Mai e puţin şi vine 14 februarie - Valentine's Day, si febra cadourilor deja a început, televiziunile şi radio-urile au început si ele să aibe emisiuni dedicate acestei zile chiar din prima zi a saptamanii, fiecare încercând să atragă cu idei care mai de care mai năstruşnice. Eu cu soţia şi cu fetiţa noastră nu sărbătorim Valentine's Day pentru că nu simţim nimic deosebit pentru ziua aceasta. Nu ne atrage în nici un fel, şi nu vrem sa o sărbătorim doar pentru că ne zic alţii s-o facem.

E frumos să sărbătoreşti iubirea, e frumos să dăruieşti, e frumos să faci surprize, e tare frumos să fii tânăr şi indrăgostit, să ai fluturaşi în burtă când te duci la întâlnire.... e frumos să-ţi petreci timpul cu cel drag, e frumos să vorbeşti de o sărbătoare a iubirii. Ce e mai frumos oare decât să sărbătoreşti iubirea, cu cel iubit ?

Dar oare e Valentine's Day o sărbătoare a iubirii?  În primul rând cei care ne-au adus această sărbătoare din motive comerciale, nu vorbesc deloc de Sfântul Valentin ci doar de inimioare, ciocolată, amor, romantism, şi multe altele, dar niciodată despre cel care ei spun că este ocrotitorul iubirii.

În al doilea rând mass-media şi marile magazine se folosesc de fel şi fel de stereotipuri, de momente romantice, de diferite modele de a-ţi petrece ziua pentru a le flutura prin faţa tinerilor şi pentru a-i face să plătească pentru a putea şi ei crea un astfel de cadru romantic prin diferite cadouri.

Si in al treilea rand, ca să mă bucur alături de persoana iubită:

• nu trebuie neaparat să luăm o cină romantică la restaurant
• nu e obligatoriu să vin cu un buchet de trandafir şi cu o inimioară roşie
• nu trebuie neaparat să vedem un film şi apoi să facem dragoste
• nu e musai să mergem la Paris sau Londra
• nu trebuie să-i aduc în dar o bijuterie de aur sau o haină de blană<!--more Continuare -->

...ci putem să ne bucurăm oriunde, putem să fim fericiţi în orice loc. Iubirea nu are limite, iubirea nu are reguli, iubirea nu se defineşte, iubirea nu se circumscrie unui spaţiu şi nu e legată de obiecte....

Iubirea nu apare la comandă printr-o atmosferă romantică, iubirea nu se cumpără şi nici nu se stimulează cu diferite daruri...iubirea se trăieşte!

"Iubirea îndelung rabdă; Iubirea este binevoitoare, Iubirea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.  Iubirea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.  Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Iubirea nu cade niciodată." (Sfântul Apostol Pavel)

Iubirea nu e doar pentru cei bogaţi, nu e doar pentru cei ce-şi pot permite să dăruiească, iubirea e pentru toţi.

Iubirea poate fi trăită oriunde şi oricând, atâta timp cât eşti cu cel drag lângă tine.

Şi dacă tot vorbim de iubire, ştiu pe Cineva care mă iubeşte mai mult decât soţia, mama, sau sora mea...Cineva care şi-a dat viaţa pentru mine, Cineva care are răbdare cu mine, Cineva care mă ridică atunci când cad, mă întăreşte când sunt slab, mă apăra când nu mai pot, Cineva care mi-a dăruit mai mult decât i-am cerut, Cineva care mi-a iertat mai mult decât am făcut...

Ziua iubirii este Învierea !

Aici puteţi afla mult mai multe despre ziua Sfântului Valentin....

doamne ajuta..

Iubiți frați și surori întru Domnul, pregătirea pentru Postul Mare începe cu Lc. 18, 10-14, adică cu un text evanghelic care nu trebuie înțeles disjunctiv. Pentru că nu e bine să fii nici ca vameșul și nici ca fariseul în mod deplin, pentru că nici vameșul și nici fariseul nu sunt paradigme existențiale totale pentru un creștin ortodox.

De-a lungul timpului am ascultat sau citit zeci de predicatori contemporani, care, aproape la unison, îl lăudau pe vameș, ca bun de urmat și pe fariseul centrat pe sine, care era bucuros cu ce știe, face și are ca damnabil.

Însă fiecare dintre ei, în alte contexte, recunoșteau că nu e de ajuns doar pocăința pentru a fi un ortodox, ci mai e nevoie de multă cunoaștere teologică și asceză pentru a ne sfinți și că pocăința e începutul și nu sfârșitul vieții virtuoase, după cum nu e bine nici să spui că teologia, fapta bună, profesia nu sunt bune, pentru că fără ele nu știi ce înseamnă să fii ortodox și nici nu poți să fii un om social.

Așa că Domnul a vorbit despre doi oameni care anevisan/urcă (GNT, v. 10)…și a dus totul spre concluzia din v. 14, pentru a ne arăta că nu trebuie să gândim disjunctiv realitatea interioară a oamenilor, adică ori albă ori neagră, ci sunt luați doi inși în discuție pentru că de la fiecare trebuie să luăm unele lucruri și pe altele să le lăsăm.

Profesia de vameș, cât și aceea de teolog (fariseii erau teologi mozaici) sunt neapărate într-o societate.

Fiecare profesie e neapărată.

Fiecare profesionist are rolul său de neînlocuit.

Dacă ești frizer, spre exemplu, și crezi că nu ai nevoie de scriitori sau de medici, atunci o să mori prost…pentru că nu citești cărți…și când o să ai un atac de cord…nu are cine să te scape de moarte.

Însă, tot la fel, dacă ești academician și crezi că din acest motiv trebuie să îi privești de sus pe toți, când o să ai nevoie de schimbat o țeavă în baie sau când o să ai nevoie de un taxi, o să dai nas în nas cu unii care nu au studiile tale…dar sunt buni, foarte buni acolo unde sunt…Bineînțeles, dacă avem de-a face cu profesioniști în ale muncii lor și nu cu ageamii…

La televizor, în zilele astea, rulează cazul vameșilor corupți și demiși…Unii doar…

A trage concluzia că nu avem nevoie de vameși, că merge și fără ei, cum trag unii concluzia că nu avem nevoie de Biserici, că merge și fără ele…e dovadă de îngustime de minte.

Iar Domnul, în Evanghelia de azi, nu ne spune că nu avem nevoie de vameși sau de teologi ci că avem nevoie de oameni care…urcă în templu.

Ne spune că avem nevoie de oameni care să se depășească continuu pe ei înșiși, profesiile lor, cultura lor, starea lor interioară pentru că e nevoie, mereu e nevoie de…urcare spre Dumnezeu, Cel Prea Sfânt, Care schimbă continuu interiorul oamenilor.

Nu degeaba Triodul, în care înveți să lauzi Treimea Prea Sfântă treimic, în trei ode/cântări…începe cu urcarea spre Biserică și această Evanghelie inițiază traseul evanghelico-liturgic spre Paști. Ci Domnul, ironizând modul nostru maniheic, păcătos de a vedea lucrurile și de a considera pe unii numai buni și pe alții numai răi, ne dă să înțelegem că trebuie să fim supli, profunzi în experiența noastră și că trebuie să dobândim cunoștință din faptele tuturor oamenilor…și nu doar din faptele unora.

Tocmai de aceea avem doi frați în Parabola fiului curvar…sau doi împreună răstigniți alături de Prea Sfânta Sa Cruce: pentru ca să învățăm de la ambii.

Pentru ca să învățăm lucruri complementare.

Adică să învățăm că pocăința e bună, e foarte bună, e curățitoare și că rugăciunea plină de lacrimi și de părere de rău ne ridică spre privirea prea blândă a ochilor Lui. Însă, în același timp, nu trebuie să păcătuim…pentru ca să ne pocăim…și nici nu trebuie să postim, să ne rugăm, să citim teologie pentru a-i minimaliza pe cei din jurul nostru și pentru a-i enerva tot timpul cu cât de deștepți suntem noi în comparație cu ei…ci pentru a ne umple de slava lui Dumnezeu și pentru a fi prieteni cu El și cu toți oamenii.

Și mă întorc iarăși la predicatorii contemporani pe care i-am ascultat…

Cei care înclinau spre extrema pietistă, spuneau în gura mare că teologia și cunoașterea duhovnicească nu sunt importante ci mai degrabă trebuie să ne axăm pe post, rugăciune și pocăință, reducând totul la o trăire inconștientă a credinței ortodoxe, pe când cei care înclinau spre extrema intelectualistă, puneau bază pe cunoașterea teologică, pe multa citire și memorare de texte…dar care să nu fie descifrate prin asceza creștinilor…ci doar prin intelectul lor, vorbind astfel despre o cunoaștere teologică nepersonală ci formată doar din lucruri de împrumut.

Astfel, pietiștii țin în mână steagul vieții duhovnicești fără teologie, pe când intelectualiștii o țin una și bună cu teologia fără experiență duhovnicească.

Adică, primii cred că pot să se nevoiască fără să știe cum, pe când secunzii confundă ceea ce ei citesc și înțeleg cu ceea ce trebuit înțeles prin sfințirea vieții noastre.

Însă Domnul vrea să ne învețe altfel să gândim: nu separând lucrurile ci gândindu-le sintetic. Trebuie să vedem ceea ce e bun în vameș și în fariseu…și să nu considerăm că nu avem ce învăța din experiența vreunui om, oricare ar fi acel om.

De aceea vă spuneam altă dată, că eu învăț de la oricine și din orice lucru. Pentru că nu mă interesează să judec oamenii la modul definitiv, în sensul să le pun ștampilă pe frunte, ca și când eu i-aș trimite în Rai sau în Iad…ci să îi înțeleg. Să înțeleg de ce unii preferă să moară proști iar alții își sfințesc viața, cum s-a făcut racheta și ce spune cartea, de ce se spune una și nu alta…

Vreau să înțeleg, să mă pătrund de înțelegerea a tot ceea ce văd, trăiesc, miros, înțeleg…

Și vreau să înțeleg tot ceea ce trăiesc și cunosc pentru că prin toate lucrurile, prin toate cărțile, prin toți oamenii urmăresc înțelegerea lui Dumnezeu și înțelegerea oamenilor și a lucrurilor.

Văd totul în lumina Lui.

Le simt pe toate transparente…

Nu vreau să rămân la formele lucrurilor, la cuvintele oamenilor, la ceea ce văd la ei…ci mă uit mai profund: la înțelesul lor, la cum arată viața lor, adâncul oamenilor.

Sunt avid de adâncul oamenilor în care se revarsă adâncul slavei lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea comunic, întreb, vreau să fiu în relație, mă confesez, aștept un răspuns, vreau să fiu împreună cu toți…pentru că nu mă încorsetează nimeni…ci toți mă duc spre El, spre singura Cauză și Țintă a lumii, spre Dumnezeul nostru, Făcătorul și Atotțiitorul întregii existențe, Care e Cel din Care, în Care și pentru Care sunt toate.

De la El am ieșit, pentru că El ne-a creat, în slava Lui trăim și pentru El.

Și de aceea doi oameni urcau spre locul cel sfânt al lui Dumnezeu…și de acolo catevi/s-au coborât (GNT, v. 14) alți oameni. Pentru că mergerea la Biserică cât și creșterea în înțelegerea lui Dumnezeu ne schimbă.

Au urcat doi, și trupul și sufletul spre Dumnezeu, pentru ca să înțelegem să nu lăudăm sufletul fără trup sau să nu așteptăm doar mântuirea sufletului în indiferență față de cea a trupului pentru că sfințenia e a întregului om.

Sfințenia lui Dumnezeu trece din suflet în trupul nostru și de aceea, după moarte, unii au Sfinte Moaște…iar alții un trup urât mirositor.

Însă trupul neputrezit, frumos mirositor, care te atrage cu duioșie spre el, care te umple de sfințenie, trupul Sfântului e trupul unui om aflat în relație vie, continuă cu sufletul său cel sfânt, care stă în fața lui Dumnezeu în slava Sa, pentru că de aici, de pe pământ, a învățat de la toți…cum să-L vadă în toți numai pe El.

Bineînțeles că nu ne-ar plăcea să ne uităm toată viața numai în pardoseala Bisericii ca vameșul…După cum nu ne-ar plăcea nici să facem de toate, să fim oameni ai credinței, să știm multă teologie, ca fariseul, ca teologul de aici, dar să ne simțim goi, seci, neîmpliniți, cărora Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile și nimeni să nu ne iubească și să ne înțeleagă.

Vrem iertarea lui Dumnezeu ca vameșul și o vrem prin multele fapte ale fariseului.

Numai că pe El nu Îl interesează contorizarea faptelor în fața Lui…ci iubire, strigăt de iubire, lăsare cu totul în brațele iubirii Sale, pentru a le uita pe cele de până acum, ca Marele Pavel, Apostolul întregii lumi, pentru că și azi, și mâine, și după ce ieșim din Biserică avem nevoie să mai facem încă multe fapte de evlavie.

Fariseul făcea bine ceea ce făcea. Trăia regulamentar…

Dacă noi venim la Biserică, citim cărți sfinte, facem milostenie, ne ostenim pentru alții, ne creștem copiii, facem studii, muncim toată viața…facem lucruri necesare, normale, neapărate.

Astea și altele un milion ca astea sunt foarte bine, foarte-foarte bune.

Ceea ce nu Îi place lui Dumnezeu e să considerăm că am studiat îndeajuns de mult, că am făcut multe fapte bune, că am mers de multe ori la Biserică și ne-am spovedit și împărtășit și că, în definitiv, am făcut atâtea…încât acum trebuie să dormim buștean până la cea de a doua venire a Sa…

Faptul că Domnul, în v. 14, vorbește despre smerenia care înalță, ne spune, cu alte cuvinte, acum, la prefigurarea Postului Mare, că niciodată nu facem îndeajuns de mult și de bine încât să nu ne mai reproșăm nimic.

Dacă fariseul nu s-ar fi uitat la tot ceea ce făcuse până atunci cu mulțumire de sine…ar fi plecat mai îndreptat decât vameșul, care ar fi plecat și el mai îndreptat decât altul din Casa Domnului, adică după starea sufletească a fiecăruia.

Însă vameșul a plecat mai îndreptat decât fariseul nu pentru că era mai teolog sau mai credincios decât fariseul ci pentru că s-a pus în fața Domnului, a cerut mila Lui deși nu făcuse nimic bun.

Fariseul făcuse multe lucruri bune, cunoștea teologie, știa cum ar fi trebuit să se roage…dar, pentru că toate îi mergeau din plin, se centrase pe sine și nu pe El. Dacă acolo, în rugăciune, se descentra de pe adularea de sine și nu s-ar mai fi uitat la ceea ce făcuse și era el și cerea și el mila Lui, Dumnezeu l-ar fi făcut și mai frumos, și mai zelos, și mai impunător în rândul celor credincioși.

Așa stând lucrurile înțelegem de ce în viața duhovnicească rugăciunea inimii, rugăciunea cu mintea în inimă…e rugăciune fără imagini, care nu suportă imaginația ci neagă oricăre imagini confecționate de mintea noastră sau de demoni în timpul rugăciunii, pentru că le consideră niște idoli.

În curățirea noastră de patimi, prin rugăciunea fără imagini și prin postul trăit din bucuria inimii, nu facem decât să ne distrugem imaginea bună despre noi înșine, închipuirile, lingușirile de sine…pentru a ne goli de noi și a ne umple de slava Sa.

Și când omul se curățește de patimi și se umple de slava Sa înțelege că tot ce face cu sufletul și cu trupul Său, ca om al credinței, le face pentru a fi propriu slavei lui Dumnezeu.

Asta ne învață, la modul negativ, fariseul: nu e bine să crezi că ai îndeajuns de mult…încât să nu mai ceri și mai mult iradierea persoanei Sale. Pentru că atunci când crezi că ai înțeles suficient de mult, că știi foarte mult, că ești cineva de neîntrecut nu faci altceva decât să ieși din relația cu Sine și să te usuci.

Faptele bune le facem cu Dumnezeu și pentru a ne păstra în curăția iubirii Lui. Nu le facem separat de El sau pentru a ne lăuda cu ele în fața Lui sau a lumii, ci faptele evlaviei noastre sunt întreținerea sănătății noastre duhovnicești.

Când cădem din bine, din fapta bună, cădem din relația cu El, cu Binele întregii creații.

Tocmai de aceea suntem atenți la ceea ce schimbă în noi faptele și asceza și teologia și cultura noastră, cum ne schimbă tot ceea ce trăim…și nu la câte cărți, câte metanii, câte posturi am ținut…

Iar prin faptul că începem pregătirea pentru un alt Post Mare și nu motivăm că l-am ținut pe cel din 2010 și nu mai avem nevoie și anul ăsta, Biserica noastră vrea să ne spună, că întreținerea duhovnicească e permanentă, după cum o să mai vină încă odată o primăvară, și o vară, și o toamnă, și o iarnă iar în fiecare anotimp trebuie să trăim duhovnicește, după cum vom mânca, dormi, ne vom spăla, ne vom plimba etc.

Ritmul liturgic se accelerează…după cum se accelerează înmugurirea și înfrunzirea copacilor.

Nimic nu e static în Biserică și în lume și în Împărăția lui Dumnezeu.

Toată creația se mișcă de către Cel nemișcat și în jurul Lui.

Dacă vameșul e lăudat e pentru aceea că…a început să se miște spre bine prin pocăință…

Dacă fariseul e mustrat e pentru aceea că vrea să se oprească din înaintare…și vrea să se bucure numai de trecut și să trăiască în trecut…când prezentul îi țipă în vene.

Ieri a fost ieri…Astăzi însă e acțiune…

Nu rămâneți în trecut!

Nu vă lăudați cu trecutul glorios și cu prezentul inexistent!

Nu opriți motoarele ființei dumneavoastră când vine primăvara postului, pentru că postul vrea să vă facă prezentul plin de mângâiere!

Dumnezeu să ne întărească în toate și să ne lumineze pe noi și pe cei din jurul nostru, pentru ca să ne înțelegem și mai bine și mai profund, în lumina lui Dumnezeu și nu cu o minte ursuză la schimbare. Amin!.....

doamne ajuta...

Această lucrare poartă în sine binecuvântarea şi mângâierea Părintelui Gavriil Stoica, pe de o parte pentru că s-a născut mai întâi ca idee, apoi ca proiect, chiar în chilia distinsului duhovnic de la Zamfira, şi pe de altă parte fiindcă împlineşte un vis al părintelui în a-şi vedea publicate laolaltă articolele de credinţă apărute sub genericul ,,Din suflet către suflete”, găzduite la jumătatea anilor 90’ de un săptămânal ploieştean. Această carte s-a născut cu multă trudă, reconstituind din pagini îngălbenite de ziar, gândurile ziditoare ale Părintelui cuminte, blând şi înţelept care s-a ocupat de destinul mănăstirii Zamfira vreme de 30 de ani.

