Iata un gand care sperie pe multi, tinandu-i departe de a crede in cuvantul Scripturii si in glasul Bisericii. Daca Biserica interzice si condamna casatoria dintre rude pana la gradul 8, atunci cum este posibil ca neamul omenesc sa se fi inmultit fara sa fie vorba de incest la mijloc? A tolerat Dumnezeu incestul intre frati si veri odata cu Cain si toti urmasii lui Adam? Isi schimba Dumnezeu poruncile?

Pentru toate aceste intrebari vom face lumina in cele ce urmeaza, lasand sa vorbeasca pe rand istoria, medicina si logica.

Ce spune Biblia despre istoria casatoriilor intre rude:

Mai intai, problema "incestului" nu incepe de la Cain si sora sa, asa cum s-ar crede, ci porneste chiar de la primii oameni: Adam si Eva. Cum aceasta? Prin simplul fapt ca trupul Evei a fost facut din coasta lui Adam ^[1], si ca urmare, din punct de vedere al rudeniei de consangenitate, Adam si Eva erau mai apropiati decat un frate cu o sora, sau decat un tata cu o fiica. Sfantul Ioan Gura de Aur ne explica: "A îngăduit ca sora lui Adam să-i devină acestuia soţie; sau mai bine-zis, nu sora, ci fiica sa; sau poate nici fiica lui, ci ceva mai mult, însuşi trupul lui. Iar legătura lor a stabilit-o direct de la început, ca pe o stâncă, unindu-i într-un singur întreg. De aceea nici pe femeie n-a făcut-o dintr-o natură străină lui Adam, pentru ca acesta să nu se lege cu ea ca şi cu o străină, şi nici n-a oprit căsnicia la unirea lui Adam cu Eva, ca acesta să nu se despartă, datorită unirii lui cu o singură femeie, de restul neamului omenesc." ^[2]

Asadar, daca cel mai intalt grad de rudenie al neamului omenesc nu a fost un impediment pentru binecuvantarea casatoriei lui Adam cu Eva,  inseamna ca problema incestului nu este determinata de consangenitatea in sine, ci de cu totul altceva! Vom vedea mai tarziu despre ce anume este vorba, dar pana sa ajungem acolo tinem firul istoriei.

In Vechiul Testament aflam ca imediat dupa potop au mai ramas doar patru familii inrudite intre ele, prin care sa se poata regenera neamul omenesc pe mai departe: Noe cu sotia, si cei trei fii ai lui Noe cu sotiile lor. Asadar, din atare situatie este de la sine inteles ca singura cale admisa pentru inmultirea umanitatii a fost casatoria intre verisorii de gradul I, II si posibil casatoria unchilor cu nepoatele dupa frate/sora. