Este cât se poate de firesc să avem icoanele, lui Hristos, ale Preacuratei Sale Maici, îngerilor, sfinţilor, în primul rând fiindcă ne-o cere însăşi firea noastră, dorim să avem mereu înaintea ochilor chipul Celui iubit, al Binefăcătorului, pentru ca privindu-L să ne aducem aminte de El mai des, de binefacerile Lui, să-L omagiem, întocmai ca pe oamenii vii, stimaţi şi respectaţi în chip deosebit.

În al doilea rând, noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este firesc deci să avem mereu sub priviri chipul nostru cel dintru început, începutul primordial, pe Domnul Dumnezeu în acele înfăţişări în care a binevoit El însuşi să Se arate oamenilor, pentru a ne aduce aminte mai des de El, de veşnica Sa prezenţă printre noi, de lucrarea Sa proniatoare, pentru a ne exprima prin semne vizibile sau prin ritualuri evlavia faţă de El, recunoştinţa, dragostea.

Deoarece suntem fiinţe corporale, din pricina acestei corporalităţi avem nevoie de reprezentări materiale, de ritualuri materiale. Se înţelege că tocmai de aceea Domnul Însuşi S-a arătat drepţilor Săi în deferite forme: de pildă, lui Avraam la stejarul Mamvri, sub înfăţişarea celor trei călători; lui Isaia, ca un slăvit Împărat, stând pe un tron preaînalt; proorocului Daniel în chipul Celui vechi de zile şi al Fiului Omului adus înaintea Lui. Dacă n-ar fi fost necesară o imagine văzută a Dumnezeului nevăzut, de buna seamă că El nu S-ar fi arătat la modul vizibil, n-ar fi venit pe pământ luând chip de om, n-ar fi primit chip de rob; zice David: ,,Căutaţi faţa Lui pururea“ (Psalmul 104, 4).

De aceea pictăm, păstrăm şi respectăm icoane ale Preacuratei Maici a.Domnului, îngerilor, sfinţilor, fiindcă ei sunt reprezentări vii ale chipului şi asemănării cu Dunmezeu. Privindu-le ne apar din nou în amintire, mai limpede, nevoinţele, virtuţile, binefacerile de care ne-am învrednicit de la ei, dragostea lor înflăcărată faţă de Dumnezeu, simţindu-ne îndemnaţi noi înşine să le urmăm exemplul, să veghem asupra noastră pentru a ne ţine teferi cu trupul şi cu sufletul, a ne curăţi de toată întinăciunea trupească şi sufletească, pentru a le preaslăvi nevoinţele şi prin toate acestea ni-i facem apărători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

Fiindcă Dumnezeu binevoieşte a primi mijlocirea prietenilor Săi, a credincioşilor Săi slujitori, pentru oamenii faţă de care se fac intercesori înaintea Sa. Întrucât nu suntem duhuri fără trup, ci fiinţe îmbrăcate în carne, având calităţi materiale, înfăţişare materială, este firesc să căutăm chipurile unor fiinţe nevăzute şi de aceea, venind în ajutorul neputinţei noastre, Domnul le-a dat putere îngerilor să ia chip de om şi să ni se arate (atunci când binevoieşte El) întocmai cum suntem noi, ca, de pildă: Arhanghelul care i s-a arătat lui Isus Navi, lui David, Anei, lui Zaharia, Preacuratei Fecioare Maria şi altora, în Vechiul şi în Noul Testament.

Oare nu ne demonstrăm chiar noi în viaţa de fiecare zi această cerinţă a firii noastre, necesitatea de a avea portretele lor şi când ni le facem şi pe ale noastre de a ni le atâma pe pereţi, sau de a le păstra în albume, pentru a le privi de câte ori vrem, desfătândune cu chipul unor persoane respectate şi iubite? Tot ceva firesc, necesar, plăcut lui Dumnezeu este şi cinstirea sfintelor icoane, deşi mulţi luterani şi

anglicani consideră că n-ar fi firesc, că este contrar voinţei lui Dumnezeu şi că este o erezie şi o idolatrie. Ei nu ţin icoane în case şi nici în bisericile lor, considerând drept păcat a le avea şi ali te închina; prin aceasta, ei pierd foarte mult din credinţă şi din evlavie, fiindcă, întrerupând relaţia vizibilă cu sfinţii, au întrerupt-o prin aceasta şi pe cea invizibilă, cu toate că Biserica cerească şi Biserica pământească alcătuiesc un singur trup. Au rupt legătura şi cu adonniţii, nu se roagă pentru ei, nu aduc jertfe pentru sufletele lor, - jertfe plăcute milostivului Dumnezeu - şi prin aceasta îşi vădesc necredinţa în puterea rugăciunilor Bisericii pentru cei morţi.

Ce Biserică poate fi aceea care, în mod iraţional şi prezumţios, a rupt legătura cu Biserica cerească, triumfătoare, comuniunea rugătoare cu cei morţi, relaţia cu acea Biserică ce a mărturisit credinţa în Hristos, în puritatea ei cea dintru început? Este oare acesta trupul sfânt şi viu al Bisericii? Poate fi considerat trup viu, firesc alcătuit, un trunchi fără cap, fără mâini şi picioare, fără ochi şi fără urechi. Şi o asemenea comunitate susţine sus şi tare că credinţa sa este purificată, ea care a respins preoţia, a renunţat şi la alte Taine, în afară de Botez şi de Împărtăşanie, aceasta din urmă nefiind nici măcar reală, a respins cinstirea sfinţilor, a moaştelor, icoanelor, monahismul, rugăciunile pentru morţi, ţinerea postului? Este oare aceasta o credinţă după Evanghelie? Biserica lui Hristos apostolească? Nu, aceasta este o biserică autoconfecţionată, creată după liberul arbitru al oamenilor, sub influenţa patimilor omeneşti, făcându-le acestora concesii. Este una care ţine ,,nedreptatea drept adevăr“ (Romani l, I8). O pervertire a ,,veştii celei bune“ şi chiar a lui Hristos, o îndepărtare a oamenilor de Hristos, o răzvrătire împotriva Lui, ,,o altă Evanghelie“, despre care spunea Apostolul: ,,Chiar dacă noi, sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatemal“ (Galateni 6, 8). Aceasta nu este Biserică, ci o dezmembrare pierzătoare de suflete a trupului lui Hristos.

Cinstirea icoanelor este firească, dreaptă, plăcută lui Dumnezeu, folositoare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)....

doamne ajuta..

Sfanta Casiana, prima femeie imnograf

Mareste imaginea.

Vreme de un mileniu multi barbati si numai cateva femei au scris imne bisericesti in Bizant. Unele dintre aceste imne inca sunt cantate si astazi in cadrul slujbelor din Biserica Ortodoxa.

Cunoastem numele a sute de barbati imnografi care provin in toate partile lumii crestine, din Grecia, Italia, Palestina, Siria, Cipru, Creta si Sicilia. Acesti imnografi provin din toate clasele societatii bizantine, de la omul necunoscut care si-a semnat imnul “pacatosul”, pana la Imparatul Iustinian (527-565), care a scris cu cerneala rosie imperiala imnul Unule Nascut, ce a fost inclus ulterior in randuiala Sfintei Liturghii.

Cea mai cunoscuta femeie imnograf - si singura - ale carei cantari sunt pana in zilele noastre intalnite in cartile de cult, este Sfanta Casiana (Casia, Icasia), o monahie care a trait in secolul al IX-lea, pe care Biserica Ortodoxa o praznuieste pe 7 septembrie. Mai sunt cunoscute si alte femei care au compus imne liturgice, precum Marta (mama Sfantului Simeon Stalpnicul), Tecla (o maica ce a trait in jurul sec. al IX-lea si este cunoscuta pentru scrierea unor canoane), Kouvouklisena ( o femeie psalt si probabil compozitor, amintita intr-un manuscris al Marii Lavre din Athos), insa ele sunt amintite numai in documente, fara a ni se pastra opere ale lor.

Faima Sfintei Casiana este documentata de catre Nichifor Kalist Xantopoulos (imnograf si preot la Marii Biserici din Constantinopol). In catalogul acestuia din sec. al XIV-lea in care sunt mentionati cei mai importanti imnografi bizantini, Sfanta Casiana este singura femeie imnograf cunoscuta.

De asemenea, Sfanta Casiana este singura femeie imnograf reprezentata pe prima pagina a unui Triod, tiparit la Venetia in 1601, care include reprezentari ale celor mai cunoscuti imnografi ai Bisericii.

Despre "Casiana monahia“, pr. prof. Petre Vintilescu precizeaza ca ii intrece cu mult pe imnografii secolului al IX-lea, care, desi manuiau foarte bine condeiul, adoptau un stil bombastic. "Cassia“, "Icassia“ sau "Cassiana monahia“, asa cum este amintita de cartile de cult, era "inteligenta si inzestrata cu un remarcabil talent poetic“, stralucind "prin originalitate in opera sa, in care stia sa uneasca delicatetea simtirii cu o adanca religiozitate si cu o energica francheta“ (pr. prof. Petre Vintilescu, "Poezia imnografica“).

Viata Sfintei Casiana

Sfanta Casiana s-a nascut intre anii 805-810 in Constantinopol intr-o familie de aristocrati. Trei cronicari bizantini - Pseudo-Grigorie Logothethul, Gheorghe Monahul (Gheorghe Pacatosul) si Leo Gramaticul, amintesc faptul ca ea a participat la o "infatisare a mireselor” organizata pentru tanarul Teofil Iconoclastul de mama lui vitrega, Eufrosina.

Captivat de frumusetea Casianei, tanarul imparat s-a apropiat de ea si i-a zis: "Prin femeie [au intrat in lume] cele josnice", facand aluzie la pacat si la suferinta care la care a dus pacatul Evei. Casiana a raspuns prompt: "Si prin femeie [au venit si] cele mai alese", trimitand astfel la nadejdea de mantuire adusa in lume de intruparea lui Hristos prin Nascatoarea de Dumnezeu. Ranit in orgoliul sau de replica severa a Casianei, Teofil s-a razgandit si a ales-o drept sotie pe Teodora.

Casia a intemeiat un asezamant monahal in 843 in vestul Constantinopolului, langa zidurile Imparatului Constantin, devenind totodata stareta a acestuia. Chiar daca multi cercetatori atribuie aceasta decizie insuccesului cu privire la relatia cu imparatul Teofil, o scrisoare a Sfantului Teodor Studitul indica faptul ca ea avea alte motivatii pentru a alege viata monahala. Sfanta Casiana Avea o relatie apropiata cu manastirea vecina a studitilor, ce conata intr-un rol central in re-editarea cartilor litrugice bizantine in sec. IX-X.

Astfel, ea a avut relatii stranse cu apropiata Manastire Studion care avea sa joace un rol crucial in reeditarea cartilor liturgice bizantine in secolele IX-X si care a permis astfel supravietuirea operei Casianei.

Se crede ca a trecut la cele vesnice inainte de 865 i.Hr.

Sfanta Casiana - Opera imnografica

Sfanta Casiana a compus un numar mare de imne liturgice, o parte din ele fiind incluse in cartile de cult ortodoxe, precum Mineiele si Triodul. Traditia si cercetarea manuscriselor atribuie Sfintei Casiana 49 de imne religioase si 261 versuri profane in forma epigramelor si a versurilor gnomice sau sentinetelor morale (Ex: Urasc bogatul ce se vaita de parc-ar fi sarac.). Aceste opere se gasesc in numeroase manuscrise datand din secolele XI – XVI, si poarta numele Casia, Eicasia sau Icasia.

