"Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică." Duminica Lăsatului sec de carne (a Înfricoşătoarei Judecăţi, Matei 25, 31-46)

În această duminică, a treia de la începutul perioadei Triodului, Sfânta Evanghelie ne arată cât de importantă sau preţioasă este iubirea milostivă arătată oamenilor aflaţi în nevoi, întrucât fără iubire milostivă nimeni nu se poate mântui.

Judecata omului imediat după moartea acestuia este o judecată incompletă şi provizorie, deoarece se aşteaptă să fie evaluate şi urmările faptelor sale bune sau rele până la sfârşitul lumii. De aceea, numai Judecata de Apoi sau Judecata finală şi universală este completă şi definitivă.

Judecata universală este înfricoşătoare prin contextul, forma şi conţinutul ei. Mai întâi, este înfricoşătoare prin tulburările din univers care o preced: 'Soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui' (Matei 24, 29). În al doilea rând, este înfricoşătoare prin forma ei, adică prin solemnitatea şi universalitatea ei, deoarece Mântuitorul Iisus Hristos vine în slavă şi cu putere multă, împreună cu sfinţii îngeri ca să judece toate neamurile, adică toate generaţiile şi toate popoarele.

În al treilea rând, această judecată este înfricoşătoare şi prin conţinutul ei neprevăzut pe care-l descoperă. Nimeni, nici cei milostivi, nici cei nemilostivi, nu se aştepta să afle că în oamenii flămânzi şi însetaţi, în oamenii străini şi săraci (goi), în oamenii bolnavi şi în oamenii întemniţaţi era tainic prezent Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Dar Judecata universală este înfricoşătoare şi pentru că ea descoperă contrastul între smerenia lui Dumnezeu-Omul în istorie, care respectă libertatea omului, pe de o parte, şi slava dreptăţii Sale la sfârşitul istoriei sau al lumii, pe de altă parte. În general, noi suntem obişnuiţi să spunem că Dumnezeu este bun, îndelung răbdător, multmilostiv şi smerit. Într-adevăr, iubirea Lui smerită şi milostivă s-a arătat în toată viaţa Mântuitorului Iisus Hristos şi mai ales în moartea Lui pe Cruce şi îngroparea Lui. De aceea, cântăm la Prohodul Domnului din Vinerea Sfintelor Paşti:

'În mormânt Viaţă,

Pus ai fost, Hristoase,

Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti,

Plecăciunea Ta cea multă preamărind'.

Plecăciunea cea multă este nemărginita Sa smerenie.

Însă Evanghelia Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi ne arată că la sfârşitul veacurilor, la a doua Sa venire, Mântuitorul Hristos Se va arăta cu putere şi cu slavă multă. Până atunci, smerit, tăcut şi nevăzut, El respectă libertatea omului de a-L iubi sau de a nu-L iubi, precum şi de a iubi sau de a nu iubi pe semenii săi. Dar, în ziua Judecăţii lumii, Dreptul Judecător Iisus Hristos, Făcătorul universului şi al omului, îşi va arăta şi El libertatea Lui, unită cu slava dumnezeirii Lui, ca fiind Mântuitorul lumii, Biruitorul morţii şi Dătătorul vieţii veşnice.

Aşadar, prima învăţătură pe care o primim din Evanghelia Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi este aceea a legăturii tainice dintre smerenia lui Dumnezeu şi slava Lui. Smerenia Lui este spaţiul libertăţii omului, iar slava Lui este frumuseţea dreptăţii Sale. Dumnezeu este atât de smerit, încât Se lasă respins de oameni sau uitat de ei. Atât de mult respectă El libertatea omului, încât Se ascunde tainic în oamenii cei mai smeriţi, adesea, în cei mai neputincioşi, în cei care sunt umiliţi cu sărăcia, foamea, setea, lipsa de libertate, înstrăinarea, boala şi duc o existenţă la limita dintre viaţă şi moarte. Însă tocmai această prezenţă tainică a Fiului Omului în oameni este surprinzătoare şi înfricoşătoare. De ce? Pentru că oamenii nu se aşteaptă ca în atâţia robi ai sărăciei, ai bolii şi ai umilirii de pe pământ să se afle tainic prezent Însuşi Împăratul cerurilor şi Judecătorul lumii: 'Ori de câte ori aţi făcut un bine unora din aceşti prea mici fraţi ai Mei, Mie mi-aţi făcut'. Nimeni nu se aşteaptă ca Dumnezeu-Omul să Se numească pe Sine frate cu cei mai umiliţi dintre oameni, arătând astfel taina şi slava iubirii Sale atotmilostive!

Hristos este tainic prezent în fiecare om care suferă

Înfricoşătoare este constatarea că Hristos Domnul, deşi S-a înălţat la ceruri în slava Preasfintei Treimi, nu încetează a fi tainic prezent în fiecare om care suferă pe pământ şi aşteaptă iubirea noastră milostivă. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus, înaintea lui Pascal, că Hristos Domnul suferă până la sfârşitul veacurilor potrivit suferinţelor fiecăruia dintre oameni. De ce? Pentru că Învierea Lui nu înlătură, ci integrează taina Crucii Lui, iar slava Lui din ceruri nu desfiinţează smerenia Lui ca prezenţă tainică în sufletul oamenilor care suferă şi au nevoie de iubire frăţească. Marea descoperire a Judecăţii universale este, deci, identificarea lui Hristos Cel slăvit cu Hristos Cel smerit, pentru a deschide libertăţii şi iubirii noastre milostive uşa mântuirii, aceea de a răspunde la iubirea lui Dumnezeu faţă de noi cu iubirea noastră faţă de semenii noştri, pentru a face iubirea Lui transparentă prin noi, spre bucuria Lui şi a oamenilor pe care îi ajutăm.

Al doilea adevăr înfricoşător, care priveşte direct libertatea noastră, este judecata însăşi, care nu se limitează la păcatele sau faptele rele săvârşite de noi, ci se extinde şi la omisiuni, adică la faptele bune pe care am fi putut să le facem şi nu le-am făcut. În Evanghelia după Sfântul Evanghelist Ioan se spune că drepţii vor fi părtaşi la comuniunea de viaţă şi iubire eternă a Preasfintei Treimi, iar păcătoşii la osânda singurătăţii veşnice: 'Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii' (Ioan, 5, 28-29).

Nu e suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora

Spre deosebire de Sfânta Evanghelie după Ioan, în descrierea judecăţii universale, Sfânta Evanghelie după Matei nu vorbeşte despre faptele rele săvârşite de oameni. Desigur, se înţelege că toate acestea vor fi pedepsite, dar se mai adaugă ceva neaşteptat: judecata se face şi pentru omisiuni, adică pentru faptele bune pe care ar fi trebuit să le săvârşim şi nu le-am făcut. Cu alte cuvinte, judecata este înfricoşătoare fiindcă nu admite neutralitatea şi indiferenţa unora faţă de suferinţa altora, adică neomenia, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur:

'- Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte căi de păcat?

- Nu judec păcatul, răspunde Domnul, ci neomenia! Nu judec pe păcătoşi, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osândesc! Aţi avut un leac atât de bun pentru mântuire, milostenia, cu care puteaţi şterge orice păcat, şi aţi dispreţuit o atât de mare binefacere. Ocărăsc neomenia, ca rădăcină a păcatului şi a toată necredinţa; laud omenia, ca rădăcină a tuturor bunătăţilor. Pe unii îi ameninţ cu focul cel veşnic, iar altora le făgăduiesc Împărăţia cerurilor' (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, Omilia a şaptea).

Deci, nu e suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora. Nu e suficient să nu ucizi, să nu furi, să nu jigneşti, să nu asupreşti pe semenul tău, ci este necesar şi să-i faci mult bine după putinţă.

Evanghelia ne spune că celor de-a dreapta Sa, adică celor milostivi, Fiul Omului sau Împăratul Judecător le va zice: 'Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.' Cei milostivi sunt numiţi binecuvântaţi, întrucât pentru ei s-a pregătit, încă de la întemeierea lumii, Împărăţia lui Dumnezeu, adică Împărăţia iubirii veşnice a Preasfintei Treimi. În această Împărăţie a iubirii smerite vor intra oamenii cu suflet plin de iubire milostivă, care s-a arătat în fapta bună, în cuvântul bun, în prezenţa prietenoasă lângă bolnavul din spital sau lângă omul întemniţat. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că Mântuitorul nu a spus: 'Am fost bolnav şi nu m-aţi vindecat sau am fost în temniţă şi nu m-aţi eliberat, ci am fost bolnav şi în temniţă şi nu m-aţi cercetat'. Adică, Dumnezeu nu ne cere să facem ceea ce întrece puterile noastre, nu ne cere să îl vindecăm pe cel bolnav, ci să îl cercetăm, să fim alături de el în singurătatea şi suferinţa lui, chiar dacă nu putem schimba imediat situaţia în care se află. Aceeaşi atitudine se cere şi faţă de cel străin sau faţă de cel întemniţat.

Iubirea, criteriul ultim al Judecăţii universale

Evanghelia de astăzi ne mai arată că Dumnezeu este iubire smerită şi milostivă, iar criteriul ultim al judecăţii tuturor oamenilor, indiferent de etnie, cultură, poziţie socială sau vârstă, este iubirea milostivă. Câtă iubire milostivă a arătat un om în viaţa sa pe pământ, atâta binecuvântare primeşte el în bucuria iubirii veşnice a Preasfintei Treimi din Împărăţia cerurilor. Cei care au fost indiferenţi şi nemilostivi faţă de semenii lor în suferinţă sunt numiţi blestemaţi. Acest apelativ extrem de aspru este un reproş-sentinţă care explică gravitatea nepăsării unora faţă de suferinţa altora.

Mântuitorul le spune celor nemilostivi: 'Mergeţi în focul (sau iadul) care a fost pregătit pentru diavolul şi pentru îngerii lui'. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au remarcat că iadul sau focul cel veşnic şi întunecos nu a fost pregătit pentru oameni, întrucât pentru oameni a fost pregătită Împărăţia cerurilor, adică Împărăţia iubirii Preasfintei Treimi. Însă oamenii nemilostivi, care au ascultat mai mult de diavol şi de slujitorii lui decât de Dumnezeu, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece au trăit în indiferenţă faţă de suferinţa celor din jurul lor. Ca atare, deşi nu este destinat iadului, omul nemilostiv se aseamănă cu demonii prin lipsa de iubire smerită faţă de oameni. Demonii, deşi sunt inteligenţi, nu se mântuiesc, adică nu se pot uni cu Dumnezeu, fiindcă nu au în ei iubire smerită sau milostivă.

Evanghelia de astăzi ne pune în faţă problema libertăţii noastre. Şi anume, cum folosim libertatea noastră în timpul vieţii pământeşti? Am folosit libertatea noastră ca să cultivăm iubirea milostivă ori am confundat libertatea cu indiferenţa şi nepăsarea, cu autosuficienţa şi egoismul? Deci, numai când săvârşim binele suntem cu adevărat liberi şi trăim viaţa ca fiind binecuvântare de la Dumnezeu.

Săracii, avocaţi puternici ai celor milostivi

Aşadar, Evanghelia ne arată responsabilitatea totală pe care o avem faţă de oamenii în suferinţă, încât mântuirea noastră depinde de atitudinea noastră faţă de ei. Nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu ocolind pe aproapele său. La porţile Împărăţiei cerurilor vor sta martori pentru noi cei care au primit ajutorul nostru când se aflau în suferinţă sau în nevoi, dar şi cei care nu l-au primit, au fost uitaţi de noi sau trecuţi cu vederea, dispreţuiţi ori alungaţi. De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că săracii sunt apărători sau avocaţi puternici ai celor milostivi, dar şi aspri judecători ai celor care nu au fost milostivi. Ei sunt portarii Împărăţiei cerurilor. Desigur, cuvintele Sfântului Grigorie de Nyssa sunt inspirate tocmai din această Evanghelie a Judecăţii finale şi universale.

Instituţiile de caritate ale Bisericii s-au născut din lumina iubirii milostive

Evanghelia Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi a inspirat în mod deosebit lucrarea filantropică sau caritabilă a Bisericii. Multe alte texte din Noul Testament ne îndeamnă la iubire milostivă, dar Evanghelia de astăzi ne responsabilizează cel mai mult, deoarece ne arată că milostenia este o datorie şi o condiţie a mântuirii sau a dobândirii vieţii veşnice. Pentru iubirea milostivă din faptele bune săvârşite pe pământ dobândim mântuirea sau viaţa veşnică din ceruri. Evanghelia de astăzi a motivat atât milostenia credincioşilor ca persoane individuale, cât şi apariţia instituţiilor de caritate ale Bisericii din primele veacuri, începând mai întâi în Răsărit şi apoi în Apus, când Biserica a organizat case pentru străini, cămine pentru copii orfani şi cămine pentru bătrâni, spitale pentru bolnavi şi cantine pentru săraci. De fapt, toată această operă socială de caritate sau filantropică a Bisericii, izvorâtă din Evanghelia iubirii milostive a Domnului Hristos, a creat în timp o civilizaţie, şi anume civilizaţia creştină a carităţii sau a filantropiei. Chiar şi statele europene moderne, care deşi au uitat în mare parte că Evanghelia iubirii milostive a fost sursa solidarităţii sociale, au preluat, de fapt, din lumina Evangheliei mesajul responsabilităţii pentru oamenii care se află în suferinţă, în nevoi, în boală şi în singurătate.

Totuşi, când iubirea milostivă şi sinceră faţă de aproapele nu este alimentată de rugăciune, ca relaţie a omului cu Dumnezeu Cel milostiv, ea riscă să fie redusă la o etică socială secularizată, lipsită de perspectiva iubirii şi a bucuriei eterne din Împărăţia Preasfintei Treimi şi a tuturor sfinţilor. Când însă Duhul lui Hristos Se face prezent în om prin rugăciune, acesta poate să perceapă mai uşor prezenţa lui Hristos în oamenii săraci, bolnavi şi marginalizaţi de societate. Aceasta este experienţa sfinţilor, iar ea confirmă adevărul Evangheliei Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, şi anume că cei care au fost milostivi în istorie vor fi binecuvântaţi în eternitate.

În încheiere, Sfânta Evanghelie de astăzi ne îndeamnă ca în tot timpul vieţii noastre, dar mai ales în perioada Postului Sfintelor Paşti, să unim rugăciunea smerită şi pocăinţa sinceră cu iubirea milostivă sau milostenia spirituală şi materială. Milostenia spirituală poate fi o rugăciune pentru omul aflat în dificultate, un sfat bun sau o încurajare pentru cel dezorientat ori deznădăjduit, o vizită la un bolnav, o vizită la cel izolat sau singur şi alte gesturi asemănătoare. Milostenia materială poate fi hrană pentru cel flămând, haine pentru cei lipsiţi de ele, medicamente pentru cei bolnavi, ajutor material pentru cei săraci. În multe feluri şi în multe ocazii putem arăta iubire milostivă semenilor noştri, care au nevoie de ajutorul nostru. Iar când arătăm iubire milostivă şi smerită în jurul nostru, devenim mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni, spre slava Lui, bucuria celor ajutaţi şi mântuirea noastră. Amin!



Sâmbătă toţi fii Bisericii noastre strămoşeşti au înălţat rugăciuni deosebite şi am făcut pomeni pentru "cei adormiţi întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice" cu care împreună aşteptăm "învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie", cum mărturisim când rostim Crezul. Astăzi prăznuim cu înainte vedere ziua "Înfricoşatei judecăţi". Aţi auzit din citirea sfintei Evanghelii momentul sublim de la această judecată de la care nu se poate sustrage nici o fiinţă umană. Dreptul Judecător împarte în două întreaga omenire, aşa cum desparte păstorul oile de iezi, căci în greceşte este cuvântul iezi şi nu capre. De-a dreapta vor fi aşezaţi cei buni, asemănaţi cu oile, de-a stânga cei răi asemănaţi cu iezii.

Iezii, zice Sf. Ioan Gură de Aur, nu dau lapte, nici lână, umblă răzleţi de turmă, se caţără pe stânci, fug prin prăpăstii. Asemeni sunt şi cei răi care rătăcesc pe coclaurile păcatelor, se depărtează de Biserica cea dreaptă şi de societate. Cei buni sunt asemanaţi de acelaşi sfânt cu oile care dau lâna, lapte, sunt blânde, nevinovate şi folositoare omului. Însuşi Mântuitorul este asemănat cu oaia şi mielul: "Mielul lui Dumnezaeu care ridică păcatul lumii" (Ioan 1, 29) ; sau "ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o o oaie fără de glas..., aşa nu şi-a deschis gura Sa" (Isaia 53, 7).

Iată astăzi vremea de Biserică rânduită să vă vorbesc despre împrejurările în care va avea loc judecata obştească şi desfăşurarea ei.

Vă rog să nu întrebaţi când va avea loc judecată şi sfârşitul lumii. Dumnezeu Însuşi ne opreşte de la aceasta. "Nu este al vostru să ştiţi vremile şi anii pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa" (F. Ap.1, 7); sau "...de ziua şi de ceasul acela nu ştie nimeni , nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl" (Matei 24, 36). Nu vă luaţi după cei care spun că la anul 2000 va fi sfârşitul lumii. Nicăieri în Sfânta Scriptură şi în Sfinţii Părinţi nu se vorbeşte de această dată, despre nici un fel de timp determinat. Cei care răspândesc astfel de idei sunt în afară de Biserica cea una.

Pentru adevăraţii creştini sfârşitul lumii soseşte când fiecare din noi ne dăm duhul. Important este să ne pregătim pentru acest sfârşit ca să putem sta cu fruntea cât de cât senină înaintea Domnului nostru Iisus Hristos la judecata particulară a patruzecea zi după moarte.

Ca să înţelegem oarecum cu mintea şi să simţim cu inima misterul acestei judecăţi obşteşti trebuie să credem cu tărie într-Un singur Dumnezeu, întreit în Feţe, în nemurirea omului, căci Dumnezeu ne-a creat pentru săvârşirea binelui şi dăinuire veşnică, în sfintele Sale învăţături şi Taine. Nezdruncinată să fie credinţa în învierea Mântuitorului şi în învierea noastră şi cu trupurile. Spune limpede Apostolul: "Dacă Hristos n-a înviat, nici morţii nu înviază " şi atunci "zadarnică este credinţa voastră, zadarnică şi propoveduirea noastră" (I Cor.15, 14 şi 16).

Să urmărim acum împreună secvenţele mai importante de la sfârşitul lumii, aşa cum sunt zugrăvite ele de Sfânta Scriptură şi de Sfânta Tradiţie Ortodoxă.

Înainte de a doua venire a Domnului se va produce un cataclism în întreg cosmosul, când legile din întrega materie şi materia însăşi vor fi despovărate de stricăciunea adusă de păcat, iar Dumnezeu, prin Duhul Său, le va rândui ca la început. Spune însuflatul de Dumnezeu psalmist: "...trimiti-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului " (Ps. 103, 31) şi astfel " toate acestea se vor desfiinţa " mai întâi, apoi vor fi "ceruri noi şi pământ nou" (II Petru 2, 10-11 şi 13). Acum vor lumina Soarele-Hristos în loc de soare astru. Preacurata Fecioară şi sfinţii în loc de lună şi stele.

Aşa cum facerea lumii a avut loc deodată, în mod simultan, în acel moment imperceptibil, "la început", şi venirea Domnului se vor produce într-o clipă. Ne spune Hristos Însuşi: "Precum fulgerul străbate văzduhul... aşa va fi şi venirea Fiului omului" (Matei 24 , 27). Pe cer, în văzul tuturor oamenilor, se va arăta semnul Fiului omului, adică sfânta Cruce pe care Hristos a suferit moartea şi a mântuit lumea. Hristos coboară deci pe pamânt cu Crucea Sa înainte, ca aceasta asemeni unui magnet puternic, să adune de-a dreapta ei pe toti cei care şi-au purtat cu vrednicie crucea vieţii, primită prin creaţie şi prin Botez urmând apoi lui Hristos (Marcu8 , 34); dar şi pentru ca sa pedepsească, trecându-i de-a stânga, pe cei care, prin graiuri, scris şi fapte au pălmuit pe Hristos, L-au răstignit, L-au îngropat în necredinţa lor, indiferentism şi fărădelegi.

La vederea sfintei Cruci, acest sceptru al lui Hristos, "vor plânge toate neamurile pământului" (Matei 24, 30), căci la judecată ne prezentam pe neamuri şi semniţii (Matei 25, 32). În aceste clipe imperceptibile "cei morţi vor învia la glasul trâmbiţei arhanghelului" (I Tes. 4,16). Partea materială a fiecărui om, indiferent unde s-ar afla, în clipa aceea, prin lucrarea specială a lui Dumnezeu, se va constitui în trupul din materie înnoită, unindu-se indisolubil cu sufletul. Dumnezeu Însuşi îi spune proorocului care privea un câmp imens de oase: "Iată, eu voi face sa intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine, şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că eu sunt Domnul" (Iezechiel 37, 1-10) şi s-a făcut întocmai.

Vor învia absolut toţi cei care au fost zămisliţi, căci în momentul zămislirii fiecăruia, Dumnezeu crează sufletul, iar părinţii trupul. Vor învia deci şi copiii avortaţi, căci, începând din clipa imediat după zămislire, ei sunt oameni deplin, constituiţi din trup şi suflet, prevăzuţi din veşnicie în planul divin.
Cei care nu vor fi murit încă în acele groaznice clipe vor suferi o transformare "... nu toţi vor adormi, adică muri", spune Apostolul, dar toţi ne vom schimba într- clipă " (I Cor.15, 51-52). Atunci "noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi... (aşa transformaţi) în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh..." (I Tes. 4,17). În acel moment cutremurător, toţi vom vedea pe Împăratul Hristos, "...venind pe norii cerului cu putere şi slavă multă" (Matei 24, 30), precum L-au văzut Apostolii Mântuitorului când a înviat şi vor fi întregi la trupuri chiar dacă au avut metehne în viaţă. Aceeaşi vârstă şi integritate trupească vor avea şi pruncii avortaţi.

Odată cu arătarea Domnului, vor fi trimişi şi îngeri să trâmbiţeze şi "să adune pe cei aleşi" (Matei 24, 31) de pe tot pămîntul. Toţi aceşti aleşi, care sunt sfinţii, se vor aduna acolo unde va fi Dreptul Judecător, precum stă scris "Unde va fi trupul, acolo se vor aduna vulturii" (Matei 24, 28), adică unde Hristos a murit cu trupul (înviind apoi), acolo vor veni şi sfinţii, care, prin aripile virtuţilor, s-au suit la înălţimea cunoaşterii şi contemplării Lui Dumnezeu în timpul vieţii lor pămînteşti. Este deci adeverit că judecata va avea loc aici pe pământ, anume în locul unde Hristos s-a născut, a trăit, a suferit, a murit, a înviat şi s-a înălţat la ceruri, unde apoi le-a trimis pe Sfântul Duh şi de unde s-a răspândit creştinismul în tot pământul. Sunt cu totul neteminice şi aberante susţinerile unora că România este aleasă a fi locul unde se va face judecata lumii şi va coborî noul Ierusalim. Întradevăr Apostolul iubirii spune "Am văzut cetatea Lui Dumnezeu şi pe Împăratul slavei, coborând pe pămînt" (Apoc. 21, 2), dar nu pe pămîntul românesc, ci pe cel unde a trăit odinioară şi unde a înnoit lumea prin întruparea, moartea şi Învierea Lui.

