! Zi Doamne miluieste-mă!", si de-atunci zic asa". Si staretul i-a zis: "Să zici tot ca înainte". Adică nu este vorba de stiintă aici. Acela era sincer, Îi plăcea lui Dumnezeu această sfântă simplitate. Oricine ai fi, orice diplome ai tine în buzunarele tale sau în capul tău, dacă inima nu este cinstită nu acumulezi, si sigur nici libertate nu ai. Credeti voi că dracul e liber? Nu! E cel mai muncit, pentru că nu e în Hristos. Mai mult, e declarat dusmanul lui Hristos. Asa că nu vă temeti de el; e tolerat, nu e o putere. Asadar, nu există libertate decât în adevăr, si adevărul este Hristos, Calea si Viata.
Întâi de toate, în nenorocitul ăsta de moment istoric suntem aglomerati toti. Odată, un episcop care se dusese într-o vizită canonică i-a întrebat pe cei de-acolo: "Ei, cum merge pe-aici? " "Prost, Prea Sfintite, prost. Acum ati mai venit si Sfintia Voastră..." Deci, toată lumea e aglomerată. În viată trebuie să cunosti si o tactică de luptă ? să-ti determini cu precizie pozitia ta, a dusmanului cu care lupti, a distantelor. Fiind întrebat care păcate sunt cele mai primejdioase, Sfântul Antonie spune: "Mândria, lăcomia, curvia ! toate acestea sunt". "Dar care este cel mai primejdios dintre ele? " "Păcatul care este cel mai aproape de tine, acela este cel mai primejdios". Prin urmare, avem nevoie să stiu distanta, să stiu unde să-l lovesc. Dacă cineva vrea să mă omoare, nu mă lupt cu cel care i-a poruncit să mă omoare, ci opresc mai întâi mâna care mă loveste, si apoi mă judec cu celălalt.

În cazul în care eu merg si cer sfat episcopului, dar neputinta mea mă face să-l clevetesc, pentru că sunt tulburat de cele ce mi-a spus, ce să fac?

Dacă te-ai dus să ceri un sfat la un episcop al lui Dumnezeu, răspunsul vine de la Dumnezeu prin acel episcop. Dacă nu ti-a convenit, atunci să stii că pe Dumnezeu l-ai clevetit. Deci duceti-vă ca la omul pe care Dumnezeu îl tine acolo. Nu ne interesează faptele lui; nu ne interesează că bem vin dintr-un pahar de pământ sau de cristal, vinul e tot vin. Harul e har, si nu pentru vrednicie stă el acolo, ci pentru harul pe care i l-a dat Dumnezeu, iar noi la harul acela trebuie să apelăm. Dumneata te duci să ceri un cuvânt de folos, să te salvezi, si mai rău te complici judecându-l. A judeca pe cineva, cu atât mai mult un cleric si cu atât mai mult un arhiereu, este foarte grav, pentru că acest arhiereu câte lucruri binecuvintează si salvează? ! Îmi pare rău că sunteti stăpâniti de această temere fată de mai-mari.

Cel care a pus întrebarea e student la Arte Plastice, vine de la Bucuresti; este iconar si pictor de frescă bisericească. În plus, relativ proaspăt căsătorit cu o doctorită. Eu as întreba, în locul lui, ce i-ati spune unui iconar căsătorit cu o doctorită ?

Cine a câstigat, doctorita sau matale? Depinde de educatia fiecăruia. As vrea să vă propuneti să faceti din doctorita aceasta si o doctorită de suflet, pentru că dintre toate meseriile, problema duhovnicească se aseamănă foarte mult cu misiunea unui medic, pentru că si acesta merge pe o psihologie dincolo de cuvinte. Să vă spun un caz. Ati auzit si dumneavoastră de Clémenceau; a fost un om de stiintă francez care a creat o epocă în vremea lui, dar care era ateu. Pe acest Clémenceau l-a călcat o masină si, desigur, a apărut o editie specială: "Marele Clémenceau lovit", "Marele Clémenceau internat la spitalul cutare, îngrijit de doctorul cutare", care informa lumea în acesti termeni la superlativ. A scăpat din accident acest Clémenceau si a spus asa: "Domnule, pe mine nu doctorii acestia m-au făcut sănătos, ci o asistentă care s-a ocupat de mine, dar de care n-a vorbit nimeni, nici un ziar". În acest timp, un alt mare om de stat si scriitor a fost si el călcat de o masină, si a vrut să fie dus la un spital unde erau călugărite. "Dar cum, dumneavoastră, care erati...?!" "Treaba voastră ce credeti, eu vreau să mă fac sănătos".
Vedeti, mâna aceasta catifelată a doctorului, plecată de la porunca inimii... Stiti dumneavoastră câtă nevoie are omul bolnav să fie întărit? Pentru că foarte-foarte mult depinde de el vindecarea, nu numai de altii. Ce să-ti facă doctorii, dacă tu nu crezi deloc? Si nu numai un simplu doctor, ci si Stăpânul nostru, Dumnezeu. Nu poate să te mântuiască, domnule, fără participarea ta. Ti-a dat atât de multe lucruri dumnezeiesti în tine ca să-L ajuti pe El să te mântuiască. Pentru că El ne-a creat si pentru că ne iubeste foarte mult, doreste să ne mântuiască. Si atunci, iubindu-ne, Îl ajutăm să ne mântuiască nestând pe loc...

doamne ajuta...

Despre calugarie si casatorie

DESPRE CĂLUGĂRIE

In ce priveste dorul de călugărie, ăsta este cel mai mare lucru, frate. Vezi, nu trebuie să te duci socotind numai că e bine. Ci dintr-o înaltă socotintă. Trebuie să te duci dintr-o necesitate sufletească. Asa cum, într-un fel, apar simptomele acelea de nebunie pentru Hristos. Si cu un nebun nu te poti întelege. El una si bună stie: "Mă duc pentru Hristos".

Căci se spune, spun Evangheliile în tot felul: Cine nu ia crucea si nu-Mi urmează si nu lasă tată si mamă si sot ori sotie, acela nu Mă iubeste. Chiar în Evanghelia de astăzi, spunea că unii se fac pe sine fameni pentru împărătia cerurilor. Adică, înfrânarea de la plăceri.

Asa că intrarea în mânăstire este intrare în cer. E o lume mai putin ca lumea. Din contră: desi călugării sunt oameni si ei, au, însă, rânduieli unde trebuie să-si taie voia. Si nu e usor, bineînteles. Vezi, eu v-am spus de atâtea ori: dacă te duci la mânăstire nu te duci ca să găsesti neapărat mânăstirea. Sâ faci tu mânăstire! Să duci o viată asa cum trebuie. Si asta înseamnă că tu faci mânăstire. Sunt voturile călugăresti, tăierea voii. Mai ales, asta trebuie să o faci cu dragoste, si neapărat trebuie facută. Ăsta ar putea să fie punctul care ar caracteriza viata unui călugăr bun - tăierea voii.

Ei, vor veni si restul: curătenia si sărăcia. Nu că n-ai voie să mânuiesti bani. Să nu te stăpânească ideea de bogătie. Să ai un ban si să-1 dai dincolo, e altceva. Si, de asemenea, viata de curătie trebuie privită si ea în tot felul. Trebuie tăiate imediat gândurile care vin, căci gândurile vin până la moarte. Nu ne lasă.

Asa că, dacă ti-ar ajuta bunul Dumnezeu să ajungi, căci mai ai, într-un fel, o experientă duhovniceascâ. Dar nu te duce la mânăstire cu gândul că mai stii ceva. întelegi! Acolo te duci să te smeresti, lucru pe care nu 1-ai stiut până acum. Acolo te smeresti cu orice chip. în fata oricui. Lasă-l asa slab cum este! Dacă el îti porunceste, tu asculti. Căci tu asculti de Hristos si plată îti dă Hristos. Poate că nici acela care-ti porunceste nusi dă seama de ce servici mare îti face, poruncindu-ti. Nu interesează. Merge pe un program, merge pe nu-stiu-ce, dar tu te mântuiesti.

Asa că mergerea la mânăstire este cel mai de vârf lucru din Sfânta Scriptură si asigurător pentru venirea mortii. Te scoli cu liniste, te culci cu liniste, căci e mila lui Dumnezeu cu tine. N-ai fost nepăsător si ai plecat. Dar nu-i destul: trebuie să împlinesti niste conditii. Nu te duci acolo să faci ce stii tu, să-i spui la unul si la altul.

Asa că dacă ai mai citit, nu te opreste nimeni să citesti mai departe. Să faci ascultări oricât de neînsemnate, asa-zise josnice. Cum zic unii: "la coada vacii". Acestea le faci cu plăcere. Că nu vei sta într-un loc. Te vor pune la diferite ascultări. Depinde si de mânăstirea unde te duci. Dar oriunde te-ai duce, te vei numi frate. Dar să fii călugăr. Du-te cu gândul să faci mânăstire. Dar lucrul acesta să-1 faci.

Ce trebuie făcut când primesc ascultări la care nu mă pricep sau nu le înteleg?

- Nu trebuie să pui conditii, să te duci acolo să faci unele si unele să nu le faci. Chiar dacă nu le întelegi, le faci asa cum îti spune. Căci s-a obisnuit să se dea la începători lucru de începători, e bine. Dar nu totdeauna a dat rezultate. Trebuie să-1 pui în temă cu adevărul lucrurilor celor mai înalte. Si, bineînteles, el singur să păsească spre ele. Trebuie să-1 încunostiintezi pe începător si despre valorile cele mari. Nu să-1 lasi: "Stai cu mama aci, până s-o coace turtica, nustiu-ce; să-ti dea mama să mănânci!" Nu. Astea sunt lucruri mirenesti. Te duci cu gândul mântuitor cu orice chip.

Si una si bună să-ti fie: smerenia să nu-ti lipsească, frate, că dacă ti-a lipsit smerenia, ti-a lipsit harul lui Dumnezeu. Nu eu zic; si e mare adevăr: avem nevoie de harul lui Dumnezeu cât mai mult. Si ne dă, într-adevăr din destul dacă noi avem pozitia primirii harului. Să-ti ajute Maica Domnului!

Se spune undeva că în vremuri de ispită, într-o mânăstire de 100 de călugări, nu se stie dacă va fi unul care se va mântui. Cum vedeti aceasta?

- Aceasta este o părere izolată de adevărul adevărat al vietii călugărilor. Poate să vorbească de la sine. Eu nu sunt de părerea aceasta. Poate se întâmplă să nu se mântuiască nici unul, sau să se mântuiască toti. Dar chiar să nu se mântuiască nici unul, e mai greu de crezut. Desi, dacă a intrat o blestemătie peste toti, acolo, o boală, o patimă grea este posibil, dar nici chiar asa cum spui. Pentru că un călugăr, si dacă greseste, se redresează imediat. Sau mai repede decât un laic.

Există un cuvânt, tot în Pateric, unde e întrebat Sfântul Ishiron: "Noi ce-am facut?" Zice: "Noi poruncile Domnului le-am păzit". Ceea ce înseamnă mare lucru. Cu adevărat au fost păzite. "Dar cei de după noi?" "Aceia, zice, la jumătatea lucrului nostru vor fi". "Dar cei ai veacului din urmă, ce?" "Aceia nicidecum lucrare nu vor avea. In schimb, ei vor fi ispititi. Si care din ei vor răbda până la sfârsit, mai mari decât noi si decât părintii nostri se vor chema în împărătia cerurilor".

Vedeti? Cum pot atunci să spun despre niste călugări că nu se mântuiesc, dacă, în sfârsit, trăiesc istoric, o vreme de ispitire? E foarte greu să vorbesti lucrul acesta. Se duc în mânăstire cu gândul, bineînteles, al mântuirii. Greseste? Se ridică, pentru că au pozitia cea mai bună, ca niste insi care tin cuvântul cel mai de vârf al Scripturii. în sfârsit, au avut curajul si s-au dus. Ca să spun că îsi vor pierde mântuirea, e mai greu. Si asa e posibil. Dar lucrul acesta nu-1 putem afirma cu sigurantă. Da!

Un părinte, Stratonic, zice, în cartea Cuviosului Siluan, că monahii vor lucra la mântuirea lor în haine civile. Credeti că e vremea aceea?

- Eu cred că nu. Mai sunt destui călugări care au fost scosi si au rămas prin lume, cu hotărârea să ducă o viată de călugărie în haine civile. N-a fost decretul? Si erau multi pe afară, în haine civile! Chiar clerici. Erau în haine civile si se mântuiau. Nu se pune problema.

Noi ne-am trăit momentul ăsta. E posibil să fie o prigoană si mai mare, să-i scoată în haine civile. Dar ei nu se vor lăsa de viata lor, de făgăduintele lor. Si vor tine cont si de anumite reguli ale neputintelor în lume. Asadar, vor fi sinceri. Dacă vor rămâne sinceri, sigur vor fi pe pozitia făgăduintelor monahale.

In Pateric se spune că un părinte îl sfătuia pe fiul lui, că, dacă vede un ucigas, să mintă si să-1 ascundă. Credeti că azi se mai poate urma sfatul acela?

- E valabil oricând. însă un părinte - dacă faci caz de lucrul acesta; e un lucru spus, dar îl repet -, a zis asa, ca să le poată atrage atentia la călugări: "Dacă nu stii să minti, nu te mântuiesti". Si atunci călugării au sărit: "Cum asa, părinte? Să minti? Că minciuna e a diavolului". Atunci el a spus asa: "Uite, vă dau un exemplu: dacă un prigonit, pentru că a fost răufăcător, se ascunde în chilia ta, în pustie să zicem, si vine potera după el, tu n-o să-1 dai la moarte. Spui că nu-i acolo. Nu-i acolo. Si atunci, după ce pleacă potera, tu îi spui: "Eu la moarte nu te-am dat. Acum du-te si răspunde de faptele tale!"

Pentru că dacă-1 dădea la moarte, pentru lucrul acesta, diavolul, ar fi sărit pe el, zicând: "Ai dat om la moarte? Nu mă interesează! Ai dat om la moarte!" Căci avem de-a face cu un dusman foarte necinstit. Adică nu ti-ai pus sufletul pentru fratele tău, nenorocit cum este. Si el trebuie ajutat. Si atunci fapta aceasta a pustnicului 1-a folosit pe acela, că era viata lui. Si atunci, acela, pe undeva, în adâncul lui, lua măsuri de îndreptare".

Si vă spun, chiar dacă n-ar fi asa fapta asta, tinând de porunca iubirii, că trebuie să-i iubim si pe vrăjmasi, pe răufacători, dar ca strategie, lucrarea diavolului este foarte primejdioasă. Căci te acuză foarte putemic, fără explicatii: "Ai dat om la moarte!" Nu puteai să spui altfel, căci cu dracul nu trebuie să ai explicatii. la numai faptul, asa cum este. Si atunci trebuie tinut cont tot de legile mari, ca să poti să-1 tai pe acest diavol.

Tot în Pateric era un pârinte la care au venit tâlharii si el le-a dat tot ce avea, mai putin un vas. Si când au vrut să ia si vasul acela, i-a trântit la pământ. Cum trebuie să intervinâ un călugăr în situatii din acestea?

- In situatia asta a apărat un lucru sacru. O fi fost vre-un potir, ceva. Un lucru sacru, dăruit lui Dumnezeu. Si aici, foarte bine se zice: "Dacă fratele tău îti scoate un ochi, nu te supăra, că degeaba te superi; dacă îti taie mâna degeaba te superi. Dar dacă se leagă de Hristos, mânie-te tare!" Adică se legase de lucrul acela, care era sacru, care era în slujba lui Dumnezeu, si atunci, el, ca să apere adevărul, să apere pe Hristos, s-a mâniat tare.

Să zicem că este un conflict. Ava Pimen, din Pateric, i-a lăsat pe frati să se bată până la sânge. Dar stiu de un caz când ati intervenit pentru un părinte si 1-ati scăpat dintr-o înfruntare. Cum trebuie pusă problema?

- Adevărul e că depinde de la caz la caz. Nu se poate exemplifica printr-un caz de generalizare. Trebuie să intervii.

Eu, acum, într-adevăr, am apărat un părinte de la Sihăstria - îl chema Mina - care era schimnic si foarte trăitor, 1-am apărat în biserică, când niste tineri îl trăgeau de camilafcă si îl sustrăgeau de la rugăciune. Si el se tot întorcea si se uita. Si când a văzut că eu îl apăr m-a tinut minte.

Intr-o altă împrejurare 1-am luat de brat pe Părintele Mina, că trebuia să facem niste procesiuni cu aghiasmă mare si cu Sfântul Artos, peste câmpii. L-am luat de brat, că era mai bătrâior. Pe mine mă chema atunci fratele Anghel. Staret era Părintele Cleopa.

Eu m-am dus acolo după ani de zile, când eram călugărit si preotit si ne-am întâlnit prin pădure pe acolo, când mergeam cu Părintele Cleopa, cu acest părinte, Mina. Si când 1-am văzut, îi zic: "Blagosloveste, părinte! Mă mai pomenesti, pârinte?" "Da, măi, da. Uite, uite!" Si mi-a arătat o hârtie ruptă, tocită de atâta folosit, si unde scria "Fratele Anghel". Zic: "Părinte, acuma mă cheamă Arsenie". Dar el: "Arsenie, Arsenie, Arsenie, Arsenie!" Memora, ca să mă tină minte.

Dar înainte de asta, Părintele Cleopa i-a spus: "Pomeneste-mă, Părinte Mina!" Si era staretul lui. Dar el: "Cum te cheamă?" N-a stiut cum îl cheamă nici pe el, care era staret! Si atunci a fost de uimire. Pe mine m-a tinut minte, pentru că îi venisem în ajutor simtit, si pe staretul lui nu stia cum îl cheamă? Dar era un om cu foarte mare trăire. Foarte mare trăire!

Ei, asta a fost o întâmplare încurajatoare si am înteles cât este de constiincios si cât este de folos; cât este de urmat pentru noi toti, ca să ne tinem făgăduintele. Dacă ne angajăm într-o pomenire, trebuie să o facem. Ăsta a fost un exemplu, cel putin pentm mine, grăitor.