In cartile bisericesti nu se afla acum canoane cu numele sau, ci numai irmoase, anume irmoasele Canonului Sambetei celei Mari pana la oda 6. Unii cercetatori ii atribuie si textul “Canonului pentru cei morti”. Sfintei Casiana i se mai atribuie stihirile: la Nasterea lui Hristos, la sarbatoarea Sfintilor Mucenici Samon si Aviv (15 noiembrie), la Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, la sarbatoarea Sfintilor Mucenici Eustratie si Auxentie (13 decembrie).

Cantarea Casianei - "Doamne femeia ceea ce cazuse”

Sfanta Casiana a scris multe cantari liturgice, dintre care cea mai cunoscuta este cea care-i poarta numele, anume Cantarea Casianei, unul dintre cele mai frumoase imne din Saptamana Patimilor, cantat la Denia din Marea Miercuri: "Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita, si tanguindu-se a adus Tie mir mai inainte de ingropare, zicand: Vai mie! Ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune. Ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Al caror sunet auzindu-l cu urechile Eva in rai in amiazazi, de frica s-a ascuns. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu? Sa nu ma treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel ce ai nemasurata mila."

Modul in care a fost alcatuita stihira este, potrivit traditie, unul inedit. Astfel, expresia "de frica s-a ascuns“ este un adaos al imparatului bizantin Teofil (829-842), care se afla in vizita la manastirea in care Casiana se retrasese (manastire fondata, de fapt, de ea insasi), tocmai in momentul in care ea compunea aceasta idiomela. Din dorinta de a nu-l intalni pe imparat, Casiana a fugit in timp ce Teofil vizita chiliile. Intrand in chilia Casianei si gasind pe masa aceasta idiomela, imparatul a adaugat cuvintele: "de frica s-a ascuns“. Se pare ca ele nu se refereau in mod expres la Eva (care L-a auzit pe Dumnezeu umbland prin gradina raiului "in amiazazi“), ci mai de graba la Casiana, care, auzind ca imparatul se apropie de chilii, a fugit si s-a ascuns. Vazand la intoarcerea in chilie acest pasaj, Casiana nu l-a sters, ci a continuat scrierea stihirii.

Acest imn este considerat a fi o capodopera a poeziei religioase. Nu este pentru intaia oara cand “femeia pacatoasa”din Evanghelia dupa Luca, apare in imnografia greaca. Si Sfantul Roman Melodul i-a inchinat un condac. Potrivit bizantinistului rus Alexander Kazhdan, imnul nu se refera la Maria Magdalena, deoarece numele Mariei nici nu a fost vreodata mentionat. In timp ce Roman Melodul, potrivit lui A.R.Dyck, urmeaza linia evanghelica, Casia, pe de alta parte, prezinta mai ales relatia metafizica dintre pacatos si Dumnezeu: eroina imnului ei nu are pretentia de a fi mai dreapta decat altcineva (un fariseu de exemplu), insa, cu umilinta, ea ingenuncheaza inaintea Domnului si isi cere iertare.

Limbajul troparului este un mozaic compus din cuvinte, fraze si ecori din Sfanta Scriptura, in special din Psaltire. Structura si stilul troparului Casiei sunt influentate de cei sapte psalmi penitentiali (6, 31, 37, 50, 101, 129, 142), dintre care trei (37, 50,142) sunt cantati in timpul Utreniei din Marea Miercuri. Ca si acesti psalmi, troparul este adresat lui Dumnezeu, implorand mila Sa.

doamne ajuta..

Multumesc ca m-ai burdusit cu poezioare si cantecele care sa-mi ajunga pe viata. Multumesc ca mi-ai aratat pentru prima oara un apus de soare. Si ca te-ai plimbat cu mine prin ploaia care siroia.

Si ca am strabatut impreuna, iarna, plajele care scartaiau sub talpi. Multumesc ca m-ai lasat sa aduc acasa pietre si scoici si ramuri uscate.Multumesc ca mi-ai adapostit broscutele.Multumes c pentru trairea emotionanta de a fi vie.

Multumesc pentru cuvintele tale " Staduieste-te. Munceste din greu. Si daca nu reusesti, indreapta-ti atentia spre altceva. " M-au scutit de multa suferinta. Multumesc pentru ca nu mi-ai aruncat niciodata in fata : " Ti-am spus eu. " Ma rog... destul de rar.

Multumesc ca esti intotdeauna acolo. Fara sa te impui. Fara sa ai pretentii. Acolo.

Disponibila la orice ora pentru un sfat contra tusei, pentru ortografie, carti bune, pete, Mozart, cadouri pentru prieteni, cum se folosesc bibliotecile, idei pentru cuvinte incrucisate. Si toate celelalte.

Cu bagajul facut, gata sa vii daca e nevoie. Imediat.

Pentru umarul pe care sa plang. Pentru ca am cui sa spun vestea. Cineva cu care sa rad de ce e caraghios. Cineva cu o rezerva inepuizabila de dragoste. Indiferent ce am facut. Intotdeauna...

doamne ajuta..

După modelul occidental, tot mai multe femei aleg să-şi ­”închirieze” trupul, timp de nouă luni. Pentru foarte multe dintre ele, banii proveniţi reprezintă o sursă de venit, mai ales pentru cele care nu lucrează şi au copii de crescut. Cine poate fi mamă-surogat?

Oamenii apelează la fertilizarea in vitro în situatia în care atât soțul, cât și soția sunt infertili ori doar unul dintre ei este, sau, chiar dacă amândoi sunt fertili, femeia nu poate duce la termen o sarcină. Deseori, mama-surogat este mama biologică a copilului, conceperea copilului făcându-se prin intermediul inseminarii artificiale a acesteia cu “sămânța” prelevată de la bărbat. Pentru această procedură, se prelevează de la cuplu ceea ce este necesar pentru cultivarea embrionului. Dupa încheierea procesului de fertilizare, embrionul este implantat în uterul mamei-surogat.

Mama-purtătoare poate să fie o rudă sau o persoană apropiată cuplului, cu condiția să fi născut un copil (să fi dus o sarcină până la capăt). Cu câțiva ani în urmă a fost realizat la tv un reportaj despre un cuplu care a ales ca mama purtatoare să fie chiar bunica viitorului copil!

Romania se poate “lăuda” cu cea mai în vârstă mamă, o femeie de 66 de ani a dat naștere unui copil în ianuarie 2005, după un lung proces ce a implicat tratamente hormonale. Această doamnă simbolizează capacitatea medicinei romanești de a ajunge din urmă medicina occidentală.

In România, infertitlitatea este văzută ca o boală. Din acest considerent, deputatul PDL Mihaela Şandru, a propus reglementarea regimului juridic al reproducerii umane asistate medical.  "În ipoteza în care unul dintre cei doi soţi nu poate să aibă copii, atunci, de comun acord cu celălat soţ, să aibă posibilitatea să folosească o a treia persoană pentru a da naştere unui copil”. Prevederile fac parte dintr-un proiect de lege depus la Parlament  și este o chestiune de timp până când va obține un punct de vedere din partea Colegiul Medicilor . D-na deputat este susținută de preşedintele subcomisiei, dl. Daniel Buda care a explicat faptul că România este o ţară care are probleme serioase cu natalitatea, iar instituţia mamei-surogat există în foarte multe ţări ale UE şi ale lumii.

Care este procedura?

După ce doritoarea intră în contact cu familia, urmează procedura de fertilizare în vitro. După naștere, copilul este dat spre adopție părinților, care plătesc în schimb o sună de bani. Există si riscuri, deoarece în Romania nu există încă o lege care să reglementeze aceasta situație, totul rezolvându-se printr-un simplu act notarial, prin care mama purtatoare se obligă să predea bebelușul imediat dupa naștere. Lucrurile se pot complica dacă mama surogat se atașează de copil și nu mai dorește să-l dea. În ce privește compatibilitățile medicale, medicul specialist îndruma cuplul doritor cât și mama surogat/purtătoare la o serie de  analize ce vor fi suportate de catre cuplul doritor.

Întrucât românul e inventiv, la ora actuala legislația “permite“ obținerea unui copil născut prin această procedură doar prin metoda adopției. Etapele sunt următoarele:  copilul este declarat ca fiind al mamei purtatoare cu tatăl biologic; se emite un certificat de naștere pe numele celor doi; mama purtătoare renunță la copil; apoi mama biologică își adoptă propriul copil de la instituțiile acreditate; se emite un nou certificat de naștere.

Este o afacere?

"Caut mamă purtatoare, tânără, sănătoasă, între 25 și 32 de ani. Preț: 17.000 de euro", sună anunțurile din ziare, sau  „Mă ofer mamă-surogat pentru 15.000 de euro. Negociabil!“ Se vehiculează și suma de 35.000 de euro, „salariul" unei mame surogat.

Eu, personal, am întâlnit două cazuri de mame-surogat, în ultimele 4 luni. Situațiile erau diferite. Nu știu exact ce sume au  primit doamnele, dar cu siguranță au fost răsplătite. Erau două situații diferite: una avea deja un copil, era văduvă și avea o situație materială critică, iar cealaltă a fost «păcălită» de o familie de intelectuali să le doneze copilul, după ce au supravegheat-o toată perioada sarcinii, au dus-o la medic, i-au modernizat și apartamentul.

În prima situație, totul a părut ca o relație extraconjugală, iar copilul a fost recunoscut de tată, fiind trecut în certificatul de naștere, și plasat părinților noi încă de la ieșirea din maternitate, având aceștia «grijă » să fie  întocmite acte notariale prin care mama biologică renunță la toate drepturile ei.

Cealaltă, a fost sfătuită să renunțe la bebeluș, ajungând ea însăși la concluzia că nu este capabilă să-l crească, suferind de depresie. Nici unul din aceste cazuri nu poate fi incriminat pentru că “părinții iubitori” s-au  ocupat de documentele necesare intrării în legalitate a creșterii și îngrijirii copilului respectiv.

Care este poziția Bisericii cu privire la acest fenomen

Această nouă modalitatea la care apelează familiile care nu pot avea copii, nu este agreată de Biserica Ortodoxă. În acest sens avem mărturia părintelui  Constantin Necula, consilier al Mitropoliei Ardealului: « Facem apel la bunul simţ al oamenilor şi sperăm să nu se mai copieze modele occidentale nocive. În plus, selecţia embrionară ştim că ar presupune şi îngheţarea celorlaţi embrioni, deci Biserica nu poate să susţină aşa ceva!"»

O poziţie oficială a fost afișată de  Biserica Ortodoxă Rusă, care se bazează pe convingerea că “un embrion este un viitor om, şi nu doar o acumulare de celule sau o parte a corpului mamei”, iar Biserica “apără demnitatea vieţii umane din momentul conceperii sale până la dispariţia naturală a omului”. De asemenea, este condamnată folosirea aşa-numitului material genetic al donatorului, care “creează probleme morale persoanei născute, ca urmare a unor astfel de proceduri”.  Purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Ruse, părintele protopop Nikolai Balaşov, a declarat: “Teoretic, copilul poate avea doi taţi, dar unul biologic şi altul care l-a crescut, şi două mame, una biologică şi alta care l-a purtat în timpul sarcinii”. Ca şi în cazul aşa-numitei “mame surogat”, utilizarea acestor metode ar putea pune “probleme identităţii fiinţei umane, şi auto-înţelegerii”(...). Mai multe puteți citi pe site-ul ortodoxia.md.