Când s-a trecut la redactarea cărţii, un fior duhovnicesc a dat semnalul că învăţăturile şi scrierile Părintelui Arhimandrit Gavriil seamănă mult cu cele ale Cuviosului Paisie Aghioritul, care s-a nevoit în Muntele Athos. Astfel s-a născut acest dialog în Duh, care pe de o parte arată că nu trebuie să alergăm după sfinţenie la mii de kilometri depărtare, sfinţenia fiind chiar lângă noi (chiar în casnicii noştri), iar pe de altă parte indicând că monahismul românesc, prin vârfurile sale, nu este cu nimic mai prejos decât monahismul athonit.

De fapt Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica, cunoscător al limbii vechi greceşti - şi suntem convinşi ai operei Cuviosului Paisie - a fost în permanentă legătură cu Athosul prin fratele său după trup, Justinian, econom al Schitului Românesc Prodromu din Sfântul Munte.

Cartea conţine şi mărturii despre cuvioşia cu care Părintele Gavriil a înţeles să slujească lui Dumnezeu şi să îmbrace haina monahală, precum şi trei interviuri inedite.

Un mare duhovnic, un mare caracter, un umăr pe care să plângi, un ascet cu suflet de copil, un apărător ferm al credinţei ortodoxe, un iubitor de flori şi de frumos; acesta a fost Arhimandritul Gavriil Stoica. Cartea poate fi comandată pe www.edituracristimpuri.ro.

doamne ajuta...

În concepţia marelui istoric al religiilor Mircea Eliade, definiţia cea mai completă şi cea mai potrivită a fiinţei umane este aceea de fiinţă religioasă (homo religiosus), de fiinţă care simte nevoia de a se raporta, într-un fel sau altul, la Divinitate. De aceea, chiar şi în preistorie, atunci când oamenii nu-L cunoşteau pe Adevăratul şi Unicul Dumnezeu (sau, mai corect spus, Îl cunoşteau puţini dintre ei) , simţeau nevoia de a I se închina şi, neputându-L găsi, idolatrizau lumea creată. Ateii... au şi ei un mod de raportare la Dumnezeu, căci precum afirma un filosof modern, ignorarea, refuzul de a adresa un salut celui de lângă tine este, de fapt, o formă de comunicare (evident, una negativă), deoarece, prin acest gest, îi transmiţi interlocutorului tău un mesaj - faptul că prezenţa lui îţi este indiferentă, sau chiar te deranjează.

Cei care-L neagă pe Dumnezeu Îi transmit, prin atitudinea lor, faptul că şi-ar dori ca El să nu existe, dar, în adâncul finţei lor, Îi mărturisesc existenţa, Îi simt prezenţa, pentru că, în caz contrar, nu ar fi atât de vehemenţi în negarea Sa. Nu are niciun sens să negi neexistenţa... este ilogic. Ce sens ar avea ca noi să ne consacrăm ani întregi din viaţă dovedirii inexistenţei lui Moş Crăciun? :)) Nimeni nu ar fi dispus să facă aşa ceva, pentru că neexistenţa lui Moş Crăciun este o certitudine.

În schimb, aşa-zişii atei scriu cărţi, se nevoiesc ani întregi pentru a încerca să demonstreze inexistenţa Divinităţii. De ce oare? Nu cumva motivul acestei atitudini de negare vehementă a lui Dumnezeu este tocmai o dovadă a credinţei lor ascunse, nemărturisite, pe care ei încearcă s-o stingă, s-o elimine din sufletele lor. Vor să se convingă pe ei înşişi că Dumnezeu nu există pentru că, precum afirma F. M. Dostoievski, prin personajul său Ivan Karamazov, dacă Dumnezeu n-ar exista, totul ar fi permis. Cred că "un ateu este o persoană, care speră că Domnul nu va face nimic spre a-i tulbura necredinţa".

Apoi mă întreb, tot în legătură cu ateii: de ce oare se definesc prin ceea ce neagă, iar nu prin ceea ce afirmă (căci termenul "ateu" se traduce prin sintagma "fără Dumnezeu" )? De ce nu-şi spun... "raţionalişti", sau "modernişti" ş. a. m. d. şi din ce motiv, în locul tuturor acestor denumiri, au ales-o tocmai pe aceea de "atei", arătând astfel faptul că principala lor preocupare este negarea lui Dumnezeu? Dacă aceşti semeni ai noştri ar avea cu adevărat convingeri trainice, pozitive, dacă şi-ar fi găsit sensul existenţei, s-ar defini printr-un cuvânt, care să indice ideile pe care le promovează, iar nu tocmai adevărul pe care vor să-l nege cu orice preţ. Ce sens ar avea ca noi, creştinii, să ne numim... "neislamici", sau "antiezoterişti" etc? :)

Aceste denumiri ar desemna una dintre caracteristicile noastre pentru că, într-adevăr, nu aparţinem religiei islamice, suntem împotriva ezoterismului etc, dar nu ne-ar defini în totalitate, nu ar defini principala noastră însuşire - aceea de credincioşi ai lui Hristos. De fapt, ateismul este o altă credinţă, opusă tuturor celorlalte religii, iar aderenţii acestei noi religii Îl neagă pe Dumnezeu tocmai pentru că nu vor ca El să existe şi încearcă, prin această atitudine, să-L determine pe Dumnezeu să plece din viaţa lor. Având o concepţie pesimistă de viaţă şi necunoscând răspunsuri pentru problemele existenţiale, îşi stabilesc drept unică preocupare negarea convingerilor altora.

Desigur, aceasta este o opinie personală, care probabil că nu corespunde decât parţial realităţii, mai ales pentru că doar Dumnezeu cunoaşte în totalitate sufletul fiecăruia şi cauzele ce stau la baza acţiunilor noastre. De asemenea, n-aş vrea să generalizez, fiindcă există, în mod sigur, atei care-L caută pe Dumnezeu şi ar dori din tot sufletul să poată crede, dar, precum scria IPS Bartolomeu Anania, ei caută o dovadă incontestabilă în favoarea credinţei şi, asemenea lui Toma, sunt ispitiţi să exclame în privinţa adevărurilor revelate: "e prea frumos ca să fie adevărat!". Poate că ateii care-L caută în mod sincer pe Dumnezeu, Îl neagă tocmai pentru a-L găsi, tocmai pentru a se asigura că niciuna dintre ipotezele de care ei se tem nu este adevărată. Probabil că ateii din această categorie procedează asemenea celor care, pentru a afla răspunsul corect dintr-un test grilă, elimină pe rând toate variantele, alegând-o pe aceea, care este imposibil de contestat.

Cu toate acestea, cred că unii dintre adepţii ateismului se pot încadra în definiţia pe care am citat-o mai sus (o persoană, care speră ca Dumnezeu să nu-i tulbure necredinţa) şi tocmai denumirea de "atei" demonstrează credinţa lor tainică în Dumnezeu pe care, probabil, nici ei n-o conştientizează. Aceste persoane, simţind în mod natural nevoia de a crede în ceva, de a se închina, cu dragoste, unei fiinţe perfecte şi atotputernice, îşi creează forme de pseudoreligiozitate, arătând astfel adevărul cuvintelor psalmistului, potrivit căruia Dumnezeu "a pus în noi şi gândul veşniciei", ne-a dăruit sentimentul religios. Nevoia de sacru face parte din conştiinţa umană, afirma Mircea Eliade şi, din acest motiv, nu există nicio persoană fără religie. Cine nu a aderat la nicio religie fie se află într-o permanentă căutare (ca în cazul unora dintre teologii din istoria Bisericii noastre, precum Sf. Justin Martirul, sau Fer. Augustin), fie neagă cu înverşunare existenţa lui Dumnezeu şi-şi creează pseudoreligii, fie se încred în superstiţii ilogice şi anacronice, pe care nimeni nu ar trebui să le mai ia în considerare.

Astfel, orice fiinţă umană simte în mod natural (chiar şi fără să conştientizeze acest fapt) nevoia de a crede într-o religie, de a stabili o relaţie personală cu Dumnezeu. Astfel, în zilele noastre, ca şi în orice altă epocă istorică, religia este prezentă în viaţa cotidiană, fiind practicată în diverse forme. Problema este, în opinia mea, faptul că... nu toate religiile sunt adevărate, nu orice formă de credinţă religioasă îl poate pune pe om în legătură cu Dumnezeu. Cei care neagă unica religie a mântuirii - cea creştină - aleg alte credinţe şi practici prin care, în concepţia lor, se poate intra în legătură cu Divinitatea.

Întrebarea este dacă orice credinţă şi practică religioasă ne poate pune în legătură cu Adevăratul Dumnezeu, Cel al credinţei creştine. Potrivit adepţilor relativismului religios, toate religiile sunt la fel de adevărate :) au aceeaşi valoare, ducând către acelaşi scop: comuniunea cu Dumnezeu, Care este unic. În aparenţă, această ideologie este cât se poate de corectă şi... democratică, dar, întrucât este inacceptabilă concepţia conform căreia Dumnezeu le-ar fi putut revela oamenilor idei contradictorii (pentru că în diversele religii ale lumii există şi idei contradictorii), devine foarte clar faptul că doar una dintre religiile lumii este revelată, celelalte fiind doar creaţii omeneşti, încercări ale oamenilor de a-L căuta pe Dumnezeu.

Din acest motiv, Domnul Iisus Hristos, ştiind că ucenicii Săi îşi pot pune întrebarea care dintre religii este cea adevărată (sau, mai corect, religia în totalitate adevărată, căci adevăruri combinate cu minciuna se găsesc în multe religii şi sisteme filosofice), a răspuns, o dată pentru totdeauna, tuturor acestor pseudoprobleme: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine"(Ioan14,6). Domnul Hristos NU S-a autocaracterizat prin cuvintele "Eu sunt un adevăr relativ, alături de altele şi o cale", ci ni S-a revelat drept "Calea, Adevărul şi Viaţa", ceea ce înseamnă că El este Unicul Adevăr absolut, singura cale ce duce la mântuire şi Viaţa cea adevărată...

Creştinismul, învăţătura adusă în lume de către Însuşi Dumnezeu întrupat este unica religie mântuitoare. Indiferent de diversitatea credinţelor care au apărut şi vor mai apărea în lume şi în pofida celor care vor continua (ignorând evidenţa) să susţină că religia este inutilă sau că toate religiile sunt la fel de corecte, credinţa cea adevărată va exista, se va răspândi şi va fi păstrată, cu ajutorul harului divin, de toţi aceia, care acordă mai multă încredere cuvintelor lui Hristos, decât raţiunii omeneşti.
doamne ajuta..

Zăpezile din munţi mi-au dat întotdeauna un sentiment al liniştei depline, dar când am ajuns la Schitul Pahomie, păşind pe frageda zăpadă şi privind înspre lăcaşul de-nchinăciune dăltuit în stâncă, primul gând care mi-a venit în minte a fost un crâmpei din Psalmul 50 al lui David: "...stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi!". Cu aceste trăiri am cunoscut viaţa sihaştrilor de sub stâncă şi am înţeles ce mare răsplată îi aşteaptă în ceruri pentru înălţătoarele lor rugăciuni şi ascultări.

Când am ajuns la Schitul Pahomie, am trăit sentimentul că aici se termină lumea, şi nu m-am înşelat câtuşi de puţin, pentru că da, aici se termină lumea păcatului, lumea nepăsării, lumea ispitelor... şi-ncepe un alt fel de lume, o lume a rugăciunii, a ascultării, a ascezei. Liniştea desăvârşită de la schit, accentuată de albul imaculat al zăpezii, întăreşte senzaţia că aşa arată veşnicia. Pentru cine caută calea spre mântuire, acest tărâm al tăcerii poate fi darul cel mai de preţ, pentru că desăvârşirea în rugăciune începe prin ascultare şi descifrarea tainicei tăceri.

M-am oprit uimită lângă Izvorul Frumos, cel care vara te-nvăluie într-o fascinantă simfonie a apei care ţâşneşte din stâncă. Izvorul odinioară zgomotos acum era îngheţat şi rece, venind să intensifice parcă tăcerea aşezământului monastic. Doar viscolul se auzea în imensitatea munţilor, care veneau să întregească trupul bisericuţei din stâncă. Drumul înzăpezit şi greu de până acum s-a oprit într-o lume de vis. Nu era nici o suflare prin preajmă, o pace adâncă şi o eliberare de toată grija cea lumească făceau loc rugăciunii interioare, o rugăciune pentru care nu mai este nevoie de cuvânt. Când porneşti la drum spre astfel de locuri, trebuie să fii conştient de profunzimea nemărginirii şi să ai conştiinţa revelaţiei prin tăcere, şi nu prin cuvinte.

Când am zărit bisericuţa ca un mugur care ţâşneşte din stâncă, am trăit sentimentul unei permanente Liturghii şi-n marea aceea de zăpadă proaspătă, de undeva, venea miros de smirnă şi tămâie. Rugăciunile pustnicilor din adâncul pădurilor îngheţate te fac să vezi lumina printr-o altă lumină, şi-atunci când miresme divine se împletesc în tainică rugăciune începi să desluşeşti tărâmul sacrului. Cine ajunge la Schitul Pahomie, cu siguranţă va avea aceste revelaţii. Cu fiecare treaptă ce urcă spre schit, simţi că te apropii mai mult de Dumnezeu, că ţi se ia o ceaţă de pe ochi şi ţi se limpezeşte privirea. Văzută din exterior, bisericuţa pare foarte mică. După ce te închini la iconostas, după ce te-ncarci cu o stare de bine ce nu poate fi definită în cuvinte, simţi binecuvântarea tuturor sfinţilor, alături de care Cuviosul Pahomie te mângâie cu tainic har şi bisericuţa aceea mică devine o imensitate de har şi lumină. Cine crede că fără lumina electrică nu se poate trăi se-nşală amarnic. Dacă o dată, o singură dată, ajungeţi să trăiţi puterea rugăciunii acolo, în lăcaşul de sub stâncă, veţi trăi sentimentul că aţi văzut cea mai puternică şi limpede lumină de pe pământ.

 

4/5 

   

Când am ajuns la Pahomie, un călugăr tocmai bătea toaca de Vecernie. Au început să vină apoi unul câte unul, tăcuţi, cu capul în pământ, doar ei şi permanenta lor rugăciune. Era pentru întâia oară când trăiam o Vecernie la lumina lumânărilor. Slujba era mai presus decât orice simfonie, iar Harul Divin picura peste noi, ştergând cu desăvârşire toată grija cea lumească. În pacea aceea adâncă şi muzica îngerească, doar lemnele din sobă se mai auzeau trosnind, ceea ce făcea ca îngenuncherea să fie mai aproape de orice trăire ancestrală. Frumuseţea aceea exterioară, care te întâmpină la intrarea în schit, este întregită de fascinanta armonie spirituală din căsuţa de sub stâncă a Domnului. Abia după Vecernie mi-am îngăduit să schimb câteva cuvinte cu călugării, care, la fel de tăcuţi ca şi înainte de slujbă, se retrăgeau către chiliile lor.

Sihaştrii de la Schitul Pahomie se feresc să vorbească despre ei, dar după ce le câştigi încrederea îţi dai seama ce mare bogăţie sufletească ascund. În timp ce mâncam la trapeză, le-am surprins chipurile acelea curate, care emană o permanentă fericire. Au împărţit cu noi câţiva cartofi copţi şi dulceaţă de afine, asta era tot ce aveau, dar când ne-am ridicat de la masă, am trăit senzaţia celei mai copioase cine pe care am luat-o vreodată. Ce incredibile trăiri îţi dăruieşte viaţa trăită în post şi rugăciune!

În singurătatea acestor locuri am descoperit cât de frumos este omul şi cât de buni am putea fi unii cu alţii. Cu fiecare cuvânt al monahilor, te mai îmbogăţeşti cu ceva. De ce oare în lume nu putem avea astfel de trăiri, de ce a trebuit să străbat cărările înzăpezite ale muntelui, pe o vreme ca asta, pentru a descoperi o frumuseţe care există în fiecare dintre noi? Toate doctoratele din lume pălesc în faţa înţelepciunii şi a frumuseţii umane pe care ţi-o dezvăluie întâlnirea cu aceşti fraţi care s-au retras în pustie, trăind în permanentă rugăciune. Călugării de la Pahomie sunt foarte tineri, dar generaţiile se succed de sute de ani şi-ntotdeauna creştinii îi caută atunci când dau de greu. Despre aceşti sihaştri, care se roagă pentru noi şi pentru păcatele noastre, părintele Ioanichie Bălan spunea într-una din scrierile sale: "Sihaştrii veneau în ajutorul oamenilor cu sfatul, cu spovedania, cu mustrarea şi cu îndemnul. Călugării, sihaştrii, pustnicii aceştia fugiţi de lume, au iubit cel mai mult oamenii, s-au rugat neîncetat pentru ei. Aceşti pribegi ai munţilor, aceşti prieteni ai Carpaţilor, aceşti locuitori ai codrilor au fost în acelaşi timp cei mai apropiaţi sfetnici ai voievozilor... toţi voievozii au avut ca duhovnici şi sfetnici de taină călugări şi sihaştri. În ei aveau cea mai mare încredere, cea mai mare nădejde, lor le destăinuiau inima, sfatul lor îl păzeau cu sfinţenie, de la ei cereau rugăciune şi binecuvântare, când plecau să-şi apere credinţa şi pământul strămoşesc".

Deşi sunt reţinuţi la vorbă, atunci când vorbesc sunt marcaţi de profunzimea vieţii pe care o trăiesc în sihăstrie, iar pildele lor zidesc sufleteşte. Pe părintele stareţ al Schitului Pahomie l-am surprins de la slujbele din biserică până la nebănuite ascultări. E om luminat părintele Damaschin şi vorbeşte despre frăţia sa cu multă sinceritate. Mi-a povestit cum a trăit în lume, cum nu reuşea să se adapteze nicăieri, pentru că simţea un alt fel de chemare şi câte încercări a avut până când, în sfârşit, şi-a găsit drumul. La mănăstirile unde oamenii vin şi pleacă, tulburând adesea rânduiala monastică, nu a putut să trăiască, dar de cinci ani, de când este la Pahomie, se simte un om liber. Dar despre această libertate are o viziune aparte: "Omul care se iubeşte pe sine nu înţelege lucrarea Mântuitorului. Dar Acesta a dat cuvânt de învăţătură: "Cel ce vrea să-mi urmeze mie, să-şi ia crucea şi să vină după Mine!". Unde nu este jertfă, nu este iubire, iar calea cea dreaptă este să te descoperi pe tine, renunţând la tine. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului. Eu însumi, chiar dacă mi-am ales să trăiesc departe de lume, mă lupt să respect libertatea aproapelui, pentru că primul pas al libertăţii este iubirea aproapelui. Omul mai mult împlineşte ceea ce vede, decât ceea ce i se spune. Chiar dacă omul greşeşte, eu nu am dreptul să-l privez de libertate. Şi el atunci începe - deja a apărut o condiţie! - să fie mustrat de conştiinţă. Nu am dreptul să judec, cine sunt eu să am acest drept? E foarte greu să dai dovadă de îngăduinţă şi-n primul rând trebuie să ai o mare stăpânire de sine. Cum faci să nu judeci? Crede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu! Este ca şi când ai merge printr-o pădure şi îţi dai seama că ai rătăcit. Şi dacă îţi dai seama, te-ntorci. Dorind să mă-ntâlnesc cu libertatea, dacă n-o găsesc şi simt că Dumnezeu nu-mi dă libertatea la care eu râvnesc, mă întorc. Sfântul Atanasie cel Mare ne învaţă că: "Cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos!". Asta înseamnă că orice bine pe care îl facem în lumea aceasta este un fel de mir, iar binele pe care îl facem din suflet pentru altul ne rămâne nouă, iar noi rămânem îmbogăţiţi cu binele făcut. Bucuria noastră este fără margini, pentru că noi ştim că nu poţi unge cu miresme pe cineva fără ca tu însuţi să te împărtăşeşti cu divinul miros al mirului".

Se-ntâmplă uneori ca fraţii care ajung la Schitul Pahomie să poposească o vreme la schit, după care să îi ceară stareţului binecuvântarea de a se retrage în pădure, în locuri neumblate şi numai de pustnici ştiute. Stareţul Damaschin îi cercetează cu luare aminte şi nu le dă binecuvântarea decât în momentul în care se convinge de folosul duhovnicesc al însingurării. Părintele este extrem de circumspect şi asta pentru că Dumnezeu l-a învrednicit să poarte de grijă tuturor celor care ar putea fi primejduiţi de încercări, de boală, de sminteli şi de false vedenii. Până şi călugării trebuie să înţeleagă că pustnicia este o făclie mistică, fiecare monah trebuind să înveţe calea spre pustnicie de la un altul care a trăit-o cu desăvârşire. Şi mai are un dar binecuvântat părintele, acela ca atunci când simte că sufletul unui monah arde spre rugăciunea din pustie, să-i fie alături şi să-i dea mult-dorita binecuvântare. De la părintele Damaschin am învăţat un lucru de mare preţ, şi anume: "Cine gustă din singurătatea pustnicească nu se mai satură în veci!". Am rămas fără cuvinte şi, înainte ca amurgul să coboare peste schit, am urmat poteca spre cele lumeşti.

"Unde nu este jerfă, nu este iubire, iar calea cea dreaptă este să te descoperi pe tine, renunţând la tine. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului. Eu însumi, chiar dacă mi-am ales să trăiesc departe de lume, mă lupt să respect libertatea aproapelui, pentru că primul pas al libertăţii este iubirea aproapelui."

Părintele Damaschin, stareţul

Schitului Pahomie

Ziarul Lumina......doamne ajuta...

Religia este necesară omului nu numai din punct de vedere metafizic, istoric şi psihologic, ci şi din punct de vedere moral. Faţă de Dumnezeu, ca şi faţă de părinţi, noi oamenii ne aflăm în situaţia de creaturi şi creaturile sunt dependente de Creator. Cui îţi face un bine, îi mulţumeşti, îi scrii, îi faci complimente, îi arăţi un adevărat „cult civil”. Părinţilor de asemenea le arătăm toată cinstirea şi mulţumirea noastră. Pentru bunurile de trebuinţă îi rugăm, pentru cele date le mulţumim, pentru greşelile făcute le cerem iertare. Aşa şi neasemănat mai mult decât atât, suntem faţă de Dumnezeu, pe care îl adorăm, îl rugăm, îi mulţumim, îi cerem de toate şi-L proslăvim pentru toate, – şi-I aducem astfel „cult religios”. Omul nerecunoscător este un monstru şi în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu.

În rândul al doilea, religia este necesară familiei, nu numai individului, pentru că nu numai omul, ci şi familia este creaţia lui Dumnezeu. Şi după cum omul e dator să-şi cunoască şi să-şi adore Creatorul, tot aşa şi familia.

De când există istorie şi preistorie, tot ce a fost mai sfânt, mai serios în familie, începând cu căsătoria, a avut caracter religios – şi la păgâni, nu numai la creştini. Cel dintâi altar a fost căminul familiar şi numai atâta timp familia e celula societăţii sănătoase, cât arde pe vatra ei focul sacru al credinţei în Dumnezeu, al dragostei religioase, al tradiţiilor şi al speranţelor sfinte.

Când focul sfânt al religiei se stinge pe vatra familiei, este un semn care prevesteşte nenorociri mari, dezastre inevitabile; atunci miroase a putregai şi a moarte. Familia fără religie este familia amorului liber, e familia divorţurilor şi avorturilor, cuibul viciilor şi al blestemelor.

Religia este o datorie şi o trebuinţă pentru soţ, soţie şi pentru copii.

Soţului, pentru a-şi îndeplini cu vrednicie rolul de bărbat luptător pentru bunăstarea şi fericirea casei; soţiei, pentru a-şi îndeplini cu cinste rolul de regină a căminului, de soţie credincioasă şi mamă bună; iar copiilor, pentru a învăţa să deosebească lumina de întuneric, să crească în virtute şi să osândească viciul, să facă binele şi să se ferească de rău.

„Toată educaţia bine făcută se reazemă pe religie” (Diderot). E prea bine ştiut că reforma unui învăţământ nu se poate rezolva norocos, fără concursul religiei. Religia este o forţă, atât în educaţie cât şi în instrucţie.

Timpurile de criză ale învăţământului sunt timpuri de criză religioasă şi morală. Eliminarea religiei din şcoală are rezultate dezastruoase.

Cine n-are religie, n-are nici familie şi cine n-are familie, n-are nici patrie.

Religia e oxigenul familiei. Fără religie, familia tânjeşte şi moare.

În rândul al treilea, religia este necesară societăţii. Nu există societăţi organizate fără religie. Dacă totuşi ele exista, apoi sunt corupte, sunt putrede şi dispar. Societatea religioasă este o societate pacificată, o societate serioasă, o societate morală, o societate care înfloreşte şi progresează în toate privinţele. Religia dă societăţii forţă prin oamenii de caracter pe care îi formează şcoala ei altruistă, coeziune prin cultul comun care nivelează şi solidarizează pe top membrii ei mari şi mici, bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neştiutori, bărbaţi, femei şi copii.

Nicăieri nu dispar şi nici nu pot dispărea inegalităţile sociale – care sunt inegalităţi naturale – cum dispar în religie şi nicăieri nu se simt oamenii mai împăcaţi şi înfrăţiţi unii cu alţii ca în fata altarului comun şi a lui Dumnezeu, care-i Tatăl tuturor.

Religia este necesară Statului.  Este imperios necesar ca toate aşezămintele lui să fie puse sub ocrotirea şi cârmuirea lui Dumnezeu, deoarece toate sunt organizate pe temeiul principiului autorităţii şi principiul autorităţii se întemeiază pe religie. Nu este stăpânire decât de la Dumnezeu şi stăpânirile care sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite (Romani 13,1). Principiul autorităţii nu are sprijin mai puternic decât în religie, nici drept în afară de religie, deoarece nici un om nu are drept asupra altui om. Dacă totuşi are, acest drept nu-l are de la sine, ci de la Dumnezeu, în vederea binelui comun. Fără respectul autorităţii, supuşii cad în anarhie; fără respectul supuşilor, autoritatea e abuzivă; fără respectul religios şi moral al legilor, statul se descompune. Fără religie statul este un monstru, un despot, un Leviathan. Un stat fără religie este o statuie nebună care-şi aruncă singură piedestalul (Bougaud).

Religia asigura propăşirea popoarelor şi consacră   dreptul   proprietăţii,   siguranţa   vieţii, respectul legilor şi al jurămintelor. A existat un singur stat-oraş ateu, Liberia, în America, întemeiat de Robert Oven (1858), dar a dispărut curând, cetăţenii lui neputându-se înţelege unii cu alţii. Starul bolşevic este ultima  dovadă  care îndreptăţeşte constatarea că stat prosper din punct de vedere moral, material şi spiritual, fără concursul religiei, n-a existat, nu există şi nici nu va exista. Dacă un stat oarecare s-a smintit de a prigonit religia, ea nu a pierit, ci s-a ascuns în conştiinţa oamenilor, cum dispar unele râuri prin munţii calcaroşi, ca să reapară nici nu ştii când şi unde. Stat tiran există fără religie, stat cinstit nu.

Toţi marii legislatori ai lumii: Hamurabi, Manu, Minos, Solon, Licurg, Zoroastru, Confucius, Numa Pompiliu, Moise, Mahomed, Justinian şi alţii, au considerat şi recunoscut statul întemeiat pe religie şi autoritatea emanată de la Dumnezeu. De la Xenofon şi Platon până la guvernanţii de astăzi, putem aduce, în acest scop, nenumărate mărturii celebre. Plutarch zice: „E mai uşor a zidi un oraş în aer, decât a constitui un stat fără credinţă şi fără religie”. Machiavelli  scrie:  „Ataşamentul  la religie este chezăşia cea mai sigură a măririi unui stat. Cei ce încearcă să distrugă religia într-un popor, sunt cei mai răi duşmani ai societăţii, al cărei fundament îl sapă”. Montesquieu spune: „Prinţul care n-are religie este un animal îngrozitor, care nu se simte liber decât atunci când sfâşie şi devorează”. Rousseau constată că: „Niciodată nu a fost fondat un stat căruia religia să nu-i fi servit ca bază”.

Religia e necesară justiţiei. Întreaga justiţie se întemeiază pe principiul responsabilităţii morale, care-i un principiu religios. Dreptatea vine din adâncul conştiinţei religios-morale. Dreptatea care se face numai din litera legii adeseori este o nedreptate strigătoare la cer. Cu litera legii au fost ucişi toţi profeţii lumii, în frunte cu Mântuitorul. Dreptatea nu se poate nici identifica, nici legaliza, nici distribui fără religie. Ce dificultăţi întâmpină justiţia fără religie, ne putem da seama când se prezintă în faţa magistraţilor inculpaţi,   martori   şi   apărători   fără   conştiinţă religioasă. Câte jurăminte false şi erori judiciare nu se întâmplă când numele lui Dumnezeu se ia în deşert şi când dreptatea se distribuie după alte criterii decât cele religioase, care sunt sfinte şi veşnice…

Religia e necesară moralei. O morală adevărată îşi scoate puterile din principiile religiei. Religia este izvorul şi rădăcina moralei, morala e fructul religiei. Cum sunt principiile religioase, aşa sunt şi normele conduitei morale. O religie cu cât e mai înaltă, cu atât inspiră o morală mai înaltă. Creştinismul are o morală neîntrecută şi desăvârşită  tocmai  pentru că se întemeiază pe religia revelată de Mântuitorul, pe religia perfecţiunii. Când religia încetează să mai inspire şi să influenţeze morala, e semn rău, e semn de decadenţă. Morala liberă sau morala laică, etica filosofică, are tocmai acest defect fundamental: independenţa faţă de religie. De aceea ea nici nu există decât ca elaborare mintală, ca lucrare raţională, ca produs de bibliotecă, fără putere de dinamizare şi trăire.

Religia este necesară artelor. Toate artele s-au născut din religie, sunt fiicele religiei şi numai atâta timp sunt creatoare şi binefăcătoare, cât ţin legătura corală cu religia. Cele mai mari capodopere literare, picturale, sculpturale şi arhitectonice ale omenirii sunt religioase. Să scoatem partea religioasă din inspiraţiile artistice şi vom vedea cât de sărac este spiritul creator al omului. Religia inspiră artele şi le fereşte de superficialitate şi artificialitate, de decadenţă şi pornografii, dându-le în toată vremea de meditat ideile şi problemele cele mai adânci, cele mai grave, cele mai serioase, cele mai binefăcătoare şi salvatoare.

Religia este necesară filozofiei. Cineva a spus, pe bună dreptate, că „religia îi ajută omului să înţeleagă universul. Filozofului îi ajută să-l înţeleagă pe om” (Aegerter). Fără luminile religiei, filozofia este lipsită de unitate şi scop, este turnul Babilonului.
Religia este necesară ştiinţei, îndeosebi aplicaţiilor ei. Ştiinţa fără religie este Sodoma şi Gomora, transformă omenirea în iad. În loc să aducă prin invenţiile ei un spor de putere, de bine şi de fericire, nimiceşte toată truda omului, toată cultura şi civilizaţia veacurilor. Se pare că nimeni n-a avut intuiţia binefacerilor, dar şi a primejdiilor ştiinţei, ca celebrul Nobel, când deodată cu invenţia dinamitei a stabilit binefăcătorul său premiu pentru pace. A prevăzut ca nimeni altul la ce turnări dezastruoase poate să ducă ştiinţa fără conştiinţă, ştiinţa fără religie.

Religia, în genere, e necesară culturii. Prin cultură înţelegem îmbunătăţire, dezvoltarea şi desăvârşirea însuşirilor bune. Ea începe din şi prin religie. Toate popoarele care au lăsat urme în istorie, şi-au început cultura prin religie şi cele mai celebre din creaţiile lor culturale au caracter religios, ceea ce înseamnă că religia totdeauna a fost ferment creator şi susţinător de cultură. Susţinând mereu năzuinţa spre mai bine şi nemulţumirea faţă de viaţa prezentă, biciuind mereu moravurile rele şi stimulând virtuţile, religia – direct şi indirect – este cea mai puternică forţă de creare, inspirare şi propagare a culturii. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că diferitele culturi ale popoarelor antice au apărut şi dispărut deodată cu religia din care s-au născut.

Iată atâtea glasuri care strigă da!… atâtea aşezăminte care reclamă şi atâtea motive care justifică necesitatea religiei. Toate arată cu temeiuri neclintite că religia este necesară în veacul veacului şi că omul are în chip firesc datoria şi trebuinţa de a trăi o viaţă severă şi serioasă, o viaţă de comuniune cu Dumnezeu prin iubire şi adorare sfântă, o viaţă religioasă.

Religia a creat sfinţenia familiei; fără religie, familia se destramă.

Religia a creat autoritatea statului; fără religie, statul devine abuziv, tiran, Leviathan.
Religia a creat artele; fără religie, artele, ştiinţele, filozofiile etc. pot deveni mijloace de descompunere morală şi decadenţă generală.

Religia a creat cultura; fără religie, cultura devine o floare pe care toată lumea o calcă în picioare.

Cine neagă necesitatea religiei, neagă şi omul, şi familia, şi societatea şi statul, şi justiţia, şi morala, şi arta, şi filozofia, şi ştiinţa, şi cultura omenirii, neagă desfiinţează toate forţele şi aşezămintele de veacuri ale omenirii şi în locul lor aşează haosul.

Dar s-au făcut şi obiecţii împotriva necesităţii religiei. Sunt necredincioşi, certaţi cu morala, oameni cu gândirea pervertită şi cu sentimente stăpânite de otrava urii, care invocă fel şi fel de pretenţii şi prejudecăţi cu ajutorul cărora combat, cu o perseverare diabolică, necesitatea religiei. Vom prezenta pe rând cele mai populare dintre aceste obiecţii.

1. Se spune şi se susţine că Dumnezeu nu are lipsă de iubirea şi adorarea noastră. Aşa e. Nu Dumnezeu are trebuinţă de religie, ci noi oamenii, pentru că noi umblăm prin întuneric şi avem lipsă de lumină, noi suntem făpturi şi avem lipsă de binecuvântarea Creatorului, noi suntem cei mici şi slabi şi goi şi greşiţi, noi avem lipsă de harul Domnului, aşa după cum datornicii au obligaţii faţă de creditori şi copiii faţă de părinţi, nu invers. Nici tata nu are trebuinţă de respectul şi iubirea copiilor şi totuşi, copiii, în interesul creşterii şi fericirii lor, sunt datori să-şi cinstească şi să-şi asculte părinţii. În aceeaşi situaţie se află şi omul faţă de Dumnezeu: în situaţia de făptură datoare să-L iubească şi să-L adore pe Dumnezeu, creatorul şi binefăcătorul său.

2. Cei răi o duc pe pământ ca şi cei buni şi de multe ori virtutea e răsplătită cu nefericirea şi viciul cu fericirea. Prin urmare religia nu e necesară, pentru că nu asigură o cumpănă dreaptă între faptă şi răsplată. Obiecţia aceasta e veche, populară şi, să recunoaştem, ispititoare. Totuşi nu este întemeiată, întâi, pentru că răsplătirea virtuţii cu suferinţa nu e regulă şi de multe ori viciul e pedepsit şi pe pământ.

Al doilea, pentru că religia nu asigură oamenilor răsplata dreaptă şi fericirea veşnică pe pământ. Noi pe pământ trăim un timp de probă, sub regimul pregătirii şi al libertăţii. În rândul al treilea, pentru că nimic nu ne asigură cu mai multă siguranţă şi cu mai mult optimism decât religia că triumful final va fi al binelui, nu al răului. În rândul al patrulea, pentru că răul şi nedreptatea nu vin de la Dumnezeu, ci de la oamenii răi, de la spiritele rele. În rândul al cincilea, suferinţa drepţilor e semnul dăruirii, al supremei iubiri, aşa după cum au fost jertfele tuturor martirilor şi mai presus de toţi a Mântuitorului.

3. Sunt oameni pe care nu-i preocupă originea, conduita şi destinul lor. Da, există indiferenţii sau nepăsătorii, dar aceştia sunt excepţii, oameni de cele mai multe ori fără căpătâi, netrebnici pe care nu te poţi răzima la nimic, stâlpii cafenelelor, fără simţ de răspundere, putregaiul societăţii. Aceştia nu vor fi niciodată stâlpi de biserică.

4. Sunt oameni cinstiţi şi fără religie şi oameni religioşi dar păcătoşi. Sunt, dar nu aceasta e regula generală. Oamenii cinstiţi şi fără religie sunt excepţional de puţini şi câţi există sunt expresia mediului religios în care trăiesc; ei simt influenţa mediului şi puterea conştiinţei şi a legilor morale şi civile sub imperiul cărora trăiesc. Iar în privinţa oamenilor religioşi şi păcătoşi, trebuie să însemnăm în primul rând că perfecţiunea nu ne este dată nici unuia pe pământ şi în rândul al doilea, oricine ar fi religioşii, în generalitatea cazurilor, sunt superiori şi numeric şi calitativ celor fără de religie. „Sfinţii laici” sunt disparenţi faţă de „sfinţii religioşi”. Să cercetăm tribunalele, temniţele, azilurile, spitalele cu toţi clienţii lor şi vom constata că nu practicile religioase i-au adus aici şi nu principiile morale şi religioase sunt acelea care îi aruncă în braţele disperării şi ale nefericirii, ci tocmai lipsa lor.

5. Religia e adversara bucuriei. Şi obiecţia aceasta e mincinoasă. Nu este bucurie mai curată şi mai sfântă decât bucuria religioasă, decât bucuria împlinirii principiilor morale, „bucuria sfinţilor”. Religia este adversara bucuriilor egoiste, vinovate, a bucuriilor diabolice, a bucuriilor false, a bucuriilor trecătoare, şi în acelaşi timp e vestitoarea bucuriilor adevărate, neprihănite, altruiste, îngereşti şi eterne; a bucuriilor care nu aduc mustrarea conştiinţei şi nenorocirea familiilor şi a semenilor, ci a bucuriilor care aduc lauda conştiinţei şi fericirea şi a familiilor  şi a semenilor.