Vă rog concentraţivă şi imaginaţi-vă cele ce se vor petrece Hristos-Împăratul, cu Sceptrul Crucii în mână, cu semnul cuielor în palme şi în picioare, cu cicatricea suliţei în coastă şi cu înţepăturile ghimpilor pe frunte, cu urmele loviturilor pe spate şi pe faţă. În jurul Lui, îngerii cu frică şi cu cutremur atât pentru măreţia priveliştii, cât şi pentru surpriza hotărârii ce se va pronunţa asupra celor ce i-au avut în pază. Diavolii plini de groază de-a stânga. Apoi în plenul de judecată, Maica Domnului, sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii, aşa cum spune Însuşi Mântuitorul şi Apostolul "...veţi judeca cele douăsprezece semniţii ale lui Israel" (Matei 19, 28), adică pe toată lumea, sau "...sfinţii vor judeca lumea" (I Cor. 6, 2).

În privirile tuturor se va arăta o imensă carte, acea "Carte a vieţii", alcătuită din atâtea cărţi câţi oameni sunt, adică acele "cărţi care se vor deschide” (Apoc. 20, 15 şi 12). Faptele Sfinţilor sunt scrise în Cartea vieţii, adică sunt imprimate în împărăţia binelui, Însuşi Hristos, "la măsura vârstei Căruia ei au ajuns" (Efes. 4,.13). Iar faptele noastre cele bune sunt scrise tot în această carte, fiecare cu cartea lui, dar având şi o anexă în care sunt imprimate faptele rele şi deodată cartea fiecăruia din noi "se va deschide", adică adevărata noastră conştiinţă, şi, ca pe un ecran imens, vor fi proiectate faptele fiecăruia şi comparate cu ale sfinţilor asemănători nouă în îndeletniciri, în profesie, în temperament, în conditiile de viaţă, etc.

Păgânii dinainte de venirea Mântuitorului şi cei cărora încă nu li s-a propoveduit Evanghelia vor fi judecaţi după legea morală din om, lege care este imprimată în însuşi chipul lui Dumnezeu din om. Adevereşte aceasta Apostolul "Când păgânii, care nu au lege, fac din fire cele ale legii, ei arată fapta legii, scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor, ceea ce se va vede în ziua cînd Dumnezeu va judeca totul prin Iisus Hristos" (Rom. 2, 14-15). Evreii de dinainte de venirea Domnului vor fi judecaţi şi după legea morală proprie omului, dar şi după Legea dată de Dumnezeu prin Moisi şi prooroci. Celor găsiţi vrednici, păgâni sau evrei, li se va şterge atunci păcatul original şi vor trece de-a dreapta. Creştinii vor fi judecaţi şi după Evanghelia lui Hristos cu toate completările ei prin apostoli şi sfânta Tradiţie, apoi răsplătiţi ca atare. Toate faptele, gesturile şi cuvintele vor fi judecate într-o clipită. Nici un cuvânt nu va scăpa acelei judecăţi, căci "pentru orice cuvânt deşert vă veţi da seama în ziua judecăţii", zice Domnul (Matei 12, 36). Iar Sf.Vasile cel Mare învaţă că vorbele murdare sunt ca nişte pete pe veşmântul sufletului. Dacă nu au fost spălate prin rodnică pocăinţă, ele vor ieşi la iveală în ziua judecăţii. Sunt ca nişte impulsuri magnetice imprimate pe peliculă de filmat sau pe banda magnetică şi neşterse prin pocăinţă. Tot tezaurul faptelor celor bune constituie împărăţia lui Dumnezeu din noi, căci "Împărăţia lui Dumnezeu este lăuntrul vostru", adevereşte Mântuitorul (Luca 17, 20-21). Iar faptele cele rele constitue împărăţia răului. Conştiinţa fiecăruia şi faptele ne vor aşeza de-a dreapta sau de-a stânga.

Ca un luceafăr puternic de lumină şi cu salbă de stele împrejur pentru cei buni, şi ca o pată de întunerec cu nori pâcloşi împrejur pentru cei răi, va ieşi cu deosebire în evidenţă atitudinea fiecărei persoane faţă de semenii lui.

Dreptul Judecător va zice celor de-a dreapta "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia cerurilor, pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi mi-aţi dat să beau, străin am fost şi m-aţi primit, gol am fost şi m-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi m-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine" (Matei 25, 34-36). În această dumnezeiască hotărâre sunt cuprinse toate nevoile stricte de existenţă materială şi spirituală ale omului.

Cu privirea fixă şi mustrătoare Acelaşi Dumnezeu-Judecător se va adresa celor de-a stânga:

"Duceţi-vă de la mine,. blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănînc..." (Matei 25, 41-43), înşirând aceleaşi datorii pe care le-am arătat că le-a spus celor drepţi, pe care însă cei răi nu le-au săvârşit.

Vă rog fiţi cu luare aminte la ceea ce ne întreabă Mântuitorul la judecata cea de apoi. Ne întrebă de faptele de dragoste faţă de aproapele, săvârşite după nevoi pe plan spiritual şi material. Nu se aminteşte nimic de postiri, de rugăciuni, de trăirea în castitate, de alte înfrânări de lecturi duhovniceşti, de duceri la biserică şi altele asemeni acestora. De ce oare? Pentru că toate acestea sunt mijloace prin care trebuie să ajungem la scopul final: la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Nu vedeţi că nici noi oamenii nu apreciem un artist sau meşteşugar din orice domeniu pentru osteneala, uneltele, materialele şi intenţiile bune pe care le-a pus în opera sa, ci după rezultatul lucrării lui, după reuşita, mai putin izbutită, sau deloc realizată în lucrarea prezentată. Opera este scopul. Toate celelalte sunt mijloace, care au şi ele importanţa lor, căci fără ele nu se poate realiza opera. Fără îndoială că au importanţa lor toate nevoinţele noastre, posturile, înfrânările, metaniile, rugăciunile, etc. Dacă nu ar avea, nu ar fi mai spus Apostolul "nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii (preacurvarii), nici melahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia Lui Dumnezeu" (I Cor. 6, 9-10). Fără întrega ţesătură a virtuţiilor, urzite pe credinţa cea dreaptă nu se poate ajunge la adevărata şi curata iubire de Dumnezeu şi de aproapele, cu tărie neclintită la judecata lui Hristos. Fariseul făcea milostenii, postea, se ruga dar le făcea din mândrie. De aceea a fost condamnat, căci ura încă pe aproapele şi se adula pe sine.

Si vor zice drepţii ”Doamne, când te-am văzut flămând, însetat, străin, gol, bolnav şi în temniţă şi ne-am îngrijit de Tine? (Matei 23, 37-39). Domnul le va răspunde "întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 40). Fraţi ai Domnului sunt toţi oamenii, creştini sau necreştini, căci toţi poartă în ei chipul Logosului întrupat şi îi sunt întradevăr fraţi prin firea omenească pe care Fiul Lui Dumnezeu a luat-o, această fire având efect şi pentru cei de până la venirea lui Hristos. Cuvîntul "prea mici" arată pe cei cu adevărat lipsiţi de cele necesare existenţei. Numai milostenia către aceştia are valoare la Dumnezeu, dacă şi facerea de bine este făcută către cei ce nu au nevoie şi la rândul lor şi ei îţi fac ţie acelaşi bine, acest schimb de bine nu are valoare de milostenie (Luca 14, 12-14). Pomenile pe care le facem noi, chemând sau împărţind celor ce au ce mînca şi care şi ei ne cheamă sau ne dau, nu sunt acte de milostenie. De aceea Mântuitorul spune "Când faci ospăţ (pomană) cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe schiopi, pe orbi şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor" (Luca 14, 13-14).

Pe cei de-a stânga îi comandă şi îi trimite în chinurile veşnice, pentru că nu au dovedit fapta dragostei creştine faţă de semeni. Nu au putut vedea pe Dumnezeu, pe Hristosul din cei în lipsuri şi suferinţe, pentru că nu au avut ochii sufletului curăţiţi printr-o adevărată viaţă creştină. Cât de importantă este milostenia ne arată Origen, un mare preot şi învăţat, care acum aproape 1800 de ani punea milosteania ca temei sigur al iertării păcatelor, în rândul al treilea de fapte mântuitoare, după Botezul cu apă şi Botezul sângelui, adică martirajul.

Omul însă este şi suflet. Milostenia trebuie să fie şi sufletească. Există mai ales foame spirituală, sete de asemenea, boală, înstrăinare, întemniţare a sufletului. Cei care intevin de satură pe aceşti flămînzi şi însetaţi prin cuvântul lui Dumnezeu, prin sfaturi mântuitoare, săvârşesc un act de milostenie. Sunt boli sufleteşti, adică păcate, care slăbănogesc puterile spirituale ale omului, îl înstrăinează de Dumnezeu, îl întemniţează în hrubele patimilor. Cine se osteneşte să elibereze din astfel de situaţii aceste suflete face milostenie spirituală. Cine se roagă pentru aceştia, săvârşeşte milostenie. Spune limpede Apostolul "Cine a întors pe un păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi-şi va acoperi mulţime de păcate" (Iacob 5, 20). Pustnicii şi pustnicele din vremurile de glorie ale Bisericii creştine, mănăstirile de obşte din acele vremuri se întorceau în a face milostenie spirituală. Mergeau credincioşi de le ascultau învăţăturile şi vedeau viaţa lor sfântă, apoi se îndreptau şi păşeau pe calea desăvârşirii creştine. Rugăciunile acestora precum şi sfinţenia vieţii lor ajutau creştinii din lume. După puterile lor unii pustnici făceau şi milostenie faţă de cei ce-i vizitau. Mănăstirile de obşte aveau şi pavilioane speciale pentru copiii săraci, pentru bolnavi şi lipsiţi, etc. Altele trimiteau din grâu şi alte alimente la săracii din Alexandria Egiptului. Sfinţii Părinţi Episcopi aveau aşezămnte de caritate bine organizate. Se practica milostenia şi pe plan material şi pe plan spiritual în toate aceste aşezaminte de binefacere.

La, această judecată obştească slava celor care au săvârşit milostenia trupească şi sufletească în condiţiile arătate va fi mult sporită de rodirea spirituală în toţi cei ce s-au folosit de această milostenie. Cei care au scris şi au însufleţit prin sfinţenia vieţii lor cele scrise vor avea şi mai mare plată.

Dar, vai! Cei de-a stânga vor fi aspru condamnaţi pentru că nu au făcut milostenie nici trupească nici sufletească. S-au înfăşurat în egoism şi zgârcenie ca într-o carcasă întunecată. Aşa a fost condamnat înainte de judecata obştească bogatul căruia i-a rodit ţarina (Luca 12, 16-21) şi acelui bogat nemilostuiv faţă de săracul Lazăr (Luca 16, 19-31). Vor fi şi mai mulţi pedepsiţi bogaţi şi cârmuitori care au lipsit pe oameni de bunurile necesare vieţii prin stoarcere sau prin legislaţie favorabilă intereselor lor. Cei care au răpit libertatea şi chiar viaţa altora. Criminalii, tâlharii, răpitorii vor suferi cumplită pedeapsă. Părinţii care din proprie iniţiativă au ucis prunci prin avorturi sau alte mijloace, vor fi acuzaţi acum de proprii lor fii şi fiice şi mai mare pedeapsă vor suferi cei care au smintit pe alţii prin faptele lor necreştine, din orice treaptă creştină ar fi ei. Cei care, prin viu grai, prin atribuţiunile ideologice avute, prin scris, au elaborat lucrări ori au făcut legi care au facilitat răspândirea păcatelor şi înrădăcinarea lor în masele largi, ale credincioşilor. Cei care au legiferat avorturile, aceste crime împotriva celor mai nevinovate fiinţe umane, dar şi cei ce au operat aceste avorturi.

O răspundere foate mare vor avea la judecata cea de apoi conducătorii spirituali ai creştinilor, fiindcă ei sunt cei îndatoraţi să împartă măsura de grâu duhovnicesc credincioşilor, şi apa spirituală, adică să înveţe "cu vreme şi fără de vreme" , să caute oile cele pierdute şi să nu stea numai la stână (biserica), aşteptând să se salveze oile singure din mâinile furilor sectanţi, ale celor vicioşi şi ale altor feluri de păcate. Ei, aceşti păstori, sunt răspunzători pentru sufletele încredinţate lor spre creştere şi hrănire sufletească". Din mâinile preoţilor şi arhiereilor va cere Dumnezeu atunci sufletele păstoriţilor" (Iezechiel 3, 18). Chiar dacă astfel de ierarhi, preoţi sau călugări, au făcut minuni, nu vor avea scuză în faţa Dreptului Judecător. Ei vor zice “Doamne, oare nu cu numele Tău am scos draci, am făcut minuni, am făcut rugăciuni, de ce nu ne dai mântuirea? "Duceţi-vă de le Mine, blestemaţilor, nu vă ştiu pe voi" (Matei 7, 21-23). Orice nevoinţe am făcut, chiar şi milostenie, de ne-am fi dat viaţa pentru credinţă, dacă nu am făcut din dragoste profundă faţă de Dumnezeu şi de aproapele, nici un folos nu avem. Adevereşte Apostolul "De aş avea darul minunilor, de aş avea credinţă încât să mut şi munţii, de m-aş jertfi pentru credinţă, chiar de aş da trupul să fie ars, dacă dragoste nu am nici un folos nu este" (I Cor. 13, 2-3). Căpeteniile ereticilor şi schismaticilor, precum şi păstorii lor vor fi aspru condamnaţi, chiar dacă poporul va fi achitat la această judecată sub raportul credinţei greşite, căci acest popor este victima păstorilor lor.

Si iată hotărârile definitive. Prima va fi aceasta "Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu de moşteniţi împărăţia gătită vouă de le întemeierea lumii " (Matei 25, 34). Dintru început Dumnezeu a pregătit omului raiul, care acum este adus aici pe pămînt (Apoc. cap. 21). Aceasta este "cetatea sfântă, noul Ierusalim..., coborât din cer de la Dumnezeu, gătit ca o mireasă împodobită pentru mirele ei, Hristos", pentru toţi în cei care a luat chip Logosul, Fiu al lui Dumnezeu. Este locul din această sfântă "cetate", unde "creşte pomul vieţii", "unde nu mai este nici un blestem" ,"unde tronul lui Dumnezeu şi al Mielului" dăinuieşte veşnic, unde toţi cei mântuiţi " vor vedea pururea faţa Lui (a lui Hristos)" şi "numele Lui va fi pe frunţile tuturor". Este cosmosul unde "noaptea nu va mai fi", unde "nu au trebuinţă de lumina lămpii", nici "de limina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor".

A doua hotărâre va fi "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit pentru diavol şi pentru îngerii lui (cei răi)". Nu zice "vă blestem", căci nu Domnul îi blesteamă, ci ei înşişi, prin faptele lor, s-au plasat în zona blestemului, creată de aroganţa lor. Toate cele create de Dumnezeu au fost “bune" şi "foarte bune", ne spune Biblia (Fac.1, 31). Dar, imediat dupa căderea lui Lucifer şi a cetei lui de îngeri, se creează iadul ca loc de pedeapsă pentru diavoli (Apoc.12, 9).

În momentul chemării la fericire veşnică un fascicol luminos de energii necreate porneşte de le Împăratul Hristos spre cei din dreapta, curăţindu-i de orice întinăciune, care în mod inevitabil există până în cei mai mari sfinţi, exceptând pe Sfânta Fecioara Maria, căci "dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi" (Ioan 1, 8). Un alt fascicol îmbibat în dreptate şi în milă se îndreaptă spre cei de-a stânga, căutând pe cei care mai au în ei unele lucruri bune şi pentru care cei ai lor şi Biserica s-au rugat şi au făcut milostenii şi nevoinţe. Pe aceştia îi prinde Hristos cu braţele Sale de milă şi-i trece de-a dreapta, mântuindu-i, însă "aşa ca prin foc" (I Cor. 3, 15). Toţi ceilalţi din partea stângă sunt condamnaţi la chinurile veşnice. Cum însă orice fiinţă umană este chip al lui Dumnezeu, iar creştinii au pe Hristos în ei de la Botez, cum orice om are un înger păzitor de la naştere, întărit în slujire şi la Botez pentru creştini, în momentul acelei aspre, drepte şi definitive condamnări, se ia de la ei chipul lui Dumnezeu cel de la creare, chipul lui Hristos cel de la Botez, şi Îngerul păzitor, ei rămânând pentru totdeauna desfiguraţi şi în chinul veşnic. Se vede aceasta din pilda talanţilor, unde Mântuitorul spune celui care n-a înmulţit talantul: Luaţi talantul de la sluga cea netrebnică şi "aruncaţi-o în întunericul cel din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor" (Matei 25, 28-30).

Toţi oamenii vom da seama în faţa lui Dumnezeu: întâi la judecata particulară, apoi la cea obştească. La sfârşitul vieţii fiecăruia vine îngerul lui Dumnezeu dar şi diavolul, certându-se pentru sufletul acelui care decedează, cum s-au certat pentru al proorocului Moisi (Iuda 9) şi cum a venit şi la sfârşitul vieţii pământeşti a Mântuitorului (Ioan 14, 30), dar întru Dânsul "nu a gasit nimic". Sf. Vasile cel Mare ne îndeamnă să ne străduim cât mai mult ca în acel moment să nu zicem ca Domnul Însuşi, ci "iată vine Stăpînitorul lumii acesteia şi în mine găseşte puţine lucruri rele".

Noi creştinii suntem întotdeauna sub scutul îngerilor, care ne păzesc în toate căile noastre (Ps. 90, 11), avem în noi chipul lui Dumnezeu, care ne povăţuieşte prin glasul conştiinţei cele bune, avem pe Hristos, Care "stă la uşi şi bate" (Apoc. 3, 20), Care ne călăuzeşte prin glasul Lui din Evanghelie, avem pe Domnul Care primeşte mărturisirea noastră la Spovedanie, pe Cel cu al Cărui trup şi sânge ne împărtăşim. Îl avem prezent cu harul şi toate darurile Lui pe care le-am primit când am fost unşi cu sfântul Mir. Trebuie numai să ne străduim după putere ca să-L facem simţit în noi, cărora să le facem bine, căci "cine pe săraci ajută, spune proverbul, pe Dumnezeu împrumută."

Facă Dumnezeu ca priveliştea înfricoşatei judecăţi să se adâncească în cugetele şi inimile noastre ca să ne fie un imbold spre cele bune şi o înfrânare de la cele rele, ca şi la judecata particulară şi la cea obştească să ne învrednicim de partea cea de-a dreapta şi de fericirea veşnică.

doamne ajuta..

Propunem în continuare un dialog ce face parte din filele prigoanei comunist-ateiste, a căror protagoniști sunt un anchetator ateu și un preot arestat pentru uneltirea contra ordinii sociale. Ne va ajuta să întelegem mai bine care sunt rădăcinile ateismului de astăzi:

Cum s-au purtat la anchetă? Cu bătăi?

- Nu! S-au purtat binisor. Mă ancheta un maior care într-o zi mi-a spus:

- Hai să vorbim, părinte, de la om la om. Păcat că n-ai primit propunerile ce ti le-au făcut. Erau hotărâti să te bage la Academie. Şi acum înfunzi puscăria. N-ai fost destept. Eu am răspuns:

- Da! Se poate. Eu însă stiu părerea dumneavoastră despre noi, preotii.

- Care e?

- Ne-ati băgat în două categorii: unii tâmpiti si altii escroci. Tâmpiti ar fi cei ce mai cred azi în Dumnezeu si în valorile religiei după ce, spun comunistii, sunt explicatii stiintifice despre Univers si viată si nu mai e nevoie de explicatiile mistice ale religiei. Iar escrocii sunt preotii destepti ce nu cred, dar se fac că cred, ca să-si mentină posturile si să se mentină.

- Şi dumneata unde te încadrezi?

- Eu la tâmpiti.

- Imposibil, părinte, dumneata esti prea destept. Dumneata te încadrezi la escroci.

- Nu, nicidecum, că eu cred. Eu sunt la tâmpiti. Dar si noi vă împărtim pe dumneavoastră tot asa: în tâmpiti si escroci.

- Adică cum?

- Tâmpiti, cei ce dusi de propaganda comunistă îsi închipuie si cred că nu există Dumnezeu si că lumea asta frumoasă s-a făcut prin hazard, printr-un joc si combinatie întâmplătoare a atomilor, desi, judecând, si cei mai simpli pot vedea că există Dumnezeu. Escrocii sunt cei ce înteleg că există Dumnezeu, stiu că există si unii au si icoane într-o cameră mai dosită, unde se si roagă, dar, dacă vine cineva si întreabă: cum de le aveti? Ei spun: e artă veche pentru soacră-mea. Dar ca să-si păstreze posturile sau ca să placă partidului spun că nu există Dumnezeu.

- Şi pe mine unde mă plasezi?

- La escroci: căci din discutiile noastre deduc că dumneata esti inteligent si e cu neputintă să nu întelegi că există Dumnezeu si că lumea nu s-a făcut la întâmplare. Dar ca să-ti poti păstra postul si gradul, spui că nu există Dumnezeu...

doamne ajuta..

În urma campaniei „Stop îndoctrinării religioase în școli”, lansată de Asociația Secular Umanistă din România (ASUR) împotriva Bisericii, considerăm că este împerios necesar să cunoaștem câteva lucruri esențiale despre această organizație pentru a ști cu cine avem de a face.

Ce este ASUR? Cu ce se ocupă? Cine stă în spatele acestei organizaţii de ateizare a poporului român? Iată câteva întrebări esenţiale pe care le vom pune în lumina adevărului istoric.

Intrând pe site-ul ASUR, aflăm că "Asociaţia Secular-Umanistă din România promovează principiile etice umaniste, gândirea critică, cunoaşterea ştiinţifică şi separarea statului de biserică."

Până aici, la o primă vedere lucrurile par în regulă, întrucât orice om neviciat moral îşi doreşte promovarea principiilor etice, a gândirii critice şi cunoaşterea ştiinţifică, toate puse în lumina adevărului şi nealterate de vreo ideologie. Totuși ceva atrage un semnal de alarmă: cum este posibilă promovarea principiilor etice dacă statul este văduvit chiar de organismul divino-uman al promovării și apărării valorilor morale, adică Biserica?

Dat fiind faptul că site-ul ASUR nu furnizează prea multe materiale documentare despre ce înseamnă umanismul pe care îl promovează atât teoretic cât mai ales practic, este necesar să procedăm la o cercetare mai atentă a misiunii pe care o intreprinde direct sau indirect.

Aşa se face că la o cercetare mai atentă a spatiului virtual, descoperim că site-ul ASUR este frate geamăn cu blogul SecularUmanisti.blogspot.com, blog care face legătura cu o pleiadă de alte bloguri ce împărtășesc aceleași principii "etice umaniste": Zergu şi credinţa, DumneZero, Profu' de religie, etc. Aceste bloguri împărtăşesc mai departe aceeaşi  ideologie ateistă cu alte şi alte bloguri precum Dracool, Religionisbullshit, Sclavii lui Dumnezeu, BombaCuNeuroni, etc., făcând defapt misiunea socială a ASUR.

Așadar, vedem că în spatele acestei organizaţii umaniste se află o întreagă reţea de promovare a imoralităţii, a gândirii totalitare şi a pseudo-ştiinţei iar ASUR este reprezentatul de faţadă "blând" şi "diplomat" al acestui curent de luptă împotriva valorilor creştine fundamentale: iubirea de Dumnezeu şi de oameni.