Efecte morale asupra mamei

Din câte am observat, există două categorii de femei dornice de a deveni mame-surogat, amândouă vulnerabile, una constând din femeile fără educatie,  iar cealaltă din femeile fără bani, și cu siguranță în fața lui Dumnezeu nu este o virtute să te folosești de aceste femei. Apoi, de la cele două celule microscopice până la minunea de copil e un drum lung, pe care îl duce altă femeie și ea se atașează in timpul sarcinii de copilul pe care îl poartă în pântece. Cine are copii înțelege lucrurile acestea foarte bine..

Dincolo de modernitatea acestui fenomen, e foarte dureros că femeile ajung să apeleze la astfel de soluții, din motive financiare. Și că, atât mama purtătoare, cât și părinții biologici, nu au frică de Dumnezeu, ba mai mult încearcă să se substituie lui Dumnezeu. Nu numai că nu au credință, ci nu Îl recunosc pe Dumnezeu drept Creatorul Vieții.

Despărțirea de mama care l-a născut, când se produce imediat după naștere, copilul o  percepe ca abandon. Deoarece această mamă este singura ființă pe care o cunoaște. Cu certitudine nu se va bucura când va fi încredințat părinților biologici, numai pentru că au aceleași gene.

Nimic nu este mai bineplăcut lui Dumnezeu decât fapta bună, măreață, de a adopta un copil abandonat sau maltratat, pentru că faci un lucru minunat pentru acel suflețel, însă este inacceptabil să supui cu bună știință o ființă umană traumei abandonului dintr-o dorință egoistă.

Ce atitudine avem?

Să nu uităm că suntem creația lui Dumnezeu, chipul și asemănarea Lui, iar Dumnezeu a binecuvântat nașterea de fii, în repetate rânduri, zicând multor perechi: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul” (Facere IX, 1). Iar celor asupra cărora a venit sterilitatea, ca nenorocire, ca formă de blestem împotriva celor care nu împlinesc voia Sa, nu rămân fără speranță. Pentru că Dumnezeu este Proniator și așteaptă rugăciunea noastră. Un exemplu este cel al lui Isaac. Acesta "s-a rugat Domnului pentru Rebeca, femeia sa, ca era stearpa; și Domnul l-a ascultat, iar femeia lui, Rebeca, a zămislit" (Facere XXV, 21).

Sterilitatea constituie o stare provizorie, care trebuie depașită, prin ea Dumnezeu manifestându-şi atotputernicia, arătându-Se ca Cel ce poate să biruiască slăbiciunea și mărginirea firii. Deoarece  adesea, tot așa cum boala are menirea de a fi tămăduită în chip miraculos, și sterilitatea pare să nu aibă alt sens decât manifestarea harului lui Dumnezeu, Care poate s-o desființeze. Fenomenul social al mamelor-surogat poate lua amploare, poate deveni legal, dacă  nu judecăm cu inima și cu frică de Dumnezeu..

doamne ajuta..

E lucru mare să întâlneşti astăzi o tânără care să-şi dorească un copil. Adeseori, e copleşitor pentru o mamă cu unul, doi copii să-i crească şi să răzbată într-o lume în care poverile devin de nesuportat, mai ales dacă nu porneşti la drum cu gândul la ajutorul lui Dumnezeu. Când întâlneşti însă o mamă care a crescut paisprezece copii - cinci fete şi nouă băieţi - nu-ţi rămâne decât să te înclini în faţa acestei Icoane de smerenie.

Atâta bogăţie are doamna Neculia Zănoagă din Galaţi, o mamă între mame, care a împlinit frumoasa vârstă de 61 de ani. Cu greu, cu emoţie şi cu ajutorul fiului său Ştefan - al zecilea copil, dascăl la o biserică din Galaţi - am convins-o pe doamna Neculia să accepte să ne mărturisească despre ce înseamnă să fii o Mamă între mame, o Mamă atât de bogată, o mamă model, fără cont în bancă, fără averi, dar sigur cu un cont în Cer.

Despre Dânsa am auzit vorbindu-se frumos în Casa Domnului, cum că ar fi mamă a şase dascăli şi o preoteasă între cei paisprezece copii. „Am dat naştere la paisprezece copii, din care doisprezece, la rându-le, au copii,  numără cu glas tare doamna Neculia. Am şi douăzeci şi trei de nepoţi...”

Mai ales, această Mamă de profesie are nerostite griji şi nevoi, zile şi nopţi de rugăciune, de lacrimi ştiute doar de Cel de Sus, de frământări şi doruri şi multă iubire necondiţionată. Are veşnică recunoştinţă faţă de Hristos, fiindcă venirea pe lume a doamnei Neculia a fost darul lui Dumnezeu.

Amintiri din vremea Războiului

„Eu m-am născut într-o familie cu şapte copii, am fost al şaptelea copil în familia noastră, într-o casă plină de nevoi... Venirea mea pe lume a fost alegerea şi regăsirea părinţilor mei, ne povesteşte gazda noastră. S-a întâmplat după revenirea tatălui meu din Rusia, unde fusese luat prizonier dintr-o confuzie, în vremea ultimului război mondial...”

Ochii limpezi ai doamnei Neculia se înneacă în lacrimi. Şi amintirea despre tatăl Dânsei e dureroasă, fiindcă venind cu treburi la Galaţi, în toiul celui de-Al Doilea Război Mondial, „când tatăl meu a pus piciorul pe peronul gării s-a trezit luat cu forţa şi urcat într-un tren de prizonieri nemţi şi români care au fost duşi în Rusia.
A fost luat ca să fie la număr, fiindcă dispăruse dintre prizonierii nemţi un bărbat. Patru ani, mama nu a ştiut nimic despre tata. Apoi am venit eu pe lume...”

Fiecare prunc - un dar al lui Dumnezeu

Şi această recunoştinţă a fost un motiv puternic pentru ca doamna Neculia să primească la rându-i cu mare bucurie fiecare prunc pe care Dumnezeu i l-a dat. Apoi să-i crească, să-i ferească de apă şi de foc, să le oblojească rănile, să le alunge întristările. Să-i iubească necondiţionat.

Bogăţia aceasta duhovnicească a doamnei Neculia am intuit-o ascultându-i cântând pe cei şase fii ai Dânsei. Şi ascultându-i în Casa Domnului, ne-am întrebat: „Oare, cine este fericita mamă care i-a născut?” Poartă numele de Neculia Zănoagă.

Şi complicitatea lui Ştefan ne-a dezvăluit misterul acestei armonii cereşti pe care au moştenit-o cei şase dascăli şi cântăreţi de muzică bizantină... „Mama este o fiinţă deosebită, iar noi am primit de la Dumnezeu harul şi darul de a cânta şi de la mama pacea rugăciunii... Mama nu poate începe ziua fără rugăciune, aşa că dimineaţa după ce se trezeşte pe la ora cinci şi jumătate, între ora şase şi până la ora opt îşi face rugăciunea...”

Şi slavă lui Dumnezeu, pentru că doamna Neculia are multe rugi de dus pentru Adriana, Gabriel, Dumitru, Tincuţa, Mihai, Ionel, Dorina, Nicolae, George, Ştefan, Constantin, Maria, Petru şi Ana. Acestea sunt cele paisprezece vlăstare pe care mi le povesteşte doamna Neculia ca într-o rugăciune de mamă...

„Adriana, fiica mea cea mare, este preoteasă în judeţul Tulcea şi are unsprezece copii. Gabriel este cântăreţ şi a terminat Conservatorul... Din cei nouă feciori, şase sunt dascăli şi cântăreţi şi slavă Domnului că i-a înzestrat cu aşa un dar. Fiindcă ce este mai frumos decât să poţi cânta şi să-i dai slavă lui Dumnezeu”, rosteşte ca pentru sine doamna Neculia. Şi când aduci cântare Lui, te rogi de două ori la Dumnezeu.
Doruri şi rugăciuni

Astăzi, doamna Neculia locuieşte în casă cu Ştefan, care este căsătorit şi are o frumuseţe de copil, pe Maria. Mama se roagă ca într-o bună zi şi Petru să fie şi el la casa lui, dar nu o neglijează nici pe Ana, mezina, care este elevă la un liceu gălăţean...

Smerita mamă are un noian de rugăciuni de dus, de dimineaţă până în dimineaţă. Suferă pentru fiecare înstristare a copiilor şi nepoţilor, dar se şi bucură pentru fiecare reuşită împreună cu ei şi cu Dumnezeu. Deşi sunt şi necazuri şi suferinţe nemeritate... „Au fost şi momente când eram întrebată dacă sunt ţigancă sau sectară, ne spune doamna Neculia. Când oamenii aud că ai atâţia copii, acestea sunt primele curiozităţi”.

Numai Dumnezeu nu are curiozităţi în această privinţă. El tace şi primeşte rugăciunile doamnei Neculia şi se bucură că această creştină dreptmăritoare are o arhitectură sufletească aparte, şi pe lângă problemele ei zilnice, îşi face timp şi pentru câte vreun sărman... Asta ne-a spus-o tot Ştefan, la care doamna Neculia s-a supărat de mama focului. „Doamne, mamă, dar nu suntem la târg, ca să ne arătăm puţinele fapte bune pe care le facem...” „Dar, mamă, tu meriţi mai mult!”, îi răspunde Ştefan...

Am lăsat-o pe doamna Neculia să se roage pentru soţul plecat la cele veşnice de opt ani... Să poarte dorurile şi rugile pentru toţi cei care îi fac casa şi inima pline. Fiindcă, oricât de mare ar fi un copil, el rămâne tot copil pentru mama sa... Doamna Neculia este o Icoană de smerenie, o Mamă care a înţeles că o fiică a Maicii lui Dumnezeu are veşnic o complicitate cu Viaţa. Este jertfitoare, neobosită şi iubeşte Viaţa necondiţionat.

În fotografia alăturată apar 12 din cei 14 fraţi.

doamne ajuta..

Luni începe Postul Paştilor, un lung dar frumos drum către Învierea Domnului. Semnificaţiile şi frumuseţea postului sunt adânci şi uneori greu de înţeles, dar totuşi primul pas pe cale este înfrânarea de la o parte din mâncăruri: lapte, ouă şi carne, toate produsele de origine animală în general.

Auzim voci care spun: „Lasă să nu ţin eu post, dar să fac alte fapte bune” sau “Ăsta să fie păcatul meu, că nu postesc...”

Dacă aceste cuvinte vin din gura unei persoane care nu merge des la Biserică şi nu are o relaţie apropiată cu Dumnezeu, atunci e uşor de înţeles că acest om nu conştientizează menirea postului şi folosul pe care-l poatea avea postind. Dacă aceste vorbe sunt rostite de un creştin apropiat de Biserică şi de Dumnezeu atunci e posibil să fie împătămit de mâncare şi cu greu să renunţe la ea.

„Lasă să nu ţin eu post, dar să fac alte fapte bune” e echivalent cu a spune: „Lasă să nu învăţ eu dar să iau note bune” sau “Lasă să nu mă antrenez eu dar să dau gol”. Cei ce vorbesc aşa intuiesc foarte bine că finalitatea postului este fapta bună, şi nu un scop în sine. Dar oare poţi ierta, dărui sau iubi fără post?

Ce-ar fi dacă un jucător de fotbal s-ar duce la antrenorul său şi i-ar spune: „Domnule antrenor să ştiţi că eu de luni nu voi participa la antrenamentele ţinute înaintea fiecărui joc, ci voi veni direct la meci. Oricum ştiţi şi dumnevoastră că important este să dai gol şi să câştigi. Mă ştiţi că joc bine, şi că dau goluri, aşa că nu vă supăraţi pe mine. Asta să fie problema! să dau eu goluri şi să nu vin la antrenamente.”

Ce credeţi că i-ar răspunde antrenorul?

