Ştiut este de toată lumea că în cadrul cuplurilor care au relaţii intime, nefiind căsătoriţi, apare o oarecare monotonie, partenerii după o anumită perioadă ne mai fiind aşa de interesaţi. Acest lucru se întâmplă pentru că tinerii asociază mental, în mod greşit, relaţiile intime cu o cunoaştere totală a partenerului. Această greşeală te duce cu gândul că partenerul nu-ţi mai poate oferi nimic nou, nimic surprinzător, dezgolirea trupului fiind „chipurile” cel mai mare secret al acelei persoane. Din acest punct dorinţa de noutate se manifestă prin căutarea unui nou partener. Această dorinţa va duce la despărţire, cauzându-i suferinţă partenerului. Bineînţeles că cel (cea) care se plictiseşte nu-i va spune niciodată adevărul partenerului, conştientizând că dacă o va face îi va provoca o suferinţă şi mai mare. Cum poţi să te duci să-i spui: „Eu m-am plictisit de tine. Am făcut dragoste de atâtea ori şi nu mi se mai pare aşa interesant.” Eşti constient(ă) că vei primi o replică de genul: „Deci tu numai sex vroiai de la mine. Eu numai pentru asta sunt bun(ă)? Sentimentele nu contează deloc, eu ca persoană şi toate momentele frumoase pe care le-am petrecut împreună nu înseamnă nimic pentru tine?...”  Ciudat! dar prin simplu fapt de a refuza să-i spui motivul real al despărţirii conştientizezi că nu te interesează persoana iubită ci mai mult plăcerea pe care o obţii din relaţia cu ea, şi-ţi dai seama cât de josnic poţi să gândeşti și să fii.
Daruirea totală din timpul actului sexual este percepută de partener ca o dăruirea totală pe toate planurile, în tot timpul relației. Fiecare se aşteaptă de la celălalt să fie iubit aşa cum este, cu toate defectele sale, să fie iertat mereu, să fie înţeles mereu, să primească toată atenţia şi tot ajutorul. Mai ales în mintea fetelor apar gânduri de genul: „dacă m-am culcat cu el ca să-i arăt cât de mult îl iubesc, deşi nu vroiam asta în mod deosebit, probabil că şi el mă va iubi mai mult şi relaţia noastră o să se consolideze.” În realitate nu se întâmpla aşa, partenerul cautând de cele mai multe ori doar plăcerea în celălalt şi nefiind dispus să se dăruiască pe toate planurile. De aici apar neînţelegerile, pentru că aşteptările unuia nu se regăsesc în faptele şi iubirea celuilalt. Pe de altă partea cuplurile de tineri care-şi păstrează fecioria până la căsătorie se înţeleg mai bine, se alintă mai des, se poartă mai copilăresc, iubirea lor fiind curată şi îndreptată către persoana partenerului şi nu către plăcerea sexuală pe care o pot obţine din relaţia reciprocă. Ei aleg să-şi păstreze fecioria având ca motivaţie dorinţa de a-și maturiza sentimentul de dragoste, de a nu păcătui prin iresponsabilitate și egoism, şi de a nu pierde binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu. În cazul celor care au relaţii intime înainte de căsătorie, dorinţa de noutate materializată prin căutarea unui nou partener este cultivată încă de la tinereţe, şi este foarte posibil ca această dorință să apară din nou în timpul căsătoriei, numai că de data aceasta lucrurile vor sta mult mai grav în cazul unei despărţiri. În cazul tinerilor care se păstrează curaţi pâna la cununie, fecioria este o garanţie a păstrării loialităţii în timpul căsătoriei, pentru că partenerul nu pune foarte mare accent pe plăcerea obţinută din relaţiile intime, ci pe sentimentele profunde pe care le au unul faţă de altul. În familie există o legătură tainică între relaţiile intime şi naşterea copiiilor. Fiecare act sexual dintre cei doi soţi este o şansă de a primi de la Dumnezeu un copilaş. Această legătură tainică este o garanţie a loialităţii partenerului, garanţia venind din iubirea pe care părinţii o arată copilului şi nu din obligaţie morală. Aşa cum spuneam şi în alt articol relaţiile intime între soţi sunt doar o etapă spre iubirea desăvârşită, şi nu un scop în sine, iubirea carnală dintre ei luând „forma” unei persoane (copiii), a unui suflet, care-i va uni şi mai mult. Uşor uşor soţii încep să-şi arate iubirea unuia celulilat prin copii şi nu trupeşte. Este evidentă înţelepciunea lui Dumnezeu, care reuşeşte prin firea lucrurilor, să transforme dorinţa noastră de plăcere în iubirea arătată oamenilor. Relaţiile intime sunt o etapă a familiei pentru că soţii trebuie să treacă de la o iubire egoistă în doi către o iubire manifestată către societate şi către lumea întreagă, împlinind astfel porunca: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Învățând să-ți iubești soția/soțul, defapt înveți să iubești lumea întreagă. Din acest motiv relaţiile intime în afara căsătoriei n-au ca scop decât obţinerea plăcerii şi nu iubirea adevărată, iubirea bineplăcută lui Dumnezeu şi oamenilor. Astfel căutarea plăcerii prin cealaltă persoană devine păcat şi de multe ori chiar patimă. Iar consecinţele păcatului desfrânării sunt multe şi grave asupra întregii omeniri, având de suferit nu doar cei din jurul nostru ci pe viitor şi generaţiile care vor veni după noi. Este evident cum dorinţa de plăcere a înaintaşilor noştri se materializează astăzi într-o societate în care sexualitatea şi pornografia se regăseşte în toate aspectele societăţii moderne. Lucrurile pot sta şi mai rău decât atât, dar pot sta şi mai bine, asta depinde doar de noi... doamne ajuta..
|
Ingrijeste-te sa agonisesti multa cugetare smerita si barbatie, si ''rautatea lor nu se va atinge de sufletul tau si biciul nu se va apropia de cortul tau, ca ingerilor Sai va porunci ca sa te pazeasca pe tine'', iar acestia vor izgoni de la tine toata lucrarea potrivnica. (Evagrie Ponticul) 45 ˇ Daca te rogi impotriva patimii, sau a dracului care te supara, adu-ti aminte de Cel ce zice: ''Voi alunga pe vrajmasii mei si-i voi prinde si nu ma voi intoarce pana ce nu-i voi nimeri. Asupri-i-voi pe ei si nu vor putea sa stea; cadea-vor sub picioarele mele'', si cele urmatoare. Iar acestea le vei spune cu usurinta, daca te vei inarma cu smerita cugetare impotriva vrajmasilor. (Evagrie Ponticul) 45 ˇ Cel ce este stapanit de pacate si de manii si indrazneste cu nerusinare sa se intinda la cunostinta lucrurilor mai dumnezeiesti, sau sa se ridice chiar la rugaciunea nemateriala, sa primeasca certarea Apostolului, care-i arata ca nu este fara primejdie pentru el sa se roage cu capul gol, neacoperit; ''caci un asemenea suflet, zice, trebuie sa aiba pe cap stapanire, pentru ingerii care stau de fata'', invelindu-se in cuvenita rusine si smerita cugetare. (Evagrie Ponticul)45 ˇ Cel ce e smerit in cugetul sau si implineste o lucrare dumnezeiasca, cand ceteste dumnezeiestile Scripturi pe toate le aduce in legatura cu sine si nu cu altul. (Marcu Ascetul)45 ˇ Cel ce are vreun dar duhovnicesc si sufera impreuna cu cel ce nu-l are isi pastreaza darul prin impreuna patimire; iar cel mandru si-l va pierde, scufundandu-se in gandurile trufiei. (Marcu Ascetul)45 ˇ Gura celui smerit in cugetare graieste adevarul; iar cel ce i se impotriveste se aseamana cu sluga aceea care a palmuit peste obraz pe Domnul. (Marcu Ascetul)45 ˇ Sa nu te inalti intru inima ta pentru ca intelegi cele zise in Scripturi, ca sa nu cazi cu mintea in duhul hulirii. (Marcu Ascetul)45 ˇ Sa nu te inalti cand versi lacrimi in vremea rugaciunii, caci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tai de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)45 ˇ Am vazut oameni simpli smerindu-se cu fapta si care s-au facut prin aceasta mai intelepti decat cei ce pareau plini de toata cunoasterea. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia ca sunt laudati, nu le-a urmat smerenia, ci, umplandu-se de slava desarta pentru simplitatea sa, a cazut in mandrie. (Marcu Ascetul)45 ˇ Precum nu se ingaduie apa si focul laolalta, asa nu se ingaduie intreolalta apararea si smerenia. (Marcu Ascetul)45 ˇ Cel care cere iertare de pacate iubeste smerenia cugetului. Iar cel ce osandeste pe altul isi pecetluieste relele sale. (Marcu Ascetul)45 ˇ De ai fost inaltat prin laude, asteapta ocara. Caci zice: ''Cel ce se inalta pe sine, umili-se-va''. (Marcu Ascetul)45 ˇ Precum celui ce se pocaieste ii e straina cugetarea semeata, asa celui ce pacatuieste de bunavoie ii e cu neputinta cugetarea smerita. (Marcu Ascetul)45 ˇ Daca vrei ca Domnul sa-ti acopere pacatele, sa nu-ti arati oamenilor virtutile. Caci ceea ce facem noi cu acestea aceea face Dumnezeu cu acelea. Ascunzandu-ti virtutea, nu te mandri, ca si cand ai implini dreptatea. Caci dreptatea nu sta numai in a ascunse cele frumoase, ci si in a nu gandi nimic din cele oprite. (Marcu Ascetul)45 ˇ Imprejmuieste-ti cuvantul cu intarituri dinspre partea laudei de sine si cugetul dinspre partea inaltei pareri despre tine, ca nu cumva cedand sa faci cele dimpotriva. Caci binele nu se savarseste numai de catre om, ci si de catre Dumnezeu, atotvazatorul. (Marcu Ascetul)45 ˇ Sa vorbim acum putin si despre patima nerationala a maniei, care pustieste, zapaceste si intuneca tot sufletul, si-l arata pe om asemenea fiarelor in vremea miscarii si lucrarii ei, mai ales pe cel ce aluneca lesne si repede spre ea. Patima aceasta se sprijina mai ales pe mandrie; prin ea se intareste si se face nebiruita. Caci pana ce e udat copacul diavolesc al amaraciunii, al supararii si al maniei, cu apa puturoasa a mandriei, infloreste si infrunzeste imbelsugat si aduce mult rod al faradelegii. Iar cladirea celui rau in suflet nu poate fi doborata, pana ce are ca sprijin si intarire temelia mandriei. Daca vrei, asadar, sa se usuce in tine arborele faradelegii (adica patima amaraciunii, a maniei si a supararii) si sa se faca neroditor, ca venind securea Duhului sa-l taie si sa-l arunce in foc cum zice Evanghelia, si sa-l scoata afara impreuna cu toata rautatea; si daca vrei sa se darame si sa se surpe casa faradelegii, pe care cel rau o zideste cu viclesug in suflet (si o face aceasta adunand de fiecare data in gand ca pietre felurite pricini intemeiate sau neintemeiate, provocate de lucruri si de cuvinte referitoare la cele materiale si ridicand in suflet o cladire a rautatii, careia ii pune ca sprijin si intarire ganduri de mandrie), sa ai smerenia Domnului neincetat in inima. Sa te gandesti cine a fost El si ce s-a facut pentru noi, si din ce inaltimi de lumina a dumnezeirii, - descoperita dupa putinta fiintelor de sus si slavita in ceruri de toata firea rationala a ingerilor, Arhanghelilor, Scaunelor, Domniilor, incepatorilor, Stapaniilor, Heruvimilor si Serafimilor si a nenumitelor Puteri spirituale, ale caror nume n-au ajuns pana la noi, dupa cuvantul tainic al Apostolului, - in ce adanc de smerenie omeneasca s-a coborat, prin negraita Sa bunatate, asemanandu-se intru toate noua, celor ce sedeam in intunericul si in umbra mortii si ajunseram robi prin calcarea lui Adam fiind stapaniti de vrajmas prin lucrarea patimilor. Caci aflandu-ne noi intr-o astfel de robie infricosata si stapaniti fiind de moartea nevazuta si vicleana, nu s-a rusinat de noi Stapanul intregii firi vazute si nevazute, ci umilindu-Se pe Sine si luand asupra Sa pe omul cazut sub patimile de ocara si sub osanda dumnezeiasca, ''s-a facut intru toate asemenea noua, afara de pacat'', adica afara de patimile de ocara. El a luat toate pedepsele trimise asupra omului pentru pacatul neascultarii de catre hotararea dumnezeiasca: moartea, osteneala, foamea, setea si cele asemenea acestora, facandu-Se ceea ce suntem noi, ca noi sa ne facem ceea ce este El; ''Cuvantul trup s-a facut'', ca trupul sa se faca Cuvant; ''fiind bogat, s-a facut sarac pentru noi, ca noi sa ne imbogatim cu saracia Lui''; s-a facut asemenea noua din multa iubire de oameni, ca noi sa ne facem asemenea Lui prin toata virtutea. Caci de unde a venit Hristos, de acolo se innoieste, prin harul si puterea Duhului; omul zidit cu adevarat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Iar prin aceasta innoire ajunge la masura dragostei desavarsite, care arunca afara frica, nemaiputand sa cada niciodata. Caci ''dragostea niciodata nu cade'', fiindca ''dragostea, zice Ioan, este Dumnezeu si cine ramane in dragoste, in Dumnezeu ramane''. De aceasta masura s-au invrednicit Apostolii si cei ce s-au nevoit asemenea lor intru virtute si s-au infatisat pe ei desavarsiti Domnului, urmand lui Hristos cu dragoste desavarsita, in toata viata lor. Gandeste-te, asadar, totdeauna fara uitare la umilirea aceasta atat de mare, pe care a luat-o Domnul asupra Sa, din negraita Sa iubire de oameni; adica la salasluirea in Maica lui Dumnezeu - Cuvantul, la luarea omului asupra Sa, la nasterea din femeie, la cresterea treptata cu trupul, la ocari, la injuraturi, la batjocuri, la luarea in ras, la barfiri, la biciuiri, la scuipari, la luarea in bataie de joc, la hlamida rosie, la cununa de spini, la osandirea lui de catre capetenii, la strigatul iudeilor celor faradelege si de acelasi neam cu El, impotriva lui: ''Ia-L, ia-L, rastigneste-l!'' la cruce, la piroane, la sulita, la adaparea cu otet si fiere, la triumful paganilor, la rasul celor care treceau si ziceau: ''De esti Fiul lui Dumnezeu, pogoara-te de pe cruce si vom crede tie'', si la celelalte patimi, pe care le-a rabdat pentru noi: ''la rastignire, la moarte, la asezarea de trei zile in mormant, la coborarea la iad; la invierea din morti, la scoaterea din iad si din moarte a sufletelor, care s-au impreunat cu Domnul, la inaltarea la ceruri, la sederea de-a-dreapta Tatalui, la cinstea si la slava mai presus de toata incepatoria, Stapanirea si de tot numele ce se numeste, la inchinarea ce o aduc toti ingerii Celui intai nascut din morti, din pricina patimilor, dupa cuvantul Apostolului, care zice: ''Aceasta sa se cugete in voi, ceea ce si in Hristos Iisus, care in chipul lui Dumnezeu fiind, nu rapire a socotit a fi intocmai cu Dumnezeu, ci s-a umilit pe Sine, chip de rob luand, intru asemanarea omului facandu-se si la infatisare aflandu-se ca omul; si s-a smerit pe Sine ascultator facandu-Se pana la moarte, iar moartea a crucii, de aceea si Dumnezeu L-a preainaltat pe El si i-a daruit Lui nume mai presus de toate numele, ca in numele lui Iisus Hristos tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor de dedesubt'',
si urmatoarele. Iata la ce slava si inaltime L-au ridicat, dupa dreptatea lui Dumnezeu, pe Domnul facut om, pricinile mai inainte spuse. (Marcu Ascetul)45 ˇ Definitia smeritei cugetari: uitarea atenta a ispravilor tale. (Diadoh al Foticeii)45 ˇ Stiu pe cineva care iubeste asa de mult pe Dumnezeu, plangand totusi ca nu-l poate iubi cat vrea, incat sufletul lui este necontenit intr-o astfel de dorinta fierbinte, ca Dumnezeu se slaveste in el, iar el este ca si cand n-ar fi. Despre sine nu stie ce valoare are, iar laudele cuvintelor nu-l indulcesc. Caci din multa dorire a smereniei nu-si cunoaste vrednicia sa, ci slujeste lui Dumnezeu dupa randuiala preotilor. Iar din multa iubire de Dumnezeu isi ascunde amintirea vredniciei, ingropand cu smerenie undeva in adancul dragostei de Dumnezeu lauda ce i se cuvine din pricina acestei vrednicii, ca sa-si para in cugetarea sa totdeauna o sluga netrebnica, fiind cu totul strain de vrednicia sa, prin dorul dupa smerenie. Acest lucru suntem datori sa-l facem si noi, fugind de orice cinste si slava, pentru covarsitoarea bogatie a dragostei Domnului, care ne-a iubit asa de mult pe noi. (Diadoh al Foticeii)45 ˇ Smerita cugetare este un lucru greu de castigat. Cu cat este mai mare, cu atat se cer mai multe stradanii pentru dobandirea ei. Ea se iveste in cei partasi de sfanta cunostinta in doua cazuri si chipuri: cand luptatorul pentru evlavie se afla in mijlocul drumului experientelor duhovnicesti, el are un cuget mai smerit din pricina neputintei trupului, sau a celor ce dusmanesc fara temei pe cei ce se ingrijesc de dreptate, sau a gandurilor rele; apoi cand mintea e luminata de harul dumnezeiesc intru simtire si siguranta multa, sufletul are smerita cugetare ca pe o insusire fireasca, intrucat, fiind plin de bunatate dumnezeiasca, nu mai poate sa se umple de slava desarta, chiar daca ar implini neincetat poruncile Domnului, ci se socoteste pe sine mai smerit decat toti, in urma impartasirii de bunavointa dumnezeiasca. Cea dintai smerita cugetare cuprinde de multe ori intristare si descurajare. Iar cea din urma cuprinde bucurie impreunata cu o sfiala plina de intelepci}ne. Fiindca cea dintai se iveste, cum am zis, in cei ce se afla la mijlocul nevointelor, iar cea de-a doua se trimite celor ce s-au apropiat cu desavarsire. Cea dintai se intristeaza adeseori cand e lipsita de fericirile pamantesti. Cea de-a doua, chiar daca i-ar oferi cineva toate imparatiile pamantului, nu se impresioneaza si nu simte sagetile cumplite ale pacatului. Caci fiind cu totul duhovniceasca, nu mai cunoaste de loc slava trupeasca. Dar tot cel ce se nevoieste a trebuit sa treaca prin cea dintai ca sa ajunga la cea de-a doua. Caci daca nu ne-ar inmuia harul, aducand asupra noastra patimirile povatuitoare, ca sa lamureasca voia noastra cea sloboda, nu ne-ar darui stralucirea smereniei de pe urma. (Diadoh al Foticeii)45
|
Dintre ganduri singur cel al slavei desarte lucreaza cu multe mijloace. El cuprinde aproape toata lumea si deschide usile tuturor dracilor, facandu-se ca un fel de tradator viclean al cetatii. De aceea el umileste foarte tare mintea pustnicului, umpland-o cu multe vorbe si lucruri si intinandu-i rugaciunile, prin care acesta se straduieste sa-si tamaduiasca toate ranile sufletului sau. Gandul acesta il fac sa creasca toti draci dupa ce au fost biruiti, ca printr-insul sa primeasca intrare din nou in suflet, si sa faca astfel cele mai din urma mai rele ca cele dintai. Din gandul acesta se naste si cel al mandriei, care a facut sa cada ca un sunet din ceruri pe pamant pecetea asemanarii si cununa frumusetii. Salta-te din el si nu zabovi, ca sa nu vindem altora viata noastra, nici petrecerea noastra, celor fara de mila. Pe acest drac il alunga rugaciunea staruitoare de a nu face sau zice cu voia nimic din cele ce ajuta blestematei slave desarte. (Evagrie Ponticul)44 ˇ Cand mintea pustnicilor a ajuns la putina nepatimire, si-a agonisit si calul slavei desarte, caruia indata ii da pinteni prin cetati, purtandu-si fara stapanire lauda izvorata din slava. si intampinand-o duhul curviei, printr-o randuiala nevazuta, o inchide intr-o cocina de porci, invatand-o sa nu se mai ridice altadata din pat inainte de a se face sanatoasa deplin, nici sa nu faca ceea ce fac bolnavii neascultatori care, purtand inca urmele bolii intr-insii, se dau la drumuri si merg la bai inainte de vreme, cazand din nou in boala. De aceea sezand locului, sa luam si mai bine aminte la noi insine, ca inainte de virtute, sa ne facem greu de miscat spre pacat, iar innoindu-ne intru cunostinta sa dobandim multime de vederi felurite. Si asa inaltandu-ne si mai tare, vom vedea si mai bine lumina Mantuitorului nostru. (Evagrie Ponticul)44 ˇ Inceputul ratacirii mintii este slava desarta. Caci mintea fiind miscata de aceasta, incearca sa margineasca dumnezeirea in chipuri si infatisari. (Evagrie Ponticul)44 ˇ Cand vezi vreun gand ca-ti fagaduieste slava omeneasca, sa stii sigur ca-ti pregateste rusine. (Marcu Ascetul)44 ˇ Cand vezi pe cineva indurerat de multe ocari, cunoaste ca, dupa ce s-a umplut de ganduri de-ale slavei desarte, secera acum cu scarba spicele semintelor din inima. (Marcu Ascetul)44 ˇ Cel ce cugeta semet si cel ce iubeste slava desarta se insotesc cu placere unul cu altul. Caci cel dintai lauda pe iubitorul de slava desarta, care-i cade inainte slugarnic; iar celalalt mareste pe cel cu cuget semet, care-l lauda intr-una. (Marcu Ascetul)44 ˇ Cand dracul slavei desarte se aprinde puternic impotriva noastra, luand ca motiv venirea vreunor frati, sau a oricarui alt strain la noi, bine este sa lasam cu acest prilej ceva din asprimea dietei noastre obisnuite. Prin aceasta vom face pe drac sa plece fara isprava, ba mai degraba plangandu-si incercarea neizbutita. Totodata vom implini cu dreapta judecata legea dragostei, pazind in aceeasi vreme taina infranarii nedezvaluita, prin pogoramantul ce l-am primit.