6. Religia e bună pentru femei, zic unii bărbaţi; pentru copii, zic unii părinţi; pentru bătrâni, zic unii tineri; pentru bogaţi, zic unii săraci; pentru popor, zic unii nădrăgari orăşeni. Iarăşi judecăţi false, deoarece motivele care justifică necesitatea religiei pentru unele vârste sau categorii sociale sunt valabile pentru toate vârstele sau categoriile de oameni. După cum toţi oamenii caută adevărul, binele şi fericirea, toţi au trebuinţă de religie: copiii şi tinerii, pentru a-şi lumina drumul vieţii şi pentru a-şi lămuri noţiunile despre bine şi rău, virtute şi viciu, fericire şi suferinţă, viaţă şi moarte; bărbaţii şi femeile, pentru a-şi cunoaşte şi îndeplini în cinste şi curăţenie datoriile de soţi, poruncile şi legile sfinte care fac din căminul lor un colţ de rai; bătrânii, pentru a se pregăti pentru viaţa veşnică; săracii, pentru a se mângâia şi încuraja; bogaţii, pentru a se mustra şi îndrepta spre binefaceri; conducătorii şi slujbaşii, pentru a da exemple bune supuşilor şi pentru a-şi exprima conştiinţa răspunderilor; poporul, pentru a-şi înţelege datoriile religioase, morale, ostăşeşti şi cetăţeneşti. Toţi oamenii, la toate vârstele, au lipsă de religie pentru a-şi cunoaşte prin ea rostul vieţii şi voinţa lui Dumnezeu.

7. Religia este un opium pentru popor, o otravă prin care capitalismul burghez ameţeşte mulţimea, o beţie din care lumea trebuie să se trezească. Este una din cele mai infame acuze care s-au adus vreodată religiei, cu scopul de a o discredita, de a-i înlătura necesitatea; e teza criminală susţinută de socialismul ateu, care nu vede în religie decât o organizaţie egoistă ce se susţine prin superstiţii, falsuri şi minciuni convenţionale. Obiecţia aceasta e marfa cea mai murdară care s-a vândut pe pieţele lumii şi care este cu atât mai falsă cu cât religiei numai învinuirea de a fi în slujba capitalismului nu i se poate aduce când ea luptă din toate puterile împotriva minciunilor, abuzurilor şi bogăţiilor imorale. Opiul poporului este minciuna demagogiilor, nu harul religiei; opiul poporului e propaganda imorală ce se face împotriva religiei de către oameni iresponsabili, care n-au nici un Dumnezeu, nici patrie, nici familie, nici suflet; opiul poporului este minţirea neruşinată a poporului, pentru a-i răpi libertatea, proprietatea şi chiar sufletul dacă se poate. Iată otrava care ameţeşte, rătăceşte şi bolnăveşte minţile oamenilor slabi de înger, otrava grozav de primejdioasă, pe care  religia nu va înceta niciodată s-o denunţe şi s-o osândească până la nimicire.

8. În fine, încă o obiecţie: „N-am vreme de religie”; „sunt foarte ocupat, n-am vreme să merg la biserică” – sunt cuvinte care cuprind cea mai obişnuită şi mai ieftină scuză de care se folosesc oamenii pentru nepăsarea lor religioasă.

Pentru a dezvălui şi minciuna acestei obiecţii, e bine să ne facem o mică socoteală. Într-un an sunt 8760 ore. Atâta timp are omul într-un an de la Dumnezeu. Nimeni nu are pretenţia să spună că vremea şi viaţa stau în puterea lui. E logic şi firesc, deci, să ne întrebăm: Din aceste 8760 ore, câte dăm noi, fiecare, lui Dumnezeu? Câte ore de acestea le petrecem la biserică şi la rugăciune? Din 8760 ore dăm noi lui Dumnezeu cel puţin 100, 50, sau barem 10?… iată cum se arată falsitatea oamenilor indiferenţi faţă de religie, faţă de biserică şi faţă de Dumnezeu. Primesc şi nu dau nimic; sau dacă dau, apoi dau nenumărate ore leneviei, plimbării, distracţiilor şi sunt grozav de zgârciţi când e vorba de religie.

Dar, după toate acestea, cel mai cinic dintre nepăsătorii faţă de religie poate să întrebe: „Ce-mi dă mie religia?…” Este o întrebare care se aude adeseori şi care nu trebuie lăsată fără de răspuns.

Religia, vorbim de religia noastră creştină, ne dă bunuri de care nu ne dăm seama îndeajuns, daruri de care nimeni nu ne mai dă.

Religia ne dă numele de creştin, cel mai cinstit nume ce-l poate purta un om.

Religia ne dă credinţa mântuitoare. Nu orice credinţă care poate să fie şi diabolică, ci credinţa sfântă, „încredinţarea despre cele nădăjduite şi dovedirea lucrurilor viitoare”, adică concepţia creştină despre Dumnezeu, despre lume, despre om, Biserică, mântuire, sfinţire şi viaţa veşnică.

Religia ne dă viaţa sfântă, prin harul sfintelor Taine, pe care nici o altă doctorie nu ne-o poate da.

Religia ne dă libertatea, adică independenţa faţă de rău.

Religia ne dă cultul morţilor, comuniunea sfinţilor, legătura viilor cu morţii, care numai prin religie se poate face.

Religia ne dă sărbătorile cu tot farmecul şi cu toate bucuriile lor sfinte.

Religia ne dă preotul, cel mai bun prieten în toate împrejurările vieţii, de la naştere până la moarte.

Religia ne dă Biblia, Sfânta Scriptură, Cartea vieţii şi a omenirii.

Religia ne dă Biserica, aşezământul mântuirii. Religia ne dă pacea cu Dumnezeu şi viaţa veşnică, tot bunuri şi haruri cereşti, pe care nimeni nu ni le poate da sau afla în afară de religie. Iată ce ne dă religia.

Din tot ce am spus până aici, necesitatea religiei este, credem, pentru toţi şi pentru totdeauna învederată. Concluzia practică ce se desprinde din expunerea făcută este dictonul: Ţine legea!… Ţine religia!… Este o singură lege: religia, legea dumnezeiască moştenită de la părinţi, testamentul strămoşilor. Ţine legea „fără pată şi fără vină” (I Timotei 6,14). Ţine legea tatălui tău şi nu uita învăţătura mamei tale, căci povaţa e sfeşnic şi legea lumină, iar sfatul şi învăţătura sunt calea vieţii (Proverbe 6,20-23).

Partea I a articolului o gasiti aici: Mai e nevoie de religie în mileniul III, în era tehnologiei?

Pr. Prof. Dr. Ilarion V. Felea: Necesitatea Religiei......

doamne ajuta.....

Mai este necesară religia? Sunt oameni răzleţi, fără simţul răspunderii, mai mult sau mai puţin certaţi cu bunele moravuri şi cu ideile sănătoase, care aruncă vorba că religia şi-a trăit traiul, că în veacul vitezelor, în epoca civilizaţiei tehnice şi în mijlocul preocupărilor materialiste nu mai avem lipsă de Dumnezeu, că omul poate trăi şi fără de Dumnezeu şi fără religie. Din astfel de gânduri şi şoapte, ne-am trezit cu multe biserici goale, care nu sunt altceva decât semne de răzvrătire împotriva religiei.

Este deci firesc şi logic să ne întrebăm: Mai avem nevoie de religie sau nu? Mai avem trebuinţă de biserici sau… să le închidem? Da sau ba?

Înainte de a răspunde la aceste întrebări, se cuvine să arătăm: Ce înţelegem prin religie? Ce este religia?

Răspunsurile sunt multe. Răspunsul nostru este acesta: Religia e comuniunea de iubire sfântă dintre Dumnezeu şi om, trăită lăuntric, în inimă prin evlavie şi în afară prin cultul divin, virtuţi şi fapte bune. Mai pe scurt: Religia este iubirea lui Dumnezeu.

Trebuie să ne însemnăm că religia nu provine de la om, nu este o creaţie a omului, după cum se spune adeseori, ci este un fenomen dat, un dar de la Dumnezeu. Copiii niciodată n-ar şti ce-i iubirea tatălui sau a mamei, dacă nu s-ar trezi şi nu ar creşte în această iubire. Un copil crescut în pădure, între animalele sălbatice, n-ar şti ce-i iubirea părinţilor. El învaţă iubire din ochii şi de pe braţele părinţilor. Aşa e şi religia. O avem de la Dumnezeu prin iubire şi descoperire.   Noi  n-am  fi  ştiut  nimic  despre Dumnezeu dacă El, mai întâi, nu ne-ar fi iubit şi nu ni s-ar fi descoperit.

Simţul religios este un fapt universal, un fenomen dat, întipărit în sufletul nostru; este o calitate specifică a sufletului, ca şi celelalte simţuri. Omul întreg omul normal, este acela care are şi îşi dezvoltă toate simţurile, inclusiv simţul religios. Omul fără simţul religios este ca şi omul fără simţul văzului sau auzului, un orb, un surd sau mut, un om nereuşit, anormal.

Desigur, unui om fără simţul religios în zadar ii vorbim despre religie, pentru că îi lipseşte organul aperceptiv, simţul prin care să primească adevărurile religioase. Osteneala de a-l convinge despre adevărul religiei este tot aşa de zadarnică şi inutilă ca şi osteneala de a vorbi orbului despre culori, surdului despre muzică şi mutului despre filipicele lui Demosthene.

Prin urmare, fiinţa religiei este de la Dumnezeu ca dar sau tipar în suflet, ca oricare dar, ca oricare simţ, fără de care omul nu este întreg, nu este normal.

Religia este condiţionată de doi factori: Dumnezeu şi omul. Există Dumnezeu, de existenţa omului cine se îndoieşte , religia e posibilă; nu există Dumnezeu, religia nu e numai zadarnică, dar e o ficţiune, o boală a sufletului, o deşertăciune, un vis himeric.

Că Dumnezeu există – numai nebunii se îndoiesc, oamenii care au constituţie psihologică defectuoasă, monstruoasă. Orice lucru îşi are un autor, orice lege un legiuitor, orice atelier un conducător, orice copil un tată, orice clădire un arhitect, orice operă de artă un artist creator. Nici lumea nu ne-o putem închipui fără de un Tată creator, fără Dumnezeu.

Dumnezeu există, omul există, religia e deci posibilă. Dar este religia necesară? Avem noi trebuinţa şi datoria de a trăi cu Dumnezeu în comuniune de iubire? Este aceeaşi întrebare pe care şi-o pot pune şi copiii: Avem noi datoria şi trebuinţa de a trăi în comuniune de iubire cu părinţii?… De bună seamă că: Da!

Religia e necesară în primul rând omului, ca fiinţă călătoare prin viaţă şi peste faţa pământului. Să ne închipuim un călător care se trezeşte la Polul Nord, la Polul Sud, sau în mijlocul unui pustiu nemărginit. Care ar fi primul lui strigăt?… Doamne.’… Ajutor.’… Ce groază l-ar cuprinde dacă strigătul lui n-ar avea nici un ecou şi nici un răspuns.

Acest călător, pretutindeni pe faţa pământului, este omul. De când s-a trezit el pe lume, s-a consolat, s-a întărit, s-a luminat cu credinţa şi cu convingerea că nu e singur în lume, că strigătul lui după ajutor nu rămâne fără răspuns, că este un Dumnezeu care aude, vede, ştie, poate, rânduieşte şi conduce toate. Singurătatea ucide; e ca şi întunericul: plină de primejdii; şi ca moartea: urâtă şi plină de groază.

Religia este viaţă şi lumină. E făclia cu care omul a ieşit din întunericul animalităţii în zarea istoriei şi din negura barbariei la lumina culturii. Când nu era nici ştiinţă, nici filozofie, nici arte, nici stat, nici şcoală, nimic din ceea ce constituie astăzi creaţia, cultura şi mândria omului în lume, exista religia. Atunci religia era ştiinţa, filozofia, arta şi peste tot şcoala omenirii.

Religia dă omului un ideal şi vieţii un scop; un ideal permanent, un scop autentic.

Din instinct şi cu toate facultăţile şi forţele sale sufleteşti, omul caută lumii şi vieţii o cauză, un rost, un scop, un ideal. Raţiunea caută adevărul, voinţa – binele şi inima – fericirea.

Căutăm setoşi adevărul suprem, o concepţie sigură despre lume, viaţă şi om. Ne întrebăm: de unde venim, ce suntem, ce rost au toate şi unde mergem?… La aceste enigme şi întrebări mari, nimeni nu poate răspunde fără ajutorul religiei. Religia a pătruns mai adânc în tainele adevărului vieţii; ea dă răspunsurile cele mai serioase întrebărilor celor mai grele; ea oferă omului cea mai solemnă, cea mai serioasă, cea mai mulţumitoare, cea mai luminoasă şi mai adevărată concepţie despre lume, viaţă şi om. De aceea religia este de cea mai mare trebuinţă pentru raţiunea omului în drumul ei printre enigme, spre aflarea adevărului suprem.

Dar, în drumul spre adevăr, voinţa omului nu face totdeauna binele; omul nici nu ştie totdeauna ce e binele şi ce e răul. Tot religia este lumina care ne dezvăluie conştiinţa şi cunoştinţa binelui suprem.

Fericirea – supremă, după care însetează şi aspiră de mult inima omului, tot religia o dă. Toţi oamenii caută fericirea; toţi luptă pentru fericire; toţi aleargă neodihniţi, „din straja dimineţii până în noapte” şi de la naştere până la moarte, după fericire, parca-ţi pot spune că sunt într-adevăr fericiţi?… Dacă omul ar fi creatorul fericirii, toţi oamenii ar trebui să fie fericiţi, pentru că toţi doresc şi vor să fie fericiţi – şi nu sunt. Ba se pare că e mai multă fericire în condiţii care par nefericite şi e mai multă nefericire în condiţii care par fericite. De pildă, e mai multă fericire în condiţiile sărăciei şi simplităţii, decât în condiţiile bogăţiei şi vieţii atât de complicate pe care o ducem mai ales pe la oraşe. Ce sunt teatrele, cinematografele, cafenelele, cluburile, stupefiantele şi băuturile alcoolice decât surogate, mijloace prin care oamenii banilor şi ai plăcerilor trupeşti caută – în zadar – să-şi creeze beţii şi fericiri artificiale.

Fericirea este o gratie de la Dumnezeu, un dar care  răsplăteşte  virtutea  şi  sfinţenia  vieţii,  o binecuvântare a religiei. După beţie, în care îşi caută unii fericirea, oamenii sunt trişti, obosiţi, ruşinaţi în faţa propriei lor conştiinţe. Dar după o sfântă Cuminecătură, cât sunt oamenii creştini de senini, uşori, înnoiţi, buni, plini de bucurie, fericiţi. De ce? Pentru că fericirea e fructul curăţeniei sufleteşti, e darul sfinţeniei, este un bun ceresc dobândit. Inima omului religios e plină de lumină şi totdeauna în sărbătoare. Iată cum religia este de trebuinţă omului, în interesul propriei sale fericiri, în interesul bucuriei după care tânjesc inimile noastre ale tuturor.

Dar şi în faţa nefericirilor religia este cea mai mare forţă consolatoare. în faţa morţii, a durerii şi a suferinţei, tot religia este cea care mângâie, puterea care transformă otrava în leac vindecător, lacrimile de durere în lacrimi de mântuire.

Prin urmare, religia este necesară omului pentru că între enigme oferă raţiunii adevărul suprem, o concepţie veridică despre lume, viaţă şi om; pentru că în mijlocul contradicţiilor oferă voinţei binele suprem şi pentru că în mijlocul artificiilor şi surogatelor oferă inimii fericirea supremă.

Partea a II-a a articolului o găsiţi aici:  Ce ne oferă religia în mod concret

Pr. Prof. Dr. Ilarion V. Felea: Necesitatea Religiei......

doamne ajuta...

Plângerea adevărată nu este un moment psihic, psihologic, ci este, cum arată părintele Sofronie, momentul în care mintea şi inima din om trăiesc acelaşi lucru. Mai exact, trăirea numelui lui Dumnezeu în minte şi în inimă. În acest sens, în isihasm, prin practicarea Rugăciunii lui Iisus, omul ajunge la împreunarea minţii cu inima. Mintea şi inima omului devin una şi trăiesc acelaşi moment. Acesta este momentul lacrimilor. Acest moment - vorbim cam sec despre el - este dragostea. Nu vine niciodată din dragoste, fiindcă dragostea nu mai este firea noastră: noi am căzut din ea şi de aceea lacrimile vin de multe ori prin durere şi de aceea se cultivă poate nu durerea însăşi dar, prin durere, revenirea în sine.

Ortodoxia a fost şi a rămas o temă mare în viaţa mea.  N-am dus o viaţă prea bisericoasă aici, în România. Am fost într-o familie mai mult culturală decât duhovnicească şi, deşi am fost botezat şi am primit Mirungerea şi multe daruri nevăzute, cum primim toţi de la Biserica Ortodoxă, prin harul prin care ea îl revarsă în toată firea, în natură, în popor, în ţară şi pe pământ (poate nu vă daţi seama de acestea dacă n-aţi cunoscut pribegia, în sensul duhovnicesc), totuşi am trăit lucrurile astea mai mult inconştient. Aceasta eu am numit-o rătăcire, dar, mi se pare, întrucâtva mi-a fost ca un fel de Vechi Testament. Căci, altfel, poate n-aş ti înţeles Biserica cu adevărat; aş fi înţeles-o formal.

N-am timp să vă relatez pelerinajul duhovnicesc, exilul duhovnicesc, rătăcirea mea; vreau să ajung direct la momentul în care m-am întors în Biserica Ortodoxă. Până atunci aveam o oarecare viziune teologică protestantă şi căutăm criteriile după care să pot judeca dacă Biserica Ortodoxă este mai adevărată, mai dreaptă, mai aproape de Dumnezeu. Nu le-am găsit, dar revenind în Biserica Ortodoxă, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, mi s-a dezvăluit sufletului meu că ortodoxia este cum am mai spus, fără nici o îndoială, firea omului, aşa cum a conceput-o Dumnezeu. Dar pentru firea asta, smintită de păcat, a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se pogoare pe pământ, să Se întrupeze şi să devină om
ca noi, să moară ca om pe cruce şi să învie.

Să moară pe cruce, ca să dezvăluie omului ce este omul.

Antropologia noastră este înfăţişată de un singur Om, care Se cheamă Iisus. Şi Părinţii noştri au păstrat cuvântul şi Duhul acelui cuvânt pe care l-a primit omenirea de la Dumnezeu. Şi este interesant că, faţă de toate denumirile pe care le-au luat diferitele secte creştine, Părinţii au păstrat numirea de ortodoxie, care înseamnă, cum probabil ştiţi, dreaptă slăvire. Adică, mai important decât catolicismul, să zicem (un universalism înţeles pe orizontală, centralizant etc.), mai important decât orice alte denumiri pe care le-au luat ceilalţi, Părinţii noştri au găsit că lucrul pe care trebuie să-l mărturisim până la sânge, până la moarte (cum au făcut mărturisitorii, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul“, cum au făcut mucenicii
noştri, de care este plin calendarul), această dreaptă slăvire a lui Dumnezeu este unicul staul. Domnul Iisus Hristos ne-a spus, de altfel, că nu suntem nici cel mai mare grup din lume, nici cel mai puternic; nu suntem nici cel mai impresionant (alţii ne-au bătut la isprăvi ale istoriei).

Ortodoxia este un fel de Cenuşăreasă şi, spunând acestea, îmi vin în minte poveştile şi basmele noastre româneşti. Îmi amintesc vag - nu mai ţin minte contextul - de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru.

Revenind, pot spune că ortodoxia, din nefericirea păcatului omului, a rămas cenuşăreasa istoriei; ca una între altele în istorie, in aparenţă însă; dar în esenţă, este singurul lucru valabil. Şi vă pot spune să nu vă fie frică de niciun adevăr, de orişiunde ar fi. Fiind aruncat acolo, în babilonia aceea a

Apusului, unde s-au împleticit şi amestecat toate religiile şi filosofiile lumii - cum este, de exemplu Noua Eră - am descoperit că, da, sunt peste tot adevăruri minunate, vrednice de uimire, dar nu sunt decât intuiţii ale ortodoxiei, iar ortodoxia rămâne în fiecare om. Şi toate intuiţiile astea sunt, de fapt, aspiraţii către esenţa lui, către identitatea lui - prima şi ultima pentru care luptăm. Asta a fost pentru mine ortodoxia şi n-am cuvinte să mulţumesc Domnului şi Maicii Sale, pentru că şi prin rătăciri am descoperit aceasta! Şi timp de 31 de ani (în '61 am revenit la ortodoxie), zi după zi, lună după lună, experienţă după experienţă, mi s-a adeverit că aşa este.

Aş vrea să vă mai spun încă ceva. Întoarcerea în România s-a petrecut după 38 de ani, aidoma slăbănogului din Evanghelie, şi trăiesc o experienţă unică. Din '55, când am plecat din ţară, n-am mai vizitat o ţară ortodoxă, în care credinţa era interzisă, persecutată, suprimată. În Apus, în general, exterior este mult mai uşor de trăit, dar interior, poate chiar mai greu decât în Răsărit. Acolo nu ţi-e frică de mitralieră, nici de închisoare, dar eşti supus unei persecuţii lăuntrice, din care tu însuţi înţelegi că eşti departe de adevăr.

Şi încerci să lupţi tu singur împotriva acestei stări spre care te imping mentalităţile, istoria, contextul vieţii apusene. Şi persecuţia aceasta, într-un fel, cred că nu e mai uşoară. Revenind în România, vă mărturisesc că am retrăit experienţa ortodoxă din '78 când am fost în Grecia. Pentru prima oară atunci, mă aflam după multă vreme într-o ţară ortodoxă. Acum încerc un sentiment mult mai profund, fiindcă parcă şi oasele acestea ale mele simt că aparţin pământului ăstuia. Şi mă simt mai integrat şi limba mi-e mai aproape, deşi n-o mai cunosc aşa de bine. Acum nu-mi mai e frică să-mi fac semnul crucii când trec pe lângă o biserică sau când aud clopotul.

Aş vrea să mă refer, în continuare, la exemplul Sfântului Ioan Botezătorul, care pregătea calea Domnului, când vorbea poporului ales al lui Dumnezeu, Israelului Vechiului Testament. Şi noi, ortodoxia, suntem Israelul Noului Testament, căci şi acum, după 2.000 de ani, suntem de multe ori într-o poziţie foarte asemănătoare cu cea a Israelului din vechime. Sfântul Ioan Botezătorul a început prorocirea lui prin chemarea la pocăinţă, zicând: ,,Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Părinte, avem pe Avraam», fiindcă vă spun vouă că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice pe fiii lui Avraam”. Vă spun acestea, fiindcă am fost şi eu e „piatră”. Şi mă întreb câteodată, dacă n-a fost mai bine chiar să fiu piatră. De aceea şi mărturisesc rătăcirea mea ca rătăcire, fiindcă nu vreau să mă îndreptăţesc. Şi totuşi, uneori, am impresia că a fost şi o pronie a lui Dumnezeu ca, piatră fiind, să înţeleg mai bine, prin contrast, care este viaţă adevărată.

Am văzut de multe ori că cel care se converteşte la ortodoxie din afară (cum oarecum am făcut şi eu), pe de o parte, se integrează greu acolo unde noi ne adaptăm mai uşor, căci avem ortodoxia în sângele nostru, din strămoşi; pe de altă parte, el are, în compensare, o viziune vie a ceea ce înseamnă ortodoxie, tocmai prin faptul că a trecut prin starea de „piatră” şi deci, esenţial, de multe ori înţelege aceasta mai adânc decât noi care, neştiind ce înseamnă să n-o ai, o tratăm cam uşuratic.......

doamne ajuta...

În cuvântarea sa despre post profetul Isaia vorbește de parcă ar trăi în legea harului, de parcă nu ar trăi în legea "ochi pentru ochi și dinte pentru dinte". Nu degeaba Sfinţii Părinţi l-au numit pe Isaia drept „Evanghelistul Vechiului Testament“. În Noul Testament există nu mai puţin de 89 de citate isaiene, preluate aidoma, aluziv sau prin parafrazare, ceea ce înseamnă că, după Psalmi, Cartea lui Isaia este cea mai puternică legătură dintre cele două Legi. Să ascultăm profunzimea întelesurilor despre post:

Strigă puternic şi nu te opri!; ca pe o trâmbiţă înalţă-ţi glasul ^a şi spune-i poporului Meu păcatele lui şi casei lui Iacob fărădelegile sale!

Ei Mă caută zi de zi şi doresc să-Mi ştie căile, ca un popor care a săvârşit dreptate şi judecata Dumnezeului său n'a părăsit-o; ei cer acum de la Mine judecată dreaptă şi doresc să se apropie de Dumnezeu, zicând: „De ce-am postit noi, dacă Tu n'ai văzut? de ce ne-am umilit noi sufletele, dacă Tu n'ai ştiut?...“ ^b.

Nu: în zilele voastre de post vă faceţi voile voastre şi-i pişcaţi ^c pe cei ce sunt în puterea voastră.

Dacă postiţi pentru certuri şi judecăţi şi-l bateţi cu pumnii pe cel obidit, de ce-Mi aduceţi Mie postul, aşa cum o faceţi astăzi, ca vocea voastră să se audă strigând? Nu postul acesta l-am ales Eu, nici o astfel de zi în care omul să-şi necăjească sufletul; chiar dacă-ţi vei îndoi gâtul ca un cârlig şi chiar dacă ai pune sub tine sac şi cenuşă, nici chiar aşa nu puteţi pretinde că postul vostru e primit. ^d

Nu un astfel de post am ales Eu, zice Domnul; ci tu dezleagă orice legătură a nedreptăţii, dezleagă nodurile cu silnicie înnodate, lasă-i liberi pe cei striviţi în legături şi rupe toate înscrisurile cu socoteli nedrepte.

Frânge pâinea pentru cel flămând şi adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost; dacă vezi pe cineva gol, îmbracă-l şi nu-i trece cu vederea pe cei de un neam cu tine.

Atunci lumina ta se va deschide ca o dimineaţă şi sănătatea ta curând va răsări şi dreptatea ta îţi va merge înainte şi slava lui Dumnezeu te va înconjura.

Atunci vei striga şi Dumnezeu te va auzi, şi'n timp ce tu încă grăieşti, El va zice: „Iată, Eu sunt aici“. Dacă tu te lepezi de ceea ce te ţine legat şi de mâna ta cea hrăpăreaţă şi de cuvântul cârtitor, dacă din inimă îi vei da pâine celui flămând şi dacă vei mulţumi sufletul necăjit, atunci lumina ta va străluci în întuneric şi întunericul tău va fi precum amiaza; şi Dumnezeul tău va fi cu tine pururea, iar tu te vei sătura după cum îţi pofteşte sufletul şi oasele tale se vor îngrăşa şi vor fi ca o grădină bine adăpată şi ca un izvor a cărui apă nu scade; şi oasele tale ca iarba vor odrăsli şi se vor îngrăşa şi neamurile neamurilor vor moşteni.

Şi vechile tale dărâmături se vor zidi şi temeliile vor dura de-a lungul tuturor generaţiilor; tu te vei numi dregător al celor stricate şi cărările ferite pe mijloc ţi le vei face umblate.

Dacă-ţi vei da piciorul înapoi de pe zilele odihnei ^e aşa ca'n ziua cea sfântă să nu faci ce-ţi place ţie, şi dacă zilele odihnei le vei numi „desfătare“, „sfinte“ Dumnezeului tău; dacă piciorul nu ţi-l vei mişca la lucru şi nici din gura ta nu vei grăi cuvânt cu mânie, atunci vei nădăjdui în Domnul şi El te va ridica la bunătăţile pământului şi te va hrăni cu moştenirea lui Iacob, părintele tău; căci gura Domnului a grăit acestea.

(Sf. Prooroc Isaia - Vechiul Testament, Cap. 58).......

doamne ajuta..

Atunci când ne dăm silinţa să pătrundem în tainele creaţiei, trebuie s-o facem având o motivaţie duhovnicească, să renunţăm la obişnuinţa de a ataca cu îndrăzneală orice idee despre Dumnezeu şi despre lume, de a gândi în deşert şi fără evlavie. Buna cuviinţă e imperativă într-o teologie a creaţiei care nu vrea să se reducă la o ştiinţă lumească ce explorează universul doar folosindu-se de raţiunea căzută.

E obligatoriu să renunţăm la orgoliul ce ne face să credem că putem vorbi despre orice şi oricum. O conştiinţă învăluită de smerenie ne ajută să cinstim prin tăcere multe lucruri care sunt mai presus de cunoaşterea noastră analitică şi discursivã. Contemplarea creaţiei cere un apofatism, o experienţă a lumii ca şi creaţie a lui Dumnezeu, în care complexitatea interrelaţionării elementelor din creaţie nu poate fi abordată de o minte liniară, oricât de pătrunzătoare ar fi raţionamentele noastre.

Ratiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, legătura paradoxală a celor contrare din creaţie, care asigură deodată unitatea şi diversitatea lumii, păstrând distinctiile fãrã separare. nu pot fi sesizate printr-o cunoaştere discursivă chiar dacă aceasta e justificată printr-o legitimitate academică şi o competenţă ştiinţifică. Există ceva lăuntric, ceva interior şi profund în fiecare lucru care nu se lasă smuls prin erudiţia afişată cu aroganţă şi autosuficienţă. Idolatria conceptelor înlăntuite în stufoase demonstratii ne orbeşte, făcându-ne să rămânem exteriori faţă de profunzimea ascunsă a creaţiei.

Sfinţii Părinţi au insistat mereu că apofatismul creatiei trebuie să fie coordonata majoră a preocupărilor noastre cosmologice. „Căci cine dintre marii înţelepţi, încrezându-se în uneltele rationale si bizuindu-se pe dovezile care nu există, va putea, folosindu-se de ratiune, să cunoască, să spună si să înfăţişeze măretia lucrurilor? Cine va putea să cunoască raţiunile sădite în fiecare dintre lucruri de la începutul existenţei lor, raţiuni după care este fiecare şi-si are natura şi a primit forma şi chipul şi compunerea sa şi are putere şi lucrează si pătimeşte?... Cine cunoaşte raţiunile lucrurilor aşa cum sunt şi se deosebesc si au o stabilitate nemiscată după fire şi o mişcare neschimbătoare între ele, având în mişcare stabilitatea şi în stabilitate mişcarea, lucru atât de uimitor?...

Încercând să cercetăm raţiunile acestora sau a vreuneia din acestea, rămânem cu desăvârşire neputincioşi şi muti în explicate, neavând pe ce să ne rezemăm' cu siguranţă mintea, afară de puterea dumnezeiască”.

Cosmosul e unitar printr-o împreună stabilitate a ratiunilor opuse. Raţiunile sunt distincte. după fire. dar ele sunt ţinute împreună. Formând cosmosul unitar. După fire, raţiunile sunt stabile şi distincte, dar sunt unite printr-o relaţie dată de modul mişcării lor.

Modernitatea a renunţat la apofatismul contemplării creaţiei, impunând praxisul ca si criteriu al adevărului. Adevărul este totdeauna un lucru concret. În societăţile pragmatice a gândi. a pune problema unei finalităţi transcendente. a le întreba asupra sensului lucrului făcut sunt acţiuni inutile. Reprezintă o pierdere de timp care va afecta reusitele şi succesele imediate.

Francis Bacon a proclamat că a şti înseamnă a putea, iar de atunci cunoaşterea va însemna tot mai mult o dominare, o posesie. Omul modern cunoaşte doar posedând, luând în stăpânire realitatea cognoscibilă. A cunoaşte înseamnă azi a domina. Cunoştinţele determină un activism prin care putem cuceri întreaga realitate. Este o perspectivă diferită faţă de viziunea tradiţională. Înţelegerea şi cunoasterea profundă aveau un înţeles contemplativ. Pentru Părinţii Bisericii fi cunoaşte cu adevărat înseamnă zi contempla lumea cu sensurile ei nebănuite, ancorate în Dumnezeu.

Cunoaşterea înseamnă dragoste, nu dominare. Cunoaşterea contemporană este mult diferită faţă de perspectiva contemplaţiei propovăduite de Părinţii Bisericii. „Astăzi noi cunoaştem cu mâinile. În modemitate cunoaşterea considerată obiectivă presupunea înlăturarea tuturor factorilor subiectivi.

Astăzi vrem să stim şi să înţelegem totul. Atunci când avem un lucru credem că-l cunoastem, îti cele din urmă cunoaşterea transformându~se în dominare”. Acest activism ne produce spaimă faţă de profunzimea din noi însine. Ne e teamă să ne punem întrebări fundamentale, să găsim motivaţii adâncii pentru gândurile si faptele noastre. Fugind de noi însine ne înstrăinăm de semnificaţia adâncă a vieţii, crezând că problemele pot fi rezolvate prin economie si politică.

Astăzi trăim o viaţă mediatizată, o viaţă exterioară faţă de noi înşine, faţă de problemele intrinseci şi concrete ale noastre. Aceasta se reflectă şi în faptul că singuratatea a devenit o tortură pentru omul contemporan. lată cum descria, cu pertinenţă, Moltmann această stare a omului contemporan: „Există un refugiu în acţiunea socială si în practica politică pentru că oamenii nu se suportă pe ei înşişi. De aceea ei nu pot rămâne singuri.

Singurătatea devine o adevărată tortură. Tăcerea este insuportabilă, izolarea Fiind trăită ca o moarte socială. Praxisul social si angajamentul politic ne vădesc slăbiciunea. ele neputand fi remedii pentru cei ce nu se pot asuma pe ei înşişi. Cel care vrea să-şi umple propriul vid încercând să-l ajute pe altul nu-şi va răspândi oare propriul său vid? Numai cel care a obtinuta-libertatea interioară poate să elibereze şi pe alţii, împărtăşindu-se cu adevărat de suferinţa lor".

Asistăm astãzi la o inversiune a experientei mistice. Astfel odinioară monahul se retrăgea în pustie. fugind de lume pentru a afla Adevărul. Astăzi omul contemporan plonjează în lume, pentru a nu căuta Adevărul. Dacă odinioară ascetul doritor de desăvârşire se lupta cu demonii în pustie pentru a-l face loc lui Hristos în viata lui, astăzi ar fi necesar să ne întoarcem către pustiul din noi înşine şi să ne strãduim a ne face părtasi la biruinţa lui Hristos.

Dobândirea libertăţii lăuntrice permite exersarea stării de jertfelnicie care-l responsabilizează pe om nu doar fată de semenii săi, ci si faţă de cosmos, omul fiind un adevărat preot al creatiei. Nu putem reduce sintagma omul-preot al creaţiei la 0 simplă formulă teoretică a cărei repetare să o transforme într-un cliseu îndepărtat de experienta practică. Preotia implică în primul rând dobândirea unei stări lăuntrice de jertfă, prin care slujitorul devine o ardere de tot bineplãcută înaintea lui Dumnezeu. În această stare interioară de jertfă curată, dorul de Dumnezeu prinde rădăcini în noi, se ramifică şi se concretizează într-o strădanie permanentă de a trăi prin Hristos: cum spun Sfintii Părinţi, de a vedea cu ochii lui Hristos, de a auzi cu urechile lui Hristos, de a gusta cu gura lui Hristos.

Această dorinţă nestăvilită de a-L resimti pe Hristos ca o prezenţă permanentă şi efectivă, care să ne prezinte şi să ne reprezinte în fata lumii contribuie la ascuţirea conştiinţei profetice ce ne fereşte de monotonia şi formalismul unui ritualism lipsit de fecunditatea Duhului.

Numai dobândind o asemenea stare lăuntrică putem resimţi preoţia omului în raport cu creaţia, menirea lui de a deveni un foc nemistuitor care să ardă din dragoste pentru Dumnezeu şi care, cu o conştiinţă a slujirii jertfelnice , să-şi transfigureze fiecare gest într-un act ritualic care permite aducerea întregii creaţii ca o jerftă bineplăcută lui Dumnezeu. Puterea de a mulţumi lui Dumnezeu, de a contempla creaţia prin ochii lui Hristos ne ajută să unificăm liturghia interioară din inima noastră cu liturghia cosmică....

doamne ajuta..

Poate fiecare din voi aţi fost surprinşi, uitându-vă în calendar, că după Duminica a 12-a după Rusalii, urmează Duminica a 18-a, sau după Duminica a 32-a urmează a 17-a şi apoi a 33-a.

Staţi liniştiţi nu este nicio greşeală! Mai jos am făcut câteva grafice ca să înţelegem mai bine regulile după care se aşează aceste duminici, reguli stabilite de Sfintele Sinoade Ecumenice, de Sfinţii Părinţi şi de Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe de-alungul a 2000 de ani. Graficele sunt făcute după manualul de liturgică.

În primul rând trebuie să ştim că există trei mari perioade care împart calendarul ortodox:

• Penticostarul, ţine 50 de zile şi începe din ziua Învierii şi se termină în ziua Pogorârii Duhului Sfânt.
• Octoihul, are perioadă variabilă de la 32 la 37 de săptămâni în funcţie de data Paştilor.
• Triodul, perioadă pregătitoare a postului mare şi care conţine inclusiv săptămânile Postului Paştilor.

Toată aşezarea duminicilor de peste an depinde de cât de devreme sau de târziu cade data Paştilor, hotărâtă de Sinodul I Ecumenic a se sărbători în prima duminică după lună plină după echinocţiul de primăvară. Iar dacă va cădea în aceeaşi duminică cu paştile iudeilor se va mută cu o duminică mai târziu.

Veţi vedea cum totul se învârte în jurul marilor praznice (evenimentele hotărâtoare pentru mântuirea noastră: Învierea Domnului, Înălţarea Domnului, Pogorârea Duhului Sfânt, Naşterea Domnului şi Botezul Domnului...

doamne ajuta...