Cu siguranţă i-ar spune: „Tinere, eşti un jucător bun, ai ajutat echipa de multe ori, dar dacă renunţi la antrenamente, calitate jocului tău va scădea. Vei obosi mai repede pentru că nu vei mai avea condiţie fizică. Nu te vei înţelege cu colegii pe teren pentru că nu vei cunoaşte tactica abordată la fiecare joc. Vei juca din ce în ce mai egoist pentru că vei vrea mereu să demonstrezi că tu poţi da gol şi fără antrenament, stricând astfel jocul echipei. Cu timpul alţi jucători îţi vor lua locul în echipa de start, pentru că vor fi mai bine pregătiţi fizic şi tactic, iar tu vei ajunge pe banca de rezerve. Şi nu peste multă vreme vei observa că şi rezervă e greu să fii, pentru că intrând în timpul jocului în teren trebuie să aduci un plus de vitalitate echipei, ori tu fără antrenamente făcute de câteva săptămâni, mai mult vei încurca jocul. Dragul meu, dacă renunţi la antrenamente renunţi de fapt la fotbal.”

Ce-ar fi dacă cineva ar vorbi cu Mântuitorul Hristos şi i-ar zice: „Doamne! De luni începe postul, dar eu nu vreau să postesc, ci o să încerc în schimb să fac fapte bune: să dau milostenie, să nu mai vorbesc urât, să mă enervez mai puţin, să mă rog mai mult, pe scurt, să încerc să fiu mai bun . ”

Ce credeţi că i-ar răspunde Domnul?

E posibil să-i zică aşa: „Iubitul meu, şi Eu când eram pe pământ am postit 40 de zile în pustiu, deşi Fiul Omului este fără de păcat. Am făcut asta pentru că fiind în trup şi trăind pe pământ omul este mereu supus ispitelor. Ispitele vin de la trup, din lume şi de la diavol. Dacă diavolul M-a ispitit pe Mine şi pe tine te va ispiti, dar vei putea tu oare să face faţă ispitelor?

Eu pentru asta am postit, ca să arăt tuturor că omul poate trăi şi fără mâncare, hrănindu-se doar cu Duhul Sfânt. Omul nu era aşa cum e astăzi. Înainte de a cădea în păcat, nu avea nevoie de apă, de mâncare, de somn, pentru că atunci trăia aproape de Mine şi nu-i lipsea nimic. Dar a căzut, n-a ascultat de Mine, urmând sfatul diavolului, vrând să cunoască binele şi rău. În ziua când a mâncat din pomul oprit atunci împreună cu toată creaţia a cunoscut moarte în toate aspectele ei. Atunci s-a depărtat de Mine.

M-am făcut om ca să ridic omenirea din păcat, să-l fac pe om Dumnezeu asemenea mie! Dar chiar şi aşa, Eu nu oblig pe nimeni. Pe cel ce vine la Mine îl voi primi şi-l voi mântui şi de va crede, nimic nu-i va fi cu neputinţă. Dar cel ce nu crede vă păşi în întuneric căutând debusolat fericirea acolo unde nu este.

Postul te va ajuta să scapi de haina morţii şi să te apropii de Mine. Postind de mâncare vei renunţa de bună voie la plăcerea pe care ai poftit-o cu atâta râvnă la început.

Diavolul merge ca un leu răcnind abia aşteptând să te arunce în iad. Singur nu vei reuşi să faci faţă ispitelor. Va găsi cumva să te ispitească, în aşa fel încât să te enervezi din orice, iar apoi să te facă să judeci, să vorbeşti urât... Te va tulbura uşor şi apoi cu greu vei mai avea putere să ierţi, să dăruieşti şi să iubeşti.

Nu eşti singur, întreaga Biserică posteşte!

Dacă nu poţi renunţa să mânânci carne cum vei avea putere să renunţi la tine în favoarea celuilalt?

Dacă ţi-e greu să posteşti, îţi va fi oare uşor să-l ierţi pe cel ce ţi-a greşit?

Postul e prima treaptă pe calea urcuşului duhovnicesc. Mâncarea multă şi grea oboseşte trupul, întunecă mintea, şi-l apleacă pe om cu faţa spre poftele iraţionale. Postul uşurează trupul, limpezeşte mintea, dă putere sufletului, sporeşte rugăciunea, ridică faţa spre cer... Uită-te la chipurile sfinţilor ce Mi-au făcut voia! Uită-te pe pereţii bisericilor şi vei vedea trupuri uscate de post dar pline de Duhul Sfânt.

Fiule, dacă Eu am postit şi tu trebuie să posteşti! Dacă Eu am înviat şi tu vei învia!”

Concluzie: postul e un antrenament pentru jocul vieţii....

doamne ajuta...

Dumnezeule Cel Prea Înalt, Care eşti slăvit de toată făptura cu cântări de laudă, Cel Ce Te odihneşti pe scaunul slavei, dar nu Te depărtezi nici de scaunele inimilor smerite, Izvorul Cel pururea curgător al bunătăţii, Care adapi din destul brazdele inimilor umilite şi trimiţi la bună vreme lumina şi căldura iubirii Tale de oameni, ca să culegi din lanul sufletelor spicele faptelor bune, Însuţi Îndurate Stăpâne, Oceanul milostivirii întru Care cufundăm toate nădejdile noastre de mântuire, Cel nevăzut de heruvimi, dar arătat de oameni în oglinda Trupului Unuia Născut Fiului Tău, ia aminte la nevredncele noastre rugăciuni şi revarsă din destul tuturor roua milei Tale dătătoare de pace.

De vei căuta la nevrednicia noastră, vom fi după dreptate aruncaţi în focul cel veşnic, căci ca nişte desfrânaţi am vieţuit, îmbrăţişând patimile cele osânditoare ale sufletului şi trupului nostru. N-am plinit poruncile Tale şi totdeauna întru prostia noastră am căutat să aprindem focul patimilor, dar prin aceasta nu am reuşit decât să aprindem focul dreptei Tale mânii şi ne-am supus judecăţii. Însă nevoind încă să ne pierzi pe noi întru fărădelegile noastre ai îngăduit să aşezi înaintea noastră acceastă rânduială binecuvântată a postului, ce este oglinda în care privim sufletele noastre urâţite de păcat şi ne tânguim ca Adam, cerând veşmântul milostivirii Tale. Nu ne ruşina pe noi nici pe această cărare a pocăinţei pe care am pornit, ci arată-ne biruitori asupra vrăjmaşilor nevăzuţi, întrarmându-ne cu sabia rugăciunii Tale, cu care să tăiem toate gândurile osânditoare. Curăţeşte inimile noastre, trimitând apa îndurărilor Tale întru care îneacă toată cugetarea cea pătimaşă. În noroiul slavei deşarte pururea alunecăm şi cădem în groapa tuturor răutăţilor, fiind cu totul osândiţi. Tinde-ne mână de ajutor Stăpâne, şi ne urcă pe noi pe muntele nevoinţelor, dăruindu-ne totodată şi lumina pocăinţei.  

Prin gustarea din otrava păcatului ne-am pricinuit moarte sufletului şi ne-am despărţit de petrecerea întru lumina poruncilor Tale. Dar ca Un Milostiv vino întru întâmpinarea noastră şi ne dăruieşte îmbrăţişarea iertării. Greu apasă asupra noastră povara trupului celui legat cu lanţurile patimilor. Însă Tu, Hristoase, ca Unul Ce până în adâncurile iadului Te-ai pogorât, ca să dezlegi blestemul lui Adam, pleacă-Te cu milă şi spre noi. Pentru tămăduirea noastră de cumplitele neputinţe ale sufletului şi trupului ne-ai rânduit acest canon al postului; pentru aceasta, învredniceşte-ne şi pe noi a-l plini cu inimă curată şi cu nădejde în purtarea Ta de grijă. Dăruieşte lacrimi de gânduri umilite, ca să spălăm toată necurăţia inimii şi ochii noştri cei întinaţi cu priveliştile păcatelor luminează-i, ca totdeauna să contemple icoana frumuseţii Tale luminate de virtuţile ce ne poartă pe calea asemănării cu Dumnezeu. Mâinile noastre grabnic lucrătoare spre fapte osânditoare îndreptează-le spre lucrarea poruncilor Tale.

Picioarele cele ce aleargă în căile deşertăciunii le abate spre cărarea faptelor bune. Mintea noastră cea spurcată de gânduri rele o curăţeşte cu mulţimea îndurărilor Tale şi o fă primitoare de cugetări dumnezeieşti. Cu mirul înţelepciunii Tale bine înmiresmează mintea noastră pe care am stricat-o cu mirosul cel greu al gândurilor necurate. Inima pe care Însuţi ai sfinţit-o ca tron al înţelegerilor înalte ce desfătează mintea heruvimilor noi, nevrednicii am făcut-o groapă primitoare de gunoiul patimilor. Cinstea dumnezeiască Stăpâne, cu care ne-ai încununat pe noi am pierdut-o, făcându-ne slujitori patimilor. Zidirea mâinilor Tale suntem, toţi pecetluiţi cu gândul voinţei Tale de mântuire, dar neascultând poruncile Tale, ne-am abătut pe căile nedreptăţii. Din pământ m-ai zidit şi cu suflarea duhului iubirii Tale m-ai arătat ca o făptură minunată, încununată cu frumuseţe dumnezeiască. Dar eu neluând seama la cinstea cu care m-ai învrednicit m-am coborât în adâncul fărădelegilor.

Însă, pentru că sunt făptura mâinilor Tale, ce ascund icoana darurilor Tale, măcar că e prăfuită de patimi, o, minune, cu dor priveşti spre mine, cel nevrednic. Dar eu nu pricep nici măreţia fiinţei mele, fiind cufundat în somnul neştiinţei, şi nu înţeleg nici înălţimea chemării spre îndumnezeire. Cu totul sunt trup şi toată viaţa mea nu îşi are curgerea decât pe orizontală printre furtuna grijilor lumeşti. Vai, mie ! Că am nesocotit înălţimea chemării Tale şi m-am făcut rob patimilor stricătoare, deşi în gândul Tău am fost zidit ca împărat peste toată zidirea. Darurile cele veşnice ale milostivirii Tale voieşti să mi le dai, dar eu alerg după bunurile trecătoare ale acestei lumi. Mă îndulcesc de cuvintele dumnezeieşti, dar la vremea lucrării faptelor sunt biruit de însăşi trândăvia mea. În urechile inimii îmi răsună cuvintele înţelepciunii, dar când mi se cere lucrarea cea mărturisitoare a credinţei uşor sunt biruit de patimi şi îndemnurile luminoase mi se par o povară prea grea de purtat în faptă.

Cum mă voi înfăţişa înaintea Ta Stăpâne, când vremea vieţii pentrecându-o în păcate, nu am învăţat nici până acum a mă ruga ? În lanţurile multor neputinţe şi patimi mă văd totdeauna pe mine legat, dar lenevirea şi împietrirea inimii mele în necredinţă nu-mi dau voie să alerg spre limanul rugăciunii. Patimile mă covârşesc, dar tot rămân încleştat în lenevirea de a mă ruga. Cum voi câştiga mântuirea, când nesocotesc toate virtuţile şi sunt străin de cercetarea păcatelor mele ? Cum mă voi înfăţişa înaintea Ta când nu am început a învăţa nici alfabetul rugăciunii. Mă îngrozesc de judecată, osânda mă înspăimântează, dar tot nu vin la pocăinţă. Însuşi mă deznădădjuiesc de îndreptarea mea prin propriile puteri. Pentru aceasta, Te rog pe Tine, Izvorule al milostivirii, cu judecăţile pe care le ştii, adu-mă pe mine la limanul pocăinţei, ca să câştig şi eu izbăvire din muncile cele cumplite gătite pentru păcatele mele.

