În România, conform studiului UE Kids Online II 19% dintre copii au fost expuşi la imagini online cu conţinut pornografic. Dar, ţinând cont că 85% dintre copiii români au acces la internet în propria cameră, e probabil ca ponderea copiilor şi adolescenţilor care consumă pornografie să fie cu mult mai mare. Aceasta în condiţiile în care 28% dintre copiii români au mărturisit că au fost hărţtuiţi sexual prin SMS şi 52% dintre copiii participanţi la studiu au mărturisit că au fost agresaţi pe internet sau în afara lui.

Deşi copiii nu sunt pregătiţi psihologic, hormonal şi organic pentru a înţelege ce înseamnă şi a trăi un act sexual, imaginile pornografice se vor înscrie în corpul amigdalian al creierului emoţional ca nişte tipare fără cuvinte. Astfel că, atunci când se vor maturiza, vor tinde să-şi însuşească acele atitudini şi comportamente sexuale care se înrudesc cu cele înscrise deja în memorie, deşi acestea sunt, cel mai probabil, deosebit de traumatizante. Aceasta dacă copiii nu ajung ei înşişi dependenţi de pornografie, fixându-şi prin masturbare comportamentele deviante, predate de programul pomografic urmărit.

Nici pentru adulţi lucrurile nu stau prea bine din punctul de vedere al discernământului. Aceasta pentru că mesajul pornografie are capacitatea de a ocoli neocortexul, adică gândirea, acţionând direct asupra creierului emotional. Astfel că excitaţia sexuală va fi stimulată înainte ca neocortexul să poată răspunde raţional, dând semnalul de retragere, de evitare a acestui inamic de ordin neuropsihologic.

Aceasta este, de altfel, principala îngrijorare a majorităţii cercetătorilor: pornografia subminează libertatea de conştiinţă, consimţământul individului prin capacitatea pe care o are de a excita cu putere şi a creşte nivelul de anxietate până la gradul la care controlul raţional al comportamentului devine foarte dificil de realizat. Omul ajunge să fie dominat de impulsurile iraţionale ale inconştientului, de forţa instinctului de apărare şi reproducere. De fapt, chiar acesta este mecanismul de bază pe care îl pune în mişcare pornografia: deviază energia sexuală care, potrivit firii, ar trebui să fie investită în relaţia afectivă cu soţul sau soţia în scopul procreării.

În schimb, pornografia induce o stare euforică similară cu cea produsă de drog. Căci; într-adevăr, pornografia acţionează pe aceleaşi zone corticale ca şi cocaina şi heroina, producând dependenţă”.

Adică, în lipsa excitaţiei sexuale produse de pornografie, sunt trăite tot mai intens stările de sevraj - depresia şi anxietatea, durerile de cap, neliniştea şi irascibilitatea. Omul se simte tot mai puţin motivat de alte comportamente decât cele care produc excitaţie sexuală, în speţă consumul de pornografie. Aşadar, prins în lanturile dependenţei, consumatorul de pomografie este constrâns psihologic şi organic să continue consumul, chiar dacă constată că acesta i-a distrus sănătatea, familia şi viaţa.

Pornografia este însã mult mai nocivă decât drogul pentru că produce nu numai dependenţă şi dereglări organice, ci şi grave deviaţii mentale. În numai câteva săptămâni, experimentele de laborator demonstrează că, prin vizionarea de filme pornografice, se pot modifica mentalităţi, atitudini şi comportamente învăţate de-a lungul întregii vieţi. La limită, pornografia poate transfonna în violator în serie sau în criminal un individ paşnic, cu nivel social şi intelectual ridicat.

Observatiile făcute în Australia au demonstrat că legalizarea pornografiei creşte rata violurilor cu peste 250%. Şi infracţionalitatea se măreşte cu până la 500% în zonele unde se dezvoltă afaceri care implică pornografia”. De ce, în pofida daunelor uriaşe pe care le produce legiferarea pornografiei, aceasta nu este interzisă complet în multe locuri ale lumii? Pentru că forţa uriaşă de persuasiune pe care o exercită mesajul erotic asupra psihicului uman creşte vânzarea oricărui produs. Erotismul este unul din cei mai buni catalizatori ai comerţului mondial. Pe de altă parte, afacerile din vânzarea de pornografie, numai cele care sunt la vedere, ajun pe plan mondial la un profit de 57 de miliarde de dolari. În America, venitul din pornografie depăşeşte veniturile din fotbalul profesionist, baseball şi baschet adunate la un loc şi este aproape de două ori mai mare decât suma veniturilor ABC, CBS şi NBC.

Mai mult însă decât interesul comercial, cel mai mare aliat al propagandei pornografiei este ignorarea efectelor acesteia. Ori că suntem victimele mentalităţii revoluţiei sexuale iniţiate prin studiile pedofilului Kinsey“ în anii `40, ori pentru că mass-media ne saturează câmpul de conştiinţă cu un erotism obsesii; marea parte a lumii de la omul simplul la intelectual, de la muncitor la politician ignoră pericolul pornografiei, care se anunţă deja cea mai răspândită dependenţă şi maladie a tuturor timpurilor.

In acest context, am crezut că este mai mult decât necesară o informare ştiinţifică privind subiectul. Desigur, pentru mulţi dintre cei dependenţi deja de pornografie studiile citate pot părea indezirabile, dar avem convingerea că mai târziu, dacă nu vor înceta să se amăgească cu surogatul de fericire pe care-l propune pornografia, ne vor da dreptate. Mai bine însă este să ne trezim la timp pentru a ne apăra sănătatea mentală şi biologică, familia şi fericirea. Nu este uşor de aflat în epoca noastră altceva care să conducă mai repede la degradarea fiinţei umane, la suferinţă şi durere precum pornografia. Iar dacă aceasta punctează major sfârşitul civilizaţiei umane, cartea de faţă se doreşte a fi un prim reper pe calea revenirii la normalitate.

doamne ajuta..

Multe sunt lucrurile care îi caracterizează pe creştini, dar mai presus de toate sunt pacea şi iubirea. De aceea a spus Hristos: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35) şi Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă (Ioan 14, 27).

Nimic nu umple mai mult sufletul de desfătare decât faptul de a iubi şi de a fi iubit.

Nimic nu arată mai bine vrednicia unui stăpân decât dragostea şi grija faţă de supuşii săi. Aceasta este trăsătura caracteristică a stăpânilor buni. Dacă stăpânul îl iubeşte pe supusul său, toate problemele se rezolvă şi peste toate domnesc liniştea şi ordinea.

Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău, mai mult decât ne doare pentru noi înşine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Aşa cum cei care dau cu piciorul în cuie şi se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel şi cei care îi nedreptăţesc pe alţii sunt vrednici de mila noastră, deoarece îşi rănesc propriile lor suflete.

Iubirea noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii. Dacă pe unii îi iubim, iar pe alţii nu, niciodată dragostea noastră nu va fi mai presus decât a oamenilor necredincioşi. Creştinii nu trebuie să iubească aşa cum iubesc necredincioşii.

Să facem bine celor care ne fac rău, chiar dacă aceştia rămân neîndreptaţi. Astfel, păcatele noastre vor fi iertate şi vom dobândi smerenie. Atunci când alungăm din sufletul nostru orice duşmănie, avem multă îndrăzneală în rugăciunea noastră către Domnul.

Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască.
 

Hristos spune: „Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot   ce-ţi doreşti tu. Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipseşte nimic. Eu sunt slujitorul tău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tău şi fratele tău şi sora ta şi mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine. Pentru tine, Eu M-am făcut sărac şi pribeag, pentru tine am ridicat crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu. Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi împreună-moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât? De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?”

Scopul Vechiului Testament a fost să-l facă pe om din nou om, pe când scopul Noului Testament este să-l facă pe om înger. Cu alte cuvinte, pentru că răutatea l-a făcut pe om să-şi piardă trăsăturile sale specifice, ajungând până la asemănarea cu animalele iraţionale şi cu fiarele sălbatice, legea mozaică l-a scăpat mai întâi de răutate, iar legea evanghelică a harului i-a dat apoi virtutea îngerească. Scopul celor două Testamente este îndreptarea omului.

Tu, care în fiecare zi te lupţi cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanenţă de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supra-vieţuire şi eşti rănit în permanenţă. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îţi face necazuri, prietenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăşmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce învăţăm acolo nu se mai şterg din mintea noastră. Şi adesea, ce nu putem înţelege astăzi, dacă citim şi mâine, înţelegem imediat, pentru că bunul Dumnezeu ne luminează mintea în chip nevăzut. Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi nu este nevoie de înţelepciune omenească, ci de descoperirea Duhului Sfânt. Dacă cercetăm Scriptura cu atenţie şi nu în fugă, vom dobândi mântuirea propovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învăţăturile sale, vom afla adevărurile dogmatice şi vom păşi spre viaţa desăvârşită.

Să invidiaţi virtutea oamenilor sfinţi, nerăutatea, îndelunga-răbdare şi înţelepciunea lor. Vieţile sfinţilor ne învaţă cum să ne purtăm şi ne insuflă râvnă duhovnicească. Aceşti oameni nu au strălucit atât prin minunile lor, cât prin viaţa pe care au dus-o. Viaţa lor se arată luminoasă dinaintea tuturor, atrăgând harul Duhului Sfânt. Dacă nu suntem atenţi, de multe ori minunile ne fac rau.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)
doamne ajuta..

“Dar femeia se va mantui prin nastere de fii, daca va starui cu intelepciune in credinta, in iubire in sfintenie” (I Timotei 2, 15)

Din pacate astazi sunt putine familiile care se comporta crestineste. Majoritatea tinerilor iau casatoria ca pe o joaca sau o secventa trecatoare a vietii si imediat ce observa ca nu se inteleg, ca nu au aceleasi trairi si simtaminte, sau unul dintre soti greseste, de multe ori celalalt nu iarta ca un adevarat crestin.

Familia este inzestrata de Dumnezeu cu un dar pretios, copilul. O buna familie are grija de acesta, il educa si ii insufla valorile morale crestine de cand este mic.

In zilele noastre auzim foarte des, in randul multor familii expresii de genul: “ doi copii imi sunt de ajuns”, sau “ nu fac copii pentru ca nu am cu ce sa ii cresc”. De aici se poate observa lipsa de credinta in care traiesc unele familii. Este dureros, dar nu ne ramane decat sa ne rugam pentru ei. Intr-adevar si in vremurile tulburi in care traim si ne miscam, Dumnezeu nu inceteaza de a ne povatui cum crede El de cuviinta.

