La o zi de la trecerea la Domnul am intrat pe blogul dedicat IPS Bartolomeu Anania şi am ascultat câteva cuvinte care mi-au muiat inima până la lacrimi. Ascultaţi şi bucuraţi-vă de experienţa de viaţă a unui om care poate explica tainele evangheliei prin ce a trăit el însuşi.

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Acum o săptămână am participat la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Caraiman din Buşteni. Nu era prima data, mai fusesem de câteva ori, dar de data aceasta totul a fost mai special. Ningea foarte frumos afară, zăpada era pâna la genunchi, parcarea era plină de maşini, biserica nouă neîncăpătoare. Din primele clipe de cum am păşit in curte mi-au atras atenţie vocile băieţilor care cântau. Cântau superb, răspunsurile la Sfânta Liturghie dându-le în stilul muzicii psaltice. Era o încântare să stai în biserică.

Din tot ce am trăit mai plăcut în această mănăstire, predica m-a impresionat în mod special. Părintele ieromonah care ne-a vorbit s-a folosit de multe exemple din viaţa de zi cu zi, prin care ne-a captat atenţia la maxim, a ajuns pâna la urmă să spună chiar şi un banc cu tâlc în legătura cu tema zilei.

A fost foarte frumos. Am ieşit cu o pace în suflet şi o linişte pe care n-o mai gustasem de mult.

Slavă lui Dumnezeu pentru mănăstirile din toată ţara, prin care El adapă sufletele noastra cu apa cea vie a Duhului Sfânt.

 

04/20 

   

Acum o săptămână am participat la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Caraiman din Buşteni. Nu era prima data, mai fusesem de câteva ori, dar de data aceasta totul a fost mai special. Ningea foarte frumos afară, zăpada era pâna la genunchi, parcarea era plină de maşini, biserica nouă neîncăpătoare. Din primele clipe de cum am păşit in curte mi-au atras atenţie vocile băieţilor care cântau. Cântau superb, răspunsurile la Sfânta Liturghie dându-le în stilul muzicii psaltice. Era o încântare să stai în biserică.

Din tot ce am trăit mai plăcut în această mănăstire, predica m-a impresionat în mod special. Părintele ieromonah care ne-a vorbit s-a folosit de multe exemple din viaţa de zi cu zi, prin care ne-a captat atenţia la maxim, a ajuns pâna la urmă să spună chiar şi un banc cu tâlc în legătura cu tema zilei.

A fost foarte frumos. Am ieşit cu o pace în suflet şi o linişte pe care n-o mai gustasem de mult.

Slavă lui Dumnezeu pentru mănăstirile din toată ţara, prin care El adapă sufletele noastra cu apa cea vie a Duhului Sfânt.

 

13/20 

   

Iubiți frați și surori întru Domnul, duminica de astăzi, ultima din luna ianuarie 2011, deși e duminica Sfinților trei ierarhi, avem patru ierarhi în calendar, căci pe lângă Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Ioan Gură de Aur îl avem și pe Sfântul Sfințit Mucenic Ipolit al Romei.

Însă nu ne referim la Evanghelia ierarhilor, ci la cea a duminicii, la Lc. 19, 1-10, în care avem de-a face cu convertirea lui Zaheu, a vameșului bogat și avar…care devine milostiv și drept în momentul când Domnul îl binecuvintează cu venirea în casa lui.

Și venirea Domnului în casa lui Zaheu se repetă cu fiecare dintre noi în momentul când acceptăm că viața noastră e prea lipsită de sens fără El.

Pentru că atunci când ne întoarcem la Domnul, El se întoarce spre noi. Și când noi ne smerim în fața Lui, El Se coboară în noi prin harul Său pentru ca să locuiască în noi.

Și cu El devenim deodată înalți…din mici la statură, cum era Zaheu. Pentru că Zaheu cel mic la statură, numai când a urcat în pomul cunoașterii lui Dumnezeu și când, la înălțime fiind, L-a văzut pe Domnul, s-a coborât în smerenie și L-a primit pe El în inima lui.

Evanghelia zilei ne vorbește despre efort…

Despre efortul pe care trebuie să îl facem pentru a ne face proprii vederii lui Dumnezeu.

Cunoașterea Lui are nevoie de efort. Însă pentru a-L vedea pe El trebuie să ne curățim inima prin milostenie, adică prin vederea aproapelui nostru.

Căci Zaheu dovedește, prin convertirea lui, că întoarcerea spre Dumnezeu e o regăsire de sine, și că regăsirea de sine înseamnă reconsiderarea raporturilor noastre cu semenii.

Nu ajungi bogat, prea bogat într-o țară săracă fără să furi, fără să jecmănești, fără să încalci legea…

Când Domnul a tăcut despre nedreptățile lui Zaheu și a venit la El, acela a vrut să fie domn. A vrut să fie simțit…Și simțit devii atunci când te uiți la cei din jurul tău, când nu ai conflicte cu ei, când ești respectat de oameni.

Zaheu a dorit să fie respectat de toți după cum a fost respectat de Domnul.

Versetul al 8-lea, care vorbește despre îndreptarea nedreptăților e recunoscut de Domnul ca mântuire a lui Zaheu și a casei lui în versetul următor.

Cu milostenia începe mântuirea…Însă milostenia te face apt să simți mila lui Dumnezeu, milă a Lui care te duce spre iubirea de Dumnezeu și de semeni.

Pentru că iubirea de Dumnezeu și de oameni ne arată oameni plini de o iubire milostivă, paradoxală, frumoasă, în care iubirea e atentă față de toți, indiferent dacă cel din fața noastră înțelege sau nu sensul milosteniei noastre, care e acela de a-l umple de harul lui Dumnezeu.

Pentru că venirea Domnului la un om păcătos în casă, la Zaheu, l-a făcut pe acela să simtă diferența dintre Lege și iconomie.

Legea îl exludea pe Zaheu din compania oamenilor cucernici, pentru că era necucernic. Venirea Domnului la el era o trecere peste Lege, o iconomie, o îngăduință.

După Lege nu se puteau întâlni cei doi: Domnul și Zaheu. Însă după iconomie, potrivit iconomiei mântuirii, Cel Prea Sfânt Se întrupează pentru noi și pentru mântuirea lumii, arătând că ceea ce se face din dragoste și pentru mântuirea unui om e mai important decât distanțarea față de el, decât indiferența față de el, decât izolarea lui.

Hristos Dumnezeu ne dă în versetul ultim al Evangheliei de astăzi direcția pentru misiunea predicatorială a zilelor pe care le trăim.

Biserica nu trebuie să-și aștepte viitorii credincioși…ci trebuie să îi caute, pentru că și Domnul același lucru dorește: să se mântuiască cel neștiutor, cel rătăcit, cel prost direcționat…adică cel care, acum, e pierdut pentru mântuirea lui Dumnezeu, pentru că nu o caută, nu o dorește.

Adică oamenii Bisericii trebuie să predice continuu, să caute continuu, să explice continuu viața cu Dumnezeu și răul patimilor pentu mântuirea oamenilor.

Și pentru asta trebuie să predicăm convențional și nonconvențional, prin predică sau poem, printr-o scrisoare sau printr-o privire, printr-o muncă de cercetare asiduă dar și printr-o lucrare apologetică fulminantă despre adevărul credinței ortodoxe, despre adevărul mântuirii.

Fapt pentru care nimic nu e prea mult…dacă oamenii nu se mântuiesc. Pe noi ne interesează mântuirea, bucuria, sfințirea oamneilor și nu predicile în sine.

Însă, pe de altă parte, predica ortodoxă, dacă cade din adevărul tradițional se transformă în manipulare a oamenilor.

Și oamenii sunt manipulați, sunt conduși spre scurtături care nu există, atunci când sunt învățați doar unele lucruri din teologia noastră, doar unele lucruri din modul nostru de comportament sau lucruri edulcorate.

Căci în mântuire avem nevoie de iconomie pentru a convinge și de acrivia credinței pentru a ne vindeca de neștiință.

Iar Domnul s-a apropiat iconomic de Zaheu pentru a-l convinge…Dar când acesta s-a convins de Domnul, atuci a devenit exigent cu sine, a început să lucreze cele spre vindecarea sa…

Vindecare, care se petrece în mod real în noi și nu metaforic.

De aceea, suntem chemați să ne umplem de teologia Sfinților ierarhi de astăzi pentru ca să ne vindecăm de neștiință, neștiință care e tot una cu viața păcătoasă.

Căci dacă nu Îl cunoști pe Dumnezeu nu știi că nedreptatea e un rău, că neiubirea e o calamitate, că neevlavia e tot una cu moartea ta duhovnicească.

Zaheu s-a umplut de cunoașterea civilizatorie. De cunoașterea duhovnicească, care te face și om simțit în tine și la nivelul relațiilor sociale.

Pentru că nesimțirea față de semeni e, în primul rând, nesimțire față de Dumnezeu. Și dacă nu te interesează nervii cuiva, sănătatea cuiva, liniștea cuiva…și te crezi singur pe lume și în stare de orice…arăți că nu ești civilizat de către Dumnezeu, că nu ești învățat să te comporți autentic.

Pentru toți cei care cred că trebuie să calce peste cadavre pentru ca să ajungă bine…Zaheu le spune că prosperitatea socială fără liniște și împlinire interioară nu înseamnă viață autentică.

Pentru cei care cred că hoția e noblețe, oricum s-ar numi hoția, Domnul ne spune prin Zaheu că tot ce e câștigat nedrept și tot ce avem în plus…nu ne folosesc.

Zaheu cel scund, neiubit și avar a învățat să fie milostiv, înalt la minte și atent. Adică e un apropo pentru noi toți, că se poate mai mult, că se poate mai bine, că se poate mai profund. Amin!..

doamne ajuta..

Una din acuzele pe care le primeşte Biserica în vremurile pe care le trăim, este faptul ca folosirea prezervativului şi a anticoncepţionalelor este considerată un păcat. De aici şi discuţiile că Biserica este învechită, că nu se adaptează societăţii moderne, că-i obligă pe oameni să se chinuie, etc.

Primul motiv pentru care Biserica consideră contracepţia, în toate formele ei, drept un păcat este pierderea responsabilităţii actului sexual. Fugind prin contracepţie de responsabilitatea apariţiei unui copil bărbaţii şi femeile crează un cerc vicios în care toată lumea caută doar plăcerea pentru sine, fără să fie interesat de consecinţele directe şi indirecte ale faptelor sale. Această iresponsabilitate a dus la apariţia unui vagabondaj sexual cu efecte foarte grave asupra societăţii de astăzi şi asupra celei de mâine.

Cei din afara Bisericii şi chiar creştinii sunt indignaţi strigând acuzator la adresa Bisericii: „Cum să nu folosesc anticoncepţionale? Vrei să fac 7 copii? Noi de abia trăim de pe azi pe mâine, de unde să avem bani să-i creştem? Biserica să se mai adapteze că nu mai suntem la ţară când oamenii făceau câte 10 copii şi aveau ce le da de mâncare, muncind pământul. Azi e altceva: stai la servici de dimineaţa până seara, facturi peste facturi, bani pentru haine, pătuţ, jucării, bonă, grădiniţă, şcoala, etc.”

Indignarea mare vine şi din faptul că neprotejându-se niciodată în actul sexual, soţul şi soţia n-au control asupra apariţiei sarcinii. Unii tineri vor un copil după 5 ani de la nuntă, alţii imediat, alţii poate nu vor deloc. E dreptul lor să aleagă dacă vor sau nu copii, şi când anume vor să-i aibă.

Dumnezeu nu obligă pe nimeni să aibe un copil, rămâne la alegerea soţilor timpul la care sunt pregătiţi.  

Paradoxul este că: soţii vor să facă dragoste fără să aibe „stresul” apariţiei unei sarcini şi fără conştiinţa mustrată de Dumnezeu că fac un păcat, dar când se hotărăsc să aibe un copil vor să-l obţină imediat, ca şi cum l-ar comanda online, şi Dumnezeu e obligat să-l distribuie cât mai rapid.