Am văzut că spuneti că pot să folosească călugării pe mireni, să-i sfătuiască, fără să-i judece. Ce întelegeti prin: "fără să-i judece"?

- Adică: nu-i judeca pentru faptele lor rele, până într-atât. Decât numai atât, să iasă în evidentă că nu e bine ce face, generalizând fapta lui rea. în tot cazul, să nu judece: "Vai, ticălosul, uite ce-a facut!" înseamnă că-1 judeci si-1 condamni. Si asta e o greseală. Dar când vorbesti de greselile cuiva, îndreptând, cu sfaturile pe care le dai, pe cineva, că "nu e bine să faceti asa si asa", dacă cineva e vizat că a făcut, tocmai el, aceste lucruri pe care le dai ca exemple, n-ai pus răutate. Si va întelege si el că nu e răutate. Dar nu e bine să judeci, pe oricine ar fi.

Mi-amintesc, din Pateric, de un pustnic, care a zis despre unul din sat, că acela e rău. Si el era un pustnic vechi. Si a întrebat, când 1-a vizitat un consătean de-al lui: "Al lui cutare tot asa rău este?" "Tot asa, părinte". Si a zis: "Of, of, of!" - 1-a judecat. Si a plecat. La două zile a venit îngerul si i-a spus: "Părinte, a murit omul acela despre care voi ati spus că e rău. Si m-a trimis Dumnezeu să te întreb: unde să-1 ducem? în Rai sau în iad? Că tu 1-ai judecat". Si atunci el si-a dat seama că 1-a judecat si a făcut o mare greseală. Si toată viata a dus o luptă de pocâintă mare si cu dorinta să-i dea Dumnezeu un semn că este iertat. Si nu-i dădea deloc.

Iată, vezi ce-a făcut? Toată osteneala lui, în pustie, a stins-o prin judecarea altuia. Si acela era un mirean. Si erau fapte rele cele pe care le făcea. Dar nu trebuia să-l judece!

Dar dacă cineva este eretic, trebuie judecat?

- Acum, dacă este eretic, se poate vorbi pe fată, căci judeci erezia în sine. Care nu trebuie crutată cu nimic, chiar dacă - să zicem - un episcop are o greseală din aceasta. Trebuie înfruntat. Că nu episcop înfrunti, ci eretic înfrunti.

Dacă este eretic, îl judeci. Au fost judecati toti ereticii ca Arie, toti acestia care au gresit si au fost condamnati de Sinoadele ecumenice si locale.

Lumea ortodoxă de astăzi asteaptă mai multe sentinte de la Sfântul Sinod. în schimb nu se citeste cartea lui Mihai Urzică: Minuni si false minuni.

- Ce-a spus Mihai Urzică în această carte, despre Mânăstirea Vladimiresti este un mare adevăr. Acestea sunt un mare adevăr. Noi le-am trăit si le trăim încă, cu Vladimirestii si cu maica Veronica. Sunt abateri foarte grave. Nu putem să stăm nepăsâtori. Căci dacă strici una din poruncile acestea prea mici, cum spune în Sfânta Scriptură, prea mic te vei chema în împărătia cerurilor. Adică nu te vei putea mântui. E si observatia Sfântului loan Gură de Aur.

Asa că s-au facut abateri foarte grave la Vladimiresti. Nu mai zic că acum au intrat si în erezii: metempsihoză, adică reîncarnare, chemarea mortilor, neascultarea de ierarhi etc.

Ava Isidor spunea că noaptea si ziua îi erau lui pravilă. Chiar când era tânăr. Credeti că chiar si începătorii îi vor putea urma sfatul?

- Ei, dacă spune acolo si un începător citeste, să ia aminte si el. Sigur! Nu se va putea face. Dar e o greseală să stai nepăsător. Vrea să spună: "Uite, ei cât făceau, cu ce râvnă nemaipomenită făceau si eu stau nepăsător?" Si la măsura ta, încearcă si tu! Exemplul este dat deja. Nu să fii nepăsător. înteleg că nu avea canon. Trezvia lui înlocuia canonul.

- Era o hotărâre personală, în sfârsit. Cum a zis si Sfântul Antonie cel Mare, când s-a asezat seara la rugăciune si a stat. Si a răsărit soarele. I-a zis soarelui: "N-am nevoie de tine! i-a spus Antonie. De ce ai apărut?" Adică se rugase toată noaptea. "N-am nevoie de tine!"

Un părinte spunea că era cu vasele si, când a văzut că l-a prins mânia, a aruncat vasele si a fugit. Se poate părăsi ascultarea, când simti că te cuprinde mânia?

- Se poate, pentru că patima era o mare primejdie si atunci vasele nu contau. Ele sunt materiale, se pot face, sau poate se regăsesc. Sigur că da. Ferească Dumnezeu! Asa de total luptau împotriva patimilor, încât nu se uitau la nimic. Da.

Un alt frate se lupta cu duhul mândriei: "Nu cumva esti ca Ava Antonie sau ca Ava Pamvo?" Sau azi: "Nu cumva esti ca Părintele Cleopa?"

- Ei, acum, te poti compara. Si acel părinte cu viată mare nu se supără că e luat în comparatie. Căci poate să fie cu viată mare si să fie depăsit de unul care e necunoscut de lume. Prin trăire, prin smerenie. Da, mai ales prin smerenie. Că si cei cu viată mare trebuie să fie un adânc de smerenie, o smerită smerenie continuă. Si lucrul acesta e liber să-1 trăiască orice mic trăitor, orice mic crestin. Mic în functie, dar poate mare în trăire. Judecătile lui Dumnezeu sunt altele!

Tot despre mândrie: Ava Pimen zicea că înconjura satul ca să nu se mândrească cu gândul. Sau altii îi puneau ulei în mâncare. Si asta credeti că e o strategie?

- Despre carne se spune că îi puneau ulei ca să-1 smerească, să nu spună că "Noi nu mâncăm carne!" Si ca să se smerească, îi puneau. Că si dacă îi puneau, nu era mâncător de carne. Carnea însă, n-o mănânci, dar trebuie foarte mare grijă, să n-o defaimi. Carnea si nunta să nu le defaimi, dacă e cazul să rămâi în mânăstire.

Tot în Pateric se spune: "Dacă nu te vei asemăna locului, însusi locul te va goni pe tine".

- Trebuie să faci ale locului, cum se spune. Si dacă în locul acela e o viată de nevointă, asa trebuie să o duci, căci altfel esti depăsit. Că dacă este un loc rău, acolo unde este un obicei împătimitor, trebuie să lupti împotriva obiceiului care este acolo. lar dacă nu lupti, te vei face si pe tine împătimit.

Cum să luptăm să facem pace si armonie?

- Dacă e vorba de păcat si de adevăr, armonia este să apărăm adevărul, nu patima. Asta nu este nearmonie, când aperi adevărul, chiar cu curaj mare. Cum se spune: "O dată rabzi, a doua oară rabzi, a treia oară fă-te sabie". Când te faci sabie nu înseamnă că strici armonia, ci tai tocmai dezarmonia. Armonia nu poate fi decât în adevăr!

Ce ne puteti spune despre neascultare?

- Dragă, dacă nu asculti de cei pe care i-a rânduit Dumnezeu să asculti, este usor de înteles că asculti de satana. Dacă spune: Cine ascultă de voi, de Mine ascultă, care e un lucru precizat, si nu se ascultă de cel care are această competentă, atunci omul cu sigurantă ascultă de satana. Dar el zice: "Ba nu! Eu nu ascult de dracul!" "Ba da, asculti! Căci starea ta de neascultare e o stare drăcească".

Si, mai mult, Pravila Bisericească spune că dacă se continuă cu împotrivirea fată de ascultare, îl pune în rândul păgânilor.

Vă povestesc despre o pozitie extremă, în care se arată cât de necesară e ascultarea. Pe un frate, pentru ascultare, îl îndemna staretul să fure. Si după aceea, părintele dădea pe ascuns înapoi. Până unde merge ascultarea? încât părintele făcea lucrul acesta: îi încerca ascultarea. însă este riscant. Dacă părintele acela a făcut-o, a făcut-o căci stia cu cine o face. Dar e riscant să trimiti să fure, pentru că trebuie să-1 pui în temă si pe el, mai târziu, pentru a nu se sminti. Si nu era nici o pagubă, pentru că dădea lucrurile înapoi. Dar, vezi, îi încerca ascultarea!

In alt loc spune: "Intre mai multi nu te arăta istet si dascăl, ci ucenic". Nu se contrazice cu "Să nu fie tâcerea ta paguba fratelui"?

- Te găsesti în anumite împrejurări unde nu e nevoie să pălăvrăgesti. Dar te găsesti si în împrejurări când trebuie să spui ceva: trebuie să spui adevărul, nu trebuie să-1 lasi pe fratele tău să facă un lucru care-i stricăcios. Nu e bine asa. Dacă nu vrea să se îndrepte, trebuie să înteleagă că el va răspunde. Dacă e mult mai grav, atunci poti să-ti pui si viata în joc, ca să nu facă ticălosia aceea.

Vă spun ce-am mai zis: o rugăciune adâncă e o tăcere adâncă si o tăcere adâncă e o rugăciune adâncă.

DESPRE CĂSĂTORIE

Spuneti că mare bucurie trebuie să-i fie celui căruia îi vine gândul călugăriei. Vrem să vă întrebăm despre căsătorie. Cum îi încurajati pe tinerii căsătoriti? Sunt ei în lume mai putin apropiati de Dumnezeu?

- Nu. Mai întâi de toate si noi trăim tot în lume si am trăit tot în lume. Si noi chiar, care am plecat la mânăstire. Dar cum zic, ne-am creat o dragoste de Dumnezeu asa de mare, că am căzut într-o nebunie pentru Hristos, cum am zice. Si nu ne-a mai interesat nimic, decât să-L slăvim total, cu trupul si cu sufletul. Dar nu discutăm acum despre rostul sau frumusetea călugăriei, ci discutăm despre căsătorie.

Sunteti în lume. Până te decizi care îti este calea mântuirii, problema se pune: cum stai în lume? Te căsătoresti, sau nu te căsătoresti, adică te duci la mânăstire? Sunt două pozitii, căci n-ai cum altfel. Este si a treia, dar e falsă: "Nu mă căsătoresc, dar nici la mânăstire nu mă duc!" Trăiesti amestecat si trăiesti bălos, adică esti ispitit din toate părtile, nici nu stii ce vrei si nu ai râvnă pentru viata duhovnicească. Dar cei mai multi se căsătoresc, după cum a lăsat Dumnezeu, si cei mai putini se duc la mânăstire.

Uite, suntem 5-6.000 de călugări si călugărite în România, cei mai numerosi dintre toate târiie ortodoxe. Pe vremea când trăia Sfântul Calinic de la Cernica, erau 10.000. Dar s-au desfiintat multe, cu ocazia acestor 40 de ani nenorociti de ateism.

Să vorbim de marea masă a crestinilor, care sunt în lume. Acestia îsi pun problema căsătoriei, a alegerii fetei, a alegerii băiatului, cu un principiu: ori bine, ori deloc. Si să intre într-o viată crestină, întru totul crestină, posibilă unei căsnicii, unei case, unei familii.

Nu se face această căsătorie datorită acestui lucru, care de altfel îi încurajează foarte mult pe tineri: plăcerea. Asta-i o consecintă. Vei avea plăceri, dar ăsta nu-i un scop. Eu nu mănânc pentru că e gustoasă mâncarea, ci mănânc să-mi întretin viata. Plăcerea o să vină. Că te culci cu sotia, cutare. Dacă vă gânditi la plăcerile astea, după cum multi se gândesc, se vor întâmpla. Dar nu acesta e scopul.

Scopul nuntii este ajutorul spre mântuirea reciprocă, stimularea celuilalt spre mântuire. Pentru că există o fortă ascunsă, care de multe ori nu se vede: nu stii ce te cheamă spre ea, spre casa ta sau spre el. Asta e iubirea, care joacă un rol mântuitor si creator, întotdeauna.

Faptul că există un punct de atractie în căsătorie, că te înveseleste, că prinzi puteri, nu te descurajezi, nu esti adormit, vorbeste de la sine. Este însăsi Taina Nuntii. Plus copiii, care joacă un rol determinativ. Până la urmă sunt niste îngerasi, de îti stă mintea în loc când îi vezi miscând si când încep să-ti pună întrebări. Te miri: "Cine, Doamne, le dă lor în minte?"

Va să zică, această unitate de iubire, de dragoste, de inimă, care este în familie, asta pune în om puterea de a crea, cu ajutorul lui Dumnezeu. Deci, căsătoria înseamnă o dorintă si o educatie spre mântuire, având element sigur iubirea. Dar dacă te gândesti numai la plăceri, astea se consumă si iubirea încetează, pentru că se vestejeste, pentru omul care nu e crestin.

Căsătoria este un prilej de întărire crestină a unuia cu celălalt si, cum spun, cu adevărat, chiar dacă vine si ca figură de stil, să umplem Raiul de copii crestini! Căsătoria face adânc Raiul de crestini. Călugăria e o altă viată, e o nebunie pentru Hristos, e o ducere cu totul în altă lume, prin renuntare la personalitate, la voia proprie, voia pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Vointa liberă, ratiunea si afectele, toate aceste lucruri le avem ca puncte formate, de om întreg, asemenea lui Dumnezeu. Toate aceste lucruri, la călugărie trebuie să le dobori, să-ti tai voia, să faci ce îti zice celălalt, chiar dacă nu-ti convine, si sâ iei crucea si sâ-Mi urmezi Mie! Cruce înseamnă să duci ceea ce nu-ti convine.

Nastem. De ce ne numim părinti? De ce nu ne numim maici? Maternitatea noastră, a călugărilor, e de mii de ori mai mare decât cea din lume. Pentru că omul e trup si suflet. Si sufletul e omul, nu trupul. Si noi nastem fii duhovnicesti, fiind căsătoriti cu Hristos, noi fiind miresele Lui. Noi ne numim părinti pentru că ne nastem pe noi însine. Eu, bunăoară, sunt părintele propriei mele nasteri. Renunt la tot ce a fost în lume, la vointa liberă, la ratiune, renunt la tot. Pentru Hristos. Si atunci eu mă nasc din nou. Si de aceea ni se schimbă si numele la călugărie (pe mine m-a chemat Anghel si acum sunt Arsenie).

Asa că e mult mai mare maternitatea unui călugăr decât a unuia din lume. Câti fii duhovnicesti nu facem noi, de îi punem în situatia de a se mântui? Câte avorturi nu oprim noi să se facă?

Cum sfâtuiti părintii să îsi crească copiii, ca să ajungă niste buni crestini?

- Problema s-a discutat. Trebuie să fii un bun crestin. E discutată chestiunea. Adică să-1 educi, să fie educat crestineste. A iesit o fetită de aici, înaintea voastră, cu o doamnă mai tânără. Eu am întrebat-o dacă e măritată, căci părea prea tânără. Si mi-a spus: "Părinte, am 7 copii". Am întrebat-o despre avort. Si a pus problema serios si mi-a plăcut de ea. Avortul este unul dintre cele mai mari păcate. Pentru că copilul acela e autonom, nu are voie mama să dispună de viata lui. A ales Dumnezeu ca loc de formare a pruncului pântecele mamei. Ar putea cineva să-mi spună un loc mai bun ca pântecele de mamă? E o iubire si o jertfa uriasă.

Lupoaicele, când întâlnesc copii de om, îi alăptează. Si mamele lor îi ucid?! Asa este. Fiarele acestea tin la puii lor cumplit, pe viată si pe moarte. Am văzut o luptă între câinii de la o stână, de unde eram eu, de la o mânăstire si o lupoaică cu doi pui. Si eu, când am văzut că-i acolo o bătălie, m-am dus spre tufisul acela, în pădure, si, cu cât mă apropiam eu, cu atât mai multă îndrăzneală aveau câinii asupra ei. Eu îi strigam: "Sunt de partea ta! Nu te speria, sunt de partea ta!" Ea, însă, văzând primejdia, că mă apropiam eu, săraca, a luat un pui în gură si a fugit. Si unul 1-am luat eu. Si am văzut ce iubire de mamă! Ce jertfa nemaipomenită!. Orice animal, pentru orice fel de pui, chiar si chior, schiop, se luptă pe viată si pe moarte.

Deci, este un foarte mare păcat avortul. Să atragem atentia, ca duhovnici, părintilor că au o canonisire nitel mai mare. Oprire de la împărtăsit ani de zile, cu canon. N-am exagerat, dar n-am putut nici trece peste asta. Si atunci, copilul ăsta, vedeti, nu face decât ceea ce faci tu: nu miscă decât după cum vede miscarea ta. Nici unul din părinti nu-1 învată pe copil să vorbească. Si totusi, copilul, după doi-trei ani, începe să vorbească. De ce? Pentru că te aude pe tine. Dar si face ceea ce faci tu. El ia tot ceea ce faci tu. Si atunci, ia fiecare miscare si fiecare cuvânt.

Deci trebuie să fii controlat întotdeauna, când este vorba de viata si educatia copiilor tăi. Să nu fie desfrâu, betii, certuri, cutare. Acestea toate si nepotrivirile au distrus familiile. Pentru că a avut dreptate Sfântul loan Scărarul când a spus că raportul între dreptate si pace este de 2 la 8. Adică pacea e de patru ori mai mare decât dreptatea. Aplică principiul ăsta aici: "Lasă, domnule, o să plătesti totul!... Lasă, că vedem noi cine a avut dreptate." Dar de ce neapărat trebuie să-ti faci dreptate când n-ajungi decât la o satisfactie drăcească, animalică?

Cresterea copiilor este, de fapt, asa cum vorbeam, cresterea frătiilor voastre cu frica de Dumnezeu. Cu orice chip trebuie băgată ideea de Dumnezeu în sufletele copiilor. Si pe urmă cizelati cu adevărul de credintă, asa cum 1-a propovăduit Mântuitorul, cu traditia Bisericii, cu toate. Si cu iubire, mai ales.

Copiii, mai ales, nu cresc ciuntiti dacă nu există ceartă sau indiferentă între sot si sotie. Armonie, pace crestină trebuie. Pentru că, dacă m-ar întreba cineva să-i spun, într-un singur cuvânt, ce înseamnă "cultură", i-as spune: "Armonie, domnule!" Dacă m-ar întreba cineva să-i spun într-un singur cuvânt ce e Biblia, i-as spune: "Armonie, domnule!" E adevărat! Ca să fiu armonios, trebuie să renunt la cutare, trebuie să renunt la cutare. Să fiu pe o pozitie de iubire si jertfă continuă.

Dacă avem niste prieteni, care ne sunt dragi, dar nu sunt credinciosi, cum să le vorbim despre Dumnezeu ca să-i miscăm cumva?

- Mai mult decât a vorbi, este să duceti o viată crestină, să vadă si ei. Asta ar putea să fie predica cea mai de efect. Incolo, e inutilă o discutie cu ei, care s-au antrenat să răspundă la întrebările propovăduitoare, bune, ale crestinilor. Ei stiu ce să răspundă. Că e mai dulce tutunul, e mai dulce betia, e mai dulce curvia, e mai dulce pierderea de timp si preadesfrânarea. Mai ales acum s-au creat atâtea posibilităti de distractie, de destindere, de pierderea sufletelor...

Si atunci, dacă te văd pe tine făcând asa, te întreabă: "Ce te face pe tine să ai o asa conduită?" Si îi zici: "Dragă, îmi pun problema mântuirii! 0 să terminăm odată!... Căci cel mai mare, cel mai greu moment din viata ta, va fi ziua când vei muri! Atunci se va vedea cum ai trăit!... Nu vei mai avea nici un fel de scuze. Mila încetează de la Dumnezeu. Până acolo e milă, dar de acolo începe dreptatea lui Dumnezeu, după faptele noastre".

Si dacă primeste sfatul, să-i spuneti: "Domnule, există judecata lui Dumnezeu. Există porunci. Să le ascultăm! S-a născut lisus Hristos; Dumnezeu fiind, a luat chip de rob numai ca să ne mântuiascâ pe noi, să ne scape de iad". Va să zică, începi cu credinta de la capăt. Dar, mai ales, să vadă faptele voastre cele bune. Căci dacă te apuci să faci chefuri, degeaba vorbesti tu si propovăduiesti.

Uite asa se crează un moment pentru folosul tău. Să ai o pozitie folositoare. Dacă nu te ascultă, "Dixit et salvavem aneam mea", zice latinul. "Eu am zis si mi-am mântuit sufletul meu". La Judecată, când te va întâlni, să nu-ti zică că nu iai spus. Pentru că toti cei cărora le spuneti ceva în numele adevărului de credintă, fratii mei, toti acestia vă vor vedea pe voi odată si le va suna în cap: "Uite, că mi s-a spus lucrul ăsta de către cutare si n-am tinut cont!"

Ei, problema e mare, problema e peste tot, problema e întinsă cu lipsa de credintâ! De asta luptăm din răsputeri. Dar mai ales asta, fratii mei, să nu faceti sminteli!

Dacă unele din faptele noastre 1-ar sminti pe aproapele, ar fi mai bine să nu-i mai vorbim?

- Da. Mai bine să nu-i mai vorbiti. Nici nu se pune problema. Poate nu-1 smintesti cu vorba cât îl smintesti cu fapta. Trebuie să vă măsurati mersul, să vă măsurati programul si, mai ales, să aveti pace în familie, că asta vă ajută foarte mult. Vă ajută să cresteti foarte mult.

Trebuie să fim mărturisitori chiar atunci când suntem înconjurati de atei?

- Să fiti mărturisitori peste tot. Mai ales când se cere să le spuneti ceva. Ei, bunăoară, nu cunosc foarte multe lucruri: "Domnule, eu una stiu: mă închin în numele Tatălui, al Fiului si al Sfântului Duh. Adică toată înăltimea, toată adâncimea si toată lătimea! în numele Sfîntei Treimi. Mă închin la Maica Domnului, ne rugăm la Maica Domnului, ca să se roage pentm noi". Adică, cum să nu o recunosc pe Maica Domnului? Că ei nu recunosc sfintii si Biserica, nu ne recunosc ierarhia preotească, nu recunosc nimic. Asta să spui, că asta vede poporul, că tocmai asta e viata lui. Poporul nu stie multă teologie. Dar stie un lucru bun: stie să se închine, are Pasti, are Crăciun, are Traditie, are posturi, are Sfânta Liturghie si cele sapte Sfinte Taine.

Dacă sunteti în stare să luptati cu ei, pregătiti-vă. Luati Noul Testament, notati-vă punctele unde atacă ei si atacati si voi. Despre Sfânta Cruce: Crucea pentru noi e biruintă, e putere, pentru ei este rusine si sminteală. "Uite ce spune Sfânta Scriptură despre Maica Domnului! De acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic si sfânt este numele Lui".

Cum să procedăm cu sectantii, când ne atacă în public?

- Adevărul este că trebuie să fii si cu putină tactică. Nu vă lansati într-o luptă, dacă sunteti înconjurati. Căci trebuie să fii as. Eu v-am spus cum să procedati dacă e lume multă. lar dacă vă atacă, puteti să iesiti onorabil, zicând: "Domnule, eu mă închin, lucru pe care dumneata nu-1 faci! Toată puterea mea este în Sfânta Cruce, care este Tatăl, Fiul si Sfântul Duh. Eu stau de vorbă cu dumneata numai cu conditia că vrei să te lămuresti si să faci ca mine, nu să fac eu ca tine. Atunci stau de vorbă, dacă vrei să te lămuresti. încolo, nu putem sta de vorbă, pentru că eu cinstesc sfintii, pe Maica Domnului si Sfânta Cruce". Asta este si-i destul. Poporul asta crede. Si pe urmă îi ia la goană.

Dar vă spun: nu stati de vorbă cu ei! Decât atât: "Domnule, stau de vorbă cu dumneata dacă doresti să vii la credinta adevărată, care este asta: în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh! Esti în stare să faci lucrul ăsta? Nu-1 faci, atunci nu stăm de vorbă. Esti un eretic! Vă amăgeste, oameni buni!" Si pleci.

Si Apostolul Pavel spune: Cu ereticii nu stati de vorbă! Căci sunt atât de gălăgiosi, de nerusinati si interpretează si nu-stiu-ce. Că lumea, săraca, nevinovată, se ia după ei, că vede că au vorbit mai mult. Chiar dacă nu e adevărul. Dar precizati lucrurile: Crucea, Sfintii, Sfintele Taine!

Părinte, am avut surpriza să cunoastem crestini, care s-au apropiat mult de Bisericâ, cărora le-au iesit vorbe, că sunt sectanti. Ce e de făcut?

- Le răspundeti: "Frate, sunt crestin ortodox. Sectarii nu se închină cum mă închin eu, cum mă vedeti pe mine făcând. Cred în Maica Domnului că ei tot au ce au cu Maica Domnului -, cred în sfinti, cred în Sfânta Cruce". Vorbesti cu el si te închini. Asta este. El o să te facă nebun.

"Nebun, nebun", dar scăpăm oamenii din nenorociri! "Nebuni, nebuni", dar ne strălucesc ochii! La nebuni sunt ochii tulburi!

Ăsta-i diavolul care vă întreabă asa ceva. Să nu vă păcăliti cu nici un chip. Rămâneti niste crestini trăitori, si vă învată Dumnezeu ce să spuneti în toate ocaziile. Oriunde ati fi. Nu putem să le luăm acum pe fiecare în parte. Aveti Sfânta Scriptură. 0 apărati pe Maica Domnului cu orice chip, că e mare lucm. Foarte mare. Căci ei au ce au cu Maica Domnului, pentru că n-o suportă satana cu nici un chip. Apărati-o pe Maica Domnului si rugati-vă ei: "Să ne fii nouă Maică!"

Până unde trebuie să jertfim din iubirea noastră pentru iubirea aproapelui?

- Până unde poti. Mai departe poate Dumnezeu. Si după cum se iveste situatia. Important este ca dumneavoastră să aveti o trăire interioară, să vă fixati precis pozitia. Si învătati mereu. Mereu să fiti pregătiti, căci pot veni cu probleme, sau să vă întrebe cum explicati asta, ce zice Biserica despre cutare sau cutare.

lubirea de aproapele este mai mare decât propria mea mântuire?

- Păi aceea e mântuirea. Aceea este. Cine îl iubeste pe Dumnezeu si nu-1 iubeste pe aproapele, ăla e un mincinos. Aceea este mântuirea.

Porunca cea mai mare este să-L iubesti pe Dumnezeu din toată inima si din tot cugetul tău, iar porunca a doua e să-1 iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuti. Asta e mântuirea. Pentru că suntem în contact aici, acum. Dacă tu nu-1 iubesti pe fratele tău pe care îl vezi, cum poti să zici că-L iubesti pe Dumnezeu pe care nu-L vezi? Gata!

Părinte, ce este de făcut când părintii cuiva sunt atei si nu vor sâ vină la biserică?

- Trebuie să aveti curajul să înfruntati lucrul acesta. Să nu tineti cont. Să mergeti la biserică. Mântuitorul deja a spus: N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie. Adică se vor certa mamă cu fiică, soacră cu noră, pentru că unii cred si altii nu cred.

Cum să-mi dau seama că nu calc porunca:

lubeste-ti părintii!

- Aceasta nu mai este poruncă: Să-ti iubesti părintii, când Hristos spune: Lasă si tata si mamă si sot si sotie si copii, când esti pentru Hristos, că El e mai presus de toate. Pe El trebuie să-1 iubesti mai întâi. Pe El să-L asculti si pe urmă pe părinti.

Nu este nici o greseală dacă ei se supără că tu te duci la biserică si tu continui să te duci. De unde este obiceiul acesta ca fiul să se ducă la biserică si părintii să nu se ducă? în loc să fie, hai să zicem, invers. Că vorbeam de copii. Ce educatie le-au facut?

S-a mers pe principiul inertiei: 1-am născut, 1-am crescut, trebuie să-1 însor, nu-stiu-ce. Mersi. De aici boli, de aici fel de fel de nenorociri. Si vin târziu la tine, la moarte, când nu mai pot să caste gura să mai zică un păcat la spovedit.

Cum să ne împotrivim ispitelor de la diavoli?

Diavolul atacă permanent. Cum zice Mântuitorul: Stă ca un leu, câutând pe cine să înghită. Atacă permanent. Diavolul nu este o putere. Diavolul este un tolerat. Omul are mult mai multă putere decât el, pentru că e botezat si are harul si puterea lui Dumnezeu asupra lui. în plus, fată de multe alte lucruri, omul are înger păzitor, care stie si cunoaste toată lucrarea diavolului asupra omului. Dar nu poate determina îngerul păzitor mântuirea omului fără om.

Ca să vorbim milităreste, ei sunt în ceartă permanentă. Căci, dacă e duhul răului si duhul binelui, e întotdeauna o contradictie între extreme. E o ceartă permanentă, dar biruie acela de partea căruia este omul. Adică tu, dacă esti de partea diavolului cu faptele tale, el îl biruie pe îngerul păzitor si îti dai seama în ce umilintă îl pui sau cât este de mare căderea ta, fie ea chiar mică. Diavolul se multumeste chiar cu un vârf de deget, chiar cu un fir de păr, dacă-i dai. Mântuitorul, însă, zice: "Nu, mie să-Mi dai tot. întreg să fii".

Diavolul se multumeste chiar si numai cu un fir de păr, dacă-i dai din tine, că prin asta stăpâneste tot. Adică răul nu are nici un fel de relatie cu binele, cu nici un chip. Dar el a fost distrus de moartea si învierea Mântuitorului si i-a mai rămas, cum zic Sfintii Părinti, numai vârful cozii, adică o putere foarte neînsemnată, dar activă, pentru a-1 ispiti pe om, ca să-1 încununeze.

Binele si răul sunt mereu prezente în om, datorită ispitirii. Nu totdeauna ne ispiteste vrăjmasul, căci ispiteste si neputinta omenească. Diavolul este un tolerat, nu este o putere. Atacă permanent, dar dacă te rogi cu insistentă, nu are nici un fel de putere. Dacă te închini, închinarea si crucea au o foarte mare putere asupra lui, pentru că zicem: "Slavă Tatălui si Fiului si Sfântului Duh!" Adică toată înăltimea, toată adâncimea si toată lătimea sunt pline de Sfânta Cruce.

Asa că avem la îndemână foarte multe arme împotriva diavolului. Avem Sfânta Cruce la îndemână, avem credinta, avem harul lui Dumnezeu, mai ales, care ni s-a dat la Botez, ca noi să biruim. Dar ne-a mai lăsat si un adversar, ca să ne putem încununa, ca să luptăm cu cineva, să luptăm cu el, adică pe îngerul rău. Si frumoasă e perioada asta de luptă! Deci să fim treji si să cerem harul Duhului Sfânt ca să putem birui.

Cum să iubim pe aproapele si chiar pe vrăjmasii nostri?

- Intâi si vrăjmasul e tot aproapele nostru. în sensul ăsta este poruncă, nu este o îndemnare oarecare, o sfătuire. Este o poruncă a Mântuitorului. Si dacă este poruncă, noi trebuie să dovedim că nu este utopică. Adică se poate împlini. Problema iubirii vrăjmasilor este o problemă la care lumea nu se prea angajează, pentru că este stăpânită mai întâi de dusmănie. întâi vine gândul de răzbunare: "Ah, ce i-as face!" Dar nu este bine.

Intotdeauna, Incepând să faci un lucru duhovnicesc, o realizare de virtute care îti este necesară pentru formarea ta duhovnicească, nu o vei putea împlini imediat, la nivelul momentului sau chiar la nivelul zilei. Uneori chiar nici la nivelul întregii vieti. Lupta este permanentă, să te formezi, să te adaugi. Dar ce se întâmplă? Din momentul în care tu doresti lucrul acesta si pleci realmente la împlinirea lui, te ajută harul lui Dumnezeu. Dar să pleci. Dai vointâ, iei putere, zice Isaia. Nu a zice, ci a misca înseamnă a ajunge, în măsura în care tu mergi, în măsura în care te ajută harul spre a te forma.

Si dacă tu pleci cu gândul curat să-i iubesti pe vrăjmasii tăi, te ajută într-o mare măsură harul, dar nu se poate fără mergerea ta spre asa ceva. Tu, făcându-ti educatie să iubesti pe vrăjmasii tăi, azi, mâine, în sfârsit, ajungi la un moment dat, încât, chiar dacă nu-i iubesti, nu-i mai urăsti; pentru că tu te silesti să-i iubesti si la sfârsitul vietii, Dumnezeu îti dă plată că ai iubit pe vrăjmasii tăi. Te ajută harul, că el a luptat mult pentru asa ceva. Si se bucură Dumnezeu că recunoastem că nu a fost o poruncă imposibilă, utopică.

Deci, harul lui Dumnezeu te poate ajuta, dacă începi. Pentru că mai întâi se pune problema să nu-i urăsti pe vrăjmasi; pe urmă să-i si iubesti. Dacă nu-i urăsti, esti pe o treaptă a scării, afară din apă, afară din murdărie, din nămol. Si esti salvat. Si pe urmă, dacă tu esti salvat, pe scară fiind, te agăti mai departe, spre iubire, încet, încet.

Deci, omul să înceapă sincer. Mai departe lucrează harul lui Dumnezeu. Cum v-am spus, dai vointă, iei putere.

Dacă iubesti pe vrăjmasi, care îti sunt tot "aproapele", te eliberezi de foarte multe lucruri. Să nu stai cu oamenii răi pe cap, că-ti ocupă inima si Hristos n-are loc în ea, pentru că e ocupată cu vrăjmasi. Te tii cu ei acolo? Eliberează-te si lasă-i în pace! Dar nu poti să te eliberezi, decât dacă nu-i urăsti. Sau chiar mai departe, să-i si iubesti. Este un proces foarte frumos. E o luptă foarte încordată si, mai bine zis, dintre toate luptele, asta pare a fi mai rodnică. Criteriul de judecată este iubirea. "De ce n-ai iubit pe vrajmasii tăi?", te va întreba Hristos. Poruncă nouă vă dau vouă, să iubiti pe vrăjmasi! Este poruncă! Deci trebuie atentie, fratilor!

"Frate, Hristos zice, nu zice altcineva: lubiti pe vrăjmasi! Voi numai în literatură ati auzit de asa ceva. A încercat vreunul din voi, cu adevărat, să-i iubească pe vrăjmasi? Asta nu e o utopie, fratilor! E un lucru posibil! Dacă 1-a spus Mântuitoml, e posibil.

Si atunci cum să facem? Trebuie să ajungem la o tactică a lucrurilor. Tu, în modul cel mai sincer, trebuie să-ti spui: "Vreau să iubesc pe vrăjmasi, pentru că zice Mântuitorul si El ne va întreba dacă am gresit fată de iubire. Pentru aceasta mă va judeca. Căci criteriul de judecată care va fi pentru fiecare dintre noi si într-o formă universală este iubirea." Căci spune: Nu M-ati cercetat, nu M-ati îmbrăcat..., nu întreabă de ce am curvit sau cutare. Nu. Ne întreabă de ce n-am iubit. Căci, bineînteles, dacă iubesti esti valoros. lubirea este cununa tuturor faptelor bune.

Sâ încerci să iubesti pe vrăjmasi. La nivelul unei zile, sau la nivelul unei vieti întregi, să lupti mereu să-i iubesti, căci harul nu te lasă, pentru câ tu doresti un lucru extraordinar de frumos, împlinirea unei mari porunci. Lumea nu contează pe ajutorul lui Dumnezeu si asta e o mare greseală. Te ajută Dumnezeu si completează El mai departe ceea ce n-ai putut tu iubi. lar tu esti un om care te mântuiesti, iubind pe vrăjmasi. Ai împlinit o poruncă mare a Bisericii.