|
Daca intrebuintam orice sarguinta si iscusinta ca sa scapam de moartea trupeasca, cu atat mai vartos suntem datori sa ne straduim ca sa scapam de moartea sufleteasca, pentru ca cel ce voieste sa se mantuiasca nici o piedica nu are, fara numai negrija si lenea. (Antonie cel Mare)38 ˇ Ma aflam in miez de zi langa Sfantul Macarie si, topindu-ma de sete, i-am cerut apa sa beau. Iar el imi zise: ''Indestuleaza-te cu umbra, caci multi calatoresc acum si umbla cu corabiile pe mare si nici pe aceasta nu o au''. Apoi marturisindu-i ganduri despre infranare, mi-a zis: ''Indrazneste, fiule, ca eu in douazeci de ani intregi nu m-am saturat nici de paine, nici de apa, nici de somn; ci painea o mancam cantarita la cumpana, apa o beam cu masura, si numai rezemandu-ma putin de pereti furam oleaca somn''. (Evagrie Ponticul)38 ˇ Nu socoti ca ai dobandit virtute, daca n-ai luptat mai inainte pana la sange pentru ea. Caci trebuie sa te impotrivesti pacatului pana la moarte, luptandu-te cu el si neslabind, dupa dumnezeiescul Apostol. (Evagrie Ponticul)38 ˇ Privegherea, rugaciunea si rabdarea necazurilor ce vin asupra noastra aduc inimii zdrobirea neprimejdioasa si folositoare, daca nu imprastiem tovarasia lor prin lacomia dupa ceva. Caci cel ce rabda in aceasta, si in celelalte va fi ajutat; iar cel nepasator si imprastiat, la iesirea din trup, cumplit se va chinui. (Marcu Ascetul)38 ˇ Inima iubitoare de placeri, in vremea iesirii i se face sufletului inchisoare si lant; iar cea iubitoare de osteneli ii este poarta deschisa. (Marcu Ascetul)38 ˇ ''Cel ce se lupta, se infraneaza de la toate''; si nu se odihneste pana nu va pierde Domnul samanta din Babilon. (Marcu Ascetul)38 ˇ Ostenelilor pentru evlavie le urmeaza mangaierea. Iar aceasta o cunoastem prin legea lui Dumnezeu si prin constiinta. (Marcu Ascetul)38 ˇ Bine este sa folosim prin cuvinte pe cei care intreaba; dar mai bine e sa conlucram cu ei prin rugaciune si virtute. Caci cel ce, prin acestea, se aduce pe sine la Dumnezeu, ajuta si aproapelui. (Marcu Ascetul)38 ˇ Calea virtutii li se arata celor ce incep sa iubeasca evlavia, aspra si posomorata. Nu fiindca asa este ea, ci fiindca firea omeneasca indata ce-a iesit din pantece la larg se da in tovarasia placerilor. Caci obisnuintele rele, fiind supuse celor bune prin implinirea binelui, s-au pierdut deodata cu amintire placerilor nesocotite. Drept urmare sufletul umbla de aici inainte cu bucurie pe toate cararile virtutilor. Pentru aceasta Domnul. Aducandu-ne la inceputul caii mantuirii, zice: ''Stramta si anevoioasa este calea care duce la viata si putini umbla pe ea''. Iar catre cei ce vreau sa se apuce cu multa hotarare de pazirea sfintelor Sale porunci, zice: ''Jugul Meu este bland si sarcina mea usoara''. Deci la inceputul nevointelor trebuie sa implinim sfintele porunci ale lui Dumnezeu cu o vointa oarecum silita, ca, vazand Domnul cel bun scopul si osteneala noastra, sa ne trimita voia Lui cea gata de ajutor, ca sa slujim apoi cu multa placere poruncilor Sale slavite. Caci atunci ni se intareste de la Domnul vointa, ca sa facem cu multa bucurie, neincetat, binele. Atunci vom simti cu adevarat ca Dumnezeu este ''Cel ce lucreaza in noi si sa vrem si sa lucram pentru bunavointa''.
|
Rugandu-te, pazeste-ti cu putere memoria, ca sa nu-ti puna inainte ale sale, ci misca-te pe tine spre gandul infatisarii tale la judecata. Caci de obicei mintea e foarte rapita de memorie in vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)19 ˇ Cei ce au castigat dragostea desavarsita fata de Dumnezeu si si-au inaltat aripile sufletului prin virtuti se rapesc in nori si la judecata nu vin, cum zice Apostolul. Iar cei ce n-au castigat cu totul desavarsirea, ci au pacate si ispravi bune laolalta, vin la locul judecatii si acolo, fiind oarecum arsi prin cercetarea faptelor bune si rele, daca va ingreuia cumpana celor bune se vor izbavi de munci.
|
Aducerea aminte de Dumnezeu face sa se nasca in inima osteneala si durerea pentru cinstirea lui; si tot cel ce uita de Dumnezeu cauta placerea si fuge de durere. (Marcu Ascetul)13 ˇ Nimeni nu poate sa iubeasca pe Dumnezeu din toata inima, daca nu se va teme de El mai intai intru simtirea inimii. Caci numai curatindu-se si inmuindu-se sufletul prin inraurirea temerii, vine la dragoste lucratoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu in chipul aratat, daca nu va parasi toate grijile lumesti. Caci numai cand ajunge mintea la liniste multa si la negrija, o stramtoreaza frica de Dumnezeu, curatind-o intru simtire multa de toata grosimea pamanteasca, ca astfel sa o aduca la marea dragoste a bunatatii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)13
|
Dupa cum corabierii carmuiesc corabia cu grija, ca sa n-o izbeasca de vreo stanca vazuta sau nevazuta, asa si cei ce se silesc spre viata duhovniceasca trebuie sa cerceteze cu frica ce trebuie sa faca si ce sa nu faca. De asemenea sa creada ca legile lui Dumnezeu le sunt de folos, taind de la suflet toate gandurile pacatoase. (Antonie cel Mare)10 ˇ Dupa cum carmacii si cei ce tin franele cu sarguinta si cu luare aminte ajung la tinta, tot asa cei ce se silesc spre viata cea dreapta si virtuoasa, trebuie sa calatoreasca cu sarguinta si cu grija, precum se cuvine si dupa cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea si cugeta ca se poate aceasta, crezand isi face loc in nemurire. (Antonie cel Mare)10 ˇ Cei ce cunosc binele, dar nu vad ce le este de folos, isi orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a impietrit. De aceea nu trebuie sa ne indreptam mintea spre acestia, ca nu cumva sa cadem si noi, in chip silnic, in acelasi lucruri, fara bagare de seama, ca niste orbi. (Antonie cel Mare)10 ˇ Uneori trupul e bolnav si de trebuie sa mananci si de doua, de trei si de mai multe ori, sa nu fie intristat cugetul tau caci ostenelile trupesti nu trebuie sa fie tinute si in timpuri de boala si de slabiciune, ci trebuie lasate atunci mai slobod in anumite privinte, ca sa se intareasca trupul din nou spre aceleasi osteneli ale vietuirii. Iar in privinta infranarii de la anumite bucate, nu ne-a oprit dumnezeiescul cuvant ca sa nu mancam ceva, ci a zis: ''Iata am dat voua toate, ca pe legumele ierburilor'', ''mancati-le nimic cercetand'', si: ''Nu cele ce intra in gura spurca pe om''. Deci infranarea de la anumite bucate e lucru ce ramane la alegerea ta, ca o osteneala a sufletului. (Evagrie Ponticul)10 ˇ Socotesc ca dracul, atingandu-se de creier, schimba lumina mintii, precum voieste. In felul acesta este starnita patima slavei desarte spre gandul de a face mintea sa se pronunte cu usuratate, prin pareri proprii, despre cunostinta dumnezeiasca fiintiala. Unul ca acesta nefiind suparat de patimi trupesti si necurate, ci infatisandu-se - zice-se - cu curatie, socoteste ca nu se mai petrece in el nici o lucrare potrivnica. De aceea socoteste aratare dumnezeiasca lucrarea savarsita in el de diavolul, care se foloseste de multa patrundere si, prin creier schimba lumina impreunata cu el si ii da, precum am spus, forma care vrea. (Evagrie Ponticul)10 27 ˇ Ingerul lui Dumnezeu, aratandu-se, opreste, cu cuvantul numai, lucrarea potrivnica din noi si misca lumina mintii la lucrare fara ratacire. (Evagrie Ponticul)10 ˇ Daca vei folosi pe vreunul, vei fi ocarat de altul, ca, simtindu-te nedreptatit, sa spui, sau sa faci ceva ce nu se cuvine si in felul acesta sa risipesti rau ceea ce ai adunat bine. Acesta e scopul dracilor. De aceea trebuie sa luam aminte cu intelepciune. (Evagrie Ponticul)10 ˇ Un lucru poate fi savarsit bine la aratare, dar scopul celui ce l-a savarsit nu e bun. De asemenea poate fi rau la infatisare, dar tinta facatorului poate fi buna. Dar nu numai fapte savarsesc unii, ci si vorbe graiesc in chipul in care am zis. Caci unii schimba calitatea unui lucru prin neiscusinta si nestiinta lor, altii prin intentia cea rea, si iarasi altii prin scopul evlavios. (Marcu Ascetul)10 ˇ Pe cel ce isi ascunde defaimarea si ocara punand inainte laude, cu greu il pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este si cel ce, sub chipul smereniei, e plin de slava desarta. Acestia acoperind multa vreme adevarul cu minciuna, in cele din urma sunt dati totusi pe fata prin fapte. (Marcu Ascetul)10 ˇ Unul facand un lucru la aratare bun vatama pe aproapele sau; iar altul nefacand un asemenea lucru il ajuta cu gandul. (Marcu Ascetul)10 ˇ Este cate unul care-si taie o patima pentru o placere. Si poate ca unul ca acesta nu-si da seama el insusi de sine, ostenindu-si prosteste. (Marcu Ascetul)10 ˇ Unii oameni, fiind laudati pentru virtute, s-au lasat cuceriti de placere, iar placerea aceasta nutrita de slava desarta au socotit-o mangaiere. Altii, mustrati pentru pacat, s-au umplut de durere si durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a pacatului. (Marcu Ascetul)10 ˇ Toti aceia care, pentru faptul ca se nevoiesc, dispretuiesc pe cei mai nebagatori de seama, socotesc ca se indreapta din fapte trupesti. Si toti cei care, rezemandu-se pe simpla cunostinta, nesocotesc pe cei lipsiti de cunostinta, se gasesc cu mult mai neintelepti decat aceia. (Marcu Ascetul)10 ˇ Se poate intampla ca unul, implinind pe fata o porunca, sa slujeasca in ascuns patimii si prin ganduri pacatoase sa strice fapta buna. (Marcu Ascetul)10 ˇ Este o lucrare a harului, necunoscuta celui slab la minte; si este o alta lucrare a pacatului, care semana cu adevarul. Dar e bine sa nu cercetam prea staruitor aceste lucruri, ca sa nu ratacim. Ci toate sa le aducem, prin nadejde, lui Dumnezeu, caci el stie folosul amandurora. (Marcu Ascetul)10 ˇ O porunca se vadeste mai aleasa ca alta. De aceea exista si o credinta mai sigura ca alta credinta. (Marcu Ascetul)10 ˇ Pacatele de odinioara, pomenite special dupa chipul lor, vatama pe cel cu buna nadejde. Caci daca ii apar in cuget insotite de intristare, il desfac de nadejde, iar daca i se zugravesc fara intristare, isi intiparesc din nou vechea intinaciune. (Marcu Ascetul)10 ˇ Cand mintea, prin lepadarea de sine, se tine stand numai de gandul nadejdii, vrajmasul, sub motiv de marturisire, ii zugraveste pacatele de mai inainte, ca sa starneasca din nou patimile uitate prin harul lui Dumnezeu si, pe nebagate de seama, sa faca pe om nedrept. Caci facand vrajmasul acesta, de va fi omul luminat si urator de patimi, se va intuneca, tulburandu-se pentru cele facute. Iar de va fi inca incetosat si iubitor de placeri, va zabovi desigur in convorbirea patimasa cu momelile, incat amintirea aceasta nu-i va fi o marturisire, ci inceput de pacatuire. (Marcu Ascetul)10 ˇ Cand vezi doi rai, avand dragoste unul fata de altul, cunoaste ca fiecare ajuta sa se implineasca voia celuilalt. (Marcu Ascetul)10 ˇ Se intampla uneori ca sufletul se aprinde spre dragostea lui Dumnezeu, fiind luat de o miscare nesovaielnica si lipsita de naluciri; el atrage atunci oarecum si trupul in adancul dragostei aceleia negraite, fie ca aceasta se intampla in vremea de veghe, fie, cum am zis, cand cel care e stapanit de lucrarea sfantului har ajunge in stare de somn. Atunci el nu mai cugeta la nimic, decat la aceea spre ceea ce a miscat. Cand i se intampla asa ceva, trebuie sa stie ca aceasta este lucrarea Duhului Sfant. Caci indulcindu-se atunci intreg de acea dulceata negraita, nu mai poate cugeta la nimic altceva, fiind coplesit de o bucurie adanca. Dar daca mintea, aflandu-se sub o astfel de lucrare, zamisleste vreo indoiala sub vreun inteles intinat, si se foloseste de sfantul nume spre a se apara de cel rau, si nu numai pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebuie sa inteleaga ca aceea mangaiere cu infatisare de bucurie este de la inselatorul. Bucuria aceasta este lipsita de calitate si de intimitate, fiind produsa de vrajmasul care vrea ca sufletul sa preacurveasca. Caci atunci cand vede mintea laudandu-se cu experienta simtirii sale, el imbie sufletului anumite mangaieri bune la aparenta, ca aceasta, distrat de dulceata aceea moale si umeda, sa nu poata cunoaste amestecul celui viclean. Din aceasta sa cunoastem, prin urmare, Duhul adevarului si duhul inselaciunii. Caci este cu neputinta sa guste cineva cu simtirea din dulceata dumnezeiasca, sau sa experimenteze prin simtire amaraciunea dracilor, daca nu s-a umplut de incredintarea ca harul s-a salasluit in adancul mintii, iar duhurile rele petrec imprejurul madularelor inimii, lucru care dracii nu vreau sa fie niciodata crezut de oameni, ca nu cumva, stiind aceasta sigur, sa se inarmeze impotriva lor cu pomenirea lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10 ˇ Auzind despre simtirea mintii, nimeni sa nu creada ca i se va arata slava lui Dumnezeu in chip vazut. Caci zicem ca sufletul simte, cand e curat, printr-o anumita gustare negraita, mangaierea dumnezeiasca, dar nu ca i se arata ceva din cele nevazute. ''Fiindca acum umbla prin credinta si nu prin vedere'', cum zice fericitul Pavel. Deci daca i se va arata vreunuia dintre cei ce se nevoiesc, fie vreo lumina, fie vreo figura in chip de foc, fie vreun glas, nicidecum sa nu primeasca o astfel de aratare. Caci este o inselaciune vadita a vrajmasului, care a amagit pe multi prin nestiinta, facandu-i sa se abata de la calea adevarului. Noi insa stim ca pana ce petrecem in trupul acesta stricacios, suntem departe de Dumnezeu, adica nu putem sa-L vedem in chip vazut nici pe El, nici altceva din minunile ceresti. (Diadoh al Foticeii)10 ˇ Nu trebuie sa ne indoim ca atunci cand mintea incepe sa se afle sub lucrarea puternica a luminii dumnezeiesti, se face intreaga stravezie, incat isi vede cu imbelsugare propria ei lumina. Caci aceasta se intampla, zice, cand puterea sufletului pune stapanire asupra patimilor. Dar ca tot ce i se arata intr-o anumita forma, fie ca lumina, fie ca foc, se intampla din uneltirea vrajmasului, ne invata limpede dumnezeiescul Pavel, zicand ca acela se preface in chipul ingerului luminii. Prin urmare nu trebuie sa se apuce cineva de viata ascetica cu nadejdea aceasta, ca nu cumva sa afle Satana prin aceasta sufletul gata pentru rapire; ci cu nadejdea ca sa ajunga numai sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata simtirea si convingerea inimii, ceea ce inseamna din tot sufletul, din toata inima si din tot cugetul. Caci cel ce e adus de lucrarea harului lui Dumnezeu la aceasta stare a iesit din lume, chiar daca este in lume. (Diadoh al Foticeii)10 ˇ Infranarea este un nume de obste, care se adauga la numele tuturor virtutilor. Deci cel ce se nevoieste trebuie sa se infraneze in toate. Caci precum oricare madular al omului, chiar daca dintre cele mai mici, de va fi taiat, face urata intreaga infatisare a omului, fie cat de mic madularul care lipseste, tot cel ce se neglijeaza chiar si numai o singura virtute, strica toata frumusetea infranarii, fara sa stie. Se cuvine deci sa ne ostenim nu numai pentru virtutile trupesti, ci si pentru cele care pot curata omul nostru cel dinauntru. Caci ce folos va avea cel ce-si pazeste trupul feciorelnic, daca sufletul si-l lasa sa se desfraneze cu dracul neascultarii? Sau cum se va incununa cel ce s-a infranat de lacomia pantecelui si de la toata pofta trupeasca, dar n-a avut grija de inchipuirea de sine si de iubirea de slava si n-a rabdat nici cel mai mic necaz, care e masura cu care se va masura lumina dreptatii celor ce au implinit faptele dreptatii in duh de smerenie? (Diadoh al Foticeii)10 ˇ Cei ce se nevoiesc trebuie sa urasca toate patimile nerationale in asa fel incat sa le ajunga ura fata de ele o adevarata obisnuinta. Dar infranarea de mancari trebuie sa o pazeasca in asa fel, ca sa nu castige vreo scarba fata de vreuna din ele. Acesta ar fi un lucru vrednic de osanda si cu totul dracesc. Caci nu ne infranam de la ele fiindca ar fi vrednice de ocara (sa nu fie), ci, ca departandu-ne de multele mancari, sa pedepsim cu dreapta masura madularele aprinse ale trupului; apoi, ca sa avem destul prisos ca sa-l putem da saracilor, drept semn al dragostei adevarate. (Diadoh al Foticeii)10 ˇ Alta este bucuria incepatoare si alta cea desavarsitoare. Cea dintai nu e lipsita de lucrarea inchipuirii (de naluciri); cealalta are ca putere smerita cugetare. Iar la mijlocul lor se afla intristarea iubitoare de Dumnezeu si lacrima fara durere. ''Caci intru inmultirea intelepciunii sta spor de amaraciune si cine-si inmulteste cunostinta isi sporeste suferinta''. De aceea sufletul trebuie imbiat intai la nevointe prin bucuria incepatoare, ca apoi sa fie mustrat si probat de catre adevarul Duhului Sfant pentru relele pe care le-a facut si pentru imprastierile de care se mai face vinovat. ''Caci intru mustrari, zice, ai pedepsit pe om pentru faradelege si ai subtiat ca pe o panza de paianjen sufletul lui''. Iar dupa ce mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca intr-un cuptor, acesta va primi bucuria fara naluciri, in pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10 ˇ Am auzit pe unii oameni evlaviosi zicand ca nu trebuie sa ingaduim sa ni se ia lucrurile ce le avem pentru sustinerea noastra, sau pentru ajutorarea saracilor, ca sa nu ne facem pricina de pacat celor ce ne nedreptatesc pe noi, prin faptul ca rabdam, mai ales daca se intampla sa patimim aceasta de la crestini. Dar aceasta nu inseamna altceva decat a tine cineva la ale sale mai mult decat la sine insusi, pentru o pricina nerationala. Pentru ca daca parasesc rugaciunea si paza inimii si incep putin cate putin sa umblu dupa judecati impotriva celor ce voiesc sa ma pagubeasca si sa astept pe la usile judecatoriilor, vadit este ca cele pentru care ma judec le socotesc mai insemnate decat mantuirea mea, ca sa nu zic si decat insasi porunca mantuitoare. Caci cum mai ascult atunci in intregime de cuvantul evanghelic, care-mi porunceste: ''Si de la cel ce ia cu ale tale nu cere indarat'', daca nu rabd cu bucurie, dupa cuvantul apostolic, rapirea lucrurilor mele, sau daca, judecandu-ma si primind inapoi cele ce mi-au fost luate cu sila, cu aceasta nu-l izbavesc de pacat pe acel lacom? Deci dat fiind ca judecatoriile stricacioase nu judeca potrivit cu judecata nestricacioasa a lui Dumnezeu, caci vinovatul are toata increderea in legile acestea in fata carora isi apara pricina sa, bine este sa suferim sila celor ce vreau sa ne nedreptateasca si sa ne rugam pentru ei, ca prin pocainta si nu prin intoarcerea lucrurilor ce le-au rapit de la noi sa fie izbaviti de pacatul lacomiei. Caci aceasta o vrea dreptatea lui Dumnezeu, ca sa primim nu lucrul lacomit, ci pe lacomul insusi, izbavit de pacat prin pocainta. (Diadoh al Foticeii)10 ˇ Harul obisnuieste la inceput sa umple sufletul de lumina prin simtire multa. Dar inaintand omul in nevointe, adeseori harul lucreaza nesimtit tainele sale in sufletul contemplativ (vazator) si cuvantator de Dumnezeu. Facand la inceput asa, el vrea ca, bucurandu-ne, sa ne mane spre contemplatiile dumnezeiesti, ca pe unii ce suntem chemati de la nestiinta la cunostinta. La mijlocul nevointelor insa, vrea sa ne pastreze cunostinta nepatate de slava desarta. Prin urmare trebuie sa ne lase sa ne intristam intr-o anumita masura, ca unii ce am fi parasiti, ca si mai mult sa ne smerim si sa ne supunem slavei Domnului, dar totodata sa ne si bucuram cu masura, intr-aripati de nadejdea cea buna. Caci precum multa intristare invaluie sufletul in deznadejde si necredinta, asa si multa bucurie il imbie la parerea de sine. Desigur e vorba despre cei ce sunt inca prunci. Iar la mijloc, intre iluminare si parasire, se afla incercarea; precum la mijloc intre intristare si bucurie se afla nadejdea. ''Caci asteptand; zice, am asteptat pe Domnul si a cautat spre mine''; si iarasi: ''Dupa multumirea durerilor mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu''. (Diadoh al Foticeii)10 ˇ Cand sufletul ajunge la cunostinta de sine, produce si din sine o oarecare ardoare si sfiala iubitoare de Dumnezeu. Caci nefiind tulburat de grijile vietii, naste o anumita dragoste plina de pace, care cauta cu masura pe Dumnezeul pacii. Dar e desfacut degraba de la acest gand, fie pentru ca pomenirea lui Dumnezeu e furata de simturi, fie pentru ca firea isi cheltuieste repede virtutea sa din pricina ca e saraca. De aceea inteleptii Elinilor nu aveau cum trebuie ceea ce credeau ca au dobandit prin infranare, deoarece mintea lor nu statea sub inraurirea intelepciunii netrecatoare si adevarate. Dar ardoarea venita in inima de la Preasfantul Duh este intreaga numai pace. Apoi ea nu slabeste nicidecum si cheama toate partile sufletului la dorul dupa Dumnezeu. Ea nu iese afara din inima si inveseleste tot omul