Universul în care trăim a fost creat de Dumnezeu iar una din legile lui este că relaţiile intime dintre un bărbat şi o femeie pot avea ca şi consecinţă apariţia unui copil. Aşa e de când lumea şi asta o putem vedea în regnul animal, iar încălcarea acestei legi este un păcat pentru ca duce la efecte negative atat asupra trupului cat si asupra sufletului. Dumnezeu pedepseşte acest păcat pentru că are consecinţe foarte grave asupra lumii întregi. Partea ciudată pentru oameni este că ajung să-i ceară un copil chiar Celui pe care nu-l băgau în seamă cu ceva vreme înainte.

Da! Astăzi sunt foarte multe cupluri care îşi doresc un copil dar nu-l pot avea, din diferite motive. S-au protejat pâna la un punct şi apoi au hotărât să aibă un copil renunţând la anticoncepţionale, dar încearcă de ani de zile şi nimic.

Există şi un planning familial ortodox, plăcut lui Dumnezeu, şi prin care soţii nu păcătuiesc. Acest planning are două coordonate foarte importante: abstinenţa şi încrederea în Dumnezeu.

Eu şi soţia mea suntem căsătoriţi de câţiva ani şi avem doi copii, pâna acum ceva vreme nu aveam problema aceasta a contracepţiei, dar am ajuns într-un punct în care au apărut discuţiile. La începutul căsătoriei vroiam un copil şi nu ne feream să-l avem. A trecut mai bine de un an şi Larisa nu rămânea însărcinată. Ne făcem ceva griji dar pâna la urmă Dumnezeu ne-a dăruit prima fetiţă, chiar înainte de a ne hotarî să mergem la un medic.

În timpul sarcinii am făcut dragoste de trei ori cred, şi asta la început. Ne-a părut rău, ştiam că am greşit, ne-am spovedit părintelui şi de atunci n-am mai făcut-o. Am stat aproape nouă luni în abstinenţă pâna s-a născut fetiţa noastră. N-a fost uşor, dar eram oarecum învăţaţi din timpul posturilor, când stăteam câteva săptămâni in infranare.

După naştere, am mai aşteptat încă două luni de refacere pentru Larisa şi abia apoi am putut să făcem dragoste. Pentru mine era simplu dar ea era îngrijorată, îi era frică că va rămâne iar însărcinată, chiar dacă alăpta. Ar fi fost foarte greu să fie însărcinată şi cu bebeluş de câteva luni de crescut. Am discutat cu ea, i-am spus că trebuie să avem încredere în Dumnezeu şi totul va fi bine. Uşor, uşor se învăţase cu ideea că e bine să avem şi al doilea copil, şi nu-i mai era frică.

Când cea mică avea un an şi ceva Larisa a rămas iar însărcinată. Iar o perioadă de nouă luni în care a trebuit să ne înfrânăm, pentru ca bebe să fie sănătos şi să nu-i influenţăm creşterea.

După naşterea celui de al doilea bebe lucrurile s-au complicat. Larisei îi era din ce în ce mai greu cu copiii, era ocupată tot timpul, n-avea timp liber deloc şi-mi spunea că nu mai vrea copii, e destul. Din acest punct au început discuţiile. Ea mi-a propus să folosim anticoncepţionale sau prezervative, iar eu refuzam ştiind că e păcat.

Amândoi am stat tare pe poziţie şi nici unul n-a renunţat la ideea lui. Eu i-am spus că dacă ne protejam îşi ia Dumnezeu binecuvântarea de deasupra noastră şi o să-ncepem să dăm de necazuri. A fost deacord, şi a conştientizat cât de mult ne-a ajutat El pâna acum, şi n-ar fi bine să păcătuim, dar totuşi ea n-ar vrea să rămână însărcinată.

Larisa, alăptând, nu avea perioadă menstruală, şi din acest motiv nu existau nici cele câteva zile de infertilitate după această perioadă. Am cazut de acord să nu mai facem dragoste, până în acel moment.

După câteva luni a venit această perioadă, şi pentru că noi credem că ne-ar fi greu şi cu al treilea copil, acum avem relaţii intime doar în acele câteva zile pe lună de infertilitate, după perioada menstruală.

Pentru mine la început era un mare stres, dar m-am liniştit şi m-am acomodat. Astăzi nu mai îmi este greu. Aşa cum poţi sta două luni fără carne postind, aşa poţi sta şi fără relaţii intime. Nu e greu, depinde doar de felul în care te raportezi la această problemă.

Sunt ispitit şi zburdă hormonii în mine când văd pe stradă femei, mai mult sau mai puţin îmbrăcate,  prin reviste, ziare, internet sau TV. Dar asta e doar vina mea, că nu-mi păzesc privirea şi mintea. Focul se aprinde când pui lemne pe el, la fel si pofta sexuala.

Dacă stai liniştit, dacă ai o relaţia apropiată de Dumnezeu şi îţi ocupi timpul toată ziua muncind şi dedicându-l familiei, ispita desfrânării adusă de pofta din tine şi de diavol nu mai are putere asupra ta.

Eu personal, cred din toată inima, că dacă soţii se raportează greşit la sexualitate, se pot raporta greşit la multe alte aspecte ale vieţii.

Vă spun din experieţă: familiile care nu se protejează şi trăiesc după voia lui Dumnezeu mare binecuvântare au şi multă plată primesc pentru asta, şi aici şi în împărăţia cerurilor.

Planningul familial ortodox este trăirea fără de păcat, şi rugându-ne mereu ca Dumnezeu să ne dăruiască copiii pe care-i vrem la vremea potrivită.

doamne ajuta...

Prinţesa cu haine de aur/The princess with golden clothes este deocamdată singura carte ortodoxa pentru copii bilingvă tiparită în România. Traducerea a fost făcută de Prof. Lavinia Petre şi de Macrina Lewis (dirijoarea unui cor creştin ortodox din S.U.A.). Lucrarea a primit mangâierea duhovnicească a Parinţilor de la Sfântul Munte Athos, ediţia a fost îngrijită de Ieroschimonah Stefan Nuţescu de la Schitul Lacu.

Ilustraţiile cărţii aparţin unei tinere, dar extraordinar de talentate artiste, Rodica Vieru, cea care a ilustrat şi volumul I al Filocaliei pentru copii. Prinţesa cu haine de aur face parte din colecţia Filocalia pentru copii şi tineri, este de fapt povestirea care deschide primul volum al Filocaliei pentru cei mici.

Ca element de inedit, Prinţesa cu haine de aur, reprezinta 3 produse intr-unul singur: povestea în limbile româna şi engleză şi un cd cu filmul Prinţesa cu haine de aur, un film aproape unicat, printre puţinele filme religioase făcute vreodată pentru copii în ROMANIA. Regia şi scenariul filmului aparţin tot lui Cristian Şerban autorul poveştii, cel care a colaborat în realizarea acestuia cu actorii teatrului Moft din Ploieşti.

 

Eu şi familia mea suntem creştini ortodocşi. Mergem la Biserică, ne spovedim, ne împărtăşim, participăm la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe cu mare drag, avem un părinte duhovnic, citim despre Dumnezeu, vorbim despre Dumnezeu dar nu cred că e de ajuns. Cred că de fapt toate acestea sunt doar începutul, sunt abia baza pe care trebuie construită temelia, adică mântuirea, împreună cu Dumnezeu.

Aseară pe la 11 şi ceva noaptea plecam de la servici şi treceam pe lângă nişte blocuri în construcţie,  şi mi-am adus aminte de cei ce stau pe străzi. Ştiu că ei stau de obicei prin blocurile neterminate pentru că acolo sunt mai la adăpost, de acolo nu prea-i goneşte nimeni. Şi mă gândeam cum ar fi fost ca eu acum să mă duc să stau într-un bloc ca ăsta. Era tare demoralizant, era întuneric, umezeală, frig, curent, şi ar fi trebuit să dorm pe jos, sau pe cartoane cum ştiu că dorm unii din ei, sau pe haine vechi.

Mi-am revenit repede şi m-am gândit că eu mă duc acasă, unde e căldurică, lumină, unde mă aşteaptă Iulia şi Sofia. Mă aşteaptă mâncare bună, un pat moale, o baie caldă....

Şi mă gândeam cum pot să fiu eu creştin adevărat, dacă eu dorm în lux şi-n tot confortul şi ei dorm pe ciment, în frig, fără nimic, şi chiar singuri. Eu am de toate şi ei n-au nimic. Pâna la urmă ce e creştinismul ? pentru ce a venit Dumnezeu pe pământ şi s-a făcut om ? Doar ca noi să mergem la Biserică şi să ne arătăm a fi creştini având aşa o oarecare atitudine morală faţă de alţii.

Oare a fi creştin înseamnă doar să nu înjuri, să nu fumezi, să vorbeşti frumos despre Dumnezeu şi să citeşti despre El ? A fi creştin nu înseamnă să fiu doar aşa "mai bun" şi mai smerit.

Dacă sunt creştin adevărat de ce nu iau un sărac din frig, de pe stradă şi-l bag în casă să doarmă la căldură, măcar o noapte ? Dacă sunt creştin de ce nu chem şi eu câţiva dintre cei necăjiţi de pe stradă, la masă în casa mea, să le dau de mâncare ? Cum pot suporta ca eu să am absolut tot ce-mi trebuie şi să mă bucur de toate astea, iar cel de pe stradă să sufere în mizerie, în singurătate, în frig, uitat de toată lumea.

Vă spun sincer că nu sunt creştin, sunt aproape nimic, sunt zero. Cum pot spune eu că-L iubesc pe Dumnezeu pe care nu-L văd, iar pe săracul de lângă mine, pe care-l văd nu-l iubesc, şi nu mă doare sufletul pentru el ? Dacă mă durea îl luam în casă, îi dădeam o mâncărică caldă şi-un pahar cu apă. De aceea zic sfinţii că iubirea de străini e cea mai mare faptă bună.

Trebuie să ţinem minte că între criteriile judecăţii universale pe care le pretinde Dumnezeu de la noi sunt şi următoarele:..

doamne ajuta..

Am auzit pe mulţi întrebând ce e permis să faci duminica: Ai voie să speli? Să calci, să faci mâncare, să înveţi, să faci cumpărături, să munceşti, etc. Nu scrie nicăieri în Sfânta Scriptură în mod clar ce ai voie şi ce nu, scrie doar astfel:

„Şase zile să lucraţi, iar ziua a şaptea este ziua odihnei, adunare sfântă a Domnului: nici o muncă să nu faceţi; aceasta este odihna Domnului în toate locuinţele voastre.” (Levitic 23, 3)

În general noi oamenii ne amintim de Dumnezeu doar când avem probleme, când nimeni nu ne mai poate ajuta. Aşa a fost din totdeauna, de mii de ani, de când am căzut în păcat, şi Dumnezeu ştie asta. Când totul merge bine uităm de Biserică, de rugăciune, de mărturisirea păcatelor, de iertare, spunem că n-avem timp, amânăm pe mâine, şi tot aşa. Facem păcate şi ne îndreptăţim, ne călcăm conştiinţa în picioare chiar daca ne mustră când urmează să facem un păcat cât de mic. Astfel, prin indiferenţa noastră facem păcate din ce în ce mai mari, ne depărtăm de Dumnezeu, şi ajungem să dăm de necazuri.

Pentru ca acest lucru să nu se întâmple Dumnezeu a hotărât în mod foarte înţelept să aşeze o zi din săptămână special pentru a întări această relaţie între El şi noi. Duminica este ziua în care omul se odihneşte, se gândeşte la Dumnezeu şi la viitorul lui. Această zi ne aduce aminte că avem un scop pentru care trăim aici pe pământ, că avem un Creator care ne iubeşte şi este oricând dispus să ne ajute dacă-i cerem ajutorul.