Dar străduieste-te si pune început bun, căci e posibil! Nu spune: "Mi-a zis, i-am zis si-am să-i mai zic..."".

Părinte, cum să facem ca să ne mărturisim bine?

- Păi, ce să facem? Să te mărturisesti bine, că tu stii ce-ai facut. Te mai ajută duhovnicul. Dar nu trebuie să te bazezi numai pe ajutorul duhovnicului. Trebuie să te silesti tu, înainte de asta.

Cu o hârtiută în mână. 0 metodă care ar fi cea mai eficace este să-ti scrii păcatul pe hârtie atunci când îl faci, zilnic. "Uite, eu am gresit aici". Si treci acolo. Poti să-1 tii cu semnele tale, să nu ti-1 cunoască nimeni. Si, o dată scris acolo, va fi spovedit sigur. Nu va fi uitat. Dar dacă nu esti pregătit pentru spovedit si sunt multe lucruri mărunte sau foarte importante, pe care le uiti, nu esti iertat. Dar dacă tu te-ai pregătit pe cât ti-a fost cu putintă si ai uitat ceva, acelea sunt iertate. Pentru că tu te-ai silit" să găsesti lucrul acesta, nu te-ai dus întâmplător si te-ai lăsat pe seama duhovnicului să te întrebe. El o să te întrebe o serie întreagă de lucruri, dar călătoria prin trecut ti-a fost foarte dificilă poate, sau foarte variată.

Cel mai bine este să-ti scrii păcatele zilnic, când le faci. Si să vedeti frătiile voastre, atunci când veti începe să faceti lucrul ăsta, cât va fi de greu. Nu-i convine satanei: ba ti-ai pierdut creionul, ba stai că notez deseară, stai că notez mâine, si uiti. Dacă m-ati întrebat cu adevărat, un om care vrea cu orice chip să se spovedeascâ curat, să-si noteze păcatul când îl face. "Uite, eu 1-am vorbit de rău pe ăla. Uite, m-am enervat. Uite, miam iesit din fire". Vezi, trebuie să te pregătesti de spovedit.

Spoveditul, ca să poti fi iertat, adică taina asta care se numeste, Taina Pocăintei, stă, mai întâi de toate, în a nu mai face păcatul. Al doilea, să-1 mărturisesti curat. Al treilea, să te dezlege duhovnicul. Al patrulea, un canon care se dă sau nu se dă. Deci, nu mai fac! Când mă duc la spovedit, mă duc cu gândul că nu mai fac păcatul ăsta. S-ar putea să se repete, dar tu nu esti vinovat de deliberare; n-ai deliberat ca să-1 faci. L-ai făcut fără să-ti dai seama sau să stii. Dar dacă îl faci chiar stiind că-i păcat si îl faci, sigur că este păcat mai mare.

Diavolul se multumeste cu un fir de păr, ca să te dai de partea lui. Se multumeste, căci dacă te-ai supărat si ai zis ceva unui om, nu esti departe de a-1 lovi. Nu esti departe nici de a-1 omorî. Pentru că ai pornit spre asa ceva. Când e vorba să fii de partea diavolului în ce priveste învătăturile lui negative, el se multumeste să fii de partea lui chiar cu un fir de păr. Hristos îti zice: "Dacă vrei să fii al Meu, să-Mi fii întreg".

Dumnezeu stie dinainte cine se va mântui si cine nu?

- Cum să nu? Asta e altceva, că stie. Dar El face orice ca tu să te mântuiesti. Asta e altceva că stie. Dumnezeu ne-a lăsat vointă liberă. Nu merge preconceput: "Ăsta se mântuieste, acestia nu se mântuiesc, că vreau Eu asa!" Noi avem vointă liberă. lisus Hristos stia că luda o să-L trădeze. Si pentru asta, că era iubitor de argint, i-a dat punga, să-1 linistească, să-1 scape de gândul ăsta de a avea. Că bogătia nenorocită 1-a facut să-L vândă. Dar Mântuitorul căuta să-1 scape, să-1 usureze. însă, a biruit mai mult diavolul, decât Mântuitorul, pe care, de fapt, L-a trădat, căci au stat alături, au mâncat împreună.

Dumnezeu nu are predestinatie. Nu există predestinatie. El vrea să se mântuiască toată lumea. Că stie dinainte ce se va întâmpla, asta-i altceva. Si face orice ca tu să nu cazi în ispite. Dar te-a orientat si pe tine. Ti-a dat minte, ti-a dat întelepciune, ti-a dat cutare. Dacă esti într-o încurcătură, te duci si-L întrebi. Va să zică, cunoaste o conduită a mersului vietii noastre. Cunoaste, dar nu e vinovat El de pierderea vietii noastre. Că dacă n-ar fi vointa liberă, noi n-am avea nici un merit. Să avem meritul că de asta ne-a lăsat vointa liberă, ca să avem si noi meritul mântuirii noastre. Bineînteles că cu faptele noastre nu ne putem mântui. Dar faptul că vrem să ne mântuim si luptăm aici, ne ajută harul lui Dumnezeu: Dai vointă, iei putere. Dar dai vointă?

Din punct de vedere al unei intuitii de mare finete, dacă te găseste moartea, bunăoară, într-o preocupare de virtute, frumoasă, în aceea te vei mântui, bineînteles, si în toată vesnicia ta vei evolua în sensul în care ai murit.

Cum să întelegem aceasta: "nu este lucru mic în viată răul cel mai mic"?

- E destul de clar spus. "Sarpe mic si sarpe mare". Adică, dacă un sarpe mic te muscă si îti dă o cantitate suficientă de otravă ca să mori, nu mai e nevoie de unul mare. Si-a făcut acela mic datoria din plin.

"Nu este lucru mic în viată răul cel mai mic" înseamnă că mereu trebuie să fim treji să nu facem răul, oricât de mic. Dar, se poate gresi. Este o greseală, un păcat, de mai mică răspundere, pentru că nu e făcut cu vointă. Dar dacă e făcut cu vointa ta, atunci păcatul este mai mare, pentru că tu 1-ai făcut deliberat.

Păcatul are douăsprezece trepte. Prima treaptă, pe care a fost ispitit si Mântuitorul, este tolerabilă. Vine apoi si în treapta a doua. Nu gresim grosolan. Nici în a treia nu gresim. El persistă, căci vorbim de evolutia păcatului. Vine si în treapta a patra. încă nu suntem vinovati cu totul, dar începe să ia contur. Vine si în treapta a cincea. Si începi să te lupti cu tine. în a sasea îl accepti cu mintea. "Da, am să-1 fac". Va să zică de aici începe vinovătia canonică.

Până aici nu suntem atât de vinovati. Că vin în gândul nostru fel de fel, astea vin de la draci. Nu trebuie să vă speriati. Le ardeti cu rugăciuni: "Doamne lisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul!" "Doamne lisuse...", fără agitatie, calm.

In treapta a saptea îti dai seama că te degradezi. în a opta îl faci cu fapta, în a noua îl repeti, în a zecea te împătimesti, în a unsprezecea te descurajezi si în a douăsprezecea mori. Asta este treapta evolutivă a păcatului.

Deci, până în treapta a sasea nu suntem vinovati. Pentru că până acum n-am acceptat deliberat. Până aici era amestecat. E o greseală că s-a pierdut un timp si n-ai tăiat de la început. Dar nu e o greseală canonică, aceasta a gândurilor. Nu. Gândurile sunt de la draci, ca să te prindă, să te angajeze. Si te prinde: în treapta a sasea îl accepti, în a opta îl faci, si asa mai departe.

Deci păcatul mic e foarte primejdios. Mai întâi de toate nu tii cont de el, că 1-ai făcut, că îti zice: "Ce, numai atâta? Asta o face toată lumea, îl faci si tu..." Nu mai vorbim de reaua vorbire. Acesta e un păcat foarte mare, pentru că criteriul de judecată e iubirea. Tot ce se greseste fată de iubire, e un mare păcat. "Eu ti-am spus tie să iubesti si tu ai urât! Ti-am spus să-1 vorbesti de bine, tu 1-ai vorbit de rău! Ti-am spus să te rogi pentru el, tu 1-ai blestemat!" Va să zică, uite un păcat mic. Dar ia uite cât e de mare!

Un alt exemplu: închipuiti-vă, frătiile voastre, o rochie de mireasă la care se uită toată lumea cu cea mai mare grijă. Dar pe rochita aia de mireasă, undeva pe jos, este o picătură de murdărie. Si cineva arată: "Uite, acolo este o picătură de murdărie". Si cu asta a anulat toată frumusetea rochiei. Si ce era acolo? Nu era o pată mare. Era o picătură. Deci "nu este lucru mic în viată răul cel mai mic". Nu este moarte, dar, fiind vorba de păcat, si ăsta e un păcat.

Revenirea la Dumnezeu este foarte bine primită, când revii cu smerenie: "Uite, Doamne, sunt un netrebnic, nu merit dragostea Ta!" Lupta este din partea amândurora: a duhovnicului si a fiului duhovnicesc, pentru a te vindeca de păcate si să progresezi. Devii mai bun, din ce în ce mai bun, si păcatele săvârsite, la prezenta asta sufletească continuă, îti aduc un foarte mare avantaj: smerenia. "la uite, ce am fost eu în stare să fac! Netrebnicul de mine! Cum am putut eu să supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele?!" Vezi, asta-i smerenia.

Vezi, am spus un lucru: Raiul e plin de păcătosi... pocăiti! Toti au făcut păcate. S-au căit si I-a plăcut lui Dumnezeu pocăinta lor. Păcatul, deci, îti aduce o smerenie. De unde se întelege că diavolul joacă un rol mântuitor indirect. El ne arată imediat neputintele. Dar noi avem puncte de reper si stim să ne ridicăm. El ne ajută la încununări.

Cum ne izbăvim de împietrirea inimii?

- Starea de împietrire e o absentă. Si nu este permis să nu gândesti la Dumnezeu toată ziua, toată clipa. Este Dumnezeu, care ne-a dat toate fmmusetile posibile, văzute si nevăzute. El ne întăreste si spune: Fără de Mine nu puteti face nimic. "Nu se miscă fir de păr fără voia mea. Si atunci noi avem datoria, să-L iubim, să ne gândim la El. lar dacă esti împietrit, esti împietrit ca o stâncă, ca o scândură si nu mai ai lucrare. Nu auziti că fără lucrarea ta, Dumnezeu nu te poate ajuta?

Cum putem sti că această chemare e autenticâ?

- Deocamdată, întrebi numai rational. Chemarea aceasta nu o poti discuta, nu o poti discerne. E o nebunie pentru Hristos, o dorintă mare de a te dărui cu totul. Nimic nu poate să mă mai împiedice, nici un sentiment. Dumnezeu si atât! Bineînteles, lumea nu e părăsită. Din contră, e mult mai apreciată, mai iubită. Dar aceasta nu se face din ratiune, chiar o înaltă ratiune. Nu se face. Ci dintr-o necesitate sufletească. Adică este o nebunie pentru Hristos.

M-a întrebat o fată, impresionată de slujba de maici: "Care-i prima conditie să fii maică?" Zic: "Să fii nebună!" I-am spus ca să cuprind totul si să scap. Si am urmărit-o si am văzut că a înteles. Cu nebunul nu te mai poti împăca! La balamuc si gata! Dacă-i nebun pentru Hristos, la mânăstire si gata!

Problema asta nu si-o pot pune cei tineri si cei căsătoriti, dar e cel mai mare lucru posibil în lume, cu creatia omenească a lui Dumnezeu. Călugăria e mare lucru, dragii mei!...

Ne dati un cuvânt de folos?

- Uite, vă spun trei lucruri pe care să le respectati si să stiti că sunteti oameni care pot nădăjdui mântuirea:

1. Să fiti bine mărturisiti. Vă dati seama că asta este taina care ne mântuieste. Căci "ce veti dezlega voi, dezleg si Eu!"Taina e făcută pe un temei în Sfânta Scriptură, gata! Si păcatele astea nu se mai pomenesc nici la Judecata de apoi, nici la vămi. Va să zică, s-a terminat! Bine mărturisiti. Că dacă esti bine mărturisit, începi să te cercetezi: eu am înjurat, eu am gândit asa, eu am făcut aceea. începi să te cerni si să te subtiezi si să te aduni si să te dezlegi. Asa. Chiar vă rog să notati păcatele, când le-ati făcut, ca să nu le uitati. Nu e usor, că satana îti pierde creionul, n-ai hârtia la tine, si uiti.

Ce trebuie să vă mai spun? Să nu lăsati numai pe preot să vă întrebe. El vă întreabă după un anumit fel de a întreba. Dar tu stii subtilitatea păcatului, sau nu-stiu-ce.

Deci, să fiti bine mărturisiti. Pentru că dacă esti bine mărturisit nu mai poti păcătui si nădăj duiesti în mântuirea ta. Asta este una.

2. Să căutati sâ fiti pomeniti la Sfintele Liturghii. Pentru că se pune, dragii mei, în Sfântul Sânge, părticica aceea cu numele tău. Si se spune asa de preot: "Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfintilor Tăi". Si se pun toate de pe disc, în potirul cu Sfântul Sânge: Si vă dati seama, unde poti să fii, chiar dacă esti mort, ,chiar dacă esti viu esti salvat; se pomeneste si pentru morti si pentru vii. Si cât te costâ? Căutati să fiti pomeniti la Liturghie. Fie că vă cunoaste un preot sau vă cunoaste duhovnicul, fie că frătiile voastre dati la Liturghie, dar să fiti pomeniti. Asta e totul.

Liturghia nu este o lucrare omenească, dragii mei. Nici îngerească. E direct divină! Pentru că nu poti tu să transformi acolo. El este Cel ce este! Si dacă ar fi cu putintă să se deschidă cerurile si chiar tavanul Altarului, n-ai vedea în cer mai multă lumină si mai multă asezare cum este în Sfântul Altar, cu îngerii, căci Hristos este cu noi. Noi chiar avem o rugăciune, când facem Vohodul: "Si fă, Doamne, să intre cu noi si îngerii care îti slujesc împreună cu noi!" Deci preotul are autoritate. Pentru că ei sunt acolo: o gloată de îngeri! E Hristos, ce te joci?!

Deci, căutati să fiti pomeniti la Liturghie.

3. Să faceti milostenie, pomană. Dati de pomană. 0, dacă ati sti!... Si Vlahută spune: "Mila e toată Scriptura!" Cel mai mare lucru posibil ăsta este. Pentru că atunci înseamnă că iubesti. Si, iată, înseamnă educatie. Domnule, dacă spune: "însutit veti primi", nu te teme că sărăcesti. Vrei să te îmbogătesti? Dă! Dar ce, urmărim să ne îmbogătim? Mă doare inima de cel sărac. Nu te doare inima de el, deloc?

Eu am fost surprins de un cersetor, care era fără picioare, pe stradă. Si ăsta astepta să îmi vărs buzunarele, nu glumă. Dar eu n-aveam nimic. S-a întâmplat să n-am nimic. Mergeam pe jos, nu aveam bani de masină. Si i-am spus: "Frate, nu te supăra, n-am nimic, dar îti dau o mână caldă!" "O, părinte, asa ceva nu mi-a dat nimeni". Si-mi zic: "Am brodit-o! Am biruit!"

Ei, vreau să vă spun: nu fiti nepăsători. Si nu asteptati să-i întâlniti. Căutati-i. Căutati-i, pentru că, găsindu-i pe ei, te-ai găsit pe tine. Te-ai consemnat acolo, sus. Nu te poate uita Mântuitorul, nu te poate uita când faci o milostenie. Si rupeti din voi cu orice chip.

Acum, milostenie nu înseamnă numai să lasi din traistă; ai un coleg care suferă, care nu-stiuce, care e trist: "De ce esti trist? De ce esti trist?" Si îl mângâi. Si nu îl lasi deloc. Si înseamnă că ai făcut o milostenie cu el. Si îi dai un cuvânt de folos: "Lasă, mă, că a murit tata, lasă, dragă, că stie Dumnezeu. Nu te omorî. Hai să fim linistiti, hai să-1 pomenim, să-1 ajutăm acolo (că putem să-1 ajutăm după cum trăim)".

Si pentru că mi-ati cerut cuvânt de folos, vă spun o istorioară. Un ucenic era supărat că părintele lui, care era pe patul de moarte, nu 1-a binecuvântat, ca si el să se mântuiască. Cuvântul de binecuvântare, pe care îl primiseră toti ceilalti frati, era ăsta: "Mântuieste-te!" Si i-au spus părintelui: "Uite, ucenicului nu i-ai spus cuvântul de folos". "Chemati-1 încoace!" Si atunci i-a spus părintele, cum vă spun si eu vouă acum: "Mântuiti-vă! Mântuiti-vă! Mântuiti-vă!"

Extras din "Ne vorveste Parintele Arsenie".

Cu ce fapte bune trebuie să se întrarmeze mai întâi fraţii care doresc să intre în nevoinţa monahală?
- Cel dintâi lucru şi înainte de orice, trebuie să ştie cel venit în viaţa monahală că este o intrare fără de întoarcere. Să rămână într-o definitivă statornicie. Să ştie că cinstea aceasta este fără de asemănare, să-I slujească lui Hristos, dăruindu-I-se cu totul, asemenea îngerilor. Nu singură înalta înţelegere îi va păstra statornicia în cinstea de a sluji lui Hristos dăruit ca monah, ci neapărat să simtă că o face dintr-o necesitate sufletească.
Partea aceasta ce ţine de inimă va trebui cultivată şi încurajată în relaţiile ce le avem cu începătorii. Lucrul acesta să fie în atenţia tuturor vieţuitorilor din mânăstire. În inimă, zic, unde, cu harul lui Dumnezeu, sunt toate forţele biruitoare din om, cum se zice la Pilde (4, 23): Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa.
Pe fondul acestei liniştite statornicii va veni noilor începători o eliberare cât mai totală de lume şi bunul Dumnezeu le va dărui în toată viaţa lor multe bogăţii duhovniceşti necunoscute de ei şi îi va umple de o supraomenească bucurie.