Toate această reţea de bloguri care stă în spatele ASUR urmăreşte în fapt:

- eradicarea credinţei în Dumnezeu şi a valorilor morale;

- blamarea instituţiei Bisericii şi a tuturor membrilor ei, fie simpli credincioşi, fie clerici;

- instigarea la ură faţă de oameni cu alte convingeri;

- promovarea imoralităţii;

De remarcat atitudinea pătimaşă şi limbajul obscen, pervers pe care multe din aceste bloguri, de susţinere a ASUR, le utilizează în mod curent în tratarea problemelor credinţă-necredinţă și creaţie-evoluţie. Lucrul acesta spune multe, deoarece în limbajul acestor bloguri se vede adevărata faţă a "umanismului" de la ASUR: ura faţă de Dumnezeu şi faţă de creştini. Dar această ură faţă de Dumnezeu şi faţă de creştini a mai fost experimentată în istoria recentă a României, iar efectele le cunoaştem prea bine: îngenuncherea neamului românesc sub gulagul comunismului.

Deși suntem asigurați prin cuvinte frumoase că viziunea organizaţiei ASUR este "idealul unei societăţi democratice, seculare, fundamentată pe libertatea de conştiinţă, de gândire şi de religie a cetăţenilor, o societate în care spiritul critic şi libertatea de exprimare stau la baza luării deciziilor." totuși nu putem face abstractie asupra gradul de identitate între ideologia comunismului ateu și ideologia promovată în fapt de ASUR:

- viziunea strict materialistă asupra lumii;

- știința ca mijloc absolut de cunoaștere (idolatrizarea științei);

- moralitate bazată pe știință (nu știința bazată pe moralitate);

- teoria evolutiei ca teorie știintifică;

Care este adevărata esenţă a "umanismului" şi a "libertății de exprimare" tipice ideologiei marxist-leniniste, adoptată pe ascuns de ASUR, recapitulăm în continuare din istoria prigoanei ateist-comuniste:

"După ce toate zgomotele de la capătul coridorului au încetat (au durat câteva zile) , au început să umble prin celule ofiţerii politici.

Încercau cu vorbe bune să-i lămurească pe deţinuţii politici asupra "umanismului" regimului comunist.

Le vorbeau deţinuţilor topiţi de foame şi de suferință cam astfel:

"-Partidul şi guvernul, în grija lor faţă de om, s-a gândit să vă facă o favoare. Să aveţi şi voi aer liber, să vă bucuraţi de soare, de mai multă libertate, să aveţi o mâncare mai bună. Pentru aceasta vă propune să vă scoată la muncă.

Vorbeau aceste năluci satanice deţinuţilor ca şi cum nu ei ar fi fost aceia care le-au răpit libertatea şi i-au smuls din sânul familiilor."

Mai departe, domnii aflaţi în spatele ASUR declară că "ne dorim o societate lipsită de discriminare, întemeiată pe principiile umaniste, o societate care să permită împlinirea neîngrădită a potenţialului membrilor săi."

Dar, câtă lipsă de discriminare poate avea o societate bazată pe principiile umaniste ale materialismului istoric, ne povesteşte memorialistul Ioan Ianolide:

"- Sunt aici oameni de mare valoare care pot fi de folos ţării, spunea el, dar care mor pentru că nu au streptomicină şi nici veşti de la familiile lor. Puteţi să-i salvaţi!

Ei însă nu doreau să-i salveze. În concepţia lor omul nu conta, căci orice om poate fi înlocuit cu un altul, conta numai sistemul. Ori ideile acestor oameni minau tocmai sistemul şi deci sentinţele erau definitive.

O singură dată a mai avut o discuţie pe această temă cu un inspector. Acesta venise de la Bucureşti. S-a oprit la patul lui Valeriu Gafencu şi l-a întrebat:

- Cum te cheamă, deţinut?

- Să trăiţi domnule inspector, sunt deţinutul Valeriu Gafencu, a răspuns el cu formulă obligatorie.

- Aha! a exclamat politrucul privindu-l cenuşiu.

- Domnule inspector, vă rugăm să ne acordaţi drepturile pe care le-au avut şi deţinuţii comunişti aici.

- Noi nu vom repeta greşelile trecutului, a răspuns sec inspectorul. Umanismul nostru nu se aplică reacţionarilor.

- Domnule, a continuat Valeriu, aici suntem oameni bolnavi, neputincioşi, zilnic moare câte unul dintre noi, şi pe lângă toate astea suntem supuşi ameninţării cu teroarea şi tortură.

- Cum îndrăzneşti să vorbeşti astfel cu mine? Nu pricepi că nu vrem să facem din voi eroi? Vom face din voi delatori, iar din nevestele şi surorile voastre prostituate!" (Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos)

Deşi filele recente ale istoriei naţionale arată că ideologia ateismului pus în practică duce doar la orori inimaginabile, totuşi domnii de la ASUR ne asigură că:

"Misiunea noastră principală este ca în termenii cei mai simpli să facem fiinţele umane conştiente de ceea ce poate să însemne Umanismul şi ceea ce le pretinde acestora să fie. Folosind gândirea liberă, puterea ştiinţei şi imaginaţia creativă pentru încurajarea păcii şi în serviciul compasiunii, avem încredere că dispunem de mijloacele necesare să rezolvăm problemele cu care ne confruntăm cu toţii.

Facem apel către toţi cei care împărtăşesc această convingere să se asocieze cu noi în această strădanie."

Însă adevărata misiune a tuturor celor care stau sub umbrela ASUR, nu este decât continuarea reeducării de Piteşti, în spiritul ateismului cel mai pur. Adevărata faţă a ideologiei umaniste ASUR, este aceeaşi cu cea a comuniştilor torţionari din închisorile comuniste. Tot mărturisitorul Ioan Ianolide ne explică de ce stau lucrurile aşa și cât de mare este pericolul ideologiei ateiste:

"Este o jumătate de secol de când revoluţia comunistă a infectat lumea întreagă. Internaţionala comunistă este forţa politică cea mai puternică azi în lume şi fără rival. Lumea pare hipnotizată. Alte multe forţe stângiste socialiste, umaniste, pacifiste şi democrate fac jocul comunismului. Sunt exploatate racilele societăţii capitaliste şi criza religioasă a lumii civilizate pentru a „restructura” ateu lumea întreagă. Reeducarea, cu mici variante, a fost aplicată în China roşie, în Vietnam, în Coreea, în Cuba, etc. Coordonatele reeducării - alienarea şi mutilarea sufletească şi morală a oamenilor - se pot depista cu uşurinţă de un ochi format în lagărul comunist.

Făcând un tur de orizont în lumea de azi, ne îngrozim de realităţi şi de perspective. Nu degeaba la Piteşti ni se spunea că „aceasta este mica revoluţie, care va fi urmată de marea revolutie”. Altfel spus, acolo a fost „revolutia condensata”, care va fi urmată de „revolutia difuzata”. Consecinţele sunt imprevizibile. Dacă de la oameni avem puţine speranţe, ştim că la cârma omenirii încă n-a obosit Dumnezeu. Şi totuşi Dumnezeu lucrează prin oameni, deci credem că vor apărea oameni care să-i salveze pe oameni şi omenia."

În urma confruntării dintre teoria ideologiei ateiste cu practica aceleiași ideologii asupra neamului românesc, sperăm ca oamenii să conştientizeze ceea ce înseamnă ateismul pus în acțiune până nu este prea târziu. Cine nu învaţă din greşelile istoriei este condamnat să le repete.

Să ne trezim până nu este prea târziu.

Un om care a căzut victimă a ideologiei ateiste ne-a lăsat o mărturie neprețuită ca avertisment pentru generația de astăzi si pentru toate generațiile viitoare:

"Vă rog să mă iertaţi! Am greşit! Nu am crezut că se poate ajunge aici [tortura neîntreruptă n.n.]. Nu este permis să cochetezi cu Satana. Mor ca un nemernic. Nimeni, niciodată, să nu accepte nici cel mai mic compromis cu Satana. Eu sunt victima greşelilor mele. Avertizez oamenii să nu facă ce am făcut eu!" (Alexandru Bogdanovici, inițiatorul reeducării umaniste de la Suceava și Pitești)

Despre Sfântul Munte Athos

Sfântul Munte al Athonului (care mai este numit pe bună dreptate Grădina Maicii Domnului) este o peninsulă legată de pământul Greciei în partea dinspre miazăzi, având celelalte trei părți scăldate de Marea Egee. Lungimea Sfântului Munte este de 60 km, iar lățimea variază între 12 și 18 km. Altitudinea vârfului Athonului este de 2030 de metri (vezi Vârful Athonului (2030 m)). Suprafața peninsulei este de 389 km².

Până la venirea Maicii Domnului aici, Sfântul Munte se afla în întunericul închinării la idoli. Se aflau multe capiști idolești, iar pe vârful Athonului se afla idolul Apolon, fiind făcut din aur și având o înălțime uriașă. Se spune că atunci când era luminat de soare, se vedea tocmai de la Constantinopol. La acest idol, veneau mulți și i se închinau, iar diavolii care locuiau în el răspundeau la întrebările lor, dar mai întâi trebuia să li se aducă jertfe, chiar pe unii din copiii lor. Și acum se păstrează altare idolești, având pietre cu canal de scurgere a sângelui, pe care se junghiau copiii mici.

Despre încreștinarea Sfântului Munte se păstrează din tradiție următoarele date:

După înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Sfinții Apostoli, împreună cu Maica Domnului, au aruncat sorți să vadă ce parte a pământului li se va încredința pentru propovăduirea Evangheliei. Sorții Maicii Domnului au căzut să meargă pe pământul Ivirului, care acum se numește Gruzia. Preasfânta s-a bucurat și se pregătea pentru plecare, dar i s-a arătat îngerul Domnului și i-a zis să nu se depărteze de Ierusalim, că țara ce i-a căzut se va lumina mai târziu, iar acum să primească îngrijirea altui pământ, pe care i-l va arăta Domnul. Astfel, Maica Domnului a rămas în Ierusalim în casa preaiubitului ucenic al Domnului, Sfântul Apostol Ioan.

Plecarea ei a fost în felul următor: Lazăr, care a fost înviat de Mântuitorul Hristos a patra zi, se afla în insula Cipru, unde fusese hirotonit episcop de Sfântul Apostol Varnava. Fiind deci în Cipru, a dorit din tot sufletul s-o vadă pe Maica Domnului, dar ezita să meargă în Ierusalim, ferindu-se de ura evreilor, care căutau să-l omoare. Așa că i-a scris Preasfintei Fecioare, rugând-o să vină în insula Cipru. Maica Domnului a răspuns că va veni, dar să-i trimită o corabie.

Când Maica Domnului împreună cu Sfântul Apostol Ioan călătoreau spre insula Cipru, din rânduiala lui Dumnezeu s-a ridicat o furtună pe mare și corabia a fost dusă în apropierea Muntelui Atonului.

Văzând frumusețea locului, Preasfânta Fecioară a cerut Fiului ei să-i dăruiască acest munte, ca să-l aibă ca moștenire. Atunci, s-a auzit un glas zicând: „Primește acest loc ca moștenire și în el își vor afla scăparea toți care vor să se mântuiască".

Coborând Maica Domnului împreună cu Sfântul Apostol Ioan la țărm, diavolii care se aflau în idoli, au început să țipe înfricoșați, fiind siliți de puterea lui Dumnezeu: „Ieșiți în întâmpinarea Mariei, Maica lui Dumnezeu, la limanul lui Climent!". Poporul, mirându-se și înspăimântându-se de cele ce auzea, a coborât la țărm să vadă ce s-a întâmplat, întrebându-se ce fel de Dumnezeu a venit, fiind mai mare decât al lor. Idolul Apolon s-a prăbușit și s-a sfărâmat în mii de bucăți. Aceasta i-a speriat și mai mult. Ajungând la limanul lui Climent, au aflat pe Maica Domnului împreună cu Sfântul Apostol Ioan, care le-au vestit despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre răstignirea, învierea și înălțarea Lui la ceruri.

Auzind toate acestea, oamenii s-au închinat adevăratului Dumnezeu Iisus Hristos și au mulțumit Maicii Domnului pentru acest mare dar. Apoi, s-au botezat cu toții și și-au sfărâmat capiștile și idolii dintr-însele. Maica Domnului i-a învățat, i-a povățuit și le-a zis că „acest loc îmi este dat mie de Fiul și Dumnezeul meu". După care, binecuvântându-i, le-a zis: „Să fie darul lui Dumnezeu în locul acesta și asupra celor ce vor viețui aici cu credință și cu bună cucernicie și a celor ce vor păzi poruncile Fiului și Dumnezeului meu. Și toate cele pământești le vor avea cu îndestulare și fără multă osteneală. Viață cerească li se va dărui lor și mila Fiului meu nu se va ridica de la dânșii. Locului acestuia eu îi voi fi apărătoare și fierbinte mijlocitoare către Dumnezeu și pentru cei ce vor viețui aici". Apoi s-a urcat din nou pe corabie, lăsându-i pe toți cu lacrimi în ochi de bucurie pentru marele dar pe care-l primiseră, dar și cu lacrimi de întristare pentru despărțirea de Maica lui Dumnezeu.

După încreștinare, Sfântul Munte a ajuns aproape de pustiire. Când a rânduit Bunul Dumnezeu și Preasfânta Lui Maică, au început să vină unii bărbați râvnitori, care s-au nevoit și s-au sfințit aici, precum a fost Sfântul Petru Atonitul, care a auzit din gura Maicii Domnului următoarea făgăduință: „Părinte, în Muntele Athonului va fi odihna ta! Pe acest Munte l-am ales eu dintre toate părțile pământului și am hotărât să-l afierosesc spre a fi locuință călugărilor și pustnicilor și are să se numească «sfânt» și câți vor locui într-însul și vor voi să se lupte cu dușmanul obștesc al omenirii, adică cu diavolul, eu însăși voi lupta alături de ei, voi fi cu dânșii în toată viața lor, mă voi face lor ajutătoare nebiruită, îi voi învăța cele ce se cuvine să le facă și îi voi sfătui la cele ce se cuvine să nu le facă. Mă voi face lor mai înainte gânditor, doctor și le voi purta de grijă, atât pentru hrana și doctoria care întăresc și folosesc trupul, cât și pentru hrana și doctoria care împuternicesc sufletul; și nu-i voi lăsa să cadă de la bine și de la fapta lor cea bună. Și aceasta o voi face în viața lor; iar după moarte voi înfățișa Fiului și Dumnezeului meu pe aceia care cu iubire de Dumnezeu și întru pocăință își vor săvârși viața lor în muntele acesta și le voi cere de la Dânsul desăvârșită iertare a păcatelor".

Această făgăduință nu o face altcineva, ci Preasfânta și Preacurata Maică a lui Dumnezeu pentru cei care părăsesc toate și vin în Sfântul Munte și se încredințează în mâinile ei cele preacurate și preasfinte. O, cât de bogați suntem noi, cei care avem o astfel de Maică preabună și preamilostivă!

Mai pe urmă, s-au construit multe mănăstiri, schituri, chilii și colibe. Au fost perioade în care Sfântul Munte a cunoscut o mare înflorire. Începând cu primele decenii ale secolului al IX-lea, monahismul aghiorit intră într-o nouă fază. Muntele Athos își dobândește caracterul său de ținut exclusiv monahal, cu granițe bine determinate, cu organizare administrativă proprie și cu capitala la Kareia.

În secolul al IX-lea, au trăit în Sfântul Munte două mari personalități: Sfântul Petru Atonitul, considerat unul dintre cei mai mari pustnici, și Sfântul Eftimie din Tesalonic, care a întemeiat o lavră monahală pe la mijlocul secolului al IX-lea. Primul sigiliu împărătesc datează din anul 883, din care reiese strădania monahilor atoniți de a-și asigura caracterul monahal al peninsulei. Împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul poruncește ca să nu fie deranjați în nici un fel, de nimeni, călugării din Athos. În anul 943, granițele Sfântului Munte sunt fixate definitiv, prin hotărâre împărătească, ele rămânând, în general, aceleași până astăzi. Numărul monahilor la sfârșitul secolului al X-lea era de 1000, iar în anul 1020 ajunseseră la 3000, după cum se spune în viața Sfântului Atanasie Atonitul. La numai 30 de ani după aceea, numărul călugărilor ajunsese la 6000, iar numărul mănăstirilor la 180. După căderea Constantinopolului (1453) numărul călugărilor a scăzut foarte mult, ajungând până la 1500.

În Sfântul Munte, au fost totdeauna călugări de toate națiile. Locuiau în aceleași mănăstiri fără să fie nevoie de mănăstiri separate. Domnitorii români - moldoveni și munteni - au ajutat foarte mult Sfântul Munte, dar nu s-au gândit să înființeze mănăstiri românești, știind că ajută monahismul ortodox care este unul, ori din ce nație s-ar trage fiecare. Cu timpul, au apărut câteva mănăstiri populate exclusiv: una de ruși - Sfântul Pantelimon; una de sârbi - Hilandaru; alta de bulgari - Zografu. Numărul călugărilor a variat în funcție de perioadele istorice. În anul 1920, situația era următoarea: ruși - 4800; greci - 3900; români - 500; bulgari - 500; sârbi - 150; georgieni - 50. În foarte scurt timp, din 1920 până în 1970, numărul călugărilor a scăzut de la aproximativ 10000 la 1146. Iar din 1974 începe să crească ușor, ajungând la ora actuală să fie în jur de 2500 de călugări. Numărul mănăstirilor este stabilit la 20, iar a schiturilor la 12. Numărul chiliilor nu se știe exact, deoarece au fost foarte multe părăsite și s-au dărâmat. Cele 20 de mănăstiri, în ordinea după care sunt așezate în catalogul mănăstirilor atonite, sunt următoarele: Marea Lavră, Vatopedu, Iviru, Hilandaru, Dionisiu, Cutlumuș, Pantocrator, Xeropotamu, Zografu, Dohiariu, Caracalu, Filoteu, Simonopetra, Sfântul Pavel, Stavronichita, Xenofont, Grigoriu, Esfigmenu, Sfântul Pantelimon (Russikon) și Constamonitu....

doamne ajuta..

OrthoGraffiti este singura revistă de lifestyle orthodox care se adresează tinerilor liceeni, dar nu numai acestora. Are o apariţie lunară (pe timpul anului şcolar deocamdată), 24 pagini, format A4, full color, glossy, un conţinut atractiv, cu materiale diverse, de interes pentru tineri.

OrthoGraffiti îmbină teme duhovniceşti cu subiecte de interes general, prezentate însă într-un limbaj accesibil tuturor. Revista OrthoGraffiti a apărut în luna noiembrie 2008, în ziua de prăznuire a Sf. Martin de Tours, despre care şi aveam (întâmplător!?) şi un articol în numărul 1 (pilot).

De-a lungul timpului în revista OrthoGraffiti au scris nume cunoscute din publicistica ortodoxă de azi, precum Ieromonahul Savatie Baştovoi, Ierod. Grigorie Benea, Monahia Siluana Vlad, dl. Ciprian Voicilă, dl. Danion Vasile, dl. Octavian Darmanescu, d-na Elena Dulgheru, dl. Costion Nicolescu, dl. Laurenţiu Dumitru – editor-coordonator al publicaţiei. Însă lista colaboratorilor rămâne deschisă.

Dacă vom primi din partea cititorilor materiale de calitate, adecvate profilului revistei, nu vom ezita, desigur, să le publicăm.

OrthoGraffiti. „Ortho” – înseamnă drept sau corect, iar „Graffiti” (în italiană pluralul cuvântului „graffito”, de la „graffiare” – a zgâria) derivă din grecescul γραφειν (graphein) care înseamnă „a scrie”.

Aşadar OrthoGraffiti înseamnă „scriere dreaptă”, „scriere corectă”. Graffiti-ul, ca metodă de exprimare prin „mâzgălire” pe ziduri, e socotit de unii, în unele situaţii, drept vandalism. Dar nu numai spray-ul cu vopsea şi markerele permanente deranjează lumea, ci şi cuvântul ortodox scris.

Lucrurile nu stau mai bine, deci, nici cu orthograffiti-urile, cu scrierile drepte, corecte, născute din dreaptă înţelegere a vieţii, din Orthodoxie. Ele fac valuri ori nasc polemici nesfârşite, pentru că vestesc cele nelumeşti şi pe Dumnezeu care ne-a spus, prin gura Apostolului Pavel, să nu ne potrivim chipului veacului acestuia, ci să ne schimbăm prin înnoirea minţii!

Tinereţea nu înseamnă neapărat muzică, alcool şi distracţii, iar mentalitatea Bravo, Cool Girl şi Popcorn nu reprezintă aspiraţiile de viaţă ale tuturor tinerilor. OrthoGraffiti s-a născut din credinţa că încă mai avem tineri care, chiar dacă sunt în derivă, tânjesc lăuntric după viaţa adevărată şi din dorinţa de a veni în întâmpinarea lor cu „altceva”, cu altfel de informaţii. Principala dimensiune a proiectului OrthoGraffiti este cea misionară, revista fiind, considerăm noi, un instrument util în procesul educaţional.

Revista OrthoGraffiti are binecuvântare arhierească, însă nu este circumscrisă unei Eparhii anume.

În acest sens, unul dintre proiectele noastre de viitor va include o serie de micro-articole, „Cuvinte adresate tinerilor de către ierarhi”....

Din păcate a ajuns şi la noi în România această „modă” a înşelării soţiei sau soţului, importată din occident, dintr-o cultură a plăcerii şi patimilor. Adulterul există de când e lumea, unii dintre bărbaţii români şi-au înşelat soţiile şi în timpul comunismului şi acum câteva sute de ani, dar problema este că astăzi adulterul a ajuns să fie considerat o modă, un gest care te face mai interesat în ochii anturajului.

Noi românii nu eram aşa, cultura noastră puternic tradiţionalistă, ancorată în dreapta credinţă a strămoşilor noştri a acordat mereu mare importanţă familiei, ca mijloc de desăvârşire a individului şi de acces în împărăţia cerurilor. Pentru noi românii familia a fost sfântă iar asta se vede şi astăzi, când chiar dacă trăim într-o societate puternic secularizată, tinerii nu se consideră căsătoriţi dacă nu se cunună în biserică în faţa sfântului altar. Familiile părinţilor şi bunicilor noştri aveau fiecare câte 5, 6 sau chiar 10 copii, indiferent cât de bogaţi sau de săraci erau.

Tradiţia şi cultura poporului nostru te învaţă că n-ai să fii împlinit în viaţă până când nu-ţi întemeiezi o familie şi nu faci câţiva copii. Pe de altă parte cultura împrumutată din occidentul secularizat promovează un stil de viaţă mai libertin, mereu în căutare de plăceri, liber de responsabilităţi, în care familia nu este singurul mod de a te împlini. Omul „modern” se poate împlini, spun ei, şi prin carieră nu numai prin familie. Din această ciocnire de culturi şi stiluri de viaţă românii înţeleg ce pot şi ce li se pare mai uşor de înfăptuit.

E normal că pentru doi tineri căsătoriţi pare mai simplu să trăieşti fără copii până după 30 de ani, toată ziua la servici peste program, apoi în plimbări, distracţii, cumpărături, cluburi, hobby-uri şi multe altele. Dar vor fi oare împliniţi? Vor fi mulţumiţi cu viaţa pe care o vor avea? Pentru a alege cealaltă variantă aceşti tineri au nevoie de modele, de oameni pe care să-i imite.