Omul îşi câştigă pâinea în sudoarea frunţii muncind, dar asta o face doar pentru că a păcătuit. Înainte de căderea în păcat, Adam şi Eva aveau acces la toate bunătăţile lumii fără să muncească,  primind totul în dar de la Dumnezeu.  Ca pedeapsă a neascultării omul trebuie, până la a doua venire a lui Hristos, să muncească pentru a trăi, că să conştientizeze greşeala pe care au făcut-o.

Duminica e zi de odihnă, ca să ne amintească nouă tuturor că va veni un moment când totul va lua sfârşit şi nu vom mai fi nevoiţi să muncim.

O zi din şapte ne aduce aminte că ne vom odihni veşnic. Nu cu viermii în pământ, ci în împărăţia lui Dumnezeu alături de milioane şi miloane de oameni. Nu în plictiseală şi monotonie, ci în lumină şi într-o continuă noutate.

Iată ce frumos spune psalmistul David:

„Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine.” (Ps. 114, 7)

La a doua venire a lui Hristos pe pământ, cei care au ascultat de glasul lui Dumnezeu se vor întoarce întru odihna Lui, acolo unde totul este în dar, şi unde nu mai trebuie să muncim pentru a obţine ce vrem.

Duminica nu e ca o zi liberă dată de la servici, în care faci ce vrei, ci e o zi sfântă în care Iisus Hristos Mântuitorul lumii a înviat din morţi, ca împreună cu El să înviem şi noi (şi eu şi familia mea, şi prietenii, şi colegii, şi conaţionalii mei, şi toţi oamenii de pe pământ, şi cei vii şi cei adormiţi).

Duminica e ziua în care ne adunăm toţi în biserici, nu ca la teatru, sau ca la mall, ci ca-n locul cel mai sfânt de pe pământ, pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru toate şi a-i cere să ne mântuiască pe toţi, fiind foarte conştienţi că fără ajutorul Lui nu puteam face nimic Participările la Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători punctează credinţa noastră în viaţa veşnică, convingerea fermă că la un moment dat totul va lua sfârşit şi va începe o nouă viaţă. Mergem duminica la Biserică pentru a ne reîntoarce acolo de unde am plecat: din raiul bucuriei, unde omul stătea faţă-n faţă cu Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu a poruncit ca duminca să fie zi de odihnă, atunci ce putem face şi ce nu putem, ce e păcat şi ce nu?

Lucrurile sunt simple: să nu faci duminica ceea ce ai fi putut face în timpul săptămânii. Să-ţi faci programul în aşa fel încât duminica să o ai liberă, fără stresul grijilor zilnice. Duminica şi în sărbători să mergi la biserică, să faci fapte bune, să citeşti din cărţile sfinte, să te rogi mai mult, să te fereşti mai cu ardoare de păcat.

Conştiinţa vă va mustra ca să înţelegeţi ce e păcat şi ce e bine de făcut duminica şi în sărbători.

Dacă poţi să speli, să calci, să faci curăţenie de sâmbătă de ce să le laşi pentru duminică? De ce să nu ascult de Dumnezeu, doar pentru că mi-e lene.

Experienţa mea din copilărie mi-a arătat că Dumnezeu pedepseşte uneori foarte aspru pe cei care muncesc în zi de sărbătoare. Mătuşa mea a făcut suc de roşii duminica şi i-a căzut toată oala incinsă pe ea,  având arsuri grave pe tot corpul şi fiind internată în spital. Tată a văruit un apartament în zi de sărbătoare odată şi i-a intrat ceva în ochi şi i s-a infectat ochiul. A fost la spital, i l-a bandajat şi a stat câteva zile acasă. Tot el îmi povestea cum făcuse treabă duminica şi s-a lovit cu ciocanul peste deget. Am trăit şi eu multe întâmplări pe pielea mea, şi prefer să nu mai fac experimente. Duminica e zi de odihnă şi nu vreau să fac nimic: nu scriu pe site, nu fac treabă, nu învăţ, ci merg la Biserică, mă întâlnesc cu familia şi prietenii, mă odihnesc, mă plimb, etc.

De ce pedepseşte Dumnezeu necinstirea duminicii şi a zilelor de sărbătoare? Pentru că acela care uită de duminică uită şi de Dumnezeu, şi cine uită de El trăieşte în suferinţă în vecii vecilor.

Poate vi se pare un detaliu nesemnificativ, dar cine este credincios în cele mici este şi în cele mari. Cine cinsteşte duminica, ţine posturile de peste an, merge la Biserică, se roagă cum poate, acela va avea putere mai multă să iubească, să ierte şi să fie sprijin celor din jur, Un astfel de om va vedea viaţa ca pe o continuă pregătire către împărăţia cerurilor.
doamne ajuta..
 

Înainte de orice şi mai presus de orice, ca să se învrednicească cu harul dumnezeiesc, preotul are neapărată nevoie de un element de ordin spiritual - iubirea evanghelică; ea îi este necesară în fiecare minut, în fiecare clipă; când se roagă în biserică în timpul unei slujbe solemne, când se roagă acasă sau în casele enoriaşilor, când săvârşeşte Tainele credinţei, când vine în relaţii zilnice obişnuite, de viaţă, de familie, sociale, sau în relaţii cu enoriaşii, cu şefi sau cu subalterni, cu elevii şi cu foştii elevi, cu copiii şi cu adulţii, cu tinerii şi cu bătrânii.

Dar iubirea îi este necesară mai cu seamă în timpul săvârşirii dumnezeieştii Liturghii care este, în întregul ei, taina nemărginitei iubiri dumnezeieşti pentru neamul omenesc; în această Taină, Taina Euharistiei sau a Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos, iubirea s-a arătat în întreaga ei intensitate
fiindcă Domnul Iisus Hristos S-a jertfit pe Sine fără precupeţire pentru mântuirea noastră, S-a dat pe Sine drept mâncare şi băutură, Trupul Său care S-a frânt pentru noi şi Sângele Său care pentru noi şi pentru mulţi se varsă.

În timpul Liturghiei preotul trebuie să fie cuprins cu totul de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii răscumpăţi prin Sângele lui Hristos; şi să nu se afle în el nici umbră de mânie şi de pornire împotriva cuiva sau vreo afecţiune pătimaşă faţă de ceva lumesc, fie aceasta mâncat, haine, podoabe, dorinţa de a se evidentia în serviciu sau în faţa cuiva; trebuie să fie totdeauna sus, al lui Dumnezeu, sfânt. Aşa să şi fie!

Liturghie sfântă, dumnezeiască, preaînţeleaptă, atotdesăvârşită, atotcurăţitoare, atotmântuitoare, atotsfinţitoare! Cât de fericit mă simt când te slujesc cu dorinţă şi bucurie extremă, în dulci convorbiri cu poporul! Avem despre ce povesti întru dulceaţă şi bucurie cu toţi credincioşii, în timpul săvârşirii ei şi la ce să ne gândim! Tu eşti jertfă pentru toţi şi pentru toate, pentru toţi sfinţii (jertfă de multumire şi laudă) şi pentru toţi cei vii şi cei morţi (jertfă milostivitoare şi curăţitoarc).

Cât de minunate sunt puterea, măreţia şi a-toate-cuprinderea ta! Tu aduci laudă şi slavă atotbunei, atotsfintei, nedespărţitei şi de-o-fiinţă Treimi! Tu uneşti cerul cu pământul, îngerii cu oamenii!
Tu Îl aduci neincetat pe pământ pe Dumnezeu întrupat şi pe Duhul Sfânt Cel împreună-de-o-fiinţă cu Tatăl! Tu prefaci pământul în cer! Tu îi prefaci pe oamenii pământeşti în oameni cereşti; şi fără de număr sunt cei pe care i-ai prefăcut în acest chip, în timpurile trecute şi în vremea noastră, cei pe care îi vei mai preface în viitor.

Ce însărcinare e mijlocirea preotului, o mijlocire între Dumnezeu şi oameni, ce ,,intervenţie”, ce slujire a unor atât de mari Taine: naşterea din nou, înnoirea, îndumnezeirea, în Tainele Botezului, Mirungerii şi, îndeosebi, a Împărtăşirii cu Sfintele lui Hristos Taine! I s-a  încredinţat săvârşirea atâtor Taine mai presus de ceruri, înfricoşătoare, şi dumnezeieşti! Ce fel de turrnă cuvântătoare şi în ce număr şi cu ce sânge răscumpărată trebuie să păstorească!

La ce înălţime de neatins stă preotul care săvârşeşte aceste Taine îndumnezeitoare! Ce foc duhovni-
cesc revarsă el asupra Sfântului Prestol şi a Sfintelor Taine! Multe mii de ani a aşteptat această nesfârşit de mare taină: arătarea lui Dumnezeu în trup; mulţi împăraţi şi proroci au dorit să vadă ceea ce vedem, auzim şi gustăm noi, dar n-au văzut şi n-au auzit ...doamne ajuta..

Din seara nunţii în care o vei primi pe mireasa ta în camera de mire, primeşte-o ca pe o statuie şi chiar de atunci să înveţe să fie cumpătată, blândă şi să trăiască cinstit; de la început chiar, de cum păşeşte pragul casei tale, să calce în picioare dragostea de bani. Să o înveţi să fie înţeleaptă, să o înveţi să nu-şi atârne aurării de urechi, nici împrejurul gâtului, nici pe pereţii casei; sa nu dorească haine ţesute cu fir de aur şi nici obiecte de lux.

Podoaba ei să fie strălucitoare, dar strălucirea să nu fie o insultă. Acestea toate să fie lăsate celor nechibzuiţi; tu însă împodobeste-ţi casa cu multa cuviinţă, mirosind mai degrabă de înfrânare decât de parfumuri. Două lucruri vor rezulta de aici. Intâi nu se va mâhni mireasa, când, după terminarea nunţii, se vor trimite înapoi fiecăruia hainele ţesute cu fir de aur şi vasele cele de argint; al doilea, mirele nu se va mai îngriji de pierderea şi de paza celor adunate.

După aceasta, după ce se va fi terminat toată desfătarea zilei de nuntă, ia-ţi mireasa ta, formează-o bine, întinzând pentru multă vreme simţul de pudoare şi nu căuta să stingi acest simţ degrabă. Căci chiar dacă fata ar fi lipsită de acest simţ, totuşi ştie să tacă până la o vreme, sfiindu-se de bărbat şi surprinsă de noile împrejurări în care intră. Aşa dar să nu strici repede acest simţ de pudoare, după cum fac bărbaţii cei desfrânaţi, ci prelungeşte-l pentru multa vreme, căci de mare folos îţi va fi acesta. Niciodată nu te va cârti şi nici nu te va mustra pentru cele ce ai hotărît.

Prin urmare legiuieşte totul în acea vreme, în care simţul pudorii, ca un frâu pus sufletului, nu te lasă sa te mustre sau să cârtească de cele ce faci. Când oare este un timp mai potrivit de a forma femeea ca acela în care se sfieşte de bărbat, se teme şi se ruşinează? Atunci pune-i cuvin¬tele înţelepciunii, căci le primeşte sufletul ei; aşează-i cea mai frumoasă dispoziţie sufletească, adică simţul pudoarei.

Dar dacă voieşti îţi pot da şi un exemplu cum trebue să vorbeşti cu ea. Dacă Pavel nu s-a sfiit de a spune : „Nu vă lipsiţi unul pe altul de îndatoririle conjugale” (I Coririteni, VII, 5) şi rostea cuvintele către femei măritate, dar rnai bine zis nu către femei măritate, ci către suflete duhovniceşti, cu atât mai mult eu nu mă voi feri de a o spune.