Care este virtutea hotărâtoare a noilor înce-pători, cu care ar putea să biruiască ispitele şi patimile cele dinlăuntru şi cele din afară?
- De la început Dumnezeu a creat pe om cu această puternică şi mult discutată însuşire - "voinţă liberă". Aceasta ni se cere mai întâi: să vrem să biruim ispitele. Şi, mişcând, va veni neîntârziat harul.
Rugându-ne intens lui Dumnezeu, voind şi ostenindu-ne mereu, harul nu va lipsi de la noi. Iată unde este taina de început şi de totdeauna a biruinţei noastre. Harul este de natură divină - "energie necreată", spune Sfântul Grigorie Palama.
Din primii paşi spre viaţa monahală, plină de taine şi înţelesuri preafrumoase, noul începător este bine să-şi îndrepte inima şi să-şi însuşească o aleasă evlavie, nedifuzată şi nădăjduită către Maica Domnului. Apoi, mereu, cu bucuria în inimă, să se recunoască a-i fi un fiu iubitor şi nevinovat şi Maica Domnului îi va arăta cu priso-sinţă cât de mult se va bucura a-i fi Mamă.
O fiică îmbunătăţită se ruga Maicii Domnului, zicând: "Maica Domnului, arată-te a-mi fi mamă!" Iar Maica Domnului i-a răspuns: "Arată-te a-mi fi fiică!"

Ce patimi trebuie să lepede începătorii mai întâi din inima lor ca să poată gusta din bucuria vieţii duhovniceşti?
- Să lepede mai întâi patima care este mai aproape de el, care-l stăpâneşte cu mai multă tărie. Să ştie că va trebui să lupte împotriva tuturor patimilor, dar cu mai multă atenţie şi întrarmare cu acele patimi care îl înconjoară şi anume îl pândesc. În lupta lui să fie convins că nu va fi singur, cerând cu inimă de foc ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al îngerului păzitor şi al oricărui sfânt spre care are evlavie.
Lupta este pe toată viaţa, dar nimic nu-i mai frumos şi mai măreţ decât să fii stăpânul propriei tale vieţi şi să lupţi şi să biruieşti, având alianţă deplină cerul întreg. Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! - zice Domnul nostru Iisus Hristos şi zice pentru fiecare dintre noi, văzându-ne pe toţi stăpâni alături de El.

Dacă un nou începător nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bisericeşti, poate deveni călugăr? Cum trebuie călăuziţi fraţii începători ca să poată spori în rugăciune?
- Dacă nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bise-riceşti, înseamnă că a venit de acasă fără să aibă măcar o inimă de creştin. Este mai greu să-i porţi pe unii ca aceştia, dacă-i primeşti.
Se spune simplu despre călugăr că este un creştin bun şi se consideră că a plecat la mânăs-tire pentru o viaţă îmbunătăţită în trăire, unde rugăciunea trebuie deprinsă a fi chiar neîntreruptă.
Se constată, de altfel, la toţi începătorii un dor de rugăciune chiar exagerat, zic de rugăciuni lungi, îngenuncheate, necunoscând celelalte valoroase împliniri din trăirea monahului: ascultările nesfâr-şite cu o singură dăruire, posturile cu o mare dreaptă socoteală şi, mai ales, să fie sprijin cu o inimă bună pentru necazurile sau neajunsurile unora. Dacă noul începător nu vrea şi nu simte nevoia să se roage, nici alte fapte bune ce ţin în ansamblu de trăirea în mânăstire nu le va putea împlini, nici pe departe. Adică, nu se cuvine ca un vieţuitor dăruit lui Hristos şi Maicii Domnului să aştepte mântuirea fără nici o trezvie a inimii şi fără nici un dor îngeresc. Într-o lenevire ca aceasta vieţuind, ar dori totuşi "să-i cadă mană cerească de sus"?
Chiar dacă le vom arăta bunăvoinţă, nu vor rămâne până la urmă în mânăstire, că n-au roadele şi darurile sfintelor rugăciuni, care nu se fac niciodată în zadar, fără un răspuns. Pe unii ca aceştia îi vânează cu uşurinţă cumplitele ispitiri diavoleşti, dându-le dor de lume.
Ce frumos este să te încadrezi în versuirea cântată neîntrerupt în biserică: Toată suflarea să laude pe Domnul!

Care sunt cele mai grele patimi cu care trebuie să se lupte monahii şi, mai ales, începătorii? Cum anume le pot birui?
- Aş îndrăzni să spun că pentru mulţi veniţi la mânăstire cea mai grea ispită este nestatornicia. Aceşti diavoli cotropitori doresc să te smulgă de pe poziţie. În planul de luptă duhovnicească, cel dintâi lucru este să-ţi determini precis poziţia. Şi tu, venit în viaţa monahală, eşti pe cea mai înaltă culme, în cel mai de vârf cuvânt al Sfintei Scripturi, în acel: Vrei să fii desăvârşit? Aşa o numeşte Sfântul Vasile cel Mare. Această dorinţă şi încadrare monahală este cea mai nesuferită de diavolii din toată creştinătatea. La mânăstire se vine cu un dor mare, cum se spune, ca o nebunie pentru Hristos, de a se răstigni pentru El, de a suferi ocara, lovirea, prigonirea şi înfrângerea marelui duşman, orgoliul, şi se păzeşte şi se încearcă sincer spre marea nădăjduitoare a mântu-irii, smerita smerenie. Atunci vei simţi adevărata libertate, dorind să iubeşti cu adevărat pe toţi. Adică să primeşti umilinţa, spinii coroanei lui Hristos, cuiele, suliţa şi moartea pentru El. Aşa îţi vei uşura patimile grozave şi vei fi cândva şi undeva un mic "mântuitor", lucrând atât la mântuirea ta, cât şi la a altora. Diavolii nestator-niciei nu vor putea birui pe unii ca aceştia, care, ispitiţi, mai mult se vor încununa.
O altă patimă foarte primejdioasă, care se strecoară atât de uşor şi pare a se motiva mereu şi îşi face loc imediat între toţi este vorbirea de rău. Sunt convins că cei mai mulţi care îşi pierd sufletele, şi le pierd pentru această neînfrânare împătimită a limbii. Nu ştii să vindeci, dar ştii să deschizi, ca orice ucigaş, rana! Suprema poruncă - iubirea - este propovăduită, întărită şi trăită de Mântuitorul, ca o arvună a luminii şi frumuseţii Împărăţiei cerurilor. Că iubire şi milă este întreg Creştinismul!
Dar această nemuritoare iubire este urmărită de răutatea - mică sau mare - a vorbirii de rău, viermele neadormit care îţi roade tainic inima şi zilele mântuirii tale. Acest vierme al urii ucide-l, iubite frate călugăr sau creştine, şi iubeşte tare pe Hristos, Care te aşteaptă în inima fratelui tău pe care îl săgetezi mereu.
Patima vorbirii de rău destramă unitatea mânăs-tirească şi societatea creştină şi se face vinovat de moarte cel ce atacă ce a întemeiat Hristos pe cea mai trainică temelie - Iubirea şi Credinţa. "Un bărbat sfânt, spune în Patericul vechi, a văzut pe oarecine păcătuind şi, lăcrimând cu amar, a zis: "Acesta a greşit astăzi, iar eu voi greşi mâine, negreşit. Apoi acesta se va pocăi cu adevărat, iar eu nu mă voi pocăi niciodată!"" Deşi l-a văzut chiar păcătuind, s-a osândit pe sine, iar pe acela l-a văzut îndreptat.
De aceea zic că gândirea, şoptirea şi vorbirea de rău sunt patimi care aduc mari neajunsuri întregii obşti creştineşti. Toate patimile sunt primejdioase şi de toate trebuie scăpat, pentru că oricare din ele ar fi, ne poate pierde sufletul. Timpul este scurt şi viaţa este una şi se duce repede. Deci să nu ne mai îngrijim de altceva, decât de "plâns peste plâns şi smerenie peste smerenie, ca să îmblânzim pe Iisus Hristos, Stăpânul nostru".
Cu toată străjuirea, păzeşte-ţi inima mai mult ca orice, că dintru aceasta ţâşneşte viaţa (Pilde 4, 23).

Ce trebuie să înveţe mai întâi duhovnicii pe ucenici, pe fraţii începători?
- Socot că este bine ca mai întâi fraţii începă-tori să cunoască marea însemnătate a monahis-mului, deci marea importanţă a transformării întregii lor fiinţe. Apoi să-şi învioreze inima şi să ştie că intrarea în mânăstire nu este un simplu refugiu pentru sufletele slabe sau pentru neputincioşi. Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: "Care este cuvântul cel mai de vârf al Sfintei Scripturi, ca să-l pot ajunge?" Şi-l remarcă unde Mântuitorul spune tânărului bogat: Vrei să fii desăvârşit? Lasă-ţi toate şi vino după Mine! Iată un prim şi mare scop al călugărului - mergerea spre desăvârşire. Cine are această supraomeneas-că dorinţă şi plecare este umplut de mari haruri şi aduce o veselie fără de nume îngerilor şi întregii împărăţii cereşti şi, mergând până la capătul vieţii strâns legat de acest temei al Sfintei Scripturi, va trăi şi în el veşnic, cu adevărat, o supraomenească bucurie.
Călugării se mai numesc "îngeri ai pământu-lui", "cin îngeresc", "mirese ale lui Hristos", "mucenicie albă" şi parcă Sfânta Scriptură nu ar fi atât de îmbogăţită fără îndemnurile la o luptă sufletească spre desăvârşire ale acestor fiinţe omeneşti, care-s făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este ştiut că totul este posibil, dacă vrei să mergi pe un drum atât de înălţător. Că dacă vrem să pornim, harul, adică puterea divină de sus, este cu tine nedespărţit şi cine poate fi împotriva ta şi cine te poate birui, dacă Stăpânul cerului şi al pământului este cu tine?
Iubite frate, care ai venit la slujbă îngerească în cinul monahal, nici o cinste nu este mai mare ca aceasta. Adică să te dăruieşti şi să jertfeşti lui Dumnezeu în curăţenie tot ce este bun şi frumos, că şi în mânăstire ţi se descoperă uşor chipul de cunoaştere al păcatului, adică a tot ce este urât.
Aici putem umbla cu grijă să fim curaţi faţă de iubirea lui Dumnezeu. Aici şi numai aici te poţi încadra şi încinge cu autoritate în unele preafrumoase rânduieli care-ţi pot da un nume nou, o minte ascuţită şi o inimă dăruitoare ca să fii omul lui Dumnezeu, Care îţi pregăteşte să-ţi dea în dar întreaga Lui împărăţie. Aşa vei putea să calci peste diavolii care vor să te calce acum. Atotputernicul nostru Dumnezeu, Creatorul, Biru-itorul şi Luminătorul a tot şi a toate, iubeşte inimile curajoase şi ne acoperă cu mireasmă necunoscută de lume şi, ca să nu ne descurajăm, zice cu drag, ca un Părinte mult preamult iubitor: "Cine se leagă de voi, de lumina ochilor Mei se leagă".
Mânăstirea este un mic cer al pământului şi este o cinste pentru toată lumea pământului. Frumuseţea este că aici se pot cuceri cerul şi pământul, tot ce-i mai frumos, tot ce-i mult folositor, tot ce-i puternic, tot şi toate, pentru că-L cucerim pe Însuşi Dumnezeu, Care ni se dăruieşte total.
De secole întregi s-a putut vedea că toate aceste preaplăcute ,,bune vestiri" s-au putut împlini de oameni ca noi, că puterea unor astfel de oameni este de la Dumnezeu, Căruia Îi purtăm chipul şi asemănarea Sa şi Care ne-a îmbogăţit cu tot harul Său.
O întoarcere de la mânăstire spre lumea nepăsătoare, fără de nici o explicaţie, spunem, va fi asemenea unei căderi luciferice. Sunt, frate creştine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni una cu alta. Tu nu vei putea a te bucura aici pe pământ de plăceri trecătoare şi vinovate, şi în cer a împărăţi cu Iisus Hristos. Atunci fără-delegea îşi va astupa gura sa (Psalm 106, 42).

Care este semnul duhovnicesc că au sporit fraţii începători?
- Mai întâi au o veselie nevinovată cât mai continuă. Apoi îşi dau seama că ascultările sunt o mare împlinire călugărească, unde îşi încearcă fiecare tăierea voii şi o fac fără cârtire şi cu drag. Întreabă cu interes să cunoască şi se vede în ei o căinţă adevărată în greşeli şi neîmpliniri.
Nu duc vorba şi nu aduc venin în chiliile lor. Se simt cu râvnă la rugăciune, la citiri şi cântări, la biserică şi peste toate se simte în ei un duh de smerită cugetare în toate mişcările lor, un duh evlavios şi simţi că prezenţa lor te odihneşte.

Aţi cunoscut noi începători şi monahi tineri sporiţi în viaţa duhovnicească? Prin ce virtuţi anume?
- Da, cât mi-a fost cu putinţă, am cunoscut, spre bucuria mea, mulţi fraţi, nu de prea multă vreme veniţi în mânăstire, cu sufletele dăruite lui Hristos, încurajaţi şi înveseliţi pentru mila arătată de Dumnezeu că sunt consideraţi şi recunoscuţi ca fii ai mânăstirii.
Mai întâi, ca o virtute mult grăitoare, la mulţi se remarcă această bucurie, prin faptul că nu-şi măsoară ascultările cu puterile proprii şi nu dau înapoi. Desigur, ei sunt convinşi că ascultarea, porunca, este de sus, după cuvântul Domnului, Care zice: Cine ascultă de voi, de Mine ascultă. Şi au credinţa că vor fi ajutaţi, căci la Dumnezeu totul este cu putinţă. Ascultările fără îndoială şi fără cârtire sunt un act al unei inimi viteze, al unei educaţii de credinţă intensă şi dau o nădejde ascuţită că Dumnezeu nu te va înşela când spune: Fără de Mine nu puteţi face nimic.
Oricare frate sau monah, cu astfel de convin-geri de credinţă şi cu inimă vitează, poate rezolva lucruri grele în ascultările sale, chiar dacă i-ar depăşi măsura puterilor proprii.
Mai mult ca oriunde, în ascultările făcute cu inimă şi dragoste s-a lăsat văzută puterea harului lui Dumnezeu. Au fost fraţi ascultători care au legat fiare sălbatice, care au dat la o parte pietre uriaşe ca stânca, au trecut - pentru că aşa era ascultarea - pe deasupra râurilor, sau au fost purtaţi pe spatele peştilor şi n-au conceput să nu asculte.
Aceşti eroi ai tăierii voii au în toată fiinţa lor o veselie ascunsă, au cugetări smerite şi au o prezenţă în toate inimile necăjite, fie chiar şi răutăcioase, căci ei doresc să vadă în fiecare ins toate frumuseţile omeneşti. Aceştia sunt respec-tuoşi, liberi, fără de teamă şi au o mare nădejde la Preasfânta Stăpână, Maica Domnului, zicând: "Învredniceşte-mă să te laud în veci, o, Sfântă Fecioară!"

Care este semnul că am reuşit să biruim şi să scoatem din noi patima mândriei şi a iubirii de sine?
- Cred că niciodată nu va putea fi "un semn", definitiv, că mândria este scoasă. Omul smerit nu se vede niciodată că-i smerit. Lupta aceasta de o viaţă întreagă, simţită, ruptă, dreaptă şi cinstită o ştie şi o va încununa Dumnezeu. Apoi, acestui diavol al mândriei, plin de o nesuferită duhoare, nu-i va fi deloc uşor că aţâţă şi se aruncă singur în foc cu un suflet care doreşte şi ştie sigur că nu va putea vedea şi împărăţi cu Hristos fără de o smerită smerenie.
Spune Sfântul Ioan Scărarul că diavolul trufiei alungă pe toţi ceilalţi diavoli şi el ţine locul la toţi. Toată Scriptura şi toată marea sfătuire a Sfinţilor încercaţi în luptă cu acest diavol cotropitor al mândriei ne spun că fără harul de sus nu se va putea birui această patimă. Bunul Dumnezeu a spus cu tărie că acest mare har nu-l va da decât celor smeriţi, cum spune în Sfânta Evanghelie, că celor smeriţi le dă har!
Măsura de curăţire a inimii este măsura de izbucnire a simţirii către Dumnezeu. Cât de scumpe sunt îndemnurile oamenilor încercaţi şi cât rău poate pricinui o rânduială după cum îl taie capul pe fiecare! Pentru puţina noastră osteneală şi smerenie cu ce alese daruri suntem învredniciţi! Nu va mai fi iubire de sine, adică mândrie, când uimirea vă va cuprinde şi veţi vedea cât de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii. Oricărui ostenitor în Hristos îi putem spune: "Smereşte-te, că ai pentru ce!"
Blândeţea şi râvna pentru toate cele bune, nemânierea şi urmărirea păcii, nu a dreptăţii, sunt semne de nemândrie. Îndreptăţirea de sine nu poate fi laolaltă cu smerenia şi Dumnezeu se arată, nu atât celor ce se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi.