cu o dragoste si cu o bucurie fara margini. Se cuvine deci, ca dupa ce o cunoastem, sa cautam sa ajungem la ea. Caci dragostea naturala este un semn al firii insanatosite prin infranare. Dar ea nu poate duce mintea la nepatimire, ca dragostea duhovniceasca. (Diadoh al Foticeii)10 ˇ Unii au nascocit ca atat harul, cat si pacatul, adica atat Duhul adevarului, cat si duhul ratacirii se afla ascunse in mintea celor ce s-au botezat. Ca urmare zic ca o persoana imbie mintea spre cele bune, iar cealalta indata spre cele dimpotriva. Eu insa am inteles din dumnezeiestile Scripturi si din insasi simtirea mintii ca inainte de Sfantul Botez harul indeamna sufletul din afara spre cele bune, iar Satana foieste in adancurile lui, incercand sa stavileasca toate iesirile dinspre dreapta ale mintii. Dar din ceasul in care renastem, diavolul e scos afara, iar harul intra inauntru. Ca urmare aflam ca precum odinioara stapanea ratacirea asupra sufletului, asa dupa Botez stapaneste adevarul asupra lui. Lucreaza desigur Satana asupra sufletului si dupa aceea ca si mai-nainte, ba de multe ori chiar mai rau. Dar nu ca unul ce se afla de fata impreuna cu harul (sa nu fie!), ci invaluind prin mustul trupului mintea, ca intr-un fum, in dulceata poftelor nerationale. Iar aceasta se face din ingaduirea lui Dumnezeu, ca trecand omul prin furtuna, prin foc si prin cercare, sa ajunga astfel la bucuria binelui. ''Caci am trecut, zice, prin foc si apa, si ne-ai scos pe noi la odihna''. (Diadoh al Foticeii)10 ˇ Harul se ascunde, cum am zis, din insasi clipa in care ne-am botezat in adancul mintii. Dar isi acopera prezenta fata de simtirea mintii. Din moment ce incepe insa cineva sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata hotararea, o parte din bunatatile harului intra intr-un chip negrait in comunicare cu sufletul prin simtirea mintii. Prin aceasta, cel ce vrea sa tina cu tarie lucrul pe care l-a aflat, vine la dorinta sa vanda cu multa bucurie toate bunurile cele de aici, ca sa cumpere cu adevarat tarina in care a aflat ascunsa comoara vietii. Caci cand va vinde cineva toata bogatia lumeasca, va afla locul in care statea ascuns harul lui Dumnezeu. Fiindca pe masura inaintarii sufletului, isi descopera si darul dumnezeiesc bunatatea lui in minte. Dar atunci ingaduie Domful si dracilor sa supere sufletul, ca sa-l invete sa faca deosebirea intre bine si rau si sa-l faca mai smerit prin aceea ca pe masura ce se curateste simte tot mai multa rusine de uraciunea gandurilor dracesti. (Diadoh al Foticeii)10 ˇ Daca cineva presupune, din pricina ca gandim impreuna atat cele bune cat si cele rele, ca Duhul Sfant si diavolul locuiesc laolalta in minte sa afle ca aceasta se intampla pentru aceea ca inca n-am gustat si n-am vazut ''ca bun este Domnul''. Caci la inceput, precum am spus si mai inainte, harul isi ascunde prezenta sa in cei botezati, asteptand hotararea sufletului, ca, atunci cand omul se va intoarce cu totul spre Domnul, sa-si arate, printr-o negraita simtire, prezenta in inima. Pe urma iarasi asteapta miscarea sufletului, ingaduind sagetilor dracesti sa ajunga pana in adancul acestei simtiri, ca printr-o hotarare si mai calda si prin cuget smerit sa caute pe Dumnezeu. Deci daca omul va incepe de aici inainte sa sporeasca in pazirea poruncilor si sa cheme neincetat pe Domnul Iisus, focul sfantului har se va revarsa si peste simturile mai de dinafara ale inimii, arzand cu totul neghina pamantului omenesc. Drept urmare cursele diavolesti se vor departa de acest loc, intepand de aici inainte mai domol partea patimitoare a sufletului. Iar cand nevoitorul se va imbraca cu toate virtutile si mai ales cu desavarsita saracie, atunci harul ii va lumina toata firea printr-o oarecare simtire mai adanca, incalzindu-l spre mai multa dragoste de Dumnezeu. Din aceasta pricina sagetile dracesti se vor stinge in afara de simtirea trupului. Caci adierea Duhului Sfant, miscand inima spre suflarea pacii, stinge sagetile dracului purtator de foc, inca pe cand sunt in are. Dar si pe cel care a ajuns la aceasta masura il paraseste Dumnezeu uneori in mana rautatii dracilor, lasand mintea lui neluminata, ca voia noastra sloboda sa nu fie catusi de putin legata de lanturile harului. Aceasta nu numai pentru ca pacatul se biruieste prin lupte, ci si pentru ca omul e dator sa mai sporeasca inca in experienta duhovniceasca. Caci ceea ce pare lucru desavarsit celui povatuit, este inca nedesavarsit fata de bogatia lui Dumnezeu, care povatuieste cu dragoste larga, chiar daca ar putea cineva sui toata scara aratata lui Iacov. (Diadoh al Foticeii)10 ˇ La inceputul inaintarii, daca iubim cu caldura virtutea lui Dumnezeu, Preasfantul Duh face sufletul sa guste cu toata simtirea si incredintarea din dulceata lui Dumnezeu, ca mintea sa afle printr-o cunostinta exacta rasplata desavarsita a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu. Dar pe urma ascunde pentru multa vreme bogatia acestui dar de viata facator, ca chiar de vom implini toate celelalte virtuti, sa ne socotim ca nu suntem nimic, intrucat nu avem inca dragostea sfanta ca o deprindere. Drept aceea dracul urii tulbura atunci sufletele celor ce se nevoiesc, incat ii face sa vorbeasca de rau chiar si pe cei ce-i iubesc pe ei si sa duca lucrarea stricacioasa a urii pana la a-si face din ea aproape o indeletnicire placuta. Din pricina aceasta, sufletul se intristeaza si mai mult, purtand in el amintirea dragostei dumnezeiesti, dar neputand-o dobandi in simtire, pentru lipsa ostenelilor celor mai desavarsite. E trebuinta deci ca sa o implinim totusi macar de sila, ca sa ajungem la gustarea ei intru toata simtirea si incredintarea. Caci desavarsirea ei nimeni nu o poate castiga pana ce se afla in trupul acesta, decat numai Sfintii care au ajuns pana la mucenicie si la marturisirea desavarsita. Fiindca el ce ajunge la ea se preface intreg si nu mai doreste cu usurinta nici macar hrana. Caci ce pofta va mai avea de bunatatile lumii cel ce e hranit de dragostea dumnezeiasca? De aceea prea Inteleptul Pavel, marele vas al cunostintei, binevestindu-ne din convingerea sa deplina, zice: ''Imparatia Cerurilor nu este mancarea si bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant'', care sunt roada dragostei desavarsite. Asa incat cei ce inainteaza pana la desavarsire pot sa guste aici des din ea, dar desavarsit nimeni nu o poate castiga, decat numai cand '' se va inghiti desavarsit ce este muritor de viata''. (Diadoh al Foticeii)10 ˇ Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunostinte ne pricinuieste nu putina intristare cand, ocarandu-l pe cineva dintr-o intaratare oarecare, ni l-am facut dusman. Fiindca ea nu inceteaza de-a impunge constiinta noastra, pana ce, prin multa rugare de iertare, nu aducem pe cel ocarat la cugetul de odinioara. Dar cea mai desavarsita intelegere nu face foarte multa grija si mustrare chiar cand careva dintre oamenii lumii s-ar mania pe noi pe nedreptul, pentru faptul ca suntem tot sminteala cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherita si de la contemplarea lui Dumnezeu si de la cuvantarea despre El. Caci temeiul cunostintei fiind dragostea, nu lasa cugetarea sa se largeasca in zamislirea de contemplatii dumnezeiesti, pana nu vom recastiga mai intai in dragoste si pe cel ce s-a maniat in desert pe noi. Iar daca acela nu vrea sa se intample aceasta, sau s-a departat de locul unde vietuim noi, se cuvine ca, asezandu-i chipul fetei lui in afectiunea larga a sufletului, sa plinim astfel in adancul inimii legea dragostei. Caci cei ce vor sa aiba cunostinta lui Dumnezeu trebuie sa priveasca spiritul si fetele celor ce s-au maniat fara temei, cu un cuget nemanios. Implinindu-se aceasta, mintea noastra nu numai ca se va misca fara greseala spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va inalta si spre dragostea Lui cu multa indraznire, ca una ce se zoreste neimpiedicata de la treapta a doua la cea dintai. (Diadoh al Foticeii)10 ˇ Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunostinte ne pricinuieste nu putina intristare cand, ocarandu-l pe cineva dintr-o intaratare oarecare, ni l-am facut dusman. Fiindca ea nu inceteaza de-a impunge constiinta noastra, pana ce, prin multa rugare de iertare, nu aducem pe cel ocarat la cugetul de odinioara. Dar cea mai desavarsita intelegere nu face foarte multa grija si mustrare chiar cand careva dintre oamenii lumii s-ar mania pe noi pe nedreptul, pentru faptul ca suntem tot sminteala cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherita si de la contemplarea lui Dumnezeu si de la cuvantarea despre El. Caci temeiul cunostintei fiind dragostea, nu lasa cugetarea sa se largeasca in zamislirea de contemplatii dumnezeiesti, pana nu vom recastiga mai intai in dragoste si pe cel ce s-a maniat in desert pe noi. Iar daca acela nu vrea sa se intample aceasta, sau s-a departat de locul unde vietuim noi, se cuvine ca, asezandu-i chipul fetei lui in afectiunea larga a sufletului, sa plinim astfel in adancul inimii legea dragostei. Caci cei ce vor sa aiba cunostinta lui Dumnezeu trebuie sa priveasca spiritul si fetele celor ce s-au maniat fara temei, cu un cuget nemanios. Implinindu-se aceasta, mintea noastra nu numai ca se va misca fara greseala spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va inalta si spre dragostea Lui cu multa indraznire, ca una ce se zoreste neimpiedicata de la treapta a doua la cea dintai. (Diadoh al Foticeii)10 ˇ Imprejurarile cer de la noi rugaciune, precum valurile, vijeliile si furtunile cer carmaci. Caci suntem supusi la atacul gandurilor, atat ale virtutii, cat si ale pacatului. Iar stapan peste patimi se zice ca este gandul cel evlavios si iubitor de Dumnezeu. Deci ni se cade noua, celor ce ravnim linistea, sa deosebim si sa despartim cu luare aminte si cu intelepciune virtutile si pacatele, si sa aflam pe care virtute trebuie sa o cultivam cand sunt de fata parintii si fratii si pe care s-o lucram cand suntem singuri. Trebuie sa mai stim care este virtutea prima, care a doua, a treia; si care patima este sufleteasca si care trupeasca; si din care virtute ne rapeste mandria, mintea, din care se iveste lacomia pantecelui. Caci datori suntem sa curatim gandurile, precum si orice inaltare ce ar creste impotriva cunostintei de Dumnezeu. (Isaia Pustnicul)10
|
Staruie in inima ta luand seama la simturile tale si daca vei impaca cu tine amintirile lor, ai prins talharii care o fura, caci cel ce patrunde in toata amanuntimea gandurile sale cunoaste pe cei ce voiesc sa intre in el si sa-l intineze. (Nu ajunge eliberarea de patimi adusa de necazuri, ci ne este necesara grija de omul interior si renuntarea la voile proprii pentru a dobandi virtutile. Numai renuntand la propria voie castigam virtutile care sunt rezultatul unui mare efort, dar de fapt cel mai mare efort este sa renuntam la implinirea voilor proprii implinind-o pe cea a lui Dumnezeu.) de te ingrijesti de porunci cu inima fierbinte, vei intelege ce te tulbura si din ce motive, indemnandu-te sa-ti schimbi din lene, fara nici un motiv serios locul si razgandindu-te, vei ramane acolo unde te afli. Caci tulbura mintea ca sa se miste intre multe, dar si sa se leneveasca, insa cei ce cunosc viclenia lor raman neclintiti multumind Domnului pentru locul in care li s-a dat sa rabde toate cele ce le sunt aduse asupra lor. Caci indelunga rabdare unita cu dragostea multumesc pentru osteneli si greutati, dar lenevia si plictiseala unite cu iubirea de odihna cauta locul in care omul este slavit, insa slava celor multi slabesc simturile, iar robia adusa in mod necesar de patimi il ia in stapanire si ca urmare paraseste infranarea cea ascunsa prin imprastiere si saturare. (Cand simturile slabesc, se amesteca in cele percepute raul - este luat in stapanire de patimi. Mai multa putere manifesta in simturi cel ce rabda si se infraneaza, cel cu mintea concentrata si neimprastiata. O minte dispersata lasa simturile slabite sa fie invadate de cele ce aduc si o slabire mintii. Simturile care au o tarie morala sustinuta de o minte tare, curata cele percepute de ispite.) ˇ Cel ce voieste sa intre in Imparatie, sa pazeasca faptele ei. Caci Imparatia este oprirea a tot pacatul. Vrajmasii isi seamana in acela gandurile lor, dar ele nu odraslesc fiindca daca mintea ajunge sa priveasca dulceata dumnezeirii, sagetile lor nu mai patrund in ea ci este imbracata cu toate armele virtutilor care o pazesc si se ingrijesc de ea si nu ingaduie sa fie tulburata, ci o fac sa ramana cu vederea ei in cunostinta de unde sa fuga si in deosebirea celor doua cai si de una sa fuga, iar pe cealalta sa o iubeasca. ˇ Numai cand ai ajuns sa cunosti cele bune, cunosti cu adevarat cele rele opuse lor, in care te-ai complacut, caci pana n-ai ajuns sa recunosti cele bune prin osteneala pentru ele nu cunosti uratenia celor rele in care ai trait ci ai crezut ca ele sunt bune. In zadar iti spuneau altii ca sunt rele - nu-i credeai, despre ele tu aveai parerea ta si nu erau multi care indrazneau sa-ti spuna ca gresesti si ca ele sunt rele. Traiai deci in intuneric; desi vedeai raul ce-l faceai prin faptele tale altora, nu-ti pasa, caci ii dispretuiai pe aceia. Socoteai ca numai tu si parerile tale au importanta. Privirea ti se largeste si vezi valoarea altora cand ai parasit faptele egoiste. Numai cand ai ajuns sa cunosti dulceata si largimea celor bune ti se descopera uratenia si ingustimea celor rele in care traiai. O reala comparatie intre cele doua moduri de viata nu poate face decat cel ridicat la modul cel bun, de aceea cel ce s-a ridicat la cele bune, lupta in mod hotarat sa nu recada in cele rele, dar sunt unii care nu fac aceasta. ˇ Pacatul sau raul este asezat ca un zid intunecos in fata mintii, de nu-L mai vede pe Dumnezeu si largimea tuturor in El. S-a asezat ca un zid despartitor de Dumnezeu, din care se raspandeste lumina explicativa peste toate. In acest caz, sufletul se goleste de un continut real; lumea insasi devine inexplicabila, strambata. ˇ De remarcat unirea intre lumina dumnezeiasca si sfesnicul omenesc al mintii. Mintea nu poate lumina daca nu are in ea pe Dumnezeu ca lumina, sau daca nu vine in ea lumina dumnezeirii; lumina dumnezeirii se face lumina mintii. Mintea inchisa lui Dumnezeu nu mai are in ea lumina reala, sau redusa la lumina ei nu mai vede decat pe omul care are si lumea in sine, deci o lumina ingusta care nu explica nici pe om, nici lumea. Dar daca mintea este facuta ca sfesnic al luminii dumnezeiesti, numai unita cu ea realizeaza ceea ce este propriu firi ei. Implinirea poruncilor aduce omului lumina lui Dumnezeu; implinirea lor ii pun in lumina celui ce le implineste importanta fiecarui om chiar de este dusman. Ii arata pe Dumnezeu care-l tine in existenta pe fiecare om, chiar daca nu face voia Lui. Implinirea acestor porunci largeste lumina cunoasterii celui ce le implineste sau lumina largita a cunoasterii il ajuta sa le implineasca. De aceea le-a implinit pilduitor Iisus Hristos. Lumina este una cu binele caci binele fiind totdeauna facut altora largeste orizontul celor cunoscute si valoarea lor. ˇ Cel ce voieste sa cunoasca de s-a salasluit Hristos in el, va cunoaste din gandurile lui caci cata vreme pacatul convinge inima lui, Dumnezeu nu s-a salasluit inca in el, nici Duhul Lui n-a aflat odihna in el. (Se da relatia dintre barbat si femeie ca chip al relatiei dintre Hristos si inima omului. Cat timp inima se simte atrasa de gandurile pacatoase, Hristos nu este in om, ca in femeia lui si cat timp Hristos nu este in om, nici duhul omului nu este odihnit caci pacatul il tine in agitatie, iar Hristos ii aduce odihna precum ii aduce femeii prezenta barbatului. Deci trebuie ca Dumnezeu sa se salasluiasca in om, ca omul sa savarseasca faptele in Dumnezeu, ca sufletul sa se elibereze de pacat caci ''Cel ce se lipeste de desfranata, este un singur trup cu ea, iar cel ce se lipeste de domnul, este un singur duh cu El.'' Astfel, toata starea contrara firii se numeste desfranata. (E contrar firii omului sa nu fie cu Dumnezeu, mai precis cu Hristos. Ea traieste in acel caz nu cu barbatul ei firesc, ci cu satana, care e vrajmas lui Dumnezeu. Traieste contrar starii care o face pe veci fericita, aratandu-i sensul adevarat al vietii.) Dar de se elibereaza sufletul si trece peste cele ce cauta sa-l impiedice in vazduh, ramane in Dumnezeu si primeste Duhul Lui, dupa spusa: ''Cel ce se lipeste de Domnul este un duh cu El.'' Hristos invata sufletul cum sa se roage, ca unul ce i se inchina lui neincetat si este lipsit de El, iar El ramane in suflet daruindu-i neincetat odihna, descoperindu-i cinstirile si darurile Lui negraite. ˇ Cerceteaza-te deci pe tine, frate ce lucru este al tau si mintea va afla care dintre ele rodeste lui Dumnezeu si care dintre ele se increde in pacat, cand ochii sunt rapiti spre placere, sau limba este biruita de vreo graba, sau inima ta se indulceste cu cinstirea omeneasca, sau urechile tale se bucura de vorbirea impotriva cuiva. Caci toate acestea sunt pagubitoare mintii, fiindca s-a scris in Levitic: ''Asa sa spui lui Aaron: Sa nu aduci pe altarul Meu din animale vreunul ce are vreo pata ca sa nu mori.'' (Lev. 22,18-20). Aaron este chip al mintii fiindca dusmania amesteca rautatea ei cu pretentia dreptatii, a poruncit ca sa se cerceteze inainte de a se aduce ceva lui Dumnezeu, ca sa nu moara. Iar a muri inseamna a cobori de la contemplare si a se nevoi cu cei ce voiesc sa intineze simturile ei. (Adam dupa cadere n-a mai putut manca din pomul vietii sau din curatie caci din acesta nu se poate hrani cineva decat ramanand unit cu Dumnezeu, izvorul vietii fara inceput si fara sfarsit. Dumnezeu, curatia, viata sunt una. Hristos a reintrodus firea omeneasca asumata de El ''in raiul ascuns'', in raiul nevazut, nu in natura vazuta, ci in planul trait spiritual. Intai a introdus firea asumata de El in raiul trait spiritual apoi va introduce si pe cei ce s-au unit cu El. Dar curatia la care a introdus firea sumata de El si apoi pe cei uniti cu El prin credinta, nu ce poate dobandi fara cunostinta Lui si a poruncile Lui si fara pazirea acestora. Caci in poruncile Lui una cu cuvintele Lui, este modul de viata al Lui ca om, conforma intru totul cu voia Lui dumnezeiasca.) ˇ Cel lucrator si iubitor de Dumnezeu trebuie sa fie atent la orice gand al sau si sa se sfatuiasca cu ele si sa le deosebeasca. Trebuie sa distinga de vin de la trup sau de la altceva caci pana ce domneste in vreunul din madularele lui cele contrare ale firii, inca nu e socotit ''fecioara''. ˇ Monahul trebuie sa stie ca sufletul are puteri indoite: parerea, inchipuirea si simtirea. (Parerea, inchipuirea au si ele o pretentie de cunoastere chiar daca nu cunosc realitatea adevarata. Simtirea este si ea intr-o legatura cu realitatea deosebita de subiectul ei.) Cele in care se manifesta viata sunt vointa si alegerea. Prin simtire se iveste in suflet patima care se uimeste in inchipuire (fantezia), iar din inchipuire se naste parerea. Apoi cugetarea cercetand parerea de este adevarata sau mincinoasa stabileste adevarul si prin acesta devine discernamant. De aceea si intelegerea vine de la a intelege si a deosebi adevarul. Iar ceea ce e distins si stabilit ca adevar, se numeste ratiune. In alt mod se cunoaste ca intaia miscare a mintii se numeste cugetare, iar cugetarea despre ceva ce aduce intelegerea si aceasta are drept continut intelesul care exprima legatura sufletului cu ceea ce intelege, care e viata lui - iar aceasta se numeste reflexiune. Reflexiunea largita produce gandul care este cuvantul launtric, pe care definindu-l zicem ca este miscarea nedeplina a sufletului ca dialog interior nerostit, din care provine cuvantul rostit. ˇ De cunoastem care sunt patimile sufletului si care ale trupului, ale inimii si ale mintii, biruim usor gandurile rele. Mandria este o boala a sufletului, slava desarta la fel precum si inchipuirea, deci toate cele asemanatoare sunt ale inimii iar ale mintii sunt parerea, nalucirea, prostia, umflarea - ale mintii conducatoare. Suflarile tulburi ale duhurilor rautatii vin asupra intelegerii si constiintei fie spre a le pricinui cununi, fie rusine, iar gandurile urate care fac mintea usor de robit si le atrag in prinsoare facandu-l pe om sa se inchipuie cand imparat cand capetenie ori arhiereu peste cetati si tari, stapan peste tabere si averi, ziditor de biserici si manastiri, case de oaspeti si spitale, sunt cele pe care le naluceste si le preschimba desertaciunea mintii in monahii iubitori de slava desarta si doritori de-a placea oamenilor si in cei