Ce trebue dar să-i vorbească ei mirele ? Cu multă dragoste să-i spună : „Eu, copilă, te-am luat tovarăşă de vieaţă şi te-am adus ca să-mi fii păr¬taşă în treburile cele mai de cinste şi mai de nevoie, anume facerea de copii şi purtarea de grijă a casei. Ce te rog dar pe tine ?” — Dar înainte de a întreba aceasta, vorbeşte-i de dragoste, căci nimic nu ajută atâta pentru a convinge pe ascultător ca să primească cele spuse decât ştiind că i se vorbeşte cu multă dragoste. Cum îi va arăta însă dragostea ? Dacă îi va spune: „Am avut putinţa să mă căsătoresc şi cu altele şi mai bogate şi de neam mai strălucit, totuşi nu le-am ales pe acelea ci pe tine, am îndrăgit caracterul tău, blândeţea ta, înţelepciunea ta”. Cu aceste cuvinte pregăteşte îndată calea cuvintelor cu privire la o vieaţă înţeleaptă, şi blamează, pe ocolite, bogăţia.

Căci dacă fără nicio pregătire vei vorbi contra bogăţiei va fi supărător ; dar dacă te foloseşti de un prjlej potrivit, le reuşeşti pe toate. Atunci i se va părea ei că faci acest lucru spre a o apăra şi nu-i vei părea ei ca un om aspru, neplăcut şi chiţibuşar. Când însă vei lua prilej de vorbă chiar din cele ale ei, se va bucura. Aşa dar îi vei spune — căci este nevoie să reiai vorba începută — „Am avut putinţa să iau soţie bogată şi avută, dar n’am voit. Pentru care pricină oare ? Nu la întâmplare şi nici în zădar, ci am fost învăţat eu bine că bogăţia nu este nicio avere, ci lucru de dispreţuit, care se află şi la tâlhari şi la femeile desfrânate şi la jefuitorii de mor¬minte.

Pentru aceasta, lăsându-le pe toate celelalte, am venit către virtutea sufletului tău, pe care o prefer faţă de tot aurul, deoarece o fată tânără, pricepută şi liberă, care se îngrijeşte de evlavie preţuieşte tot atât de mult cât toată lumea. Pentru aceasta m’am îndrăgostit de tine, şi te iubesc şi te pun mai presus de sufletul meu. Viaţa prezentă nu este nimic; doresc şi mă rog şi fac totul ca astfel să ne învrednicim să petrecem viaţa prezentă încât şi acolo, în viaţa viitoare, să trăim tot împreună cu multă slobozenie.

Timpul de aici de pe pământ este scurt şi trecător; dar dacă ne vom învrednici să petrecem viaţa de aici bine plăcând lui Dumnezeu, vom fi totdeauna, cu mai multă plăcere, şi cu Hristos şi noi doi împreună. Eu dintre toate am preferat dragostea ta şi nimic nu mi-i atât de greu şi de supărăcios decât ca să mă cert vreodată cu tine. Chiar dacă ar trebui să pierd totul, chiar dacă aş ajunge cel mai sărac dintre oameni, chiar dacă aş suferi cele mai grele primejdii, chiar, dacă aş pătimi ori şi ce, mie toate îmi vor fi cu putinţă de suferit şi uşoare, atâta timp cât noi ne vom înţelege unul cu altul.

Copiii chiar atunci îmi vor fi dragi, când tu te vei purta drăgăstoasă faţă de mine. Va trebui dar ca şi tu să faci la fel”. — Adă apoi şi cuvintele Sf. Scripturi în sprijinul tău, deoarece Insuşi Dum¬nezeu vrea ca dragostea să fie între voi. Ascultă ce zice scriptura: „Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe marna sa şi se va lipi de femeea lui”. (Efeseni, 31). — „Să nu fie între noi, continuă tu cuvântul tău, niciun prilej de micime su¬fletească. Piară banii, mulţimea slugilor, cinstea dela cei străini; eu în locul acestora toate prefer dragostea ta”.

Aceste cuvinte oare nu vor fi mai dorite de femeie decât aurul şi decât bogăţiile ? Să nu te temi că fiind iubită se va obrăznici cu tine ; nu, ci dimpotrivă, mărturiseşte că o iubeşti, în adevăr femeile desfrânate, care sunt lângă un bărbat, iar mâne cu altul, negreşit că s’ar obrăznici când ar auzi astfel de cuvinte; dar o femeie liberă, o fată nobilă, niciodată nu se va obrăznici auzind aceste cuvinte, ci cu atât mai mult se va pleca.

Arată că îţi place mult să stai împreună cu ea, şi de dragul ei vrei să fii mai bine acasă decât în oraş. Prefer-o tuturor prietenilor şi chiar copiilor ce ţi-a dat; iar pe copii iubeşte-i tot de dragul ei. Dacă face ceva bun, laudă-o şi admir-o ; dacă greşeşte ceva, lucru ce se întâmplă celor tinere, sfătueşte-o si atrage-i luarea aminte. Defăima necontenit banii şi luxul şi dă-i a înţelege că podoaba unei femei este aceea care vine dela modestie şi dela cinste; învaţ-o continuu cele de folos.

Rugăciunile voastre să fie în comun ; fiecare să meargă la biserică, iar acasă bărbatul să întrebe pe femee şi femeea pe bărbat asupra celor spuse sau citite acolo. Dacă cineva este sărac să ia ca exemplu pe bărbaţii sfinţi, pe Pavel, Petru, cari au fost mai slăviţi decât împă¬raţii si bogaţii, cu toate că şi-au petrecut viaţa în foame şi sete. Invaţă-o că nimic nu este mai înfricoşător în cele ale vieţii decât numai a nu trăi după voia lui Dumnezeu.

Dacă vrei să dai mese şi ospeţe nu chema pe nici un om fără ca¬racter, pe nici un om necuviincios; şi dacă vei găsi pe vreun sărac sfânt, putând ca să binecuvinteze casa voastră, putând cu păşirea picioarelor sale să aducă toată binecuvântarea lui Dumnezeu, pe acela chiamă-I.

Să spun încă şi alta ? Nimeni dintre voi să nu se grăbească să se însoare cu una mai bogată decât ei, ci mai bine cu una cu mult mai săracă. Căci fiind mai bogată, nu va aduce atâta prilej de plăcere cu banii ei, câtă ură şi insultă, prin faptul că ea va cere mai mult decât a adus, va pretinde lux, va da drumul la cuvinte supărătoare şi la sudălmi.

Căci poate va zice: „încă n’am cheltuit nimic din ale tale, sânt îmbrăcată încă cu lucrurile mele, din acelea pe care părinţii mei mi le-au dăruit”. Ce spui, femee ? Incă ale tale porţi ? Care lucru este mai dureros oare decât acest cuvânt ? Trupul nu mai este încă al tău, iar banii sunt ai tăi ? După căsătorie nu mai sunteţi două trupuri, ci sunteţi un singur trup, iar averile două şi nu una ? O, poftă a banilor! Aţi ajuns amândoi un om, o fiinţă şi încă spui: „ale mele”?

De diavol a fost introdus acest cuvânt blestemat şi spurcat. Dumnezeu a făcut comune pe toate cele ce sunt mai necesare decât banii, iar banii nu sunt comuni ? Nu este cu putinţă să spui: „Lumina mea, soarele meu, apa mea”. Toate cele mai de preţ ne sunt comune, iar banii nu sunt comuni ? Să piară de mii de ori banii, dar mai vârtos nu banii, ci voinţa care nu ştie să se folosească de bani, ci îi preferă în locul tuturora.

Invaţă acestea împreună cu altele, dar cu multă dragoste, pentru că sfătuirea virtuţii, în ea însăşi, este tristă. Şi mai cu seamă faţă de o copilă simplă şi tânără, când îi vorbeşti de un trai înţelept şi cinstit, fă-o cu multă dragoste. Şi mai ales îndepărtează din sufletul ei : „al meu” şi „al tău”. Dacă va spune : „Cele ale mele”, spune-i: „Pe care le numeşti ale tale, căci nu ştiu ; eu nu am nimic al meu; cum dar spui : cele ale mele, când toate sunt ale tale ?” Dăruieşte-i ei acest cuvânt. Nu vezi că acest lucru îl facem cu copiii ? Când un copil smulge ceva din cele ce ţine în mână, şi vrea să ia şi celălalt lucru, i-l dăm şi zicem: „Da, şi acesta este al tău şi acela”.

Aceasta să facem şi cu femeea, căci judecata ei este mai copilăroasă. Dacă va zice : „Cele ale mele”, spune: „Toate sunt ale tale, şi eu sunt al tău”. Nu este cuvânt de linguşire, ci de multă pricepere. Astfel vei putea îndepărta mânia ei şi să-i stingi întristarea. Spune-i deci astfel: „Şi eu sunt al tău, copilă. Acest lucru m’a sfătuit Pavel zicând: „Bărbatul nu este stăpânul corpului său, ci femeea” (I Corinteni, 7, 4). Dacă eu nu am stăpânire asupra corpului meu, ci tu, atunci cu atât mai mult ai stăpânire şi asupra banilor”. Vorbind acestea ai linisti-o, ai stins flacăra, ai ruşinat pe diavol, ai făcut-o roabă, dar mai degrabă sclavă cumpărată cu bani; cu cuvintele acestea ai legat-o. Astfel, din cele ce tu grăeşti, învaţ-o să nu zică niciodată: „al meu” „al tău”.
Niciodată să nu-i vorbeşti la întâmplare, ci cu mângâiere, cu cinste şi cu multă dragoste.

Cinsteşte-o pe ea şi nu va avea trebuinţă să fie cinstită de alţii, nu va avea trebuinţă să fie slăvită de alţii, căci se bucură de cinstea şi slava, care vine de la tine. Prefer-o înaintea tuturora, din pricina tuturor însuşirilor ei şi pentru frumuseţe şi pentru pricepere, şi laud-o. Astfel vei convinge-o să nu dea atenţie la nici un străin, ci va râde de toţi ceilalţi. Invaţ-o frica de Dumnezeu şi vor curge toate ca dintr’un izvor, iar casa ta va fi plină de mii de bunătăţi. Dacă vom căuta cele nepieritoare, atunci vom dobândi şi pe cele pieritoare, căci spune Scriptura: „Căutaţi mai întâiu împărăţia lui Dnmnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. (Matei, 6, 33).

(Sf. Ioan Gură de Aur)...doamne ajuta..

Vă amintiţi tradiţia potrivit căreia regele Avgar, fiind foarte bolnav, a dorit să aibă imaginea lui Hristos, având credinţa că va primi tămăduire prin acea reprezentare. A chemat un pictor, căruia i-a poruncit să-l picteze pe Hristos. Pictorul a trudit îndelung asupra sarcinii sale, dar să zugrăvească chipul lui Hristos nu a reuşit. Acesta emana o lumină de negrăit, care îl orbea pe artist, iar expresia chipului era cu neputinţă de reprodus.

Văzând eforturile zadarnice al pictorului, Mântuitorul a luat un prosop, Şi-a şters de el Faţa, iar pe suprafaţa pânzei a apărut îndată Chipul Dumnezeiesc, care a şi fost expediat lui Avgarss. În tradiţia aceasta totul, până la ultimul detaliu, e tainic şi plin de înaltă învăţătură. Ea descoperă la maxim sensul icoanei. Ne spune că icoana nu este un portret şi că artistului-portretist îi este cu neputinţă să creeze o reprezentare iconică, ne spune că icoana nu se zugrăveşte după natură, că ea este nu numai rezultatul „vederii minţii”, ci şi al „lucrării minţii”.

Tradiţia asta ne mai spune că menirea icoanei nu este simpla aducere aminte de Chipul Dumnezeiesc, ci facerea de minuni. Dar icoana nu face minuni cu de la sine putere, fiind doar o unealtă a Purtării de grijă dumnezeieşti. Ca minunea să se săvârşească, este nevoie de credinţă din partea celui care se roagă. Fără credinţă, minunile sunt cu neputinţă.

În Evanghelii întâlnim permanent referinţe la faptul că este indispensabilă credinţa pentru ca minunea să aibă loc. „Credinţa ta te-a mántuit”, Îi spune Hristos femeii cu curgere de sânge care se atinsese de haina Lui (Matei, 5. 54, Luca, 8, 48). „Dacă veţi crede şi veţi spune ca muntele să se mute şi sã se arunce în mare, va fi dupa cuvântul vostru” (Matei 17, 20; 21, 21; Marcu 11, 25)89. Petru, păşind pe ape şi pierzându-şi credinţa, începuse să se înece (Matei, 14, 30-51).