Viata este un dar de la Dumnezeu, si odata cu venirea pe lume a unui “pui de om”, sau a unui “ingeras”, Creatorul isi face lucrarea Sa.

Este minunat cand vezi duminica la Sfanta Liturghie, parinti impreuna cu copilasii lor aducandu-i sa se intalneasca cu Hristos prin Sfânta Împartasanie; este minunat cand vezi intr-un parc, copii care se joaca si se bucura de tot ceea ce le-a dat bunul Dumnezeu; este minunat cand vezi un copil impreunandu-si manutele pentru rugaciune; este minunat cand parintii impreuna cu copii pleaca genunchii inaintea icoanei Maicii Domnului ori de cate ori simt nevoia; este minunat cand vezi ca parintii isi cresc copii in dreapta credinta ortodoxa, cinstiti, cu dragoste pentru Dumnezeu si pentru aproapele, si totodata insuflandu-le trairea si exemplul lor propriu.

Am avut bucuria, pe care si acum o pastrez in suflet, de a cunoaste o familie din Botosani cu sapte copii, ultimul urmand sa vina pe lume in cateva luni. Aceasta familie binecuvantata de Dumnezeu, si cu credinta tare in Cel de Sus este formata din: in primul rand Dumnezeu si Maica Sa cea Sfanta, ca ocrotitori si pazitori ai familiei; urmeaza Viorel (tatal) de 48 de ani; Viorica (mama) de 43 de ani si urmatorii copii: Andreea (22 ani), Alina (21 ani), Mihai (17 ani); Maria (13 ani); George (10 ani); Ana (8 anisori), si urmeaza pruncul mult asteptat. Am spus numele membrilor familiei pentru a arata ca este un caz adevarat si fericit, nu unul inventat, cum multi ar tinde sa creada.

Ceea ce m-a impresionat pe mine la aceasta familie, este credinta pe care o au in Dumnezeu si educatia pe care parintii au insuflat-o copiilor. Tin minte ca un membru al familiei mi-a povestit un episod vrednic de luat ca exemplu pentru tinerii care urmeaza sa aiba copii. Intr-un an in perioada Postului Mare, cand trebuiau sa mearga la spovedit, cu o seara inainte toata familia de la mic la mare isi faceau impreuna canonul de spovedanie. Ce lucru minunat si de toata frumusetea! Se pune urmatoarea intrebare: “ Cati parinti de astazi mai fac asa ceva? Cati parinti  mai merg împreună cu copiii lor la spovedit?”.

Un alt episod minunat, din care se reflecta credinta parintilor s-a petrecut la manastirea Sihastria, atunci cand Viorica era insarcinata si stand de vorba cu un parinte de acolo, acel calugar i-a spus ca o sa nasca un baiat si ca o sa se faca preot. Si asa s-a intamplat; a nascut un baiat punandu-i numele Mihai, dar in privinta de a deveni preot urmeaza sa mediteze mai mult asupra acestei mari chemari.

Ceea ce este vrednic de lauda la aceasta familie este faptul ca nu s-au gandit niciodata de a avorta, nu s-au gandit niciodata de a lepada darul lui Dumnezeu, chiar daca au trecut prin vremuri grele din punct de vedere material, dar cu credinta si nadejde tare in Maica Domnului au mers mai departe.

Ceea ce trebuie sa invatam de la aceasta frumoasa familie este credinta, nadejdea si supunerea fata de Dumnezeu Creatorul, Proniatorul si Mantuitorul a toate.

Acestei minunate mame i se potrivesc cuvintele spuse de Sf. Apostol Pavel in prima epistola catre Timotei 2, 15:

“Dar femeia se va mantui prin nastere de fii, daca va starui cu intelepciune in CREDINTA, in IUBIRE, in SFINTENIE”...

doamne ajuta..

Trăim într-un veac agitat, plin de mari prefaceri si fărădelegi. Luminată de dumnezeiestile învătături ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, lumea, din beznele în care era, s-a ridicat treptat la cunoasterea adevărului, a binelui, la respectul omului, la un frumos progres moral si spiritual.

S-a putut realiza o cultură si o civilizatie crestină. S-a iesitla lumină. Omul nu mai e idolatru; nu mai e jertfit zeilor. Femeia nu mai e roaba bărbatului. Toti au devenit fii ai lui Dumnezeu.

National, progresul a mers lent si cuceririle spirituale si sociale s-au făcut cu jertfe mari. Bunăoară, românii ardeleni abia în 1848 au iesit din iobăgia austriacă. Şi România abia în 1878 aiesit de sub suzeranitatea Turciei.

Un salt enorm s-a făcut în 1918, după primul război mondial, când s-a proclamat principiul autodeterminării popoarelor, în urma căruia s-au format statele nationale. Dar după al doilea război mondial s-a produs o cădere neasteptată, o prăbusire care ne-a dat înapoi cu sute de ani: 100 de milioane de oameni au fost vânduti sovieticilor fără stirea lor.

Poate fi ceva mai nedrept si mai înspăimântător? Şi totusi, trei oameni de stat, cinici si mari betivani, au putut face acest act rusinos. Socotindu-se atunci stăpâni ai lumii, s-au suprapus puterii lui Dumnezeu pe care L-au tăgăduit prin actul lor.

Cutremurătoarea fărădelege s-a făcut din necredintă si tăgăduirea existentei lui Dumnezeu. Deci au venit marile dureri si suferinte ale popoarelor care au pătimit în temnitele si lagărele comuniste. Prin aceasta s-a restabilit echilibrul spiritual al lumii.

Detinutii au ajuns în asupriri si mari cazne, în marile lor trăiri interioare să înlăture îndoielile, si să capete pas cu pas certitudinea existentei lui Dumnezeu. În conditii extreme de distrugere, ei au rezistat si zeci de ani, desi toată stiinta lumii arată că într-un astfel de regim nu se poate rezista mai mult deun an. Cum au putut rezista atât? Prin puterile lor? Nu! Ci prin ajutorul ce l-au primit de la Dumnezeu. Prin harul Sfântului Duh. Ei au trăit sub scutul lui Dumnezeu si au ajuns la convingerea deplină, desăvârsită, că Dumnezeu este. Dar nu numai că El este, ci si că El ajută, apără, sprijină pe cei ce-L iubesc. Şi stă si de vorbă cu ei, căci L-au adus pe Dumnezeu în inima lor.

Supravietuirea detinutilor, după dramaticele suferinte prin care au trecut, este o dovadă peremptorie a existentei luiDumnezeu. Ei sunt niste martori ai existentei lui Dumnezeu si ai nebuniei tăgăduirii existentei lui Dumnezeu, ei aduc lumii mărturia lor, si ea e adevărată si sinceră, căci nu numai cuvântul,ci ei însisi sunt această mărturie.

Această mărturie o aduc si eu care abia după 13 ani de temnită am ajuns să am dovada existentei lui Dumnezeu si să mă conving de realitatea existentei Lui. Şi să pot spune: eu nu mai cred, ci stiu că există Dumnezeu. Nimeni nu-mi poate zdruncina această convingere rezultată din fapte trăite, autentice.

Azi nori negri se ridică la orizont. Forte oarbe, satanice, sunt în plină desfăsurare si luptă. Dumnezeu e tăgăduit de ele mai mult ca oricând. Sfânta Lui Biserică, stâlpul adevărului, e amenintată cu distrugerea ei. Însăsi rasa umană, care merge acum înapoi, e amenintată în existenta ei. Acum ea se distruge, lent, biologic si spiritual. Viitorul apare nesigur. Şi nici un profet nu apare să arate lumii calea salvării ei.

Căutând în Biblie, găsim cuvintele lui Iisus: «Eu sunt calea, adevărul si viata...» cei chemati spre mântuire stiu de acum calea. Şi Hristos e Dumnezeu; atotputernic, nebiruit, stăpân peste toate. (Isaia cap. 43, vers 3 si următoarele)...

doamne ajuta..

DEGEABA VINE PRIMAVARA, ATATA IARNA E IN NOI…

// <![CDATA[// < ![CDATA[show_3633ed1c7e82f0(448, 46);// ]]>

Totusi, pentru surorile noastre duhovnicesti… Un altfel de “Martisor”: Sf. Mucenita Evdochia

Mãlina-Niculina Pirvan este în clasa a VIII-a la scoalã din Berezeni unde, în urmã cu putin timp, un elev a ales sã-si încheie socotelile cu viata, spânzurându-se. Mai multi sãteni considerã cã, dupã moartea bãiatului, un blestem s-ar fi abãtut asupra întregii clase: un copil si-a rupt piciorul, diriginta clasei si-a rupt mâna, iar Mãlina Niculina s-a îmbolnãvit de leucemie. Boalã care, spre disperarea mamei, a fost descoperitã abia în ultimul stadiu.

Acum, Mãlina este internatã la spitalul “Sfânta Maria” din Iasi împreunã cu mama ei, unde suportã cu mare greutate chimioterapia. Constientã cã nu are nicio posibilitate pentru a-si ajuta unicul copilas, mama face tot ce-i stã în puteri pentru a-i alina durerea. Din pãcate, si mama ei este foarte bolnavã si nu are vreun venit, iar sotul sãu s-a prãpãdit când fata era micutã. Mãlina are acum nevoie de bunãtatea si generozitatea oamenilor, fãrã de care nu ar putea reusi sã fie salvatã. “Totul a început în urmã cu 3 sãptãmâni, când pe fetitã a început sã o doarã mâinile si picioarele. Umblând prin spitale, ni s-a spus cã este rãcitã si cã are o infectie a cãrei localizare nu putea fi depistatã.

Abia la Iasi am aflat, dupã o punctie în coloanã, cã fetita mea suferã de leucemie. În 14 ani, nu a fost niciodatã bolnavã, era un copil vioi si dezvoltat. Îi place foarte mult scoala, are numai note de 9 si de 10! Sansele de vindecare sunt de 60%, numai în conditiile în care ar face transplantul de mãduvã, si asta ar putea sã o repunã complet pe picioare. Fãrã aceastã interventie, viata copilului meu este în pericol. Îi rog pe aceastã cale pe toti cei care ne pot ajuta, sã o facã, pentru cã numai cu sprijinul oamenilor cu suflet mare Mãlina ar putea sã se însãnãtoseascã”, ne-a declarat printre lacrimi mama Mãlinei, Ana Pirvan.