Din păcate, de multe ori, tinerii caută modele în filme, emisiuni, ziare, reviste, în lumea mondenă în general, şi ce găsesc e lesne de înţeles. Este şi vina noastră a creştinilor că familia nu mai este o dorinţă arzătoare a tinerilor, pentru că noi suntem lumina lumii, prin faptele noastre bune ar trebui oamenii să-l vadă pe Dumnezeu în viaţa noastră. Dacă noi tinerii creştini am avea copii şi familii fericite, atunci cei din jurul nostru ne-ar imita cu bucurie, fără să ne-o zică.

Astăzi, într-o lume secularizată, ideea unei căsătorii ca o comunitate pentru toată viaţa între un bărbat şi o femeie apare din ce în ce mai îndepărtată în conştiinţa credincioşilor Bisericii, şi asta se-ntâmplă pentru că am pierdut perspectiva vieţii veşnice. Suntem atraşi şi fascinaţi doar de ce se întâmplă acum şi sub ochii noştri. Căutăm, inventăm şi ne dorim tot felul de lucruri care presupunem că ne vor face mai fericiţi. Această continuă fugă după plăceri şi slavă lumească pare mai interesantă decât slava lui Dumnezeu, decât împărăţia cerurilor, decât lupta pentru dobândirea Duhului Sfânt în familie alături de cei dragi.

Ne-am pierdut încrederea în Dumnezeu şi poruncile Lui nu mai înseamnă mare lucru pentru noi:

„Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu.” (Evrei 13, 4)

“Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 6, 9-10)

La auzul unor astfel de porunci poate doar cei care merg duminică de duminică la Biserică se vor înfricoşa şi vor fuge de desfrânare şi adulter, dar ceilalţi vor întoarce capul ca şi cum n-ar fi auzit nimic.

De ce a ajuns adulterul o modă printre români? De ce bărbaţii îşi înşeală aşa de mult soţiile?

1. Pentru că s-au depărtat de Dumnezeu şi nu mai simt nici cele mai grosolane mustrări ale conştiinţei.

2. Pentru că nu mai cred în valorile familiei şi în sfinţenia acestei instituţii dumnezeieşti.

3. Pentru că familia nu mai e la modă cum era odată, ci acum sunt cariera şi realizările pe plan profesional.

4. Pentru că femeia a ajuns să se dezbrace oriunde şi pentru orice, fiind considerată de bărbaţi nimic mai mult decât o bucată de carne, capabilă să ofere o plăcere de doar câteva minute.

5. Sexualitatea promovată în exces a dezumanizat femeia, spulberându-i taina, frumuseţea sufletului şi personalitatea ei. De vina sunt atât pofta bărbaţilor cât şi dorinţa de afişare în exces a femeii.

6. Pentru că Biserica prin creştinii şi slujitorii ei a dezamăgit în mod constant de atâtea ori şi prin atâtea exemple, înfăţişate ostentativ în mass-media. Din acest motiv oamenii zic simplu: „dacă ei cred în Dumnezeu şi fac ceea ce fac, eu doar nu omor pe nimeni, ies şi o cu o fată frumoasă-n oraş, că doar ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place”.

7. Pentru că au ajuns să aibă mulţi bani pe mână iar fetele îi ademenesc şi îi ispitesc chiar dacă ştiu că sunt căsătoriţi.

8. A fi bogat a ajuns a fi echivalent cu a-ţi înşela soţia... De ce oare? Pentru că banii au desacralizat totul în mintea celui care-i deţine.

Da, şi femeile au început să-şi înşele bărbaţii mai des. Care ar fi motivele?

1. Femeile, în dorinţa lor de a scăpa de sub autoritatea bărbaţilor, prin adulter îşi exprimă libertatea şi independenţa lor.

2. Foarte multe femei au început să aprecieze ceea ce deţine bărbatul decât ceea ce este el, şi din acest motiv îşi doresc parteneri cu bani, care să le ofere tot ce-şi doresc, chiar dacă asta însemnă să-şi părăsească actualul soţ.

3. Depărtarea de Dumnezeu şi de Biserică le-a făcut să uite că o femeie este împlinintă în mod desăvârşit doar ca mamă şi soţie, nu ca director sau foto-model.

Concluziile sunt simple:

O mare parte din vină pentru ceea ce se întâmplă o avem şi noi creştinii pentru că nu mai reprezentăm de mult un exemplu pentru cei din afara Bisericii, iar poruncile şi cuvântului lui Dumnezeu nu mai au autoritatea în inima şi în conştiinţa lor, din cauza păcatelor pe care le văd în viaţa noastră.

Cauzele sunt multe şi trebuiesc căutate adânc în istoria omenirii, dar vorbind la general toate se unesc într-una: omul nu mai ascultă de Dumnezeu, considerând că Biserica este învechită şi nu se adaptează societăţii în care trăim. Iată că oamenii fac ce vor, neascultând de Dumnezeu şi Biserică, iar consecinţele sunt evidente: efectele pacatului se văd tot mai pregnant la toate nivelele: ură, mândrie, hoţie, desfrânare, ucideri, lăcomie, certuri, avorturi, adultere, divorţuri, etc.

Indiferent cât de mult ne-am îndreptăţi păcatele şi neputinţele, ajungând chiar să spunem că nu e mare lucru dacă-ţii înşel isoţia, totuşi consecinţele le suportăm în mod real şi nu modificate după mofturile noastre.

Dumnezeu este printre noi şi are grijă să ne pedepsească şi să ne îndrepte, altfel păcatul ar ajunge a doua noastră natură. Aşa că dacă săvârşeşti adulter, aşteaptă-te şi la pedepse după măsura faptei tale.

Ca şi creştin, nu poţi concepe aşa ceva, nu te poţi gândi să-ţi înşeli soţia, iar mâine familia să se destrame, copiii să stea pe stradă sau pe la neamuri... Pentru cel ce crede în Dumnezeu femeia îi este aşa cum îi este lui Hristos Biserica, mireasă aleasă, pentru care îţi dai viaţă iubind-o pâna la sfârşit....

doamne ajuta..

Poate şi voi aţi fost surprinşi când chiar Domnul Hristos îl numeşte pe diavolul "stăpânitorul lumii acesteia". E foarte ciudat când auzi din gura Creatorului lumii celei văzute şi nevăzute că un înger căzut, creat tot de El, stăpâneşte lumea întreagă. Nicolae Steinhardt explică extraordinar asupra cărei lumi este diavolul stăpânitor:

În tren mã reţine formula „diavolul este stăpânitorul lumii acesteia“. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu, dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta - care nu mai e cea originară -, lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte (şi Domnul - Luca 4,6 - nu-l contrazice), întrucât nu e decât imagine secundară, deformată, deviată - şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui.

Operatia de curăţire nu cere aşadar o recreatie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea - tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece - redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim de la Ioan 3 (am ajuns, din pricina sectanţilor, să mă refer şi eu la textul biblic mereu citând capitolul şi Versetul, obicei pedant) nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altã fizcere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută.

Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlenskyz: arta e nostalgia lui Dumnezeu. Cine oare, în cărţi prost tipărite, n-a văzut imagini colorate în poziţii de nesuprapunere faţă de cele în alb şi negru? Ei bine, lumea diavolului e totuna cu această mică deviaţie dintre fond şi culoare, mică dar suficientă pentru a duce din ce în ce mai apăsat şi mai iute pe alte tãrâmuri.

E o deviaţie care se cere corectată. În acest sens lumea stăpânitä de diavol este reală, dar numai în acest sens. Căci, altminteri, diavolul nu a creat o a doua lume, tot asupra celei făurite de Dumnezeu lucrează; parazitar; e tot aceeaşi, dar „vrăjită“ şi asupra acesteia, imaginare (pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre numai), este el voievod. De aceea a putut mult iubita mea Simone constata foarte exact: lucrurile de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale.

Structurile nu diferă, „structural“ vorbind diavolul nu lucrează pe altă arie decât Binele, Cuvântul. Ca atare, diavolul nu ne poate oferi decât ce posedă: adică iluzia, maya (asta e influenţa doctorului Al-G.), imaginea sărită la tipar. Câtã vreme însă relaţia noastră cu această iluzie sau vrajă este întemeiată pe actul nostru de adeziune, el se tine de cuvânt: dã ceea ce a promis. În clipa mortii însă (ori a pocăinţei cutemurătoare ori a oricărui alt prilej de bilanţ), când suntem rechemţi la realitate (îşi are momentul încheierii soldului comercial la sfârşitul anului măreţia lui şi puţin bănuita lui alegorie şi oare Soll und Haben, umila carte a lui Gustav Freytag, nu preînchipuie ea într-un anume fel empireul din Sein und Zeit), desigur că acordul stabilit „se lichidează“ (vezi Faurt) şi aportul diavolesc se dovedeşte iluzoriu, simplă reflectie în oglindă.

Tatăl minciunii: pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai asupra erorii, numai asupra esentei corupte; prinţul spaimelor: pentru că înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis - angajat (angajat înseamnă şi năimit, tocmit ca slujitor) - într-o uriaşă construcţie şubredă, greşită, care nu poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărţi de joc. Aşa fiind, credinţa în Dumnezeu îmi pare în deplinul înţeles al cuvântului actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevărului şi lepădarea iluziilor. De aceea si cere smerenie, de aceea pune biserica atât de mult accentul pe smerenie: nimic nu ne vine mai greu decât de a renunţa la închipuiri.

Când Don Quijote le spune ţăranilor din cârciumă că sunt cu adevărat într-un castel, el e smintit pentru că ţăranii sunt în cârciumă cât timp se socotesc a fi acolo: iar cuvântul omenesc fiind şi el ,,creator“, ca şi al Tatălui (Facerea 2,19), castelul cârciumă s-a fi făcut. Cârciumă l-ai numit, cârciumă e. În virtutea dumnezeieştei puteri concedată omului de a defini lucrurile. Don Quijote, prin urmare, neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află şi în consecinţă e nebun. E însă şi realist, zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas în lumea esenţială, arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală), printre modele, acoperindu-se doar cu vălul magiei şi putând în orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat în starea sa iniţială printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, gresite, lumea culorii sărite la tipar.

Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.....

doamne ajuta..

Economia ţării noastre nu merge bine şi oamenii simt asta în viaţa lor de zi cu zi. Sunt oameni care trăiesc într-o sărăcie cruntă, alţii la limita ei, în aceste condiţii unii ar fi dispuşi să facă orice pentru bani, numai să scape de datorii şi să nu se mai chinuie de pe o zi pe alta. Totuşi aici apar mai multe probleme.

Fiind creştin nu poţi face orice pentru bani, pentru că uneori acel „orice” presupune a face un păcat, o faptă care te va afecta negativ pe tine şi întreaga societate. Aş vrea să vorbim în special despre noi tinerii, şi posibilităţile pe care le avem pe piaţa muncii, începând de la tinerii din liceu şi terminând cu absolvenţii de facultate.

Au trecut 6 ani de la primul meu loc de muncă şi până astăzi. Din experienţa acumulată la joburile la care am lucrat, la interviurile pe care le-am dat şi din experienţele prietenilor am învăţat câteva lucruri pe care vrea să vi le împărtăşesc şi vouă:

1. Eu mereu am visat că voi ajunge cineva, că va veni o zi când mi se va acorda o super-oportunitate şi voi putea arăta cine sunt şi ce pot... dar asta nu s-a întâmplat niciodată. Să nu vă aşteptaţi la minuni de pe piaţa muncii. Nu va veni niciodată cineva să te plătească mai mult decât eşti capabil! Dacă nu te zbaţi tu să cauţi în stânga şi-n dreapta servici, nu va bătea nimeni la uşa ta să te ia de acasă şi să te angajeze la o firmă de vis.
2. Nu te gândi niciodată că ai calităţi ascunse pe care ţi le va descoperi angajatorul, asta se întâmplă foarte rar. Dacă vrei să te autodepăşeşti, dacă vrei să obţii un post mai bun decât cel de secretară sau operator call-center atunci trebuie să înveţi singur acasă, să faci cursuri, să citeşti mult, să fii auto-didact.
3. Implicaţi-vă în orice activitate, chiar şi în voluntariat, în ONG-uri, pe viitor va conta mult în cv-ul vostru.
4. Dacă sunteţi serioşi şi muncitori, şefii şi colegii de muncă vor remarca asta, iar pe termen lung aveţi de câştigat. La fel dacă sunteţi dezinteresaţi şi veniţi din obligaţie la servici, şefii vor vedea asta şi pe viitor vă vor ocoli în acordarea răspunderilor.
5. Încercaţi în general să vă angajaţi într-un domeniu care vă place, chiar dacă la început e mai prost plătit, pe termen lung aveţi foarte mult de câştigat.

Sunt oameni care profită de naivitatea şi dorinţa de afirmare a tinerilor şi de aceea să fiţi mereu atenţi şi să nu credeţi toate anunţurile de angajare, care spun că veţi câştiga 1000 de euro pe lună doar stând acasă pe internet, sau dând click pe nu-ştiu-care website. La fel nu trebuie să credeţi anunţurile care oferă salarii foarte mari pentru servicii în străinătate, în spatele lor stau de obicei reţele de trafic de persoane.

Feriţi-vă de joburile în vânzări dacă nu sunteţi făcut pentru asta. Dacă vă e ruşine să mergeţi din uşă-n uşă şi vă e oarecum să vă rugaţi de oameni să cumpere un anumit serviciu sau produs, atunci vânzările nu sunt pentru voi.

Noi creştinii, având pe Dumnezeu mereu aproape, şi bine ştiind că El doreşte binele întregii lumi, nu putem să muncim la anumite firme sau companii care prin obiectul lor de activitate dăunează societăţii.

De exemplu, nu poţi să te angajezi la un cazino unde se-nvârt mulţi bani murdari proveniţi din furturi, înşelăciuni, trafic de droguri şi persoane, etc. Nu poţi să te angajezi la o firmă care produce şi distribuie ţigări bineştiind că ajuţi la îmbolnăvirea oamenilor, şi treptat la moartea lor.

Fetele frumoase sunt ispitite să pozeze pentru fel de fel de site-uri, reviste, ziare, etc. sperând că vor ajunge fotomodele şi vor avea faimă şi mulţi bani. Fetelor, nu vă înşelaţi!, trupurile voastre vor fi afişate ca nişte cărnuri pentru a fi poftite de bărbaţii în călduri, care nu-şi pot stăpâni poftele. Tot ce veţi obţine este: „Ce bună-i asta!....” Continuarea n-o mai spun pentru că mi-e ruşine. Astăzi o femeie goală vinde orice, aşa că nu vă imaginaţi că vă pozează cineva pentru a arăta frumuseţea trupului uman creat de Dumnezeu...ci doar pentru bani.

Sunt şi alte meserii imorale cum ar fi aceea de ziarist de scandal care denigrează şi bârfeşte pe toată lumea, fotograf pentru reviste xxx, webdesigner şi adminitrator web pentru site-uri care promovează beţiile, drogurile, sexul sau produsele falsificate. Gândiţi-vă la medicii şi asistentele care ajută la săvârşirea avorturilor, cum pot avea ei o conştiinţă curată de creştin? Gândiţi-vă la profesorii care sunt obligaţi să predea lecţii care susţin evoluţionismul negând crearea lumii de către Dumnezeu. Gândiţi-vă la avocaţii care susţin nevinovăţia tâlharilor şi a criminarilor în instanţele judecătoreşti!

Lista poate continua, însă trebuie să reţinem doar că nu putem sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului.

A fi creştin înseamnă câteodată a fi anti-sistem, a merge împotriva valului, şi a fi obligat moral să nu te supui unor comportamente sau reguli care aduc mai mult rău decât ordine în societate.

Noi creştinii, cei care ştim multe, vom da seama la judecată pentru tot ce am făcut, şi nu vom putea spune: „n-am ştiut că e păcat...”.

Nu vă bucuraţi de căldura şi confortul temporar pe care vi-l oferă păcatul, în speţă un job imoral, pentru că vor veni vremuri când veţi suporta consecinţele.

Din punctul meu de vedere este imoral să vinzi şi coca-cola sau alte mâncăruri de dreptul dezastroase... dar e bine ca fiecare astfel de decizie s-o luaţi împreună cu duhovnicul. El vă poate îndruma dacă e bine sau nu să intraţi într-o anumită activitate.

Avem minte, ne putem informa, nu avem nicio scuză, putem să aflăm dacă o firmă sau un domeniu de activitate aduce într-adevăr folos societăţii sau dimpotrivă finanţează şi susţine vicii. Tot ceea ce facem noi astăzi influenţează viaţa de mâine a copiilor noştri. Dacă susţinem şi încurajăm răul atunci să nu ne mirăm că fii noştri vor ajunge să trăiască în desfrâu şi violenţă.

Uitaţi-vă la fotografia de mai sus, şi amintiţi-vă că în spatele vostru, în trăsura vieţii aveţi şi alte suflete, şi sunteţi responsabili pentru felul în care aţi influenţat vieţile copiilor voştri şi ale altor copii.....

doamne ajuta..

Cei dintre noi care încă mai avem un loc de muncă, câştigăm foarte puţin. În situaţia asta, ne-am împărţit în două tabere: unii care ne facem că mai muncim şi alţii care, deşi câştigăm puţin, muncim cu dragă inimă. Poate fiiindcă ne place profesia pe care ne-am ales-o sau fiindcă simţim că suntem utili celorlalţi. Banii sunt puţini şi de aceea munca noastră tinde să devină voluntariat. S-ar putea să ne deranjeze, însă acesta e un lucru bineplăcut lui Dumnezeu. Dumnezeu a făgăduit răsplată veşnică  celor care săvârşim binele în numele Lui: Bucuraţi-vă şi vâ veseliţi căci plata voastră este în ceruri (Matei V, 12) întrucât : Când veţi săvârşi tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori să facem, am făcut (Luca XVII, 10).

Mă gândesc de multe ori la medici, profesori, preoţi, oameni de ştiinţă, cercetători şi alţii (în special intelectuali) cărora munca nu le este corect apreciată financiar, însă ei o fac foarte bine, necondiţionat, indiferent de starea lor de sănătate sau de vreme, cu timp şi fără timp. Pentru că noi ceilaţi avem nevoie de ei. Avem nevoie de femeia de serviciu care să strângă în urma noastră, de asistentă medicală atunci când ne simţim rău şi nu ştim ce să facem, de tâmplar să ne facă un dulap ş.a.m.d. Fiecare meserie este folositoare celorlaţi. Oamenii aceştia îşi sacrifică familiile, renunţă la concedii, pierd nopţile sau chiar dau bani de la ei din puţinul lor pentru rezolvarea problemelor celor care apelează la ei. În această categorie intru şi eu, la fel ca toţi asistenţi sociali, care ne punem viaţa în slujba oamenilor, ajutându-i (financiar nu prea), dar în special cu o vorbă bună (ceea ce se numeşte consiliere), cu un sfat, îndrumându-i să-şi schimbe viaţa, să îi dea un sens spirtual.

Relaţia aceasta dintre muncă şi câştig este foarte bine concretizată de Mântuitorul Iisus Hristos în Pilda Talanţilor (Matei XXV, 14) care arată că trebuie să perfecţionăm darul pe care îl avem tot mai mult, să fim folositori celorlalţi. Talanţii sunt vocaţiile sădite de Dumnezeu în firea fiecărui om. Nu există persoană care să nu aibă niciun talant. Fiecare dintre noi îl descoperim la un moment dat şi avem datoria să-l fructificăm. Cu toţii suntem buni la ceva, ceea ce ne face munca mai uşoară şi mai frumoasă, ajutându-ne la perfecţionarea personală, însă ne plasează şi în contextul social (ca meseriaşi). Dacă nu valorificăm calităţile şi aptitudinile, darul oferit de Dumnezeu, ne îngropăm talantul în pământ şi alegem un loc de muncă care nu ni se potriveşte, muncim doar pentru bani, fără nicio mulţumire sufletească. Prin profesia pe care ne-o alegem, arătăm, într-un fel, ceea ce suntem, dar în acelaşi timp, realizăm şi misiunea noastră pe pământ.

În învăţătura Sfinţilor Părinţi – actuală şi astăzi - munca a fost considerată un factor ce contribuie la menţinerea şi progresul societăţii. Prin muncă devenim mai culţi şi mai civilizaţi. Sfântul Vasile cel Mare îşi indeamnă ascultatorii la frumoasa datorie de a munci şi această datorie o recomandă şi monahilor . Este bine cunoscut principiul monahismului: ora et labora (roagă-te şi munceşte) . La fel,  Fericitul Ieronim îndeamnă să muncim nu numai pentru noi şi pentru ajutorarea neputincioşilor, ci şi pentru a da un exemplu bun celorlalţi.

Cum ne ajută munca să devenim, să fim după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? În primul rând, este o obligaţie socială. Ea e o datorie faţă de comunitate. În vremurile în care noi trăim, oamenii au devenit tot mai răi, egoişti, speculanţi, de aceea, cu atât mai mult, oamenii credincioşi trebuie să  împlinească  porunca iubirii aproapelui prin muncă pentru că numai iubirea creează mijloacele cu care pot fi ajutaţi cei lipsiţi. Apoi, munca este un factor de progres moral, prin care ne purificăm de patimi şi cultivăm virtutea. Munca alungă trândăvia (izvorul tuturor viciilor), îndreaptă toate forţele spre un scop, ba mai mult întăreşte voinţa, cultivă răbdarea, stăpânirea de sine, spiritul de sacrificiu şi alte virtuţi. Prin muncă, suntem liberi. Nu numai că ne oferă indepedenţă financiară, ci, dacă muncim cu încredere în Dumnezeu, neîncovoiaţi de griji, sufletul e liber şi se poate dedica lucrării de desăvârşire spirituală, morală.

Munca cu griji este muncă de sclav, în schimb munca fără griji este muncă de om liber. Mântuitorul ne-a arătat că munca are sensul ei în reuşita noastră de a obţine fericirea vieţii următoare, mai precis în faptele de ajutorare ale aproapelui.”Cine nu dă de mâncare celui flămând, cine nu îmbracă pe cel gol, cine nu cercetează pe cel bolnav, nu va avea parte de mântuire” (Matei XXV, 34).

Munca este o bucurie, una din bucuriile reale şi sănătoase ale vieţii. Avem nevoie şi de bani, dar să nu devină acesta scopul vieţii noastre. Pentru că, de fapt, tot ceea ce ne trebuie în viaţă (credinţa, dragostea, nădejdea) ni se oferă gratis dacă suntem disponibili să le primim, iar când ne lipsesc, nu le putem cumpăra cu hârtii sau monede.

Muncind nu prea a obţine, ci pentru a oferi, a sprijini pe ceilalţi, ne aratăm preţuirea faţă de semenii noştri. Dăruind efort, atenţie, concentrare, ascultare, devenim  noi înşine oameni mai buni şi vom simţi cum sufletele urcă pe scara care duce către Rai.

doamne ajuta..

Da, noi creştinii uneori facem o greşeală, luându-ne ca modele de viaţă oameni de lângă noi, în loc să-L luăm ca model de trăire pe Iisus Hristos, Cel care a fost, este şi va fi până veac, Dumnezeu şi Om. Nu e nimic rău să iubeşti pe cineva, să-i apreciezi smerenia, trăirea duhovnicească, puterea rugăciunii, faptele bune, dar trebuie să fii conştient că e om şi are şi păcate, căci aşa cum spune o rugăciune de pomenire a celor morţi: „nu este om care să fie viu şi să nu greşească, numai Tu singur eşti fără de păcat, dreaptatea Ta este dreptate în veac şi Cuvântul Tău este Adevărul.”