Un părinte profesor ne-a spus odată la curs ceva ce m-a lăsat cu gura căscată pe moment, pentru că nu-mi pusesem niciodată problema în acel fel. Discutându-se în sală de cât timp mai este până la examen şi de câtă materia ne-a dat părintele profesor, el ca să calmeze spiritele a spus:

„Timpul se dilată pentru cei harnici şi au timp să facă tot ce-şi propun, dar fuge parcă de cei ce se plâng mereu şi astfel n-au timp de nimic!”

Am realizat imediat că problema e la mine şi la fel în care mă raportez la problemele pe care le am de rezolvat. Un prieten, care este inginer şi manager de proiect, participând la fel de fel de traininguri a realizat că într-un proiect cel mai important factor este timpul. O gestiune precară a lui duce la creşterea costurilor, iar creşterea costurilor duce la scăderea profitului sau chiar la pierderi.

Pentru noi creştinii timpul nu înseamnă bani ca-n marile proiecte economice ci perioada care trebuie depăşită pentru a ne apropia cât mai repede de Dumnezeu şi de oameni prin iubire. Am făcut o căutare rapidă pentru cuvântul lene în Sfânta Scriptură şi am găsit destul de multe pasaje care abordează acest subiect:

„Din ziua în care a scos Domnul pe părinţii noştri din pământul Egiptului şi până în ziua aceasta, am fost neascultători de Domnul Dumnezeul nostru şi ne-am lenevit, ca să nu auzim glasul Lui.” (Ec. 10, 18)

Foarte interesant că acesta este primul verset care vorbeşte despre lene, dar despre una mai deosebită: lenea neascultării de Dumnezeu. Toată suferinţa vieţii noastre e cauzată de păcate şi de neimplinirea poruncilor Lui. Un profesor spunea că o firmă nu poate stagna din punct de vedere economic ci poate doar scădea sau creşte. Acelaşi lucru şi-n viaţa noastră, nu poţi stagna sufleteşte, ori te afunzi în suferinţă şi singurătate prin păcatele pe care le săvârşeşti, ori te ridici sufleteşte către Dumnezeu şi-ţi deschizi inima faţă de oameni. Cei din afara Bisericii păcătuiesc din neştiinţă iar cei din Biserică păcătuiesc din lenevire.

„Din pricina lenei, grinzile casei se lasă, iar când stai cu mâinile în sin, apa picură în casă.” (Baruh 1, 19)

Omul ar trebuie să se folosească de creaţie pentru a-L cunoaşte mai mult pe Dumnezeu şi pe sine, înţelegând care este de fapt menirea vieţii lui pe pământ. Omul ar trebuie să manipuleze lumea înconjurătoare (universul) în mod creativ pentru a câştiga iubirea celor din jur, ori prin lene face exact opusul: se complace în starea care e, nu vrea să evolueze, nu crede că are nevoie de ajutor şi nici nu conştientizează că ar trebuie să dăruiască ceva aproapelui, oricine ar fi acela.

Sfântul Apostol Pavel întăreşte acest lucru zicând:

„Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi.” (Ga. 6, 9)

Noi creştinii ar trebuie să facem binele dezinteresat, dar pentru cei leneşi, ca motivaţie, e bună şi răsplata. Dumnezeu ne răsplăteşte şi aici şi în împărăţia cerurilor orice bine cât de mic.

În parabola cu talanţii, cel care a îngropat talantul său, nefolosindu-l, a fost mustrat aspru de stăpân şi pedepsit în cele din urmă:

„Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? ” (Mt 25, 26-27)

Aici lenea este condamnată de Hristos pentru că El accentuează că fiecare avem un dar sădit de Dumnezeu în personalitatea noastră. Şi de aceea este numit şi dar pentru că darul se oferă, nu se ţine pentru sine în mod egoist. Lenea este nefolosirea darului, sau mai bine zis ne-conlucrarea cu Dumnezeu în punerea în practică a acestui dar.

Solomon în pildele sale întăreşte acest afirmaţie, spunând că oricât ar fi de mic darul tău el poate aduce foarte mult bine întregii lumi:

„Du-te, leneşule, la furnică şi vezi munca ei şi prinde minte!. Ea, care nu are nici mai-mare peste ea, nici îndrumător, nici sfătuitor, îşi pregăteşte de cu vară hrana ei şi îşi strânge la seceriş mâncare. Sau mergi la albină şi vezi cât e de harnică şi ce lucrare iscusită săvârşeşte. Munca ei o folosesc spre sănătate şi regii şi oamenii de rând. Ea e iubită şi lăudată de toţi, deşi e slabă în putere, dar e minunată cu iscusinţa. Până când, leneşule, vei mai sta culcat? Când te vei scula din somnul tău? "Puţin somn, încă puţină aţipire, puţin să mai stau în pat cu mâinile încrucişate!" Iată vine sărăcia ca un trecător şi nevoia te prinde ca un tâlhar. Dar dacă nu vei lenevi, atunci va veni secerişul tău ca un izvor, iar lipsa va fi departe de tine.” (Pildele lui Solomon 6, 6-11)

Toţi vrem mai mult de la viaţă, dar v-aţi gândit vreodată dacă facem destul ca să primim mai mult. Poate muncim prea puţin, poate suntem prea leneşi.

„Precum este oţetul pentru dinţi şi fumul pentru ochi, aşa este omul leneş pentru cei ce-l pun la treabă.” (Pildele lui Solomon, 10, 26)

Toţi suntem Trupul lui Hristos, Biserica pentru care şi-a dat viaţa pe cruce. Dar dacă un mădular din tot acest trup suferă atunci întreg trupul va percepe suferinţa. Lenea unora afectează în mod negativ întreaga societate, e ca o boală contagioasă...

Pentru cel leneş totul pare greu şi inaccesibil dar el nici cu degetul cel mic n-a încercat să vadă dacă e chiar aşa. Cel harnic are experienţa reuşitei şi încrederea că va reuşi din nou. Cel credincios are experienţa ajutorului primit de la Dumnezeu şi nu se dă înapoi din faţa greutăţilor sau a diferitelor provocări. Cel leneş n-are nici credinţă că-l va ajuta Dumnezeu şi nici voinţă să-ncerce măcar.

„Leneşul nu-şi frige nici vânatul lui; cea mai scumpă comoară pentru om este munca.”

“Sufletul celui leneş pofteşte, însă în zadar. Numai sufletul celor silitori este îndestulat.”

“Calea celui leneş e ca un gard de spini, iar calea celui silitor e netedă.”

„Lenea te face să cazi în toropeală; sufletului trândav îi va fi foame.”

“Leneşul întinde mâna în blid şi nu are putere s-o ducă la gură.”

Toamna leneşul nu lucrează, iar când vine să culeagă rodul la seceriş, nimic nu află.”

“Pofta celui leneş îl omoară, căci mâinile nu voiesc să lucreze.”

“Cel leneş pune pricini şi zice: "Afară este un leu, aş putea să fiu sugrumat în mijlocul uliţelor".

(Pildele lui Solomon)

Există o lene şi a celor harnici: lenea de a mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ce au făcut şi pentru toate câte au primit:

„Atunci îngerul i-a chemat pe amândoi deoparte şi le-a zis: "Binecuvântaţi pe Dumnezeu, slăviţi-L şi cunoaşteţi slava Lui şi mărturisiţi înaintea tuturor celor vii ce a făcut El pentru voi! Bun lucru este a binecuvânta pe Dumnezeu, a preaînălţa numele Lui şi a vesti, slăvind faptele lui Dumnezeu! Şi voi să nu vă leneviţi a-L preaslăvi.”

Pe noi creştinii lenea ne poate costa mântuirea. Lenea este şi o complacere continuă în păcat, dar cu un mare risc. Păcatul săvârşit în mod repetat, zile la rând, ani, unul după altul, întră aşa de mult în fiinţa noastră încât foarte greu şi cu multe suferinţe poate fi scos. Lenea adoarme conştiinţa, şi lasă deschisă uşa simţurilor spre păcate.

Sfântului Antonie cel Mare i-a arătat Dumnezeu prin vedenie că prin muncă va putea scăpa de ispitele diavolilor, împletind coşuri de nuiele.

Ocupă-ţi mintea şi trupul cu ceea ce este bun, ca să nu le faci mijloace de rău în mâna diavolului!

„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.” şi „rugaţi-vă neîncetat” sunt îndemnuri foarte explicite la alungarea lenei şi la folosirea timpului în mod cât mai eficient, bine ştiind că în Ortodoxie eficienţa înseamnă iubire lucrătoare, exprimată prin fapte...

doamne ajuta...

Să zicem că unul dintre fraţii de la mânăstire, Părintele loan, care este din Cipru - un om al inimii, un om cu simplitate, dar şi cu înţelepciune - mi-a spus un cuvânt care mi-a căzut greu, şi am primit „lovitura” ca pe o sabie în inimă. Aceasta este doar o presupunere, întrucât un astfel de lucru nu s-a întâmplat niciodată între noi. Dar să zicem că el a spus acest cuvânt greu care m-a rănit şi eu l-am simţit precum un cuţit ascuţit în inimă. Nu pot evita această durere; ea este reală.

Însă există două feluri de a reacţiona. Aş putea să reacţionez psihologic şi să zic: ,,Părinte Ioan, câte nu am făcut pentru dumneata M-am rugat atâta pentru frăţia ta, te-am primit cu atâta dragoste în obstea noastră şi întotdeauna ţi-am purtat de grijă. Câtă nerecunoştinţă! Nu eşti un om bun." Aceasta este o reacţie înverşunată, dar aşa reacţionăm noi în lume. Or acest fel de reacţie mă distruge. Duhovniceşte însă, cea mai bună cale este să înţeleg că, deşi durerea mea este reală şi nu pot face nimic în privinţa ei, pot totuşi să-mi întorc repede gândul şi să vorbesc cu Dumnezeu.

Pot să-mi înalţ mintea la Dumnezeu şi să zic: ,,Doamne, Tu m-ai văzut în somnul trândăviei, al morţii şi al nepurtării de grijă şi ai trimis pe ingerul Tău să mă trezească. Miluieşte-l pe el şi pe mine şi iartă-mi toate păcatele." Astfel încep să mă rog pentru iertarea păcatelor mele şi după ce mă rog o vreme în acest chip, durerea din inimă se preschimbă î_ntr~o aşa de mare mângâiere, şi la sfârşitul rugăciunii mă simt atât de întărit, încât am şi uitat de la ce am pornit să mă rog.

În lume oamenii stabilesc o scară a desăvârşiríi duhovniceşti după criterii omeneşti şi spun: ,,Dacă am citit o slujbă pe zi, sunt pe prima treaptă a scării. Dacă am citit două slujbe, sunt pe treapta a doua. Dacă am citit toate slujbele, sunt bun şi desăvârşit." Aceasta este o socoteală psihologică şi nu este deloc adevărată.

Sfântul Ioan Scărarul ne dă o altă scară a desăvârşirii duhovniceşti, mai adevărată şi care nu dă greş. Ce reacţie avem atunci când suntem jigniţi? Dacă suntem jigniti şi ne silim inima să nu ripostăm, atunci am pus piciorul pe prima treaptă a scării. Dacă nu numai că nu ripostăm, ci ne şi rugăm pentru cel care ne-a rănit, atunci am păşit pe a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc. Dacă nu numai că ne rugăm pentru acea persoană, dar ne şi pare rău că şi-a vătămat sufletul făcându-ne aceasta şi suntem plini de compătimire pentru ea, atunci suntem pe treapta a treia. Si dacă ne bucurăm că am suferit ocarã pentru Dumnezeu, atunci suntem pe o şi mai înaltă treaptă a scării ce duce la desăvârşire.

Vedeţi, Sfântul Ioan Scărarul ne dă un sistem de clasificare a stărilor duhovniceşti care nu dă greş. In clipa în care suntem răniţi, descoperim unde ne aflăm. Dacă ne ĭnfuriem şi ne mâniem şi răspundem înapoi, aceasta înseamnă că încă nici nu am pus piciorul pe această scară. Părinţii ştiau că dacă nu învăţăm să ne schimbăm starea sufletească prin rugăciune, nu vom putea niciodată să urcăm scara care duce la desăvârşirea duhovnicească....
doamne ajuta...
 

Iubți frați și surori întru Domnul, după întâmpinarea duhovnicească a Domnului de pe 2 februarie, ca o consecință a vederii duhovnicești a persoanei Lui divino-umane, astăzi, pe 6 februarie 2011, în Evanghelia zilei (Mt. 15, 21-28) avem de-a face cu stăruința în rugăciune…Pentru că stăruința în rugăciune e tocmai aceea care ne face să întâmpinăm în mod propriu, cuviincios, pe Dumnezeu în fiecare clipă a vieții noastre și să cinstim în persoana fiecărui semen al nostru prezența Lui, creația Lui, iubirea Lui nemărginită pentru noi…

Iar stăruința despre care vorbim, stăruința în rugăciune, nu o găsim la o femeie din Israel, ci la o femeie păgână, pentru că era „ghini Hananea” [GNT, v. 22], adică o femeie hananeiancă. Și aceasta a început să strige după ajutor la Domnul, atunci când El era în părțile Tirosului și ale Sidonului [v. 21].

Tirosul/Tirul este o cetate libaneză, ca și Sidonul. Ambele sunt cetăți maritime, pentru că sunt riverane Mării Mediterane. Iar prin faptul că Domnul a ieșit din Israel spre Liban aceasta e o prefigurare a ieșirii Sfinților Apostoli și a Evangheliei Sale către neamuri, pentru ca să aprindă întreaga lume cu focul harului și al iubirii de Dumnezeu și de aproapele.

Motivul strigării ei către Domnul însă nu o viza personal ci era o rugăciune pentru fiica ei, care era „cacos demonizete” [GNT, v. 22], adică „demonizată rău”. Pentru că demonii pe care îi pomenim toată ziua prin drăcuituri, care sunt ființe personale, pe care ni-i apropiem prin pomenirea lor și prin tot felul de păcate nu ne aduc fericire, pace, bucurie…ci multă durere, multe chinuri, multă nefericire.

Într-o înțelegere duhovnicească a substantivului „i tigatir” /„fiică” [Ibidem], Sfântul Simeon Noul Teolog spunea că fiica aceasta care este chinuită de către demoni e sufletul nostru. Adică: Doamne, am o fiică/un suflet plin de demonizare, plin de chinuri, ca urmare a păcatelor mele și Te rog să mă eliberezi de demonii aceștia care mă epuizează în chip și fel!

Și avem conștiința că demonii sunt altceva decât propria noastră persoană…și că prezența lor în noi sau în jurul nostru nu e deloc benefică ci un chin continuu.

Când citim cărțile Sfinților noștri, la tot pasul, întâlnim lupta cu acești demoni, pe care nu îi vedem cel mai adesea dar îi simțim la modul violent…Le simțim răutatea, invidia, dorința de a ne determina spre rău. Și această luptă cu ei, începută odată cu căderea Protopărinților noștri din cauza înșelării lor de către ei, nu se va termina decât odată cu venirea Domnului întru slavă…când lumina Sa va inunda toate și se vor departaja, la Judecata Sa cea prea înfricoșătoare, cei ai Împărăției de cei ai întunericului păgânătății și ai ereziei.

O continuă luptă perfidă cu noi, secundă de secundă, în fața căreia ne trebuie multă răbdare, multă maturizare a minții și a sentimentelor pentru ca să stăm treji, atenți la ceea ce vrea să intre în noi și la ceea ce se petrece cu noi și în jurul nostru.

Nu e zi de la Dumnezeu în care să nu le simt prezența și lucrarea prin care vor să mă împiedice să mă bucur sau să îmi strice bucuria și odihna interioară. Ori de câte ori sporește harul lui Dumnezeu în noi și atacurile lor devin mai violente, mai răutăcioase, mai turbate.

Și demonii se bucură când greșim, când cădem în vreun păcat mare, care ne doare, care ne întristează amarnic…Când ne umilesc prin căderile noastre, prin reacțiile noastre necontrolate, prin întăriturile mândriei și ale nemilostivirii din noi.

O continuă sâcâire a nervilor noștri. O continuă punere de bețe în roate pentru ca să nu fim înțeleși cum trebuie, pentru ca să nu fim ajutați, pentru ca să ni se strice obiectul cu care muncim, pentru ca să nu ne tihnească de ceea ce facem.

Iar când suntem plini de aceste dureri, de aceste enervări continue…strigăm ca și hananeianca, strigăm către Domnul. Pentru că mila este numai la El și El ne scoate din toată înșelătoria, din toată mințirea de sine, din toată falsa garderobă a vieții sociale.

Cine nu cunoaște epuizarea fizică și, mai ales, mentală pe care ne-o produce lupta cu demonii (nu mai vorbesc de demonizare…) nu cunoaște nimic din lupta și experiența duhovnicească. Pentru că toate cărțile ascetice ale Bisericii s-au scris ca urmare a acestei lupte, cu victorii și înfrângeri, și fiecare Sfânt al lui Dumnezeu s-a înțelepțit, cu harul lui Dumnezeu, tocmai din experiența brută, de zi cu zi, din această arenă a luptei duhovnicești.

Femeia strigă către Domnul în mod profetic, cu vorbele Scripturii, chiar dacă era păgână (Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!) și mijlocește pentru fiica ei (Fiica mea este demonizată rău) [v. 22]. Iar Domnul „uc apecriti afti logon”: „nu îi răspunde ei cuvânt” [GNT, v. 23], nu îi spune nimic…la început, la începutul rugăciunii ei.

Adică o lasă să strige…

Și astfel de pasaje, cu siguranță, sunt pe placul acelora care cred că nu există nimeni care să îi ajute…care să îi vadă…pentru că nu cred că există Dumnezeu…Iar scoaterea lui Dumnezeu din ecuație înseamnă a lăsa universul și întreaga umanitate în haos, în neștiință totală, în orbecăială, pentru că nu știm ai cui suntem…și nici unde mergem…Și de aceea credem că putem face orice cu noi…și cu alții…și cu cosmosul în care locuim.

Însă comportamentul anarhic este unul asocial și e descurajat de către stat.

Dar dacă Dumnezeu nu există, ci noi ne facem legile după cum vrem…și încercăm să reprimăm instinctele oamenilor, atunci civilizația, cultura, statul, raportarea noastră la istorie și tot ceea ce creăm noi nu are niciun alt sens decât să ne elogieze inutilitatea.

Și, cu adevărat, suntem extrem de inutili dacă nimic nu rămâne în urma noastră…

Mentalitatea seculară așteaptă o extincție, o dispariție totală a lumii. Adică se îndreaptă spre…neființă. Pentru că civilizația spontanee și autonomă nu are ideea de continuitate veșnică.

Credința ortodoxă însă vorbește despre Dumnezeul cel veșnic, Care a creat cerul și pământul, adică tot ceea ce există…din iubire față de creația Sa și pentru ca să umple toate de bucurie și de sfințenie într-o comuniune veșnică cu Sine.