ce se cugeta oameni mari. Ele sunt ganduri ce-si fac cuiburi in ei din lipsa de frica, din nepasare si lenevie caci de nesocotim poruncile lui Dumnezeu, revin in noi pacatele iertate mai inainte si se raceste inima prin retragerea harului si indata se trimit in ea mustele pacatului, ganduri viclene si patimase care murdaresc mintea conducatoare, tulbura inima si intuneca cunostinta. ˇ Este nevoie de lupta si de trezvie multa ca sa consimta mintea cu inima si cu buzele la ora rugaciunii ca sa nu maniem pe Dumnezeu, in loc sa-I slujim Lui sa amestecam in tamaia rugaciunilor noastre mirosul iute al gandurilor rele si sa afle jertfa rugaciunilor intinata ca a lui Cain. (Rugaciunile in care ne daruim intregi lui Dumnezeu, uitand de noi sunt o jertfa a arderii de tot daca nu amestecam gandul capacitatii noastre in care ne afirmam cu mandrie in fata lui Dumnezeu, sau o socotim ca o isprava a voii noastre. Taierea voii noastre e ca o moarte spirituala a noastra, ca o varsare a sangelui nostru.) Caci e cumplita si pierzatoare increderea ascunsa in gandurile necurate. Fiindca din ganduri se iveste pe incetul instrainarea de Dumnezeu. Caci cand omul consimte cu ele ca autor al lor, sunt socotite pacat. (Incantandu-ne de ganduri, ne incantam pe noi insine de capacitatea noastra de a le produce, deci ne mandrim in fata lui Dumnezeu. Ele se amesteca ca un miros urat in buna mireasma a rugaciunii care trebuie sa fie jertfa totala a noastra adusa lui Dumnezeu.) ˇ Deci i se cuvine monahului sa patrunda in sufletul sau ca sa afle sa judece, sa examineze, sa biciuiasca, sa alunge din mintea lui gandurile urate care sunt: jucause, fermecatoare, vanatoare, comunicative, ucigatoare. Caci sunt si in suflet tulburari si zgomote produse de ganduri rele si cetati ale relelor si ale puterilor vrajmase. ˇ De nu vom curati omeneste caile, tulburarile si zapacelile produse de gandurile rele degeaba ne vom osteni. Deci cand vom pleca genunchiul spre cerere si rugaciune, la Dumnezeu, sa luam aminte de nu cumva cel rau a rapit vasele noastre bune prin care slujim lui Dumnezeu. Iar vasele sufletului prin care slujim lui Dumnezeu sunt gandurile noastre. Daca acestea sunt rapite de vrajmasii nostri, prin ce vom sluji lui Dumnezeu? Nu are trebuinta Dumnezeu ca trupul si limba sa se roage, iar gandurile sa fie rapite si sa rataceasca risipite in afara. Voia lui Dumnezeu este ca gandurile, mintea si cugetarea sa fie indreptate catre El in chip neimpartit si in acest caz Dumnezeu nu se va desparti deloc de noi caci este in chip nevazut cu noi privind mintea, intelegerea si gandurile noastre, vazand cu cata ardoare il cautam, cum ne straduim sa luptam cu gandurile urate si rele si cum ne razboim cu intelesurile viclene; de cantam si ne rugam din tot sufletul. Caci stand in chip neobosit, cu hotarare, in chip cuminte si treaz la rugaciune indata sunt alungati demonii si ne incununeaza pe noi. Caci de ne vede indreptati prin gandurile noastre spre cautarea cu dinadinsul a lui Dumnezeu ni se arata si ne intareste, ne lumineaza sufletul, imbracandu-l cu frumusete negraita. Si astfel ne daruieste ajutorul Lui si toata biruinta, scapandu-ne de vrajmasii nostri nevazuti. Dar de ne vede lenesi, molatici, zabavnici si nepasatori, stand la rugaciune cu mintea adormita, isi retrage ajutorul de la noi si ne facem vas ce se misca pe mare fara carma, batut neincetat de valurile ispitelor, clatinati ca o trestie de orice vant. ˇ De voiesti sa scapi de visurile necurate si de nalucirile si inrauririle urate ale demonilor, nu te da pe tine somnului oprit de canonul privegherii. Caci in modul acesta ti se lumineaza mintea si-ti va straluci lumina cugetata in inima ta, iar demonii vor fugi de al tine plangand si tipand, iar sfantul inger te va imputernici impotriva patimilor pacatoase. (Dumnezeu, ingerii si demonii stau in jurul nostru si lucreaza diferit asupra noastra in sufletul nostru.) ˇ Agricultorul semanandu-si samanta asteapta inmultirea ei, dar daca va lucra impotriva vantului, intristarea ii va stapani inima pururea pentru pagubirea de seminte si pentru zadarnicia ostenelilor pe care le-a depus cu pamantul. ˇ Cel ce petrece pururea in inima lui, iese numaidecat din cele ale vietii trupesti caci umbland in duh, nu poate cunoaste poftele trupului deoarece acesta isi face calatoria in cetatea virtutilor. El are virtutile strajere la poarta vietii curate de aceea si uneltirile demonilor raman nelucratoare asupra lui. Sagetile dragostei lumesti ajung cel mult pana la ferestruicile firii. ˇ Gandurile mintii si miscarile inimii sunt cele ce incununeaza sau osandesc pe om. (Anima nu este goala, ea arata viata in gandurile bune sau rele exprimand intentiile si legaturile ei cu cele ce le cunoaste: cu lumea, cu Dumnezeu si gandurile ei aduc incununarea sau osanda chiar daca nu apuca sa le prelungeasca in fapte. Prin inima sau prin cugetarea sau simtirea ei se arata ca omul nu este singur, aceste ganduri de raman numai in legatura cu lumea sunt de la draci, iar de nu o vad pe aceasta ca ultima realitate, sunt de la Dumnezeu. Deci omul este prin inima lui in legatura cu ultimele izvoare ale binelui si raului. Dar pentru ca omul este cel ce primeste cu voia pe unele sau pe altele, el este incununat cand primeste gandurile bune de la Dumnezeu, sau este dus la chinuri cand primeste gandurile placerii egoiste, de la diavol. ˇ Monahul trebuie sa fie atent numai la sine si nu la lucrurile lumii, dar cand este atent numai la sine si nu la cele ale lumi, vrand nevrind da de Dumnezeu caci cu totul singur nu poate fi; iar de este atent numai la sine in legatura cu Dumnezeu, se va bucura de liniste, nu va fi atras cand de o pofta cand de alta si afectat de vreun necaz sau de altul, de o frica lumeasca sau de alta. Va avea in sine numai frica de Dumnezeu si aceasta ii va da liniste. ˇ Din fiecare virtute este pericol sa se nasca o patima indata ce omul slabeste gandul la Dumnezeu si se gandeste mai degraba la sine cu multumire pentru virtutea in care socoteste ca a inaintat sau cand o virtute a fost dusa din incredere de sine prea departe: de pilda, din prea mult post se poate naste lacomia pantecelui, din prea multa osteneala - lenevia. Smerita cugetare si masura in toate sunt doua mijloace care feresc virtutile de a deveni pricini ale unor patimi contrare. ˇ Lupta cea dupa Dumnezeu este intru osteneala si in sudoarea ascunsa a inimii fata de gandul care te apasa ca sa nu lase sageata lui sa raneasca inima ta. ˇ Cel ce se linisteste trebuie sa se cerceteze in toata clipa, de a trecut peste cei ce-l tin in vazduh si de s-a eliberat de ei avandu-i inca in jur. Caci cata vreme este supus robiei lor, inca nu s-a eliberat. De aceea osteneala trebuie sa dureze pana ce se arata mila. ˇ Ia aminte la tine cu amanuntime ca sa te probezi in tot ce voiesti, graiesti, te intalnesti cu cineva, mananci, bei sau dormi, de este dupa Dumnezeu si abia atunci sa te hotarasti sa faci. Deci sa faptuiesti totul cum se cuvine inaintea lui Dumnezeu si astfel marturiseste-te in toate lucrurile tale inaintea lui Dumnezeu ca sa ai multa legatura cu El si indrazneala in rugaciune. (Inainte de a face orice lucru, sa ne gandim de este dupa voia lui Dumnezeu si care este adevarata pricina sau motiv care ne indeamna sa-l facem. Sa marturisim aceasta deschis in fata lui Dumnezeu despre orice vorba sau fapta, intalnire, mancare sau odihna, la ce-ti vine in gand spre implinire. Sa nu pornesti la nimic fara a te gandi inainte de este sau nu cu voia lui Dumnezeu ca sa nu-ti para rau dupa ce ai savarsit fapta. Aceasta inseamna sa fii in dialog cu Dumnezeu privitor la orice lucru, nu numai dupa ce l-ai facut, ci inca inainte de-al face. Sa nu te lasi condus numai de gandul personal ce-ti rasare in minte, sa nu te simti singur nici o clipa. Daca Dumnezeu vede inainte ce ai sa faci, intreaba-L pentru orice lucru pe care te gandesti sa-l faci si facand asa esti in permanenta relatie cu El si vei fi cu indrazneala in tot raspunsul ce i-l vei da pentru faptele savarsite. ˇ Viclenii draci se silesc asupra noastra neincetat si ca niste strajeri iau aminte la lucrarea noastra iscodind ce gandim noi, ce iubim si la ce ne silim, si astfel cunoscand ei spre ce inclinam, la aceea ne si silesc pe noi. Ca mai intai ne lupta gandurile patimilor facandu-ne vinovati intai de ganduri si pentru aceste ganduri cauta dracii pricina la noi. De aceea mai mult din vointa noastra cadem in pacat. Dracii nu ne pot sili la ceea ce noi nu voim si nu primim, iar ei cunosc ca nu-i vom asculta, ci mai intai ne incearca putin sa vada cu ce patima ne impacam, apoi mestesugeste asupra vointei si a poftei noastre, iar invoirea la patima se face din voia noastra. Cursele sunt bantuiala cea din pofte si ganduri spurcate; acestea sunt usile dracilor si ale patimilor prin care intra in noi robindu-ne. Pricinile intrarii dracilor mai sunt: somnul cel mult, imbuibarea si multa bautura. Mai intai bat la usa inimii punand ganduri pe ascuns ca niste talhari, fie ca este strajer fie ca nu, adica fie ca le primim, fie ca nu. Daca le primim incep a tocmi patima si a ne sili spre ea, iar de vom goni pofta si gandurile spurcate avand mintea surda si muta catre acestea, atunci nu ne mai pot dracii vatama. Multe feluri de curse ne intinde vrajmasul: uitarea, iutimea, ignoranta, iubirea de sine, iubirea de indulcire, imbuibarea, curvia, neindurarea, vorbaria, trandavia, imputinarea cu sufletul, pizma, ura, fatarnicia, viclenia, cartirea necredinta, iubirea de agoniseala caliceasca (strangerea de carpe, petece, harburi, etc.), indoiala, iubirea de stapanire peste altii, a place oamenilor, rasul, nepasarea si uitarea. Dupa ce seamana parga rautatii, ne tulbura cu viforul cel mare, adica cu gandurile curviei, hulei, etc. neincetat ca sa-i infricoseze pe cei ce se nevoiesc si astfel sa arunce monahul in deznadejde ca sa nu se mai roage si sa se nevoiasca. De nu reusesc aceasta atunci nascocesc alt mestesug cautand ca facerea binelui sa ne fie prilej de slava desarta. Ne indeamna apoi a intocmi intrebari duhovnicesti cu fratii, a face indulciri cu mancaruri si bauturi, la odihna si la altele sub cuvant ca facem bine. Deci putin cate putin, fara ca noi sa bagam de seama, ne intuneca mintea aruncandu-ne astfel in bratele curviei, iar daca nici aceasta nu ne doboara, ne fac naluciri noaptea, pornesc oameni impotriva noastra si chiar ei insisi se ridica cu mare infricosare asupra noastra. Dar ostasul lui Hristos nu baga in seama aceste ispite, ci le rabda socotindu-le trecatoare. Inca si altfel ne lupta si anume, cu inaltarea mintii facandu-ne sa credem ca suntem ceva, fiindca dracii sunt ca vanatorii alergand de colo unde vad ca este vanat. Se reped unde vad partea slaba a sufletului si nu se departeaza nici nu slabesc pana nu ne arunca in groapa. ˇ Din imprastierea gandurilor se face intunecarea mintii, iar din aceasta caderea in pacat apoi deznadejdea, moartea si chinul vesnic. ˇ Zburdarea sufletului se face din umblarea printre smintelile lumesti, deci ni se cade a fugi ca de foc de acestea si a ne cerceta gandurile ca prin pazire sa scapam de faptele cele rele. De vom lasa mintea sloboda la desertaciuni, atunci se trezesc si patimile una cate una. Drept aceea, trezeste-te cu mintea si cauta un loc care sa fie de plangere, netrebnic oamenilor si departat de lume. Viata ta este pentru plans, asemanatoare dobitoacelor, caci in pustie chiar de vei si pofti vreun lucru din cele ale lumii, nu-l vei afla si vei fi astfel fara de cadere din pricina departarii caci numai prin departare de cele ale lumii - in pustie se sting patimile.
|
Daca iti apare vreun gand in minte, trebuie sa-l cercetezi spunandu-ti: ''Unde ca sfarsi acest gand? Va sfarsi in gheena.'' Si astfel gandul te va parasi lasandu-te linistit. Deci fa cu toate gandurile la fel: indata ce apare un gand cerceteaza-l si de este rau, taie-l degraba. ˇ Canonul tau sa fie luarea aminte la gandurile tale si sa ai frica lui Dumnezeu spunandu-ti: ''Cum ai petrecut timpul trecut? Ma voi pocai macar acum caci s-a apropiat iesirea mea si voi rabda pe aproapele meu si incercarile venite de la el pana ce va face Domnul mila Lui cu mine ducandu-ma la starea neminierii scotand din mine pizma - puiul diavolului. Petrece putinele zile ce ti-au mai ramas cercetandu-ti gandurile si impotrivindu-te celor ce-ti aduc tulburare. ˇ Sa ai incredere ca vei primi cele cerute, dar luandu-le, pazeste-le ca sa ramana harul la tine, caci multi au luat, dar dupa ce-au luat au cazut n-au pazit cu frica ceea ce-au primit. ˇ A-si pazi cineva inima inseamna a avea mintea treaza si curata cand este razboit. Caci mai intai aluneca in nepasare gandul si cand vrajmasul vede nepasarea, indata aduce razboiul. De vrei sa afli daca gandul ce rasare este dusman sau prieten, lasa rugaciune si intreaba-l: ''Esti de-al nostru sau al dusmanilor? Si-ti va spune adevarul. Predarea vine din negrija deci, insa sa nu te impotrivesti caci aceasta doresc ei si nu vor inceta sa te razboiasca, ci alearga la Dumnezeu aruncand inaintea Lui neputinta ta caci El va putea nu numai sa-i departeze, ci chiar sa le ia puterea de a lucra. (Supunandu-te ispitei lor, ramai in planul gandurilor finite al aprinderii pentru ele, dar alergand la Dumnezeu, ridici inima din planul lor punand-o in comuniune cu adancul infinit si iubitor de Dumnezeu. Numai venind insasi Dumnezeu in intampinarea ta cu infinitatea Lui, te ajuta sa te desprinzi de planul celor finite care-ti promit satisfactiile inguste ale unui egoism despartitor. Dumnezeu va putea astfel sa te departeze de cele finite, de finitul despartitor al demonilor si al gandurilor patimase insuflate de ei in constiinta si le ia puterea asupra ta. Chiar constiinta trezita a neputintei tale te deschide infinitatii Lui caci pui in comparatie neputinta ta cu puterea infinita a Lui, ba chiar traiesti aceasta deosebire intre ele, le traiesti simultan pe amandoua fara sa le desparta, ci constiinta ta umilindu-se de elanul iubirii cuprinzatoare a Lui.) ˇ Se cere a nu-ti lasa mintea sa fie luata de sub stapanirea ta de oarece ganduri, caci atunci nu mai esti liber in intregime odata ce o parte de tine - mintea - este scoasa de sub voia ta. A aduce mintea la locul ei este a o aduce la postul de straja in fata lui Dumnezeu ca un ostas care sta de straja in fata Imparatului. Atunci esti stapan pe ea si pe ea si pe tine, atunci se revarsa in tine darurile Lui, viata Lui, iubirea Lui generoasa opusa egoismului patimas. ˇ Cel ce cunoaste ce a voit sa faca, venind in cetate, aceea se straduieste sa o si faca in inima lui neabatandu-se la altele pentru ca altfel cade de la ceea ce cauta. ˇ Daca nu iei aminte la tine, daca esti imprastiat in tot felul de lucruri nu te poti intalni cu Dumnezeu si nu poti prinde ajutorul ce ti-l da spre sporirea ta duhovniceasca. Un astfel de om nu are smerenie caci mu se intalneste cu marimea puterii lui Dumnezeu in taina fiintei sale. ˇ Gandul si judecata mintii implica o preferinta pentru bine sau pentru rau, de aceea poate exista si o judecata sucita, serpuita in ascuns, dar care-si da la suprafata o aparenta de dreptate, de logica. Chiar cel ce o formuleaza isi da in parte seama ca judecata lui, la aparenta dreapta, este in ascuns inselatoare si sucita. Parintii duhovnicesti ai Rasaritului au fost foarte preocupati de mijloacele prin care pot fi deosebite aceste judecati sucite de cele drepte. ˇ Osteneste-te intru durerea inimii sa agonisesti caldura si rugaciunea caci ceea ce le alunga este uitarea, iar aceasta se naste din negrija. Cat priveste paza simturilor, sa stii ca tot darul se da prin osteneala inimii. ˇ Trezvia si veghea este atentia neincetata la tine ca sa nu intre nici un gand indoielnic in privinta calitatii lui. Dar este si o constiinta continua a prezentei lui Dumnezeu unita cu rugaciunea caci numai din puterea sa omul nu poate sa ramana in aceasta trezvie in mod neincetat. Trezvia nu este numai o atentie cu scop negativ de neprimire a gandurilor necuvenite, ci mai ales o lucrare pozitiva; o atarnare necontenita a gandurilor de Dumnezeu, iar aceasta nu se sustine nici ea cu puterea noastra, ci are la baza ei un sentiment de raspundere pe care nu ni-l impunem numai noi, ci este sustinut in noi mai ales de Dumnezeu. In sentimentul responsabilitatii traim relatia justa intre noi si Dumnezeu, traim pozitia noastra adevarata sau suntem constienti de ceea ce suntem de fapt noi. Nu te poti cunoaste daca nu te situezi exact unde esti, cum e cazul cu cei ce nu stiu de Dumnezeu, caci a sti ce esti inseamna a cunoaste relatia ta cu supremul izvor al existentei tale ˇ Uitarea este ca o luare in prinsoare de patimile sau de duhurile nevazute care le aprind caci cel ce uita de sine este tarat de patimi si aceasta este una cu constiinta dependentei absolute a omului de Dumnezeu Cel personal si deci cu smerenia, cu realizarea sau intelegerea pozitiei sale adevarate in cadrul realitatii. Iar constiinta dependentei de Dumnezeu este ca un foc continuu care-l tine pe om treaz, este ca o ardere spirituala continua. ˇ Deci daca vrei sa te izbavesti de uitare si de luarea in robie, nu poti altfel decat castigand focul duhovnicesc care le topeste pe toate. Focul acesta il castiga cineva prin dorul de Dumnezeu. Frate! Daca inima ta nu se osteneste cu durere sa-l caute pe Domnul nu vei putea nicidecum spori! ˇ Pazirea inimii de toate simtirile si cugetele superficial placute care stau sa fure in fiecare clipa, este o durere continua ce i-o impui, dar nu in suportarea ei este totodata o bucurie mai inalta. ˇ Frate, ostasii buni se deprind si in timp de pace totdeauna in mestesugul razboiului caci nu se cuvine ostasului sa iscodeasca in vreme de incercare, caci s-a spus: ''M-am pregatit si m-am tulburat'' (Psalmi 118,60). Nu fi nepasator fata de patima care te-a biruit, nici fata de alta caci Parintii spuneau ca nepasarea pierde cu totul roadele monahului. Omul trebuie sa aiba grija in privinta razboiului pana la cea din urma suflare ca sa nu cada in cursa intinsa de preavicleanul vrajmas pe care sa-l alunge Domnul de la noi cu Duhul gurii Lui. ˇ Daca intra gandul nu te tulbura ci afla ce voieste sa-ti faca si lucreaza impotriva lui fara tulburare chemindu-L pe Domnul, caci nu in intrarea talharului in casa sta raul, ci jefuirea celor din casa. Iar de iese cu necinste, slava este a stapanului casei, iar necinstea a celui care a iesit fara sa ia nimic. Cand vine Domnul in pamantul Iudeii, adica in inima omului, El scoate dracii; striga deci prin urmare catre El ca macedonienii catre Pavel: ''Treci prin Macedonia si ajuta-ne'' si ca apostolii: ''Stapane, mantuieste-ne ca pierim'' si El se va scula, va certa vanturile cele gandite si ele se vor linisti. ˇ Fiindca ai zis: ''nu ma folosesc de dulgheria mea'', crede-ma frate, ca tu nu stii de te folosesti sau nu, ci isi bat joc dracii de tine aratand gandului tau ceea ce voiesc, spre a-ti implini voia ta si a nu o asculta pe cea a parintilor tai. Caci cel ce voieste sa stea in adevar intreaba pe Parinti de se foloseste sau nu, si crede ceea ce spun ei, facand astfel ceea ce-l foloseste cu adevarat. ˇ Raul consta intr-o rasturnare de valori acoperita abil de minciuna. Binele este prezentat drept rau, iar raul este imbracat in mantia stralucitoare a binelui; patimile care descompun viata, ca pricinuitoare de viata, virtutile care-l imbogatesc pe om saracindu-l, taria stapanirii de sine ca slabiciune, lasarea in seama maniei - ca tarie. Raul nu-l poate castiga pe om decat mascandu-se in bine, el nu poate castiga decat dandu-se drept bine. El traieste in minciuna de aceea viata care o da este si ea mincinoasa, un sir de spasme ale placerii, continuitatea unui chin. ˇ Iertati-ma pentru Domnul caci vorbesc in prostie. Domnul a spus ucenicilor Sai: ''Acum nici voi nu intelegeti?'' ˇ Dreapta socoteala consta in a lucra cineva dupa masura sa, caci cand omul face ceva peste puterile lui nu poate continua mult. Iar Dumnezeu nu cere nimanui ceva peste puterile sale. Fa deci dupa puterea ta si cunoaste-ti slabiciunea. ˇ Cel ce din graba si nu din dispret pierde un lucru fara sa vrea, este osandit si el? Unul ca acesta trebuie sa se ocarasca pe sine si sa ceara de la Dumnezeu iertare ca unul ce a fost fara de grija. (in aceasta se arata ca lucrurile nu sunt de la noi, ci daruri ale lui Dumnezeu si dispretuindu-le noi, Il dispretuim pe cel ce ni le-a daruit. Multe din ele poarta insa intiparite si munca semenilor nostri si astfel ii dispretuim in acelasi timp si pe ei in efortul lor prin neglijenta noastra.)