Mãlina nu luptã singurã pentru a se face bine, cetãtenii din comunã si cunoscutii fiind alãturi de ea nu numai sufleteste. Pe lângã faptul cã se roagã pentru ea, au întreprins un gest fãrã precedent. Un numãr de 10 oameni din satul din care provine Mãlina Pirvan au hotãrât sã o ajute si altfel: au fost la spital sã doneze sânge pentru ea. Probabil nu s-ar da înapoi nici de la a dona sume de bani dupã posibilitãti pentru ca micuta Mãlina sã-si revinã. Timpul se scurge mult prea repede pentru Mãlina, deoarece ea are nevoie urgentã de aceastã operatie care se efectueazã în Italia si costã aproximativ 100.000 de Euro.

Numãrul de telefon la care puteti afla mai multe informatii despre modalitãtile prin care poate fi ajutatã financiar Mãlina este : 0762.305.879 (numãrul mamei Mãlinei, Ana Pirvan, care este în mãsurã sã ofere toate detaliile necesare), iar numãrul contului bancar este

R004RZBR 0000060013298051, deschis la Raiffeisen Bank pe numele PIRVAN ANISOARA.....

Dacă ieri a fost ziua femeii astăzi abordăm un subiect care îi vizează în mod special pe băieţi, fetele neavând tangenţă prea mare cu jocul de poker.

E uşor de observat cum de ceva timp încoace jocul de poker a început să fie puternic promovat pe toate canelele media. Eu personal am rămas uimit când am văzut la televizor o reclamă pentru un website de poker a cărui slogan era: „joacă poker gratis pe pokerstars.net”.

Cine îşi permite să plătească mii de euro pe reclame în prime-time la cele mai vizualizate posturi tv, doar că să promoveze un joc gratis? E clar că aici sunt mulţi bani în joc, iar pokerul se joacă într-adevăr gratuit, dar până când prinzi gustul şi patima te acaparează. Deci gratuitatea aceasta este doar o etapă intermediară de formare a clientelei. Din acel moment îţi dau posibilitatea să joci pe bani reali, pe măsură puterii tale financiare. Din aceast punct încep să se facă banii și tot ce a fost până aici, a fost doar ca să-ţi deschidă apetitul necontrolat.

Da! trăim o revoluţie a pokerului, joc ce n-a beneficiat de asemenea promovare de când s-a inventat. În momentul în care scriu acest articol, pe unul din aceste mari site-uri de poker sunt 254.585 de jucători online care joacă în 9616 turnee. Şi asta doar pe un site așa că gândiţi-vă cam câți oameni joacă poker în întreaga lume.

De ce e aşa captivant pokerul? Cu ce anume cucereşte acest joc sute de mii de oameni din întreaga lume? De ce este mai palpitant pokerul decât macaua sau bridge?

În jocul de cărţi lucrurile sunt relativ simple: ai cărţi mai bune, câştigi! În poker lucrurile stau altfel: poţi câştiga oricând, indiferent dacă ai cele mai slabe cărţi sau cele mai bune, totul depinde de felul cum te percep ceilalţi jucători.

Acum ceva timp am jucat cu prietenii poker fără bani, dar cu chipsuri. Surprinzător, deşi fără miză, jocul devine tensionat, fiind eliminată câte o persoană după ce își pierde toate chipsurile, în final rămânând doar doi. Când joci poker, dacă ai cărţi bune în continuu nu se consideră că eşti bun, ci doar că ești norocos. Dacă ai cărţi slabe şi nu câştigi nimic atunci nu te compătimeşte nimeni, ci abia aşteaptă să te prindă la colţ şi să te elimine. Dacă blufezi, pariind mulţi bani cu cărţi slabe în mână, atunci ai şansa să câştigi manipulând percepția adeversarilor. Dacă blufezi prea des s-ar putea ca unul din cei de la masă să intre în joc cu tine şi să-ţi plătească cât ai cerut şi atunci pierzi neavând nimic în mână.

Un jucător de poker bun este cel imprevizibil, un om greu de citit, care blufează când nu te aştepţi sau iese din joc cu mâini foarte bune, doar ca să nu-i înveţi jocul. A fi jucător bun de poker înseamnă a te dedubla continuu, în încercarea de a înșela așteptările adversarilor. În unele cazuri aproape că nu contează cărţile, războiul psihologic fiind cel mai important.

Întrebarea pe care mi-am pus-o este următoarea: „e păcat să joci poker, chiar şi fără bani?”

La prima vedere jocul de poker nu e nimic mai mult decât un joc, la fel ca şi macaua sau șeptică, urmând un set de reguli care trebuiesc respectate, stimulând mintea şi antrenând oamenii într-un joc care ar trebui să-i unească şi mai mult, şi să le cizeleze anumite părţi ale comportamentului egoist.

Totuşi pokerul nu e un joc ca toate celelalte. Aici regula „cel mai bun câştigă” are alt sens. Ca să fii cel mai bun, jocul de poker te învaţă să fii şmecher, te învaţă să câştigi necinstit, disimulând adevărata valoare a cărților tale de joc prin miza mare pe care i-o fluturi în faţă corespunzătoare unei mâini proaste, sau prin miza mică de început corespunzătoare unei mâini bune. Astfel îți minți adversarul din strategia mincinoasă pe care o adopți. Pokerul îţi cultivă un comportament egoist, bazat pe dorinţa de a câştiga cu orice preţ, chiar şi atunci când adversarul are cărţi mai bune decât tine.

Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să avem o atitudine sinceră: "Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este". Prin aceste cuvinte Domnul acuză atitudinea făţarnică, manipulatoare, fie ea exprimată în cuvinte, gesturi sau fapte.

Mai mult decât atât, manipularea psihologică caracteristică jocului de poker, duce la efectul neîncrederii față de partenerii de joc. Deși aceste două coordonate, respectiv manipularea și neîncrederea, sunt privite ca inofensive în cadrul jocului de poker, totuși ele reprezintă sămânța răutății ce poartă masca nevinovăției, dar care odată întrate în suflet, se răsfâng dincolo de cadrul jocului, adică în viața de zi cu zi, iar lucrul acesta se întâmpă aproape imperceptibil.  

Unii jucători de şah poartă ochelari în timpul jocului tocmai pentru ca sinceritatea ochilor să nu le trădeze scopul: de a câştiga cu orice preţ. Se spune că ochii reflectă cel mai bine personalitatea omului, blândeţea sau asprimea lor spunând foarte mult despre o persoană. Acoperirea ochilor, simbolistic reprezintă o astupare a ferestrelor prin care lumina intra în suflet.

Răspunsul e simplu pentru mine: Da, e păcat să joci poker atât timp cât încerci să fii şmecher şi să-ţi înşeli adversarul. Fotbalul, basketul, hokey-ul, handbalul, patinajul artistic, etc.... toate aceste jocuri te învaţă să fii disciplinat şi să câştigi antrenându-te serios. Te învaţă să joci în echipă şi să laşi egoismul la o parte, te-nvaţă să pierzi şi să realizezi că de multe ori e mai important să participi decât să câştigi. Performanţa vine prin muncă multă şi prin experienţă.

Pokerul te învaţă să fii făţarnic, să-ţi ascunzi sentimentele şi să minţi.

Poate şi de aceea există acest miraj al pokerului pentru că cei mai buni jucători par a stăpâni o psihologie mai înaltă, par a avea calităţi magice şi mai presus de firea omului, prin care ştiu mereu când să mintă şi când să spună adevărul, când să intre-n joc şi când să iasă, când să parieze sau când să se retragă. E uşor să te împătimeşti de poker, aşa că „nu încercaţi asta acasă!”

Pentru cei care joacă poker "for fun", cu prietenii, pe telefon, sau pe net, e bine să ştie că vor ajunge la vorba unui prieten de al meu: „Dacă nu jucăm pe o miză n-are farmec. Facem o diplomă pentru cel mai bun şi tot dăm ceva învingătorului. Sau jucăm pe bani puţini, pe 1 leu, dar măcar să fie o miză”. De la această atitudine şi păna la a juca pe bani mai mulţi nu este decât un singur pas.

Jocurile de noroc încurajează lenea, dând dependență cu timpul iar când intră şi banii în joc creează cuiburi de golănie. Pokerul e un joc de noroc prin care poţi câştiga bani mulţi şi repede, fără muncă şi fără stres, şi mai ales necinstit.

Ceea ce poate părea o joacă de copil, sau o pierdere de vreme... se poate trasforma în patimă cu consecinţe serioase asupra vieţii proprii şi a celor din jur...

doamne ajuta..

Vă scriu astăzi, fetelor, pentru că e ziua primăverii şi voi sunteţi nişte primăveri, primăveri în viaţa soţilor voştri, primăveri în inima copiilor sau a părinţilor voştri, primăveri în ochii prietenilor, dar mai ales, sunteţi primăveri sădite de Hristos în lume. Fetelor, v-a umplut Hristos inimile de gingăşie ca să iubiţi curat şi v-a dăruit palme duioase ca să mângâiaţi şi braţe mângâietoare ca să alinaţi. Rămâneţi primăveri cu parfum de curăţie şi nu lăsaţi uscăciunea să vină peste voi. Fiţi vii! Uneori noi nu ştim să fim vii, ori nu vrem. Şi-i trist.

Priviţi, fetelor, icoana Maicii Domnului! Ea e lină primăvara. De la nimeni altcineva nu am putea învăţa mai bine căldura inimii, smerenia privirii şi felul desăvârşit de a purta în noi Viaţa.

Acum, când vă scriu, de pe peretele din dreapta mea mă privesc, din icoană, ochii lui Hristos. El e Cel viu, şi-i atât de viu încât eu de multe ori în "moartea" mea nu-L înţeleg şi nu ştiu să-L cred. Mă uit la El şi înţeleg că respir prin voia Lui. Când pricep asta mi-e drag să respir, mi-e drag să fiu vie. Îi privesc ochii şi înţeleg că prin El bate inima mea şi-atunci îmi lipesc palma de piept ca să o simt bătând. Zâmbesc când îi simt bătăile căci ele îmi arata că Hristos e viu şi eu sunt vie. Şi vreau mult să fiu vie cu El, adică vie pentru Viaţă, vie pe viaţă, vie pe veci.

Să fiu vie nu mă va învăţa decât Viaţa. Nu iubesc "moartea" deşi ea mă tentează uneori, mă ispiteşte cu liniştea ei, cu platitudinea şi confortul său.