Icoana este făcătoare de minuni numai prin puterea lui Dumnezeu, care se manifestă prin ea, şi prin efortul de răspuns al celui ce crede în nădejdea că prin icoană i se va trimite harul dumnezeiesc. În rugăciunile care însoţesc sfinţirea icoanei, Biserica cere: trimite asupra acestei icoane puterea facerii de minuni”.

În Biserică - dar s-ar putea spune că în toată viaţa creştinilor autentici - totul este miraculos. Rostită cu credinţă, rugăciunea dobândeşte lucrarea sa făcătoare de minuni. În afara acestei lucrări ea îşi pierde sensul religios, devenind o simplă şi deşartă declamaţie, încetând a mai fi rugăciune. Săvârşit cu credinţă şi nădejde, ritualul bisericesc devine taină, căpătând putere lucrătoare, devenind act de împărtăşire cu Dumnezeirea şi posedând ipso facto puteri miraculoase.

Toată religia şi toate cele legate de ea sunt făcătoare de minuni, fiindcă tot ce este lucrător în sens religios este rezultatul tainicei legături dintre fiinţa credincioasă şi Purtarea de gijă dumnezeiască. Drept urmare, miracolele făcute de icoane nu sunt ceva excepţional; dimpotrivă, ele sunt în firea lucrurilor, pentru că dacă icoana nu ar putea fi făcătoare de minuni, sensul ei n-ar mai putea fi analizat ca sens sui generis. Facerea de minuni prin icoane este chiar conditio sine qua non a cinstirii icoanelor.

Zugrăvită de un iconograf evlavios care respectă în formulele reprezentaţionale tradiţia bisericească, orice icoană recunoscută ca fiind canonică şi sfinţită după rânduíală de către Biserică poate deveni miraculoasă prin rugăciunea credincioşilor care îşi pleacă genunchii în faţa ei îndreptându-şi gândurile şi nădejdile către Arhetip. Devenite faimoase, icoanele Maicii Domnului din Vladimir, Smolensk, Kazan şi multe altele, sunt doar alese ale lui Dumnezeu, prin care de multe ori, ca răspuns la rugăciunile credincioşilor, Domnul a arătat mila Sa. Miracolele acestora sunt de notorietate. Dar există şi numeroase icoane anonime, care sunt de asemenea unelte în mâinile Proniei şi care nu numai că nu au atras atenţia mulţimilor de rugători, dar nici măcar acelui singur credincios care o posedă şi care înalţă rugăciuni de multă vreme în faţa ei.

Facerea de minuni este de neconceput fără credinţa în milostivirea dumnezeiască. Facerea de minuni săvârşită prin icoană este rezultatul silinţei lucrătoare a minţii credinciosului ce îşi îndreaptă rugăciunea spre Dumnezeu şi actul de pogorâre a harului dumnezeiesc ca răspuns la eforturile şi străduinţele credinciosului. La asta se referă şi rugăciunea de sfinţire a icoanei: Puterea facerii de minuni pogoară peste icoana aceasta, pentru tat sufletul care se închină ei eu eredinţíl. Dacă puterea de a face minuni ar fi cuprinsă în icoana luată ca atare, adică în suportul ei, în culorile ei, ar fi de neconceput o atitudine profanatoare faţă de icoana făcătoare de minuni.

Totuşi, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, au avut loc acte de profanare chiar şi cu icoane proslăvite prin minuni. Puterea miraculoasă a icoanei nu vine de la icoană, ci prin icoană, şi doar un credincios va putea primi harul acestei puteri.

Prin urmare, s-ar putea crede că de vreme ce icoana este doar un instrument prin care se pogoară harul

dumnezeiesc, forma nu joacă un rol hotărâtor şi că rolul acestui instrument îl poate juca orice lucru, cu singura condiţie ca rugătorul să creadă că Dumnezeu Îşi poate arăta mila şi prin lucrul acela. Convingerea asta este perfect îndreptăţită din perspectiva logicii intelectualiste, dar lipsită de orice temei din punctul de vedere al conştiinţei religioase. Icoana, ca şi orice ritual, este tradiţională, canonică şi sfinţită de Biserică, aşa cum, evident, „orice lucru” nu poate fi. Dar pe lângă rugăciunile canonice, orice slavosiovie sinceră poate căpăta putere.

Cuvintele simple ale tâlharului înţelept i-au deschis calea spre Împărăţia Cerurilor (Luca 23, 42) De unde putem admite că şi o reprezentare necanonică poate deveni în mâinile Domnului un mijloc pentru a face minuni. De aici nu reiese însă că pentru icoană nu este obligatorie dogma bisericească. Rugăciunea credinciosului poate fi liberă, dar Biserica se roagă după tipic şi îi îndeamnă pe credincioşi să respecte tradiţia bisericească. Teza aceasta se aplică pe deplin şi la iconografie. Icoana, sfinţită de Biserică, trebuie să fie canonică şi formal.

Dacă am accepta că orice relicvă poate deveni icoană, ipso facto vom ignora toată latura cultică a Bisericii, care nu îngăduie arbitrarul, şi ne vom plasa pe poziţiile, să zicem, totemisrnului grosolan.

Dacă veţi recunoaşte necesitatea aspectului ritual al Bisericii - iar fără aspectul acesta ea ar fi cu neputinţă de conceput - veţi fi silit să recunoaşteţi şi canonicitatea reprezentărilor iconografice....

doamne ajuta..

Se cade sa ne deschidem inima fata de toti saracii si fata de aceia care, din oricare pricina, patimesc greu, dupa porunca care ne porunceste sa ne bucuram cu cei care se bucura si sa plangem alaturi de cei care plang. Si cum oameni suntem si noi, se cade ca mai intai de toate sa oferim oamenilor contributia benevola izvorata din iubirea bunatatii, fie ca ar avea ei nevoie de ea din pricina vaduviei, fie din cauza ramanerii fara parinti, fie din cauza exilului, fie din cauza cruzimii stapanilor, fie din cauza asprimii degratorilor, fie din cauza lipsei de omenie a strangatorilor de biruri, fie din cauza crimelor fioroase ale talharilor, fie din cauza confiscarii averii, fie din cauza naugragiului, caci toti au o deopotriva nevoie de mila noastra si asa se uita spre mainile noastre, ca si noi spre cele ale lui Dumnezeu, pentru cele de care am avea nevoie. Si dintre acestia, mai vrednici de mila sunt cei care sufera dureri venite peste ei fara vina lor, decat cei obisnuiti cu nenorocirile...

Acestea, si altele si mai de plans decat cele ce am spus, le sufera deci acesti oameni, care sunt frati ai nostri dupa Dumnezeu, chiar de nu ati vrea voi, care sunt partasi cu noi ai aceleiasi firi, care sunt lucrati din acelasi lut din care am fost creati intai, care sunt alcatuiti la fel cu noi din nervi si din oase, care sunt imbracati cu piele si carne la fel cu toti, cum zice undeva dumnezeiescul Iov, filosofand in suferinte si dispretuind partea noastra cea vazuta si care, mai ales, daca trebuie sa zic o vorba si mai mare, au si primit deopotriva cu noi chipul lui Dumnezeu si poate il si pazesc mai bine decat noi, macar ca au trupurile distruse; care s-au imbracat cu acelas Hristos, dupa omul cel launtric si care au crezut impreuna cu noi aceeasi arvuna a Duhului....

Iar noi care am mostenit numele mare si nou, pe care ni-l tragem de la Hristos, noi neamul cel sfant, preotia imparateasca, poporul cel ales de Dumnezeu si deosebit, ravnitor de fapte bune si mantuitoare, ucenicii blandului si de oameni iubitorului Hristos, si care a luat asupra sa neputintele noastre, care s-a smerit pe sine pana la amestecarea cu firea noastra pamanteasca, care din pricina noastra s-a saracit cu trupul acesta si cu cortul nostru pamantesc si care din pricina noastra a suferit dureri si neputinte, ca sa ne imbogatim noi cu Dumnezeierea, noi care am primit un asa de mare exemplu de indurare si de compatimire, ce vom cugeta deci despre acestea si ce vom face la randul nostru?

Vor indura deci ei, fara de adapost, iar noi vom locui in case prea stralucitoare, impodobite cu tot felul de pietre si sclipind orbitor de aur si de argint si de oranduirea mozaicurilor fine si de multele feluri ale picturii de pe ele, de aceste amagiri inselatoare de ochi? Si in unele vom locui, iar pe altele le vom cladi, pentru cine? Poate ca nici pentru mostenitori dintr-ai nostri, ci pentru altii din afara si straini de doi si dintre acestia poate ca nici pentru cei care ne iubesc, ci pentru cei mai vrajmasi si mai invidiosi, lucrul cel mai din urma dintre ele!

Si ei vor tremura in haine aspre din par de camila si zdrentuite, ba chiar nu vor avea poate indeajuns nici din acestea, iar noi ne vom lafai in imbracaminte moale si care cade jur imprejurul corpului si in tesaturi de in si de matase, stravezii ca aerul si in unele vom arata mai mult nerusinarea, decat buna noastra cuviinta, (caci asa numesc eu tot ce este de prisos si zadarnic) iar altele ne vor sta la pastrare in cufere, grija nefolositoare si zadarnica, mancare viermilor si vremii care pe toate le destrama?

Si ei nu vor avea din destul nici hrana necesara, (o, desfatare a mea si o, grea suferinta a acelora!) ci vor zacea in fata usilor noastre secatuiti de puteri si istoviti de foame, neavand vlaga trupului nici macar ca sa cerseasca, lipsiti cum sunt de glasuri spre a se tangui, de maini pentru ca sa le intinda spre cersire de indurare, de respiratie pentru sustinerea tanguirii, pe cel mai impovarator dintre rele socotindu-l cel mai usor, multumind ochilor numai ca nu vad ruina lor.

Si asa sunt ei. Iar noi vom sta, straluciti cu stralucire, culcati pe pat inalt si sus asezat si pe asternuturi de prisos si neatinse si suparandu-ne daca auzim glasul cererilor. Si trebuie ca pardoseala sa ne fie imbalsamata cu miros de flori, iar masa sa ne fie stropita cu miruri, si anume cu cele mai placut mirositoare si mai scumpe dintre miruri, ca si mai mult sa ne molesim; si trebuie sa ne ingreuem cu dresurile bucatelor si ale puitorilor de mese si ca intrecerea sa fie pentru toti care cat mai mult sa ne dezmierde nesatiosul si nemultumitorul nostru pantece, aceasta povara grea si incepatoare a rautatii, fiara cea mai nesatioasa si necredincioasa, care se nimiceste odata cu mancarurile care se nimicesc.

Si pentru saraci este multa si saturarea de apa, iar pentru noi paharele de vin si pana la betie merg, ba chiar dincolo de betie, la cei care sunt mai neinfranati...

De ce ne desfatam in nenorocirile fratilor? Sa nu dea Dumnezeu sa ma imbogatesc, cate vreme acestia traiesc in lipsuri; nici sa fiu sanatos, daca nu voi veni in ajutorul ranilor lor; nici sa am hrana indeajuns, nici imbracaminte, nici sa ma odihnesc sub acoperis, daca nu le voi intinde si paine si daca nu le voi da haina dupa puterea mea si daca nu ii voi odihni sub acoperisul meu.

Trebuie dar, sa sa depunem totul in mana lui Hristos, ca sa-i urmam sincer, luandu-ne crucea, si sa zburam usori spre lumea de sus si usurati de povara, fara sa fim trasi in jos de nimic si in locul tuturor sa dobandim pe Hristos, pentru smerenie inaltandu-ne si pentru saracie imbogatindu-ne; sau sa impartim cu Hristos agoniseala noastra, pentru ca intr-un chip oarecare, prin faptul ca este chvernisita asa cum trebuie si este impartita cu cei care nu au, sa se sfinteasca si agoniseala noastra.