|
Cei ce voiesc sa slujeasca cu sinceritate lui Hristos, inainte de orice, trebuie sa aiba grija de a-si alege dupa sfaturile parintilor si prin constiinta lor proprie, locurile, felurile de viata, chipurile de virtute si indeletnicirile potrivite cu ei insisi. Caci nu toti pot duce o viata cenobitica din pricina lacomiei, dupa cum iarasi nu toti pot trai in sihastrie din pricina caracterului lor irascibil. Fiecare dar sa cerceteze care ii este viata cea mai potrivita. ˇ Observand din curiozitate faptele bucatarului, l-am vazut purtand o mica tablita ce-i atarna la cureaua cu care era incins si pe care am aflat ca-si insemna gandurile din fiecare zi, pe care apoi le marturisea pastorului. Dar nu numai pe acesta l-am vazut procedand astfel, ci si pe multi altii, caci precum am auzit, asa le-a poruncit lor staretul. ˇ Lupta-te neincetat cu propria-ti cugetare ca, risipita fiind aceasta, sa o aduni pe cat poti in sine. Dumnezeu nu cere de la incepatori rugaciune nerisipita. Nu deznadajdui cand atentia iti este furata spre altceva, ci persevereaza pururea chemandu-ti mintea sa intre in sine. ˇ Numai cel adunat in sine vede dincolo de sine si respectiv dincolo de aparentele lumii. Minunea celor de dincolo se vede numai prin mintea adunata in ea insasi, pentru ca prin ea sunt transparente si pentru ca infinitatea lor se aseamana cu indefinitul mintii intrand astfel cu usurinta in legatura cu el. ˇ Aduna-ti mintea si nu iubi deloc a te arata pentru a te putea desprinde de cele pamantesti caci dracii se tem de adunarea mintii cum se tem hotii de caini. (Priveste cu atentie in inima ta uitand de toate si cerceteaza de e intinata si din ce cauza, ce fel de patimi sunt in ea pentru care trebuie sa ceri iertare, sau de poti vedea prin curatia ei transparenta pe Dumnezeu. Dracii se tem de mintea adunata in inima pentru ca astfel il vedem pe Dumnezeu si traim legatura cu El, de care e lipita atat de tare ca nu mai poate fi furata de ei.) ˇ Nesimtirea fie in trup, fie in suflet este o letargie care prin durata bolii si a nepasarii, a trecut in fire. ˇ Impietrirea este o cugetare amortita, o fiica a gandurilor patimase ce au pus stapanire pe om(a prejudecatilor), o inghetare a ravnei, un lat al barbatiei, o necunoastere a strapungerii inimii, o poarta a deznadejdii, o maica a uitarii si dupa nastere, o fiica a fiicei sale. (Uitarea naste nesimtirea, iar nesimtirea odata nascuta, naste la randul ei uitarea. E ceva obisnuit patimilor ca facand pui, acestia le nasc la randul lor pe ele, adica se maresc ele insesi prin puii care-i nasc. Nesimtirea si uitarea sunt reciproc maici si fiice, iar uitarea e lepadare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut si de viitor, isi reduce viata la clipa de fata, se intuneca din pricina lipsei de orizont. Nehranita de amintirea trecutului si de gandul la viitor, viata clipei slabeste, trece ca un abur in nimic, e mai mult moarta. Moartea unui astfel de om se arata si in faptul ca traieste lenes din prejudecati, din ramasite sau din ganduri ce vin de la altii care staruiesc moarte in el fara sa le mai dea el viata, gandindu-le si prelucrandu-le el insusi. Filozofia lui este fixa si rigida; ea nu se mai adapa din viata in continua miscare. El nu mai gandeste, nu mai vibreaza din adanc, mintea lui este inerta.) ˇ Impietritul este un filozof neintelept care se osandeste pe sine insusi voind sa se arate invatator altora, orator care se condamna pe sine insusi prin vorbele pe care le rosteste, orb care pretinde ca-i invata pe ceilalti sa vada ceea ce nici el nu vede. Vorbeste despre felul vindecarii unei rani in timp ce nu inceteaza sa si-o scarpine pe a sa; vorbeste impotriva bolii dar nu inceteaza sa manance cele ce-i sunt vatamatoare; se roaga sa fie eliberat de pacat pentru ca indata sa se intoarca la patima sa. ''Fac raul'' striga el, insa cu osardie continua sa-l faca. Se roaga cu gura impotriva patimii, iar trupul nu-l lasa sa lupte contra ei. Filozofeaza despre moarte dar se poarta ca si cum ar fi nemuritor, suspina sa se desparta de trup, dar doarme ca si cand ar fi vesnic. Predica infranarea, dar se straduieste sa-si satisfaca lacomia. Fericeste ascultarea dar e cel dintai care o ignora. Citeste despre infricosata judecata si incepe sa zambeasca, citeste despre slava desarta si chiar in timpul lecturii se umple de ea. Se pregateste pentru priveghere, dar indata cade intr-un somn adanc; lauda rugaciunea dar fuge de ea ca de-un bici. Lauda pe cei lipsiti de rautate dar nu se rusineaza sa tina minte raul si sa se lupta pentru o zdreanta. Infuriindu-se, se amaraste si din pricina ca s-a amarat din nou se infurie, si cu toate ca este de doua ori biruit, este atat de impietrit incat nimic nu simte. Saturandu-se se caieste si dupa putin timp, adauga alta saturare. Fericeste tacerea, dar o lauda prin vorbarie. Invata despre blandete dar se manie chiar in timp ce invata despre ea. Trezindu-se din somn suspina parandu-i rau dar lasandu-si capul pe perna iarasi se supune patimii. Ocaraste rasul si invata zambind despre plans. Inaintea oricaruia se acuza pe sine de slava desarta si semetie, dar prin aceasta dezaprobare se slaveste pe sine. Priveste patimas la fete si vorbeste despre neprihanire; petrecand in mijlocul lumii lauda pe cei retrasi in pustiu nerealizind cat de mult se face singur de rusine. Slaveste pe cei milostivi dar cum ii vede pe cei saraci ii ocaraste; se osandeste pururea pe sine insa nu voieste sa aiba constiinta raului savarsit, ca sa nu zic ca nici nu poate. ˇ Este o lupta a omului cu sine insusi, o continua contradictie, niciodata deplin depasita; ea este proprie celui impietrit in sensul ca se complace cu voia in aceasta stare. Aceasta boala este prezentata intr-un grad mai mare sau mai redus la fiecare si de aceea este mereu un astfel de om amenintat sa cada tot mai mult in ea. Impietrirea creste cu prelungirea si sporirea pacatului, este o invartosare crescanda a firii. Ea inabusa toate pornirile spre bine si spre eliberare, omoara orice zvacnire de viata adevarata traind in felul acesta o moarte din ce in ce mai adanc intiparita si atotstapanitoare. Aceasta trebuie lovita puternic si mereu ca sa fie ea insasi distrusa, ca firea sa se trezeasca prin durere din somnul ei de moarte. De aici reiese trebuinta asprei nevointe, bunavointa trecatoare, trezita a celui cazut in aceasta moarte nu are putere sa-l elibereze de nesimtire. Plansul indurerat e cel mai puternic leac impotriva ei. ˇ Mintea intunecata de murdarii nu poate scapa de uitare si intelepciunea nu-si poate deschide ei usa sa. ˇ ''Cei ce au legamant cu mine, vazand morti, rad, stand la rugaciune sunt cu totul invartosati si intunecati; vazand Sfanta Masa raman nesimtiti, impartasindu-se de Dar se poarta ca si cand ar gusta paine simpla, vazandu-i pe cei strapunsi la inima rad de dansii. Am invatat de la tatal care m-a nascut pe mine sa omor toate cele ce se nasc din barbatie si osteneala. Eu sunt maica rasului, hranitoarea somnului, prietena imbuibarii, nu sufar dojana si sunt impletita cu evlavia mincinoasa. ˇ Nesimtitor, insensibil, indolent este acela care are acest dezgust si aceasta lancezeala interioara de care vorbesc Parintii, incat se poate spune ca este inveninat de o otrava rece care secatuieste si ucide sufletul. (nesimtire morala, trandavie intelectuala) ˇ Ceea ce-ti aduci aminte, fa! Si ceea ce nu-ti aduci aminte ti se va descoperi si nu vei preda cugetarea fara discernamant uitarii prin uitare. Uitarea de sine n-are nici o putere, dar se intareste prin neglijenta si nepasarea noastra; uitarea rupand legatura prezentului cu trecutul din pricina alipirii patimase de placerile prezente, slabeste chiar adancimea si intensitatea vietii prezente prin care nu e fructificata constient de amintirile faptelor trecutului. ˇ Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este si se cunoaste ca fiind indeosebi cunoastere sigura a voii dumnezeiesti in orice timp, loc si lucru. Dreapta socoteala este constiinta nepatata si simtirea curata. ˇ In toate nevoile sa apelam imediat, dupa Dumnezeu, la propria constiinta ca la un indreptar si ca la o calauza pentru ca stiind din ce parte vine suflarea vanturilor, dupa ele sa intindem si noi panzele. (Corabia se scufunda uneori din pricina valurilor dinafara, alteori din pricina poverii dinauntru. Noi de asemenea ne pierdem uneori prin pacatele noastre cu fapta, alteori pierim prin gandurile dinauntru, dar mai cu grija trebuie sa fim fata de ganduri.) ˇ Cand izbutesc diavolii sa infranga sufletul si sa rastoarne lumina mintii nu mai e in noi nenorocitii nici trezvie nici discernamant, nici socotinta sau rusine, ci tocire, nesimtire, nedeosebire si orbire. ˇ Nu putina nevoie avem de trezvie cand trupul este bolnav, caci dracii vazandu-ne zacand neputinciosi din pricina slabiciunii, mai mult ne inteapa cu sagetile lor. de bolnavii din lume se apropie dracul maniei si al hulei, de cei ce s-au retras din lume, daca au totusi din belsug cele de trebuinta, se apropie dracul lacomiei pantecelui sau al curviei, iar de sunt locuri lipsite de orice mangaiere si pricinuitoare de nevointe, le intinde curse stapanul trandaviei si al nemultumirii. ˇ Am vazut cum fiara curviei inmulteste durerile celui bolnav si chiar in timpul bolii ii sadeste simtiri necuviincioase si ii provoaca scurgeri. E mai mare mirarea sa vezi cum zburda si se indraceste trupul cu toate ca se afla muncindu-se in dureri cumplite. I-am vazut apoi pe altii zacand si fiind mangaiati pe patul insusi de lucrarea dumnezeiasca sau de strapungerea inimii si prin aceste mangaieri departand de la ei durerile, incat se aflau ca unii care n-ar mai fi voit sa se izbaveasca de boala niciodata. Si iarasi am vazut pe altii chinuindu-se, dar izbavindu-se de boala ca printr-o certare si l-am slavit pe Cel ce prin lut curata lutul. ˇ Daca cuvantul meu are vreo oarecare credibilitate si mai ales daca voiti sa-mi urmati sfatul, trebuie sa stiti ca pentru a respinge atacul miilor si zecilor de mii de vrajmasi este bine sa nu fim schimbatori si a nu ne imprastia ticalosul nostru suflet in toate partile caci chiar de ne-ar fi adunate toate puterile si inca ne va fi cu neputinta sa patrundem si sa biruim toate vicleniile lor. ˇ Greu este sa invingem gandurile furisate in noi care provin din amintirea pacatelor de mai inainte, iar cei ce nu inceteaza sa adauge la ele au deznadajduit de ei insisi sau nu s-au folosit cu nimic din lepadare. Totusi stim ca Dumnezeu toate le poate si nimic nu-i este Lui cu neputinta. ˇ In privinta succesiunii patimilor, nu exista o ordine sau o intelegere intre cele fara intelegere, ci o totala neoranduiala si nestatornicie. Legatura intre ele, trecerea de la una la alta are ceva neregulat, haotic, aleator, pentru ca toate pornesc din acelasi hau de intuneric pornit spre rau; ele ies impreuna, sunt legate intre ele. ˇ Dupa cum atunci cand scoatem apa din fantana, ni se intampla sa scoatem fara sa bagam de seama si cate o broasca, la fel cand lucram virtutile, de multe ori lucram si patimile in chip nevazut cu ele. Daca rautatea ar iesi la iveala goala in viata noastra, neacoperita de inchipuirea vreunui bine, omul nu s-ar mai porni de la sine spre ea. ˇ Cel ce nu cunoaste cursele si mestesugirile vrajmasului este sfasiat cu usurinta si cel ce nu stie pricinile patimilor, lesne cade. Priceperea amestecata cu simplitatea este un lucru dumnezeiesc, adica o virtute desavarsita. Daca prima se desparte de cealalta devine viclenie, iar a doua - prostie. Prima face rau, a doua se lasa usor amagita. Unirea lor a cerut-o Hristos: ''Fiti intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii.'' Prin multe moduri si prin toate ne lupta vrajmasul de aceea cel ce voieste sa se izbaveasca, trebuie sa aiba ochi multi. ˇ Mai presus de fire sunt: fecioria, nemanierea, smerita cugetare, rugaciunea, privegherea, postul, strapungerea neincetata a inimii. ˇ Strajuirea gandurilor inseamna a alunga diferitele ganduri si atacuri prin rugaciune, iar pazirea mintii inseamna a pastra mintea nerobita si nedespartita de pomenirea lui Dumnezeu; si precum este mai inalta mintea decat gandul, pe atat si pazirea ei este mai grea si mai de trebuinta. Caci minte numim iarasi puterea noastra intelegatoare si oarecum ochiul sufletului nostru, iar gand - lucrul vazut de minte si intiparit in ea. Si pazirea mintii este pastrarea ei in stare de refuz al oricarui atac, care e cea dintai lucrare voluntara a ei. Strajuirea gandurilor este respingerea celor intiparite prin lucrarea ei voluntara. ˇ Fiecare clipa a timpului este data pentru un anumit lucru al nostru; cand facem acel lucru la momentul randuit lui, atunci putem trai viata noastra dupa mai inainte randuirea lui Dumnezeu, adica in chip placut Lui, sau sfintit. Trebuie sa aflam acordul intre momentele timpului si momentele vietii noastre. Exista armonii mai inainte stabilite intre unele si altele pentru normele si sanatoasa dezvoltare a vietii noastre. Timpul nu este un gol pe care sa-l putem umple cu orice, ci el este corelativ cu vietile omenesti. Exista in el armonii potentiale cu desfasurarea vietii noastre, aceasta pentru ca viata noastra insasi este facuta ca sa se ritmeze cu un timp al ei. Noi putem sa ne desfasuram viata si in raspar cu timpul dar aceasta nu e o normala dezvoltare a ei. In gasirea acestei armonii se arata din nou darul discernamantului; trebuie sa stii pentru care moment al timpului se potriveste un moment al vietii tale caci numai atunci potentele fiintei noastre se actualizeaza deplin si armonios. Fiecare clipa a timpului este potrivita pentru alta potenta a fiintei noastre, iar potentele acestea fac si ele un tot. Clipa inseamna tot ansamblul de imprejurari care cere de la noi un anumit lucru. Pe langa aceea, acordul acesta depinde de o deplina curatie de patimi. Numai aceasta da o vedere deplin clara si o putere de a ne conforma cu ceea ce ne cere clipa. ˇ Deci sa nu cautam inainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru) amagindu-ne dintr-o pornire a mandriei; sa nu cautam iarna cele ale verii; nu in samanta - snopii, pentru ca timpul semanatului cere osteneli si timpul secerisului aduce haruri negraite, iar de nu facem asa, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele ale timpului. (Negustorii necercati in lucruri mari isi pricinuiesc multe pagube, dar in lucrurile mici inainteaza repede pentru ca fiecare lucru isi are randul lui si fiecare vietuire isi are randuita vremea ei.) ˇ Cand ne stau in fata rele pe care nu le putem ocoli trebuie sa le cantarim si sa alegem dintre ele pe cele mai putin vatamatoare. ˇ In toate lucrurile savarsite si in toate felurile de vietuire, fie intru ascultare, fie intru neascultare, fie vazute, fie gandite, acesta sa-ti fie dreptarul - daca sunt dupa Dumnezeu. De pilda: daca savarsind un lucru oarecare nu castigam mai multa smerenie decat cea pe care o avem, nu socotesc ca-l savarsim cu voia lui Dumnezeu, fie mic fie mare. (Cerceteaza cu de-amanuntul, caci toti putem cunoaste daca place lui Dumnezeu lucrul pe care-l facem.) ˇ Vazduhul curatit de nori arata soarele stralucitor, iar sufletul eliberat de gandurile rele ale pacatelor faptuite mai inainte, prin lupta neobosita, vede numaidecat pe Dumnezeu. Obsesia patimilor este aducerea aminte involuntara a pacatelor de mai inainte. Cel ce se nevoieste o impiedica sa inainteze la fapta, invingatorul desfiintand pana si atacul (momeala). Mintea este mereu atarnata in chip patimas de amintirea pacatului si de chipul ingustat si opac al faptei pacatoase savarsite. ˇ Putin foc curateste toata materia, precum o spartura mica nimiceste toata osteneala. Pazeste-te de cele asa-zis mici ca sa nu cazi in cele mari! ˇ Exista un asa-numit inaintemergator al duhurilor care ne ia in primire indata ce ne desteptam din somn si intineaza primul nostru gand; deci, tu da parga zilei tale Domnului, caci ea va fi a celui ce o ia mai inainte. Un lucrator prea bun al Domnului mi-a spus un cuvant vrednic de ascultat: ''Cunosc drumul intreg al zilei mele de dimineata.'' ˇ In ce chip doreste cerbul insetat izvoarele, tot astfel doresc monahii sa cunoasca ceea ce este bineplacut lui Dumnezeu pentru a o urma cu toata inima si sa afle numai ceea ce este conform cu aceasta voie, ci si ceea ce este conform cu aceasta voie, ci si ceea ce-i amestecata cu semanaturile dracilor, si cu atat mai mult pe cea vadit potrivnica. Despre aceasta cuvantul nostru are, cu adevarat multe de spus si anevoie de talcuit. La fel doreste calugarul sa cunoasca ce lucruri trebuie sa se faca mai presus de toate si fara nici o amanare potrivit celui ce a spus: ''Vai celui ce amana zi dupa zi si timp dupa timp.'' (Sirah 9,8); de asemenea, care trebuie facute cu blandete si cu chibzuinta, cum bine zice cel ce a spus: ''Cu povatuire se face razboiul.'' (Pilde 24,6) si iarasi ''Toate cu bunacuviinta si dupa randuiala.'' (I Cor. 14,40). Nu tuturor, cu adevarat, nu tuturor le este dat a cunoaste indata si cu buna deslusire lucruri atat de greu de patruns caci chiar David, purtatorul de Dumnezeu si cel care avea pe Duhul graind intru dansul se ingrijora spunand: ''Greselile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele, Doamne izbaveste-ma!'' ˇ Toti cei care voiesc sa cunoasca deslusit voia Domnului trebuie ca mai intai de toate sa si-o omoare intai pe a lor si rugandu-se cu credinta si cu simplitate nefortata si intreband intru smerenia inimii parintii sau fratii, sa primeasca cu cuget neindoielnic sfaturile acestora chiar daca cele ce li se spun ar parea potrivnice si nelalocul lor (nefiresti, neadaptate situatiei) si chiar daca cei intrebati n-ar fi oameni duhovnicesti. Caci nu e nedrept Dumnezeu ca sa lase sa fie amagite sufletele care s-au smerit pe ele prin incredere si simplitate, acceptand si punand mai presus de stiinta lor sfatul si judecata aproapelui, chiar daca cei intrebati ar fi ca niste animale necuvantatoare. Ei stiu ca Cel ce graieste prin ei este insa Cel nematerial si nevazut. ˇ Cei ce vor urma fara indoire celor spuse mai inainte se vor umple de multa smerenie. ˇ Daca cineva poate gasi in Sfanta Scriptura raspunsul la problemele ce-l framanta, cu cat mai mult nu ne poate folosi un om cu suflet viu, decat cuvintele unei carti neinsufletite? (Mai mult trebuie preferat a intreba un om credincios decat sa ne marginim a interpreta noi spre ''folosul'' nostru vre-un text al Scripturii.) ˇ Sunt unii dintre cei ce cauta sa afle voia lui Dumnezeu, care indepartandu-si gandul de la orice inclinare patimasa adica de la aceea care-l face sa doreasca ceva si de la aceea care-l face sa respinga altceva, si-au oferit Domnului timp de cateva zile, intr-o rugaciune fierbinte, sufletul lor gol de orice vointa proprie; atunci au cunoscut care este voia Lui, fie pentru ca Mintea cea mai presus de minte a vorbit mintii noastre, fie ca Dumnezeu a nimicit cu desavarsire una din cele doua cugetari ale sufletului, nelasand-o decat pe aceea care este conforma proniei Lui. ˇ Altii au inteles din greutatea si impiedicarea ce a urmat hotararii de a face ceva ca acestea sunt dumnezeiesti, potrivit celui ce a spus: ''Am voit sa vin la voi o data si de doua ori, si ne-a impiedicat satana.'' (I Tes. 2,18). Altii dimpotriva, din neasteptatul ajutor al lui Dumnezeu in lucrul inceput, au simtit ca acesta este bine primit de Dumnezeu si si-au adus aminte de cuvintele: ''Fiecaruia care alege binele, ii ajuta Dumnezeu.'' (Rom. 8,28). ˇ Indoiala in a lua o hotarare, neincrederea, nesiguranta, oscilarea care staruie mult timp sunt semnele unui suflet intunecat si mandru caci nu e nedrept incat sa inchida usa celor ce bat cu smerenie. ˇ Inima dreapta s-a izbavit de felurimea lucrurilor, plutind fara primejdii in corabia nerautatii. ˇ De multe ori scopul vrajmasilor este sa ne indemne la cele mai presus de puterea noastra, ca descurajandu-ne, sa ne lepadam si de cele dupa putere. ˇ Se intampla ca pricina celor mai mari rele este uneori educatia, mediul - adica locul de vietuire si alteori petrecerea cu altii. Dar deseori insasi coruptia sufletului este suficienta spre a-i aduce pierzarea. Nu exista loc mai bun si mai sigur decat cerul, dar si de aici au cazut ingeri din pricina propriei lor inclinari si deci neinfluentati de nimic din exterior. ˇ Multa, cu adevarat multa si greu de patruns este viclenia duhurilor necurate si numai putinora le este deslusita; ba socotesc ca nici acestora nu le este pe deplin, caci cum de multe ori desfatandu-ne de mancare si imbuibandu-ne - priveghem intru trezvie, iar postind si asuprindu-ne trupul suntem doborati in chip jalnic de somn? Cum petrecand in singuratate si linistindu-ne de zarva lumii ne inasprim si vietuind impreuna cu altii suntem strapunsi de umilinta? Cum indurand foamea suntem ispititi de somn si ghiftuindu-ne, ramanem neispititi? Cum infranandu-ne ne facem intunecati si nestrapunsi la inima, iar in bauturi de vin veseli cu sufletul si usor de strapuns la inima? Cel ce poate, sa lumineze aceste lucruri in Domnul caci noi suntem nepriceputi in unele ca acestea. Totusi vom spune ca aceste rasturnari nu sunt produse intotdeauna de demoni, ci uneori provin din propria fiziologie si miscari interne ale trupului. ˇ Auzirea minunatelor fapte ale parintilor duhovnicesti ne desteapta mintea si sufletul la ravna, auzirea invataturilor este lumina in intuneric, intoarcerea celor rataciti, faclie datatoare de lumina celor ce nu vad bine. ˇ Cauta fara incetare si semnele patimilor si atunci vei cunoaste ca multe sunt intru tine desi nu te poti cunoaste, fie pentru ca esti bolnav, fie din pricina slabiciunii, fie din pricina adanc inradacinatelor deprinderi. ˇ Dumnezeu judeca intentia dar cauta cu iubire de oameni si lucrarea. Mare este cel ce nu are nici o lipsa in cele ce-i stau in putere, dar de multe ori dracii ne impiedica sa facem cele usoare si mult mai folositoare noua si ne indeamna sa ne apucam de cel peste puterea noastra. (Cel ce din iubire s-a apucat si de cele peste puterea lui a fost numit mare, dar sa luam seama ca uneori aceasta este o ispita a celui rau, ca neputand duce la bun sfarsit, sa ne descurajam cu totul. Ca aceasta este o ispita vicleana se vede cand nu facem cele dupa puterea noastra dar vrem sa ne apucam neaparat de cele mai presus de slabele noastre puteri. Deci intai sa le facem pe acelea si abia pe urma sa ne apucam de acestea.) ˇ Acest ''adanc al uitarii pacatelor mai inainte facute'' poate fi asemanat cu subconstientul de care vorbeste psihologia. El are totusi o eficienta pentru ca da o obisnuinta repetarii acelorasi pacate. Este ciudat cum uneori amintirea lor indeamna la repetarea acelorasi pacate si cum alteori uitarea lor duce la savarsirea lor din nou. In amandoua cazurile lipseste pocainta, care este o amintire continua a pacatelor, dar o amintire asociata cu durerea pentru faptul de a le fi savarsit. Contrar aruncarii pacatelor trecute in subconstient, care echivaleaza cu o anumita slabire a constiintei de sine, pocainta tine totul in amintire, dar nu intr-o amintire placuta, ci intr-una dureroasa care echivaleaza cu un acut simt al responsabilitatii, sau cu o continua accentuare a constiintei de sine in fata lui Dumnezeu ca persoana suprema. ˇ Trebuie cercetat in ce fel sufletul fiind netrupesc nu vede pe cei ce se apropie de el, desi acestia sunt doar de aceeasi fire. Nu cumva din pricina injugarii cu ei? (Sufletul nu cunoaste pe dracii ce se apropie de el sau pe ingeri poate tocmai pentru legatura oarecum fireasca ce s-a stabilit intre el si ei in starea lui morala. Prin aceasta subiectul uman facand voia acelora se identifica oarecum cu unul sau altul din ei. Numai Dumnezeu, Cel ce i-a creat ii poate cunoaste precis.) ˇ Dracul poftelor trupesti si al maniei, al lacomiei pantecelui, leneviei si al somnului nu obisnuiesc sa inalte cornul mintii, dar duhul iubirii de arginti, al iubirii de stapanire si al limbutiei obisnuiesc sa adauge raului pe care-l produc ele insesi si pe acesta al mandriei. Nu-l vom uita nici pe duhul osandirii, cel plin de sine care este insotitorul acestora. ˇ Sa cercetam inainte de toate de unde sufla vantul, ca nu cumva sa ne aflam intinzand panzele impotriva lui. ˇ Este cu neputinta sa ne curatim de la inceput cu totul de lacomia pantecelui si de slava desarta . Sa nu cautam insa cumva sa luptam cu slava desarta prin desfatarea cu mancari caci saturarea pantecelui naste si ea slava desarta - aceasta in ceea ce priveste incepatorii. Mai degraba sa luptam impotriva ei prin imputinarea mancarii si asa va veni in cei ce se silesc ceasul, si acum este, cand Domnul va supune si pe acesta sub picioarele noastre. ˇ Avem trebuinta de multa dreapta socoteala pentru a cunoaste cand suntem datori a sta, in ce fel si pana cand sa ne luptam cu prilejurile si cu mijloacele patimilor si cand sa ne retragem, caci de multe ori este de ales mai bine fuga din pricina slabiciunii noastre, decat o moarte sigura. ˇ Trebuie sa vedem si sa luam seama in ce timp si cum putem sa scapam de manie prin mahnire, care din draci ne inalta si care ne smeresc, care ne inaspresc sau ne invartoseaza si care ne mangaie; care ne fac trandavi si care porniti spre rele, care tristi si care veseli. ˇ Sa nu ne inspaimantam de ne vom vedea la inceputul dreptei noastre vietuiri dupa Dumnezeu mai impatimiti de cum eram cand petreceam in lume. Pentru ca sa dobandim insanatosirea, trebuie mai intai sa se dezlantuie in noi toate pricinile care au dus la boala. Daca fiarele se ascund in locuri dosnice, nu pot fi vazute, tot astfel si patimile. ˇ Cand li se intampla celor ce sunt aproape de desavarsire sa fie biruiti de demoni intr-un lucru de putina importanta, indata acestia se straduiesc din rasputeri sa-si rascumpere greseala insutit. ˇ Este propriu celor desavarsiti sa cunoasca pururea care gand este al constiintei, care al lui Dumnezeu si care de la draci caci dracii nu insufla de la inceput cele potrivnice. De aceea si este atat de intunecoasa problema aceasta discernerii gandurilor. ˇ Iertare au dobandit multi in scurta vreme, dar nepatimire nu, caci aceasta are nevoie de timp mult dar si de Dumnezeu. ˇ Simtirea sufletului este o insusire a lui, iar pacatul este palmuirea simtirii. Simtirea de sine pricinuieste oprirea pacatului sau micsorarea lui, iar ea este frica constiintei. Iar constiinta este cuvantul si mustrarea pazitorului dat noua la botez, ce aceea pe cei nebotezati nu-i vedem atat de mult cu sufletele impunse pentru faptele pacatoase, ci cu mult mai putin. (Poate fi vorba de cuvantul si mustrarea ingerului pazitor redat noua la botez, dar intrucat el nu poate fi socotit constiinta noastra trezita din nou la botez, mai degraba este vorba de intrarea lui Hristos sau a Duhului Sau intr-un dialog accentuat cu noi la botez. Adresindu-ni-se mereu, cuvantul lui Hristos devine atat de unit cu constiinta noastra trezita prin aceasta, incat aceasta poate fi socotita una cu El caci constiinta este raspundere iar raspunderea nu poate fi inteleasa fara cuvantul lui Dumnezeu Care ne cere sa-I raspundem. Constiinta este bipersonala sau interpersonala si cu deosebire este relatia dintre om si Dumnezeu. Prin constiinta suntem trasi la raspundere, cu cat simtim mai accentuat pe Dumnezeu Care ne vorbeste. Cuvantul lui Dumnezeu este cel ce intretine in noi constiinta si inainte de botez, dar intr-un grad mult mai slab. ˇ Intentia buna este maica ostenelilor iar inceputul ostenelilor sunt virtutile. Fiica virtutii este lucrarea in continuare iar rodul unei cugetari continue la virtute este deprinderea iar fiica deprinderii este calitatea buna a fiintei. ˇ Sezand la inaltime ia seama la tine insuti si atunci vei vedea cum, cand, de cand, cati si care furi vin sa intre si sa fure strugurii. Obosind de panda, ridica-te si iarasi sezand tine-te cu barbatie de lucrarea de mai inainte. ˇ Ia seama calugare insingurat la ceasurile fiarelor caci nu vei putea altfel sa le intinzi cursele potrivite. Daca cea care a luat carte de despartire s-a dus cu totul de la tine (trandavia), e de prisos orice grija pentru ea, dar de mai indrazneste sa se apropie nu stiu cum te vei putea linisti. ˇ Cel ce se linisteste si lupta cu trandavia se pagubeste de multe ori caci va cheltui timpul rugaciunii si al vederii duhovnicesti in mestesugirile si luptele cu ea. ˇ Cel ce a inaintat nu lucreaza numai cand este treaz, ci si cand doarme, de aceea unii ii ocarasc pe draci cand vin la ei in vise si indeamna femei desfranate la neprihanire. ˇ Dobandeste ochi neimprastiat al sufletului impotriva inchipuirii de sine caci nimic nu poate fura si pierde atat de mult ca aceasta. (Fapta buna este risipita de nalucire si de lauda deci sa nu-ti destrame sufletul inchipuirea de sine.) ˇ Castiga-ti o stare sufleteasca neiscoditoare caci curiozitatea poate intina linistea cum nu o poate altceva. (In curiozitate se poate arata un mare interes pentru lucruri neinsemnate, sau care indeamna la rau, opuse lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde in Sine totul, totul oranduit in slujba binelui si a adunarii tuturor in Sine.) ˇ Intiistatatorul nu trebuie sa se umileasca totdeauna fara judecata nici sa se inalte totdeauna nebuneste, ci sa priveasca la Pavel, folosindu-se de amandoua (II Cor. 10-13). Domnul a acoperit ochii celor calauziti fata de lipsurile intiistatatorului, iar acesta aratandu-le lor pe acestea a trezit in ei necredinta. ˇ Nu te scuza cu nestiinta caci cel ce nu stie si face lucruri nelegiuite vrednice de pedepsire, se va bate pentru ca nu a invatat. ˇ Gandurile ce tind in jos tarandu-se pe pamant ca niste serpi, ganduri care se salasluiesc in inima ca intr-un cuib, rapesc mintea si fac intelegerea sa cada in naluciri ducand omul in ratacire. Ele il cuprind usor pe cel ce le asculta facandu-l prin fantezie capetenie, conducator de osti, inchipuindu-si in jurul lui ostasi inarmati, sumedenie de trupe si arme multe pe care le atinge. Conduce tabere si regimente ce biruie la porunca lui barbari; imparte cinstiri, daruri si distinctii, zideste cetati, randuieste capetenii si le departeaza pe altele. Iar cand vede ca de fapt asa ceva nu este potrivit cu statutul sau trece la ceva mai adecvat si anume ca este intronizat arhiereu a toata lumea care hirotoneste mitropoliti, depune episcopi, aduna preoti, trimite misionari, daruieste titluri de arhimandriti, numeste pe altii, zideste biserici, infiinteaza chinovii, inalta aziluri de batrani, case de oaspeti si spitale, imbraca orfani, apara vaduve si se vede pe sine doctorul sef al oropsitilor vindecand in dar pe toti. Aceste ganduri si multe altele asemanatoare atragandu-i mintea si hranind-o cu o cugetare desarta, fac sa i se cuibareasca in madulare demonul desfraului, al poftei pantecelui, de vesmantul preotesc si al slavei de staret. Acestea ii invartoseaza inima si o umple de boala iubirii de arginti, de indrazneala slavei desarte, orbeste ochii inimii, agita trupul, atata simturile spre impreunarea cu femei aruncandu-l prin curgerea semintei in groapa desfraului cu mintea, la miscarea mangaietoare a mainilor aducandu-i aminte de vechile convorbiri cu femei, de chipurile lor frumoase, de pipairi, imbratisari de trupuri, impreunari de buze, uniri de madulare, forma trupurilor, vorbe ispititoare, inchipuirea miscarilor. Si astfel sarmanul monah se indulceste pe nesimtite prin aceasta fantezie complacandu-se in aceasta stare. doamne ajuta..