Vreau să fim vii, atât de vii încât în jurul nostru să prindă viaţă stelele şi vântul, să cânte izvoarele şi să danseze florile. Vreau să fim vii pentru numele Vieţii, să ardem de viaţă de dragul lui Hristos Cel Înviat.

Fetelor, primăveri sădite în lume de mâinile lui Dumnezeu, înfloriţi sub palmele Lui ocrotitoare pentru că tot omul care vă întâlneşte să-L cunoască pe Grădinar!

Iubiţi, mângâiaţi, zâmbiţi şi fiţi vii!
doamne ajuta..

A opta luptă o avem împotriva duhului mîndriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbatică decît toate cele de pînă aci. Ea războieşte mai ales pe cei desăvîrşiţi şi pe cei ce s-au urcat pînă aproape de culmea virtuţilor, încercînd să-i prăbuşească. Şi, precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mîndria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din cele­lalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtu­tea opusă şi căutînd să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul.

Patima mîndriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adîncă prăpastie. Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sîrguieşte să strice înfrînarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mînia, blîndeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mîn­driei cînd pune stăpînire pe bietul suflet, ca un tiran prea cum­plit, care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărîmă în întregime şi îl surpă pînă în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mîndrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpînului, ci din firea sa. <!--more Continuare -->

De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gîndul acesta al lui mustrîndu-l, proorocul zice: „Ai zis întru inima ta: Şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Preaînalt" (Isaia XIV, 13-14). Iară tu om eşti, şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt prooroc zice: „Ce te făleşti întru răutate puternice?" (Ps. CI, 3) şi celelalte ale psal­mului. Deci ştiind acestea, să ne temem şi „cu toată străjuirea să păzim inima noastră" (Prov. IV, 23) dinspre duhul mîndriei cel purtător de moarte, zicînd în noi înşine de cîte ori am dobîndit vreo virtute, cuvîntul Apostolului: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine" (1 Cor XV,10), şi cel zis de Domnul: "Fără de Mine nu puteţi face nimic" (Ioan XV, 5) sau cel zis de proorocul: "Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii (Ps. XVI, 1) şi în sfârşit, cel zis de Apostol: "Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele miluieşte" (Rom.IX, 16).

Căci chiar de ar fi cineva cât de fierbinte cu osârdia şi de sârguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sânge nu va putea ajunge la desăvârşire decât prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: "Toată darea cea bună de sus este" (1,17); iar Apostolul Pavel zice: "Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?" (1 Cor.IV, 7).

Iar că mântuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tâlharul acela de pe cruce, care a primit raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu. Acestea ştiindu-le Părinţii noştri , toţi cu un glas au învăţat că nu putem ajunge într-alt fel la desăvârşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta şi din sărăcia desăvârşita, prin care ne vine şi dragostea desăvârşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

(Sfântul Ioan Casian - Filocalia volumul 1)

Aici puteţi găsi toate cele 8 gânduri ale răutăţii

doamne ajuta...

A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire, şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dînsa. Atacurile celorlalte patimi sînt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oare­cum lupta cu dînsele, căci sufletul cunoaşte pe potrivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvîntul şi prin rugă­ciune. Dar păcatul slavei deşarte avînd multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvînt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, li­nişte, pînă şi prin îndelunga răbdare.

Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngîmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut îm­pinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvînt, îl amăgeşte prin tăcere, făcîndu-l să-şi închipuie că a dobîndit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbă-nogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. <!--more Continuare -->

Scurt vor­bind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dau prilej de război acestui drac viclean. Pe lîngă acestea el îl face pe monah să se gîndească şi la preoţie. îmi aduc aminte de un bătrîn, pe cînd petreceam în pustia sketică. Ducîndu-se acesta la chilia unui frate spre cer­cetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrînul că citeşte din Scriptură a stat să asculte, pînă ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hiro­tonisise pe sine diacon, făcînd tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrînul acestea, împingînd uşa a intrat şi întîmpinîndu-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrînul i-a răs­puns în glumă, zicînd: „Acum venii, cînd făceai tu otpustul celor chemaţi". Auzind fratele acestea a căzut la picioarele bătrînului, cerîndu-i să se roage pentru dînsul ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.

Am amintit aceasta, vrînd să arăt la cîtă nesimţire duce dra­cul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvîrşit şi să ia cununa dreptăţii desăvîrşite să se străduiască în toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvîntul lui David: „Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor" (Ps. LIII, 6). Deci nimic să nu facă uitîndu-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gîndurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu.

Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se iz­băvească de duhul slavei deşarte.

(Sfântul Ioan Casian - Filocalia volumul I)..

doamne ajuta...

A şasea luptă o avem împotriva trîndăviei, care e înjugată cu duhul întristării şi lucrează împreună. Cumplit şi apăsător e acest drac şi neîncetat războieşte pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleşeală, întristare şi scîrbă chiar şi faţă de locul unde se află, şi de fraţii cu care petrece, ba şi faţă de orice lucrare şi de însăşi citirea dumne­zeieştilor Scripturi. Îi pune în minte şi gînduri de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta într-alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi osteneala.

Pe lîngă acestea mai stîrneşte şi foame într-însul pe la al şaselea ceas, cîtă nu i s-ar fi întîmplat chiar după un post de trei zile sau după un drum foarte îndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi îi pune în minte gîndul că nu va putea scăpa de boala şi greutatea aceasta în nici un chip altfel, fără numai de va ieşi des şi se va duce pe la fraţi, dîndu-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar dacă nu-l poate înşela numai cu acestea, îl scufundă în somn greu şi se năpus­teşte şi mai furios asupra lui, neputînd fi alungat într-alt fel, fără numai prin rugăciune, prin reţinerea de la vorbe deşarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeieşti şi prin răbdarea în is­pite.

De nu va găsi însă pe monah îmbrăcat cu aceste arme, îl va săgeta cu săgeţile sale şi-l va face nestatornic, împrăştiat şi leneş, mdemnîndu-l să colinde mînăstiri multe şi să nu se îngri­jească de nimic altceva, fără numai să afle unde se fac mâncări şi băuturi mai bune. Căci nimic nu-i năluceşte mintea leneşului, decît gînduri ca acestea. Prin acestea îl încîlceşte apoi cu lucruri lumeşti şi puţin cîte puţin îl atrage în îndeletniciri vătămătoare, pînă ce îl scoate cu totul şi din cinul monahicesc.<!--more Continuare -->

Ştiind dumnezeiescul Apostol că această boală e foarte grea şi ca un doctor iscusit vrînd s-o smulgă din sufletele noastre din rădăcini, arata mai ales pricinile din cate se naşte, ziând-. ,,Vă poruncim vouă, fraţilor, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de tot fratele care umblă fără de rînduială şi nu după predania care aţi luat de la noi. Că înşivă ştiţi cum trebuie să urmaţi nouă, că noi n-am umblat fără de rînduială între voi, nici am mîncat de la cineva pîine în dar, ci cu osteneală şi trudă lucrînd zi şi noapte, ca să nu îngreunăm pe nimeni dintre voi.

Nu doar că n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi să ne aveţi pildă spre a urma nouă. Cînd ne aflam la voi acestea vă porunceam, că dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănînce. Au­zim că sînt unii dintre voi care umblă fără rînduială nimica lucrînd, ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi-i rugăm întru Hristos Iisus ca, întru linişte lucrînd, să mănînce pîinea lor." (2 Tes. III, 6-12). Să luăm aminte cît de lămurit ne arată Apostolul pricinile trîndăviei cînd numeşte „fără rînduială" pe cei ce nu lucrează, dezvăluind prin acest singur cuvînt mul­tele lor păcate.

Căci cel fără de rînduială este şi fără de evlavie, şi obraznic în cuvinte, şi gata spre batjocură, de aceea şi incapa­bil de linişte, şi rob al trîndăviei. Drept aceea porunceşte tutu­ror să se depărteze de ei, ferindu-se ca de ciumă. Apoi zice: „Şi nu după predania care aţi luat de la noi", arătînd prin cuvintele acestea că aceia sînt mîndri şi dispreţuitori şi desfac predaniile apostolice. Şi iarăşi zice: „în dar n-am mîncat pîine de la nimeni, ci cu osteneală şi trudă, lucrînd zi şi noapte". învăţătorul nea­murilor, propovăduitorul Evangheliei, cel răpit pînă la al treilea cer (2 Cor. XII, 2), cel ce zice că Domnul a poruncit ca cei ce ves­tesc Evanghelia, din Evanghelie să trăiască (2 Cor. LX, 14), lucrează cu osteneală şi trudă zi şi noapte spre a nu îngreuia pe nimeni.

Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru şi vom căuta odihnă trupească, o dată ce nu ni s-a încredinţat nici propovăduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grijă a sufletului nostru? Apoi, arătînd şi mai lămurit vătămarea ce se naşte din şederea fără lucru, adaugă: „Nimica lucrînd, ci isco­dind". Căci din şederea fără lucru iese iscodirea şi din iscodire neorînduiala, şi din neorînduială tot păcatul. Arătîndu-le apoi şi tămăduirea, zice: „Unora ca acestora le poruncim şi-i rugăm întru Hristos Iisus ca, întru linişte lucrînd, să-şi mănînce pîinea lor".

Pe urmă le spune într-un chip şi mai dojenitor: „Dacă cine­va nu vrea să lucreze, nici să nu mănînce". De aceste porunci apostoleşti fiind învăţaţi Sfinţii Părinţi cei din Egipt, nu îngă­duie nici o vreme în care monahii să rămînă fără lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului alungă trîndăvia, îşi dobîndesc hrana şi ajută celor lipsiţi. Căci nu lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau şi străinilor, săracilor şi celor din închisori, crezînd că o atare facere de bine este o jertfă sfîntă şi bine primită la Dumnezeu.

Încă zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează e războit adesea numai de un drac şi numai de acela e năcăjit, pe cînd cel ce nu lucrează, de nenu­mărate duhuri este robit. Pe lîngă acestea, bine este să aducem şi un cuvînt al lui Ava Moise, cel mai cercat dintre Părinţi, pe care l-a zis către mine. Căci şezînd eu puţină vreme în pustie, am fost supărat de trîndăvie şi m-am dus la dînsul şi am zis: „Ieri, fiind cumplit supărat de trîndăvie şi slăbind foarte, nu m-aş fi izbăvit de ea de nu m-aş fi dus la Ava Pavel". Şi mi-a răspuns la aceasta Ava Moise şi a zis: „Să ştii că nu te-ai izbăvit de ea, ci şi mai mult, te-ai dat prins şi rob. Deci să ştii că mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci rînduiala, dacă nu te vei stră­dui de acum înainte să o birui cu răbdarea, cu rugăciunea şi cu lucrul mîinilor."

(Sfântul Ioan Casian - Filocalia volumul I)

doamne ajuta...

A cincea luptă o avem împotriva întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Cînd duhul acesta viclean tabără asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai în­găduie să-şi facă rugăciunile cu osîndire, nici să stăruie cu folos pe lîngă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blînd şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinuieşte scîrbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea turbură toate sfaturile mîntuitoare ale sufletului şi uscă toată puterea şi stăruinţa lui, făcîndu-1 ca pe un ieşit din minte şi legîndu-l de gîndul deznădejdii.

De aceea, dacă avem de gînd să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile rău­tăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării (Prov. IV, 23). Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănîncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întîlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvînt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl um­ple de amărăciune şi de nepăsare. In sfîrşit, îi pune în minte gîndul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de turburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu din afară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcîndu-se arătată cînd vine vreo ispită care o dă la iveală. <!--more Continuare -->

Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu Cel ce sin­gur ştie rănile sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobîndeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecînd şi exercitîndu-ne cu cei virtuoşi. Cînd, aşadar, pentru oarecare pricini, zise „îndrep­tăţite", ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri.

De aceea, tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoa­te pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: „Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace" (V, 23). Deci mai întîi trebuie să luptăm împotri­va duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vîndut pe Domnul.

Să ne deprindem numai în acea întristare care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi Apostolul: „întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire, fără părere de rău" (2 Cor. VII, 10). Căci întristarea cea după Dum­nezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osîrduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blînd, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfîntului Duh, care sînt bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrînarea.

De la întristarea cea potrivnică însă cunoaştem roadele duhului celui rău, adică trân­dăvia, lipsa de răbdare, mînia, ura, împotrivirea în cuvînt, lenea la rugăciune. De această întristare sîntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mînie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dum­nezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin pe­trecerea cu oamenii cuvioşi.

(Sfântul Ioan Casian - Filocalia volumul I)

doamne ajuta...

A patra luptă o avem împotriva duhului mîniei. Şi cîtă tre­buinţă este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel pur­tător de moarte al duhului acestuia, din adîncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobîndi puterea de-a deosebi cele ce ne sînt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti.

De asemenea, nu putem păzi desăvîrşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noas­tră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. „Căci s-a turburat, zice, de mînie ochiul meu" (Ps. VI, 8).

Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiţi de toţi fraţii înţelepţi. Fiindcă s-a scris: „Mînia în sînul celor fără de minte sălăşluieşte" (Eccl. VII, 1; Septua-ginta). Dar nu putem dobîndi nici sfaturile mîntuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: „Mînia şi pe cei cuminţi îi pierde" (Prov. XV, 10; Septuaginta). Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris este: „Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu" (Iacov 1,20).<!--more Continuare -->

Nici podoaba şi chipul cel bun nu le putem dobîndi, cu toate că ne laudă toţi, căci iarăşi scrie: „Băr­batul mînios nu este cu bun chip" (Prov. XI, 25; Septuaginta). Drept aceea, cel ce vrea să vie la desăvîrşire şi pofteşte să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mînia şi iuţimea. Iată ce porunceşte vasul alegerii: „Toată amărăciunea şi iuţimea, şi mînia, şi strigarea, şi hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea" (Efes. IV, 31). Iar cînd a zis „toată", nu ne-a lăsat nici o pricină pentru care mînia să fie trebuincioasă sau îndreptăţită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său cînd greşeşte sau să-l certe să se silească a se păzi pe sine neturburat, ca nu cumva, vrînd pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa şi să audă cuvîntul Evangheliei: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi" (Luca IV, 23) sau: „Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bîrna din ochiul tău n-o cunoşti" (Marcu VII, 23).

Din orice fel de pricină ar clocoti mînia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-i lasă să vadă soarele dreptăţii. Căci, pre­cum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel îm­piedicăm puterea văzătoare şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mînia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.

Numai atunci întrebuinţăm mînia potrivit cu firea, cînd o pornim împotriva gîndurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă proorocul, zicînd: „Mîniaţi-vă şi nu păcătuiţi" (Ps. IV, 5); adică aprindeţi mînia asupra patimilor voastre şi asu­pra gîndurilor rele, şi nu păcătuiţi săvîrşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvîntul următor: „.. .pen­tru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi" (ibidem); adică atunci cînd vin în inima voastră gîn-durile cele rele scoateţi-le afară cu mînie, iar după ce le veţi fi scos, aflîndu-vă ca pe un pat al liniştii sufletului, pocăiţi-vă. îm­preună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvîntul lui şi adăugind: „Soarele să nu apună peste mînia voas­tră, nici să daţi loc diavolului" (Efes. IV, 26); adică să nu faceţi pe Hristos, soarele dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-1 mîniaţi prin învoirea cu gîndurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin proorocul: „Iară celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui" (Maleahi III, 20).

Iar de vom lua cele zise după literă, nici pînă la apusul soare­lui nu ni se îngăduie să ţinem mînia. Ce vom zice deci despre aceia care, în sălbăticia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mînia nu numai pînă la apusul soarelui, ci, întinzînd-o peste multe zile, tac unii faţă de alţii şi n-o mai scot afară cu cuvîntul, ci prin tăcere îşi sporesc veninul ţinerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu ştiu că trebuie să fugă nu numai de mînia cea cu fapta, ci şi de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cu­noştinţei şi din dreapta socoteală, şi să se lipsească de sălăş-luirea Duhului Sfînt. Pentru aceasta şi Domnul porunceşte în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului şi să ne împăcăm cu fratele nostru (Matei V, 24). Căci nu e cu putinţă ca să fie bine primit darul pînă ce mînia şi ţinerea de minte a răului se află încă în noi.

Asemenea şi Apostolul, zicînd: „Neîncetat vă rugaţi" (1 Tes. V, 17) şi: „Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicînd mîini cuvioase, fără mînie şi fără gînduri" (1 Tim. II, 8), ne învaţă ace­leaşi lucruri. Rămîne, aşadar, ca sau să nu ne rugăm niciodată, şi prin aceasta să ne facem vinovaţi înaintea poruncii aposto-leşti, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mînie şi fără a ţine minte răul. Şi fiindcă de multe ori cînd sînt întristaţi sau turburaţi fraţii noştri zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sînt turburaţi, Doctorul sufle­telor vrînd să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mîniei ne porunceşte ca nu numai cînd sîntem noi mîhniţi asu­pra fratelui să lăsăm darul şi să ne împăcăm, ci şi dacă el s-a mîhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-1 tămăduim, dezvinovăţindu-ne, şi apoi să aducem darul.

Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, cînd putem învăţa aceasta şi din legea veche? Deşi s-ar părea că aceasta e cu pogorămînt, totuşi zice şi ea: „Să nu urăşti pe fratele tău întru inima ta" (Levit. XIX, 17) şi iarăşi: „Căile celor ce ţin minte răul spre moarte duc" (Prov. XII, 28; Sestuaginta). Deci şi acolo se opreşte nu numai mînia cu fapta, ci se osîndeşte şi cea din cuget. De aceea, urmînd legilor dumnezeieşti, să ne lup­tăm cu toată puterea împotriva duhului mîniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.

Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mîniem pe oameni, ca şi cînd acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mînie sau fiindcă e mai uşor să dobîndim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mîndrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune pe seama trîndăviei noastre pri­cinile turburării, poftim despărţirea de fraţi. Drept aceea, pînă ce aruncăm pricinile neputinţei noastre în socoteala altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvîrşirea îndelungii răbdări. Capătul îndreptării şi al păcii noastre nu se cîştigă din înde­lunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea rău­lui aproapelui de către noi.

Deci de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutînd pustia şi singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămîne ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea celor neizbăviţi de patimi nu numai că le păzesc patimile nevătămate, ci ele şi acope­ră, încît nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute şi-i face să creadă că au cîştigat îndelunga răbdare şi smerenia, pînă nu este cine să-i ispitească şi să-i probeze. Dar cînd vine vreo pri­cină care îi stîrneşte şi-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca nişte cai fără frîu, hrăniţi multă vreme în linişte şi odihnă, din ocoalele lor şi tîrăsc cu şi mai multă vijelie şi săl-bătăcie spre pierzare pe călăreţul lor.

Căci şi mai mult se săl­băticesc patimile în noi cînd e încetată legătura cu oamenii, încît pierdem şi umbra suferirii, şi a îndelungii răbdări, pe care în tovărăşia fraţilor ni se părea că le avem; aceasta pentru între-lăsarea deprinderii cu oamenii şi din pricina singurătăţii. Căci, precum fiarele veninoase ce stau liniştite în culcuşurile lor din pustie de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele îşi arată toată turbarea lor, asemenea şi oamenii pătimaşi, care sînt liniş­tiţi din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziţie a virtuţii, îşi dau veninul pe faţă cînd apucă pe cineva care s-a apropiat şi-i întărită. De aceea cei ce caută desăvîrşirea blîndeţii sînt datori să pună toată strădania ca să nu se mînie nu numai asupra oa­menilor, dar nici asupra dobitoacelor şi nici asupra lucrurilor neînsufleţite.

Căci îmi aduc aminte de mine, cînd petreceam în pustie, că mă porneam cu mînie asupra trestiei şi o azvîrleam, pentru că nu-mi plăcea fie grosimea, fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor, cînd voiam să le tai şi nu puteam repede, sau asupra cremenei, cînd mă sileam să scapăr şi nu ieşea foc îndată. Aşa mi se întinsese coarda mîniei, încît o porneam şi asupra lucrurilor neînsufleţite.

Drept aceea, de vrem să dobîndim fericirea făgăduită de Dom­nul, datori sîntem să înfrînăm, precum s-a zis, nu numai mînia cea cu lucrul, ci şi mînia din cuget. Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gura în vremea mîniei ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cît foloseşte a-ţi curaţi inima de ţinerea minte a răului şi a nu învîrti în minte gînduri viclene asupra fratelui. învăţă­tura evanghelică porunceşte să se taie mai bine rădăcinile pati­milor, decît roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă rădăcina mîniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă.