Când anume cunoaştem că am sporit în rugăciune şi smerenie?
- Sporeşti în rugăciune şi smerenie atunci când simţi nevoia să te rogi aşa cum simţi nevoia de aer şi apă. Există o chemare ascunsă în tine care te îndeamnă continuu să ceri, să mulţumeşti şi să lauzi pe Creatorul tău, eul din tine care se vrea la Tatăl şi la mama lui. El doreşte să se biruiască pe sine, dar se vede slab şi neputincios. El nu vrea să fie rob, adică împătimit, purtând un nume atât de mare, de creştin, ci se vrea lângă Stăpânul şi Răscumpărătorul său.
Astfel, sufletul se trezeşte în om şi simte cum inima rănită de dor se apropie de Dumnezeu să comunice. Aşa încep marile treziri spre viaţă în Dumnezeu. Ecoul acesta armonios pe care-l auzi în tine este semnul că eşti viu şi vrei să rămâi omul viu în bucuria harului Celui dătător de viaţă. Sfântul Ciprian zice: Cum vrei să fii auzit de Dumnezeu, când nu te auzi nici pe tine însuţi? Sau Spune-mi unde eşti atunci când nu te afli înlăuntrul tău? Şi iarăşi: "Darul anume îşi face loc în noi, pe măsură ce se trezeşte eul nostru şi sunt dezrădăcinate patimile". Când inima se va curăţi de patimi, atunci se va înflăcăra simţirea către bunul Dumnezeu.
Totul este zidit de darul Sfântului Duh, fiindcă darul li se dă întotdeauna preaîmbelşugat credin-cioşilor. Cei ce I s-au dăruit Lui fără de întoarcere sunt călăuziţi de El şi El singur îi zideşte aşa cum ştie.
Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale. Cei care îl caută pe Domnul, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor. "Lui Dumnezeu îi trebuie numai inima şi îi este de ajuns", dacă ea va sta deschisă cu evlavie în faţa Lui. Rugăciunea neîncetată tocmai în aceasta constă, să ne aflăm întotdeauna cu evlavie în faţa lui Dumnezeu. Iar peste această stare, pravila, rugăciunea citită, nu face decât să pună lemne pe foc.
Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. Roagă-te, deci, cu simţire! De unde aş înţelege că Dumnezeu nu este atât un Dumnezeu al minţii, ci al inimii, spun Sfinţii Părinţi.
Puterea rugăciunii nu stă în cutare sau cutare cuvinte, ci în felul cum se săvârşeşte. Această grijă, preocupare de fineţe sufletească continuă, aduce o retragere în tine neprovocatoare şi smerită în toate.

Cum putem dobândi duhovniceşte pe fraţii care nu au răbdare şi se mânie repede?
- Trebuie mai întâi să înţelegem cauzele care-i fac nerăbdători şi mânioşi pe fraţi. Apoi trebuie să le vorbim cu multă bunătate şi blândeţe şi chiar cu un fel de apreciere, arătându-le şi cele bune ale lor. Cât de nesuferite şi primejdioase sunt aceste două, nerăbdarea şi sora ei, mânia, care îţi anu-lează toată frumuseţea aşezării sufletului tău şi toată agonisirea duhovnicească!
Cineva a văzut pe altcineva care se căznea să deschidă un lacăt la o uşă şi nu putea nicidecum, de unde a început încet, încet, să-l cuprindă o mânie aşa de mare, că se dădea cu capul de uşă şi făcea spume la gură. Şi a zis cel care privea degradanta scenă: "În veac n-o să mă mânii măcar cât de puţin şi o să fac orice efort pentru a-mi stăpâni firea de om, că am văzut cât de urât îi stă omului mânios".
Deci noi, cum zic sfinţii bătrâni ai Patericului, dacă ne supunem patimilor, cu nimic nu ne deose-bim de închinătorii la idoli. "Că cei ce se biruiesc de iuţeală şi se robesc de mânie şi nu taie de la sine tulburarea patimii, aceştia se leapădă de Iisus Hristos şi au în sine pe Marte ca dumnezeu şi se închină idolului turbării ca şi elinii. Iar cei ce au biruit acestea şi le-au izgonit de la sine şi s-au înfrânat de ele, aceştia au călcat idolii şi s-au lepădat de închinarea dumnezeilor celor mulţi şi s-au făcut mucenici fără de sânge". "De se va întâmpla între tine şi altul cuvânt de scârbă şi va tăgădui cuvântul, nu-l aţâţa pe el, zicând că ai spus! Că se întoarce şi zice: "Aşa am zis! Şi ce?" şi se face mare ceartă. Ci lasă cuvântul şi se face mare pace; că pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea". (Sfântul Ioan Scărarul - Cuvânt despre mânie - Filocalia nr. 9).
Iarăşi, zice un bătrân că "cel ce se nedreptă-ţeşte de voie şi iartă pe aproapele, fiu este al lui Hristos; iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici se nedreptăţeşte, este al lui Adam; iar cel ce nedrep-tăţeşte, sau dobânzi cere, sau înşeală, fiu este al diavolului". Trebuie să-ţi încălzeşti sufletul răcit de ură, de nerăbdare şi mânie prin a răbda pe fratele tău, ca să rămâi omul lui Dumnezeu, că unul ca acesta iartă şi se roagă să-şi astâmpere focul mâniei. Încă multe alte ispite te aşteaptă să le arzi cu focul harului Sfântului Duh şi să rămâi un om al iubirii şi al păcii.

Tinerii începători, din lipsă de educaţie, sunt de obicei superficiali în credinţă şi nevoinţă. Promit repede, dar fac puţine. Cum trebuie să-i dobândim duhovniceşte pentru Hristos? Ce metode recomandaţi?
- Aceşti tineri trebuie să înţeleagă cuvântul Sfintei Scripturi care spune: Vai de cel ce face lucrul Domnului de mântuială. Aceştia, se vede, nu cunosc nici ce este iadul, nici ce este raiul. Să-i apropiem cu inimă caldă. Să le explicăm şi lor că Domnul nostru Iisus Hristos stă ascuns în poruncile Sale şi, în măsura în care le împlineşti, în măsura aceea ţi se dăruieşte şi El. Şi cât este de greu să-L avem întreg pe Stăpânul a toată făptura în inimile noastre! Că spus este: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Şi Scriptura n-o putem desfiinţa şi nici să credem că o putem împlini cu jumătăţi de măsură. Domnul şi Mântuitorul nostru ne vrea întregi. Numai satana ne vrea vicleneşte doar un singur vârf de deget, că ştie el, vicleanul, că aşa ne poate stăpâni toată fiinţa.
Alt timp de pocăinţă nu mai este, iar sfârşitul nu ne va fi plin de milă sau târguială. Ci atunci va fi înfricoşarea cea mare, când se va arăta nu mila, ci dreptatea, că zice: "Înspăimântător lucru este să fii judecat după dreptate de un judecător fără îndurare". Apoi, în această sfântă grădină, care este mânăstirea, se află cu prisosinţă toate roadele posibile pentru fericita viaţă veşnică. Acum e ziua mântuirii (II Corinteni 6, 2).
Acesta este veacul pocăinţei, acela al răsplătirii. Acesta este al faptelor şi al răbdării, acela al mângâierii. Acum Dumnezeu este ajutăto-rul celor ce se îndreaptă de la calea răului, iar atunci va fi înfricoşat cercetător al faptelor, cuvin-telor şi gândurilor omeneşti. A cui este munca, ale aceluia sunt roadele. Cinstea şi cununile se cuvin învingătorilor, însă, după cuvântul Apostolului: Nu numai că se cade să învingem, ci să ne şi luptăm după lege (II Timotei 2, 5).

Uneori lucrurile se prezintă şi invers. Sunt începători hotărâţi şi iubitori de nevoinţă şi vârstnici apăsaţi de gânduri şi cuprinşi de nesimţire duhovnicească. Ce ne spuneţi despre aceştia? De ce unii vârstnici nu pot spori în lucrare duhovnicească? Ce trebuie să facă aceştia?
- Pentru tinerii cu mare râvnă către nevoinţă spunem că se bucură Hristos de râvna lor, dar Îl pot şi întrista dacă în lucrarea lor n-au măsură, adică dreaptă judecată în nevoinţă. Că vor putea cădea în ispita cea de-a dreapta, cu cele bune exagerate, care rămân fără mireasma trezviei inimii, care ar putea fi un scop împlinit. Este o vorbă bătrânească la români: "Munca nu se face numai cu puterea, ci mai mult cu socoteala".
Iar vârstnicilor care nu pot spori în lucrarea duhovnicească sau nu vor, le spunem tuturor că viaţa le este încă mai scurtă şi Judecătorul este lângă uşi. Celor ce le convine să creadă că vor trăi încă mult, Mântuitorul le spune: Astăzi de veţi auzi glasul Meu, să nu se învârtoşeze inimile voastre. Şi cine poate crede că fără veste nu-l poate lovi o cărămidă, o boală necruţătoare, un trăsnet sau o muşcătură înveninată? Atunci, sigur, moartea va fi marele dascăl al trezviei, dar, vai, va fi prea târziu. În cer nu mai este pocăinţă.

Unii începători şi chiar vârstnici îşi pierd repede elanul, bărbăţia, râvna duhovnicească în lupta cu ispitele. Pentru ce pătimesc aceas-tă ispită şi cum pot dobândi din nou râvnă, bărbăţie, încredere?
- Viaţa duhovnicească se observă şi la sfinţi că este în zig-zag. Urcă şi coboară, dar de cele mai multe ori nu-i mare primejdie, că prin coborâş harul lucrează mai încetinel şi oamenii se smeresc. Părerea de rău şi smerenia sunt nemăsu-rat mai mari decât isprăvile elanului nevoinţelor. Cum spune prea frumos Apostolul Pavel: Când sunt slab, atunci sunt tare, recunoscând prin aceasta că lucrează harul mai mult în cei smeriţi, că smerenia în neputinţă este mai sigură, lucrătoare. M-am folosit de sfatul unor Sfinţi Părinţi care spun că nu este bine să doreşti daruri mari, ci să te mulţumeşti cu daruri mici, că este necuviincios să-ţi zădărăşti fiinţa ta duhovni-cească, comportându-te ca un om plin de mândrie şi grozăvindu-te. Psalmul 130 spune: Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici ochii mei, nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine (Psalm 130,1)
Dar nu trebuie să fim nici nepăsători, fără de lucrare şi interes, ca şi cum am sta într-un tron închipuit, aşteptând, cum se zice, "vocaţia", harul de-a gata. Lucrul care ţi-ar aduce o mare nădejde şi un echilibru liniştitor este o stare de trezvie fără echivoc, o permanentă luare aminte de sine. Atunci nu te-ai certa sau te-ai cerceta pretenţios cu harurile lui Dumnezeu.
Pe cei ce-şi pierd repede elanul, dar sunt de bună credinţă şi ştiu că fără harul lui Dumnezeu nu se poate face nimic şi totuşi se consideră părăsiţi, îi încurajăm să rămână într-o continuă nădejde şi linişte sufletească, recunoscându-şi neputinţele, smerindu-se adevărat cu inima.
Unii ca aceştia vor vedea curând iubirea de oameni a lui Dumnezeu. "Că cine se lasă întreg în mâna lui Dumnezeu, Care este de toate întru toate, nu-i moare nimic, nu-i piere mimic, ci toate îi trăiesc, toate îi slujesc".

Cum putem câştiga pentru Hristos pe fraţii care sunt slabi în fapte bune şi nu au statorni-cie, ascultare şi răbdare?
- Trebuie să le zicem cu toată inima acestora, ca să ne mântuim sufletele noastre, despre "înfăţi-şarea omului înaintea Judecătorului", despre învinuirea, cercetarea şi despre sentinţa ce o rosteşte dreptul Judecător, Iisus Hristos, Care va veni în persoană, în ceasul în care nu gândeşti (Luca 12, 40).
"Cu cel bun va fi plin de iubire, iar cu cel rău, înfricoşător, zice Fericitul Augustin. Ce frică îl va cuprinde pe cel ce va vedea pentru prima oară pe Mântuitorul şi încă mânios! Cine va sta înaintea mâniei Lui?" Ziua aceasta este "ziua mâniei", cum zice cântarea. "Mânia Judecătorului va fi o prevestire a osândirii tale şi vor fi spaime şi suferinţe mai mari decât atunci când te-ai afla chiar în iad".
O, frate, cu atât mai mare tortură va simţi sufletul la vederea lui Hristos, pe Care în viaţă L-a dispreţuit sau cu lenevire I-a neglijat poruncile! "Nici o nădejde de a-L mai îmblânzi. Să ceri îndurare, când vei fi judecat chiar pentru dispre-ţuirea îndurării! Ce se va întâmpla dar?, întreabă Fericitul Augustin. Unde va fugi păcătosul când, deasupra lui, are pe Judecătorul mânios, sub el, iadul deschis, la dreapta, păcatele ca acuzator, la stânga, duhurile rele care sunt gata la execuţie şi înlăuntrul său mustrările conştiinţei?"
Cugetând la toate acestea, cum se mai poate ca fraţii şi oricare dintre noi să fie cu voia slabi şi nepăsători, nestatornici în ascultări şi fără răb-dare?

Cum putem vindeca sufleteşte pe cei care cârtesc, defaimă, vorbesc de rău pe aproapele şi nu-şi stăpânesc gândurile, limba şi pântecele?
- Cu iubire veşnică te-am iubit pe tine, zice Dumnezeu. Frate dragă, Dumnezeu din iubire te-a ales din mulţimea atâtor oameni. Ţi-a dat viaţă şi te-a aşezat în lumea aceasta. Toţi cu care trăieşti sunt aleşii Lui pe care îi iubeşte şi îi apără. Sunt lângă tine, ca laolaltă să vă iubiţi şi prin aceasta se va vedea teama şi iubirea de Dumnezeu. Cerul şi pământul şi toate fiinţele strigă neîncetat că iubesc pe Dumnezeu. Soarele, luna, stelele, munţii, izvoarele, florile şi toată făptura se pare că strigă: "Iubiţi pe Dumnezeu, iubiţi opera lui Dumnezeu!"
Ce zici de toate astea? Crezi şi nu-L iubeşti? Te poţi gândi să iubeşti altceva decât pe Hristos? Şi totuşi, iată, tu vorbeşti de rău pe cei pentru care Domnul S-a jertfit să le dovedească că-I iubeşte şi cine îi loveşte, Îl loveşte şi pe Răscum-părătorul lor.
Gândurile noastre, mai degrabă să se îndrepte spre facerea lumii, spre blestemata cădere în păcate, spre răscumpărarea noastră veşnică de către Dumnezeu pe Cruce, ca să avem parte, străduindu-ne, să iubim pe toată lumea, oricum ar fi, că toţi sunt făcuţi frumoşi numai pentru singur Dumnezeu.
Iubite frate, care eşti stăpânit de iubirea de sine, crezi că nu va veni vremea la o înaripare duhovnicească şi aripile, fiind întinse, nu vor putea zbura din cauza nemiloasei tale lăcomii?
Nu te poate obliga nimeni să duci o viaţă de mare ascet, care, după unii, pare o nebunie, ea fiind de fapt o sfântă nebunie, dar ai putea spune de la câte lucruri bune te-ai lipsit în preocuparea de azi, ca o fiinţă aleasă cu nume mare şi frumos, ţinând cont de subţietatea sufletului în rugăciuni, meditaţii, dăruiri şi multe altele, pentru armonia cu cei cu care trăieşti?
Deci, ori părăseşte plăcerile păcătoase şi vei câştiga viaţa de veci, pe care să ne-o adăugăm în fiecare zi, ori trăieşte îngreunat de patimi, care te duc la nesimţire, spre o moarte veşnică. Alege, iubite frate!

Este vindecare şi mântuire pentru cel mândru şi iute din fire? Cum poate fi dobândit pentru Hristos?
- Da, este vindecare şi mântuire şi pentru cel mândru, dar va trebui să trăiască într-o mare frică de Dumnezeu, că zis este cu străşnicie: Domnul celor mândri le stă împotrivă! Acest păcat este cel mai urât de Dumnezeu. Este păcatul luciferic care a adus căderea unei cete întregi de îngeri şi i-a făcut lipsiţi total de darurile lui Dumnezeu. Sunt draci nesuferiţi, urâţi, vicleni, fiinţe cu ură desă-vârşită şi blestemaţi pe vecii vecilor. Aceasta este soarta tuturor celor ce se încred în puterile lor, mai presus de toţi, îngâmfaţi, nemiloşi, urâţi de semenii lor, îndrăzneţi şi fără ruşine. Dacă Dum-nezeu a luat darul de la ei, vor fi din ce în ce mai mult într-o asemănare cu diavolul.
Frate, tu ştii Scriptura, că Dumnezeu numai celor smeriţi le dă har, şi zici că te vei lăsa mai târziu de patima înălţării de sine, dar nu bagi de seamă că într-aceasta sufletul tău se pierde deja?
Poţi să arunci un mărgăritar de mare preţ în apă, zicând că-l vei căuta mai târziu? Dar dacă nu vei putea să te smereşti cu adevărat, ca să primeşti darul mântuirii tale? Ca să scapi de mândrie, ai nevoie de rugăciune, de plâns şi părere de rău adevărată. Aceasta este un dar de sus. Dar dacă Dumnezeu nu-ţi dă această părere de rău? Dacă vine moartea şi nu-ţi lasă timp? "Ziua de mâine, zice Fericitul Augustin, n-a promis-o Dum-nezeu nimănui; poate să ţi-o dea, poate să nu ţi-o dea!"
Lăudăroşenia, semeţia, iuţimea, care este o fiică a mândriei, dispreţul şi plăcerea să fii vestit şi grozav şi altele asemenea "toată măduva omului o pierd şi îl lasă sec". Smeriţi-vă, iubiţi fraţi, "că altfel nu veţi putea gusta bunătăţile împărăţiei Mele!", zice Domnul Atotţiitorul.
Să întrebăm pe atâtea suflete măreţe, bogate, pe toţi învăţaţii, principii şi împăraţii care deja au trecut la cele veşnice, să-i întrebăm ce le-a mai rămas acum din măreţia, desfătările şi stăpânirea lor? Toţi, frate, vor răspunde: Nimic, nimic! "O, omule; zice Fericitul Augustin, tu preţuieşti ceea ce are omul aici, bagă însă de seamă la ceea ce duce cu sine! Când moare, nu ia nimic altceva cu sine decât un cadavru greu mirositor şi o haină zdrenţăroasă ce va putrezi împreună cu el".