Iată vremea postului îmi stă înainte. Nu ştiu cum să pun început pocăinţei mele, dar te rog pe Tine să ridici norul patimilor de pe cerul inimii mele şi să-mi dai ploaie de lacrimi cu care să înmoi pământul inimii mele, cel uscat de arşiţa patimilor. Tinde-Ţi mâna Ta dintru înălţime şi ne binecuvintează pe noi, pe toţi, dând din destul fiecăruia ca Un Milostiv, talanţii darurilor Tale spre înmulţirea cu înţelepciune în vremea postului. Iar la sfârşitul perioadei de nevoinţă rânduite să-Ţi aducem şi noi ca văduva din Evanghelie cei doi bănuţi ai micilor noastre osteneli, postul şi rugăciunea, cu care să aflăm iertarea păcatelor, aşezându-i în vistieria milei Tale. Dă-ne Stăpâne, a ne nevoi cu înţelepciune în aceste zile rânduite de Tine spre curăţirea sufletelor şi trupurilor noastre. Însuşi păzeşte piciorul nostru de alunecarea în cursele înşelăciunii, pe care vrăjmaşii noştri nevăzuţi pururea ni le întind, voind a ne prăbuşi pe noi în adâncul iadului. Dar Tu, ca Un Milostiv, nu ne lăsa Doamne, pradă dinţilor lor, ci întăreşte-ne cu puterea Ta dumnezeiască. Îmbracă-ne cu veşmântul milostivirii, ca să privim cu bunăvoinţă şi dragoste pe aproapele nostru.

Dă-ne şi coiful nădejdii în vremea tulburării gândurilor rele şi întrarmează-ne cu săgeţile rugăciunii de foc, ca să doborâm pe vrăjmaşii cei ce ne necăjesc. Moise a postit 40 de zile şi a primit din mâna Ta tablele legii, însă acum Însuţi scrie cu degetul Tău dumnezeiesc gândurile înţelepciunii Tale, care să ne călăuzească la tot lucrul cel bun. Suntem firi slabe şi lesne biruite de păcat, dar cu braţul puterii Tale ridică-ne deasupra valurilor patimilor noastre şi dă-ne a privi spre adâncurile milostivirii Tale. Pune în inimile noastre dragostea de rugăciune şi cu adierile dorului Tău învăluie sufletele noastre. Învaţă-ne a iubi mai mult curăţia şi mintea noastră o arată tablă a cugetărilor îngereşti scrise cu slovele Duhului Tău înţelepţitor. Să se atingă de inima noastră împietrită scânteia iubirii Tale de oameni şi să o prefacă în ceară în care cu degetul Tău dumnezeiesc să închipui cuvinte iubitoare faţă de aproapele. Greu suferim povara neputineţelor noastre şi adesea ne tânguim fiind biruiţi de vărjmaşii noştri nevăzuţi, dar adâncul milostivirii şi îndurărilor Tale este mare, deci totdeauna sprijineşte-ne cu braţul Tău puternic pe cărarea postului.       

(Molitfelnic)...

doamne ajuta...

În prima săptămână a Postului Mare în care ne aflăm acum, se săvârşeşte în toate bisericile ortodoxe slujba Canonului Sfântului Andrei Criteanul.

Programul este astfel: Slujba Canonului se împarte în patru şi se săvârşeşte luni, marţi, miercuri şi joi. Iar în săptămâna a cincea a postului, miercuri seara, se va săvârşi iarăşi aceeaşi slujba dar de data această toată odată.

Mai jos puteţi asculta minuata slujba Canonului de Pocăinţă înregistrată de la Catedrala Patriarhală anul trecut:

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here --> Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here --> Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here --> Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here --> Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here --> Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here --> Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

• Iubirea prin ochii IPS Bartolomeu
• Grupul Minisong - Ciobănaşul
• George Enescu - Rapsodia Romana
• Dorul prin ochii IPS Bartolomeu Anania
• Ce este recunoştinţa?...
• 
  

Postirea e o stare potrivita firii umane, normala pentru om. Viata adevarata este un neintrerupt post. Postesti, adica renunti la orice desertaciune pentru a-I face loc lui Hristos. Cum spune Mantuitorul, in pustie: "nu numai cu paine se hraneste omul, ci cu tot cuvantul lui Dumnezeu". Iata sensul postului.

Postul este o disciplina cel putin la inceput destul de dificila, dar nu ar trebui sa ne  infricoseze, ba chiar sa ne bucuram. Fiindca neingreunarea trupului si nealimentarea cu produse animale deschid calea  energiilor dumnezeiesti. Foamea trupeasca se transforma in dorul de a fi in preajma lui Dumnezeu, in foamea de Dumnezeu a inimii. Iar hranindu-ma cu adevarurile lui Dumnezeu, nu mai incape alta hrana in mine. Sau asa ar trebui sa fie.

Cine va posti?

Cui ii este greu sa incerce sa tina post, nu- L cunoaste pe Dumnezeu.

Mantuitorul ne arata cum sa postim. El a postit (nu numai in cele 40 de zile, in pustie), cu gandul numai la Tatal, vrajmasul nemaiavand loc in El. Ca om, a facut exercitiul renuntarii trupesti si mentale la mancare si ganduri, dandu-ne noua exemplu si putere de a face si noi asemenea.<!--more Citeşte tot-->

Postul Mantuitorului este o inaugurare a vietii normale de infranare, pe care El avea s-o traiasca neintrerupt. Toti postitorii, pustinicii, sfintii  au facut-o (devenind si ei, la randul lor, modele de urmat). Infranarea trebuie sa fie totala, adica sa fii cu atentia numai la voia lui Dumnezeu. Postul de mancare este chipul tuturor infranarilor mantuitoare.

Postul disciplineaza mintea, pentru a nu mai deregla sistemul firesc al trupului. Dumnezeu i-a dat omului posibilitatea de a-si controla  viata, dar el nu-si foloseste aceasta posibilitate. In post se pune in miscare capacitatea nefolosita a omului de a se infrana de la ceea ce nu-i este de trebuinta.

Sa te adancesti in duhul gandirii lui Dumnezeu, sa te imbraci in mentalitatea Lui, sa fii una cu  gandirea  dumnezeiasca si  sa nu mai concepi altceva decat ce concepe Dumnezeu, sa te simti real traind in aceasta gandire.....Ce minune ne cere noua Dumnezeu! Acesta e postul  cu adevarat sfintitor, Aceasta e Viata!

Din pacate, noi ne targuim cu postul, ceea ce arata ca n-am inteles nimic, desi suntem Ortodocsi. Ne e este greu sa renuntam la pofte, la activitatile obisnuite, nu incercam sa devenim mai buni, mai iubitori de Dumnezeu si de aproapele. Credem in adevarul adevarat al dragostei, dar il punem in discutie cand e vorba sa-l traim.

Rasplata dumnezeiasca va avea numai cel ce va iubi dumnezeieste, cel ce merge la spovedanie pentru a se curati de pacate, cel ce se impartaseste cu Trupul si Sangele Mantuitorului, cel ce isi manifesta dragostea fata de aproapele. De exemplu, cel ce face fapte bune, de ochii oamenilor, isi va lua aici plata. In ce consta plata? in satisfactia ca e socotit om sfant. Valoarea faptei tale va fi viata vesnica, dupa ce-ti vei dovedi credinta prin dragostea traita, nu inchipuita.

Gandirea noastra ar trebui sa fie  preocupata de ceilalti oameni. Mereu sa avem in minte chipul cuiva. Dar nu numai gandurile noastre sa se  indreapta spre ceilalti oameni, ci si inima.Sa  ne preocupe sa facem ceva, pentru cineva. In felul acesta, inima noastra devine lacas al dragostei, casa a dragostei, adapostirea , cu pretuire dumnezeiasca, a valorilor tuturor oamenilor. Si inima noastra, deci, cu Hristos in ea, Care ii are pe toti impreuna cu El, e dragostea lui Dumnezeu intrupata in noi.

Mantuitorul Iisus Hristos ne soune de atatea ori: "Privegheati neincetat si va rugati" Postul ne ajuta sa simtim mai bine dragostea lui Dumnezeu, sa o intelegem mai profund, traind-o si daruind-o la randul nostru. Intelegem cat il pretuieste Dumnezeu pe om si invatam sa ne pretuim si noi semenii si pe noi insine ca faptura a lui Dumnezeu.Sa invatam sa ne rugam pentru ceilalti, sa aiba suflete bune, sa primeasca ajutor de Sus, sa contribuim la mantuirea lor. Domnul tine la acest fapt: Iubiti pe dusmanii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, sa va para bine de binele aproapelui, ca de al vostru, sa va para rau de raul aproapelui ca de raul vostru si sa va doara de el, ca de voi insiva. in post, e necesar sa  facem exercitiul dezintoxicarii de meschinarie si rautate.

Postul sa fie o opera de reparatie, de restaurare dupa masura lui Hristos, Care sta gata sa lucreze impreuna cu noi aceasta desavarsire. Sa fim atenti, in tot postul, sa pastram rugaciunea aceasta a inimii care, cu fiecare bataie a ei, il recunoaste pe Hristos. Postul sa nu fie doar o forma goala, o lauda desarta, ca uite, noi purtam chipul lui Hristos si mergem pe urmele Lui. Sa dovedim, real, prin postirea noastra, ca nu numai cu paine se hraneste omul, ci cu tot duhul dragostei lui Dumnezeu, cu duhul inimii Lui. Cu aceasta se hraneste omul, in mod normal, nu cu atentia la toate cele spre care il trimit patimile si simturile lui. Omul se hraneste, in inima sa, cu duhul inimii lui Hristos, care e dragoste.

Inima putreda, cea fara pretuire dumnezeiasca de oameni, s-o curatim si sa inlaturam ce-i uscat in noi. In timpul postului, sa ne cautam si sa ne vedem goliciunea  inimii, sa depistam partile  ei intunecoase care nu primesc gandirea despre oameni a lui Dumnezeu. Sa fim sinceri  cu noi insine!

Dumnezeu sa ne ajute sa parcurgem Postul Craciunului asa cum se cuvine!...

doamne ajuta...

Deşi imediat atunci îi ceream iertare lui Dumnezeu totuşi tot trist şi supărat eram, tot aveam mustrări de conştiinţă. În momentele acelea am zis în gândul meu: "5 minute o să tac din gură pentru tine Doamne, ca să mă ierţi pentru ce am făcut!" Şi tăceam...

Din clipa în care m-am hotărât să tac pentru Dumnezeu, am început să simt uşurare în suflet, am început să simt o mângăiere şi o pace liniştitoare. Simţeam că Dumnezeu primeşte jertfa aceasta de la mine...

Se terminau cele 5 minute, şi aşa rău îmi părea rău....că tare bine îmi făcuse tăcerea.

Şi ziceam iar: "iar o să tac 10 minute pentru tine Doamne, şi pentru tot răul pe care l-am făcut". Şi tăceam...<!--more Citeşte tot-->

Şi-n momentele acelea de pace începeam să mă rog uşor, începeam să-mi cer iertare, îmi adunam gândurile şi simţeam cum harul lui Dumnezeu vine cu drag înapoi la mine.

Am aflat pe pielea mea că mâncarea multă alungă harul lui Dumnezeu şi ne înconvoaie spre pământ. Dar am aflat că şi vorba multă, mândria, lauda de sine şi judecare celorlalţi alungă Harul lui Dumnezeu chiar mai repede.

"Cel ce nu-şi cunoaşte greşelile îşi înfrânează limba, iar vorbăreţul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Tăcerea lui Iisus l-a impresiofat pe Pilat, liniştea omului duhovnicesc mistuie slava deşartă."

Alte cuvinte ale sfinţilor părinţi despre tăcere din Filocalie puteţi găsi aici...

doamne ajuta...

"Venit-a postul, maica curăţiei, cea care învinovăţeşte păcatul şi este vestitoarea pocăinţei, purtarea îngerilor şi mântuirea oamenilor; să strigăm credincioşii: Dumnezeule, milueşte-ne pe noi!".

"Dă-mi Hristoase, ploi de lacrimi, în ziua cea plăcută a postului, ca să plâng şi să-mi spăl întinăciunea cea din pofte şi să mă arăt Ţie curăţit, când vei veni din cer Judecător, Doamne, să judeci pe oameni, ca un judecător şi singur drept."

"Cu înfrânare să ne sârguim toţi a smeri trupul, trecând dumnezeiasca măsură a postului celui fără de prihană. Şi cu rugăciuni şi cu lacrimi să căutăm pe Domnul, Cel ce ne mântuieşte pe noi, şi uitare răutăţii desăvârşit să făcem, strigând: greşit-am Ţie, mântuieşte-ne ca odinioară pe niniviteni, Hristoase Împărate, şi ne fă părtaşi împărăţiei cereşti, mult-Îndurate."

(Triod - cântări din prima săptămâna a Sfântului şi Marelui Post)

Suntem în săptămâna a 5-a a Postului Mare iar obiceiul este ca în Joia aceste săptămâni să se cânte Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Slujba Canonului, asemenea deniilor, se va ţine miercuri seara începând cu orele 16, 17 sau 18 în funcţie de programul fiecărei biserici. Este una dintre cele mai profunde şi mai puternice rugăciuni din tot calendarul liturgic al Bisericii Ortodoxe.

Acest bogat şi frumos canon este, în acelaşi timp, meditaţie biblică şi rugăciune de pocăinţă. Canonul Sfântului Andrei Criteanul este un dialog al omului păcătos cu propria sa conştiinţă, luminată de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocăieşte plânge că nu a urmat pilda luminoasă a drepţilor virtuoşi, ci robia patimilor arătate în mulţi păcătoşi, dintre care unii nu s-au pocăit, iar alţii s-au mântuit tocmai fiindcă s-au pocăit.<!--more Continuare -->

Cu inima plină de smerenia vameşului, cu strigătul de iertare al fiului risipitor şi cu gândul la înfricoşătoarea judecată, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arată, deodată durerea şi puterea pocăinţei, leac şi lumină a învierii sufletului din moartea păcatului.

Rugăciunea vameşului "Dumnezeule, milueşte-mă pe mine păcătosul!" devine, în Canonul Sfântului Andrei Criteanul, ritmul şi respiraţia pocăinţei în stăruitorul stih: "Milueşte-mă, Dumnezeule milueşte-mă!".

Canonul cel Mare se cântă în Biserică în timpul perioadei de pocăinţă a Postului Mare al Sfintelor Paşti, tocmai pentru a se arăta că toţi oamenii au nevoie de pocăinţă şi de iertare a păcatelor pentru a ajunge la mântuire.

(Foame şi sete după Dumnezeu - Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române).

doamne ajuta...

Postul îi este de trebuinţă creştinului pentru a-i limpezi mintea, pentru a-i trezi şi dezvolta sensibilitatea, pentru a-i dirija voinţa într-o direcţie pozitivă. Aceste trei capacităţi ale omului se întunecă şi se atrofiază cel mai mult ,,de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii“ (Luca 21, 34) şi prin acestea ne îndepărtăm de Dumnezeu, Izvorul vieţii, cădem în păcat, în stricăciune şi deşertăciune, desfigurând şi întinând în noi chipul lui Dumnezeu. Lăcomia burţii şi concupiscenţa ne ţintuiesc de pământ şi am putea zice că ne retează aripile sufletului.

Ştiţi cât de înalt era zborul celor ce s-au dat pe sine postului şi înfrânării? Planau în ceruri asemenea vulturilor; fii ai pământului fiind, trăiau cu mintea şi cu inima în ceruri, auzeau acolo cuvinte negrăite, învăţau dunmezeiască înţelepciune. Cât de mult se înjoseşte omul fâcându-se rob pântecelui, mâncării şi băuturi! Îşi perverteşte firea, cea creată după chipul lui Dunmezeu, se face asemenea dobitoacelor necuvântătoare, căzând chiar mai jos decât acestea.

Vai nouă, cât de mult suferim din pricina patimilor, năravurilor noastre nelegiuite! Ele ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu, să ne iubim semenii, să îndeplinim poruncile Domnului. Ele fac să prindă rădăcini în noi ucigătorul egoism trupesc, care, de cele mai multe ori, duce la pierzanie veşnică.

Astfel, beţivului, pentru a-şi satisface o plăcere trupească şi pentru a se îndobitoci, nu-i pasă că cheltuieşte o groază de bani, dar se zgârceşte când este vorba să dea un bănuţ unui sărac; fumătorul risipeşte în vânt zeci şi sute de ruble, iar când ar trebui să dea câţiva bănuţi unui sărac, spre mântuirea propriului sau suflet, pregetă; iubitorul de haine luxoase, de mobilă şi tacâmuri scumpe şi la modă cheltuieşte ca să-şi facă pofta sume imense, dar trece indiferent şi dispreţuitor pe lângă săraci; cei cărora le place să mănânce bine şi care nu se dau înlături să cheltuiască pentru o masă zeci şi sute de ruble nu se îndură să dea săracilor nici măcar un sfanţ.

Postul îi este necesar creştinului deoarece, de la înomenirea Fiului lui Dumnezeu, firea omenească a fost înduhovnicită, îndumnezeită şi noi tindem acum spre Împărăţia de sus, care ,,nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14, l7). ,,Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte“ (1 Corinteni 6, l3). A mânca şi a bea înseamnă a face o patimă pentru plăceri trupesti şi aceasta este o caracteristică a păgânilor, care, necunoscând desfătări spirituale, cereşti, îşi irosesc viaţa în plăcerile pântecelui, mâncând şi bând în exces.

De aceea Domnul osândeşte, nu o dată, în Evanghelie această păgubitoare patimă. Este oare rational ca omul să trăiască mereu într-un delir al pântecelui, într-un râgâit de mâncare? Poate fi redus omul la o bucătărie ambulantă, sau laun coş în continuă fumegare, cu care i-am putea compara, pe bună dreptate, pe cei ce fumează continuu? Ce plăcere poate f iaceea să trăieşti mereu în aburi de mâncare şi în fum de tutun? Cu ce ar putea semăna casele noastre? De ce să viciem aerul cu miasme, pe care să le şi respirăm şi, mai presus de aceasta, de ce să ne întunecăm şi să ne asfixiem
sufletul, să ucidem în el cele din urmă potenţe?...

doamne ajuta...

Omul nu poate trai inchis in nici o clipa in prezent El nu e satisfacut niciodata de ceea ce ii da prezentul. El spera la ceva mai mult de la viitor. El spera ca poate scapa de greutatile prezente, in viitorul mai apropiat sau mai departat; sau ca va avea mai mult decat ii da prezentul; sau ca va ramane in fericirea prezenta. El se transcende mereu spre viitor.

Niciodata nu socoteste ca a ajuns la capatul drumului, ca are totul si pentru totdeauna in prezent. Chiar despre moarte, nu crede ca va incheia existenta lui. El aspira spre absolut, care nu-i poate fi dat in viata pamanteasca. Aceasta il face sa vada in moarte nu un final, ci mai degraba o trecere, deci sa vada in ea si ceva pozitiv. Omul crede ca va ajunge la absolut, trecand prin moarte din viata aceasta, in care nu afla absolutul. Astfel, nu mai asteapta moartea numai cu frica, ci si cu nadejde. Nadejdea sadita in fiinta lui nu-i lasa sa admita ca fiinta lui e destinata unui sfarsit total prin moarte. Heidegger, care a analizat o seama de trasaturi existentiale ale fiintei omului, n-a vazut si trasatura existentiala a nadejdii. De aceea, a conchis ca omul este o “existenta spre moarte”. Se poate spune ca omul este o existenta spre moarte, daca se are in vedere existenta lui pur pamanteasca. Dar nadejdea nu poate admite ca existenta pamanteasca e singura pe care o are omul.

Omul nu e numai cat se vede. Nadejdea nu se limiteaza la cele ce se vad si se pot avea in viata aceasta. Aceasta arata ca transcenderea traita de om nu e o simpla transcendere spre un viitor ai vietii sale pamantesti, ci o transcendere adevarata spre existenta sa de dupa moarte, in unire cu Absolutul personal și iubitor. Iar Absolutul, de la care spera ca-l poate satisface deplin, nu poate fi gasit in lumea aceasta. De aceea, omul este stapanit de aspiratia spre o adevarata transcendere, care nu merita acest nume cand se limiteaza la trecerea de la o clipa la alta in viata pamanteasca. Omul e stapanit de aspiratia spre Absolut; el vrea transcenderea spre Absolut.<!--more-->

Camus socoteste nadejdea ca o amagire nerealista. Lumea ni se reveleaza ca o absurditate nerationala si prin faptul ca nu ne indreptateste la nici o nadejde. Trebuie sa acceptam lipsa de nadejde ca cea mai realista atitudine. Dar implinirea nadejdii nu trebuie sa asteptam sa ne vina din lumea exterioara. Mai este si o alta existenta superioara lumii. Nadejdea tine de fiinta omului, caci aceasta nu poate fi gandita si traita fara o astfel de nadejde. Aceasta ar paraliza orice vointa de activitate a omului, Ar face pe om mort spiritual in fiecare clipa. Viitorul n-ar fi considerat ca facut si de noi sau ca interesandu-ne prea mult. Cugetandu-l astfel, am ramane intr-o atitudine de resemnare fatalista. Daca am nadajdui numai intr-un viitor pamantesc am accepta ca va fi produsul exclusiv al unor forte, al unor legi ce nu depind si de noi. In zadar socoteste Camus ca renunta de a vedea o anumita lege in lume. El vede o lege asupra careia omul nu are nici o putere. El admite o oarecare nadejde in implinirea unor dorinte pamantesti, legate de trup. Dar nu admite o nadejde a unei vieti viitoare, ridicata la alt plan decat al satisfactiilor pur materiale si trecatoare. Moartea are ultimul cuvant. De aceea, lumea e absurda.

Dar de aici se vede iarasi ca absurdul nu stapaneste asupra lumii decat pentru cei ce nu vad in ea altceva decat ceea ce intereseaza trupul. Absolutul e implicat in reducerea lumii la materie si ta legile ei. Aceasta elimina orice sens din existenta. Dar pe ce se intemeiaza contestarea indreptatirii unei trasaturi atat de esentiale a naturii omului, ca nadejdea si credinta intr-un sens al existentei? Pe increderea exclusiva in ceea ce se intampla cu trupul. Pe negarea intregii complexitati a vietii spirituale, care deosebeste pe om de animal. Pe increderea exclusiva in simturi uitandu-se ca in simturi nu e prezenta numai o senzatie biologica, ci ca lucrarea lor e plina de o constiinta si o gandire.

Existenta spiritului fiind pentru om o evidenta de care nu se poate face abstractie, el e indreptatit sa recunoasca si speranta unei vieti viitoare dupa moartea trupului. Identitatea si unicitatea omului nu se reduc la trup. Sau are foarte putin izvorul de trup. E mai rational pentru om sa creada ca spiritul de care e legata identitatea sa, la care Sine, nu dispare o data cu trupul. Daca omul nu e numai obiect al unor legi oarbe, chiar si in calitate de trup, ca participant la subiectivitate, e superior lor. Si atunci are drept sa spere ca existenta sa nu este supusa in intregime unor astfel de legi. Si e indreptatit sa creada ca exista Subiect avand totala putere asupra acestor legi.