Ba încă şi sfinţii ne recomandă să trăim pe lângă cei virtuoşi, să ne lipim de oamenii duhovniceşti, să ne facem prieteni cu obiceiuri bune, căci aşa vom fi şi noi încurajaţi să facem binele. Dar e foarte important să nu-i idolatrizăm, să nu legăm toată învăţătura şi frumuseţea Bisericii de viaţa lor, pentru că va veni un moment când le vom vedea şi slăbiciunile şi căderile, şi atunci vom fi dezamăgiţi nu numai de ei ci şi de Biserică.

Părintele duhovnic îmi spunea în scaunul spovedaniei: „Nu eu sunt modelul tău de viaţă ci Hristos. Te numeşti creştin după numele Lui, nu „oncean” după numele meu de familie. La El să te uiţi mereu. Eu sunt păcătos şi le am pe ale mele...”

Am fost dezămăgit de unii oameni ai Bisericii pentru că am crezut că au o viaţă sfântă judecându-i numai după cuvintele pe care le rostesc şi-mi ziceam: „nu se poate ca un om care vorbeşte aşa frumos să aibe păcate mari...e imposibil!”. Nu e imposibil! Am văzut asta cu ochii mei. Dumnezeu le dă har ca să atragă oamenii la Biserică şi să le acopere faptele lor nedemne de haina pe care o poartă. E o înţeleaptă strategie, totul numai ca oamenii să nu se desparte de El, izvorul iubirii, căci altfel vor suferi.

Există însă şi a doua situaţie în care idolatrizarea sau luarea drept model a unui om, poate dezamăgi: atunci când tu eşti sau devii mai râvnitor decât cel pe care-l ai ca model. Se întâmpla cazuri în care fiii duhovniceşti să fie mai curaţi şi să ducă o viaţă mai sfântă decât părintele lor duhovnic. Sau situaţii în care oamenii luaţi ca modele să cedeze unor ispite sau slăbiciuni, sau să fie încercaţi de Dumnezeu cu fel de fel de situaţii de viaţă, din care ei nu ies aşa cum ar trebui. În aceste cazuri, când îl vezi pe cel pe care ţi l-ai luat ca model căzând în păcat, sau nefiind aşa de râvnitor, te poţi sminti, te poţi îndepărta parţial sau total de Dumnezeu, acuzând neputinţa Bisericii şi a lui Dumnezeu de a nu putea transforma un om, în loc să acuzi slăbiciunea omenească.

Nici măcar părintele duhovnic n-ar trebui luat ca exemplu ci Iisus Hristos, Maica lui Preacurată şi milioanele de sfinţi ale Bisericii Ortodoxe care ne aşteaptă să le cerem ajutorul în orice clipă.

Poate ştiaţi, poate nu, dar înainte de a începe slujba de canonizare a unui sfânt în Biserica Ortodoxă, se face o slujbă de pomenire pentru respectivul sfânt. Eu am rămas foarte surprins când am auzit că un om care urmează să ne fie propus tuturor ca model de trăire i se face rugăciune prin care i se cere lui Dumnezeu iertarea păcatelor. Da, şi sfinţii au avut păcate în timpul vieţii, unii multe, alţii mai puţine.

Proclamarea unui om ca sfânt în Biserica Ortodoxă arată că acel om a ajuns să se unească cu Hristos încă din timpul vieţii, iar moartea a fost doar o trecere spre Împărăţia Cerurilor, o trecere spre o viaţă în care unirea cu Dumnezeu este deplină. Astfel omul proclamat întregii Bisericii ca sfânt nu este omul cel vechi, cu multe fapte bune, câteva păcate şi multe slăbiciuni ci este omul înnoit, înviat alături de Hristos, omul plin de harul lui Dumnezeu, omul care astăzi sălăşluieşte în sânurile Sfintei Treimi. Abia acest om poate fi considerat un model de trăire pentru întreg poporul. Lui putem să ne închinăm în icoană şi putem să i ne adresăm în rugăciune căci ştim că toate puterea îi vine de la Dumnezeu şi nu mai există slăbiciune şi păcat. Atunci putem să-i încredinţăm cu bucurie dorinţele şi speranţele noastre pentru că ştim că toate le poate în Hristos.

Oricât de mult s-ar uni oamenii cu Hristos pe pământ, unirea deplină cu El vine doar prin moarte şi Înviere. Din acest motiv nu sunt canonizaţi oameni în viaţă, pentru că viaţa lor nu este desăvârşită şi nu este gata pentru a fi arătată ca model.

E normal să vrem oameni duhovniceşti printre noi, preoţi cu har, monahi îmbunătăţiţi, ierarhi dumnezeişti ca Ioan Gură de Aur, dar trebuie să fim conştienţi că sfinţii pot comunica cu noi la fel de real şi de profund ca şi cei din jurul nostru.

Cât de minunat lucrează Maica Domnului în viaţa unui creştin! Cât de concret ne ajută! Cât de mult ne încurajează! Cine nu vorbeşte cu ea? Cine nu i-a cerut ajutorul?

E plină Biserica de sfinţi, iar noi ne plângem că nu mai avem oameni cu har printre noi.... Dacă am ţine legătura cu sfinţii şi cu Maica Domnului prin rugăciune, atunci viaţa duhovnicească a membrilor Bisericii ar arăta astfel azi. Ar apărea mulţi mai mulţi oameni duhovniceşti.

E bine să ne rugăm chiar şi pentru cei pe care îi vedem având o viaţă foarte îmbunătăţită, căci cu siguranţă au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. E frumos să imităm ceea ce vedem curat şi ziditor la cei din jur, dar să fim cu mare grijă ca atunci când îi vedem cuiva slăbiciunile şi păcatele să zicem: „iartă-l Doamne că e robul tău, luminează-l şi nu-l lăsa să rămână în întunericul păcatului său!”.

Astăzi ca dintotdeauna este o adevărată fugă după duhovnicii îmbunătăţiţi, mănăstirile cu astfel de oameni fiind pline non-stop de creştini care vin să ceară sfat sau tămăduire pentru problemele lor. Şi ei pot greşi, şi ei pot da uneori sfaturi greşite. Nu trebuie să alergăm la ei ca la instanţa supremă în materie de credinţă. Fiecare om trebuie să-şi aibă duhovnicul propriu, de recomandat cât mai aproape de casă, şi nu un părinte aflat la sute de km depărtare, care este asaltat mereu de oameni, pentru că el cu siguranţă nu va avea timp.

În ceea ce priveşte problemele de credinţă ultimul cuvânt îl are Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, care întâlnindu-se sub călăuzirea Duhului Sfânt decide ceea ce este bine pentru mântuirea întregului popor.

Poate ştiţi, poate nu, nici măcar hotărârile Sinodului Bisericii Ortodoxe nu sunt definitive şi de netăgăduit, adevărul lor fiind testat prin acceptarea în mijloclul poporului. În istoria bisericii universale au fost sinoade care au luat măsuri greşite, care ulterior n-au fost primite de popor.

Concluzia e simplă: Să luam ca model de trăire pe Hristos şi viaţa lui întreagă, plină de fapte mari şi de minuni, pe Maica Domnului, cea care este mai curată şi mai sfântă decât toţi îngerii din cer, şi pe sutele de mii de sfinţi care ne-aşteaptă blânzi în icoană să le cerem ajutorul.

Oamenii sfinţi din viaţa noastră nu trebuie idolatrizaţi, lăudaţi sau ridicaţi în slăvi excesiv, ci trebuie imitaţi pe cât posibil, iar atunci când greşesc ne rugăm pentru ei că au mare nevoie.

Să-l aveţi ca limită pe Cel Nelimitat, ca Măsură pe Cel nemăsurat, şi abia atunci veţi vedea că faptele bune ale oamenilor sunt abia un slab început în perspectiva lui Dumnezeu.

„Fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este!”

“Invăţaţi-vă de la Mine, ca sunt blând şi smerit cu inima!”

O vizita in Olanda inseamna multe peisaje deosebite si oameni prietenosi, dar micutul oras de clasa mondiala numit Amsterdam are multe atractii care nu ar trebui ratate. Multi turisti rezerva un sejur in Amsterdam in perioada dintre mijlocul primaverii si sfarsitul verii, cand festivalurile si expozitiile sunt in plina desfasurare. Marea varietate de locatii in Amsterdam mai mult ca sigur va satisface marea varietate de vizitatori.

Fotografiile ne-au fost oferite de dragii noştri prieteni, Dragoş şi Oana. Eu au vizitat Amsterdam-ul în mai anul trecut.

 

01/99

Iubiți frați și surori întru Domnul, trebuie să înțelegem întregul periplu evanghelic al Triodului ca pe o inițiere profundă în iubirea lui Dumnezeu față de noi, iubire care L-a făcut pe Hristos Dumnezeu să Se urce pe Cruce și să îmbrățișeze, în mod total, întreaga creație.

Pentru că prima Evanghelie a Triodului, pe care am dezbătut-o duminica trecută, ne-a vorbit despre iubirea Lui față de cei care se pocăiesc (cazul vameșului), cât și despre cei care trăiesc o viață dreaptă, fără însă a atinge esențialul vieții ortodoxe prin intermediul ei: iubirea de Dumnezeu și de oameni (cazul fariseului).

În duminica de astăzi însă, inițierea în iubirea Lui se face tot prin două exemple/paradigme umane: fiul mai tânăr (neoteros, cf. GNT, Lc. 15, 12) și fiul mai în vârstă (presviteros, cf. GNT, Lc. 15, 25) ai unui Tată.

Și, ca în rugăciunea Tatăl nostru…, Prea Curata Treime, Dumnezeul nostru treimic e mărturisit aici ca Dumnezeul care ne-a creat pe noi și nu ne-a lăsat niciodată din mâna Sa, pentru că El este Părintele care ne poartă de grijă și ne dorește, cu iubire inexprimabilă, fericirea terestră și veșnică.

Iar fericirea noastră de aici și de acum e fericirea duhovnicească pe care o aduce dreapta credință și dreapta asceză în fața lui Dumnezeu și care se continuă în veșnicie.

Pentru că tocmai de aceea în Evanghelia de astăzi (Lc. 15, 11-32), a doua a Triodului, se vorbește despre permanența în viața duhovnicească (fiul mai în vârstă) dar și despre pericolele vieții cu Dumnezeu, atunci când uiți să fii smerit și temător de păcat și, de atâta bine, începi să o iei razna, ca fiul mai tânăr.

Însă rolul celor patru exemple umane din primele două Evanghelii ale Triodului, după cum spuneam, au rostul de a ne vorbi despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi, Care se comportă în mod diferit, de la caz la caz cu oamenii…având o soluție soteriologică pentru orice om care dorește comuniunea cu Sine.

Dumnezeu vrea să ne umple de bucuria Sa și de aceea ne arată diverse moduri în care ne bucură.

Adică îi așteaptă pe cei care au păcătuit mult până în clipa morții, pentru ca să aibă lacrimile vameșului, dar El îi îndreaptă și pe cei care s-au cantonat în ritualism și părere de sine, care fac de toate în viața lor ortodoxă, sunt tipicari, sunt exemple pentru societate…dar care nu se schimbă cu schimbări duhovnicești.

Pentru că schimbările duhovnicești scot la iveală oameni care s-au îmbogățit enorm, într-un timp record, din viața cu Dumnezeu,tocmai pentru că s-au lăsat conduși de virtuțile care te dezlipesc de tine și te unesc cu El.

Însă El, Dumnezeul nostru, îi așteaptă și pe cei care cad dintr-o viață bună, ortodoxă, din bine, din har, ca fiul mai tânăr din Evanghelia de azi, trec prin te miri ce secte și religii, fac toate păcatele lumii…și apoi își vin în sine și înțeleg de la ce bucurie au abdicat ei.

Și Dumnezeu nu le întoarce spatele, ci îi reprimește în harul Său și Se bucură pentru ei, după cum se bucură pentru oamenii înduhovniciți, care au rămas în Biserică și s-au îndumnezeit continuu, dar care și ei trebuie să înțeleagă și să urmeze iubirii pluriforme, profunde, a lui Dumnezeu pentru cei care se pocăiesc.

După cum spuneam și altădată, fiul mai în vârstă de aici nu este un invidios pe fratele lui pocăit, ci un om care e plin de râvnă pentru dreptatea lui Dumnezeu, datorită vieții lui sfinte și care nu știa ce fel de iubire inexprimabilă are El pentru toți.

Și cu această ocazie, cel Sfânt, fiul mai în vârstă, adică cel înaintat în viața cu Dumnezeu înțelege că Dumnezeu nu are un plan de mântuire/un plan soteriologic doar cu Sfinții ci și cu păcătoșii.

Adică ceea ce aflăm astăzi e foarte îmbucurător pentru toți, pentru că și cel care stă neclintit în viața cu Dumnezeu cât și cel care are căderi din fapta bună dar revine, prin pocăință, în harul Său, se pot mântui.

Toată lumea se poate mântui…pentru că Hristos Dumnezeu, din iubire și ascultare față de Tatăl și  întru Duhul Sfânt Se aduce jertfă fără prihană pentru mântuirea noastră pe Cruce, în mijlocul întregii creații, aducând un spor în înțelegere și sfințenie pentru întreaga creație cerească și pământească.

Iar pentru noi, care ne apropiem prin post, rugăciune și înțelegere de iubirea Lui, de înțelegerea iubirii Lui până la Cruce pentru noi, fiecare metodă duhovnicească de curățire și de înțelepțire  pe care le avem în Biserică sunt un mod de înaintare în iubirea de Dumnezeu și de oameni.

Pentru duhovnici, lecțiile de iubire ale lui Dumnezeu pentru lume sunt îndreptarul gândirii lor.

Nouă ni se cere să ascultăm, să îndreptăm, să vindecăm, să ne bucurăm cu cei pe care îi înțelegem prin harul Său și pe care îi privim după cum ne privește El pe noi: cu ochii blânzi ai iubirii, ai înțelegerii, ai frumuseții…

Din acest motiv, trebuie să ne dorim să dăm barierele la o parte dintre noi, pentru a ne înțelege și mai mult viețile, experiențele, aspirațiile, tocmai pentru a ne ajuta reciproc mult mai bine.

Și pentru asta trebuie să fim sinceri cu noi și cu alții și serioși cu dorința noastră de mântuire.

Dacă venitul la Biserică e doar pentru a câștiga un loc de muncă, pentru a se căsători copilul nostru sau pentru „sporul casei” dar nu și pentru „curățirea de păcate și de patimi a noastră” venim pentru prea puțin. Sau venim pentru lucruri neesențiale…

Venirea în sine a fiului mai tânăr și decizia lui de întoarcere la Tatăl a fost pentru lucruri esențiale.

S-a întors la El cu gândul de a-I spune că a păcătuit (v. 18, GNT) atât de mult, încât nu se mai simte vrednic (axios) să fie numit fiul lui Dumnezeu după har ci mistios/slujitor al Lui (v. 19, GNT).

Iar tot cultul nostru ortodox e plin de această conștiință a păcătoșeniei noastre în fața Lui, căci peste tot auzim strigarea: „miluiește-ne pe noi”. Sau, personalizat: „miluiește-mă pe mine, păcătosul”…

Nu mai suntem vrednici, Doamne, să ne numim fiii Tăi, ci slujitorii Tăi netrebnici!

Și această conștiință profundă a păcătoșeniei noastre în fața Lui și nu în fața altora ca noi naște mult bun simț, multă smerenie, multă revedere a vieții proprii, retușări, analize actualizate, o altă poziționare față de lucruri…

Și vameșul făcuse același lucru, dar ca unul care abia se desprindea din rău…

Fiul mai tânăr cunoscuse harul, bucuria cu Dumnezeu din pruncie. El și-a mâncat averea vieții curate, fecioria trupului și a sufletului lui cu desfrânatele (v. 13).

Căderea lui din har, adică nesocotirea harului Său pentru a trăi o viață bună și alegerea, în locul ei, a unei vieți imorale s-a făcut din curiozitatea de altceva…

A vrut să vadă cum e să trăiască ca lumea, să experimenteze senzații tari, să trăiască fără sens…

Și, în cele din urmă, a ajuns la concluzia că sănătatea sufletului și a trupului se risipește în rău, că răul te mănâncă de bine, te dezgolește, te face inuman, te bagă slujitor la patimi și la diavoli…și apoi te vezi arătând ca dracul..și nu ca omul cu minte la cap.

De aceea și-a venit în sine: pentru că i-a fost silă de el!

Iar dacă noi, cei care am uitat că suntem ortodocși și ne-am dedat la tot felul de blestemății, ne-am vedea decadența, dacă ne-ar fi silă de noi înșine am veni la Dumnezeu cerând iertare.

Și cei care se pocăiesc sau cei care se convertesc de la rătăcire la dreapta credință vin în Biserică tocmai cu această stare frumoasă de pocăință, care primenește/înnoiește mintea și îndreaptă/schimbă obiceiurile.

Numai că, în Biserică, cei care se pocăiesc sau care se convertesc pot găsi vameși, adică pe alții ca ei și cu aceștia se înțeleg bine, binișor, pentru că nici ei nu știu prea multe…dar și farisei, adică ortodocși sadea, născuți din părinți ortodocși, botezați de mici, care postesc, se roagă, dau milostenie la Biserică, muncesc cât pot, par rezonabili…dar care nu se schimbă deloc zilnic…ci au aceleași idei de la tinerețe și până la bătrânețe.

În apropierea acestor farisei ortodocși, cei veniți în Biserică din alte credințe și religii sau cei întorși dintr-o viață de destrăbălare și satanism nu se simt prea bine. De ce nu se simt? Pentru că nu au ce învăța de la ei.

Noii veniți, convertiții sunt plini de entuziasm, de entuziasmul convertitor al pocăinței și al harului și găsesc în Biserică niște farisei acrii, prea puțin cunoscători ai propriei lor tradiții și teologii și niște vameși care încearcă să bată niște metanii, să zică niște rugăciuni în plus…

Ei, dacă nu au marele dar de la Dumnezeu, să îi întâlnească pe frații mai în vârstă, adică pe oamenii înduhovniciți ai Bisericii riscă să se întoarcă la ale lor…pentru că trag proasta concluzie că viața în Biserică e foarte ștearsă, fără bucurii, fără sclipiri în comparație cu viața mondenă.

Și sunt cu totul îndreptățiți să o facă, să tragă concluzii nefaste, dacă văd că în Biserică nimeni nu are chef de slujbă, de la preot și până la cântărețul de la strană și că în Biserică e numai frichineală și șușoteală pe la spate, invidie și proastă creștere, nesimțire și aroganță.

Iar dacă adesea vorbesc despre modul cum ne pierdem noi credincioșii sau despre de ce nu e plăcută viața ortodoxă și despre cum o să rămână Bisericile noastre goale dacă nu conștientizăm ce ne așteaptă, e tocmai pentru asta: cei care vin cu toată inima în Biserică văd prea multe exemple rele în Biserică, pe de o parte iar, pe de altă parte, găsesc aici prea puțini oameni cu experiență, cu flexibilitate duhovnicească, care să înțeleagă atât pe cel foarte erudit cât și pe cel căruia nu îi place cititul, pe neastâmpărat cât și pe geniu, pe orășean cât și pe țăran.

Și noi nu avem nevoie numai de duhovnici sfinți ci și de cântăreți sfinți la strană, și de clopotari sfinți, și de mame sfinte, de copii sfinți, serioși cu credința, tradiția și istoria lor pentru ca să mărturisească aceste lucruri și la alții.

Centrarea noastră doar pe 5-6 duhovnici și 5-6 teologi în toată România nu ne e benefică. De ce? Pentru că mulți vor înțelege că doar ei sunt ortodocși iar ceilalți sunt șomeri, sunt ortodocși de mâna a 10-a…

Tot la fel, distanța neevlavioasă dintre ierarhie și credincioși și preoți și credincioși e iarăși o mare barieră în înțelegerea dintre noi și în pastorația noastră, pentru că nu ieșim cu toată inima, în mod cinstit, în rândul oamenilor și nu le vorbim de la inimă la inimă.

Și dacă nu suntem cinstiți cu ei, nici ei nu sunt cinstiți cu noi.

Cum să aibă o relație filială cineva cu noi, dacă noi îi vorbim numai de sus, protocolar, minimalizând orice proiect personal și orice inițiativă bună?

Când Tatăl a alergat (dramon, GNT, Lc. 15, 20) spre fiul cel pocăit a alergat cu milă.

Nimeni nu poate fi milos dacă nu Îl iubește pe Dumnezeu și pe oameni!

Iar aici, Dumnezeu Însuși, Dumnezeul iubirii și al milostivirii negrăite vine în grabă, aleargă spre noi și cade pe grumazul nostru (v. 20, GNT), ne îmbrățișează, pentru ca să îl învețe pe omul duhovnicesc că Dumnezeu nu trece pe nimeni cu vederea.

Eu mă minunez continuu și mă umplu continuu de înțelegerea paradoxalelor moduri de iubire ale lui Dumnezeu față de oameni, atât când aud cum s-a întors unul sau altul la Dumnezeu și, la fel, când citesc viețile Sfinților, unde, cu fiecare în parte, Dumnezeu a avut un drum, o pedagogie, un scop și l-a condus pas cu pas spre el…

Sunt avid de afla bucuria oamenilor, modul cum ei s-au schimbat în bine și cred că și dumneavoastră aveți această bucurie profundă de a afla schimbările bune din alții și de a vă bucura de ele…și împreună cu ei.

Iar dacă suntem avizi de mântuirea altora atunci nu îi invidiem și nu îi minimalizăm, ci, dimpotrivă, ne bucurăm de minunile continue și negrăite ale lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi…minuni care ne întăresc conștiința frățietății dintre noi și a dependenței totale de mila Lui.

Pentru că, pe scurt, El ne învață că tot lucrul bun vine de la Sine, în cadrul comuniunii cu Sine, și că suntem chemați să ne unim unii cu alții și să ne apreciem și să ne iubim unii pe alții, pentru că numai așa putem fi un cor, o singură Biserică a Lui.

Însă această unitate a Bisericii e formată din alegerea iubitoare și de conștiință a milioane de oameni diferiți, care ajung să aibă același cuget, deși au venit la El și au crescut în înțelegerea și iubirea Lui în modul lor propriu.

Fapt pentru care, dacă respectăm în mod cinstit și iubitor diversitatea personală, iubim totodată și unitatea dintre noi, pentru că unitatea se face de către oameni diverși dar cu aceeași iubire pentru adevărul total și viața sfântă.

Să ne rugăm Domnului pentru faptul de a fi mereu alții și de a înțelege, mereu, schimbările din alții, bune sau rele! Iar pentru toate aceste schimbări, bune sau rele, să ne întrebăm ce am făcut sau ce nu am făcut pentru ca lumea să arate altfel. De sinceritatea acestor răspunsuri continue, pline de febrilitate interioară, ține de fapt mântuirea noastră personală și mântuirea întregii lumi. Amin!...

doamne ajuta...

Ce legătură ar putea exista între Rugăciunea Domnească şi calculatorul personal? Un contact nemijlocit cu o cântare tradiţională bisericească mai poate estompa din elanul, agresivitatea şi ,,forja” cu care desfrânarea şi kitschul tind să ne ocupe partiţiile şi folderele din PC. De ce să nu ai într-un folder şi o cântare de suflet, ceva odihnitor, o interpretare ca venită din partea unor îngeri? Vă propunem astfel, cel mai recent produs al www.edituracristimpuri.ro. Cu multă trudă pe un CD au fost reunite unele dintre cele mai valoroase coruri din România.

,,Nu nominalizez pe nimeni, fiindcă în faţa lui Dumnezeu toşi suntem egali…Aş remarca doar faptul că dirijorii şi componenţii coralelor s-au arătat flataţi de faptul că cineva s-a gândit să propulseze şi muzica bisericească în vremuri de ,,manelizare” a României” spune editorul Cristi Şerban.