Cum putem dobândi în viaţă, în mânăstire, pacea sufletului? Cum o putem păstra în inima noastră şi s-o dăm şi altora? Care sunt foloasele păcii duhovniceşti şi din ce fapte bune se naşte ea?
- Simţi uneori că vine un duh liniştitor, eliberator în inimă. Pacea nu vine decât numai şi numai atunci când, mai mult sau mai puţin, simţi că doreşti cu adevărat să nu te stăpânească nici o patimă. Simţi nevoia să te controlezi, să fii cât mai treaz faţă de orice lucru vătămător, cât de mic. Vei simţi o bucurie tainică şi o cuviincioasă îndrăzneală spre bunul tău Stăpân, să nu-L superi şi să-ţi întindă mâna salvatoare mereu, şi aceasta într-o plăcută şi neînvinsă atenţie a ta. Eliberarea aceasta o ai pentru că ştii să faci nu ce vrei tu, ci numai ce-I place lui Dumnezeu. Cât de aproape şi de coborâtor este Dumnezeu pentru inimile acestea! Cum se spune: Se laudă mila asupra judecăţii. Şi iarăşi, se bucură sufletele alese să spună: "Fiindcă Dumnezeu din firea Sa este bunătate nemărginită, dorinţa Lui cea mai fierbin-te este să ne facă şi pe noi părtaşi fericirii Sale".
Iată că pacea este o mică împărăţie cerească în om pe care n-o putem cuceri decât fiind luptători smeriţi şi viteji, mult iubitori, liberi faţă de tot ce e rău şi numai ţinând mâna inimii noastre spre mâna inimii Stăpânului. Şi dacă, oameni fiind, greşim, poate Dumnezeul nostru ne pedepseşte în viaţa aceasta, ca să ne cruţe în cealaltă. 0, Dumnezeule, mâniatu-Te-ai şi Te-ai milostivit spre noi! (Psalm 59, 3). Şi iarăşi: Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca să fugă de la faţa arcului, pentru ca să se mântuiască cei iubiţi ai Tăi (Psalm 59, 4).
Rămân multe negrăite şi frumoase despre tine, scumpă şi mult dorită "pace sufletească", dar simt încă plăcerea să-ţi mai dăruiesc o mică coroniţă! A zis ucenicul unui mare părinte învăţat: "Ce fericit eşti, părinte, că ştii atâtea lucruri şi eu, un biet om simplu, nu ştiu nimic! Tu poţi să te faci mai sfânt decât mine!" "Auzi, îi răspunse atunci părintele, dacă o bătrână simplă ştie a iubi pe Dumnezeu mai mult decât mine, ea poate ajunge la un mai mare grad de sfinţenie decât mine". Să ne folosim de smerenia şi pacea celor simpli! "Se scoală cei neînvăţaţi şi răpesc cerul", spunea cineva. "Fericit este cel ce pricepe lucrul şi-şi mântuieşte sufletul său".
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Să mergem la morminte şi aşa vom cunoaşte şi vom dobândi mai uşor pacea sufletului".

Ce legătură este între pacea inimii şi conştiin-ţa curată? Cum le putem dobândi pe amân-două în mânăstire, în viaţă?
- Când conştiinţa nu este curată nici inima nu poate avea pace. Ele sunt într-o indestructibilă relaţie. Poate ca inima să fie împătimită şi să producă nelinişte conştiinţei.
Conştiinţa se eliberează extrem de mult atunci când păstrăm cu tărie pacea sufletească împotriva dezordinii din noi. Chiar dacă n-am împlinit întru totul idealurile noastre la măsura zilei, să păstrăm în noi şi să rămânem credincioşi principiului: o trăire vie, neşovăitoare. Dacă nu-L mărturiseşti pe Iisus Hristos înaintea oamenilor în momentele ce se ivesc, atunci nu-L mărturiseşti nici înaintea sufletului tău, pentru a-L considera Adevărul desăvârşit pe care zici că Îl doreşti şi vrei să-I slujeşti. Şi, iată, rămâi căldicel, că nu a zice, ci a lucra înseamnă a ajunge.
Mergând pe drumul cel mare şi bun împotriva chemărilor ruşinoase şi comode ale firii, încă fiind pe drum, te simţi mult eliberat de conştiinţă şi inima se consideră oarecum ajunsă, se bucură şi încep să iasă din ea puteri de viaţă, având cu plinătate în ea harul cel mult liniştitor.
Să nu-ţi munceşti oare conştiinţa singur, mer-gând după puterea ta spre desăvârşire, pentru că nu ai ajuns, căci nu se poate ajunge uşor? Lupta este de o viaţă, nu te ispiti singur. Smereşte-te mereu, căci, văzând Domnul Păcii silinţa ta, dar şi liniştea ta, vei fi binecuvântat cu toată bunătatea şi numele bun, din marea şi dreapta Judecată şi iubire a lui Dumnezeu şi te va stăpâni un sentiment al veşniciei şi aceasta, iubite frate, nu este puţin lucru. Să veghezi mereu asupra ta, fără nici un duh înălţător, şi oriunde te vei găsi, faţă de marile chemări inima ta se va bucura şi cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu vei rămâne un om al Crucii, un fiu al Învierii.

De ce S-a numit Fiul lui Dumnezeu Cuvânt şi Domnul Păcii?
- Iată, sunt plin de sfială şi neputincios să răspund la aceste întrebări care au fost şi în uimirea îngerilor, cum spune Sfânta Scriptură: Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Cum aş putea eu pătrunde aceste taine şi adevă-ruri pe care le trăim, le simţim şi ne supunem lor până la moarte, pentru că sunt adevărate, dar nu le putem întru totul cuvânta şi înţelege? Îmi cer cuvenita iertare şi cu o sinceră nădejde în harul divin spun şi eu la măsura puterii mele, dar şi a râvnei şi a dragostei inimii mele.
Zice Sfântul Ioan Evanghelistul: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (Ioan 1,1-2). Dumnezeu este Cuvântul. Se înţelege, adică Se simte pe Sine Însuşi neîntrerupt ca Stăpân.
Deci într-o permanentă simţire de Sine a trimis pe Fiul, Dumnezeu Cuvântul, să fie arătat şi prin El, Tatăl, la toată făptura, căci toată făptura are în felul ei o simţire de sine.
Dumnezeu, cauza cauzelor, S-a vărsat pe Sine în lume prin Fiul, Dumnezeu Cuvântul, Care a luat chip smerit de om, ca să fie cunoscut prin cuvânt ca Fiu al Tatălui. Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine. Cuvintele pe care vi le grăiesc Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, Care sălăşluieşte în Mine, El Însuşi face aceste lucruri (Ioan 14, 10).
Cuvântul este marea şi desăvârşita putere de afirmare, ca omul şi întreaga Creaţie, în deplină simţire de sine, să cunoască pe Creatorul lor. Prin Cuvântul şi prezenţa Duhului Sfânt s-a cunoscut înalta simţire, trăire şi relaţie între Ziditor şi zidire.
Dumnezeu Cuvântul a făcut să se cunoască, pe cât este cu putinţă, marea taină a cauzei, a tot ce există. Tatăl a trimis pe Fiul Său să-L facă cu-noscut şi să fie auzit şi ascultat ca un Dumnezeu Creator al cerului şi al pământului cu toată frumuseţea şi podoaba lor. Eu le-am arătat lor numele Tău (Ioan 17, 26).
Dacă n-ar fi venit Dumnezeu Cuvântul în sfinţita Sa lucrare, întreaga făptură nu s-ar fi cunoscut pe sine şi nici n-ar cuvânta prin simţire de sine şi nici n-ar fi declanşat atâta mişcare, limpezire de o înaltă fineţe a conştiinţelor, de cunoaşteri adânci şi chiar de un delicat proces de despătimire a îngerilor, descoperindu-li-se noi taine.
Prin această mai presus de fire întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul, Fiul Omului a făcut ca în noi şi-n toate să se recunoască faptul că există tainic o continuă cuvântare divină întru Sine. Toată creatura lui Dumnezeu are puterea Cuvân-tului în ea şi-L rosteşte potrivit firii şi însuşirii proprii şi Dumnezeu a dat omului să desluşească "limbajul" acestora.
Cuvântul, pe de altă parte, este puterea divină din făptură - şi, tocmai de aceea, să ne simţim în răspunderea ce-o avem tari şi liberi - şi este auzită ca o continuă verigă mistică de aur în lanţul nesfârşit al cunoaşterilor.
Cum se spune: "S-a vărsat Hristos în buzele tale". Buze ale lui Hristos le-a numit Scriptura. Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Dumnezeu Cuvântul simte nevoia de a Se arăta pe Sine, ca întreaga Creaţie să vină şi să fie împreună în simţire, adevăr şi veşnică fericire. Dumnezeu Cuvântul nu ne-a adus prin cuvânt numai comunicare, luare la cunoştinţă. El ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam. Ne-a adus puterea de discernământ şi puterea de a birui răul, de a accepta suferinţa şi de a iubi pe vrăjmaşi.
Cuvântul divin este puterea de comunicare a adevărului vieţii. Prin El, Dumnezeu Cuvântul, este trezită toată făptura, care şi-a recăpătat cunoştinţa de sine într-o formă tainică şi tinde şi trăieşte glorios în simţirea Stăpânului. Fiinţa superioară, omul, a putut cunoaşte că poartă în sine pe Creatorul său. Dumnezeu Tatăl S-a vărsat prin graiul Fiului Său, ca oamenii să cunoască înţelepciunea, iubirea desăvârşită pentru om, calea spre El şi lupta neadormită cu puterile răului.
Dumnezeu Cuvântul nu este împărţit în două persoane, ci este acelaşi Fiu şi Unul-Născut - Dumnezeu Cuvântul, precum ne-au arătat proorocii şi Sfinţii Părinţi. Prin unire, renaştere şi reînviere cu Hristos se descoperă în noi, "în potenţial şi desfăşurare", chipul mistic al Fiului Omului - Dumnezeu Cuvântul. Adică să te simţi "pe sine" într-o liniştitoare vibraţie a întregii tale fiinţe şi cu totul în comuniune şi dialog cu Dumnezeu Cuvântul şi într-o supraomenească bucurie - momentul mistic al unirii noastre cu Mântuitorul prin împărtăşirea cu Preacuratele Taine.
Cât despre Fiul lui Dumnezeu ca Domn al păcii, vă zic că Domnul nostru Iisus Hristos a biruit moartea. A biruit răul şi pe domnul răului - satana. "Toată firea cea potrivnică a fugit şi oastea vrăjmaşului s-a domolit, diavolul a căzut, şarpele s-a călcat şi balaurul s-a strivit, prin care neamurile ce Te-au mărturisit s-au luminat şi s-au întărit în Tine, Doamne, prin care viaţa s-a arătat, nădejdea s-a întemeiat, credinţa s-a întărit, Evanghelia s-a propovăduit, prin care omul cel pământesc s-a înnoit, crezând în Tine, că cine este ca Tine, Dumnezeu Atotputernic?" (Sfântul Vasile cel Mare).
Deci Domnul a biruit păcatul în tot adâncul lui care tulbura, războia şi neliniştea sufletele şi tot ce este în lume s-a eliberat de răzvrătitorul şi cotropitorul diavol. Domnul nostru Iisus Hristos domneşte peste toată fiinţa, peste toată firea din cer şi de pe pământ ca Domn al Păcii, pentru că a adus iubirea în lume şi a dat putere de biruinţă tuturor să fie liberi şi să simtă în ei şi în afară de ei pace. Pacea Mea dau vouă; nu precum vă dă lumea, ci ca stăpâni şi biruitori peste turbaţii şi războinicii diavoli.
Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea, zice Domnul, şi împăcaţi, purtăm şi noi în inimi, ca fii adevăraţi, pe Domnul Păcii.

Cum trebuie să folosim cuvântul dumnezeiesc ce ni s-a încredinţat, mai ales nouă, preoţilor şi păstorilor, spre păstorirea şi mântuirea sufletelor omeneşti?
- Preotul trebuie să rămână permanent întru această neegalată demnitate sacră. El poartă prin marele har preoţesc puterea divină ca săvârşitor al Tainelor mântuitoare, mai ales ca liturghisitor. Iar aceasta ne-a rămas în inimă din sfaturile marilor părinţi privind cuvântul şi întreaga manifestare a preotului. "Fost-a vreodată o promisiune şi un angajament mai solemn? Ai luat harul după gân-dire matură, în Casa lui Dumnezeu, în chiar Altarul Său, în faţa bunelor vestiri, adică Sfânta Evanghelie! L-ai pecetluit cu Sângele lui Iisus Hristos la Sfânta Împărtăşanie şi te-ai făgăduit în faţa Marelui Arhiereu că i-L vei da aşa, întreg, la Judecata de apoi, cum ţi-a poruncit? Ce-ţi rămâne de făcut, decât să împlineşti credincios toate condiţiile acestor făgăduinţe cereşti!" (Hirotonia în preot)
Inima este centrul vital al întregii noastre fiinţe şi cuvântul este manifestarea cu grai a inimii. Vrăjmaşul viclean şi crud ne asaltează mereu spre a ne răpi. Preotul bun îşi extinde vigilenţa la toate, nefiind aproape nimic ce nu i-ar putea deveni ocazie primejdioasă. Curăţenia, cu-minţenia, în tot felul, mai ales la preot, sunt cinstea naturii omeneşti, mărgăritar de puţini cunoscut şi de mai puţini aflat. Această aşezare lăuntrică este o forţă invincibilă şi, în prestanţa lui, preotul se simte liber în faţa Cuvântului spus tuturor ca în faţa lui Dumnezeu.
Dacă unele practici de pocăinţă, cuvântându-le, sunt foarte folositoare prin ele însele, potrivi-se-vor oare totdeauna unor păcătoşi învechiţi care abia încep să trăiască creştineşte? Cu aceste suflete obişnuite de atâta vreme numai în vicii puţin se câştigă, ba adesea se expune omul primejdiei de a pierde totul, dacă ar voi să le supună unei virtuţi desăvârşite. Pretinzând prea mult, nu obţii nimic şi, crezându-te drept, cazi în asprime.
Să ne folosim, deci, de acea dreaptă măsură care deosebeşte condiţiile, cumpăneşte puterile şi împrejurările, fără a privi prea departe. Iar pentru a evita un mare număr de imprudenţe, să păstrăm un zel prudent, care este statornic şi energic, fără grava idee fixă. Fără îndoia1ă că tăria şi energia formează esenţa râvnei preoţeşti, care, în ultimă analiză, nu-i decât dragostea pusă în acţiune. Dragostea e mai tare ca moartea, cum se zice.
Nimeni nu-i mai puţin potrivit vieţii apostolice decât cei fricoşi, care nu ştiu altceva decât să cedeze cu laşitate, chiar atunci când rezistenţa e cea mai sacră datorie şi a căror activitate se reduce la frică şi la tăcere: Nu căuta să fii judecător, fără numai dacă poţi înfrânge cu tărie fărădelegile, zice Ecclesiastul (Ecclesiast 6, 7). Nu te teme în faţa lor... Eu te-am dat ca o cetate întărită (Ieremia 1, 17). Sunt împrejurări în care preotul trebuie să zică: "Pot muri, dar a tăcea nu pot" (Fericitul Ieronim).
Ce e mai trist decât această pornire exagerată de prudenţă? Închipuieşte-ţi un păstor de suflete care, bazându-se prea mult pe vederile proprii, se ţine tare de o vedere fixă în a voi ca toţi să i se supună şi îşi ia ca maximă neschimbată ideea de a nu da înapoi niciodată. Asemenea păstori îşi înstrăinează sufletele şi creează în jurul lor primejdii care îi vor constrânge să fie anulaţi şi se vor vedea reduşi la imposibilitatea de a face binele.
Spune un mare autor duhovnicesc: "De ce nu dezlegi şi tu cum am dezlegat Eu pe leproşi şi de ce îi ruşinezi, poate? O, nu eşti şi tu un alt Iisus? Nu ţi-am iertat şi ţie destule? De ce eşti dur şi pretenţios cu alţii?" "Fereşte-te să faci din catedra adevărului o scenă pe care să-ţi pretinzi zilnic propria ta stimă şi să dojeneşti pe credincioşi! Trebuie să ştii a certa cu tărie, dar cu blândeţe, fără a strica leacul cu veninul propriei tale nerăb-dări" - argumentul băţului, cum spune latinul. De asemenea, "nu te ocupa de rodul trudei tale! Voi avea Eu grijă să încolţească în sufletele unde ai fost un simplu semănător".
Iată, deci, cât de important este a ne conduce cu înţelepciune, sfătuindu-ne şi, mai ales, a urma pildele Domnului nostru Iisus Hristos şi mărturia sfinţilor Lui. Să urmăm limbajul simplu şi potrivit împrejurărilor, ca model de prudenţă şi discreţie în conducerea sufletelor! Model, de asemenea, de blândeţea cea mai gingaşă. Întotdeauna, dar mai ales în faţa credincioşilor sau în prezenţa oricui, să vorbească propria ta viaţă! Toţi au o scânteie de adevăr în ei lăsată de Dumnezeu. Şi, printr-o cuceritoare blândeţe şi înţelegere coborâtoare întotdeauna la ei, vorbind pe limba lor, vor fi pătrunşi spre o viaţă creştină.
Dar nimic, nici talent, nici cunoaştere în cuvântări susţinute, atât de necesare, nu vor putea aprinde statornic inimile credincioşilor, dacă nu este simţită o dragoste continuă pentru ei şi, mai ales, dacă nu eşti un exemplu viu de preot, la o măsură posibilă ca om al lui Dumnezeu.

Am văzut oameni vârstnici care se tem de moarte mai mult decât cei tineri. Cum se poate acest lucru? Cum trebuie să cugetăm şi să aşteptăm ceasul morţii după Sfânta Evanghelie?
- Frica de moarte nu-i din pricina morţii, ci din a vieţii. Vrei, aşadar, să nu te temi de moarte? Trăieşte creştineşte! Celui ce se teme de Domnul, bine-i va fi întru cele de pe urmă (Isus Sirah 1,13). Cine a trăit bine în Hristos, nu poate muri rău. Cine este pregătit de moarte nu se teme de nici o moarte, chiar dacă va veni pe neaşteptate. "El moare pentru că nu moare!"
Câtă vreme trăim, să-L iubim pe Dumnezeu atât cât putem. Viaţa să ne servească numai spre a spori în dragostea lui Dumnezeu. Mărimea iubirii ce o află la noi moartea va fi măsura dragostei de care vom fi cuprinşi pe întreaga veşnicie faţă de Dumnezeu!
Cât de multă bucurie ar cuprinde sufletele, dacă ar şti cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi ne aşteaptă să-I deschidem (Apocalipsa 3,20). 0rigen spune: "Dumnezeu mai mult se îngrijeşte de mântuirea noastră decât diavolul de pierzarea noastră, pentru că Dumnezeu cu mult mai tare ne iubeşte decât ne urăşte diavolul!"