Nu ne vom intelepti candva in sfarsit? Nu vom arunca cu totul nesimtirea in fata durerii, ca sa nu zic micimea de suflet? Nu ne vom gandi serior asupra lucrurilor lumesti? Si vazand nenorocirile altora nu vom chibzui cum trebuie sa fie lucrurile noastre?

(Sf. Grigorie Teologul - Despre iubirea de saraci)......

doamne ajuta..

Un documentar minunat despre viaţa smerită a unor călugări, care zi de zi au un singur scop: trăirea în iubire alături de întreaga obşte mănăstirească. Filmuleţul prezinta activităţile de zi cu zi ale mpnahilor şi felul în care privesc ei viaţa trăită aici......

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Creştinii la fel ca şi persoanele care nu prea trec pe la biserică ştiu foarte bine că fapta bună se răsplăteşte. Chiar şi copiii ştiu de la vârste mici, că bucurându-şi părinţii prin faptele lor, vor fi răsplătiţi.

Hristos Domnul a făgăduit că pentru orice bine, indiferent cât de mic ar fi, nu ne vom pierde răsplata, nici aici, nici în împărăţia cerurilor:

„Iar oricine vă va da să beţi un pahar de apă, în numele Meu, fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-şi va pierde plata sa.” (Marcu 9, 41)

Din experienţa vieţii mele pot spune, ca mulţi alţii, că tare bun este Domnul şi cu adevărat răsplăteşte însutit aici pe pământ. Despre răsplata din împărăţia cerurilor nu pot decât să nădăjduiesc, pentru că  în mod concret nu ştiu care va fi. Sper, prin mila lui Dumnezeu, măcar să nu ajung în iad....

Nu ştiu cum sunt alţii dar eu când am auzit cuvintele:

„Oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, însutit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19, 29)

m-am gândit matematic: dau o pâine, primesc 10. Dau 10 lei milostenie unui sărac, voi primi 1000 de lei.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române spune că:

„Însutit va lua înapoi” înseamnă bogăţia harului lui Hristos prezent în sufletul celor ce Îl iubesc pe El „cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul lor” (Matei 22, 39).

Calculele matematice nu prea îşi au rostul întrucât de multe ori putem dărui lucruri nemateriale: iertare, înţelegere, încurajare, iubire în general. Şi toate aceste nu se pot cuantifica in mod material şi prin urmare nici răsplata nu poate fi estimată in mod material si utilitarist.

Când intrasem în Biserică, acum câţiva ani, o prietenă mă întreba:

„De ce ţii post? De ce-i ajuţi pe săraci? De ce faci fapte bune?”

Eu i-am răspuns sincer: „ca să primesc răsplată de la Dumnezeu şi să merg în rai.” Această prietenă, care atunci se declara atee, astăzi schimbându-şi mult părerile, îmi spune că sunt un ipocrit deoarece fac faptele bune în mod interesat, în loc să le fac din iubire, fără să aştept răsplată.

Pentru mine acel răspuns a fost o mică palmă, şi de atunci m-am gândit de multe ori la motivaţia pe care o am când ajut pe cineva. Răsplata faptelor bune este de fapt o înţeleaptă momeală de a-i atrage pe oameni la Dumnezeu. Dacă-i spui astăzi unui om, care nu crede în Dumnezeu, că venind în Biserică şi apropiindu-se de Hristos se va umple de harul lui Dumnezeu şi va merge în împărăţia cerurilor, nu va fi foarte încântat. În schimb daca-i spui că Hristos îi poate rezolva problemele de ordin material pe care le are, că Hristos îi  răsplăteşte şi un pahar cu apă rece dat săracilor, atunci cu siguranţă va deveni interesat.

Răsplata pentru faptele bune este doar o motivaţie de moment, pentru a te ajuta să treci la o altă etapă: să faci faptele bune dezinteresat.

Concluzia e simplă: Dumnezeu vrea ca noi să ajungem să-L iubim. Ca să-L putem iubi trebuie să-i ascultăm poruncile. Iar poruncile Lui ne îndeamnă să ne iubim aproapele. Motivaţia menţinerii relaţiilor dintre noi oamenii trebuie să fie iubirea.

La început, vei face binele pentru răsplata pe care ţi-o dă Dumnezeu. Şi ţi-o dă din plin! Dar pe urmă vei observa că răsplata nu te poate motiva să faci lucruri mai mari. Răsplata te limitează in a face fapte de iubire.

Cine iartă celui care a greşit doar pentru răsplata din împărăţia cerurilor? Cine renunţă la binele lui pentru binele aproapelui, aşteptând răsplata? Cine-şi da viaţa pentru prietenul său, având ca motivaţie doar răsplata? Foarte puţini, sau aproape nimeni. Toate acestea se fac din iubire neconditionata.

Iubirea te va motiva să faci mai mult decât ţi-ai închipuit vreodată. Fiecare faptă bună făcută pentru răsplată îţi va da impresia că ai făcut destul, şi ca meriţi o răsplată consistentă. Fiecare faptă bună făcută din iubire îţi va da impresia că trebuie să te dăruieşti şi mai mult, că parcă ai fi putut mai mult.

Este extraordinar pasajul din „Epistola Întâi către Corinteni” unde Sfântul Apostol Pavel spune că orice ai dărui şi orice ai avea, dacă n-ai iubire, nimic nu eşti. Poate-ţi trece prin cap că dând toate averile tale săracilor vei primi multă răsplată în cer. Pavel spune că nu e de ajuns dacă n-ai şi iubire. Poate te gândeşti că fiind cel mai înţelept şi mai inteligent om, sfătuindu-i pe ceilalţi vei fi răsplătit, dar Pavel aminteşte că fără iubire nimic nu faci bun.

Iubirea e cel mai mare dar pe care-l poţi face. Iubirea ta arătată celuilalt, naşte iubire în inima lui. Iubirea ta faţă de aproapele e întâmpinată de iubirea lui Dumnezeu faţă de amândoi.

Da, Dumnezeu răsplăteşte însutit, dar nu aşa cum gândim noi. Nu oricând şi nu oriunde. Hristos vă va răsplăti mai mult atunci când nu aşteptaţi plată.

Cine nădăjduieşte în Hristos doar pentru viaţa de pe pământ e mai de râs decât toţi oamenii.

Dumnezeu se uita la inima omului când face o faptă bună, la motivaţia lui.....

doamne ajuta..

Se cade sa ne deschidem inima fata de toti saracii si fata de aceia care, din oricare pricina, patimesc greu, dupa porunca care ne porunceste sa ne bucuram cu cei care se bucura si sa plangem alaturi de cei care plang. Si cum oameni suntem si noi, se cade ca mai intai de toate sa oferim oamenilor contributia benevola izvorata din iubirea bunatatii, fie ca ar avea ei nevoie de ea din pricina vaduviei, fie din cauza ramanerii fara parinti, fie din cauza exilului, fie din cauza cruzimii stapanilor, fie din cauza asprimii degratorilor, fie din cauza lipsei de omenie a strangatorilor de biruri, fie din cauza crimelor fioroase ale talharilor, fie din cauza confiscarii averii, fie din cauza naugragiului, caci toti au o deopotriva nevoie de mila noastra si asa se uita spre mainile noastre, ca si noi spre cele ale lui Dumnezeu, pentru cele de care am avea nevoie. Si dintre acestia, mai vrednici de mila sunt cei care sufera dureri venite peste ei fara vina lor, decat cei obisnuiti cu nenorocirile...

Acestea, si altele si mai de plans decat cele ce am spus, le sufera deci acesti oameni, care sunt frati ai nostri dupa Dumnezeu, chiar de nu ati vrea voi, care sunt partasi cu noi ai aceleiasi firi, care sunt lucrati din acelasi lut din care am fost creati intai, care sunt alcatuiti la fel cu noi din nervi si din oase, care sunt imbracati cu piele si carne la fel cu toti, cum zice undeva dumnezeiescul Iov, filosofand in suferinte si dispretuind partea noastra cea vazuta si care, mai ales, daca trebuie sa zic o vorba si mai mare, au si primit deopotriva cu noi chipul lui Dumnezeu si poate il si pazesc mai bine decat noi, macar ca au trupurile distruse; care s-au imbracat cu acelas Hristos, dupa omul cel launtric si care au crezut impreuna cu noi aceeasi arvuna a Duhului....

Iar noi care am mostenit numele mare si nou, pe care ni-l tragem de la Hristos, noi neamul cel sfant, preotia imparateasca, poporul cel ales de Dumnezeu si deosebit, ravnitor de fapte bune si mantuitoare, ucenicii blandului si de oameni iubitorului Hristos, si care a luat asupra sa neputintele noastre, care s-a smerit pe sine pana la amestecarea cu firea noastra pamanteasca, care din pricina noastra s-a saracit cu trupul acesta si cu cortul nostru pamantesc si care din pricina noastra a suferit dureri si neputinte, ca sa ne imbogatim noi cu Dumnezeierea, noi care am primit un asa de mare exemplu de indurare si de compatimire, ce vom cugeta deci despre acestea si ce vom face la randul nostru?

Vor indura deci ei, fara de adapost, iar noi vom locui in case prea stralucitoare, impodobite cu tot felul de pietre si sclipind orbitor de aur si de argint si de oranduirea mozaicurilor fine si de multele feluri ale picturii de pe ele, de aceste amagiri inselatoare de ochi? Si in unele vom locui, iar pe altele le vom cladi, pentru cine? Poate ca nici pentru mostenitori dintr-ai nostri, ci pentru altii din afara si straini de doi si dintre acestia poate ca nici pentru cei care ne iubesc, ci pentru cei mai vrajmasi si mai invidiosi, lucrul cel mai din urma dintre ele!

Si ei vor tremura in haine aspre din par de camila si zdrentuite, ba chiar nu vor avea poate indeajuns nici din acestea, iar noi ne vom lafai in imbracaminte moale si care cade jur imprejurul corpului si in tesaturi de in si de matase, stravezii ca aerul si in unele vom arata mai mult nerusinarea, decat buna noastra cuviinta, (caci asa numesc eu tot ce este de prisos si zadarnic) iar altele ne vor sta la pastrare in cufere, grija nefolositoare si zadarnica, mancare viermilor si vremii care pe toate le destrama?

Si ei nu vor avea din destul nici hrana necesara, (o, desfatare a mea si o, grea suferinta a acelora!) ci vor zacea in fata usilor noastre secatuiti de puteri si istoviti de foame, neavand vlaga trupului nici macar ca sa cerseasca, lipsiti cum sunt de glasuri spre a se tangui, de maini pentru ca sa le intinda spre cersire de indurare, de respiratie pentru sustinerea tanguirii, pe cel mai impovarator dintre rele socotindu-l cel mai usor, multumind ochilor numai ca nu vad ruina lor.

Si asa sunt ei. Iar noi vom sta, straluciti cu stralucire, culcati pe pat inalt si sus asezat si pe asternuturi de prisos si neatinse si suparandu-ne daca auzim glasul cererilor. Si trebuie ca pardoseala sa ne fie imbalsamata cu miros de flori, iar masa sa ne fie stropita cu miruri, si anume cu cele mai placut mirositoare si mai scumpe dintre miruri, ca si mai mult sa ne molesim; si trebuie sa ne ingreuem cu dresurile bucatelor si ale puitorilor de mese si ca intrecerea sa fie pentru toti care cat mai mult sa ne dezmierde nesatiosul si nemultumitorul nostru pantece, aceasta povara grea si incepatoare a rautatii, fiara cea mai nesatioasa si necredincioasa, care se nimiceste odata cu mancarurile care se nimicesc.

Si pentru saraci este multa si saturarea de apa, iar pentru noi paharele de vin si pana la betie merg, ba chiar dincolo de betie, la cei care sunt mai neinfranati...