Cd ul este inclus în cartea intitulată TATĂL NOSTRU. RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ ÎN 7 GRAIURI (28 pagini), carte multilingvă, full color. Cartea se adresează acelui creştin, la început de drum, care doreşte să afle cum se rosteşte Rugăciunea Domnească în alte culturi.

Ilustraţia cărţii este făcută cu biserici ortodoxe. Aş mai sublinia că proiectul muzical a fost coordonat de Prof. Univ. Dr. Valentin Gruescu, ceea ce reprezintă un atu in favoarea calităţii şi excepţiei. Cartea si Cd ul pot fi coamndate pe www.edituracristimpuri.ro

Cd-ul cuprinde:

1. Grupul Anatoly (Braşov) - Tatăl nostru (Ciprian Porumbescu).mp3 (3'10")
2.Corul Heruvimii (Piatra Neamţ) - Tatăl nostru (Dragoş Alexandrescu).mp3 (2'19")
3.Corul de copii Campanella (Constanţa) - Tatăl nostru (Mariana Popescu).mp3 (2'52")
4. Corala Dominus (Bucureşti) - Tatăl nostru (Valentin Gruescu).mp3 (2'48")
5. Corala Dominus (Bucureşti) - Tatăl nostru (Ioan Ghika Comăneşti).mp3 (1'28")
6.Corul de cameră Caedonia (Sibiu) - Tatăl nostru (Ciprian Porumbescu).mp3 (3'12")
7. Corul Concentus (Braşov) - Tatăl nostru (Dragoş Alexandrescu).mp3 (3'11")
8.Corul Seminarului Teologic (Braşov) - Tatăl nostru (Ioan Ghika Comăneşti).mp3 (2'07")
9. Corul Symbol (Bucureşti) - Tatăl nostru (Dragoş Alexandrescu).mp3 (2'20")
10. Corul St. Johannes (Suedia) - Tatăl nostru (Valentin Gruescu).mp3 (2'05")
11.Corul de tineri Fiat Lux (Oradea) - Tatăl nostru (Ciprian Porumbescu).mp3 (2'54")
doamne ajuta...

Când am urcat pe vapor, la Orienbaum, am aflat parintele se intorcea acasă cu acelaşi mijloc de transport. Ne-am apropiat atunci de părintele şi tot drumul am avut fericirea să discutăm cu el, ascultându-i învăţăturile.

Când vaporul a ajuns la Kronstadt, s-a dovedit că părintele Ioan era deja aşteptat. Pe stradă, aşezaţi în douã rânduri, săracii îl doreau ca pe pâinea caldă. Erau cam două sute de oameni. Pãşind pe uscat, părintele s-a apropiat de şi a început să le împartă milostenie. Atunci am avut ocazia să asistăm la unul din momentele de vedere cu duhul ale parintelui. Unul din pasageri, tânăr intelectual, i-a şoptit colegului său la ureche, văzând ce face părintele în port: „Incurajarea trândăviei”...

După ce părintele a terminat dat milostenie, s-a întors în port, unde tinerii aceia erau în aşteptarea unei carete şi a spus: „Noi toţi trebuie să fim milostivi cu săracii, căci în Scriptură se spune: fericit este cel care se uită la nenorocit şi la sărac, căci Domnul îl va izbavi în ziua pierzãrii; iar noi, preoţii, suntem obligaţi să avem grijă de săraci cu atât mai mult, că tot Scriptura spune: ţie îşi este dat tot săracul.” Spunând acestea, părintele a plecat, lăsându-i pe cei doi tineri ruşinaţi.

În faţa casei părintelui stătea o mulţime de oameni, de care era imposibil să treci. De aceea, am hotărât să nu mergem pe acolo, mai ales că îl văzuserăm deja pe părintele şi rdiscutaserăm cu el. Aşa că am pornit spre Catedrala Sfântul Andrei, unde, de asemenea, erau mulţi oameni, care îl aşteptau pe părintele să slujească Vecernia. Peste un timp oarccare, părintele a venit la biserică şi lumea s~a îndreptat spre el atât de violent, încât, dacă nu era poliţia acolo, cred că ar fi fost şters de pe faţa pământului. După Vecernie părintele a binecuvântat multă vreme lumea. Atunci am fost martorii următoarelor întâmplări: de el s~a apropiat un domn bine îmbrăcat şi i s-a plâns că îl paşte închisoarea, deoarece a cheltuit bani străini. În acelaşi timp, o femeie prost îmbrăcată ia trimis părintelui o legătură albă cu ceva. Părintele a luat legătura aceea şi, fără a se uita ce este înca, i-o dădu acelui domn. Femeia a strigat: ,,Părinte, acolo sunt trei mii de rublel” Părintele Ioan a spus atunci: ,,Păi, tu dai asta Domnului? Domnul primeşte banii tăi, care îl vor salva pe acest om”. Omul care luase legătura stătea deja în genunchi şi, plângând, zicea: „Trei mii, trei mii, exact suma pe care trebuie s-o înapoiezl” După Vecernie părintele loan ne-a primit, ne-a binecuvântat şi, urându-ne repede drum bun, fiindcă era aşteptat, a promis să se roage pentru noi.

Nu am putut rămâne până a doua zi, deoarece trebuia să ne intoarcem în tabăra Krasnoselsk în aceeaşi seară. De aceea am plecat din Kronstadt, ducând în sufiet cele mai luminoa-se amintiri. Ulterior 1-am întâlnit des pe părintele Ioan, când locuiam la Moscova, iar el megea acolo la principele Dolgorukov.

Principele avea mare grijă de părintele, când acesta venea la ii el în vizită, oprindu-l, de fiecare dată, la prânz. Ştiind cât de preţios este timpul pentru părintele Ioan, principele îi punea la dispoziţie careta sa, încredinţându-l că poate pleca oricând vrea, dacă nu poate rămâne.

Odată, pe când eram tânăr ofiţer, principele mi-a ordonat să-l conduc pe părintele Ioan la gara Nikolaevsk şi să aranjez să i se dea voie să aştepte trenul în salonul oficial. La gară se afla o mare mulţime de oameni, aşa că am mers mai mult la pas cu careta, iar când a coborât, abia am reuşit să-l conducem pe părintele în salonul oficial, fiind înghesuiţi de mulţime. Deoarece se temea că pe peron, la urcarea în tren, va fi la fel de multă lume pe lângă vagoanele de clasa I, şeful gării a dispus ca părintele să fie condus în ultimul vagon, pe o cale mai puţin umblată. Pentru ca lumea să nu-şi dea seama, lângă primul vagon au fost aşezaţi jandarmi pentru pază. La plecarea trenului, jandarmii s-au dat la o parte şi oamenii au văzut, miraţi, că părintele era deja în tren, zâmbind şi binecuvântându-i.

Principele a râs foarte tare când i-am povestit în ce fel l-am condus atunci pe părintele.

Pericolul strivirii părintelui de către oameni era unul real, deoarece, cu o zi înainte, la sosirea lui în Moscova, la gară fusese o asemenea înghesuială, încât părintele a ieşit de acolo cu crucea de pe piept îndoită.

Aflându-se la Moscova, părintele l-a vizitat şi pe comandantul armatei, generalul Kostandou, şi, venind odată, în a doua săptămână a Paştilor, a sărutat pascal pe toţi cei prezenţi, căci, după cuvintele sale, Paştile nu trecuseră. De aceea, el obişnuieşte să zică oamenilor: ,,Hristos a înviatl” tot timpul anului.

Am avut ocazia să merg o dată cu părintele, din Petrograd la Moscova, în acelaşi vagon. Afiasem că în compartimentul alăturat călătoreşte protopresbiterul Serghiev şi am bătut la uşă. Foarte amabil, el m-a invitat înăuntru, permiţându-mi să petrec în compania lui câteva ore de neuitat. In dimineata următoare, apropiindu-ne de Moscova, am continuat cu părintele discuţia din seara precedentă, care s-a încheiat doar atunci când trenul a intrat sub acoperişul de sticlă al garii Nikolaevsk, din prima capitală a Rusiei.

Ultimele cuvinte de atunci ale iubitomlui păstor din Kronstadt au fost promisiunea pomenirii mele la Liturghie şi recomandarea (atunci eram deja preot) ca eu să fac Liturghia cât mai des, rugandu-mă pentru el. L-am mai întâlnit pe părintele Ioan în Crimeea, unde el a mers în toamna anului l894, chemat la patul de suferinţă al Ţarului Făcător de pace”, învrednicindu-mă să slujesc cu el în catedrala din Yalta.

La început părintele a slujit la Utrenie, citind troparele Canoanelor, iar la sfârşitul acestei slujbe a rostit o predică. După Liturghie, conform obiceiului său, deşi slujisera cu el şi diaconi, a potrivit" Sfintele Taine. La sfarşitul slujbelor s-a săvârşit un Te-Deum pentru sănătatea Ţarului Alexandru al III-lea.

Modestia părintelui Ioan era uimitoare. El nu s-a ingrijit niciodată de sine şi nu s-a străduit să fie vreodată în faţa; nu a spus că minunile lui Dumnezeu, legate de el, ar fi rodul rugăciunilor sale, ci spunea că vindecarea o da Dumnezeu conform credinţei fiecărui rugător. Cu cât dovedea mai multă smerenie şi se ascundea, părintele era scos în faţă şi inaltat de Dumnezeu. Ţin minte următorul caz: atunci când a venit pentru prima dată la principele Vladimir Dolgorukov, parintele nu era cunoscut de nimeni din personalul castelului principelui şi, de aceea, a fost condus în anticamera, unde i s-a spus să aştepte. Nimeni din cei care treceau pe acolo nu l-au observat atunci; funcţionarii treceau pe lângă el, fără a-l băga în seamă şi fără a se gândi să raporteze principelui despre sosirea sa, dar şi el stătea într-un colţ, fără a le aminti că era acolo.

Astfel l-am văzut eu şi m-am grăbit să-l anunţ pe funcţionarul de serviciu să dea de ştire principelui despre venirea părintelui, ca să-l primească neîntârziat. De atunci principele l-a invitat de multe ori la el şi îi acorda o cinste deosebită. Odată, în prezenţa Arhiepiscopului Ambrozie, principele a mers la părintele să-i ceară binecuvântare şi părintele nu a refuzat, deşi preoţii nu binecuvântează în pre-

zenţa arhiereului. Atitudinea părintelui faţă de oamenii care îi cereau ajutor era înduioşătoare: el suferea împreună cu cei care se chinuiau şi plângea împreună cu cei care se tânguiau, dar îi demasca public pe eretici şi sectanţi, cum erau Lev Tolstoi şi cei care îl urmau. De aceea, aceştia din urmă îl urau aşa cum urăsc îngerii satanei pe îngerii luminoşi.

Cu toate acestea, părintele nu putea fi numit fanatic, deoarece dădea de pomană şi ortodocşilor, dar şi eterodocşilor. Se cunoaşte un caz când, fiind chemat de un bolnav polonez care nu se spovedise foarte mult timp, părintele Ioan l-a sfătuit să se spovedească şi să se împărtăşească la preotul său, ceea ce acela a şi făcut şi, ca urmare, s-a însănătoşit. Ştiu că părintele Ioan le dădea milostenii şi evreilor şi cunoştea evrei care îl stimau foarte mult, considerându-l sfânt.

Gloria părintelui Ioan în afara graniţelor a crescut de când Vanutelli a scris despre el în cartea sa despre Rusia, comparându-l cu preotul francez din timpul lui Napoleon, Ioan Viani, trecut de Biserica Catolică în rândul sfinţilor. Leon al XIII-lea s-a interesat, de asemenea, de personalitatea părintelui Ioan, întrebându-mă multe lucruri despre el. La fel se interesa de părintele Ioan şi clerul francez, dar şi cel englez (anglican). In viaţa mea trăită peste graniţă, la Paris, Londra, America, am vorbit despre părintele din Kronstadt ca despre idealul de preot ortodox...

doamne ajuta..

Rugăciunea este, indeosebi, lucrarea omului duhovnicesc, prin care este pus în lumină faptul că el este zidit ,,după chipul ş asemănarea" lui Dumnezeu - ne rugăm pentru că suntem zidiţi ,,după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Fac. 1:26). Atât de strâns se uneşte omul cu Dumnezeu în rugăciune, incât el oglindeşte desăvârşirea dumnezeiască în existenţa sa trupească şi o reflectă în felul în care urmează vieţii Domnului.

Rugăciunea este întoarcerea omului către Dumnezeu, tinderea zidirii spre lumina Celui Nezidit. Purtând în sine suflarea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu şi chemând Numele Său, omul atrage asupră-şi „cercetarea” (cf Iov 7 :18) Lui. Omul de rugăciune devine ,,biserică a lui Dumnezeu" (1 Cor. 3:16), iar Domnul Îşi întoarce pururea ochii şi inima către el şi-l pecetluieşte cu Numele Său (cf 3 Împ. 9:3). Această împreună-lucrare de întoarcere a omului către Dumnezeu şi a lui Dumnezeu către om naşte o legătură personală, o părtăşie între ei. Pentru om, această legătură este adâncă şi dătătoare de viaţă.

Înainte de cădere, această legătură era luminoasă şi nemijlocită. Durrmezeu, precum scrie Sfântul Grigorie Palama, ,,S-a arătat în chip văzut omului ca [omul] să poată urma Lui”. Însă când omul a pierdut vederea lui Dumnezeu, Acesta a venit El Însuşi în lume, în chip de om. Aşadar, rugăciunea este mijlocul cel mai de preţ şi fără de care părtăşia omului cu Dumnezeu nu este cu putinţă.

Părintele Sofronie defineşte rugăciunea ca pe o „creaţie fără de sfârşit", pentru că prin aceasta omului i se dăruieşte privilegiul de a deveni împreună-lucrător cu Dumnezeu in desăvârşirea sa ca persoană. El primeşte harul de a se arăta lucrător al desăvârşirii principiului ipostatic din el? (Ce înţelege Părintele Sofronie prin ,,principiu ipostatic" şi ,,persoană”? Deşi el spune că persoana nu poate fi definită, am putea spune că ea este darul lui Dumnezeu către om, prin care acesta se face stăpân pe firea sa. Cu alte cuvinte, când primim chiar cea mai mică pocăinţă de la Duhul Sfânt, noi supunem înfrânării toate simturile noastre şi fiecare mişcare a inimii şi a minţii noastre; aşa înviază omul prin harul lui Dumnezeu. Aceasta este persoana. Eu nu am definit persoana, ci mai degrabă am descris-o. Principiul ipostatic este tocmai acest dar pe care Dumnezeu ni 1-a dat spre a putea cuprinde toată Fiinţa dumnezeiască - desigur, sub forma energiilor Sale - şi toată fiinţa omenească.)

Prin mijlocirea rugăciunii, energia Dumnezeului celui Adevărat pătrunde întreaga fiinţă a omului şi îi dă puterea de a se sârgui spre împlinirea chemării sale. Cu cât rămâne mai mult în rugăciune, cu atât sporeşte împotrivirea sa la tot ceea ce vatămă sau zădărniceşte rugăciunea (Rugăciunea naşte rugăciune.)

Lucrarea acestei nevoinţe este minunată şi ziditoare, plină de înţelepciune şi însuflare, de frumuseţe şi măreţie. Inima este locul unde se cultivă împărtăşirea lui Dumnezeu cu omul, şi acolo Duhul lui Durnnezeu Se descoperă, lucrează şi Se roagă. Deschiderea inimii prin rugăciune vindecă persoana omului. Mintea omului se adună înăuntru şi se uneşte cu inima. Astfel, inima se lărgeşte spre a cuprinde toată plinătatea dragostei lui Hristos. (Îmi place acest cuvânt, ,,se lărgeşte"; este de la Sfântul Pavel (cf 2 Cor. 6: 11, 13). El îi îndeamnă pe corinteni: „Lărgiţi şi voi inimile voastre !") Prin urmare, întreaga nevoinţă a rugăciunii are ca scop descoperirea şi cucerirea inimii.

Calea spre împlinirea acestuia este împiedicată doar de slava deşartă. Sfântul Siluan spune iară şi iară că smerenia este de cea mai mare însemnătate, pentru că mândria împiedică dragostea. Puteri de dimensiuni cosmice se unesc împotriva rugăciunii (cf Ef. 6:12), şi lor li se adaugă însăşi firea omului căzut. Când însă împotrivirea faţă de aceste puteri nimicitoare se înteţeşte şi darul de Sus al rugăciunii se înmulţeşte, atunci răsare şi bucuria nădejdii în biruinţa cea mai presus de lume a lui Hristos. Dar pentru ca să atingă desăvârşirea acestui fel de rugăciune, pe care Părintele Sofronie o defineşte ca ridicare a lumii zidite din căderea sa, omul este supus la o mare încordare şi trece prin multe şi felurite stări.

Trece de la stări de mare înălţare duhovnicească la un simţământ de pustiire lăuntrică şi de la o creştere la o împuţinare a ,,puterii sale de rugăciune”. Aceste schimbări ale stărilor prin care omul de rugăciune trebuie să treacă cu sârguinţă şi cu toată inima îl călăuzesc spre nepreţuita cunoaştere a tainei căilor mântuirii. (Părintele Sofronie vorbeşte adesea despre ,,taina căilor mântuirii”. Pentru fiecare persoană există o cale unică spre Dumnezeu şi îndrumătorii duhovniceşti ar trebui să descopere această taină ca să poată arăta fiecăruia calea mântuirii sale.)

Dar mai presus de toate, aceste schimbări ale stărilor îl călăuzesc pe om la nepreţuita experienţă a smereniei. Cunoştinţa şi experienţa îi povăţuiesc mintea şi inima şi în îngăduie să deosebească acele lucruri bine plăcute lui Dumnezeu şi să-şi ţină atenţia şi dorirea îndreptate spre ele.

Când am urcat pe vapor, la Orienbaum, am aflat parintele se intorcea acasă cu acelaşi mijloc de transport. Ne-am apropiat atunci de părintele şi tot drumul am avut fericirea să discutăm cu el, ascultându-i învăţăturile.

Când vaporul a ajuns la Kronstadt, s-a dovedit că părintele Ioan era deja aşteptat. Pe stradă, aşezaţi în douã rânduri, săracii îl doreau ca pe pâinea caldă. Erau cam două sute de oameni. Pãşind pe uscat, părintele s-a apropiat de şi a început să le împartă milostenie. Atunci am avut ocazia să asistăm la unul din momentele de vedere cu duhul ale parintelui. Unul din pasageri, tânăr intelectual, i-a şoptit colegului său la ureche, văzând ce face părintele în port: „Incurajarea trândăviei”...

După ce părintele a terminat dat milostenie, s-a întors în port, unde tinerii aceia erau în aşteptarea unei carete şi a spus: „Noi toţi trebuie să fim milostivi cu săracii, căci în Scriptură se spune: fericit este cel care se uită la nenorocit şi la sărac, căci Domnul îl va izbavi în ziua pierzãrii; iar noi, preoţii, suntem obligaţi să avem grijă de săraci cu atât mai mult, că tot Scriptura spune: ţie îşi este dat tot săracul.” Spunând acestea, părintele a plecat, lăsându-i pe cei doi tineri ruşinaţi.

În faţa casei părintelui stătea o mulţime de oameni, de care era imposibil să treci. De aceea, am hotărât să nu mergem pe acolo, mai ales că îl văzuserăm deja pe părintele şi rdiscutaserăm cu el. Aşa că am pornit spre Catedrala Sfântul Andrei, unde, de asemenea, erau mulţi oameni, care îl aşteptau pe părintele să slujească Vecernia. Peste un timp oarccare, părintele a venit la biserică şi lumea s~a îndreptat spre el atât de violent, încât, dacă nu era poliţia acolo, cred că ar fi fost şters de pe faţa pământului. După Vecernie părintele a binecuvântat multă vreme lumea. Atunci am fost martorii următoarelor întâmplări: de el s~a apropiat un domn bine îmbrăcat şi i s-a plâns că îl paşte închisoarea, deoarece a cheltuit bani străini. În acelaşi timp, o femeie prost îmbrăcată ia trimis părintelui o legătură albă cu ceva. Părintele a luat legătura aceea şi, fără a se uita ce este înca, i-o dădu acelui domn. Femeia a strigat: ,,Părinte, acolo sunt trei mii de rublel” Părintele Ioan a spus atunci: ,,Păi, tu dai asta Domnului? Domnul primeşte banii tăi, care îl vor salva pe acest om”. Omul care luase legătura stătea deja în genunchi şi, plângând, zicea: „Trei mii, trei mii, exact suma pe care trebuie s-o înapoiezl” După Vecernie părintele loan ne-a primit, ne-a binecuvântat şi, urându-ne repede drum bun, fiindcă era aşteptat, a promis să se roage pentru noi.

Nu am putut rămâne până a doua zi, deoarece trebuia să ne intoarcem în tabăra Krasnoselsk în aceeaşi seară. De aceea am plecat din Kronstadt, ducând în sufiet cele mai luminoa-se amintiri. Ulterior 1-am întâlnit des pe părintele Ioan, când locuiam la Moscova, iar el megea acolo la principele Dolgorukov.

Principele avea mare grijă de părintele, când acesta venea la ii el în vizită, oprindu-l, de fiecare dată, la prânz. Ştiind cât de preţios este timpul pentru părintele Ioan, principele îi punea la dispoziţie careta sa, încredinţându-l că poate pleca oricând vrea, dacă nu poate rămâne.

Odată, pe când eram tânăr ofiţer, principele mi-a ordonat să-l conduc pe părintele Ioan la gara Nikolaevsk şi să aranjez să i se dea voie să aştepte trenul în salonul oficial. La gară se afla o mare mulţime de oameni, aşa că am mers mai mult la pas cu careta, iar când a coborât, abia am reuşit să-l conducem pe părintele în salonul oficial, fiind înghesuiţi de mulţime. Deoarece se temea că pe peron, la urcarea în tren, va fi la fel de multă lume pe lângă vagoanele de clasa I, şeful gării a dispus ca părintele să fie condus în ultimul vagon, pe o cale mai puţin umblată. Pentru ca lumea să nu-şi dea seama, lângă primul vagon au fost aşezaţi jandarmi pentru pază. La plecarea trenului, jandarmii s-au dat la o parte şi oamenii au văzut, miraţi, că părintele era deja în tren, zâmbind şi binecuvântându-i.

Principele a râs foarte tare când i-am povestit în ce fel l-am condus atunci pe părintele.

Pericolul strivirii părintelui de către oameni era unul real, deoarece, cu o zi înainte, la sosirea lui în Moscova, la gară fusese o asemenea înghesuială, încât părintele a ieşit de acolo cu crucea de pe piept îndoită.

Aflându-se la Moscova, părintele l-a vizitat şi pe comandantul armatei, generalul Kostandou, şi, venind odată, în a doua săptămână a Paştilor, a sărutat pascal pe toţi cei prezenţi, căci, după cuvintele sale, Paştile nu trecuseră. De aceea, el obişnuieşte să zică oamenilor: ,,Hristos a înviatl” tot timpul anului.

Am avut ocazia să merg o dată cu părintele, din Petrograd la Moscova, în acelaşi vagon. Afiasem că în compartimentul alăturat călătoreşte protopresbiterul Serghiev şi am bătut la uşă. Foarte amabil, el m-a invitat înăuntru, permiţându-mi să petrec în compania lui câteva ore de neuitat. In dimineata următoare, apropiindu-ne de Moscova, am continuat cu părintele discuţia din seara precedentă, care s-a încheiat doar atunci când trenul a intrat sub acoperişul de sticlă al garii Nikolaevsk, din prima capitală a Rusiei.