Căci celui ce urăşte pe fratele său ucigaş de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziţia de ură din cugetul lui. Desigur, aci nu văd oamenii vărsîndu-se sîngele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorît cu gîndul şi cu dispoziţia de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osîndă nu numai pentru fapte, ci şi pentru gînduri şi hotărîri, precum însuşi zice prin proorocul: „Iată vin să adun faptele şi gîndurile lor" (Isaia LXVI, 18). La fel zice şi Apostolul: „înseşi gîndurile lor se vor învinui sau apăra între ele în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor" (Rom. II, 15). Dar însuşi Stăpînul, învăţîndu-ne că trebuie să lepădăm toată mînia, zice în Evanghelie: „Cel ce se mînie pe fratele său vinovat va fi judecăţii" (Matei V, 12). Aşa stă în copiile cele bune (cuvîntul în deşert e un adaos), potrivit cu gîndul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voieşte ca noi să tăiem în toate chipurile rădăcina şi scînteia însăşi a mîniei şi nici o pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva pornindu-ne la început dintr-o pricină aşa-zisă înteme­iată, mai pe urmă să alunecăm în turbarea mîniei fără temei.

Iar leacul desăvîrşit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stîrnim mînia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mîniei întunecîndu-ne min­tea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deo­sebim lucrurile, nici tăria sfatului drept, nici cîrma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfînt nu ni se mai poate face sufle­tul, cîtă vreme ne va stăpîni duhul mîniei întunecîndu-ne min­tea. Iar la urma tuturor, avînd în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim cînd poate veni, să ne păzim pe noi înşine de mînie şi să ştim că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pămînteşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpîniţi de mînie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii.

doamne ajuta..

A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţîţările celorlalte patimi, adică a mîniei şi a poftei îşi iau prilejurile din trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul firii, de la naştere.

De aceea sunt biruite abia după vreme îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind din afară, se poate tăia mai uşor dăca este silinţă şi luare aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decît cele­lalte patimi şi mai cu anevoie de înfrînt. Căci e ,,rădăcina tutu­ror răutăţilor" (1 Tim. XI, 10) după Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele fireşti ale trupului se văd nu numai la copii, în care nu este încă cunoştinţa binelui şi a răului, ci şi la pruncii cei prea mici şi sugari, care nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au.

De asemenea, observăm la prunci şi acul mîniei cînd îi vedem porniţi asupra celui ce i-a necăjit. Iar acestea le zic nu ocărind firea ca pricină a păcatului (să nu fie, ci ca să arăt că mânia şi pofta au fost împreunate cu firea omului de către însuşi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândăvir alunecă din cele fireşti ale trupului în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre continuarea neamului omenesc prin coborîre unii de la alţii, nu spre curvie. Aseme­nea şi imboldul mîniei s-a semănat în noi spre mîntuire ca să mîniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproa­pelui. Prin urmare, nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare necesară şi folositoare e vinovat dacă cel ce l-a primit îl foloseşte pentru ucidere?<!--more Continuare -->

Am spus acestea vrînd să arătăm că patima iubirii de argint nu-şi are pricina în cele fireşti, ci numai în voia liberă cea foarte rea şi stricată. Boala aceasta, cînd găseşte sufletul căldicel şi necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-însul niscai pricini îndreptăţite şi la părere binecuvîntate ca să opreas­că ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăveşte monahului în cuget bătrîneţi lungi şi slăbiciune trupească, şi-i şopteşte că cele primi­te de la chinovie nu i-ar ajunge spre mîngîiere nu mai zic cînd este bolnav, dar nici măcar cînd este sănătos; apoi că nu se poar­tă acolo grijă de bolnavi, ci sînt foarte părăsiţi şi că, de nu va avea ceva aur pus deoparte, va muri în mizerie. Mai apoi îi stre­coară în minte gîndul că nici nu va putea rămîne multă vreme în mînăstire, din pricina greutăţii îndatoririlor şi a supravegherii amănunţite a Părintelui.

Iar după ce cu astfel de gînduri îi amă­geşte mintea ca să-şi oprească măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe şi vreun lucru de mînă de care să nu ştie Ava, din care îşi va putea spori argintul pe care îl rîvneşte. Pe urmă îl înşală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i în min­te cîştigul ce-l va avea din lucrul mîinilor şi apoi traiul fără griji. Şi aşa, dîndu-se cu totul grijii cîştigului, nu mai ia aminte la ni­mic din cele potrivnice, nici chiar la întunericul deznădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de cîştig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, aşa şi acestuia, aurul. De aceea şi fericitul Apostol, cunoscînd aceasta, a numit iubirea de argint nu numai „rădăcina tuturor răutăţilor", ci şi „închinare la idoli". Să luăm seama deci la cîtă răutate tîrăşte boala aceasta pe om dacă îl împinge şi la slujirea la idoli. Căci după ce şi-a depăr­tat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeşte idolii oamenilor scobiţi în aur.

Întunecat de aceste gînduri şi sporind la şi mai mult rău, mo­nahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se răzvrăteşte, suferă, cîrteşte la orice lucru, răspunde împotrivă şi nemaipă-zind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus în prăpastie. Nu se mulţumeşte cu hrana cea de toate zilele şi strigă pe faţă că nu mai poate să rabde acestea la nesfîrşit. Spune că Dumnezeu nu e numai acolo şi nu şi-a încuiat mîntuirea sa numai în mînă-stirea aceea; şi că de nu se va duce de acolo, se va pierde.

Banii cei puşi deoparte, dînd ajutor socotinţei acesteia stri­cate, îl susţin ca nişte aripi să cugete la ieşirea din mînăstire, să răspundă aspru şi cu mîndrie la toate poruncile şi să se socoată pe sine ca pe un străin din afară. Orice ar vedea în mînăstire că ar avea trebuinţă în îndreptare nu bagă de seamă, ci trece cu vederea dacă nu defăimează şi huleşte toate cîte se fac. Caută apoi pricini pentru care să se poată mînia sau întrista, ca să nu pară uşuratic ieşind fără pricină din mînăstire. Iar dacă poate scoate şi pe altul din mînăstire, amăgindu-1 cu şoapte şi vorbe deşarte, nu se dă îndărăt să o facă, vrînd să aibă un împreu-nă-lucrător la fapta sa cea rea. Şi aşa, aprinzîndu-se de focul banilor săi, iubitorul de argint nu se va putea linişti niciodată în mînăstire, nici nu va putea să trăiască sub ascultare. Iar cînd dracul îl va răpi ca un lup din staul şi, despărţindu-1 de turmă, îl va lua spre mîncare, atunci lucrările rînduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe care îi era greu să le împlinească, îl va face vrăjmaşul să le împlinească în chilie zi şi noapte, cu multă rîvnă; nu-1 va slobozi însă să păzească chipul rugăciunilor, nici rînduiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, după ce 1-a legat cu turbarea iubirii de argint, toată sîrguinţa îl înduplecă să o aibă numai spre lucrul mîinilor.

Trei sînt felurile bolii acesteia pe care le opresc, deopotrivă, atît dumnezeieştile Scripturi, cît şi învăţăturile Părinţilor. Primul e cel care face pe monahi să agonisească şi să adune cele ce nu le aveau în lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepădat de avuţii să se căiască, punîndu-le în minte gîndul să caute cele pe care le-au dăruit lui Dumnezeu; în sfîrşit, al treilea e cel care, legînd de la început pe monah de necredinţă şi moleşeală, nu-1 lasă să se izbăvească desăvîrşit de lucrurile lumii, ci îi pune în minte frica de sărăcie şi neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndemnîndu-1 să calce făgăduinţele pe care le-a făcut cînd s-a lepădat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri, precum am zis, le-am găsit osîndite în dumnezeiasca Scriptură.

Aşa Ghehazi, voind să dobîndească banii pe care nu-i avea îna­inte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învăţătorul său voia să i-1 lase drept moştenire, şi în loc de binecuvîntare a moştenit lepră veşnică prin blestemul proorocului (4 Regi V, 22-27). Iuda, voind să recapete banii de care mai înainte se lepădase urmînd lui Hristos, a căzut nu numai din ceata ucenicilor, alunecînd spre vînzarea Stăpînului, ci şi viaţa cea trupească a sa prin silni­că moarte a sfîrşit-o (Matei XXVII, 5).Iar Anania şi Satira, oprind o parte din preţul vînzării, se pedepsesc cu moartea prin gura apostolească (Fapte V, 5,10).

Marele Moise porunceşte şi el în A doua lege, în chip tainic, celor ce făgăduiesc să se lepede de lume, dar de frica necredinţei se ţin iarăşi de lucrurile pămîn-teşti: „De este cineva fricos şi-i tremură inima de teamă, să nu iasă la război, ci să se întoarcă acasă, ca nu cumva cu frica lui să sperie şi inimile fraţilor săi" (Deut. XX, 8). Poate fi ceva mai întemeiat şi mai lămurit decît această mărturie? Oare nu învă­ţăm din aceasta cei ce ne lepădăm de lume să ne lepădăm desă-vîrşit şi aşa să ieşim la război, ca nu cumva, punînd început slăbănog şi stricat, să întoarcem şi pe ceilalţi de la desăvîrşirea evanghelică semănînd temere într-înşii? Chiar şi cuvîntul bine zis în Scripturi, „că mai bine este a da decît a lua" (Fapte XX, 35), îl tîlcuiesc rău aceştia, forţîndu-1 şi schimbîndu-i înţelesul, ca să se potrivească cu rătăcirea şi cu pofta lor de argint.

De aseme­nea învăţătura Domnului, care zice: „Dacă vrei să fii desăvîrşit vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; şi venind, urmează-mi Mie" (Matei XIX, 21). Ei chibzu-iesc că, decît să fii sărac, mai fericit lucru este a stăpîni peste o bogăţie proprie şi din prisosul ei a da şi celor ce au lipsă. Să ştie însă că unii ca aceştia încă nu s-au lepădat de lume, nici n-au ajuns la desăvîrşirea monahicească cîtă vreme se ruşinea­ză de Hristos şi nu iau asupra lor sărăcia Apostolului, ca prin lucrul mîinilor să-şi slujească lor şi celor ce au trebuinţă, spre a împlini făgăduinţa călugărească şi a fi încununaţi cu Apos­tolul, ca unii care, după ce şi-au risipit vechea bogăţie, luptă ca Pavel lupta cea bună în foame şi în sete, în ger şi fără haine (2 Tim. IV, 7).