Pentru noi lumea are un început, un început din voia lui Dumnezeu dar nu are un sfârșit. Sfârșitul nostru e fără sfârșit, pentru că lumea se va transfigura prin harul Său pentru o existență veșnică.

Conștiința că suntem creația lui Dumnezeu, că suntem din iubire și pentru iubire, pentru comuniune, pentru fericire dumnezeiască veșnică e conștiința care ne fundamentează ca oameni echilibrați, profunzi, răbdători, omenoși, iubitori, iertători…pentru că știm că nu se termină totul odată cu moartea, ci moartea ne duce în alt plan de existență.

Însă Domnul nu o lasă să strige după El pentru că…îi era indiferentă...ci pentru ca Apostolii, cei din jur, noi, noi toți să vedem urmările prea fericite ale rugăciunii stăruitoare.

A lăsat-o să strige…pentru ca să ne impresioneze. Să ne dea o lecție de neuitat…

Și femeia îndură lipsa de înțelegere a Apostolilor vizavi de ea [v. 23], cât și indiferența aparentă a Domnului [v. 24, 26] față de drama din familia ei, care o atingea în iubirea ei de mamă…

Ea stăruie la modul enervant…fără ca să fie considerată și de Dumnezeu ca fiind enervantă…

Tocmai de aceea, dacă oamenii nu vor să ne ajute…dacă stăruințele noastre se dovedesc inutile, Dumnezeu transformă indiferența sau nesimțirea oamenilor față de noi…într-un motiv de bucurie imensă, pentru că El Însuși ne ajută într-un mod uluitor, dându-ne astfel mai mult decât ne-am fi așteptat de la…oameni…

Și Evanghelia zilei de aceea e plină de o cutremurătoare nădejde și e o invitație la o nădejde nebiruită în El și la rugăciune continuu, pentru că ceea ce pare de netrecut, de neatins, de neajuns…se dobândește de la El…și mai mult decât atât…

Fapt pentru care mărturisesc adevărul, că atunci când L-am lăsat pe Dumnezeu să rânduiască pe cele ale mele…rezultatele au fost uluitor de neașteptate, pentru că El mi-a dat lucruri mult mai profunde și stabile…decât cele pe care le doream în mod inițial…

Da, Domnul a venit în primul rând pentru „ta provata ta apololota icu Israil”, pentru „oile cele pierdute ale casei lui Israil” [GNT, v. 24], după cum le promisese Profeților Lui. Însă și cei din Liban, și cei din România, și cei din Grecia, și cei din America și cei de oriunde, care cred ca și Israil în făgăduințele lui Dumnezeu devin casnici ai lui Dumnezeu.

Aserțiunea cum că a venit pentru oile cele pierdute ale lui Israil era o palmă peste fața nesimțirii evreilor, care se credeau credincioșii Domnului…dar nu Îl vedeau pe Domnul întrupat ca Iisus din Nazaret. Și pentru asta ne întoarcem din nou la cele pe care le-am spus în predica praznicului Întâmpinării Domnului: că nu poți să Îl sesizezi pe Dumnezeu fără să te curățești de patimi, fără să trăiești sfânt.

De aceea erau oi pierdute și de aceea nu L-au văzut, nu L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat: pentru că nu erau curați la inimă.

Hananeianca, o păgână și nu o evreică, Îl recunoaște pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Îi cere ajutorul, nu se consideră vrednică de laude, tocmai de aceea suportă toate cuvintele grele ale Domnului cu inimă smerită…și nu își termină rugăciunea, până când Domnul nu îi laudă credința, încrederea, neabdicarea din lucrul cel bun al rugăciunii stăruitoare.

Și v. 24, acela în care Domnul spune că propovăduiește numai pentru evrei și numai de ei are grijă, cât și v. 26, în care copiii sunt evreii iar păgânii sunt chinariis/câinii de casă, câini de talie mică conțin mentalitatea, raportarea evreilor la neamuri.

Evreii îi excludeau de la credință pe păgâni, îi considerau sub oameni, se comportau inuman față de ei…fapt pentru care Domnul ne spune, dimpotrivă: că nu trebuie să excludem pe nimeni de la credință și mântuire, că nu trebuie să jignim pe nimeni, că față de toți trebuie să fim afabili, cu inimă iertătoare, înțelegătoare, atentă…

Femeia înțelege că e făcută câine [v. 27], recunoaște, în consecință, că nu e evreică și că evreii așa se raportau la una ca ea, dar subliniază faptul că și câinii au nevoie de mâncare, că și ei sunt hrăniți de la trapeza Stăpânului, de la masa iubirii Lui și că de aceea trebuie și ea considerată vrednică de atenție.

Adică vizibilitatea în fața lui Dumnezeu o căpătăm când stăruim în rugăciune, adică atunci când ne punem cu totul nădejdea în mila Lui și nu în faptele și virtuțile noastre.

Pentru că pericolul deznădejdii e abjurarea credinței și sinuciderea, pe când pericolul religiozității e acela de a vedea împlinirea ta nu în relația cu Dumnezeu ci în propria-ți imagine de om religios.

Și atunci când e mai important cum arătăm în fața oamenilor decât cum arătăm în fața lui Dumnezeu înseamnă că ne-am centrat pe persoana și viața noastră, că ne gândim la cum să ne meargă bine…și nu la cum să fim proprii relației cu El și, în consecință, toată viața noastră religioasă e un paravan al împlinirii sociale și nu al împlinirii ontologice, al înduhovnicirii personale.

Domnul o laudă pe femeie pentru că nu s-a uitat la statul ei social, nu s-a ofuscat pentru că a fost umilită public și pentru că nu a abdicat din nădejdea ei în El.

Femeia a considerat mai importantă întrajutorarea fiicei sale decât imaginea publică.

Nu i-a păsat de ce spune lumea…ci de ce spune Domnul.

Și Domnul i-a spus: „O ghine, megali su i pistis! Ghenitito si os telis” / „O, femeie, mare este credința ta! Să ți se facă ție după cum voiești”, primind astfel, în dar, vindecarea fiicei sale de posesie demonică.

Sfântul Apostol Matei folosește aoristul pasiv iati de la verbul iaome, adică de la verbul a vindeca în v. 28. Și o face pentru a exprima realitatea exorcizării: vindecarea de demoni se face prin sălășluirea în noi a harului Său. Ies demonii, alungați de puterea/de harul Său, și vine în noi harul Său, pentru ca harul Său să ne vindece interiorul, să ne ajute să ne vindecăm interior de ravagiile produse de către demoni…Vindecare, care este un proces foarte tainic și profund…

Iar stăruința în rugăciune înseamnă tocmai întreaga concentrare a persoanei noastre pe relația cu Dumnezeu. În această concentrare pe relația cu El se produce vindecarea continuă a persoanei noastre, care suferă tocmai din cauza consecințelor ieșirii din comuniunea, din acapararea noastră de către El.

În concluzie suntem chemați de Domnul spre statornicia în lucrul bun, în viața virtuoasă, în conduita frumoasă. Nimic trainic nu iese din frivolitate, din lucruri începute și abandonate, din lucruri care contravin traiectoriei noastre veșnice. Numai concentrarea pe lucrurile esențiale ne fac atenți și la amănuntele de tot felul ale vieții noastre, pentru că viața cu El e o continuă atenție la tot ceea ce ține de noi.

Domnul să ne întărească în nădejdea în El, să ne înmulțească credința în El și să ne umple de iubirea Lui, de iubirea Lui cea dumnezeiască, de cea care ne face mintea beată de dorirea Lui, dorire care ne ivește în minte vederea Sa negrăită, de care să ne învrednicim cu toții, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!..

doamne ajuta...

Această lucrare nu reprezintă o întoarcere la poveştile copilăriei, ci este o carte care se adresează pruncilor duhovniceşti, celor care doresc să trăiască în curăţia sufletească şi în înţelegerea marilor noime ale cuvintelor pline de înţelepciune ale Sfinţilor de odinioară. Cartea este o culegere de 52 de povestiri cu tâlc menite să ducă mesajul Evangheliei lui Hristos în inimă, de unde prinzând rădăcină acesta să lucreze perpetuu în slujba binelui, adevărului şi frumosului.

Pe lângă o parte consistentă alcătuită din povestiri originale veţi descoperi câteva istorioare duhovniceşti prezente în cele mai iubite cărţi ale Ortodoxiei, cum ar fi Vieţile Sfinţilor, Limonariul sau Livada Duhovnicească, Minunile Creaţiei, Filocalia pentru copii şi tineri, Flori din Grădina Maicii Domnului sau Cuvinte duhovniceşti (Cuviosul Paisie Aghioritul).

Lansarea cărţii ,,Nestemate duhovniceşti vol.1” s-a facut în cadrul TOB (Târgul de Obiecte Bisericeşti) pe 12 iunie la ora 13,00. La lansare au fost invitaţi Pr. Clementin Matache din Amara şi cântăreaţa de folclor şi muzică religioasă Ştefania Stoica.

Cartea este însoţită de un CD care conţine nouă povestiri audio, realizate împreună cu artişti din cadrul unor trupe studenţeşti de teatru din Ploieşti(trupa MOFT). Tot pe Cd se regăsesc şi cinci poveşti în format video.

Nestemate duhovniceşti vol. 1 se adresează tuturor, indiferent de vârstă. Se recomandă a se citi câte o povestire pe săptămână, cele 52 de istorioare fiind corelate cu numărul săptămânilor dintr-un an....

doamne ajuta..

Oamenilor lumii dintâi, dinainte de potop, li s-a dat vreme de pocăinţă 120 de ani, şi au fost preîntâmpinaţi că pentru păcatele lor va veni pedeapsă de la Dumnezeu -potopul. Vremea a trecut, iar oamenii îi dădeau înainte cu dezmăţul, şi nu se gândeau la pocăinţă şi nu-l credeau pe propovăduitorul pocăinţei, pe dreptul Noe - şi cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit până la ultimul amănunt.

Evreii nu i-au crezut pe proroci că vor fi robiţi de împăratul Babilonului, şi au continuat să se închine la idoli - şi au ajuns în robie, şi Ierusalimul a fost pustiit, şi toată bogăţia lui a fost dusă în Babilon.

Iudeii din vremea lui Iisus Hristos nu credeau în Hristos ca în Mesia şi l-au omorât cu moarte de cruce, şi prorocia lui Hristos despre căderea Ierusalimului s-a împlinit după scurtă vreme - pe iudei i-au nimicit romanii fără cruţare. Aşa e şi în vremea de acum: poporul a înnebunit, nu ia aminte la voia Sfintei Biserici, spune: „Poveşti, ne înşală popii ca să îşi umple ei buzunarele". O, orbilor ! O, tarilor de cerbice şi netăiaţilor împrejur la inimă! Au nu sub ochii voştri se împlinesc şi acum toate cele prezise de Evanghelie ? Iată război nimicitor, iată foamete, iată molime. Oare nici acum nu credeţi în dreapta judecată dumnezeiască? Dar să ştiţi că judecata bate la uşă şi Domnul va veni degrab, cu slavă, să judece viii şi morţii (2 Tim. 4,1).

Ca un Doctor milostiv, Dumnezeu ne-a dăruit nouă, păcătoşilor, care bolim de nenumărate patimi, doctoria duhovnicească a pocăinţei, ca să trăim prin ea. Orice suflet nefăţarnic însetează de pocăinţă ca de o băutură de viaţă dătătoare, ca de o mâncare ce întăreşte sufletul şi trupul, cum însetează orbul de lumină. Darul pocăinţei ne-a fost mijlocit la Tatăl Ceresc de Iisus Hristos şi doar de El, pentru că El singur a plinit pentru noi toată dreptatea, toată legea lui Dumnezeu, pe care nimeni dintre oameni nu a putut singur să o plinească, pentru că El singur a luat asupra Sa blestemul cu care pe bună dreptate a blestemat Tatăl Ceresc omenirea cea nesupusă; El singur a răbdat pentru noi toate chinurile şi a gustat pentru noi moartea, pe care ne-o dobândisem noi înşine ca pe o plată cu neputinţă de ocolit a păcatului.

Dacă Domnul Iisus Hristos nu S-ar fi adus pe Sine de bunăvoie jertfă pentru noi, nu ne-ar fi fost dată pocăinţa: dar pentru jertfa Lui ea a fost dată tuturor credincioşilor, şi toţi cei înţelepţi cu adevărat se folosesc de ea cu osârdie, se schimbă cu schimbarea dumnezeiască, se fac oameni noi, cu gânduri, dorinţe, planuri, fapte noi, şi se mântuiesc, se luminează şi devin ai lui Dumnezeu. Numai necredincioşii sunt vicleni, trufaşi, încăpăţânaţi şi leneşi: ei pier.

***

Toţi sfinţii se recunoşteau şi se simţeau păcătoşi, şi toţi, fără făţărnicie, plângeau, se pocăiau, făceau dovadă că îşi dau seama - pe cât e cu putinţă omului - de păcatele lor cele cu voie şi fără voie; urcau pe treptele pocăinţei, ale îndreptării, se căleau în toate virtuţile - şi au ajuns Ia sfinţenie, la asemănarea cu Dumnezeu şi la starea de casnici ai Lui. In fiecare zi le citim rugăciunile, ne umilim împreună cu ei ,plângem împreună cu ei şi primim milă de la Domnul. Slavă milostivirii Lui, îndelungii Lui răbdări, Care ascultă şi răspunde cu bunătate. Cât de fericiţi suntem având asemenea Dumnezeu, puternic întru milă şi bun întru tărie ca să-i ajute şi să îi mângâie pe toţi cei ce nădăjduiesc în milostivirea Lui!

***

Cum îi atrage Domnul pe credincioşii aleşi, care iubesc slujba lui Dumnezeu, şi cum îi va atrage până la sfârşitul veacului prin cântările liturgice, prin stihire, prin canoane şi prin toată alcătuirea dumnezeieştilor slujbe! Ce bogăţie de pocăinţă fierbinte, de umilinţă a inimii este ascunsă în slujbele noastre! Ziua şi noaptea au stat la rugăciune mulţi nevoitori, atraşi de dragostea pentru Hristos, şi I-au adus ca jertfă Lui, Celui ce îi iubea şi pe Care II iubeau, foarte mari nevoinţe de înfrânare, de rugăciune şi de vedere duhovnicească.

***

Sfinţii urmăreau cu agerime toate mişcările inimii lor şi băgau de seamă dacă nu cumva se cuibăreşte în ea vreo lipsă de bunăvoinţă, vreo răutate sau ură faţă de cineva, vreo părtinire, vreo lăcomie - şi smulgeau neîntârziat aceste rădăcini diavoleşti, aruncau această plămadă a iadului, după cum făceau şi cu toate celelalte patimi. Ei tăiau neîntârziat, din râvnă dumnezeiască, toate rădăcinile şi rădăcinuţele şi nu le îngăduiau să se întindă, ca să nu-i înăbuşe, ca să nu-i despartă de Dumnezeu. Amin....

doamne ajuta...

Atins de o boala incurabila, marele romancier sudamerican s-a retras de o buna bucata de vreme din viata publica si-si traieste la intensitate maxima zilele pe care Dumnezeu i le-a harazit, stiind ca fiecare zi poate fi si ultima. A gasit de cuviinta sa-si marturiseasca trairile printr-o scrisoare publicata pe Internet adresata tuturor semenilor sai de pretutindeni.

“Daca pentru un moment Dumnezeu ar putea uita ca sunt o papusa de carpa si mi-ar da drept cadou o bucatica de viata, as profita de ea cat mai mult posibil.”

“Nu as spune probabil tot ceea ce gandesc,dar cu siguranta as gandi tot ceea ce spun.”

“As da valoare lucrurilor ,nu pentru ceea ce ele reprezinta,ci mai curand pentru ceea ce semnifica.”

“As dormi putin,as visa mai mult,stiind ca pentru ficare minut in care inchidem ochii,pierdem saizeci de secunde de lumina.”

“As merge cand altii se opresc; m-as trezi cand altii adorm.”

“Daca Dumnezeu mi-ar face cadou inca putina viata m-as imbraca cu simplitate, m-as lungi pe burta pe pamant, lipindu-mi de el nu numai corpul ci si sufletul.”

“Le-as arata oamenilor cat de mult se insala gandindu-se ca inceteaza sa iubeasca atunci cand imbatranesc, fara sa stie ca imbatranesc atunci cand inceteaza sa iubeasca .”

”Unui copil i-as da aripi,dar l-as lasa sa invete singur sa zboare.”

“Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine odata cu batranetea, ci mai curand odata cu uitarea.”

“Am invatat atatea de la voi, oameni…Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, fara sa stie ca adevarata fericire consta in felul in care urci.”

“Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange pentru prima data,in mana sa micuta,degetul tatalui sau,el il prinde in capcana pentru toata viata.”

“Am invatat ca un om nu are dreptul sa priveasca de sus pe un semen al sau, decat atunci cand trebuie sa il ajute sa se ridice.”

“Sunt atatea lucruri pe care le-am putut invata de la voi!Dar putine imi vor servi cu adevarat, pentru ca atunci cand ele vor fi fost aranjate in aceasta valiza,care este viata mea,din pacate eu voi fi pe cale sa mor.”

“Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti.”

“Daca as sti ca astazi este ultima data cand te vad adormind,te-as strange tare in bratele mele si L-as ruga pe Dumnezeu sa iti pazeasca sufletul.”

“Daca as sti ca acestea sunt ultimele minute in care te vad ,ti-as spune “Te iubesc” si as ignora,rusinat,ca tu o stii deja.”

“Exista intotdeauna un ‘maine’ si viata ne da o alta oportunitate de a face lucrurile bine;dar daca ma insel si aceasta zi este singura care ne-a mai ramas, mi-ar place sa-ti spun cat te iubesc si ca nu te voi uita niciodata.”

“Ziua de maine nu este asigurata nimanui,tanar sau batran.Astazi ar putea fi ultima data cand ii vezi pe cei dragi.Nu mai astepta,actioneaza acum,pentru ca s-ar putea ca “maine” sa nu mai vina niciodata si cu siguranta,vei regreta ziua in care nu ti-ai facut timp pentru un suras,o imbratisare,un sarut si in care ai fost prea ocupat pentru a adresa celor dragi o ultima urare.”

“Pastreaza-i aproape de tine pe cei pe care ii iubesti; sopteste-le la ureche ca ai nevoie de ei; iubeste-i si poarta-le de grija;fa-ti timp sa le spui ‘te inteleg’, ‘iarta-ma’,’te rog’,’multumesc’ si toate celelalte cuvinte de dragoste pe care le cunosti.”

“Nimeni nu-si va aminti de tine pentru gandurile tale secrete.Cere-I lui Dumnezeu forta si intelepciunea sa le exprimi.”

“Demonstreaza prietenilor tai si fiintelor dragi cat de mult inseamna
pentru tine.”...

doamne ajuta...

Incep acest articol prin a-mi cere iertare Lui Dumnezeu pentru ce am ajuns sa fiu acum. Cu cateva luni in urma imi doream enorm de mult sa ma calugaresc, dar am intrebat un duhovnic cunoscut daca e bine sa fac asta si mi-a spus ca nu, pana la 30 de ani sa nu intru in manastire. La nici o luna de atunci am cunoscut un baiat, de care m-am indragostit si fara sa imi dau seama mi-am “semnat” singura petitia de a cadea in pacat.