Ultimele cuvinte de atunci ale iubitomlui păstor din Kronstadt au fost promisiunea pomenirii mele la Liturghie şi recomandarea (atunci eram deja preot) ca eu să fac Liturghia cât mai des, rugandu-mă pentru el. L-am mai întâlnit pe părintele Ioan în Crimeea, unde el a mers în toamna anului l894, chemat la patul de suferinţă al Ţarului Făcător de pace”, învrednicindu-mă să slujesc cu el în catedrala din Yalta.

La început părintele a slujit la Utrenie, citind troparele Canoanelor, iar la sfârşitul acestei slujbe a rostit o predică. După Liturghie, conform obiceiului său, deşi slujisera cu el şi diaconi, a potrivit" Sfintele Taine. La sfarşitul slujbelor s-a săvârşit un Te-Deum pentru sănătatea Ţarului Alexandru al III-lea.

Modestia părintelui Ioan era uimitoare. El nu s-a ingrijit niciodată de sine şi nu s-a străduit să fie vreodată în faţa; nu a spus că minunile lui Dumnezeu, legate de el, ar fi rodul rugăciunilor sale, ci spunea că vindecarea o da Dumnezeu conform credinţei fiecărui rugător. Cu cât dovedea mai multă smerenie şi se ascundea, părintele era scos în faţă şi inaltat de Dumnezeu. Ţin minte următorul caz: atunci când a venit pentru prima dată la principele Vladimir Dolgorukov, parintele nu era cunoscut de nimeni din personalul castelului principelui şi, de aceea, a fost condus în anticamera, unde i s-a spus să aştepte. Nimeni din cei care treceau pe acolo nu l-au observat atunci; funcţionarii treceau pe lângă el, fără a-l băga în seamă şi fără a se gândi să raporteze principelui despre sosirea sa, dar şi el stătea într-un colţ, fără a le aminti că era acolo.

Astfel l-am văzut eu şi m-am grăbit să-l anunţ pe funcţionarul de serviciu să dea de ştire principelui despre venirea părintelui, ca să-l primească neîntârziat. De atunci principele l-a invitat de multe ori la el şi îi acorda o cinste deosebită. Odată, în prezenţa Arhiepiscopului Ambrozie, principele a mers la părintele să-i ceară binecuvântare şi părintele nu a refuzat, deşi preoţii nu binecuvântează în pre-

zenţa arhiereului. Atitudinea părintelui faţă de oamenii care îi cereau ajutor era înduioşătoare: el suferea împreună cu cei care se chinuiau şi plângea împreună cu cei care se tânguiau, dar îi demasca public pe eretici şi sectanţi, cum erau Lev Tolstoi şi cei care îl urmau. De aceea, aceştia din urmă îl urau aşa cum urăsc îngerii satanei pe îngerii luminoşi.

Cu toate acestea, părintele nu putea fi numit fanatic, deoarece dădea de pomană şi ortodocşilor, dar şi eterodocşilor. Se cunoaşte un caz când, fiind chemat de un bolnav polonez care nu se spovedise foarte mult timp, părintele Ioan l-a sfătuit să se spovedească şi să se împărtăşească la preotul său, ceea ce acela a şi făcut şi, ca urmare, s-a însănătoşit. Ştiu că părintele Ioan le dădea milostenii şi evreilor şi cunoştea evrei care îl stimau foarte mult, considerându-l sfânt.

Gloria părintelui Ioan în afara graniţelor a crescut de când Vanutelli a scris despre el în cartea sa despre Rusia, comparându-l cu preotul francez din timpul lui Napoleon, Ioan Viani, trecut de Biserica Catolică în rândul sfinţilor. Leon al XIII-lea s-a interesat, de asemenea, de personalitatea părintelui Ioan, întrebându-mă multe lucruri despre el. La fel se interesa de părintele Ioan şi clerul francez, dar şi cel englez (anglican). In viaţa mea trăită peste graniţă, la Paris, Londra, America, am vorbit despre părintele din Kronstadt ca despre idealul de preot ortodox.

Oamenii sunt întotdeauna încântaţi de o nouă in­venţie în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei. Unele dintre aceste invenţii le-au îmbrăţişat cu atâta larghe­ţe, încât din pricina lor au fost nevoiţi să-şi schimbe viaţa cu totul. Au admirat şi au apreciat diverşi inven­tatori pentru inventivitatea şi înţelepciunea lor. Numele unor inventatori precum Pasteur, Franklin, Vol­ta, Bell, Edison, Marconi, Einstein, sunt cunoscute chiar şi copiilor care, cu fantezia ce-i carac­terizează, îi văd ca pe nişte fiinţe supranaturale.

Cum să nu fie admiraţi Bell sau Marconi, care au descoperit telefonul şi telegraful? Cei din vechime socoteau că este doar o poveste comunicarea la distan­ţă, că nu este cu putinţă să stea de vorbă două persoa­ne, una aflându-se în Asia şi cealaltă în Europa! Acest lucru mintea omului nu-l putea concepe. Şi totuşi, au apărut aceşti mari oameni de ştiinţă care au transpus în practică ceea ce, până la ei, fusese de neconceput. Se cuvine pe drept să-i admirăm pe savanţii care au scos la lumină atâtea invenţii.

Să aruncăm însă o privire şi în lumea Creaţiei. Să analizăm cu atenţie organismele nenumăratelor plante, copaci, peşti, insecte, zburătoare, animale. Vom descoperi lucruri plăsmuite cu artă şi înţelepciune. Vom întâlni «aparate», care poate abia peste foarte mult timp vor putea fi construite şi de om. Vom des­coperi de asemenea mecanisme pe care înţelepciunea omului încă nu le-a putut înţelege. Cercetările ştiinţifice din ultimele decenii au ajuns la concluzia că nu există invenţie umană care să nu fi existat înainte în natură. Complexele legi ale mecanicii, ale opticii, ale hidrodinamicii, ale hidroaerodinamicii, ale balisticii, care au fost formulate des­tul de târziu de către oamenii de ştiinţă, sunt aplicate în creaţie de la începutul lumii. Acolo există proto­tipuri, adevărate opere de artă, ale corăbiilor, ale sub­marinelor şi ale avioanelor.

Chestiuni legate de statică, stabilitate, echilibru, soliditate, pentru care inginerii şi arhitecţii consumă destulă substanţă cenuşie, sunt legate cu succes de ierburi, tufişuri şi copaci. In construcţia spicului de grâu, au fost soluţionate probleme arhitectonice dintre cele mai dificile. Descoperiri legate de medicamente, operaţii, me­tode terapeutice şi, în general, de probleme medicale, există în număr foarte mare în lumea vegetală şi ani­mală. Există insecte ce fac unele lucruri ce i-ar uimi pe medici, făcându-i să se întrebe ce şcoală va fi ab­solvit acea insectă, de acţionează dovedind atâta ştiin­ţă medicală.

Probleme legate de păstrarea şi menţinerea hra­nei şi, în general, de tehnologia alimentară, pe care omul le-a soluţionat foarte târziu, insectele le-au re­zolvat cu succes în vremuri imemoriale. Principiile pe care se bazează construcţia şi funcţionarea vehiculelor blindate şi a rachetelor, sunt aplicate de secole, de diferite animale marine. Descoperiri ştiinţifice de dată recentă, de la mijlocul sau finele secolului al XX-lea, s-a constatat că au preexistat în împărăţia naturii. De exemplu, descoperirile în domeniul telecomunicaţiilor, bazate pe folosirea undelor electromagnetice, s-a dovedit că aveau un corespondent în lumea insectelor. Antenele insectelor şi mişcările lor oscilante, joacă un impor­tant rol de comunicare. Dacă oamenii de ştiinţă ar fi fost mai atenţi la tainele naturii, ar fi făcut unele descoperiri mai de­vreme şi le-ar fi perfecţionat mai repede.

Desigur, în ultimele decenii se mai aplică acest principiu, fiindcă toţi au înţeles ce le poate oferi universul naturii. Une­le instrumente cu care au fost dotaţi sateliţii şi nave­tele spaţiale pentru studii ştiinţifice, nu sunt decât o simplă copie a aparatelor de care dispun anumite rep­tile sau insecte. Aşadar acesta este subiectul la care ne vom re­feri în acest capitol, pentru a pricepe toţi câtă necer­cetată înţelepciune ştiinţifică şi tehnologică există în natură, într-un umil fir de iarbă, într-un microorga­nism care se mişcă nevăzut în adâncul mării. Nădăjduim că rândurile următoare vor îndruma pe cititor şi, în mod deosebit, pe fiecare om ce gândeşte corect, la oarecare binecuvântată înălţare duhovni­cească.

Să începem cu medicina.

In Franţa, la mijlocul secolului al XIX-lea, un medic ortoped inventiv, pe nume Pravaz a inventat se­ringa. Este o realizare foarte însemnată, fiindcă de atunci medicamentele pot fi introduse în organism, fără a fi afectat stomacul. Dar chiar şi aici natura a deţinut întâietatea. Să studiem cu atenţie şerpii. Vom vedea cum capul şi gura lor au forma unei seringi perfecte, fiind formate dintr-o glandă ce conţine otrava, o ţeavă conductoare ce o transmite şi nişte dinţi speciali în partea superi­oară, care sunt goi în interior, cu un orificiu în exteri­or, terminându-se într-un vârf foarte ascuţit. Când şar­pele îşi muşcă prada, se contractă muşchii din jurul glandei, muşchi care fac otrava să iasă şi să pătrundă în organismul străin prin capătul dintelui special. Mai simplu spus, şarpele face o injecţie, de bună seamă nu prea plăcută şi binefăcătoare! Minunate instrumente are şi neînsemnatul ţânţar. Trompa cu care absoarbe sângele uman este alcătuită dintr-o pompă de absorbţie şi şapte cuţitaşe. Aceste cuţitaşe sunt formate dintr-o prelungire a bărbiei, sunt ascuţite şi se termină cu nişte dinţişori străpungători. Aşadar dispune de tot ce îi trebuie pentru a tăia şi a deschide un organism.Îndată ce ni se aşează pe piele, găureşte, perfo­rează, deschide şi apoi secretează din glandele sali­vare o picătură de lichid caustic pentru a împiedica sângele să se coaguleze şi pentru a produce iritarea locului, menită să provoace adunarea unei cantităţi mai mari de sânge în acel punct. Astfel se explică mâncărimea pe care o simţim. Apoi ne suge sângele, în cantităţi enorme, comparativ cu dimensiunile sale. După ce s-a săturat, se aşează undeva să se odihneas­că şi să digere. Cu alte cuvinte, ţintarul dispune de aparatură chirurgicală, fiind neîntrecut în «interven­ţiile» sale!

De asemenea şi viespile - anumite specii - sunt adevăraţi aşi ai anatomiei, ai anesteziei şi, în general, ai medicinii, înainte ca omul să-şi imagineze că există sistem nervos şi ganglionar, viespile ştiau să-şi înţepe prada cu acul (de exemplu, o lăcustă) în centrii motorii ai măduvei spinării, paralizând-o. Apoi, pe corpul pră­zii, se depozitează ouăle, îndată ce ies micile viespi, se vor hrăni din trupul lăcustei, care nu a fost ucisă, ci doar paralizată. Dacă ar fi fost un organism mort, nu ar mai fi fost bun de mâncat. Animalul numit limax elimină o salivă care se solidifică foarte repede, devenind foarte dură. Medi­cii de la laboratorul din Colombo (S.U.A.) o socotesc ideală ca substanţă de lipit, pentru închiderea rănilor, gândindu-se cum ar putea obţine cantităţi mari.

Să trecem acum de la domeniul medicinii la ace­la al electricităţii.

In anul 1800 fizicianul italian Alessandro Volta a scos la lumină o invenţie foarte importantă. A in­ventat arcul electric, ce a şi fost botezat după numele său, arc voltaic. Această descoperire a fost socotită cea mai înseninată realizare umană de până atunci, chiar mai însemnată decât telescopul sau maşina cu aburi. Dobândind astfel posibilitatea de a produce curent electric, omul a început să-şi schimbe în mod radical concepţia asupra propriei vieţi. Intr-adevăr, această descoperire este de o mare însemnătate, dar trebuie să spunem că şi aici, înţelep­ciunea umană a rămas puţin în urmă, fiindcă neîntrecuta înţelepciune a Creatorului cu secole în urmă cre­ase făpturi vii, dotate cu minunate arcuri voltaice. Naturaliştii care au studiat aceste făpturi au rămas uluiţi. Când omul crede că a dat la iveală ceva nemai­văzut, în scurt timp îşi dă seama că numai nemaivă­zută nu este inovaţia sa.

S-a dovedit că există anumiţi peşti care folo­seau arcul voltaic cu mult înaintea omului. Anumite puncte ale corpului, un grup de celule ale unor muşchi ai cozii sau ai ochilor (sau, în general, din zona ca­pului), sunt transformate în instrumente electrice care funcţionează perfect, producând după voie curent elec­tric la tensiuni adesea foarte mari. Astfel de peşti se întâlnesc nu doar în mări, ci şi în lacuri şi râuri. «In adâncuri există peşti cu un câmp electric puternic, care electrocutează. Aceşti peşti sunt dotaţi cu curent electric, pe care îl produc ei înşişi. I-am putea socoti adevărate laboratoare de producere a curentului electric... Fiecare dintre aceşti peşti este un aparat electric desăvârşit, căruia nu-i lipesc decât contorul şi întrerupătorul» (Th. Potamianos).

Un prim exemplu este peştele torpilă, care mai este numit şi «amorţitorul». Ambele denumiri tri­mit direct la producerea de energie electrică. Intre cap şi cele două aripi ventrale, există numeroase pris­me hexagonale cu o substanţă coagulată. Aceste pris­me cu vârfurile îndreptate spre spinare, iar baza pe pântece, sunt organele care produc energia electrică. Astfel, dacă în adâncul plin de vegetaţie al ape­lor unde trăieşte, vreun înotător i-ar pune mâna pe spinare, ar fi zguduit zdravăn.Tensiunea curentului pe care îl produce acest peşte oscilează între optzeci şi trei sute de volţi. «Cu cinci peşti torpila - continuă Potamianos - ne-am pu­tea lumina casa sau am putea pune în funcţiune ara­gazul electric pentru a ne găti mâncarea. Peştele tor­pilă însă nu-şi foloseşte electricitatea nici pentru a-şi lumina salonul, nici pentru a-şi găti hrana. O folose­şte doar ca armă ucigaşă. descărcând-o asupra altor peşti pe care astfel îi omoară şi-i mănâncă. Cu ace­eaşi armă îşi ţine şi duşmanii la distanţă».

In perioada romană medicii creşteau aceşti peşti în acvarii. Ei constataseră că. în unele cazuri, atinge­rea bolnavilor de aceşti peşti avea proprietăţi terapeu­tice. Iată ca electroşocurile erau cunoscute încă din antichitate! Acelaşi lucru se petrece şi cu «peştele-torpilă unduit», ale cărui organe electrice sunt plasate pe cele două laturi ale capului. La fel este şi peştele-elefant, ce trăieşte în unele mlaştini din Africa. Denumirea sa provine de la faptul că botul său se termină cu o trompă pe care o foloseşte la cercetarea fundului mării. Prin emiterea de energie electrică cercetează mediul, calculează adâncimea apei, emite semnale la apropierea duşmanilor...De un arc voltaic cu tensiune mare dispune un alt peşte, destul de mare, lung de 1,20 m şi greu de 20 kilograme, numit peştele-pisică electric. Din această cauză pescarii sunt atenţi să nu îl atingă, dacă nu sunt siguri că este mort. Întâietatea o deţine însă anghila electrică (tipa­rul electric), ce trăieşte în râurile din America de Sud. Curentul electric se scurge de la coadă spre cap, inten­sitatea sa fiind atât de mare încât poate nu doar să-şi paralizeze victima, ci şi să doboare un om. Iar când se adună mai mulţi peşti, ştiind să se atragă între ei prin descărcări electrice, devin foarte periculoşi pentru pescari.

Din pricina cărnii lor foarte gustoase sunt foarte căutaţi. Uneori, pescarii isteţi aruncă în râu o turmă de capre, pe care peştii îşi «descarcă» curentul elec­tric. Apoi, pescarii scot caprele afară, prinzând cu uşu­rinţă peştii care acum nu mai sunt periculoşi. Oamenii de ştiinţă fac experimente extraordinare cu aceşti peşti. Le ataşează de cap şi coadă electrozi, pe care îi conectează la nişte becuri. In funcţie de nu­mărul de becuri care se aprind, pot aprecia intensita­tea curentului la fiecare descărcare electrică.

După domeniul energiei electrice să ne oprim acum la domeniul aviaţiei.

In anul 1777 losif Montgolfier a reuşit să con­struiască o paraşută. Desigur, aceasta este o realizare foarte impresionantă care totuşi a apărut cu oarecare întârziere, de vreme ce i-au luat-o înainte alţii. Să lu­ăm, de exemplu, păpădia. Să privim atenţi cum sporii păpădiei care plutesc în aer, risipindu-se peste tot, sunt legaţi într-un puf fin, care constituie o paraşută minusculă. Acelaşi lucru se petrece şi cu sporii de mesteacăn şi platan. Doar că acolo, în loc de puf, avem de-a face cu nişte fire mătăsoase. Aceste paraşute foarte vechi transportă adesea sporii la distanţe de kilometri. Să privim puţin şi planorul, care are destui susţinători astăzi în multe ţări ca S.U .A., Germania, Australia, Japonia. Zborul cu planorul este un sport foarte plăcut: altitudine mică, viteză scăzută, zbor fără zgomot şi nici o dependenţă de vreun mecanism care s-ar putea strica oricând. Zborurile de cinci-şase ore sunt ceva obişnuit. Recordul atinge însă şaizeci de ore. Primele zboruri cu un mecanism de zbor tară motor - cu planorul, adică - s-au realizat în anul 1891 de către fraţii Lilienthal din Germania, însă nici aici omul nu deţine întâietatea. Unele specii de păianjeni, au ştiut mult mai devreme decât omul, să se deplaseze cu ajutorul vântului. Păianjenii secretează mari can­tităţi de fire care se adună, formând un ghemotoc, ast­fel încât e purtat de vânt. Sub acest ghemotoc, se aga­ţă şi ei. Când vor să se oprească, ridică un fel de smo­curi de o greutate mai mare, adunând în jurul lor mai multe fire şi coboară întocmai ca nişte paraşutişti. In unele ţări se adună nenumăraţi păianjeni care primă­vara sau toamna migrează în locuri unde găsesc con­diţii mai bune pentru obţinerea hranei, străbătând mulţi kilometri. Pot zbura şi deasupra mării două sute de mile. De multe ori când zboară provoacă... panică. In toamna anului 1948, locuitorii din San Francisco (California), văzând cum veneau din nord multe ro­iuri, în lumina lunii, au crezut că sunt nişte creaturi primejdioase. Din această pricină, de pe aeroportul Hamilton au decolat trei aeroplane şi un elicopter, ce au pornit în urmărirea roiurilor!

Din înălţimea cerului să coborâm acum în adâncul oceanelor şi să analizăm creaţia din punctul de vedere al luminii.

Vrând omul să lumineze întunericul a inventat făcliile, torţele, opaiţele şi luminările. Abia foarte târziu a obţinut unele realizări, descoperind la sfârşitul secolului al XVIII-lea lampa cu gaz de iluminat (ilu­minatul public cu acest tip de lampă a fost inaugurat în anul 1801) şi la sfârşitul secolului al XIX-Iea becul electric. Dar şi în acest domeniu inventivitatea umană a întârziat cu mult, în comparaţie cu peştii care trăiesc la mari adâncimi. Adâncurile mărilor, de la 400-500 m în jos, sunt scufundate în întuneric, în cel mai deplin întuneric. Şi ştim că adâncimile sunt uneori mult mai mari. în zona Filipinelor, ajung la 10.917 metri, în aceste întune­cimi seculare trăiesc peştii de mare adâncime care, cu secole înainte de a se descoperi iluminatul cu gaz sau becurile electrice, au fost dotaţi cu extraordinare or­gane de iluminat. Astfel observăm că unii dintre aceş­tia au pe corp lămpi şi reflectoare, care se aprind şi se sting după voie în anumite puncte ale pielii, fie pe nişte antene lungi, fie pe spinare, fie în partea superi­oară a capului, fie pe pântece. De aceea au şi fost nu­miţi peşti-lanternă. Lumina este produsă de nişte bac­terii care trăiesc într-un anumit loc pe piele, fiind re­zultatul unor procese chimice. Aceste organe producătoare de lumină seamănă cu nişte pete. Peştele-sabie-argintie-golaş dispune de cincizeci de organe producătoare de lumină, aflate de-a lungul pântecelui şi pe partea exterioară a branhiilor. «Peştii de adine - notează undeva un cercetător - au pe corpi organe luminoase speciale, felurite «lămpi», cărei uneori au chiar şi «abajur»... Alţi peşti sunt dotaţi cu reflectoare felurit colorate, pe care le fixează asupra prăzii, în timp ce o vânează. Cu ajutorul aceloraşi reflectoare îşi recunosc duşmanii şi prietenii şi se înţeleg cu semenii lor». Toate aceste lămpi se aprind şi se sting după voie, în funcţie de nevoi. Astfel peştii, fără să depindă de firme publice de furnizare a curen­tului electric, îşi pot asigura iluminatul, risipind întu­nericul, căutând hrană, atrăgându-şi prada, încurcându-şi duşmanii (sting lumina şi îşi schimbă imediat locul), se înţeleg între ei...

In efortul său de a străbate mările, omul a inventat corăbiile. In ultimele decenii s-au construit nave cu totul deosebite. In acest domeniu există ceva cu totul remarcabil. Biologii şi inginerii japonezi au reuşit să construiască o navă care, cu un motor de mai mică putere şi mai puţin combustibil, poate transpor­ta greutăţi foarte mari, deplasându-se cu viteze foarte mari. Succesul s-a datorat formei navei, formă care o copia pe aceea a unei balene, fiindcă s-a constatat că balenele au cea mai bună formă hidrodinamică. Să ne oprim acum asupra unui alt subiect deo­sebit de interesant, legat tot de apa mării.

In anii 1950 a început în mod sistematic acţiu­nea de «desalinizare a apei marine». La aceasta a contribuit şi creşterea populaţiei umane şi gradul tot mai mare de poluare a apei potabile din râuri şi lacuri. Din această cauză s-a încercat obţinerea apei potabile din apa de mare, după ce, în prealabil, aceasta era de-salinizată. Astfel au fost puse în funcţiune patru mo­dalităţi de desalinizare (metoda distilării, metoda uti­lizării membranelor, metoda cristalizării şi metoda chimică), în toată lumea au început să funcţioneze multe sute de unităţi industriale de desalinizare a apei marine. Dar şi în acest domeniu natura a luat-o înaintea omului, înaintea ştiinţei. Există unele păsări marine care folosesc o metodă de invidiat pentru a desaliniza apa (biodesalinizarea). Aceste păsări au o glandă spe­cială care funcţionează astfel încât separă sarea de apa de mare, modificând compoziţia apei care astfel devine bună de băut. Acelaşi fenomen uimitor îl observăm şi la ariciul-de-mare. Dacă îl deschidem, constatăm că este plin de apă. In mod cu totul paradoxal, apa din arici nu este sărată, deşi provine din mare. Este limpede, foarte curată şi potabilă.