Căci dacă Apostolul ar fi ştiut că pentru desăvîrşire mai de trebuinţă este vechea bogăţie, nu şi-ar fi dispreţuit starea sa de cinste, căci zice despre sine că a fost om de vază şi cetăţean roman (Fapte XXII, 25). Asemenea şi cei din Ierusalim, care îşi vindeau casele şi ţarinile, şi puneau preţul la picioarele aposto¬lilor (Fapte IV, 35), n-ar fi făcut aceasta dacă ar fi ştiut că apos¬tolii ţin de lucru mai fericit şi mai chibzuit ca fiecare să se hrănească din banii săi, şi nu din osteneala proprie şi din ceea ce aduc neamurile. încă mai lămurit învaţă despre acestea ace¬laşi Apostol în cele ce scrie romanilor, cînd zice: „Iar acum merg la Ierusalim ca să slujesc sfinţilor, că a binevoit Macedonia şi Ahaia să facă o strîngere de ajutoare pentru cei lipsiţi dintre sfinţii din Ierusalim. Că au binevoit, dar le sînt şi datori" (Rom. XV, 25).

Dar şi el însuşi, fiind adesea pus în lanţuri şi în închisori, şi ostenit de călătorii sau împiedicat de acestea să-şi cîştige hrana din lucrul mîinilor sale, precum obişnuia, spune că a primit-o de la fraţii din Macedonia, care au venit la el: „Şi lipsa mea au împlinit-o fraţii cei ce au venit din Macedonia" (2 Cor. XI, 9). Iar filipenilor le scrie: „Şi voi, filipenilor, ştiţi că ieşind eu din Macedonia nici o Biserică nu s-a unit cu mine cînd a fost vorba de dat şi luat, decît voi singuri. Că şi în Tesalonic o dată şi a doua oară mi-aţi trimis cele de trebuinţă" (Filip. IV, 15-16).

Aşadar, după părerea iubitorilor de argint sînt mai fericiţi decît Apostolul şi aceştia, fiindcă i-au dat din averile lor şi lui cele de trebuinţă. Dar nu va cuteza nimeni să zică aceasta, dacă nu cumva a ajuns la cea mai de pe urmă nebunie a minţii.

Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice şi întregii Biserici celei dintru început, întemeiate pe temelia apostolilor, să nu ne luăm după socotinţele noastre, nici să înţelegem rău cele zise bine. Ci, lepădînd părerea noastră cea moleşită şi ne-credincioasă, să primim înţelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai aşa vom putea urma Părinţilor şi nu ne vom des-părţi niciodată de ştiinţa vieţii de obşte, ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea aceasta. Bine este deci să ne amintim şi aci de cuvîntul unui sfînt, care spune că Sfîntul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator care se lepădase fără hotărîre de lume şi mai ţinea ceva din banii săi, un cuvînt ca acesta: „Şi pe senator l-ai pierdut, şi nici pe monah nu l-ai făcut!"

Trebuie, aşadar, să tăiem cu toată sîrguinţa din sufletul nostru „rădăcina tuturor răutăţilor", care este iubirea de argint, ştiind sigur că de rămîne rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobîndeşte nepetrecînd în viaţa de obşte, căci numai în ea nu avem să pur¬tăm de grijă nici măcar de trebuinţele cele mai necesare. Deci avînd înaintea ochilor osînda lui Anania şi a Safirei, să ne înfri¬coşăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră veche. Asemenea, temîndu-ne de pilda lui Ghehazi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei veşnice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici în lume nu i-am avut. Gîndindu-ne apoi la sfîrşitul lui Iuda cel ce s-a spînzurat, să ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepădat, dispreţuindu-le. Iar peste aces¬tea toate să avem de-a pururi înaintea ochilor moartea fără de veste, ca nu cumva, în ceasul în care nu aşteptăm, să vie Dom¬nul nostru şi să afle conştiinţa noastră întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: „Nebune, într-această noapte voi cere sufle¬tul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi"? (Luca XII, 20).

(Sfântul Ioan Casian - Filocalia volumul 1, Cele 8 gânduri ale răutăţii)

doamne ajuta..

A doua luptă o avem împotriva curviei şi a poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintîi vîrstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest răz­boi este îndoit, aflîndu-se şi în suflet, şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobîndirea desăvîrşitei neprihăniri şi a adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdro­birea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor, şi osteneala, şi lucrul mîinilor, care abia împre­ună pot să oprească pornirile cele neastîmpărate ale sufletului şi să-1 aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine.

Mai înainte de toate însă foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gîndurile murdare (Prov. IV, 23). „Căci dintru aceasta purced, după cuvîntul Domnului, gînduri rele, ucideri, preacurvii, curvii" (Matei XV, 19) şi celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rînduit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci spre trezvia minţii, ca nu cum­va, întunecîndu-se de mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gînduri.

Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel tru­pesc, ci şi în meditaţie duhovnicească, fără de care e cu nepu­tinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate. Se cuvine, aşadar, după cuvîntul Domnului, „să curăţim mai întîi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea din afară curată" (Matei XXIII, 26). De aceea să ne sîrguim, cum zice Apostolul, „a ne lupta după lege şi a lua cununa" (2 Tim. II, 5) după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea şi nevoinţa noastră, ci în ajutorul Stăpînului nostru Dumnezeu. <!--more Continuare -->

Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om pînă nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperămîntul şi aju­torul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărîtările trupului şi plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputinţă omu­lui (ca să zic aşa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se facă următor îngerilor, de nu-1 va ridica de la pămînt şi din noroi harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu îngerii cei netrupeşti, decît prin nepri­hănire. Printr-aceasta, încă pe pămînt fiind şi petrecînd, au, după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri (Filip. III, 20).

Iar semnul că au dobîndit desăvîrşit această virtute îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Căci deşi nu socoteşte păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de patimă. Si de aceea trebuie să credem că năluci­rile cele de ruşine ce ni se întîmplă în somn sunt o dovadă a trîndăviei noastre de pînă aci şi a neputinţei ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întîmplă în vremea somnului face arătată boala ce şade tăinuită în ascunzişurile sufletului. De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzişurile sufle­tului, unde ştie că stau şi pricinile bolii, zicînd: „Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dînsa a şi preacurvit cu ea întru inima sa"(Matei V, 28). Prin aceasta a îndreptat nu atît ochii cei curioşi şi desfrînaţi, cît sufletul cel aşezat înăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvîntul în­ţelepciunii nu zice: „Cu toată străjuirea păzeşte ochii tăi", ci: „Cu toată străjuirea păzeşte inima ta"(Prov. IV, 23), aplicînd lea­cul străjuirii mai ales aceleia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte.

Aşadar, aceasta să fie paza cea dintîi a curăţiei noastre:de ne va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin dia­voleasca viclenie, bunăoară a maicii sau a surorii, sau a altor femei cucernice, îndată să o alungăm din inima noastră, ca nu cumva zăbovind mult la această amintire amăgitorul celor neis­cusiţi să rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşi­noase şi vătămătoare. De aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul şarpelui (Facere III, 15), adică începutul gîndului vătămător prin care acela încearcă să se şerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capu­lui, care este prima răsărire a gîndului, să primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu plă­cerea, şi prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită.

Ci trebuie, precum este scris, „In dimineţi să ucidem pe toţi pă­cătoşii pămîntului" (Ps. C, 8) adică prin lumina cunoştinţei să deosebim şi să nimicim toate gîndurile păcătoase de pe pămînt, care este inima noastră, după învăţătura Domnului; şi pînă ce sînt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gîndurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatră (Ps. CXXXVI, 9), care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. Dar pe lîngă cele zise din dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de-ale Sfinţilor Părinţi. Astfel, Sfîntul Vasile, episcopul Cezareii Capadociei, zice: „Nici muiere nu cunosc, nici feciorelnic nu sînt. El stiacă darul fecioriei nu se dnbînripstp mimai prin depărtarea cea trupească de muiere, rişi prin sfinţenia şi curăţia sufletu-ş lujjcare se cîştigă prin frica lui Dumnezeu.

Mai zic Părinţii şi aceea că nu putem cîştiga desăvîrşit virtutea curăţiei de nu vom dobîndi mai întîi în inima noastră adevărata smerenie a cuge­tului; nici de cunoştinţă adevărată nu ne putem învrednici cîtă vreme patima curviei zăboveşte în ascunzişurile sufletului. Dar ca să desăvîrşim înţelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvînt al Apostolului şi vom pune capăt cuvîntului: „Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr. XII, 14). Că despre aceasta grăieşte, se vede din cele ce adaugă, zicînd: „Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau" (Evr. XII, 16). Pe cît este, aşadar, de cerească şi de înge­rească virtutea sfinţeniei, pe atît este de războită cu mai mari

bîntuieli de potrivnici. De aceea sîntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrînarea trupului, ci şi cu zdrobirea inimii şi cu rugă­ciuni dese, împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţîţarea poftei, cu roua venirii Sfîntului Duh. Pe lîngă acestea, armă foarte tare pentru acest război avem prive­gherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei.

(Sfântul Ioan Casian - Filocaliam volumul I)

doamne ajuta..

Mai întîi deci vom vorbi despre înfrînarea pîntecelui, care se împotriveşte îmbuibării pîntecelui; apoi despre chipul pos­turilor şi despre felul şi cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinţii Pă­rinţi. Aceştia n-au lăsat un singur canon despre postire, nici un singur chip al împărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie si aceeaşi vîrstă; apoi si din pricina slăbiciunii unora sau a unei deprinderi mai gingaşe trupului. Insă un lucru au rînduit tuturor: să fugă de îmbui­bare  şi de săturarea pîntecelui.

Iar postirea în fiecare zi au socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare spre curăţie, decît cea de trei sau de patru zile, sau decît cea întinsă pînă la o săptămînă. Căci zic: Cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste mă­sură se foloseşte adeseori si de hrană. Din pricina aceasta se întîmplă că uneori, din covîrşirea postirii, slăbeşte trupul şi se face mai trîndav spre slujbele cele duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mîncării, se îngreuiază şi face să se nască în suflet ne­păsare şi moleşire. Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor le este potrivită mîncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici pos­magul nu-l pot folosi ca hrană toţi. <!--more Continuare -->

Şi au zis Părinţii că unul mîncînd două litre de pîine e încă flămînd, iar altul mîncînd o litră sau şase uncii se satură. Deci precum am zis mai înainte:, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pîntecelui şi să nu se lase furat de plăcerea gîtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mîncărilor face să se aprindă săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umple pîntecele nasţe sămînţa desfrînării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci şi saturarea de apă, precum şi prisosul a orice fel de hrană o moleşeşte şi o face somnoroasă.