Cum vedeţi monahismul românesc de-a lungul istoriei? Care ar fi însuşirile, caracteristicile lui proprii?
- Văd monahismul românesc de-a lungul timpului într-o regenerare, înviorare şi prospeţime de neînchipuit.
Scriptura lui Dumnezeu ne umple de speranţe, unde monahismul se arată ca cea mai de vârf podoabă şi unică în toată Istoria bisericească. Dumnezeu vorbeşte: Vrei să fii desăvârşit? Cine nu lasă tată sau mamă, soţie, copii, rang şi bogăţii pentru numele Meu acela nu Mă iubeşte. Monahismul încearcă o jertfă continuă pentru Hristos, Care S-a jertfit pentru noi. Ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor şi ne-a întărit: Eu te-am dat ca o cetate întărită (Ieremia 1, 17) şi făgăduinţa Lui va întări cetatea noastră şi va trăi cât va trăi şi Sfânta Scriptură!
Ce nădejde mai putea fi, ca Isaac, jertfit de tatăl său, să devină tatăl unui popor numeros, precum a promis Dumnezeu? Ce speranţă, ca Dumnezeu să-Şi împlinească promisiunile, când trebuie să învieze un mort? Dar, chiar dacă ar trebui să învieze mii de morţi, să nimicească lumea, să zidească o altă lume, toate le-ar face, căci la Dumnezeu un singur lucru este cu neputinţă: acela de a nu-şi ţine cuvântul.
Căci avem cuvântul Lui întărit: Amin, amin, zic vouă, tot ce veţi cere în numele Meu de la Tatăl Meu, se va da vouă. Adică, "având această nădejde tare de promisiunea şi mijlocirea Mea, Eu făgăduiesc pe Mine Însumi, Adevărul veşnic, pe Mine, Care urăsc minciuna şi pedepsesc fărăde-legea. Eu voi avea grijă de tine, dacă Îmi vei încredinţa Mie toate preocupările şi grijile tale". Domnul s-a făcut scăparea mea şi Dumnezeu, ajutorul nădejdii mele (Psalmi 92, 22).
Şi dacă Dumnezeu nu Şi-ar fi luat nici un angajament - vorbesc ca un om -, în favoarea noastră, singură încrederea noastră L-ar fi obligat să ne ajute şi să ne mântuiască. Pentru că încrederea noastră L-ar bucura şi L-ar onora mult. Pentru că a nădăjduit în Mine îl voi mântui, pentru că a cunoscut numele Meu îl voi scăpa.
Iată, cetatea aceasta, Monahismul, nu este un simplu hazard sau o mergere aventuroasă a cuiva, ci este plecată pe temeiurile cele mai adânci şi mai lăudate ale Sfintei Scripturi. Secole întregi monahismul a jertfit în taină, a cântat şi lăudat pe Dumnezeu în chipul cel mai îngeresc, a sfinţit pământul pe unde a trăit, a eliberat sufletele, gonind şi umilind pe cotropitorii diavoli şi a dovedit în chip strălucit că se poate conforma în toate voinţa proprie cu aceea a lui Dumnezeu, care neîndoios înseamnă a câştiga un mare grad de sfinţenie.
Dumnezeu ne iubeşte că dorim să I ne dăruim total, şi încă prin ce dragoste! Cea mai înduioşă-toare, cea mai generoasă şi mai statornică! "A Te iubi şi a face să fii iubit! Iată toată mărirea şi toate mângâierile ce Te doresc!"
Consider, caracterizând, că trăinicia sufletului monahului român este mai mult pentru că el nu vine la mânăstire pentru a respecta numaidecât o regulă, ci vine dintr-o mare necesitate sufletească de a se mântui. El a văzut pe Hristos şi fuge şi caută prin toate mijloacele, fie nevoinţe, fie jertfe, să-L prindă; ca acel câine din Pateric, care vede iepurele şi fuge insistent pentru că-l vede, să-l prindă; nu precum un alt câine care fuge pentru că vede pe primul fugind; acesta se va retrage, pentru că nu ştie de ce fuge.
Regula în sine este considerată la unele confesiuni religioase aproape ca un scop împlinit şi rămâne doar un om ordonat. Aceasta n-ar fi puţin lucru, dar se obişnuieşte să se spună: "tipic, tipic şi la inimă nimic!" Caracteristica monahului român este că se aprinde uşor de dor pentru Cerul cerurilor, care arde veşnic şi te vrea aprins!
Această ţâşnire a multora spre frumoasa cetate a Monahismului se face, de altfel, pe fondul creştin trăitor şi evlavios al sufletului poporului nostru român!

Consideraţi că apariţia şi înmulţirea sectelor este un semn apocaliptic, profeţit de Însuşi Mântuitorul?
- N-aş îndrăzni să spun lucrul acesta, că trăim o vreme apocaliptică, mai ales că toţi sectanţii au cap de afiş în propaganda lor "Sfârşitul lumii", "Vine Sfârşitul!"; ca să se producă aşa-zisa panică şi, fără deliberare, unii se duc orbeşte la ei. Când omul orbeşte de bunăvoie, cine-l mai poate reţine? Şi, dacă va trebui să credem că e un semn apocaliptic, ar scădea râvna de combatere şi învăţătura împotrivă va fi zadarnică, pentru că deja trăim un sfârşit, trăim împliniri de proorociri.
Ei, sectanţii, au câmp liber de bătaie pe mai multe feţe ale situaţiei: subvenţii susţinute, lume de tot felul ce nu ţine de nici o parohie (mai ales la oraşe), şi apoi lipsa de vigilenţă a unor preoţi care nu iau treaba în serios, lăsând lucrurile să meargă de la sine, trăind din punct de vedere pastoral prea comod. Ei au şi cărţi, fac şi catehizare.
Unde ar fi astăzi lumea, unde ar fi atâtea milioane de suflete, dacă preoţii buni ar fi părăsit apostolia lor din pricina greutăţilor pe care le întâmpinau? Biserica a trebuit să lupte trei veacu-ri şi s-a scăldat în sângele martirilor săi, pentru ca să poată obţine dreptul de existenţă aici, pe pământ, şi noi, oameni de puţină credinţă, ne vom da înapoi la cea dintâi încercare, când sectanţii seamănă ziua în amiaza mare neghina peste lanul de grâu al parohiei noastre?
Să iubim pe Dumnezeu, să iubim poporul, să ne iubim înţelepţeşte şi pe noi înşine şi nu vom da înapoi în faţa unei mici jertfe când va fi vorba de mântuirea sufletelor: "Căci care este nădejdea noastră... sau cununa laudei noastre?" Au nu sunteţi voi preoţii înaintea Domnului nostru Iisus Hristos până la a doua Lui venire? Oare preotului zelos îi este rezervată în cer doar o singură cunună?
Sfântul Grigorie cel Mare răspunde că atâtea cununi îşi câştigă păstorul, câte suflete mântu-ieşte. Ba, se va număra încă între principii acestei Împărăţii: Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor (Matei 5, 19) şi cum se mai spune: Cei ce învaţă dreptate pe mulţi, vor fi ca şi stelele veşnice.
Oferă-te, deci, Păstorului păstorilor să te trimită în căutarea oii pierdute, că a ieşit din cârd şi, cum se zice, "marginile sunt ale dracilor".
Dăruiţi-vă, preacinstiţi preoţi şi fiţi gata în toate ocaziile ce vi se vor prezenta pentru a lucra împreună cu Hristos Domnul la mântuirea sufletelor! Foc am venit să arunc pe pământ şi ce alta doresc decât să se aprindă? (Luca 12, 49).
Ferice de preotul vrednic pe care Părintele veşnic îl proclamă fiul Său în Raiul plin de uimirea îngerilor - Raiul preoţilor. Există, cum ar spune Sfântul Ioan Gură de Aur, şi un iad al preoţilor, că nu vor scăpa de păcatele celor păstoriţi, pe care i-au lăsat în rătăcire. Iar Sfântul Grigorie Teologul spune: "Tot atâtea suflete ucidem, câte din vina noastră lăsăm să se osândească".

După o lungă experienţă de duhovnic, îndrăz-nesc să vă întreb ce metode spirituale folosiţi mai mult pentru formarea şi creşterea fiilor duhovniceşti? Care anume dintre ele au dat cele mai bune rezultate?
- N-aş vrea să displacem lui Dumnezeu, dar am voi să fim şi pe înţelegerea oamenilor. Am dorit mult ca toţi care cercetează duhovnicul să vină la el liberi, ca la un mare prieten, şi să poată vorbi cu el neapărat ca şi cum ar vorbi sieşi. Trebuie apreciat, şi să se ştie de la început, că nici un moment nu-i mai important, mai extra-ordinar pentru toată existenţa lui aici pe pământ şi în veşnicie, ca acest moment al spovedaniei.
Demonstrez, dacă e cazul. O mărturisire bună este să reuşeşti să nu rămână nici un păcat nespus, oricât de mic ar fi, fiind silit să spun încă o dată că nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic. Să-i arate duhovnicului multă iubire şi preţu-ire, că se spovedeşte curat şi este mult apreciat, că spune cu inimă ruptă şi smerită toate păcatele, oricât de mari ar fi.
Dezlegarea dată de duhovnic se poate numi har al harurilor, cum spune un mare autor duhov-nicesc. Iar credinciosul să fie asigurat cu orice chip de păstrarea secretului tainei. Şi dacă îl scapi şi scoţi un suflet din adânc de ape, nu-l mai mustră nimeni că de ce e ud!
Am văzut că se bucură, pe drept cuvânt, toţi când le dovedeşti că toate păcatele mărturisite, fie chiar grozave, nu se mai au în vedere nici la vămi, nici la marea Judecată de apoi, lucru întărit şi de spusele Sfântului Ioan Gură de Aur.
Trebuie convins cu blândeţe şi cu un ton intim că va fi neapărat silit să se oprească de la ele pe viitor; şi să fie înţeles, spun la mulţi, că e zadarnică spovedania dacă patima nu cedează în inima lor pe viitor. Am văzut că este cu efect, spunându-le: "Frate, sau soră, ştii cum eşti frăţia ta? La fel cu acela care a furat de nouă ori, dar spune să-i dezleg zece, că fură la noapte iar!"
În fine, nu trebuie scăpate fel de fel de prezentări ale realităţilor morţii şi apoi că până atunci vor fi eliberaţi de duhurile rele şi rebele şi harul lui Dumnezeu îi va salva neîntrerupt în lupta vieţii lor. Ce nebunie e a se lipi de ceea ce trece atât de repede! Se cade oare să îndurăm atâtea griji pentru a ne pregăti regrete atât de amare?
Trebuie să-i amintim, când este lângă tine, venit cu inima mai pregătită spre uşurare şi folosinţă, că vom muri în curând, adică vom merge la casa veşniciei noastre (Ecclesiast 12, 5).
Să le spunem credincioşilor ce vin la spoveda- nie, cu iubire şi deschis, că timpul, lumea şi toate lucrurile vremelnice vor dispare ca o fantomă şi nu ne va mai rămâne altceva decât veşnicia: "0norurile fug, aurul te părăseşte, trupul putrezeşte, singură veşnicia rămâne!" Va fi bună sau va fi îngrozitoare? O, clipă înfricoşată! A mă înfăţişa la judecata lui Dumnezeu, singur în prezenţa Lui, a fi întrebat şi examinat din toată viaţa mea de un Judecător drept, Care nu va mai fi Dumnezeul milei, ci al dreptăţii, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Aceasta trebuie să ştiu: Când şi cum voi muri eu!
Dragostea, înţelegerea, blândeţea şi harul Duhu-lui Sfânt să stăpânească atmosfera celui mai potrivit moment în doi, la scaunul de spovedanie; şi simţi că pleacă cu o inimă de miel, chiar dacă s-a considerat în viaţa lui un leu neînfricat!
Aşa am dorit şi aşa am căutat să procedez şi am avut multe bucurii şi nădejdi şi roadele le las în voia Dreptului Judecător.

Care sunt cele mai grele probleme care se întâlnesc în scaunul de spovedanie şi cum le rezolvaţi?
- Conflictele de familie, îndoiala în credinţă, suferinţele de tot felul, divorţul, avortul, iată câteva dintre ele. Problema mai grea ar fi cu cei care vin nepregătiţi, siliţi să vină la spovedit din partea altora sau care vin la întâmplare, cu un fel de-a se înşela singuri.
Aceştia nu au prea multă cunoştinţă de importanţa Tainei Pocăinţei şi nici nu au o trezvie a conştiinţei. Şi sigur, se riscă să nu se spove-dească sincer, curat, din inimă, cu căinţă, ci cu eventuale prejudecăţi.
Aceştia trebuie luaţi de la început cu viaţa şi moartea şi amănunte susţinute, după puterea lor de înţelegere, să le trezeşti conştiinţa, profitând de singurul fapt important, că totuşi au venit la tine, împinşi, traşi, cu un fel necinstit de a se înşela singuri.
O lămurire intensă trebuie. Căci e mare păcat ascunderea păcatelor sau spunerea lor cu scuze sau cu mai multe înţelesuri, lucru atât de nesuferit în faţa Dreptului Judecător, acestea numindu-se "furtişag de cele sfinte" sau păcat împotriva Duhului Sfânt. La fel primirea cu nevrednicie a Preacuratelor Taine.
Toate acestea trebuie spuse cu căldură şi, prin mila lui Dumnezeu, Care îl iubeşte şi pe el, poate fi salvat, dezlegat şi, deci, iertat. Este o greşeală să-l dezlegi pe om, rămânând în confuzii de felul acesta. Astfel de dezlegări nu au nici o valoare, ba se va mai agrava starea sufletului celui ce vine la spovedanie.
Am avut la scaunul de spovedanie două cazuri grave. Întâi, un om care nu voia să-şi mărturi-sească un păcat foarte grav. Nici după mari insistenţe n-a vrut să-l spună şi, desigur, nu l-am dezlegat. După câteva zile a murit nespovedit. Dumnezeu, ca pe fiecare din noi, l-a adus la timp pentru iertare şi numai printr-un singur cuvânt putea fi salvat. Lucrul acesta a speriat şi înţelepţit pe mulţi, mai ales pe aceia care ştiau păcatul, pentru că îl făcuseră împreună.
Un alt caz, înspăimântător, s-a petrecut cu un bolnav pe care îl ţineam la mânăstire de trei zile pentru Sfântul Maslu. Soţia lui ne spusese de unele păcate grele ale lui şi trei zile l-am rugat şi am insistat să se spovedească la ce duhovnic vrea, că eram mai mulţi, arătându-i, cu timp şi blândeţe, că bunul Dumnezeu a rânduit iertarea tuturor păcatelor prin spovedanie. Însă el nu voia cu nici un chip să se mărturisească.
Când eram noaptea la Sfântul Maslu, a treia zi, a început deodată să urle pur şi simplu că vin nişte arapi grozavi să-l ia şi vedea cu mintea pe ei, toate păcatele lui şi, nespus de speriat, a cerut grabnic să se spovedească. Acum se făcuse înţelept!
Au ieşit afară repede toţi din camera unde eram, şi el, în vaiete pătrunzătoare, atât a mai putut să spună: "Am făcut... Am făcut..." şi a murit în braţele mele. L-am dezlegat cu un senti-ment de răspundere şi milă, măcar pentru dorinţa lui din urmă, dar era mort. Întâmplarea aceasta s-a povestit în toată regiunea aceea mulţi ani.
Iată îndoiala, acea vinovată necredinţă şi înşelare că la moarte nu vin diavolii sau îngerii buni pentru bietul tău suflet! Ce izvor de nelinişte şi frică în clipele din urmă, când liniştea e atât de necesară! Şi la ce nu se expune omul dacă este surprins de moarte! Viermele lor nu doarme, spune Sfânta Evanghelie (Marcu 9, 48).
Prima mustrare de conştiinţă a osânditului va fi, aşadar, cugetul la acea plăcere ticăloasă şi de nimica, pentru care este osândit pentru totdeauna; a doua mustrare e cugetul că printr-o osteneală cât de mică ar fi putut fi fericit; în urmă este cugetul că, pierzând pe Dumnezeu, Bunul cel mai înalt, a pierdut totul.
Împlinească-se în mine, totdeauna, întru toate, voia Ta, Doamne! Amin.

Spuneţi-ne un cuvânt de folos şi pentru fraţii şi fiii noştri duhovniceşti de astăzi.
- Iată cuvântul meu către fiii Bisericii:
Credeţi în Dumnezeu, iubiţi Biserica şi ascultaţi de părinţi şi de păstori.
Mergeţi în viaţă pe singurul drum - smerenia.
Faceţi-vă un nume bun alături de Hristos, în mijlocul acestor frământări şi concepţii amestecate.
Rugaţi-vă mult, cât mai mult.
Rămâneţi eroi numai ai lui Hristos. Şi vitejia voastră va avea un nume atunci când vă veţi birui pe voi înşivă.
Veţi fi liberi numai când veţi păşi cu iubire spre cei care vă urăsc.
Şi voi, fiilor duhovniceşti, rămâneţi cu Dum-nezeu în toată veşnicia. Până în sfârşit i-a iubit pe ei.
Zice Duhul Sfânt: Fiule, dă-mi inima ta! (Pilde 23, 26).
Împlinirea voinţei dumnezeieşti să fie deci, ţinta tuturor dorinţelor, faptelor, meditaţiilor şi a suspinelor noastre.
Să zicem mereu: Doamne, cum ai binevoit, aşa ai făcut! Căci aceasta este pacea care covârşeşte toată mintea (Filipeni 4, 7).
Să purtăm în inimă pe Preasfânta Maică a Domnului, căreia nimic nu-i este cu neputinţă. O, iubire neajunsă, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară puternică, roagă-te neîn-cetat lui Hristos Dumnezeu pentru noi!..

doamne ajuta...