Mai e de observat ca nadejdea e dorinta unei persoane de a vedea implinite anumite bucurii ale ei de alte persoane. Iar cum aceste impliniri nu se realizeaza deplin in lumea aceasta, nadejdea se indreapta spre o viata viitoare si, o data cu aceasta, si spre o Persoana suprema eterna, Care asigura aceasta viata viitoare si implinirea omului.

doamne ajuta...

Postul este prilejul cel mai bun sa ne gandim la faptele noastre, la cat de mult ne osandesc ele, la cat de mult ne ajuta ele spre mantuirea noastra...Desigur nu trebuie sa fim nepasatori nici inainte de post si nici dupa post de sufletul nostru, pentru ca nu stim cand vine moartea...

Parintele ne spunea asa: Noi invatam in Biserica Ortodoxa ca nu exista moarte, ci exista viata ....Poate unii zic: ce zice nebunul asta aici? Dar asa este frati crestini nu exista moarte cand lucram mantuirea noastra prin fapte bune si ne pazim simturile noastre ca nu cumva unul din ele sa strice templul Duhului Sfant care este trupul...Deasemenea sa fim atenti si la uneltirile diavolilor care nu sunt putine...caci cu mare viclenie si usurinta patrunde in mintea noastra cand exista o slabiciune.

Noi sa incercam sa zidim slabiciunea noastra prin lacrimi, rugaciune si post ...daca din nepasare lasam ca zidul sa cada, se va prabusi tot efortul nostru de a invinge ispitele diavolilor....Dar unde exista cuget de indreptare este si Dumnezeu, pentru ca asemenea fiului risipitor, tatal acestuia nu i-a amintit de ceea ce a fost inainte, ci l-a primit cu bratele deschise ...

Mare si nepretuita este intoarcerea pacatosului inaintea Domnului, pentru ca atunci nu se bucura numai Dumnezeu, ci tot Raiul se bucura si da slava lui Dumnezeu! Pocainta cea mai scurta a fost a talharului de pe cruce care intr-o clipa a castigat Raiul doar crezand in Iisus Hristos...si ce e mai frumos sa auzi: "Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai!" Cat de minunate sunt aceste cuvinte...parca a-i da orice sa stii ca vei primi odihna vesnica in sanul lui Dumnezeu!<!--more Continuare -->

Deasemenea sa pazim simturile noastre fugind de locurile unde suntem ispititi ca nu cumva unul din madularele noastre sa fie prilej de stricaciune prin lucrarea demonica...caci este spre folosul fiecaruia sa piara unul din madulare, decat sa piara toate...Ochii sa ii pazim permanent pentru ca nu degeaba se spune: "Ochii sunt oglinda sufletului!" Si cum sa ii pazim? Daca oriunde mergem ne ispitesc trupurile fetelor/barbatilor sau alte ispite care intra prin ochii nostrii sa plecam capetele noastre in pamant si asa sa mergem si pe strada spre folosul sufletului. Ca atunci ochii nostri privesc spre pamant si ne aducem aminte ca din pamant am fost facuti si in pamant ne vom duce...acesta e postul ochilor nostri.

Urechile noastre deasemenea sunt un mod de a patrunde ispitele diavolilor care doresc vatamarea auzului spre a ne lipsi de Rai si de bunatatile lui...Auzul daca nu este pazit provoaca mari patimi daca nu e rugaciunea fierbinte la mijloc ! Cand mergem printre oameni sa cugetam la cele sfinte, la bunatatile Raiului si focurile iadului,s a ne rugam Domnului sa ne fereasca de ispite si sa intareasca sufletul nostru! Deasemenea sa ne gandim la Judecata de Apoi in ce parte vom fi: stanga sau dreapta? Si sa ne aducem aminte de cuvintele: Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte!Acestea sa rasune in urechile noastre ...cuvantul care il sadeste pe Dumnezeu acolo inlauntrul nostru. Cand luam parte la astfel de ispite venite prin auz sa alergam mai grabnic la rugaciune ca mintea sa nu se tulbure si in rugaciunea noastra sa ne rugam si pentru cel cazut prin care a venit ispita! Acesta e postul auzului!

Sa fim mai atenti deasemenea la ceea ce vorbim pentru ca multe sunt ispitele care vin din vorbele oamenilor,vorbe putrede si negandite care darama intr-o clipa zidul mantuirii lor si al altora daca nu se pazesc! Daca nu ne dam seama care sunt ispitele ce vin sa ne rugam Domnului sa ne ajute sa ne pazim de vorbele putrede, de a participa la barfe  ,la subiecte indecente si nu in ultimul rand de injuraturi sa ne ferim!I se va ierta omului orice pacat, dar  pacatele contra Duhului Sfant nu i se vor ierta nici in veacul acesta, nici in veacul viitor, ci se va face vinovat vesnic de ele! Sa luam aminte la acestea ca gandirea noastra sa nu se intineze cu cele lumesti! Sa fim mai rugatori, sa ne autodepasim cu ajutorul lui Dumnezeu si sa nu ne aratam ca postim, sa fie fata noastra luminata si nu posomorata, caci ne vom osandi de vom face asa!

Postul este universul tuturor simturilor noastre care trebuie pazite si  care se imbina cu harul cel dumnezeiesc ! Postul prin abtinerea de la unele alimente este deasemenea importanta, deoarece mancarea de post in cantitati rezonabile ne ajuta la pazirea simturilor noastre...neaprinzand in noi pofta trupeasca in special si alte pofte pierzatoare de suflet!

Sa fim curati inaintea Domnului si sa ne grabim sa castigam Raiul, sa ne silim a castiga imparatia cerurilor ca doar "o singura viata avem! Traieste viata ta la maxim..." dar in sens de desavarsire spirituala si nu in lucruri pierzatoare de suflet: petreceri, serate, cluburi, desfranare.etc!

Domnul sa va lumineze si sa fim asemenea unor copilasi pentru a mosteni Raiul si impreuna cu ingerii sa cantam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le! Amin

doamne ajuta...

Am intrat in postul Sfintelor Pasti. Dupa cum stim, postul este o perioada de curatire launtrica, de purificare. As numi postul fiind chiar o perioada a iertarii, o perioada a reintoarcerii, a regasirii. Postind, ne intoarcem la Dumnezeu (II Paral. 20, 3; Isaia 58, 6; Ioil 2, 12)- iar prin Tainta Sfintei Spovedanii primim iertarea de pacate. Insa noiide multe ori confundăm Postul cu o dieta, un regim sau un mod de hranire cat mai sanatos.

Nu cunoastem sensul adevarat al postului, si nici nu ne gandim la urmarile acestuia.

,,Batranii postesc, ei bine, de ce sa facem si noi ca ei? Nu e prea frumoasa tineretea? Atatea bunatati...” Intr-adevar, in tinerete suntem orbiti de bunatatile lumesti-si nu de cele duhovnicesti. Poate fi postul o cale spre bunatatile ceresti? Da. Cand postim, in primul rand, postim pentru EL. El ne hraneste, acceptam hrana Lui desavarsita. Hrana fiind insusi Voia Domnului si nu voia noastra. In al doilea rand, postul poate fi şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă – Caci ,,Iubirea este o taina pe care Dumnezeu a pus-o in sufletul omului, care are la baza ei jertfa. Nu exista jertfa fara iubire si iubire fara jertfa". In acelasi timp este si o renunţare de bună voie de la ceva care ne este îngăduit – izvorâtă din iubirea şi din respectul pe care le avem faţă de Dumnezeu-precum spunea Parintele Cleopa.

De ce ,,inraripare a sufletului”? Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Postul potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesăţioase, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi-l uşurează”. Ce inseamna a inaripa sufletul? Ca rugaciunea sa se inalte spre cer, ii trebuiesc doua aripi; postul si milostenia. Postul ne inaripeaza sufletele incununandu-le cu Bucuria cea Vesnica si Adevarata. Postul nu poate fi insotit fara rugaciune. De asemenea, nici rugaciunea fara post nu poate fi inaltata spre Domnul.<!--more-->

,,Il inalta si-l usureaza”. Cat de minunate sunt aceste cuvinte...doar citindu-le, ar trebuii sa descoperim in noi dorinta de cautare, de cugetare si de neincetata pregatire asupra postului. Asupra ,,inaltarii sufletelor noastre”. Dar pentru aceasta, trebuie sa postim nu doar cu trupul, ci si prin faptele noastre sa iL marturisim pe Hristos, sa se arate in ele lucrarea Domnului. Cum pot fi faptele noastre bineplacute in fata Domnului?

Sf. Ioan Gura de Aur ne spune “Postiti? Aratati-mi-o prin fapte. Cum? De vedeti un sarac, aveti mila de el; un dusman, impacati-va cu el; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l invidiati; o femeie frumoasa, intoarceti capul. Nu numai gura si stomacul vostru sa posteasca, ci si ochiul, si urechile, si picioarele, si mainile voastre, si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre sa posteasca ramanand curate si de hrapire si de lacomie. Picioarele, nealergand la privelisti urate si in calea pacatosilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumusetile straine… Gura trebuie sa posteasca de sudalme si de alte vorbiri rusinoase”. Mântuitorul spune: „Când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc” (Matei 6, 16). Pe vremea Mântuitorului Iisus Hristos erau cărturarii şi fariseii şi alţi oameni care voiau să fie lăudaţi pentru post. Acestia se ungeau cu smoală, ca să se arate că-s slabi, că-s tristi sau necajiti. Dar ce folos avem daca le urmam exemplul? Vom primi oare Cununa cea Nevestejita daca oamenii ne vor aprecia sau lauda pentru post? Vom avea vreun folos daca ne vom intrista in fata celorlalti? ,,Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi spală faţa ta”; să te arăţi vesel, să nu ştie toată lumea că posteşti.

Asadar, sa ne veselim intru cele ale Domnului slujindu-i si multumindu-i pentru Hrana cea Cereasca. Sufletele noastre sa le inaripam cu postul, iar rugaciunea-,,maica" sa ne fie pe Scara Mantuirii.

doamne ajuta...

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).

Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?

Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.

Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.<!--more Citeşte tot-->

Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte.

Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el tot prin post.

(Sfântul Ioan Gură de Aur).

doamne ajuta...

Suntem în Postul Paştelui, un post lung şi anevoios, plin de ispite dar şi de bucurii. În fiecare duminică bisericile sunt pline, sute de oameni se-mpărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului, dar totuşi cei care vin la Sfânta Liturghie reprezintă maxim 10% din populaţia totală a ţării noastre. Asta înseamnă că 90% din oamenii de lângă noi nu merg la Biserică şi nu ţin post.

Aşa stând lucrurile majoritatea oamenilor din viaţa noastră mănâncă lapte, carne şi ouă atunci când noi postim. Se întâmpla adesea ca în aceeaşi casă, la aceeaşi masă unii să ţină post şi unii nu. Gândiţi-vă ce ciudat este ca soţul să mânânce la prânz o ciorbă de perişoare şi o friptură iar soţia să mănânce supă de legume şi fasole bătută.

Am trecut şi eu de multe ori prin astfel de situaţii, care mai de care mai ciudate.