In Sodoma nu aburii vinului sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbui­barea cu pîine, cum zice proorocul (Iez. XVI, 49). Slăbiciunea trupului nu dăunează curăţiei inimii cînd dăm trupului nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atît să ne slujim, cît să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia.

Regula înfrînării şi canonul aşezat de Părinţi acesta este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea pînă mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature. Iar Apostolul zicînd: „Grija trupului să nu o faceţi spre pofte" (Rom. XIII, 14) n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăţia desăvîrşită a sufletului nu ajunge numai reţinerea de la bucate dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari foloase aduce.

Infrînarea de la iubi­rea de argint călăuzeşte sufletul spre curăţie care înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei de a-i avea. Reţinerea de la mînie, de la întristare, de la slava deşartă şi mîndrie înfăp­tuieşte curăţia întreagă a sufletului. Iar curăţia parţială a su­fletului, cea a neprihănirii adică, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrînarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca cel ce şi-a sătu­rat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintîi trebuie să ne fie înfrînarea stomacu­lui şi supunerea trupului nu numai prin post, ci prin priveghere, osteneală şi citiri; apoi aducerea inimii la frica de iad şi la dorul după împărăţia cerurilor....

doamne ajuta...

Mareste imaginea.

In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor - fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: "Ia-mi negretele si da-mi albetele".

Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.

Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.

Poetul George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma: " scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet... Taranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca."

Cu banul de la snur se cumparau vin rosu, paine si cas proaspat pentru ca purtatorii simbolului de primavara sa aiba fata alba precum casul si rumena precum vinul rosul.

Despre istoricul martisorului, Tudor Arghezi afirma in volumul "Cu bastonul prin Bucuresti": "...La inceput, atunci cand va fi fost acest inceput, martisorul nu era martisor si poate ca nici nu se chema, dar fetele si nevestele, care tineau la nevinovatia obrazului inca inainte de acest inceput, au bagat de seama ca vantul de primavara le pateaza pielea si nu era nici un leac. Carturaresele de pe vremuri, dupa care au venit carturarii, facand "farmece" si facand si de dragoste, au invatat fetele cu pistrui sa-si incinga grumazul cu un fir de matase rasucit. Firul a fost atat de bun incat toate cucoanele din mahala si centru ieseau in martie cu firul la gat.

...Vantul usurel de martie, care impestrita pleoapele, nasul si barbia, se numea martisor si, ca sa fie luat raul in pripa, snurul de matase era pus la zintii de mart. Daca mai spunem ca firul era si rosu, intelegem ca el ferea si de vant, dar si de deochi."

Mentionam ca la geto-daci anul nou incepea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie.

Astazi, valoarea martisorului incepe sa fie data doar de creatia artistica. Se confectioneaza din orice si poate sa semnifice orice. Doamna Irina Nicolau afirma "Candva, credeau in puterea magica a martisorului. Acum nu mai cred. Candva, oamenii credeau ca o baba a urcat la munte cu 12 cojoace si a inghetat. Acum nu mai cred. Si nici nu vor mai crede vreodata. Tot ce pot e sa cunoasca povestea. Atat."

 

doamne ajuta..

Rio de Janeiro este un oras ce debordeaza de vitalitate, vizibila prin dragostea pentru fotbal, samba, plaja si mai ales, prin Carnavalul de la Rio, a carui faima a facut inconjurul lumii. Rio de Janeiro se mandreste cu o varietate de atractii, traditii culinare excelente, muzica si distractii, suficiente pentru a tine orice turist ocupat, indiferent de durata sejurului. Situat in sud-estul Braziliei, in golful Guanabara (Baia de Guanabara), prins intre munti si ocean, Rio de Janeiro este un oras cu peste 10 milioane de locuitori. Faimoasele plaje Copacabana si Ipanema atrag ca niste magneti turisti straini dar si brazilieni.

"A cidade maravilhosa" (Orasul Minunat, cum mai este numit Rio de Janeiro) este un amalgam de culturi si nationalitati.
 

Peste toate acestea, vegheaza statuia lui Iisus Mantuitorul (El Cristo Redentor), un adevarat simbol al orasului, considerată una dintre cele 7 minuni ale lumii. Această statuie este ridicată în semn de recunoştinţă către Dumnezeu de milioanele de creştini-catolici din Brazilia.

Fotografia în care turiştii stau la baza statuii, cu peisajul din spate extraordinar, are o simbolistică minunată: Hristos Domnul stăpânul lumii, iar noi toţi copiii lui, ca nişte pui adunaţi în jurul mamei.
 

Mulţumim doamnei Doiniţa pentru fotografiile minunate!
 

Rio de Janeiro este un oras ce debordeaza de vitalitate, vizibila prin dragostea pentru fotbal, samba, plaja si mai ales, prin Carnavalul de la Rio, a carui faima a facut inconjurul lumii. Rio de Janeiro se mandreste cu o varietate de atractii, traditii culinare excelente, muzica si distractii, suficiente pentru a tine orice turist ocupat, indiferent de durata sejurului. Situat in sud-estul Braziliei, in golful Guanabara (Baia de Guanabara), prins intre munti si ocean, Rio de Janeiro este un oras cu peste 10 milioane de locuitori. Faimoasele plaje Copacabana si Ipanema atrag ca niste magneti turisti straini dar si brazilieni.

"A cidade maravilhosa" (Orasul Minunat, cum mai este numit Rio de Janeiro) este un amalgam de culturi si nationalitati.
 

Peste toate acestea, vegheaza statuia lui Iisus Mantuitorul (El Cristo Redentor), un adevarat simbol al orasului, considerată una dintre cele 7 minuni ale lumii. Această statuie este ridicată în semn de recunoştinţă către Dumnezeu de milioanele de creştini-catolici din Brazilia.

Fotografia în care turiştii stau la baza statuii, cu peisajul din spate extraordinar, are o simbolistică minunată: Hristos Domnul stăpânul lumii, iar noi toţi copiii lui, ca nişte pui adunaţi în jurul mamei.
 

Mulţumim doamnei Doiniţa pentru fotografiile minunate!
 

Studiind îndeaproape fenomenul ateist mă minunez de fiecare dată când mă izbesc de "înalta" gândire "logică" de care dau dovadă. Pe lângă faptul că a fi ateu este egal cu a fi omniscient, adică a fi în posesia tuturor răspunsurilor şi tainelor universului astfel încât să înlături orice ipoteze şi să rămâi ancorat în ideea apariţiei accidentale şi total întâmplătoare a spaţiului, timpului şi vieţii, cu alte cuvinte a accepta doar o formă de cunoaştere, pe orizontală, excluzând-o pe cea verticală, apare superficialitatea cu care este tratată religia şi teologia.
 

Când un om care se doreşte intelgent, limitează întreaga gândire teologică la o sumă de mituri cu şerpi vorbitori şi căruţe de foc zburând prin cer, ne dăm seama de "seriozitatea" şi "profunzimea" gândirii lui asupra lucrurilor duhovniceşti. Când tot ce ţine de spiritualitate este privit şi filtrat prin logica seculară duce la un nonsens asemănător tratării sentimentelor de iubire dintre un băiat şi o fată demonstrate prin teoreme matematice.
 

Problema constă în faptul că spiritul nu poate fi explicat de lut, că înalta spiritualitate poate fi explicată doar prin trăirea ei şi doar printr-o experienţă sufletească care te face să simţi atingerea divină, aceste lucruri nu le poţi înţelege excluzând din start spiritualitatea, divinul, credinţa, la fel cum nu poţi rezolva o ecuaţie neluând în seama formula standard de rezolvare.
 

Ori niciodată un ateu nu va putea înţelege credinţa în Fiul Lui Dumnezeu, nepracticând-o, din afară nu se poate înţelege şi simţii, din afară pare nebună deoarece "cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu." (I Corinteni 1:18)

Fără unirea cu Dumnezeu este cu neputinţă să-L cunoşti deoarece El se descoperă doar în sufletele care-L cer. Una din condiţiile mântuirii este credinţa deoarece după cum spune scriptura: "Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută." (Evrei 11:6)
 

Dacă Dumnezeu s-ar arăta înaintea oamenilor în toată splendoarea Lui  n-ar mai exista credinţă, pentu ca oamenii văzându-L i s-ar închina, dar astfel Dumnezeu i-ar obliga într-o oarecare măsură pe oameni să creadă în El, ori în atotştiinţa Sa, El nu trece niciodată peste liberul arbitru şi lasă la atitudinea fiecărei persoane să-L accepte sau nu. El s-a facut om şi s-a arătat oamenilor la vremea hotărâtă şi a propovăduit Evanghelia spre iertarea păcatelor şi spre mântuirea tuturor celor ce vor crede.

Dar după cum aminteam, o credinţă nu poate fi rodnica decât prin practicarea ei, ori practicarea ei se face prin cererea Duhului Sfânt deoarece doar prin Duhul Sfânt putem mărturisi că Iisus Hristos e Domnul (I Corinteni 12:3) şi doar prin Duhul Sfânt putem dobândi o crednta adevărată căci după cuvântul Sf Apostol Pavel "roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm." (Galateni 5:22-25)

Duhul Sfânt este cel care lucrează credinţa în noi, este Cel care ne sfinţeşte, Cel care ne inspiră, Cel care ne povăţuieşte şi fără împărtăşirea cu Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, e cu neputinţă să credem, e cu neputinţă să fim creştini, e cu neputinţă să-L simţim şi să-L gustăm pe Domnul şi vom cădea degrabă în mrejele amăgitoare ale lumii, dându-ne înţelepţi deşi suntem nebuni după cum zice Apostolul Pavel: "zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. " (Romani 1:22)
 

Dar Dumnezeu a luat descoperirea înţelepciunii de la cei ce s-au crezut înţelepţi şi a dat-o pruncilor pentru a arăta deşertăciunea lumii căci ascunzând de cei înţelepţi revelaţia, a descoperit-o celor simpli dar curaţi la inima după cum spunea Mântuitorul: "Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor." (Matei 11:25) Căci înţelepciunea se dovedeşte dreapta prin faptele şi cugetele ei (Matei 11:19)
 

Iar atâta timp cât vom avea o înţelepciune spirituală şi o căutare prin duh a lui Dumnezeu, vom înţelege voia Lui, dar cât timp vom căuta înţelegerea Lui prin trup, vom orbecai ca nişte oi fără pastor fără să ştim unde mergem şi ce căutam.

"Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr." (Ioan 4, 24)
doamne ajuta..