Ma rugam, imi ascultam in continuare duhovnicul, dar lucrurile au luat o alta introrsura: din ceea ce nu vroiam sa fiu niciodata, am ajuns. Eu care aveam in calcul si daca ma voi casatori sa fiu fecioara pana dupa casatorie. Am fost slaba, nu am rezistat, am cazut. Credinta mea nu a fost atat de mare incat sa razbat toate.

Astazi stau si plang, scriind aceste randuri, sunt inca cu acel baiat, el isi doreste o familie cu mine, dar peste ani. Eu stau si ma gandesc ce sa fac, sunt o pacatoasa, nici nu mai pot ridica ochii la cer, dar oare daca ii ridic Dumnezeu ma va asculta? Ma va ierta pentru tot? Nu stiu ce sa mai fac, in cap imi rasuna mereu ca nu pot intra in manastire pana la 30 de ani, incerc sa dau vina pe asta pentru ceea ce am ajuns, dar nu pot... e vina mea.

Sufletul meu e acum macinat si la pamant, vreau sa ma duc sa ma spovedesc si sper sa primesc iertare si sa nu ma judece nimeni pentru ce am facut, caci simt ca nu mai rezist.

Ma mai intreb inca: “Oare ma mai pot calugari vreodata dupa ce am facut?”. Sper ca Dumnezeu sa ma ierte, iar voi care cititi acest articol sa nu repetati greselile mele, fiti mereu cu gandul la El si la Maica Domnului, rugati-va neincetat si feriti-va de rele, pentru ca eu acum vad, desi stiam cum va fi, ce durere e in suflet si cum trupul se stinge ca o lumanare.

Începând de astăzi deschidem o nouă secţiune pe site numită: "Discursuri în Sfânta Scriptură" în care vom încerca să facem cunoscute texte de o profunzime extraordinară din Sfânta Scriptură. Astăzi începem cu discursul Sf. Apostol Pavel din Epistola către Corinteni, esenţial pentru înţelegerea credinţei noastre ortodoxe.

Vă aduc însă aminte, fraţilor, de Evanghelia pe care v'am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi cu tărie, prin care şi sunteţi mântuiţi dacă o ţineţi cu tărie aşa cum v'am binevestit-o eu; dacă nu, în zadar aţi crezut. Căci înainte de toate v'am predat ceea ce şi eu am primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi şi că i S'a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; după aceea S'a arătat în acelaşi timp la peste cinci sute de fraţi – dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au adormit; după aceea i S'a arătat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S'a arătat şi mie.

Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli; nici nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, şi harul Său care este în mine n'a fost în zadar; dimpotrivă, m'am ostenit mai mult decât ei toţi – dar nu, nu eu, ci harul  lui Dumnezeu care este în mine. Prin urmare, ori că sunt eu, ori că sunt ei, noi aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut.

Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, atunci cum de zic unii dintre voi că nu există înviere a morţilor ? Dacă nu există înviere a morţilor, atunci nici Hristos n'a înviat. Iar dacă Hristos n'a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică e şi credinţa voastră. Ba încă ne aflăm şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că împotriva lui Dumnezeu am mărturisit că

El L-a înviat pe Hristos, pe Care deci nu L-a înviat, de vreme ce morţii nu învie. Că dacă morţii nu învie, atunci nici Hristos n'a înviat. Iar dacă Hristos n'a înviat, zadarnică vă este credinţa, voi sunteţi încă în păcatele voastre. Şi atunci, şi cei ce au adormit întru Hristos au pierit. Iar dacă noi numai pentru viaţa aceasta nădăjduim în Hristos, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar nu!: Hristos a înviat din morţi, pârgă celor adormiţi.

Că de vreme ce printr'un om a venit moartea, tot printr'un om a venit şi învierea morţilor. Că după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia întru Hristos. Dar fiecare în ceata sa: Hristos, ca pârgă; apoi cei ai lui Hristos, la Venirea Lui. Apoi vine sfârşitul, când Domnul Îi va preda lui Dumnezeu-şi-Tatăl împărăţia, când va desfiinţa toată domnia şi toată stăpânirea şi toată putere. Căci El trebuie să împărăţească până ce-Şi va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale.

Cel din urmă vrăjmaş care va fi nimicit este moartea; căci pe toate I le-a supus sub picioarele Sale. Dar când spune că toate I-au fost supuse Lui, e limpede că în afară de Cel care I le-a supus Lui pe toate. Iar când toate-I vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul I Se va supune Celui care I le-a supus Lui pe  toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul întru toate.

Altminteri, ce vor face aceia care se botează pentru morţi f? Dacă morţii nicidecum nu învie, de ce se mai botează pentru ei? Şi noi, noi de ce mai înfruntăm primejdia'n tot ceasul? Eu mor în fiecare zi!; v'o jur, fraţilor, pe lauda'ntru voi pe care o am întru Hristos Iisus, Domnul nostru! Dacă'n planul  omenesc m'am luptat eu cu fiarele'n Efes, care-mi e folosul? Dacă morţii nu învie, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!...

Nu vă lăsaţi înşelaţi: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune h“. Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii n'au cunoştinţă de Dumnezeu; o spun spre ruşinea voastră. Dar va zice careva: Cum învie morţii? şi cu ce trup vin? Nebun ce eşti! Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă nu moare. Şi ceea ce semeni tu nu este trupul ce va să fie, ci un bob gol-goluţ, fie de grâu, fie de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup aşa cum vrea El, fiecărei seminţe un trup.

Nu toate trupurile carnale sunt acelaşi trup carnal, ci unul este trupul carnal al oamenilor şi altul este trupul carnal al dobitoacelor şi altul este trupul carnal al păsărilor şi altul este trupul carnal al peştilor. Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar una este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti.

Una este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor; căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa-i şi cu învierea morţilor: Se seamănă întru stricăciune, învie întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, învie întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, învie întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc. Dacă există trup firesc, există şi trup duhovnicesc, aşa cum este scris: Făcutu-s'a omul cel dintâi, Adam, întru suflet viu; Adam cel de pe urmă, cu duh făcător de viaţă.

Dar nu cel duhovnicesc este întâi, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Precum cel pământesc, aşa şi cei pământeşti; şi precum Cel ceresc, aşa şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta şi chipul Celui ceresc. Pe aceasta însă v'o spun eu vouă, fraţilor: Carnea şi sângele nu pot moşteni împărăţia lui  Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea. Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într'o clipire de ochi, la trâmbiţa de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia  nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba.

Căci trebuie ca fiinţa aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire. Iar când fiinţa aceasta stricăcioasă se va îmbrăca în nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Înghiţitu-s'a moartea'ntru biruinţă. Unde-ţi este, moarte, biruinţa? Moarte, unde-ţi este boldul?

Iar boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului este legea. Dar să-I dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos! Drept aceea, iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, totdeauna sporind în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică'ntru Domnul.

(Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel - Sfânta Scriptură Ediţia jubiliara a Sfântului Sinod, diortosită de IPS Bartolomeu Anania)....

doamne ajuta...

Iubiți frați și surori întru Domnul, praznicul împărătesc/hristologic de astăzi subliniază cu putere importanța ospitalității, a omeniei în viața noastră dar și pe aceea a bucuriei pe care o aduc cuvintele și gesturile de conștiință. Pentru că fiecare vrem să fim tratați regește, cu multă atenție când suntem primiți de către cineva și, în același timp, iubim faptul să fim înțeleși și apreciați la justa noastră valoare, fără să fim mințiți, fără să fim portretizați în mod mincinos.

Și când Domnul e primit în brațe prea iubitoare la templu, la 40 de zile de la preasfânta Sa naștere, adică întâmpinat, atunci e recunoscut ca Dumnezeu întrupat de către Sfântul Simeon și de către Sfânta Ana, într-o lume care nu sesiza mai deloc noutatea absolută a Persoanei din fața lor.

Iar praznicul de astăzi vine să ne spună tocmai acest lucru: că pentru a întâmpina pe cineva trebuie să vezi adâncul  celui din fața ta. Nu poți să faci un articol de întâmpinare unui tânăr scriitor dacă nu ești în stare să îi vezi caracterul și potențele, după cum nu poți să indici prezența lui Dumnezeu în cineva dacă nu vezi duhovnicește, dacă nu vezi adâncul persoanei în cauză.

Și dacă suntem atenți la cursul praznicelor ultime, vedem că la 25 decembrie L-am văzut mic și în iesle, abia născut, apoi la 6 ianuarie l-am văzut matur, la 30 de ani, pe când acum, la 2 februarie ne întoarcem la primele zile ale vieții Sale pământești pentru a-L vedea dus la templu la…40 de zile.

De ce să te întorci…pentru a merge înainte?

De ce avem mereu nevoie de istorie, de memoria propriei noastre istorii, de memoria istorică a Bisericii și a lumii pentru a ne înțelege traiectoria prezentului?

Pentru că neuitarea istoriei, memoria ei, accesată în punctul care ne interesează pe moment ajută întotdeauna la o rezolvare a unei probleme a momentului.

Iar traseul zilelor liturgice ale Bisericii e inclus în memoria tradițională a vieții Fiului lui Dumnezeu întrupat, fapt pentru care ne reîntoarcem în mod constant la praznicele Lui și ale Maicii Sale pentru a ne defini tot mai mult identitatea, dragostea, existența terestră care are deschidere spre veșnicie.

Dacă citim praznicul de astăzi din perspectiva Legii, atunci ar fi un praznic mariologic, al Prea Curatei Fecioare și nu unul hristologic, al lui Hristos, pentru că Maica lui Dumnezeu, deși Fecioară și fără să fi născut cu lehuzie, adică fără să fie necurată, a venit să aducă jertfa de curățire la templu.

Însă perspectiva eclesială a praznicului de astăzi este hristologică, Îl are în centru pe Hristos, Care e recunoscut ca Stăpân și Domn al întregii creații deși, la vedere, era doar un Prunc de 40 de zile.

Și aici își spune cuvântul capital experiența duhovnicească, care e vederea Bisericii: Simeon și Ana au așteptat îndelung venirea Lui la templu, L-au așteptat cu sfințenie și dor nespus…și L-au văzut, L-au putut sesiza!

Și vederea Lui, înțelegerea Lui, deși era o problemă națională a poporului evreu, pentru că toți trebuiau să Îl sesizeze, să Îl înțeleagă, să Îl descopere în ei…și în fața lor…totuși această problemă a vederii Lui se dovedește a fi o realitate pentru foarte puțini.

Și această realitate a simțirii și a vederii lui Dumnezeu e încă o realitate pentru puțini…deși ortodocși sau „creștini” suntem mulți.

Motiv pentru care și Domnul ne-a întrebat și ne întreabă, la modul esențial, dacă atunci când El va veni întru slavă, pentru ca să judece vii și morții, noi vom fi plini de iubire și de așteptare și vom presimți venirea Lui, care e ca o venire în noapte…în noaptea unei mari și dureroase nesimțiri, nesesizări, uitări a persoanei Sale.

Mai pe scurt: dacă nu stăm în harul Său și în iubirea și cunoașterea Sa nu putem să-l vedem pe cel din fața noastră și nu știm să decriptăm importanța și rostul momentului de față, pentru că trăim fără Cel care e vederea, sensibilitatea, cunoașterea, viața noastră veșnică.

Istoria e plină de cunoașterea Lui, viața noastră e plină de minunile Sale, peste tot avem parte de bucuria sesizării Lui…și clipa de față e bucuria Lui pentru noi…Dar, cu toate astea, noi suntem în afara stării interioare care ne facilitează îmbogățirea aceasta extraordinară de experiența trecutului, a prezentului și a viitorului, adică în afara stării de har, de sfințenie, de intimitate cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Cei doi, Sfinții Simeon și Ana nu au primit un telefon de la Dumnezeu…pentru ca să vină la templu și să-L primească pe Fiul Său întrupat.

Nu au primit nicio fotografie sau un email de la El, cu toate datele necesare pentru a-L recunoaște pe El, pe Maria, Mama Lui și pe Sfântul Iosif, Logodnicul cel curat al Fecioarei celei Preacurate.

Ci ei au fost luminați interior de harul Său, de cel de care erau plini (pentru că trăiau cuvios, în sfințenie, în curăție) ca să vină la templu și au vorbit față de El întru harul Său și cu veselia duhovnicească a iubirii pentru Dumnezeu.

Acum, dacă întrebi un penticostal, o să îți spună că „vorbește în limbi” ca Apostolii și că are „experiențe pnevmatice” pe care nu știe să le explice. Și romano-catolicul, și protestantul, și anglicanul, și monofizitul, și armeanul îți vor spune la fel: avem „experiențe religioase”, „vederi extatice”, „simțiri ale harului”.

Numai că diferența dintre interiorul curat al unui ortodox și presupusa stare de „înduhovnicire” a unui eterodox e următoarea: starea de înduhovnicire a ortodoxului are coerență istorică interioară, adică toți Sfinții de la începutul lumii și până astăzi au, în esența lor, aceeași experiență duhovnicească, pe când spiritualitatea eterodoxă are falduri, care decurg din teologia lor, reperabile  în timp până la o anume dată, adică până la nașterea facțiunii religioase ca atare.

Iar dacă doriți să observați spiritualitatea ariană, monofizită, nestoriană, iconomahă, romano-catolică, luterană, calvină, anglicană etc. trebuie să luați reperele lor statutare, adică oamenii care au dat naștere la acea spiritualitate/tradiție de viață, potrivit unei ideologii, a unei teologii contextuale…ruptă de Tradiția Bisericii una.

Și când vorbesc despre Tradiția Bisericii vorbesc despre tot ceea ce Biserica Ortodoxă a primit din Biserica Legii, de la Sfinții Apostoli, de la Sinoadele Ecumenice, de la Sfinții Părinți și a păstrat și aprofundat până astăzi în materie de credință, cult, viață.

Pentru că orice e de la Dumnezeu are continuitate neîntreruptă în timp.

El L-a făcut pe om ca să se bucure de Sine pentru veșnicie, omul a căzut în păcat, a avut nevoie de ajutorul Profeților și al Legii, prin acestea au mers spre Domnul, spre sesizarea și primirea Lui, L-au primit, au păstrat ceea ce au primit de la El și de la Apostolii Lui, Biserica Sa a păstrat adevărul și viața dintru început, s-au luptat pentru ele…Fapt pentru care, tot cel care iese din barca mântuirii pentru a gândi singularizat…naște o spiritualitate ideologizată, emanată dintr-o învățătură ruptă din context, din contextul bisericesc tradițional.

Da, în aparență, pare „un punct de vedere adecvat” să spunem, că fiecare poate interpreta Tradiția Bisericii după cum dorește…Însă Biserica și-a văzut Sfinții și i-a cinstit nu în măsura în care au fost particulari, excepționali, ci în măsura în care le-a văzut continuitatea teologică și experențială cu Sfinții de dinaintea lor.

Iar Sfinții sunt întotdeauna particularități puternice, personalități de mare forță, adică de mare noutate, însă sunt fundamentați, înrădăcinați în aceeași Tradiție, în aceleași dogme, în aceleași slujbe, în aceeași conștiință a apartenenței eclesiale neîntrerupte.

De aceea, pentru un teolog ortodox e foarte ușor să vorbească, în același timp, despre Sfântul Patriarh Avraam sau despre Sfântul Maxim Mărturisitorul, despre dogmele Sinoadelor Ecumenice sau despre slujbele Bisericii pentru că indiferent de secolul pe care îl tematizăm, înainte sau după nașterea lui Hristos și despre persoana sfântă pe care o luăm în calcul toate persoanele și realitățile eclesiale au aceeași amprentă: amprenta harului Prea Sfintei Treimi, Care duce lumea spre Hristos și cu Hristos spre Împărăția Sa.

Adică același har a lui Dumnezeu a fost în Sfinții Simeon și Ana care este și în noi!

Dar harul Său există în noi dacă avem continuitate neîntreruptă cu ei în viață și gândire, în asceză și în fidelitate față de Dumnezeu.

Și prin asta răspundem la întrebarea, care ni se pune adesea: De ce Biserica Ortodoxă nu-i cinstește drept Sfinți pe „sfinții” romano-catolicilor de după 1054 sau pe ai greco-catolicilor sau pe ai anglicanilor sau pe ai monofiziților sau pe ai armenilor? Pentru că nu au continuitate de gândire, de viață și de raportare eclesială cu Sfinții Bisericii lui Hristos.

Într-un fel arată Sfântul Augustin al Hipponei sau Sfântul Ambrozie al Mediolanului și în alt fel Toma de Aquino și Albert cel Mare în ceea ce privește teologia, viața și raportarea eclesială la Tradiția Bisericii. Primii doi sunt Sfinți comuni Bisericii Ortodoxe și Bisericii Romano Catolice dar ultimii doi nu sunt în consens cu Tradiția Bisericii una ci în dezacord cu ea.

Iar dacă-i citim pe Sfinții ortodocși în paralel cu „sfinții” eterodocși sesizăm altă amprentă în ei decât harul Treimii din primii.

Fără doar și poate, nu putem avea „har din belșug” și „erezii din belșug” în același timp.

Harul, viața Treimii coboară din plin și îl sfințește prea frumos pe acela în care adevărata învățătură și adevărata evlavie se îmbină.

Iar dacă suntem ortodocși prin aceasta nu suntem, în mod automat, Sfinți sau mântuiți ci doar unii care stăm în Casa Stăpânului, niște privilegiați, care avem toate la îndemână de la El, în comparație cu multe milioane de oameni care nu Îl cunosc cu adevărat…numai că trebuie să ne spălăm simțirile pentru ca să Îl vedem pe Hristos pretutindeni și în noi.

Ne mai trebuie ceva…și la modul esențial: să lăsăm harul Său să ne inunde printr-o viață de multă rugăciune, muncă, atenție, dragoste, onestitate, coerență interioară!

Pentru că numai astfel putem să Îl primim și să ne primim în adevăratul sens al cuvântului.

Fiindcă fața luminoasă față de cineva înseamnă vederea lui, înțelegerea lui, citirea lui în profunzime. Și dacă ne bucurăm de înțelegerea celuilalt atunci știm să îl și întâmpinăm cu brațele, pentru că deja l-am întâmpinat cu inima.

Pentru că, dacă la nivel online ne citim și ne vedem reciproc, adică ne înțelegem reciproc…atunci ne manifestăm ca atare, când ar fi să stăm față în față, pe stradă, la masă, într-o Biserică…

Căci depărtarea adevărată este indiferența față de celălalt…și nu necunoașterea lui.

Putem să purtăm în inimă toată lumea și să compătimim pentru ea, pentru că asta ne face să fim proprii dialogului cu toți.

Iar dacă Îl întâmpinăm pe El, în mod zilnic, cu dorul inimii noastre, atunci putem să ne întâmpinăm mereu cu seninătate și sclipire de bucurie. Amin!...

doamne ajuta..