De exemplu, ziua mea şi a soţiei mele, Larisa,  cade aproape mereu în postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Nu obişnuim să ne ţinem ziua, dar câteodată simţim nevoie să facem ceva special, să mâncăm ceva bun, să fie o zi deosebită. Mi-aduc aminte când eram studenţi, de ziua noastră mergeam şi cumpăram o pizza de post cu brocoli şi ceapă care ni se părea extraordinar de bună, chiar mai bună decât cele cu carne. Ne plăcea aşa mult încât chiar şi când nu era post ne-o cumpăram.

S-a întâmplat să fim invitaţi la ziua de naştere a unor prieteni de a-i noştri chiar când eram în post. Masa era bogată cu tot felul de bunătăţi şi dulciuri dar refuzam politicos şi beam doar un suc şi mâncam alune. Nu se supăra nimeni, ba dimpotrivă atrăgeam atenţie celorlalţi şi oarecum îi puneam pe gânduri. Nu era aşa greu, rezistam uşor, mai ales că atracţia unei petreceri nu e mâncarea şi băutura ci bucuria de a sta şi a-te simţi bine cu prietenii.<!--more-->

Într-un am fost la mare chiar în postul Sfintei Marii, în august. Ne-a fost cam greu, prietenii noştri vroiau să mâncăm pe la restaurant, iar  pe plaja cumpărau ba o îngheţată, ba o gogoaşă. Pâna la urma ne-a ajutat Dumnezeu şi am rezistat, la restaurant mâncam ciorbă de legume sau de fasole, cartofi prăjiţi cu salată de roşii, pe plajă fructe, suc, şi alte asemenea.

Într-un alt an am fost doar eu cu Larisa, undeva în iunie, în postul Sfinţilor Apostoli. Am prins o vreme superbă, condiţiile la hotel erau super, în staţiune nu era foarte aglomerat, a fost o vacanţa perfectă. De mâncat am mâncat salate, cartofi prăjiţi, fructe, şi produse de patiserie de post.

Ce să vă zic, am fost şi la Veneţia cinci zile, chiar în postul Paştilor. Atunci Larisa era însărcinata cu Maria şi avea dezlegare de la părintele duhovnic să mănânce de dulce, iar eu trebuia să ţin post singurel. Mai eram cu doi prieteni de ai noştri. Mi-aduc aminte că mergeam la Billa, care în Venezia avea dimensiunile unui alimentare de cartier, şi cumpărăm crochete, sos de pizza cu busuioc şi gem. Dimineaţa la micul dejun mâncam ceai cu pâine prăjită. Oricum a fost unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am vizitat vreodată şi avem amintiri extraordinar de frumoase de acolo. Venezia e locul unde totul e frumos, chiar şi mirosul. Pe străzi miroase numai a paste şi a pizza, iar câteodata mi-era aşa de foame încât inhalam cu poftă aromele ce-mi ajungeau la nas.

Acum Larisa este însărcinată cu al doilea bebe iar ea şi Maria mănânca orice, eu am rămas iar singurel la mâncărurile de post. Oricum nu mă plâng, Larisa îmi găteşte des fel de fel de mâncăruri... şi e bine.

Au fost multe astfel de întâmplări dar după câţiva ani de ţinut posturile de peste an, Dumnezeu îţi dă putere să rezişti şi nu ţi se mai pare nimic greu.

De ce ţin post? Mi-e frică să nu ţin post. Mi-e frică că Dumnezeu mă va pedepsi, după ce mi-a dat atâtea lucruri bune în viaţa mea,  măcar atât bine pot face şi eu. Mi-e frică să las postul pentru că dacă o fac simt că am lasat şi Biserica, şi că l-am lepădat şi pe Dumnezeu. Dar eu fără Dumnezeu nu vreau să trăiesc, e tare greu fără El.

Nu-i judecaţi pe cei ce nu ţin post pentru că voi, cei care postiţi, arătaţi că jugul lui Hristos e uşor, şi poruncile lui sunt viaţă şi lumină pentru toţi...

doamne ajuta...

Ce drag ne este nouă Chipul lui Hristos! În bucurie mergem şi mulţumim înaintea icoanei Lui pentru binefacerile primite, iar în necaz cu lacrimi ne plecăm înaintea Chipului Său şi cerem izbăvire. În faţa icoanei lui Hristos sufletul nostru se smereşte pentru că Cel înaintea căruia stăm este smerit, inima noastră se umple de blândeţe pentru că Cel ce este de faţă este blând, iar ochii ni se umplu de lumină pentru că Cel ce ne priveşte din icoană este lumină.

Şi, nu-i aşa că atunci când plecăm departe de casă, luăm cu noi fotografii cu cei dragi? Tot aşa facem şi acum, atâta timp cât suntem în lume - luăm cu noi, oriunde, Chipul drag al lui Hristos şi Îl privim ori de câte ori ni se face dor.

Fiecare om are un loc tainic, numai al lui, unde poartă mereu chipul celor dragi. Acel loc este inima. Şi pictori ai inimilor noastre suntem noi toţi. Zugrăvim pe pereţii acestui loc tainic şi bune şi rele. Gândiţi-vă numai la zilele în care suntem bucuroşi. Câte culori calde ne picură în inimă! Iar de suntem supăraţi ori nervoşi, plouă şi noroieşte cu negru în inimă.

Şi-aşa cum pictăm cu bucurie, în culori calde, chipurile celor dragi nouă, haideţi să pictăm şi Chipul lui Hristos pe un perete de inimă. Noi, creştinii, avem toţi talent la aşa ceva. Numai să avem şi voinţă.

Şi vom picta ochii blânzi ai lui Hristos în culoarea curăţiei, iar obrajii şi fruntea Sa le vom zugrăvi în culoarea nobleţei şi a duioşiei. Şi vom picta veşmintele Lui cu albastrul rugăciunii şi cu roşul iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Vom împodobi Chipul Său cu auriul slavei aduse din suflet lui Hristos. Nu vom uita să picurăm peste icoană lacrimi de lumină căzute din ochii noştri.

Aşadar, haideţi cu toţii să ne facem iconari în acest post!.

doamne ajuta...

„Au trimis Dumnezeu pre Duhul Fiului său în inimile voastre, carele strigă: Avva Părinte.” (Gal. 4:6)

1. De ce ne este rânduit postul? Cred că pentru a ne aminti mai bine obârşia noastră. Ca să ne amintim că nu suntem doar rodul pământului, ci al cerurilor– mai întâi de toate al cerurilor. Ca să ne aducem aminte că suntem neam ales, şi că Tatăl nostru e însuşi Împăratul cerurilor şi pământului.

2. De ce Maica noastră Biserica Pravoslavnică ne-a rânduit un astfel de post aspru? Fără îndoială, pentru ca să ne întoarcem mintea de la toate măruntele griji zilnice şi să cugetăm la ceea ce e de căpătâi şi cu adevărat contează. Ca să ne amintim obârşia noastrăşi adevărata noastră cale şi adevărata noastră patrie.

3. Ştii tu, fiul meu, de ce Maica noastră BisericaPravoslavnică ne-a rânduit postul? Negreşit, pentru a ne aminti că măcar de suntem făcuţi din pământ, nu pământul ne-a făcut, căci şi pe el a trebuit cineva să-l zidească. Ca să ne amintim de cerul care îl purtăm în noi, în această coajă trupească şi pământească. Şi să putem despărţi în noi cele cereşti de cele pământeşti, şi cele veşnice de cele stricăcioase, şi cele netrecătoare de cele trecătoare, şi pe călător de maşina călătorului.

4. În om, inima este de căpătâi. În inimă e sângele, în sânge e sufletul, în suflet e duhul. Inima trupească şi sângele sunt din pământ şi spre pământ tind, sufletulşi duhul sunt din ceruri şi spre ceruri tind. De aceea se poate vorbi despre inima din inimă, adică de inima duhovnicească din inima trupească. Căci, de nu ar fi aşa, cum ar fi putut spune Atoateştiitorul: din inimă ies gândurile rele, minciuna şi hula? Cum ar putea acestea ieşi din carne şi din sânge? Iată, acestea numai din suflet şi din duh pot ieşi!

<!--more-->

5. Duhul este în suflet şi duhul mişcă sufletul. Cum e duhul, aşa şi sufletul. Dacă duhul este robit, şi sufletul este robit. Dacă duhul este îndumnezeit, tot sufletul este îndumnezeit. Dacă sufletul tău a primit de la Tatăl lui Hristos Duhul care a fost în Hristos, atunci acelaşi Duh te va face şi pe tine fiul lui Dumnezeu. Acelaşi Duh, din inima ta duhovnicească, din miezul sufletului tău, strigă către Dumnezeu: Avva, ce va să însemne Părinte!

6. Sunt însă şi duhuri nu de la Dumnezeu, care mişcă sufletul împotriva lui Dumnezeu. Învăţaţivă să deosebiţi duhurile! Neîncetat, roagă-te lui Dumnezeu să îţi dăruiască Sfântul său Duh, acelaşi care a fost în Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos şi care S-a pogorât asupra Apostolilor la Cincizecime şi care a mişcat sufletele tuturor sfinţilor şi drepţilor până în ziua de azi.

7. În această a cincea săptămână a Postului Mare, tu vei dărui inima ta lui Dumnezeu. Şi când sufletul tău se va linişti, Dumnezeu va trimite Sfântul Duh să primească inima ta, să se sălăşluiască în inima ta şi o ia şi să o călăuzească.

8. Cum vei simţi că adevăratul Duh al lui Dumnezeu a venit în inima ta? E uşor şi simplu, spun sfinţii purtători de duh: după bucuria şi mângâierea ce se va răspândi în întreaga ta fiinţă. După pacea şi liniştea din inima ta. După puterea şi tăria şi lumina din tine. Şi mai ales pentru că nu vei putea vorbi altfel despre Dumnezeu decât zicând: Părinte!

9. Pentru aceasta, bine vei cuvânta această săptămână a Postului Mare şi bine vei cuvânta sfinţii lui Dumnezeu, care au rânduit postul. Şi vei mulţumi Maicii tale Biserica Pravoslavnică că te-a deprins cu postul. Căci vei vedea câştigul postului, iar postul se va îndreptăţi în faţa minţii tale. Slavă şi mulţumită Domnului în veac şi în veacul veacului. Amin...

doamne ajuta...

O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor - fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlernanul e cel care - până la dirimanta probă contrară - are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinta de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.

Mai departe. Hristos iartã uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: „Nici eu nu te osândesc... Mergi şi nu mai păcătui“. Nici eu nu te osândesc...

E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să-şi gradeze aprecierea, dã fiecăruia ce-i al său. Cananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară : O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare E)

E mereu - şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct - atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă ori o vorbă dispreţuitoare fată de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o conditie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încã departe fiind...). iar ori de câte ori dă, dă din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3,34 : „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură“ ?)

Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la Sine trecea - boiereşte - peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a rísipi (care-i totuna cu a jertfi) în clipe de înăltare sufletească. Şi acesta este un gest de nobil, nobilul fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi ~ dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitatie a virtuţilor mărinimoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biata contrafacere a dragostei divine ?)

Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispretul faţă de prudenti şi agonisitori; toate sunt trăsături ale gentlemanului şi Cavalerului.

Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască drept ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpânului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Qufiote, de vreme ce şi cavalerul din La Mancha le spune celor din cârciumă că sunt castelani fără s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt.

Prinţul Mîşkin, când fapta lui Ganea (personaje din romanul lui Dostoievski) nu se deosebeşte de a unui mojic şi a unui cămătar, cum reacţionează? Îi e milă şi ruşine de cel care şi-a uitat (în mânie şi-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu.

• Situaţia de creştin e totuna cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale“ însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber. Ce înseamnă credinţa? încredere în Domnul deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.

Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie) : ,,D-aia suntem nobili, ca să avem încredere“...

doamne ajuta..