De ce ne desfatam in nenorocirile fratilor? Sa nu dea Dumnezeu sa ma imbogatesc, cate vreme acestia traiesc in lipsuri; nici sa fiu sanatos, daca nu voi veni in ajutorul ranilor lor; nici sa am hrana indeajuns, nici imbracaminte, nici sa ma odihnesc sub acoperis, daca nu le voi intinde si paine si daca nu le voi da haina dupa puterea mea si daca nu ii voi odihni sub acoperisul meu.

Trebuie dar, sa sa depunem totul in mana lui Hristos, ca sa-i urmam sincer, luandu-ne crucea, si sa zburam usori spre lumea de sus si usurati de povara, fara sa fim trasi in jos de nimic si in locul tuturor sa dobandim pe Hristos, pentru smerenie inaltandu-ne si pentru saracie imbogatindu-ne; sau sa impartim cu Hristos agoniseala noastra, pentru ca intr-un chip oarecare, prin faptul ca este chvernisita asa cum trebuie si este impartita cu cei care nu au, sa se sfinteasca si agoniseala noastra.

Nu ne vom intelepti candva in sfarsit? Nu vom arunca cu totul nesimtirea in fata durerii, ca sa nu zic micimea de suflet? Nu ne vom gandi serior asupra lucrurilor lumesti? Si vazand nenorocirile altora nu vom chibzui cum trebuie sa fie lucrurile noastre?..

doamne ajuta..

Una dintre cele mai recente lucrări ieşite de la tipar la editura Cristimpuri este "Viaţa Maicii Domnului". Cartea reprezintă o biografie alcătuită în baza textelor  Sfinţilor Părinţi şi este accesibilă tuturor, în special acelora care nu ştiu multe lucruri despre Preasfânta Fecioară.

Lucrarea este un mod plăcut de a cunoaşte ce reprezintă Maica Domnului pentru noi aceştia care îndrăznim să o numim Maică, cu sensul cald de Maică a noastră a tuturor. Această carte este deocamdată unicat în România prin format, grafică şi alte elemente care o recomandă pe lista lecturilor formative obligatorii.

Echipa redacţională, alcătuită din şapte profesori şi un doctorat în Teologie, s-a străduit să adauge cărţii şi un material audio, pe care de asemenea îl putem considera unic. Viaţa Maicii Domnului pe CD, acest veritabil audiobook, este de fapt o poveste realizată cu actori profesionşti şi totodată credincioşi,  un material alcătuit în baza textelor marianice, publicate în limba română.  Ilustraţiile cărţii respectă tradiţia bizantină şi au fost realizate de tânăra, dar talentată artistă  LAURA PREDA.

Pr. Dr. Claudiu Băzăvan, coordonatorul proiectului, spune pe marginea acestei cărţi: ,,Din ziua răstignirii lui Iisus Hristos, atunci când de pe Cruce Mântuitorul a rostit încredinţându-ne Maicii Domnului: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! (Ioan 19, 26-27), fiecare dintre noi provine din două mame (în limba greacă demeter). Cu Maica Domnului alături începem urcuşul duhovnicesc anual, atunci când sărbătorim Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie) şi îl încheiem, odată cu Praznicul Adormirii Maicii Domnului (15 august).

De fapt Maica Domnului ne însoţeşte, ca o Maică a tuturor, clipă de  clipă în viaţa noastră, intervenind discret dar întotdeauna eficient mai ales când, covârşiţi de povara necazurilor, căutăm cu înfrigurare sprijin, mângâiere în dureri sau un pic de dragoste”...

doamne ajuta..

Astăzi 7 ianuarie îl sărbătorim Soborul Sfântului Ioan Botezătoul. Sfântul Ioan mai este numit şi Înaintemergătorul lui Hristos, cel care a pregătit calea pentru vestirea Evangheliei. De ce a avut nevoie Domnul Hristos de un înaintemergător? De ce era nevoie de cineva care să pregătească lucrurile înainte ca Fiul lui Dumnezeu să-şi înceapă misiunea?

Noi creştinii,  ştim foarte bine că atunci eram păcătoşi, nu conştientizam că viaţa noastră e plină de greşeli. Deşi duceam o viaţă mizeră, fiind neîmpliniţi, totuşi nu realizam că e din vina noastră. Dacă ne-ar fi spus cineva că suntem bolnavi sufleteşte şi avem nevoie să ne vindecăm, nu l-am fi crezut, ba dimpotrivă, ne-am fi îndreptăţit şi mai mult zicând în sinea noastră: "Ce mare păcat am eu? Doar n-am omorât pe nimeni, n-am furat, n-am bătut pe nimeni.... Sunt alţii mult mai rai..."

V-aţi gândit oare de ce merge preotul din casă în casă în ajun de Bobotează?

Ce-ar fi dacă părintele mergând cu aghiazmă mare din apartament în apartament sfinţind casele, când ar intra la cineva ar spune gazdei:

"V-aţi gândit vreodată că aveţi păcate. Cu siguranţă zilnic greşiţi şi-l supăraţi pe Dumnezeu. Veniţi la Biserică şi vă mărturisiţi păcatele! ca să vă ierte Dumnezeu.  Sunteţi plină de păcate! gândiţi-vă bine! ...."

Ce reacţie credeţi că ar avea gazda?

Da! S-ar supăra cu siguranţă, ba ar fi chiar indignată. O vorbă românească spune că "nu e frumos să intri cu bocancii în sufletul omului". Păcatele şi greşelile personale sunt probleme delicate şi trebuie abordate subtil şi finuţ nu brusc şi agresiv. Fiecare trebuie să conştietizeze ce a greşit iar preotul trebuie doar să-l ajute, nu să-l judece sau să-l analizeze amănunţit cu întrebări. De aceea spovedania necesită pregătire, prin post şi timp de cugetare la propriile păcate.

Venirea preotului cu aghiazmă, din casă în casă, simbolizează venirea Sfântului Ioan Botezătorul înainte de Hristos în pustia Iordanului, înainte de ziua cea mare a Botezului.

Domnul Hristos nu putea să vină deodată şi să vorbească de iertarea păcătelor, de Duhul Sfânt, de împărăţia cerurilor, de rai, de iad, atât timp cât oamenii erau cu gândul la cele lumeşti, la casă, familie, la treburile de zi cu zi, la bani, la faimă, etc. E ca şi cum ai încerca să faci reclamă unui medicament pentru o boală pe care nimeni nu conştientizează că o are.

Ioan prin viaţa lui pustnicească, lipsită aşa de mult de confortul material, a atras atenţie oamenilor din jur, şi încet încet a ajuns să fie considerat un profet, un trimis al lui Dumnezeu. Folosindu-se de aprecierea pe care o primea, şi de numărul mare oameni care se adunau în pustie, la râul Iordanului, Ioan a început să le spună oamenilor: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor!"

Credeţi-mă că din gura unui trimis al lui Dumnezeu, aceste cuvinte trezesc conştiinţa oamenilor şi-i determină să se gândească: "Oare dacă se apropie Impărăţia Cerurilor, sunt şi eu vrednic să intru? Oare eu ce păcate am făcut?". Puterea cuvintelor Sfântului Ioan venea în primul rând din curăţia vieţii lui şi în al doilea rând din împlinirea misiunii pe care o avea de la Sfânta Treime: pregătirea căii Domnnului.

Fiind atraşi de predica şi viaţa Sfântului Ioan toţi oamenii din Ierusalim şi toţi cei din Iudeea, aşa cum precizează Evanghelia după Marcu ("tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim"), veneau şi-şi mărturiseau păcatele şi apoi erau botezaţi. E uşor de imaginat cam ce atmosferă era acolo, ce aglomeraţie, ce hărmălaie, mii de oamenii venind să primească botezul pocăinţei. Ioan a reuşit să atragă atenţia oamenilor asupra sufletului, a reuşit să creeze o "piaţă", un punct foarte aglomerat în care Hristos ar fi putut fi prezentat foarte bine.

Cu toate că îi boteza, Ioan le atrăgea atenţia tututor că lucrul acesta nu este de ajuns:

"Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt." (Mc 1, 7-8)

Hristos vine şi se botează şi El în Iordan şi apoi se retrage 40 de zile în pustie, după care urmează începutul propovăduirii. Ioan a reuşit să are suflletele credincioşilor, urmând ca Hristos să arunce sămânţa cuvântului împărăţiei cerurilor în pământul acestor suflete, care în unii va da rod mai mult, în alţii mai puţin si in altii deloc. Ioan a creat atmosfera duhovnicească propice de a întâmpina un asemenea Om, care era de fapt chiar Dumnezeu.

Aşa e şi astăzi şi aşa va fi mereu. Oamenii nu-l vor putea întâlni pe Dumnezeu decât pregătindu-se şi curăţindu-se sufleteşte. Doar cei curaţi cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu aşa cum ne spune chiar El în Evanghelie.

Oamenii din vremea lui Ioan l-au întâmpinat cu Hristos cu pocăinţă, cu conştiinţa că ei păcătuiesc zi de zi şi au nevoie de ajutor.

În momentul când printre oameni, în acele vremuri, s-a ivit acest gând, că ar avea nevoie de cineva să-i ajute, atunci misiunea lui Ioan a luat sfârşit, Hristos preluând misiunea.

Sfinte Ioane Botezătorule roagă-te pentru noi păcătoşi!!

doamne ajuta..

Boxing Day este o sarbatoare a cumparaturilor, care are loc de obicei a doua zi de Craciun. Pe 26 decembrie, in fiecare an, zeci de mii de oameni din Canada, Anglia, Noua Zeelanda si Australia dau buzna in magazinele pregatite cu multe haine la preturi reduse.

<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/ianuarie/boboteazaheader.jpg"} -->Magazinele sunt luate cu asalt din primele secunde ale deschiderii, oamenii cautand cu acrivie sa-si potoleasca lacomia de a cumpara cat mai mult. De Boxing Day se vede cel mai bine cum lacomia este sora buna cu nesimtirea. Hainele sunt scoase de pe umerase pentru probe, aruncate apoi aiurea si calcate in picioare, dupa care este de la sine inteles ca multe dintre ele se strica, dar carui client ii pasa cand este atata abundenta cu de toate? Nu ii pasa decat patronului si angajatilor. Patronului ca pierde si angajatilor ca trebuie sa stranga mizeria dupa turma de oameni salbaticita de patimi.

Oamenii sunt prea preocupati sa-si satisfaca pofta de a avea. Fiecare client isi umple sacosele cu ceea ce ii place, plecand satisfacut si bucuros ca a cumparat lucruri ieftine pe saturate. Nu, aproape nimeni nu cumpara hainele de care are nevoie, ci cumpara haine pentru ca sunt ieftine! Acesta este singurul rationament care anima aceasta sarbatoare idolatra. Boxing Day-ul este prin excelente o sarbatoare care promoveaza lacomia si dezordinea, o sarbatoare in care oamenii se bucura de noile achizitii fara sa constientizeze ca prisosul este defapt hrana pentru molii.

Si totusi, ce legatura este intre Boxing Day si Boboteaza?

Boxing Day-ul reprezinta firea noastra cazuta, rapusa de pacat si tarata pana in pragul hotarului animalic, care acum este ahtiata dupa materie desi are nevoia nativa de sfintenie. Odata cu caderea in pacat, omul a pierdut apetitul duhovnicesc, pierzand astfel si capacitatea de a trai si de a se bucura in mod deplin, adica duhovniceste. Prin pacat, toate simturile noastre au orbit, luandu-si directia in jos, spre materialism. De aceea, pentru multi dintre oamenii pamantului, singurele bucurii pe care le mai pot percepe sunt cele legate de bani, mancare, haine si trup, desi foamea duhovniceasca ii roade cumplit. Materialismul infometeaza sufletul, iar omul nestiind ca foamea de bucurie este de alta natura decat cea materialista, se afunda si mai mult in materialismul care ii este la indemana, sperand sa se sature. Cat de mult se amageste... Astazi, omul mai mult decat oricand, sufera de un handicap cumplit: nu-si mai simte dimensiunea duhovniceasca, nu mai simte ca ii este foame de sfintenie.