Epoca noastră a fost definită ca fiind epoca spa­ţială.

Oamenii de ştiinţă inventează necontenit maşini pentru cercetarea spaţiului. Multe dintre aceste ma­şini au fost construite prin imitarea fidelă a organelor uimitoare ale unei reptile sau ale unei insecte. S-a observat faptul că anumiţi şerpi, precum este şarpele trigonocefal din America sau crotalul au, într-o cavitate aflată între ochi, un excelent detector de căldură, un termometru de o mare fineţe şi sensi­bilitate. Dacă pe lângă şarpe trece ceva care prezintă o diferenţă de temperatură chiar foarte mică faţă de aceea a mediului, diferenţă chiar de o miime de grad Celsius, «termometrul» şarpelui o detectează imediat, iar dacă acel ceva aparţine unei specii comestibile, şarpele sare şi îl prinde. Pe baza acestui prototip ame­ricanii au realizat un instrument de măsurat tempera­tura, cu care au dotat pentru prima oară satelitul Midas, care avea ca obiectiv stabilirea exactă a tempera­turii straturilor atmosferice. In ceea ce priveşte modul de lansare a rachetelor şi mecanismele de lansare a acestora cu ajutorul pute­rii propulsoare care este creată prin ieşirea bruscă a gazelor de eşapament din coada rachetelor, şi aici na­tura şi-a dovedit întâietatea. Cefalopodele (calmari, caracatiţe, sepii) precum şi meduzele folosesc, pentru a se deplasa, acelaşi prin­cipiu,

Prin contracţii şi relaxări succesive, elimină cu presiune în partea posterioară apa pe care o absorbi­seră în corp. în felul acesta, trupul se deplasează în sens contrar, adică înainte. Cu câţiva ani în urmă s-au scris în presă urmă­toarele: «Natura este cea care domină. Planeta Mar­te va fi cercetată cu ajutorul ochiului de broască. Se va construi un aparat ce imită caracteristicile sale. Broasca percepe automat existenţa microorganisme­lor». Neurofiziologii care au studiat ochiul broaştei au constatat două lucruri deosebite. In primul rând că vede doar cele aflate în imediata sa apropiere şi care o privesc în mod direct, în al doilea rând, că în mo­mentele dificile, îşi pune automat în mişcare mem­brele corpului, fără să intermedieze acţiunea creieru­lui. Prin urmare, are în ochi un fel de creier. Să presupunem că o broască stă pe malul unui lac şi la mică distanţă zboară nişte păsări de pradă, pe care nu le vede. Când însă una dintre acestea o atacă, se scufundă fulgerător în lac, salvându-se. Îndată ce pasărea se apropie de broască, aceasta o vede şi, fără a transmite creierului impresia optică sau fără a primi un ordin de la acesta, se scufundă neîntârziat în lac. Viteza sa se datorează tocmai «ochiului-creier».

De asemenea, vizualizând obiectele, acest ochi poate analiza separat caracteristicile imaginilor, adi­că, contururile, liniile curbe, luminile şi umbrele şi luminozitatea. Plănuind cercetarea planetei Marte, oamenii de ştiinţă căutau un aparat care să poată furniza informa­ţii despre formele microscopice de viaţă ce ar fi putut exista acolo. Au avut însă de înfruntat unele dificul­tăţi pe care le-ar fi putut depăşi, doar dacă ar fi con­struit un aparat ce să funcţioneze întocmai ca ochiul broaştei! Şi aici, înţelepciunea răspândită în cele create se dovedeşte a fi mai presus de realizările ştiinţei umane.

Dacă tot vorbim de ochi, să vedem din punct de vedere astronomic importanţa pe care o are ochiul muştei. Intr-o publicaţie recentă am citit următoarele: «Ochiul muştei în spaţiu. Printr-o nouă tehnică foto­grafică astronomii fotografiază detalii ale astrelor». Când se fotografiază un astru cu ajutorul tele­scopului, fotografiile nu sunt foarte clare, datorită re­fracţiei luminii. Atmosfera aflată în jurul unghiului optic al telescopului refractă lumina, care se întoarce în obiectiv. Dacă însă obiectivul este separat în mai multe lentile mai mici, după modelul ochiului poliedric al muştei, cu fiecare fotografie se vor obţine în­tre o sută şi cinci sute de imagini, astfel încât, în final, feluritele informaţii ale fiecărei imagini se compun, oferind imaginea întregită a astrului. In felul acesta se îndepărtează deformările apărute din pricina atmo­sferei terestre. De aceea, astronomia optică datorează recunoştinţă acestei insecte sâcâitoare care este musca.

Toate aceste constatări au creat o nouă ştiinţă, bionica, ce are drept scop căutarea cunoaşterii în natură, încercând chiar să fure «înţelepciune tehnolo­gică» din lumea naturii, să imite structurile vii, să stu­dieze metode şi procese biologice, pentru a soluţiona probleme tehnologice şi inginereşti. Simbolul său este un complex alcătuit dintr-un bisturiu, un aparat elec­tric de sudură şi semnul matematic al integralei. Prin urmare, lucrează laolaltă biologia, tehnica şi matema­tica.

Un caz tipic de aplicare a principiilor bionicii este «pinguinul». Acesta este un vehicul care se depla­sează pe zăpadă, construit de oamenii de ştiinţă sovie­tici având ca prototip pinguinul din Antarctica. Acesta se deplasează pe zăpada moale alunecând pe burtă şi împingându-se cu aripile, pe care ie foloseşte aşa cum folosesc schiorii beţele de la schiuri. «Pinguinul» me­canic alunecă şi el tot pe burtă, folosind roţi radiale ce se termină cu un fel de lopată. Astfel se creează posibilitatea ca un vehicul ce cântăreşte 1300 de kilograme să atingă o viteză de cincizeci de kilometri pe oră.

Am vorbit mai înainte despre «ochiul creier» al broaştei. De aceea trebuie să mai menţionăm şi faptul că unul dintre primele circuite bionice a fost modelul electronic al ochiului broaştei. Prin urmare, înţelepciunea umană se înclină sme­rită în faţa înţelepciunii Creatorului, mărturisindu-şi propria micime şi lăudând superioritatea celei Dum­nezeieşti. Cine are bunăvoinţă şi minte limpede, văzând şi studiind aceste minunate lucruri despre care am vor­bit aici - şi nu am vorbit decât despre foarte puţine -şi adâncindu-se în minunatele şi uimitoarele «inven­ţii» ale naturii, va trebui să se simtă mişcat de o neţăr­murită admiraţie şi să se transforme în teolog inspirat de Dumnezeu care, printr-o sfântă tăcere să teologhisească necercetata şi nesfârşita înţelepciune a Marelui Inventator şi Creator, «pe Care toată zidirea Îl bine-cuvintează slăvindu-L în veci»...

doamne ajuta..

In ajunul celui de-al doilea război mondial omul de ştiinţă britanic Watson-Watt a descoperit un aparat ce s-a dovedit foarte util în războiul ce a ur­mat. Aparatul avea capacitatea de a semnala existenţa aeroplanelor sau a navelor duşmane, chiar pe timp în­norat sau pe întuneric. Este vorba despre de-acum cu­noscutul radar  (mai poate fi numit şi radiolocator).

Acest aparat celebru este alcătuit dintr-un emi­ţător şi un receptor. Cu alte cuvinte, alcătuieşte un post de radio. Emiţătorul produce unde care prin in­termediul unei antene metalice sunt trimise într-o anumită direcţie. Dacă în drumul lor undele respective întâlnesc vreun obstacol, se vor «reflecta», adică se vor întoarce înapoi, fiind receptate de receptor. Apoi sunt proiectate pe un ecran special ca acela al televizoru­lui, în felul acesta, cel ce utilizează radarul, observă obstacolul respectiv.

Pe drept cuvânt s-a spus că, în timp de pace, ra­darul protejează navele şi avioanele ca un adevărat înger păzitor. Navele sunt astfel ferite de ciocnirea cu alte nave, stânci sau aisberguri, iar avioanele de vârfurile munţilor sau de alte avioane...

Undele folosite de radar sunt unde electromagne­tice. Este vorba despre unde invizibile ochiului uman, de mare frecvenţă, ale căror natură şi caracteristici sunt asemănătoare cu cele ale luminii. Când cad pe un obiect, mai ales metalic, se reflectă, urmând aceleaşi legi ca acelea ale reflectării luminii.

Acţiunea radarului poate fi definită pe scurt ca fiind reflectarea undelor electromagnetice. Radarul este un aparat foarte util, fiindcă aduce omului multe servicii, nu numai în vreme de război, ci şi în timp de pace. In ultima vreme este folosit pe scară largă şi în astronomie, cu ajutorul său realizându-se măsurători şi detectări ce nu se pot realiza cu ajutorul telescoapelor, care sunt afectate de razele solare. Radarul însă nu este influenţat de razele solare, ci îşi emite undele unde şi când doreşte.

După cum au constatat naturaliştii, aparate ase­mănătoare radarului folosesc de secole liliecii! Modul de funcţionare este identic. Singura diferenţă constă în faptul că aici avem de a face cu reflectarea ultrasu­netelor.

Să spunem câteva cuvinte şi despre aceste unde.

Când un corp este supus unei mişcări pulsatorii, provoacă un sunet. Numărul vibraţiilor produse într-o secundă se numeşte frecvenţă. Când frecvenţa este foarte mare, vorbim despre ultrasunete. Concret: când sunt peste 20.000 de vibraţii pe secundă, sunetele emi­se nu pot fi percepute de urechea umană, fiind vorba despre ultrasunete. Când sunt mai puţin de 16 vibraţii pe secundă, vorbim despre unde de joasă frecvenţă.

Meritul descoperirii lor aparţine fraţilor Pierre şi Paul Curie. Ultrasunetele sunt foarte interesante fiindcă trans­mit multă energie. Astăzi sunt utilizate în multe aplicaţii: în crearea de noi tipuri de aliaje şi amalgame metalice, la stabilirea diagnosticelor (stabilirea dia­gnosticului cu ultrasunete prezintă avantajul că acestea străbat ţesuturile vii, fără a le vătăma), Ia executarea unor intervenţii chirurgicale, grăbirea reacţiilor chimi­ce, curăţarea coşurilor, spălarea hainelor etc.

Prima utilizare practică a ultrasunetelor datează din 1917 şi avea în vedere detectarea submarinelor.

Să vedem acum care este legătura dintre ultrasu­nete şi lilieci. Acest straniu mamifer chiropter, deşi are privi­rea foarte slabă, se poate mişca uşor şi foarte repede pe întuneric. Zboară noaptea prinzând numeroase in­secte, fără ca vreodată să se împiedice de sârme, crengi, coloane sau ziduri.

Există peşteri mari unde liliecii trăiesc în număr foarte mare, se mişcă, zboară, vin şi pleacă fără să se ciocnească între ei.

Chiar dacă li s-ar scoate ochii, tot s-ar mişca foarte uşor pe întuneric.

în secolul trecut, omul de ştiinţă italian Lazzaro Spallanzani a făcut un experiment remarcabil. A în­tins într-o încăpere o plasă, punând deasupra sa mulţi clopoţei. A acoperit ochii unui liliac şi l-a lăsat apoi să zboare prin încăpere, vrând să vadă dacă se va în­curca în plasă. De îndată ce s-ar fi atins de aceasta, ar fi sunat clopoţeii. Cu mare uimire a constatat că lilia­cul nu a atins plasa nici măcar o singură dată, lucru ce dovedea existenţa unei alte modalităţi necunoscute de orientare.

Cercetările ulterioare au lămurit misterul. S-a dovedit că liliacul dispune de un aparat extrem de complex ce funcţionează ca un radar, cu singura diferenţă - aşa cum am mai spus - că în locul undelor electromagnetice, foloseşte ultrasunete. Acest sistem a fost denumit sonar sau detector sonic.

Cu ajutorul laringelui care este osos, compact şi cu muşchi puternici, liliacul emite sunete ca nişte bă­tăi. Fiindcă depăşesc capacitatea noastră auditivă le numim ultrasunete. Emisiunea acestor sunete este scur­tă şi intermitentă - de obicei, douăzeci sau treizeci pe secundă - desigur, în funcţie de specia de liliac. Când liliacul se află în repaus, numărul scade la cinci sau zece. Când însă în timpul zborului întâlneşte multe obstacole, numărul creşte până la cincizeci, iar când se luptă să-şi prindă prada, chiar peste cincizeci.

Aceste ultrasunete ies prin nări care, ca de alt­minteri tot nasul, sunt alcătuite ca un megafon care îndreaptă sunetul spre un punct anume. Acest lucru este uimitor!

Dacă folosim un aparat numit «detector de lili­eci» putem auzi şi noi aceste sunete, fiindcă acest aparat «converteşte» sunetele emise în sunete ce sunt accesibile auzului nostru. Zgomotul scos de lilieci seamănă cu un plescăit intermitent, fiind când mai scurt, când mai lung. Am auzit aceste sunete într-o emisiune televizată. Un magnetofon special încetinea sunetele de treizeci de ori. In acelaşi timp, un alt apa­rat, un spectrograf, vizualiza sunetele.

Era ceva im­presionant. Ca şi cum ar fi căzut o cortină, lăsând să se vadă minunatele şi sfintele taine ale Creaţiei.

Cuvântul sonar este acronimul expresiei din limba engleză So (und) na(vigation) r(anging), adică orientare cu ajutorul sunetelor. La unele specii de lilieci ultrasunetele sunt emise prin gură. Îndată ce ultrasunetele se lovesc de un obiect, se întorc înapoi, fiind prinse de receptorii asemenea celor ai radioului, receptori aflaţi în urechile liliacului. Nu există nici o îndoială că receptorii sunt pla­saţi în ureche. S-a observat că atunci când îi sunt înfun­date urechile, liliacul îşi pierde pe loc simţul orien­tării, împiedicându-se la tot pasul.

Complex şi uimitor mecanism! Pentru a nu-şi auzi glasul în timp ce emite sunetele respective, îşi astupă urechile cu o pereche de muşchi auditivi care se contractă. După emiterea sunetelor, muşchii se re­laxează, pentru ca liliacul să poată auzi interesanta «reflectare» a sunetelor. Mesajul pe care îl vor percepe urechile va fi transmis creierului, care va acţiona în consecinţă. Ast­fel, ecoul sunetelor pe care le emite liliacul, îl ajută să-şi găsească drumul. După lungimea timpului scurs între emiterea sunetelor şi recepţionarea lor, îşi dă seama de distanţa ce îl desparte de obiectul aflat în faţa sa.

Prin urmare, din laringe sunt emise ultrasunete care mai apoi sunt trimise în exterior prin nas, se re­flectă şi sunt receptate de urechi, mergând apoi la cre­ier spre prelucrare. Un radar desăvârşit! Perfecţiunea sa este atât de minunată, încât naturaliştii nu au reuşit încă să-i descopere toate tainele, cu atât mai mult cu cât acest radar are dimensiuni atât de reduse!

Omul de ştiinţă francez Jean Mondorsie notează undeva: «Toate acestea presupun un şir de mecanis­me (emiterea clic-urilor, sistemul de receptare din urechi) ale căror complexitate şi exactitate provoacă admiraţia mai ales în ce priveşte creierul al cărui mecanism de analizare a ultrasunetelor este infinit mai perfecţionat decât cele mai bune radare ale noas­tre. Semnalele liliacului de exemplu, mult mai rapide decât ale noastre, străbat 30 de kilometri, în timp ce ale noastre, doar 3, 4 în acelaşi interval de timp. In plus ne uluiesc, - şi acest lucru i-a uimit pe electronişti şi pe ciberneticieni - dimensiunile minuscule ale acestui mecanism analitic ce nu se poate compa­ra cu radarele noastre».

Să prezentăm acum un alt fenomen uimitor. Există peşteri uriaşe unde trăiesc milioane de lilieci, Cu toate acestea, fiecare îşi recunoaşte propriile emi­siuni de ultrasunete - având propria lungime de undă - şi niciodată radarul său nu se încurcă cu radarele celorlalţi!Remarcabil este felul în care reuşesc să-şi dea seama după o singură rezonanţă, dacă piedica ivită în cale este creangă sau ţânţar, fiind vorba de ceva co­mestibil sau nu. Aceasta este altă taină.

De asemenea misterios este şi felul în care în timp ce zboară pot mânca insecta pe care au prins-o, putând totodată să se orienteze cu ajutorul emiterii şi recepţiei undelor.

Deosebit de impresionant este un liliac din Ame­rica Centrală care vânează atât insecte, cât şi peşti, pentru care are o mare slăbiciune. Pare incredibil şi totuşi este adevărat. Acest liliac prinde şi peşti! Dar cum îi găseşte? Cu ajutorul «radarului» de care dispune. Peş­tele aflat aproape de suprafaţa apei, la cea mai mică mişcare pe care o face, este pierdut. Sistemul de detec­ţie cu ajutorul sunetelor pe care îl are liliacul, îl ajută să localizeze peştele cu extremă precizie. Apoi îl prin­de într-o clipită cu ghearele încovoiate ale picioarelor posterioare (această specie de liliac are gheare ascuţi­te ca ale vulturului). Prada este dusă în gură, fiind mâncată în linişte în cuib.

Vedem aşadar că liliecii izbutesc lucruri incre­dibile nu doar în aer, ci şi în apă. După toate astea, cum ar mai putea oare ateii să susţină că nu există Dumnezeu şi că toate s-au făcut singure?! Aici un ac cu gămălie, colo un ac de sigu­ranţă, dincolo o foarfecă – pentru ca toate acestea să se poată face trebuie să existe o minte. O minte care să le conceapă, o minte care să le schiţeze şi o minte care să le fabrice. Ateii, deşi acceptă că este nevoie de o minte pentru fabricarea unei forfecuţe, în ce pri­veşte minunatele mecanisme ca radarul liliecilor, so­cotesc că este de ajuns soarta sau o faptă necugetată!

Şi încă ceva. Unii oameni, influenţaţi de teoria lui Darwin îşi închipuie că toate fiinţele vii sunt ve­rigi ale unui lanţ evoluţional. Ni se spune că dintr-o specie a rezultat alta «prin evoluţie», fără intervenţia şi supravegherea lui Dumnezeu. Acestora le-am spune: Să presupunem că anali­zăm trei verigi succesive din lanţul împărăţiei anima­lelor: D, E şi F. F este reprezentat de liliac. Cum ex­plicăm faptul că, deşi F prezintă un excelent meca­nism radar, nici E, nici D nu prezintă nici cea mai rudimentară formă a acestui tip de mecanism? De ce nu observăm nici o «evoluţie»?

Un alt exemplu: La veriga N remarcăm un me­canism desăvârşit de producere a curentului electric, fără ca la verigile precedente, L şi M, să constatăm un mecanism de acelaşi fel mai simplu sau în curs de evoluţie.

Recent oameni de ştiinţă serioşi, paleontologi, geneticieni, biologi, anatomişti, fie singuri, fie în ca­drul unor congrese, susţin faptul că este insuficientă teoria evoluţionistă şi adoptă ideea unor salturi mari şi bruşte. «Este zadarnic - susţin ei - să acceptăm te­oria evoluţiei astăzi, de vreme ce se ivesc multe între­bări la care nu avem răspuns» (Sunday Times, 8-3-1981).

Inspiraţi de modul de orientare al liliecilor, oa­menii de ştiinţă au fabricat aparate acustice pentru nevăzători, un fel de «semafoare sonore», care îi aver­tizează sonor despre fiecare piedică aflată în drumul lor. Cu alte cuvinte, nevăzătorii au dobândit ochi ca ai liliecilor! Pentru prima oară asemenea aparate au fost concepute şi fabricate în Anglia pentru oamenii care şi-au pierdut lumina ochilor în război.

Un aparat ca acela al liliecilor au şi delfinii, care au fost «dotaţi» şi ei cu un radar. De parcă nu le-ar fi ajuns toate celelalte daruri cu care au fost dăruiţi!

Delfinii emit ultrasunete, cu o frecvenţă de 200.000 Hz pe secundă. Cu ajutorul radarului cerce­tează tot ce se află în faţa lor. Stabilesc dacă obiectul este comestibil sau nu. Această metodă a localizării cu ajutorul sunetelor este importantă pentru supravie­ţuirea delfinilor, care nu au miros cu care să-şi poată detecta hrana.

S-au făcut multe experimente şi toate au demon­strat funcţionarea perfectă a sistemului. S-au acoperit ochii unor delfini şi apoi li s-au urmărit mişcările. S-a constatat că puteau distinge fără greş două feluri di­ferite de peşti de aceeaşi mărime, prinzându-i pe aceia care le plăceau. De asemenea oamenii de ştiinţă au constatat că delfinii au capacitatea de a distinge de la patruzeci de metri o scrumbie de un chefal.

S-a mai făcut un experiment interesant. Un del­fin a fost dresat să se ducă într-un anume loc, să ia o cunună şi să şi-o pună pe cap. Apoi, i s-au acoperit ochii cu două bucăţi de plastic. Lângă cunună au fost puse alte obiecte asemănătoare, însă nu de formă iden­tică. S-a repetat experimentul. Delfinul s-a îndreptat din nou spre acelaşi punct şi, fără a se încurca deloc, a luat cununa şi şi-a pus-o pe cap. Repetând experi­mentul de mai multe ori, rezultatele au fost identice, delfinul făcând totul fără greş.

S-a constatat că metoda lor de identificare a obiectelor este atât de desăvârşită, încât delfinii pot face distincţia între obiecte de metal de aceleaşi dimensi­uni, dar de densităţi diferite!

Şi insectele emit şi recepţionează unde. S-a do­vedit că antenele multor insecte îndeplinesc funcţia de emiţător si receptor, astfel realizându-se comunica­rea între ele.

Un lucru asemănător se observă şi la mreană. Pe capul său turtit cu ochi foarte mici, vedem şase mus­tăţi, din care două sunt foarte lungi. Oare la ce are ne­voie de mustăţi aşa mari? Cercetătorii au constatat că, folosindu-se de aceste mustăţi, mreană primeşte mesa­je. Când stă nemişcată în cuibul său, îşi scoate afară mustăţile cu care adună felurite informaţii. Tot cu mus­tăţile percepe trecerea peştilor mici. In acel moment mreană ţâşneşte din gaura sa inaccesibilă şi-i înghite.

Să revenim la insecte. Una dintre ele, molia, dis­pune sigur de un aparat de radio! Femela, de exem­plu, emite prin fereastra deschisă a mansardei un sem­nal foarte fin, o undă de o anumită lungime. De la mare distanţă masculul recepţionează mesajul şi îi răspunde.

Această insectă neînsemnată şi dăunătoare folo­seşte un radio! Ce mai poate adăuga ştiinţa omeneas­că, care a inventat radiofonia foarte târziu?

La sfârşitul secolului trecut (1896) Marconi a in­ventat telegraful fără fir. Abia odată cu descoperirea undelor electromagnetice, pe care a realizat-o Max­well mai devreme (1861) ştiinţa a reuşit în perioada 1902-1905 să pună bazele radiofoniei, descoperind aşa-numita diodă a lui Fleming. Prin urmare molia a luat-o înaintea ştiinţei!

Suntem cuprinşi de uimire când vedem că diferi­te animale, insecte umile şi neînsemnate precum mo­liile, ţânţarii, liliecii, mrenele, delfinii... au radio, te­lefon, telegraf şi radar!

Toate acestea sunt argumente în plus care ne fac să ne aducem aminte de Mintea supremă, «Căreia îi sunt descoperite toate comorile înţelepciunii şi ale cu­noaşterii».