|
Moartea, de o va avea omul in minte, nemurire este; iar neavand-o in minte, moarte ii este. Dar nu de moarte trebuie sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasa sufletului. (Antonie cel Mare)24 ˇ Dintre cei ce se afla intr-o ospatarie, unii inchiriaza paturi; altii neputand avea pat si dormind pe jos, sforaie nu mai putin decat cei ce dorm in pat. Si asteptand masura noptii, dimineata toti se duc, lasand paturile ospatariei si luand numai lucrurile lor. Asemenea este si cu toti cei ce vin in viata: si cei ce au trait cu putine si cei ce au vietuit in slava si bogatie, ies din viata ca dintr-o ospatarie, neluand nimic din desfatarea si bogatia vietii, fara numai faptele lor, bune sau rele, savarsite de ei in viata lor. (Antonie cel Mare)24 ˇ A scapa de moarte este cu neputinta. Cunoscand aceasta, oamenii intelepti si deprinsi in virtute si in cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fara suspine, fara frica si fara plans, aducandu-si aminte de neinlaturarea ei si de izbavirea din relele vietii. (Antonie cel Mare)24 ˇ Precum trupul, dupa ce s-a desavarsit in pantece trebuie sa se nasca, asa si sufletul dupa ce si-a plinit in trup masura hotarata lui de Dumnezeu, trebuie sa iasa din trup. (Antonie cel Mare)24 ˇ Definitia desavarsitei desfatari in Dumnezeu: a socoti bucurie tristetea mortii. (Diadoh al Foticeii)24
|
Nestatornicii si nepriceputii sa nu ispiteasca pe cei intelepti. Iar cel intelept este barbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeste putine si pe cele de trebuinta si placute lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)47 ˇ Cand afli pe unul galcevindu-se si luptandu-se impotriva adevarului si a lucrului vadit, pune capat galcevii, parasind pe unul ca acela, fiindca si-a impietrit cu totul mintea. Caci precum apa cea rea strica vinul, cu vrajba strica pe cei virtuosi cu viata si cu socotinta. (Antonie cel Mare)47 ˇ Nu spune multimii cuvinte despre evlavie si buna vietuire. Nu pentru pizma zic, dar socotesc ca vei fi luat in ras de cei smintiti. Caci cel asemenea se bucura de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte putini auzitori gasesc. Mai bine este dar a nu grai, decat ceea ce voieste Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor. (Antonie cel Mare)47 ˇ Cuvantul este sluga mintii. Caci ce voieste mintea, aceea talcuieste cuvantul. (Antonie cel Mare)47 ˇ Prin trup omul este muritor. Dar prin minte si cuvant nemuritor. Tacand intelegi si dupa ce ai inteles graiesti. Caci in tacere naste mintea cuvantul. Si rostind cuvant de multumita lui Dumnezeu, iti lucrezi mantuirea. (Antonie cel Mare)47 ˇ Cel ce vorbeste fara socoteala nu are minte, caci graieste fara sa inteleaga nimic. Cerceteaza dar ce-ti este de folos sa faci pentru mantuirea sufletului. (Antonie cel Mare)47 ˇ Nu vorbi cu doua limbi, intr-un fel aratandu-te cu cuvantul si intr-alt fel aflandu-te cu constiinta. Caci pe unul ca acesta Scriptura il pune sub osanda. (Marcu Ascetul)47 ˇ Precum usile bailor, deschizandu-se necontenit, imping caldura dinauntru afara, asa si sufletul cand vrea sa vorbeasca multe, chiar daca le-ar spune toate bune, imprastie si slabeste puterea tinerii de minte prin poarta graitoare. Prin aceasta mintea uita sa spuna lucrurile care se cuvin la vreme potrivita si impartaseste de-a-valma oricui se nimereste o amestecatura de ganduri, nemaiavand nici pe Duhul Sfant, care sa-i pazeasca cugetarea ferita de naluciri. Caci lucrul bun scapa totdeauna vorbariei, fiind strain de orice valmasag si imaginatie. Buna este deci tacerea la vreme, ea nefiind decat mama gandurilor prea intelese. (Diadoh al Foticeii)47
|
Dumnezeu cunoscand de la inceput rautatea diavolului si faptul ca prin ispita Lui vom cadea in pacate, a dat firii noastre si posibilitatea pocaintei. Diavolul n-are aceasta posibilitate pentru ca rautatea lui are alte proportii si nu se datoreaza vreunei ispite straine, ci inclusiv propriei vointe. In noi pacatul nu s-a nascut exclusiv din vointa noastra si nici nu s-a sters orice posibilitate de bine, deci de regret pentru raul facut. Regretul pentru binele nesocotit nu inseamna si puterea revenirii totale prin noi insine la bine. La aceasta ne ajuta Dumnezeu, dar ajutorul lui Dumnezeu se uneste cu regretul nostru pentru binele parasit, sau cu dorinta lui. Binele nu ni se impune cu sila; ajutorul pentru deplina revenire la bine pentru iesirea din pacat, deci pentru mantuire ne-a venit numai prin Hristos caci unindu-ne cu El ca om, ne unim cu El ca Dumnezeu. (Filocalia XII) ˇ Pocainta a carui posibilitate ne-a dat-o Dumnezeu spre a primi ajutorul Fiului Sau cand se va intrupa, este ca o candela. Noi trebuie sa intretinem flacara din ea cu untdelemnul faptelor noastre si numai de vom fi luminati prin lumina candelei ce ne vine din Hristos, izvorul de lumina al tuturor, vom putea intra in Imparatia luminii. Numai de vom fi luminati cunoscand si acceptand pe Hristos ca lumina lumii, ca sens al existentei; prin faptul ca arata pe Dumnezeu ca Tata iubitor, avand un Fiu iubitor, vom avea parte in veci de lumina. Pocainta e candela luminata, care ne lumineaza persoana, pentru ca prin ea ne vedem cum ar trebui sa fim si vedem si legatura noastra cu Dumnezeu si cu semenii. (Filocalia XII) ˇ Intunericul iadului este produsul intunericului dracilor care nu cunosc, sau nu recunosc pe Dumnezeu deci sensul pozitiv al existentei, astfel sporeste intunericul in care au inceput sa traiasca sufletele care n-au voit sa-L cunoasca pe Dumnezeu, care explica existenta si da fericire din iubirea Lui ca plinatate de viata. (Filocalia XII) ˇ Pocainta fiind si un regret pentru pacatele egoismului este si o silinta de revenire in comunicare cu ceilalti. Placerile trupesti sunt insotite de imprastierea cugetarii; ele il fac pe om sa nu se concentreze in sine si sa vada bucuria ce i-o aduce fapta buna fata de altul. Placerea impiedica de aceea cunoasterea de sine a omului, cunoastere care e lumina proiectata in sine dar si in relatiile lui cu tot ce exista, inclusiv cu Dumnezeu. (Filocalia XII) ˇ Pocainta inseamna a ne intoarce de la pacat - iar pacatul nu este unul, ci intreg omul vechi se numeste pacat, (Pacatul este intreg omul cazut in ceea ce este contrar firii lui. Pocainta ne indeamna sa ne opunem acestui om intreg cazut din normalitatea firii. Este o silinta a omului vechi intreg de a deveni un om nou al binelui.) De aceea zice Apostolul: ''Cel ce se lupta se infraneaza de la toate.'' (Filocalia XII) ˇ Sa credem cu toata convingerea ca Dumnezeu ia in seaea pocainta noastra. Sa nu avem nici o indoiala si sa nu amanam manifestarea ei in fata lui Dumnezeu, caci si Dumnezeu o ia in seama imediat. Amanarea increderii ca Dumnezeu va lua in seama pocainta noastra, inseamna slabirea ei. Cu cat ne incredem mai mult in Dumnezeu ca o ia in seama, cu atat este mai puternica si cu cat o amanam mai mult, cu atat slabeste mai mult si o ia Dumnezeu mai putin in seama. Caci este o insusire importanta a lui Dumnezeu mila fata de cei indurerati, iar unde este pocainta mare este si durere mare. Pocainta este astfel o intoarcere hotarata a omului de la viata patimasa la o viata virtuoasa, o intoarcere din durere si cu durere, ca atare este o revolutie afectiva in viata omului. (Filocalia XII) ˇ Moartea este noaptea de care sunt constient si deci ma chinuie. Cunoasterea iubirii lui Dumnezeu aratata de Hristos este lumina, este ziua, este sensul satisfacator al vietii mele. Aceasta ziua, aceasta lumina a indepartat noaptea care ma inconjoara. Dar moartea aceasta nu este numai una cu intunericul si cu moartea din el intr-un mod oarecum constient, ca el insusi devine acestea. Pe de alta parte si intre somn, betie si moarte este o identitate. Noaptea ne face sa dormim si ne indeamna la betie si acestea ne fac sa dorim noaptea. Somnul este si el intuneric si moartea spirituala le mareste, iar betia la fel. Dar somnul spiritual nu este inconstienta totala, ci cosmar chinuit, sau un sir de cosmaruri, la fel si betia. In somn si in betie strambam si facem fara sens toata realitatea - asa va fi iadul. Somnul si betia nu sunt una cu moartea, ca un fel de cosmar care intuneca si stramba realitatea, ci si una cu patimile caci patimile te fac sa te repezi la placerile momentane pierzand perspectiva vietii indelungate a bucuriei nesfarsite. (Filocalia XII) ˇ Sa nu cadem cu sufletul din faptele conforme firii caci el este pe de alta parte schimbator din fire. Adica se poate abate prin fire de la cele conforme firii; se poate abate ''prin fire'', nu intrucat firea ar cere-o, ci intrucat firea ii da si aceasta posibilitate datorita libertatii cu care este inzestrat. Poate cadea prin fire din starea conforma firii. (Filocalia XII) ˇ Cel ce se gandeste pururea la moarte, la focul vesnic, la viermele neadormit, la intunericul cel mai dinafara, la plansul cel nemangaiat, la scrasnirea dintilor, la rusinea ce-o avea inaintea scaunului infricosator al judecatii lui Hristos, dinaintea ingerilor si a oamenilor, topeste bucuria placerii si intoarce toata pofta spre Dumnezeu. (Filocalia XII) ˇ ''Focul si intunericul cel mai dinafara'' este intunericul neintelegerii ultime pe care si-au cultivat-o cei ce n-au voit sau nu s-au ostenit sa cunoasca adevarul ca toate au un sens numai daca sunt de la un Creator constient si iubitor. Lipsa lor de cunostinta fiind lipsa iubirii, ei n-au nici o bucurie ci traiesc intr-un chin nesfarsit asemenea unui foc care-i arde. Amandoua sunt la marginea extrema a existentei, oarecum in afara ei, daca gradul suprem al existentei se arata in iubirea si in nemarginita cunoastere a lui Dumnezeu, iubirea tripersonala suprema. (Fil. XII) ˇ Intunericul si chinurile iadului sunt ''intunericul cel mai dinafara'' caci este zona cea mai saraca a existentei si cei ajunsi in ea nu inteleg nimic din rostul existentei. (Fil. XII) ˇ ''Carnea si sangele nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu, nici stricaciune nu mosteneste nestricaciunea.'' (I Cor.15,50) Daca noi nu ne silim sa inaintam spre trupul induhovnicit, nu vom mosteni nestricaciunea trupului lui Hristos caci desi nu pier definitiv nici trupurile in iad, ele vor suferi de anumite chinuri proprii trupurilor stricacioase: durerile produse de focul arzator, de intepaturi, de lucrarea viermilor. (Fil.XII) ˇ Cei din iad nu sunt lasati acolo pentru ca asa vrea Dumnezeu, ci pentru ca ei se incapataneaza sa nu stie de Dumnezeu. Este marea taina a libertatii si a mandriei unora in afirmarea ei. Chiar in suferinta lor, vor sa-si afirme cu incapatanare sfidarea fata de Cineva care este superior. (Fil.XII) ˇ Cel care n-a luptat aici pentru a castiga credinta, respectiv cunoasterea lui Dumnezeu si-a pregatit o stare de incapatanare vesnica in necredinta. (Fil.XII) ˇ Cel care a fost in comuniune cu cei pacatosi pe pamant si i-a aprobat, se va descoperi in ziua judecatii ca a fost in comuniune cu diavolul. (Fil.XII) ˇ De ai fost un fel de invatator al celui pacatos aici fara sa-l indrepti, te vei afla partas la pedeapsa lui in ziua judecatii. (Fil.XII) ˇ Dreptatea lui Hristos va lasa si pe vrajmasii nostri sa fie prezenti in partea stanga, la judecata finala pentru a arata intrucat ca le-am urmat lor iubind mai mult pacatul decat virtutea. Ingerii ce vor sta de-a dreapta se vor bucura toti de iubirea fiecaruia care s-a indreptat spre toti. Iubirea va uni atunci pe toti iar egoismul de pe pamant aratat atunci pe fata va singulariza pe cei ce l-au practicat. (Fil. XII) ˇ Hristos trebuia sa arate, inainte de a se lasa rastignit ca e mai tare ca toate incercarile si ispitirile, ca e mai tare si decat moartea. Asa ii putea convinge pe apostoli ca a putut invinge moartea, desi in moartea Lui arata o si mai mare putere si are o si mai mare semnificatie putand-o invinge chiar dupa ce se lasa El Insusi dus in stare de moarte si invie nu pentru a reveni la viata istorica, ci deschizandu-ne viata in vesnicie. (Fil. XII) ˇ Mintea care nu mai este stapanita de nimic din cele ale lumii se pregateste, isi aduna simturile indreptate spre lume, spre o singura tinta: sa se pregateasca prin moarte spre trecerea la nemurirea vietii viitoare impreuna cu Hristos pe care-L vedem ca model in aceasta. Simturile i-au devenit un trup unic cu Hristos, deci totodata un trup cu Hristos prin impartasirea cu El. Si El Care a invins moartea prin cruce imprima trupului celui ce s-a impartasit de El aceasta pornire spre moarte si spre trecerea prin ea la viata vesnica in unire cu El. (Fil. XII) ˇ ''In ora crucii este o mare primejdie. Propriu-zis nu pentru Sine se roaga Iisus Hristos sa treaca paharul mortii, ci pentru noi. El putea sa suporte prin sine acest pahar, dar si-a insusit frica noastra de el cerand ajutor Tatalui ca sa ne faca si pe noi sa cerem acest ajutor in clipa incercarii extreme. Numai cu ajutorul Tatalui putem invinge crucea pe care am primit-o ca sa o invingem si pe ea dupa ce-am invins celelalte patimi egoiste ale noastre prin patimiri neplacute. (Fil. XII) ˇ Ce trebuie cugetat despre bucuria ce va veni sufletului care s-a hotarat sa slujeasca lui Dumnezeu si sa-si desavarseasca lucrarea? De fapt, la iesirea lui din lumea aceasta lucrul lui va merge inaintea lui si se vor bucura cu el ingerii lui Dumnezeu pentru ca l-au vazut mantuit de stapiniile intunericului. Cand sufletul va iesi din lume, vor merge impreuna cu el ingerii si-l vor intampina toate puterile intunericului voind sa-l impiedice cercetandu-l de are ceva de-al lor in el. Atunci nu ingerii vor lupta pentru el, ci faptele pe care le-a facut il imprejmuiesc impotriva acelora ca sa nu se atinga de el. Iar cand vor invinge faptele lui, vor canta ingerii inaintea lui pana se va intalni cu Dumnezeu intru veselie. Atunci, in acea ora va uita toata osteneala si toata suferinta. Deci si noi fratilor sa implinim lucrarea noastra lucrand bine scurta si greaua viata de aici, ferind lucrul nostru de tot raul pana ce ne vom scapa mintile de ispitele celor vicleni ce vor veni inaintea noastra, caci vor cerceta cu putere tot lucrul nostru, fiind rai si fara mila. Fericit cel in care nu se va afla nimic de-al lor deoarece veselia si bucuria lor va fi vesnica. (Fil. XII)
|
Sa ne aratam tacuti si fara stiinta in fata celorlalti caci abia atunci dovedim si dobandim cea mai multa cunostinta caci mintea nerisipindu-se in vorbe multe, distinge cu mai multa claritate tot ce observa si afla. ˇ Tacerea fara rost este pricinuita ori din mandrie, ori din lenea mintii si aceasta-i semnul tampeniei, pe cand tacerea cu rost este semnul unei lucrari intense a mintii prin care surprinde tainele cele mai adanci ale existentei. In aceasta tacere mintea omeneasca se intalneste cu lucrarea intensa a Sfantului Duh Care ii comunica taine mai presus de cuvant. O astfel de tacere este semnul unei intense a persoanei , deci si a lui Dumnezeu care ii atrage mintea in tainele Sale. Numai persoana poate tacea in felul acesta intens de gandire. ˇ Alunga departe de tine duhul mult vorbitor caci in el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna, indrazneala, gluma usuratica, rasul, calomnia, rautatea, vorba prosteasca si pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: ''Din multa vorbire nu va lipsi pacatul.'' (Pilde 10,19) Barbatul tacut este scaunul simtirii iar Domnul a spus ca vom da socoteala pentru orice cuvant desert. (Teodor al Edesei) ˇ Limbutia este tronul slavei desarte prin care omul se arata pe sine si cauta sa se faca cunoscut. Limbutia este semnul dupa care-i recunosti pe ignoranti, usa clevetirii, calauza glumelor si a prostestii veselii, slujitoarea minciunii, destramarea umilintei, nascatoarea trandaviei, inainte-mergatoarea somnului, imprastierea mintii, nimicitoarea pazei sufletului, racirea fierbintelii inimii, intunecarea rugaciunii. ˇ Tacerea intru cunostinta este maica rugaciunii, izbavire din robia cugetelor, pazitoarea ravnei dupa Dumnezeu, cercetatoarea gandurilor, straja impotriva dusmanilor, inchisoare unde intra sufletul si-si plange pacatele, lucratoare a pomenirii mortii, zugrav iscusit al chinurilor vesnice, iscoditoare a judecatii lui Dumnezeu, sprijin puternic al intristarii (pocaintei), vrajmasa indraznelii, tovarasa linistii, potrivnica iubirii de a invata pe altii, adaus de cunostinta, prilejuitoarea vederilor dumnezeiesti, progres nearatat al virtutii, suire tainuita catre Dumnezeu. ˇ Cel ce nu-si cunoaste greselile isi infraneaza limba, iar vorbaretul nu s-a cunoscut inca pe sine cum trebuie. Tacerea lui Iisus l-a impresiofat pe Pilat, linistea omului duhovnicesc mistuie slava desarta. ˇ Un singur cuvant rostit a Petru si din pricina aceasta a plans cu amar, caci a uitat a s-a spus: ''Zis-am: pazi-voi caile mele ca sa nu gresesc cu limba mea.'' (Psalmi 38,1) si de ceea ce-a spus altul: ''Mai bine sa cazi de la inaltime pe pamant, decat din pricina limbii.'' I ˇ Tacerea creeaza o stare de liniste a mintii care poate in felul acesta sa se ocupe cu patrunderea intr-o lume necunoscuta inca si pe care cauta sa o inteleaga. Cand se scufunda in Dumnezeu si in cunoasterea smereniei sale in fata lui Dumnezeu, ea da nastere rugaciunii. ˇ Tacerea intru cunostinta nu numai ca ne pazeste de vrajmasi, dar nici nu-i lasa sa se apropie. ˇ Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, stie ca e indefinit si nu se poate descrie. Isi da seama ca de negraitul omenesc, pe langa aceasta, cunoscandu-se pe sine a ajuns la smerenie, adica la cunostinta micimii si nepriceperii sale si nu vrea sa mai spuna nimic caci orice cuvant vrea sa invete pe altul ceva. Daca numai in tacere se cunoaste pe sine ca negrait, numai in tacere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrait. Tacerea in care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de alta parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El il cunoaste pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, si-I raspunde prin smerenia sa. ''De-ti vei pazi limba ta, frate, ti se va da tie de la Dumnezeu harul strapungerii inimii ca sa privesti sufletul tau si prin aceasta vei intra in bucuria Duhului. Insa de vei fi biruit de limba, crede-ma ca niciodata nu vei iesi din intuneric.'' ˇ Limbutia se naste sau din prea mare libertate in vorbire si din obisnuinta cea rea - deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, asa precum s-a deprins si precum ii cere obiceiul, asa si graieste - sau mai ales din slava desarta la cei ce se nevoiesc si mai ales la ei si deseori din lacomia pantecelui. Pentru aceea nu rareori multi dintre cei care-si infraneaza stomacul cu oarecare sfortare opresc si multa graire a limbii. ˇ Cel ce se sarguieste in cugetarea la moarte isi opreste limba, iar cel ce a agonisit plansul inimii se fereste de vorbarie ca de foc. ˇ Iubitorul de singuratate si liniste si-a ferecat gura; cel caruia ii place sa se arate in lume insa, este alungat din chilie de catre insasi patima sa. ˇ Cel ce a simtit focul dumnezeiesc fuge de insotirea cu oamenii cum fuge albina de fum, caci precum fumul necajeste albina, tot asa acestuia ii este neplacuta si respingatoare intalnirea cu oamenii. ˇ Foarte greu se poate opri puhoiul unei ape dezlantuite, dar si mai greu este a opri potopul de cuvinte daca nu este infranat cu putere. A fost treapta a unsprezecea - cel ce a biruit-o a taiat radacina unei multimi de patimi! ˇ Dupa cum lovind piatra cu un fier aceasta scapara scantei, tot astfel minciuna se naste din vorba multa, gluma prosteasca si prea multa veselie. ˇ Minciuna este nimicirea dragostei, iar juramantul mincinos - tagaduirea lui Dumnezeu. Nimeni , daca este sanatos la minte, nu-si va inchipui ca minciuna este un pacat de mica importanta, caci Duhul Sfant a rostit un verdict infricosator: ''Pierde-i-vei pe toti cei ce graiesc minciuna!'' (Psalmi 5,6). Cu cat mai mult vor patimi atunci cei ce nu ezita sa intareasca minciuna cu juraminte? ˇ I-am vazut pe unii care, laudandu-se intru minciuna lor si producand rasul prin glume usuratice si de prost gust, vorbe gaunoase si povestiri nerusinate, ca au nimicit si au alungat plansul celor ce-i ascultau lasandu-i intr-o stare jalnica. ˇ De multe ori maica minciunii este fatarnicia caci unii spun ca fatarnicia nu este altceva decat planuirea si nascocirea minciunilor avand impletit juramantul. Cel ce pururea se teme de Domnul e strain de minciuna, avand ca judecator nemitarnic propria constiinta. ˇ Judecatorii ii lecuiesc pe mincinosi prin tortura; cei ce se pocaiesc insa inlatura cu desavarsire minciuna prin multimea lacrimilor. ˇ Mincinosul gaseste ca pretext al minciunii sale un anumit plan pe care l-ar fi urmarit sau faptul ca a voi sa-si ajute aproapele si astfel socoteste ca fiind o fapta dreapta aceea care in realitate ii pierde sufletul. ˇ Numai cand ne vom curati cu totul de minciuna si numai atunci sa incercam a o folosi, insa cu numai multa teama si doar in caz de forta majora. ˇ Mincinosul prezinta realitatea in chip distorsionat ca sa puna pe cineva in situatia de a nu lucra potrivit cu ea si deci de a se pagubi. Dar uneori cineva trebuie crutat de a afla realitatea in toata grozavia ei pentru a-l pregati treptat pentru ea. ˇ Nu cunoaste pruncul minciuna si nici sufletul izbavit de viclenie. Cel veselit de vin spune fara sa vrea adevarul in toate, la fel si cel imbatat de umilinta nu va putea minti.
|
Nu se cuvine ca cei mai slabuti cu firea sa deznadajduiasca si sa paraseasca vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu si sa o dispretuiasca ca una ce nu ar putea fi ajunsa nici inteleasa de ei. Caci unii chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtutii si mantuirii, prin sarguinta si dorinta, totusi se fac mai buni sau in nici un caz mai rai. Iar acest folos al sufletului nu este mic. (Antonie cel Mare)9 ˇ Toti dracii fac sufletul iubitor de placeri; numai dracul intristarii nu primeste sa faca aceasta, ci el ucide gandurile celor ce au inceput aceasta vietuire, taind si uscand prin intristare orice placere a sufletului, daca e adevarat ca oasele barbatului trist se usuca. Daca acest drac razboieste pe un monah cu masura, il face incercat, caci il convinge sa nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia si sa inlature toata placerea. Dar daca staruie mai mult, naste ganduri care sfatuiesc pe monah sa-si ia viata, sau il silesc sa fuga departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gandit si l-a patimit dreptul Iov fiind asuprit de acest drac. ''De as putea, zice, sa ma omor, sau pe altul sa rog sa-mi faca mie aceasta''. Simbol al acestui drac este salbaticiunea numita naparca, a carei fire se arata prietenoasa, insa al carei venin covarseste veninul celorlalte fiare, ba daca e primit fara masura, omoara si animalul insusi. Acestui drac i-a predat Pavel pe cel ce a facut nelegiuire in Corint. De aceea si scrie cu ravna Corintenilor, zicand: ''Aratati-i dragoste, ca nu cumva sa fie inghitit unul ca acesta de o intristare mai mare''. Dar duhul acesta, care intristeaza pe oameni, stie sa se faca si pricinuitor de buna pocainta. De aceea si Ioan Botezatorul ii numea pe cei ce erau strapunsi de duhul acesta si alergau la Dumnezeu ''pui de naparci'', zicand: ''Cine v-a aratat voua sa fugiti de mania ce va sa vie? Faceti deci roade vrednice de pocainta; si sa nu vi se para a grai intru voi: Parinte avem pe Avraam''. Caci oricine a urmat lui Avraam si a iesit din pamantul si din neamul sau, s-a facut mai tare decat dracul acesta. (Evagrie Ponticul)9 ˇ Ceilalti strecoara in minte ganduri, sau intelesuri, sau vederi prin schimbari in starea trupului. Iar Domnul lucreaza dimpotriva: coborandu-se in mintea insasi, aseaza in ea cunostinta celor ce le vrea, si prin minte linisteste neinfranarea trupului. (Evagrie Ponticul)9 ˇ Pazeste-te de cursele celor potrivnici. Caci se intampla ca, in vreme ce te rogi curat si netulburat, sa ti se infatiseze deodata inainte vreun chip strain si ciudat, ca sa te duca la parerea ca Dumnezeu este acolo si sa te induplece sa crezi ca dumnezeirea este catimea ce ti s-a descoperit tie deodata. Dar dumnezeirea nu este catime si nu are chip. (Evagrie Ponticul)9 ˇ Ia seama la ganduri cand te rogi; daca au incetat cu usurinta, de unde vine aceasta? Ca sa nu cazi in vreo cursa si sa te predai inselat. (Evagrie Ponticul)9 ˇ Este o zdrobire de inima lina si folositoare, spre inmuierea ei; si este alta ascutita si vatamatoare, spre pedepsirea ei. (Marcu Ascetul)9 ˇ Definitia nadejdii: calatoria mintii spre cele nadajduite. (Diadoh al Foticeii)9 ˇ Parasirea povatuitoare aduce sufletului intristare multa; de asemenea o anumita smerenie si deznadejde masurata. Aceasta pentru ca partea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Ea produce in inima indata frica de Dumnezeu si lacrimi de marturisire, precum si multa dorinta de tacere. Dar parasirea in sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mandriei si de manie. Deci avand noi experienta ambelor parasiri suntem datori sa ne apropiem de Dumnezeu dupa cum o cere fiecare. In cazul celei dintai suntem datori sa-l aducem multumire insotita de rugaciuni de iertare, ca unuia ce ne pedepseste neinfranarea voii noastre cu certarea acestei parasiri, ca sa ne invete, asemenea unui Tata bun, deosebirea dintre virtute si pacat. In cazul celei din urma, trebuie sa-l aducem marturisirea neincetata a pacatelor si lacrimi nelipsite si retragere si mai multa, ca doar vom putea astfel, prin sporirea ostenelilor, sa ni-L facem pe Dumnezeu milostiv, ca sa caute ca mai inainte la inimile noastre. Dar trebuie sa stim ca atunci cand se da lupta intre suflet si Satana, ciocnindu-se ca doua fiinte, datorita parasirii povatuitoare, harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, ca sa arate vrajmasilor sufletului, ca biruinta este numai a lui. (Diadoh al Foticeii)9
|
De fapt Iacob, spunandu-le lor ca a cucerit Sichemul cu sabie si arc, arata ca i-a trebuit lupta si osteneala ca sa puna stapanire pe patimi si sa le ascunda in pamantul Sichemului. S-ar parea insa ca este o oarecare contrazicere intre a ascunde zeii in Sichem si a tine un idol in ascunzis. Caci a ascunde zeii in Sichem e lucru de lauda; iar a tine un idol in ascunzis e lucru de ocara. De aceea a pecetluit lucrul din urma cu blestem, zicand: ''Blestemat cel ce tine idol in ascunzis!'' Si de fapt nu este acelasi lucru a ascunde ceva in pamant pentru totdeauna si a-l tine in ascunzis. Caci ceea ce a fost ascuns in pamant si nu se mai arata vederii se sterge cu vremea si din amintire. Dar ceea ce e tinut in ascunzis nu e cunoscut de cei din afara, insa e vazut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta il arm mereu in amintire ca pe un chip cioplit pe care il poarta in ascuns. Caci tot gandul urat, care ia forma in cugetare, este o sculptura ascunsa. De aceea este rusine a scoate la aratare asemenea ganduri, dar e primejdios si de a tine in ascuns un chip cioplit, precum si mai primejdios este de a cauta formele disparute, cugetarea inclinand cu usurinta spre patima izgonita si implantand in pamant bronzul idolului. Caci deprinderea virtutii este de asa fel ca se cumpaneste cu usurinta si intr-o parte si intr-alta, aplecandu-se, daca nu se poarta de grija, spre cele potrivnice. (Nil Ascetul) 46 ˇ A iscodi plin de curiozitate planurile invatatorului si a vrea sa pui la incercare cele poruncite de el, insemneaza a pune piedica inaintarii tale proprii. Cu siguranta nu ceea ce se pare celui neincercat intemeiat si potrivit este intr-adevar intemeiat. Astfel judeca mesterul si altfel cel fara mestesug lucrurile mestesugului. Cel dintai are ca regula stiinta; celalalt ca asa s-ar cuveni. Dar socotinta aceasta foarte rar se acopera cu adevarul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreapta, fiind inrudita cu ratacirea. Asadar cei ce au predat altora grija mantuirii lor, lasandu-si toate socotintele, sa-si supuna gandurile mestesugului celui priceput, judecand stiinta lui mai vrednica de crezare. Mai intai, lepadandu-se de toate, sa nu-si lase nimic afara, nici cel mai mic lucru, temandu-se de pilda lui Anania, care crezand ca inseala pe oameni, a primit de la Dumnezeu osanda pentru furt. (Nil Ascetul)46 ˇ Ci, cum se predau pe ei insisi, asa sa predea si toate ale lor, bine stiind ca ceea ce ramane afara, tragand necontenit cugetul intr-acolo, il va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urma il va rupe din fratietate. De aceea a poruncit Duhul Sfant sa se scrie Vietile Sfintilor, ca fiecare dintre cei ce se apuca de unul din felurile acestea de vietuire, sa fie dus printr-o pilda asemanatoare spre adevar. Cum s-a lepadat Elisei de lume, ca sa urmeze invatatorului sau? ''Ara, zice, cu boii, si douasprezece perechi de boi inaintea lui; si a taiat boii si i-a fript in vasele boilor''. Aceasta ii arata caldura ravnei. Caci n-a zis: voi vinde perechile de boi si voi economisi pretul dupa cuviinta, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vanzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinta care il tragea sa fie langa invatator, a dispretuit cele vazute si s-a silit sa se izbaveasca mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau impiedica adeseori se face pricina a razgandirii. De ce apoi si Domnul, imbiind bogatului desavarsirea vietii dupa Dumnezeu, i-a poruncit sa-si vanda averile si sa le dea saracilor si sa nu-si lase siesi nimic? Fiindca stia ca ceea ce ramane se face, ca si intregul, pricina de imprastiere. Dar socotesc ca si Moise, randuind celor ce vreau sa se curateasca in rugaciunea cea mare, sa-si rada tot trupul, le-a poruncit prin aceasta sa se lepede cu desavarsire de averi, iar in al doilea rand sa uite de familie si de toti cei apropiati in asa masura, incat sa nu mai fie catusi de putin tulburati de amintirile lor. (Nil Ascetul) 46 ˇ Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimanui nu i se potriveste asa de mult ca judecata constiintei sale. (Marcu Ascetul)46 ˇ Cel ce se osteneste fara sfat e sarac in toate. Iar cel ce alearga cu nadejde e de doua ori bogat. (Marcu Ascetul)46 ˇ Omul sfatuieste pe aproapele precum stie; iar Dumnezeu lucreaza in cel ce aude, precum acela a crezut. (Marcu Ascetul)46 ˇ E primejdios lucru a fi cineva singur, fara martori, a se calauzi dupa voia sa si a convietui cu cei neincercati in razboiul duhovnicesc. Unii ca acestia sunt mestesugirile pacatului si se tin bine ascunse; si felurite curse si-a intins vrajmasul pretutindeni. De aceea, daca e cu putinta, e bine sa te silesti si sa te straduiesti a fi sau a te intalni neincetat cu barbati cunoscatori. In felul acesta, desi nu ai tu insuti faclia adevaratei cunostinte, fiind inca nedesavarsit cu varsta duhovniceasca si prunc, dar insotindu-te cu cel ce o are, nu vei umbla in intuneric, nu te vei primejdui de lanturi si de curse si nu vei cadea intre fiarele lumii spirituale, care pandesc in intuneric si rapesc si ucid pe cei ce umbla in el fara faclia spirituala a cuvantului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)46
|
Libertatea este vointa sufletului rational gata sa se miste incotro voieste. Pe aceasta s-o induplecam sa fie gata sa se miste numai spre bine, ca sa topim pururea amintirea raului prin ganduri bune. Spre deosebire de animale, omul fiind rational, mai degraba conduce firea decat e purtat de ea de aceea chiar cand doreste ceva, daca voieste, are putere sa infraneze dorinta ori sa-i dea urmare. Pentru aceasta cele necuvantatoare nu sunt nici laudate nici mustrate pe cand omul este laudat si mustrat. Omul este fiinta care dispune de el insusi, de sine, tinand seama in mod liber de legi dar nefiind intru totul supus vreunei legi ca lucrurile si animalele ce constituie natura. Omul intr-un anumit sens este mai presus de natura facand-o instrument al vointei sale si putand-o umple de duhul dumnezeiesc si de libertatea Lui cu totul superioara care intareste libertatea noastra. Numai cand se face rob patimilor omul devine o simpla piesa a naturii sau mai prejos de natura, desi pe de alta parte s-a facut asa prin propria-i voie sau acordul sau. ˇ Calugarul este cel ce supune firea sa unei sile neincetate si simturile sale unei paze neintrerupte. Silirea este obosirea trupului pe care o rabda de bunavoie ucenicii lui Hristos prin tagaduirea voii proprii si prin renuntarea la odihna cu trupul, in pazirea poruncilor lui Hristos. Prin acest efort sustinut monahul dovedeste ca omul se poate ridica cu duhul mai presus de firea invartosata in pacate, poate covarsi obisnuintele rele devenite legi ale firii, poate deveni liber fata de ele. El este la extrema contrara a patimilor in care si-a pierdut cu totul libertatea fata de trup si lume. Dumnezeu l-a facut pe om cu un amestec de libertate si necesitate; omul se poate dezvolta fie spre domnia deplina a libertatii, fie spre dominarea sa deplina de catre necesitate. Prin ultima ajunge sub starea naturii patimase, prin prima se apropie de ingeri. ˇ Mintea desface totul in bucati asemenea unui caine care in cautarea carnii cioparteste in bucati tot ce e unitar si vrea sa inghita cat mai multe. Ea trebuie sa fie facuta simpla, curata si blanda, intelegand lucrurile in unitatea lor, respectandu-le, nelacomindu-se sa le sfasie, da le descoase caci in acest caz nu mai intelege intregul, esentialul si viata. ˇ Este usor sa pierzi cele bune, dar sa le redobandesti nu este usor caci pacatul are doua ajutoare prin care razboieste cumplit virtutea nascandu-se dintr-o parte sau din alta prin trecerea masurii si prin lipsa. Virtutea rasarind numai la mijloc, se sileste sa se impotriveasca celor doua care o razboiesc. ˇ ''De se vor invoi doi'' adica cel ce pacatuieste si cel ce-l sfatuieste pe el sa se desparta de faptele rele si va asculta cel mustrat pe cel ce-l mustra pentru pacate, li se va da de la Dumnezeu ceea ce vor cere, adica iertare celui ce a pacatuit. ˇ ''De se vor invoi doi'' la fapte bune, ori vor cere spre folos, li se va da lor de la Dumnezeu caci va face voia celor ce se tem de El si-i va izbavi pe ei de multe necazuri ''Caci unde sunt doi sau trei adunati in numele lui Dumnezeu'', adica sunt uniti intr-o hotarare buna conforma cu voia lui Dumnezeu, este si El in mijlocul lor cu ajutorul Lui. In puterea lor inmultita de elanul comuniunii si a vointei de bine se revarsa si puterea lui Dumnezeu. ˇ Tinerii care sunt atrasi cu putere de placerile trupului si cele ale mancarii inca de la inceputul vietii monahale trebuie sa se exercite cu postul si rugaciunea si sa departeze toate presiunile senzuale si toate josniciile ca nu cumva cele de pe urma sa devina mai rele ca cele dintai. ˇ Daca obisnuinta in rau are atata putere si atrage dupa sine atatea rele, apoi cu atat mai mult silirea in virtute si apoi obisnuinta provenita din repetatele asalturi, fiindca aceasta are drept mare ajutor pe Dumnezeu care conlucreaza cu noi si insasi firea noastra in care Dumnezeu a sadit dintru inceput inclinarea spre bine. ˇ Cand ti se intampla sa cazi, nu fugi descurajat de pe stadionul exercitiilor duhovnicesti caci atunci ai mai mult decat oricand trebuinta de doctor. ˇ Sa veghem cu toata grija posibila spre a ne pazi sufletul caci corabiile decare este plin portul, adica monahii care vietuiesc in manastire, cu usurinta se lovesc intre ele zdrobindu-se, mai ales cele ce sunt roase intr-ascuns de manie ca de un cariu. ˇ Nu fi tacut fara rost pricinuind prin aceasta celorlalti tulburare si amaraciune. Nu fi incetinel la narav si la mers cand ti se porunceste a te grabi altfel vei deveni mai rau decat cei razvratiti si turbati. Am vazut situatii care m-au facut sa ma mir cat de felurit poate fi raul caci uneori sufletele sunt chinuite din pricina moleselii, alteori din pricina agerimii. ˇ Sa nu fie incercarile si razboaiele pricina de indepartare din locul unde ne aflam caci luptele la care suntem supusi sunt un semn ca acolo am bineplacut lui Dumnezeu daca a fi razboiti este semn ca ne mentinem incercati si vigurosi. Daca suntem luptati de draci, inseamna ca si noi i-am necajit pe dansii. ˇ Sa ne nevoim din toate puterile toti cei ce voim sa ne temem de Domnul, ca sa nu dobandim cumva in locul nevointei noastre pentru virtute, mai degraba viclenie, rautatea, asprimea, inselatoria, naravul cel rau si mania. ˇ Am vazut tineri nevinovati care venind la scoala pentru a se intelepti, a fi educati si pentru a trage un folos de aici, cu nimic altceva nu s-au ales din impreuna petrecere cu ceilalti decat cu invatarea viclesugului si a rautatii. Cel ce are minte sa inteleaga. ˇ Este cu neputinta ca cei ce se dedau cu toata ardoarea invatarii unui mestesug sa nu sporeasca in fiecare zi in el dar unii isi dau seama de acest progres, altii insa nu, potrivit tainicei iconomii dumnezeiesti. ˇ Un bun zaraf isi socoteste fara indoiala in fiecare seara tot castigul sau paguba dintr-o zi; n-ar putea insa cunoaste cu exactitate acest bilant de nu si-ar insemna in fiecare ceas ca pe niste tabele derularea afacerilor sale. In felul acesta, socotelile amanuntite din fiecare ceas arata clar castigul zilnic. ˇ Cei care traiesc in comunitati trebuie sa lupte mereu impotriva patimilor dar in special impotriva lacomiei pantecelui si a maniei - patimi care prind foarte usor teren in mijlocul multimii. ˇ Diavolul ii indeamna pe cei ce traiesc in ascultare a cauta cu orice pret realizarea unor virtuti intru totul nepotrivite locului si timpului. Cercetandu-i pe acestia ii vom afla dorind retragerea in singuratate, realizarea celei mai austere abstinente la mancare, practicarea rugaciunii neimprastiat, smerenia desavarsita, neincetata cugetare la moarte, completa nemaniere, adanca tacere, covarsitoare curatie. Din cauza ca n-au inteles ca este cu neputinta a se realiza acestea dintru inceput, s-au repezit la ele inainte de vreme, ratacindu-se sau cazand in deznadejde. Vrajmasul i-a amagit sa caute unele ca acestea inainte de vremea potrivita lor, ca nu cumva, rabdand cu intelegere, sa le afle pe acestea la vremea lor. ˇ Numai o cugetare puternica sau o constiinta vie poate infrana cu eficacitate faptele manifestate prin trup. Aceasta ''omorare'' a miscarilor neinfranate din madularele trupului coincide cu o mare putere a duhului ˇ De multe ori respingand cineva ispita unui demon, i se arata acelasi sau altul in chipul unui inger ''ajutand-ul'' sa-l respinga pe acela. Dar prin aceasta noua infatisare il amageste cu pacatul parerii de sine. ˇ Din iubirea de placere, vine negrija, din negrija, uitarea. ˇ ''Scrie aceasta in inima ta: iubirea de placere si iubirea odihnei sunt pricinile parasirii din partea lui Dumnezeu.'' ˇ Raspunde gandurilor de intristare cu netinerea de minte a raului, iar fata de cele iubitoare de placere, fii cu dusmanie. ˇ Nu trebuie sa uitam, o, prieteni nici aceasta: ca viclenii draci se retrag pentru o vreme ca neglijand noi niste patimi mari pentru ca le socotim mici, sa le facem boli de nevindecat. ˇ Precum febra trupurilor, desi una in sine poate fi pricinuita de diverse cauze si nu numai de una singura, asa si patimile noastre au multe si diverse cauze de aceea este cu neputinta sa aplici tuturor acelasi tratament. De aceea fiecare trebuie sa caute cu atentie pricina bolii ca astfel dupa ce a cunoscut-o, sa primeasca medicamentul potrivit tamaduirii lor prin mijlocirea medicilor duhovnicesti pe care ni-i ofera pronia lui Dumnezeu. ˇ Ţine minte raul provocat de draci si fii pururea atent la ispitele trupului caci trupul este un prieten nerecunoscator si viclean: cu cat ii slujesti mai mult cu atat iti pricinuieste mai multe greutati si ispite. ˇ Chiar celor ce par a fi duhovnicesti, li se intampla de multe ori din neatentie sau din moleseala mintii sa li se furiseze aplecarea spre cele ce nu se cuvin. ˇ Toate gandurile rautatii care ne ataca si ne tulbura nu sunt in puterea noastra; depinde de noi insa sa atatam patima, sa o pastram sau sa o alungam. In putinta noastra sta a nu ne lasa biruiti de unele dintre acestea. ˇ Cel ce hraneste in sine obisnuinta, este ca omul care hraneste focul, caci masura puterii sta in materie. Cel ce hraneste obisnuinta in patimi, hraneste focul care ucide duhul, acesta fiind libertate si viata fara sfarsit in comunicare cu Dumnezeu. Acela se face robul repetitiei nelibere a unor legi interioare care-l stapanesc si deci a mortii duhului care prin libertate este mereu nou si deci are putere si motiv sa fie vesnic viu. Obisnuinta de va cere o data iar cererea ei va fi respinsa, a doua oara o vei gasi mai slaba. De-si va implini insa cererea ei a doua oara o vei afla mai puternica impotriva ta. In tot lucrul sa ramana in tine aceasta cunostinta caci e mai bun ajutorul ce-l ai pazindu-te decat oricare altul. ˇ Sa luam seama la vrajmasii nostri ce ne lupta subtire prin ganduri caci ca intr-un razboi vazut, fiecare din ei isi are locul sau in lupta impotriva noastra, randuindu-i-se fiecaruia o lucrare deosebita - lucru care ne minuneaza. (Vrajmasul vazandu-l pe fiecare mai inclinat spre ceva si mai usor de biruit de ceva, intinde curse prin acel lucru tinand seama de obisnuinta, varsta, de felul lui si de loc. El nu sopteste ganduri necorespunzatoare, ci compatibile cu felul de a fi a omului si usor de indeplinit.) ˇ De nimic nu se bucura dracii mai mult ca de uratul miros al curviei si nici de alta patima ca de aceasta intinaciune a trupului. ˇ Ingamfarea este pricina caderii, dar unii pot sa se foloseasca si de aceste caderi luand din acestea pricini de umilinta, precum cei nepriceputi iau din acestea pricini de deznadejde. Cand se inalta cineva pe sine socoteste ca prin el este ceea este nu prin Dumnezeu. Deci nemaifiind deschis lui Dumnezeu, nu-I mai cere ajutorul Lui. ˇ Unele patimi se nasc inauntru sufletului trecand apoi in trup, altele urmeaza tocmai calea contrara; aceasta a doua posibilitate o intalnim in special la cei ce petrec in lume sau in comunitati, pe cand cea dintai celor ce petrec in izolare ca unii ce nu au contact cu cele sensibile care sa-i excite. Dar peste toate, in ceea ce priveste ordinea desfasurarii patimilor eu zic: ''Cauta-ve-i la cei rai randuiala si nu vei gasi!'' ˇ Parintii au stabilit cu ajutorul darului lor de deosebire: a) Primul atac al pacatului in suflet care se numeste momeala. b) Insotirea gandului cu momeala cea rea - insotirea. c) Consimtamant sau incuviintarea. d) Robirea. e) Lupta. f) Impatimirea sufletului. Momealaeste gandul simplu care patrunde in minte. Insotirea este cugetarea sau convorbirea cu ceea ce s-a aratat in chip patimas in minte. Consimtamantuleste inclinarea sufletului spre ceea ce i s-a aratat. Robireaeste tararea cu sila a inimii sau insotirii staruitoare a ei cu acea dorinta patimasa, scotandu-ne astfel din starea fireasca. Luptaeste egalitatea de forte intre cel care este ispitit si cel care ispiteste conform careia sufletul invinge sau este invins, dupa cum ii este voia. Impatimireaeste viciul care s-a cuibarit de multa vreme in suflet si care prin deprindere l-a condus spre o astfel de obisnuinta cu pacatul incat de bunavoie si de placere ii devine rob. ˇ Ticalosul diavol obisnuieste a se atinge de madularele trupului spre a aduce tulburari. ˇ Duhul hulei nu numai ca huleste pe Dumnezeu si cele dumnezeiesti, ci seamana intru noi oarecari ganduri foarte rusinoase si necuviincioase ca ori sa parasim rugaciunea, ori sa cadem in deznadejde. Astfel, pe multi i-a intrerupt de la rugaciune si pe multi i-a departat de la Sfintele Taine; trupurile unora le-a topit cu tristetea, pe altii i-a amagit spre nevointa peste masura nedandu-le nici un ragaz. Il face pe om sa-si piarda orice nadejde de mantuire si sa se socoteasca mai nenorocit si mai vrednic de plans decat paganii, aducandu-i pana la iesirea din minti. ˇ Cel ce este chinuit de duhul hulei si voieste sa se izbaveasca de el, sa fie incredintat ca nu sufletul sau este pricina unor astfel de ganduri ci diavolul. De aceea, dispretuindu-l sa nu luam in seama cele soptite de el zicand: ''Mergi inapoia mea, satano! Domnului Dumnezeului meu ma voi inchina si Lui singur voi sluji! Asupra ta sa se pogoare hula in veacul de acum si in cel viitor. Amin.'' ˇ Cel ce voieste sa lupte altfel cu demonul hulei este asemenea celui ce incearca sa tina fulgerul in mainile lui, caci cum ar putea respinge sau lovi pe cel care ne strabate inima dintr-o data ca o furtuna si arunca cuvantul lui cat ai clipi si apoi dispare? Caci toti cei ce ne razboiesc stau si lupta ramanand multa vreme dand astfel timp celui ce se lupta cu ei; acesta insa nu, ci indata ce apare se si departeaza; deindata ce ne-a vorbit, a si plecat. ˇ Acest drac obisnuieste sa se salasluiasca in mintea celor simpli si mai nevinovati care sunt mai tulburati si chinuiti mai tare decat altii. Dar aceasta se intampla nu din inchipuirea de sine, ci din pizma dracilor. ˇ Sa incetam a-l mai judeca si osandi pe aproapele si atunci nu ne vom mai teme de gandurile de hula caci lucrul dintai este pricina si radacina celui de-al doilea. ˇ Cel care dispretuieste si nu-l baga in seama pe demonul hulei s-a izbavit de patima, insa cel care incearca si alte cai de a se lupta pana la urma va fi infrant caci cel ce voieste sa stapaneasca duhurile cu cuvintele este asemenea celui care incuie vanturile. ˇ Cel ce a luat biruinta asupra acestei patimi a taiat mandria. ˇ Pe cat de usor cad cei drepti, pe atat de greu se pot schimba cei dimpotriva. Usor este sa cobori - sa urci niciodata! Dar instrainarea adevarata, supunerea umila si paza buzelor au putut face de multe ori lucruri mari si au preschimbat in chip minunat boli de nevindecat. ˇ Sa luam aminte ca nu cumva sa implinim putinatatea hranei cu multimea somnului caci aceasta este un lucru al celor fara minte, ca si cel dimpotriva. Am vazut lucratori care, intr-o oarecare imprejurare au facut putin pogoramant pantecelui, dar repede au chinuit barbateste pe ticalos cu starea de toata noaptea in picioare si l-au invatat sa se smereasca dupa aceea de saturare cu bucurie. ˇ Daca Hristos fuge de Irod trupeste, desi putea toate, sa invatam de aici cei increzuti si cei porniti sa se arunce pe sine-si in ispite. ''Sa nu-ti dai, zice, piciorul tau spre clatire si nu va dormita ingerul ce te pazeste.''(Psalmi 100,4) ˇ Din necunoasterea (sau nerecunoasterea) lui Dumnezeu se naste in noi dragostea de noi insine sau de trupul nostru. Din aceasta dragoste se nasc cele trei pacate care sunt cele mai primejdioase dintre toate, adica: neinfranarea, slava desarta si iubirea de arginti. Aceste trei patimi intra in noi prin poarta necesitatii si a trebuintei ce o resimte trupul nostru de lucrurile care-l intretin, il hranesc si servesc ele insesi drept poarta si intrare tuturor celorlalte pacate care ies dintr-insele ca si dintr-un izvor al lor. Ucigand deci in noi aceasta nenorocita radacina a dragostei de sine, vom ucide prin ea toate nenorocirile celelalte care provin dintr-insa. ˇ Asupra celui ce se linisteste am vazut dimineata tabarand asupra lui din plin dracii slavei desarte si ai poftei, la amiaza pe cei ai lenei, ai intristarii si ai maniei, iar seara pe cei iubitori de murdarie si pe tiranii pantecelui. ˇ Daca te bucuri de vizitele la chilie sa fii incredintat ca petreci in trandavie si nu te indeletnicesti nicidecum cu Dumnezeu. Pilda de rugaciune sa-ti fie tie vaduva cea nedreptatita de potrivnicul ei. ˇ Nu spune nimic la urechile celui fara de minte, ca nu cumva sa ia in ras cuvintele tale, caci este vatamatoare petrecerea cu cei deserti. Precum cei ce umbla in aerul viciat se imbolnavesc, asa si cei ce petrec cu oamenii nepasatori se molipsesc de rautatea lor caci ''convorbirile rele strica moravurile bune.'' (Intelepciunea lui Solomon 2,6) ˇ Nepatimire a dovedit cel ce a spus: ''Am dobandit mintea Domnului'' (1Cor. 6,1). Nepatimire a dovedit egipteanul care a zis ca nu are frica de domnul. nepatimire a dobandit cel ce s-a rugat sa se intoarca la el patimile (avva Ioan Colov). ˇ Nepatimire are in sine sufletul care nu se impatimeste de lucruri si care ramane netulburat chiar si de amintirea lor. ˇ ''Hotarul'' oricarei patimi este sa nu aiba hotar, ca si fericirea vesnica. Patima are si ea o sete de infinitate in directia nimicului la al carui capat nu se poate ajunge niciodata, odata ce existenta este creata de Dumnezeu. Aceasta poate fi in parte o explicare a vesniciei iadului. Este o sete spre o existenta aparenta dar in realitate tot mai inconsistenta. La hotarul ei nu se poate ajunge niciodata pentru ca faptura este tinuta in existenta de Dumnezeu si ea trebuie sa se miste la nesfarsit fie in Dumnezeu, Cel real infinit, ca sa cuprinda tot mai mult din el, fie impotriva Lui, miscare care este si ea nesfarsita pentru ca El fiind infinit, niciodata faptura nu ajunge sa nege tot ce este El. Toate patimile isi hranesc setea de infinit din inchipuirea ca ceea ce le satisface ar fi ceva consistent, durabil, ceea ce nu este asa catusi de putin. Ele se misca in fond spre tot mai mult nimic, spre subtierea tot mai mare a existentei care-si pastreaza mereu aparenta de mai multa existenta. Dar parca cel mai mult se hraneste din slava desarta - ea facandu-l pe cel stapanit de ea sa-si inchipuie ca-l vad si ca-l lauda si cei ce nu-s de fata si de aceea da chip fatarnic chipuri atragatoare vrednice de lauda faptelor sale nevrednice de lauda. Da fata impunatoarelor ruine sau ruinei propriei fiinte si-si inchipuie prezente care nu sunt, crezand in sinceritatea celor ce-l lauda, oricate semne vadite de nesinceritate ar da aceia. Chinul acestora este ca inaintand tot mai mult spre o subtiere a existentei, in acelasi timp sunt stapaniti de nesiguranta acestei aparente consistente, de aceea ajung de multe ori la sinucidere. Dar cu cat isi infraneaza cineva mai mult miscarile trupului sau spre cele rele, cu atat sunt coplesite acestea mai mult de energiile Duhului Sfant, care sunt infinite. Cu cat moare cineva mai mult siesi, cu atat se umple mai mult de iubirea lui Dumnezeu care este infinita, fiind a Subiectului infinit. ˇ Daca dovada impatimirii totale sta in a se supune cineva repede tuturor gandurilor si pornirilor semanate de draci, eu am invatat ca semnul sfintei nepatimirii sta in a putea zice cu adevarat: ''Abatandu-se cel rau de la mine, n-am cunoscut.'' (Psalmi 100,5), nici cum a venit, nici pentru ce, nici cand a plecat, ci sunt intreg nesimtitor fata de acestea fiind in intregime unit cu Dumnezeu, acum si pururea si in viitor. ˇ Doctorul este dator sa se dezbrace cu desavarsire de patimi ca sa se poata preface la vreme potrivita, ca le are pe unele, mai ales mania. Caci de nu le-a lepadat cu totul, nu le va putea imbraca iarasi in chip nepatimitor. ˇ Nu este invatator vrednic de lauda cel ce-i face intelepti pe copiii invatati, ci pe cei nepriceputi si indaratnici, ducandu-i la desavarsire. Iscusinta vizitiilor se arata si este apreciata cand tin in frau cai salbatici si-i imblanzeste pe acestia.
|
Frica este o insusire copilareasca pe care o manifesta sufletul imbatranit intru slava desarta. Frica este lipsa credintei aratata in asteptare plina de spaima a unor lucruri neprevazute. Este o presimtire a unei primejdii inchipuite, o cutremurare a inimii care se inspaimanta si se imputineaza pentru unele nenorociri indoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar si in lucrurile cele mai sigure. (Scara - Sfantul Ioan Scararul) ˇ Sufletul mandru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme si fuge la cel mai mic zgomot sau umbre. (Scara - Sfantul Ioan Scararul) ˇ Cei ce plang si nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispusi la frica, chiar si dintr-un lucru mic se inspaimanta si de multe ori isi ies si din minti. (Sunt cei ce nu-si mai cruta trupul si asteapta cu hotarare orice li s-ar intampla, cautand ei de bunavoie suferinta.) ˇ Omul fricos sufera de doua boli: de putinatatea credintei si de iubirea de trup. (Scara - Sfantul Ioan Scararul) ˇ Cand cineva cade din masura chibzuielii, devine atat fricos cat si indraznet, caci sufletul sau este slabit. Omul cand pierde echilibrul interior nu se mai cunoaste pe sine si cade astfel in extreme. (Scara - Sfantul Ioan Scararul) ˇ Precum mormolocii ii infricoseaza pe prunci, asa si umbrele pe cei mandri. Nu este cu putinta ca cel ce se teme de Dumnezeu sa aiba frica, daca va zice ca afara de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu da curaj de a birui orice frica lasa de ceva de pe pamant. Omul care crede stie ca Dumnezeu il va apara, sau ca daca va pierde in cele pamantesti, chiar viata sa, o va avea pe aceasta plina de toate bunatatile in cer. Cel ce are frica de cele pamantesti si nu se bizuie decat pe sine, se teme in chip real totdeauna de ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l asigura impotriva necazurilor si nenorocirilor. (Scara - Sfantul Ioan Scararul) ˇ Precum apa stramtorata tasneste spre inaltime, asa de multe ori si sufletul stramtorat de primejdii urca spre Dumnezeu prin pocainta si se mantuieste. (Scara - Sfantul Ioan Scararul) ˇ De la Hristos incoace nu mai poate spune nimeni: ''Doamne, om nu am'' caci toti il avem pe Hristos, dar Hristos lucreaza prin cei ce cred in El. (Scara - Sfantul Ioan Scararul) Ce sa fac parinte ca mi-e frica? - Locuitorii cetatii se tem de barbari pana ce nu au ajutorul imparatului, dar cand afla ca a sosit in cetate generalul, nu se mai tem stiind ca acum are cine sa-i apere. Chiar de vor auzi ca se apropie barbarii, nu se ingrijoreaza avand pe cel ce se lupta pentru ei. Deci si noi, daca credem in Dumnezeu, nu ne vom mai teme de draci caci ne va trimite ajutorul Lui. (Sfintii Varsanufie si Ioan) ˇ Un frate se infricosa tare de talhari si a destainuit Batranului frica sa. - Dumnezeu nu paraseste pe nimeni caci a zis: ''Nu te voi lasa, nici nu te voi parasi'' (Evrei 13,15), dar ne preda necredintei noastre. Sunt oare mai multi talhari care navalesc decat carele si puterile lui Faraon? Si stim cu totii ca printr-un cuvant si la un semn al Domnului au fost deodata inecate toate. Nu-ti aduci aminte cum i-a orbit pe cei ce veneau asupra lui Elisei? (IV Imparati 6,18) Cel ce stie sa izbaveasca de ispite pe credinciosi, Acela le-a facut si le face si acum pe toate. Cum vom uita oare Scriptura care zice: ''Domnul te va pazi pe tine de tot raul, pazi-va Domnul sufletul tau''. Si cum vom da uitarii cuvantul: ''Voua si perii capului va sunt numarati'', ori: ''Nici o vrabie nu va cadea in plasa fara stirea Tatalui vostru, nu e cu mult mai de pret omul decat o vrabie?'' O, frica - fiica a necredintei, pana unde m-ai coborat! Aceasta-i inspaimantatoare: orbeste mintea, moleseste inima, imputineaza sufletul si-i desparte pe oameni de Dumnezeu. Este sora lipsei de nadejde si-i mana pe oameni de la frica de Dumnezeu in tara pierzaniei. Frate, sa fugim de ea si sa-l desteptam pe Hristos din somn zicand: ''Stapane, mantuieste-ne ca pierim!'' si El sculandu-se, va certa navala vantului si o va potoli, iar noua ne va spune: ''Eu sunt, nu va temeti!'' Sa parasim deci toiagul de trestie si sa luam toiagul crucii in care se sprijinesc cei ce schiopateaza, prin care se scoala mortii, intru care se lauda Apostolul, cu care am fost izbaviti de pradarea diavolului, noi insine asezandu-ne langa Cel ce S-a rastignit pentru noi, caci El ne pastoreste pe noi oile Sale si prin El sunt alungati lupii poftitori de sange. (Crucea este puterea noastra de a ne depasi, este puterea pregatita noua de Hristos. El a rabdat-o pentru a intari firea omeneasca din El impotriva crutarii egoiste si pentru a ne comunica aceasta putere si noua. Pomenirea ei legata de semnul ei il aduce pe Hristos Insusi in noi, pe Hristos care a intarit firea Sa omeneasca rabdand crucea si care, in urma acestei intariri a biruit moartea. Nu putea invia Dumnezeu o fire omeneasca molesita imbracand-o in viata larga netrecatoare care reprezinta o suprema tarie ca pe un obiect. Ea insasi trebuie sa vina in intampinarea invierii sale, ca actul acestei tarii spirituale prin rabdarea durerilor opuse egoismului. Crucea este dovada milei lui Hristos pentru noi, dar si mijlocul pe care ni l-a daruit pentru a ne intari si a creste spre taria vietii generoase nesupusa mortii, ingustarii egoiste. In cruce il avem pe Hristos cu puterea Lui atotiubitoare dar ca sa ne insusim si noi aceasta putere. Prin ea alungam diavolii care ne supun cand suntem fricosi din egoism, prin ea suntem paziti in pasunea intinsa a hranei nemuritoare adusa noua de Hristos. Diavolul vrea sa ne faca fricosi ca sa ne predam si sa devenim astfel robii lui. Hristos ne vrea puternici, liberi, frati ai Lui si ai tuturor, partasi la puterea generozitatii si la slava Lui. Dracii ne robesc pentru ca de fapt nici ei nu sunt liberi fiind robi slabi ai patimii mandriei lor, lucrand sub stapanirea ei. (Sfintii Varsanufie si Ioan)
|
Mai intai roaga-te pentru dobandirea lacrimilor, ca prin plans sa inmoi salbaticia ce se afla in sufletul tau; si, dupa ce vei fi marturisit astfel impotriva ta faradelegile tale inaintea Domnului, sa primesti iertare de la El. (Evagrie Ponticul)32 ˇ Foloseste-te de lacrimi pentru a dobandi implinirea oricarei cereri. Caci foarte mult se bucura Stapanul, cand te rogi cu lacrimi. (Evagrie Ponticul)32 ˇ Daca versi izvoare de lacrimi in rugaciunea ta, sa nu te inalti intru tine, ca si cum ai fi mai presus de multi. Caci rugaciunea ta a primit ajutor ca sa poti rascumpara cu draga inima pacatele tale si sa imblanzesti pe Stapanul prin lacrimi. Deci sa nu intorci spre patima inlaturarea patimilor, ca sa nu manii si mai mult pe Cel ce ti-a daruit harul. (Evagrie Ponticul)32 ˇ Multi plangand pentru pacate uita de scopul lacrimilor; si asa, pierzandu-si mintea, au ratacit. (Evagrie Ponticul)32 ˇ Cand socotesti ca nu ai trebuinta de lacrimi in rugaciunea ta pentru pacate, gandeste-te cat de mult te-ai departat de Dumnezeu, avand datoria sa fii pururea in El, si vei lacrima cu si mai multa caldura. Astfel, cunoscand masurile tale, vei plange cu usurinta, dosadindu-te dupa Isaia: ''Cum, necurat fiind si petrecand in mijlocul unui astfel de popor, adica intre potrivnici, indraznesti sa te infatisezi inaintea Domnului Savaot?''32 ˇ Sa nu te inalti cand versi lacrimi in vremea rugaciunii, caci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tai de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)32
|
Creştinii şi ateii (necredincioşii) au discutat mult despre liberate şi liberul arbitru, despre moralitate, despre bine şi rău, dar de multe ori discuţiile se sfârşesc în contradictoriu şi deviază de la subiect. Este foarte important să înţelegem că noi creştinii percepem libertatea în alt fel decât o percep cei din afara Bisericii, şi tocmai de aceea discuţiile n-ajung la niciun numitor comun. Este clar pentru toţi că omul este liber şi poate alege în fiecare secundă a vieţii, dar libertatea pe care o trăieşte nu este una desăvârşită, ci este constrânsă de mulţi factori. De exemplu eu aş vrea să zbor, aş vrea să nu-mi fie foame niciodată, aş vrea să mă pot teleporta dintr-un loc în altul, aş vrea să cunosc toate tainele şi secretele lumii în care trăim, aş vrea să văd ce este în sufletul oamenilor şi ce gânduri au... dar nu pot, deşi vreau asta. Deşi sunt liber şi-mi doresc toate aceste lucruri totuşi nu le pot avea, iar asta arată că libertatea mea este una parţială.  Fiecare individ îşi folosesşte libertatea, posibilitatea de a alege, aşa cum crede de cuviinţă, urmârind un anumit scop pe termen scurt, mediu şi lung. Aici intervine diferenţa în perceperea libertăţii de către atei şi creştini.
Scopul vieţii celor care nu cred în Dumnezeu este o viaţă fericită pe pământ, o familie frumoasă, prieteni mulţi, carieră şi recunoaştere profesională, distracţii, plimbări, plăceri etc. Moartea pentru ei înseamnă o descompunere a trupului în pământ, atât şi nimic mai mult.Totuşi şi ei sunt chip ai lui Dumnezeu, şi ei fără să-şi dea seama vor mult mai mult decât satisfacţiile acestea pământeşti. Fiinţa lor tânjeşte după Dumnezeu, dar neînţelegând asta îşi orienteză energiile tânjind după materie, singura dimensiune pe care o percep.
Pe de altă parte scopul vieţii unui creştin este să iubească pe Domnul Dumnezeu din tot sufletul său, din toată inima sa şi din tot cugetul său, iar pe aproapele ca pe sine însuşi. Creştinii îşi trăiesc viaţa cu gândul că vor ajunge în împărăţia cerurilor şi-l vor vedea pe Dumnezeu. Şi creştinii vor o familie frumoasă, prieteni mulţi, vor o viaţă profesională prin care să fie de ajutor oamenilor şi întregii societăţi, dar ei nu caută plăcerea şi distracţiile ci îşi folosesc libertatea şi timpul peîntru a-i ajuta pe oameni: „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi. Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului. Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi.” (Epistola către Galateni a Sf. Ap. Pavel 5, 13-17) Sfântul Apostol Pavel arată în versetul de mai sus că libertatea nu trebuie folosită pentru a împlini pofta trupului pentru că: „faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, invidii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (Epistola către Galateni a Sf. Ap. Pavel 5, 19-21) În schimb dacă în libertatea noastră colaborăm cu Dumnezeu în luarea deciziilor, atunci roadele faptelor noastre vor fi cu totul altele. „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm, să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii.” (Epistola către Galateni a Sf. Ap. Pavel 5, 22-26) Libertatea folosită pentru împlinirea poftelor duce la păcat, iar păcatul ne face sclavi, ne îngrădeşte libertatea: “Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr.” (Evanghelia după Ioan 8, 31-36) În Întâia Epistolă Sobornicească Sfântul Apostol Petru ne sfătuieşte: „Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu.” (2, 16) Pentru creştin, a fi rob ai lui Dumnezeu înseamnă a fi liber, pentru că aşa cum copilul se încrede în toate alegerile mamei sale, luate din iubire, aşa şi creştinul se încrede în toate poruncile lui Dumnezeu: „...pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Isaia 27, 9)” Pentru creştini a fi liber înseamnă a trăi fără păcat, pentru că desăvârşirea libertăţii vine doar prin relaţia cu Cel veşnic, Atotştiutor şi Atotputernic. Dacă nu mai traiesc eu ci Hristos trăieşte în mine, atunci pot să şi zbor aşa cum au făcut unii din părinţii pustiei, pot să şi mă teleportez unde vreau aşa cum a făcut Pr. Arsenie Boca ducându-se la înmormântarea mamei sale deşi era închis în puşcărie, pot să aflu toate tainele lumii, pot să ştiu gândurile oamenilor, dar orice aş face, fără iubire nimic nu sunt. Pentru creştini a fi liberi înseamnă a trăi fără păcat, o astfel de viaţă deschizându-i noi şi noi orizonturi prin iubire. Libertatea creştinilor se dobândeşte doar în Biserică, în Trupul lui Hristos, cu ajutorul Duhului Sfânt, prin Sfintele Taine, prin rugăciunile Maicii Domnului şi a sfinţilor, cu ajutorul episcopilor, preoţilor şi duhovnicilor. „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.” (2 Co 3, 17) Nu poţi fi liber de unul singur, pentru că paradoxal a fi liber înseamnă a renunţa la tine pentru celălalt, înseamnă a nu-ţi face voia ta ci a face voia lui Dumnezeu, pentru că voia Lui are efecte benefice asupra întregii omeniri. Pentru creştini a fi liber înseamnă a-ti încredinţa libertatea lui Dumnezeu, Cel care este liber de timp, de spatiu si de orice alta limitare. Fiind liber de orice, Dumnezeu potenteaza si satura nelimitat libertatea celor care i-o incredinteaza... doamne ajuta...
|
|
|