Boboteaza reprezinta restaurarea firii noastre celei dintai, firea duhovniceasca, dar si restaurearea intregii creatii. Este evenimentul prin care Mantuitorul Hristos il scoate pe om din materialism, folosindu-se de mijlocul pe care omul cazut il poate percepe cel mai bine: materia.

Domnul nostru Iisus Hristos, izvorul sfinteniei, prin faptul ca se coboara in apa, sfinteste Iordanul  si odata cu aceasta  sfinteste toata firea apelor. Sfintindu-se toata firea apelor care strabat intreaga materie, se sfinteste insasi materia. Purtand amprenta sfinteniei, materia este acum mijloc de sfintire a simturilor noastre si a intregii noastre fiinte. Astfel materia sfintita, reprezinta o invitatie la bucuria duhovniceasca, la nunta Fiului de Imparat. Defapt, prin sfintirea materiei, Mantuitorul se foloseste de apetitul nostru pentru materie, pentru a-i da ult alt fel de "gust", de natura spirituala.

Firea noastra atrasa de bucuriile oarbe ale Boxing Day-ului, vede acum materia, adica obiectul bucuriei sale, transigurata cu o  noua dimensiune si un nou sens: sfintenia. Asa ca, fiind nevoiti sa luam seama de aceasta "noua" dimensiune a materiei, incepem sa invatam sa ne bucuram intr-alt sens decat cel cu care eram obisnuiti, cei drept cu efort. Astfel, ni se deschide din nou apetitul duhovnicesc, invatand sa fim din nou oameni duhovnicesti, adica asa cum am fost ganditi si facuti sa fim de la bun inceput: sfinti.

Cum raspund oamenii la aceasta invitatie duhovniceasca purtata pe suportul materiei, se vede in fiecare an, la fiecare Sarbatoare a Bobotezei. Unii participa cu rabdare, cu blandete, cu rugaciunea in gand, altii asteapta agitati Aghiazma mare, facand din aceasta un scop al sarbatorii, iar altii privesc cu nepasare, din fata televizorului, aratand cu degetul paiul din ochiul aproapelui, cand propria barna a prins radacini in ochii care judeca. Pe unii dintre crestini, firea Boxing Day-ului ii impovareaza atat de mult, incat ajung sa se imbulzeasca, sa se manie, calcand in picioare nu haine, ci bunul simt si buna cuviinta, pentru un pahar de aghiazma, iar pe altii ii impovareaza la culme, bagatelizand invitatia la sfintenie drept spectacol de amuzament TV.

Cei care participa stiu ca mai bine risti sa ramai fara aghiazma, dar cu castigul sufletesc ca ti-ai inmultit rabdarea si ti-ai pastrat buna cuviinta, decat sa ramai cu bucuria materialista si egoista a faptului ca "am reusit sa iau aghiazma inainte sa se termine".

Cei care au asteaptat agitati, degeaba au luat aghiazma acasa, daca au fost tafnosi si impinge coate. Castigat esti cand ai capatat un folos duhovnicesc de pe urma acestei invitatii duhovnicesti, nu cand ai trasformat aghiazma intr-o marfa a sarbatorii.

Si in fine, cei care au judecat cu dreptate fariseica, din fata televizorului,  pe cei care s-au impins la luat aghiazma, sunt si cei mai de plans oameni, caci macar cei judecati au raspuns la invitatia lui Hristos Dumnezeu, pe cand acestia nu a fost in stare nici macar de atat.

Iata trei ipostaze, in care oamenii penduleaza in functie de propria vointa si nevointa, precum pendulau si acum 2000 de ani in prezenta Mantuitorului.

Tot in aceasta intersectie dintre firea cazuta si invitatia la sfintenie care ni se face, iese la iveala si unul din multele noastre minusuri ca si crestini: faptul ca suntem paziti de jandarmi ca sa mentinem disciplina si respectul reciproc. Oamenii din afara Bisericii se asteapta sa vada la noi blandete si rabdare mai mult decat dau ei dovada in viata de zi cu zi. Insusi Mantuitorul Hristos ne spune: "Caci zic voua: Ca de nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decata carturarilor si a fariseilor, nu veti intra in imparatia cerurilor." (Ev. Matei 5:20)

Si cum sa nu ne arate cu degetul cei care cauta sa denigreze Biserica, cand este nevoie sa fim paziti la fiecare praznic, ca sa nu dam dovada de cearta si dezordine, atunci cand asteptam sarutarea sfintelor moaste sau capatatul aghiazmei mari?! Din pricina patimilor noastre suntem paziti de jandarmi, caci daca nu am fi suferit de nerabdare, de manie si de egoism, atunci nu ar mai fi fost nevoie sa ne pazeasca nimeni de nimic. Este trist sa vezi cum avem nevoie de paznici la sarbatori duhovnicesti, dar este inspre binele nostru sa constientizam bolile de care suferim, desi suntem parte din trupul Bisericii.

Tin minte ca odata am fost la sfintirea unei biserici, intr-o comuna din tara. M-am asezat frumos la randul de afara, pentru a putea ajunge la altar, si am inceput sa ma rog ca sa nu ii judec pe cei care o luau inainte pe lateralele usii de la intrarea in Biserica. Erau destui cei care nu aveau bun simt ca sa astepte in ordinea venirii. Apropiindu-ma de intrarea in Biserica, am inceput sa fiu inghiontit de la spate, lucru care ma deranja. Cand m-am intors sa vad cine era, a trebuit sa cobor destul de mult privirea ca sa realizez ca era doar o batranica mititica ce probabil isi terminase rezerva de rabdare. Cata inghionteala, pentru a castiga un mare nimic!

Totusi acolo, in mijlocul atator oameni agitati, dintre care unii se gandeau doar la ei insisi, se aflau si oameni care stiau care este adevaratul scop pentru care sunt acolo. Spre exemplu, doamna preoteasa, adica sotia preotului care slujea la biserica ce tocmai se sfintise, statea la rand ca toata lumea, fara sa considere ca are vreun privilegiu de a intra in altar, inaintea celorlalti oameni. Desi a fost invitata de cateva ori ca sa pofteasca in fata, dansa a refuzat discret, dand dovada exemplara de rabdare si modestie. Iata un om care stralucea in mijlocul celorlati oameni prin exemplul propriu. Iata un om care facea castig duhovnicesc dintr-un simplu stat la coada.

Tot asa, in orice imprejurare, fie ca este vorba de o mare sarbatoare sau de o imprejurare cotidiana, putem sa pierdem sau sa castigam duhovniceste, in functie de felul in care raspundem lui Dumnezeu si oamnenilor: Raspundem usor ca la Boxing Day cu  firea noastra inclinata spre salbaticie si lacomie sau ne straduim sa raspundem ca la Boboteaza, cu firea blanda, smerita si calda prin care Mantuitorul s-a aratat exemplu de urmat pentru toti oamenii?

Pentru mine Boboteaza e o sărbătoare specială, şi o aştept altfel decât celelalte sărbători din an. Botezul Domnului în Iordan împreună cu Naşterea Lui se sărbătoresc într-un cadru natural aparte, de parcă natura s-ar pregăti şi ea special să întâmpine aceste două mari praznice. Ce mă fascinează cel mai mult la această sărbătoare este apa. Nu ştiu cum am ajuns să-mi placă aşa de mult, că până şi lucrarea mea de licenţă de la Facultatea de Teologie a avut tema: "NATURA ŞI SEMNIFICAŢIA APEI. PERSPECTIVĂ TEOLOGICĂ ŞI ŞTIINŢIFICĂ".

Apa este elementul esenţial al vieţii pe pământ şi în tot universul. Apa stă la temelia întregii creaţii ca principiu fundamental. Apa dă viaţă, apa hrăneşte, apa curăţă, apa dizolvă, apa răceşte, apa încălzeşte, apa se evaporă, apa îngheaţă, apa sfinţeşte, apa luminează, apa e unită încă de la începutul creaţiei cu Duhul Sfânt.

Toate aspectele vieţii noastre sunt dominate în mod covârşitor de prezenţa apei, pentru că apa este cea care mereu înnoieşte, mereu pune “început bun” pentru ca in final să ne ducă către Cel fără de început.

Apa este prezentă în tot, de la cel mai mic pâna la cel mai mare, de la oceane pâna la cea mai mică celulă, de la oameni pâna la furnici, de la ierburi pâna la cei mai mari copaci, de la pietre pâna la zgârie nori. Apa este determinantă pentru climă şi pentru întreaga societate.

Toată economia lumii depinde de apă pâna la cel mai mic detaliu. Orice linie de producţie pentru orice se crează în lumea această are nevoie de apă. Fără apă n-am putea construi case, n-ar mai zbura avionele, n-ar mai circula maşinile, n-am mai avea curent electric, şi fără curent electric n-am avea nimic din ce este tehnologia astăzi. Structura chimică a apei şi felul în care ea se combină cu celelalte substanţe la diferite temperaturi şi presiuni o arată ca fiind lichidul universal, laitmotivul întregii creaţii, baza pe care s-a construit totul şi pe care exista astăzi totul.

Fără apă am trăi toţi în murdărie, am muri nesuportând necuraţia care ne-ar înconjura. Corpul uman este compus în mare parte din apă. Aproximativ 85% din creierul nostru, 80% din sânge şi 70% din muşchi noştii sunt apă. Fiecare celulă din corpul nostru are nevoie de apă pentru a trăi. Apa este un nutrient necesar implicat în toate funcţiile corpului.

Pe cât de simplă pare această substanţă pe atât de atipică este în comparaţie cu celelalte substanţe chimice. Caracteristicile ei fizico-chimice arată minunăţia creaţiei şi trimite cu gândul către un Creator, către un Dumnezeu iubitor care se-ngrijeşte întru toate de ale Sale. Martin Chaplin abordează structura chimică a apei pe site-ul său în mod ştiinţific ş foarte detaliat. Este fascinant ce veti găsi pe acest site... O moleculă de apă este de o complexitate incredibilă.

Nu întâmplător Biserica a ales ca substanţă de sfinţire, de împărtăşire a harului lui Dumnezeu chiar apa. Aspectele ştiinţifice şi teologice legate de apă se întretaie minunat şi creează de fapt imaginea completă asupra uneia dintre marile minuni ale lumii: apa.

Apa ca mediu de viaţă şi ca substanţă fără de care nimic nu poate exista trimite cu gândul la energiile necreate ale lui Dumnezeu care sunt prezente în toată creaţia, şi fără de care nimic n-ar avea viaţa sau ar exista.

Într-o lume din ce în ce mai secularizată şi în care argumentele ştiinţifice par la prima vedere mai credibile, abordarea apei din perspectivă ştiinţifică şi teologică poate deschide mintea noastră spre o înţelegere mult mai profundă a creaţiei şi a lucrării lui Dumnezeu în lume.

Botezarea Domnului nostru Iisus Hristos în Iordan de către Ioan este de fapt sfinţirea Iordanului. Datorită circuitului complex şi complet al apei prin natură Iordanul prin apele sale a sfinţit şi celelalte ape cu care s-a unit la suprafaţă, pe sub pământ, sau prin evaporare. Sfinţirea Iordanului a dus de fapt la sfinţirea întregii lumi: s-au sfinţit apele oceanelor, apele mărilor, ale râurilor, izvoarelor, lacurilor; s-a sfinţit pământul prin care trece şi se filtrează apa, s-a sfinţit cerul prin norii evaporaţi din mări şi oceane; s-au sfinţit plantele care au tras apă din pământ, s-au sfinţit animalele care au băut apă din mediu lor, s-au sfinţit oamenii care s-au atins de ape fiecare la casa lui.

Intrarea Domnului Hristos în Iordan este de fapt sfinţirea întregului univers, sfinţirea creaţiei.

Asta mă fascinează ! caracterul universal al sărbătorilor Bisericii, şi efecte globale ale harului lui Dumnezeu care porneşte din altar către oameni, din Biserici către lume.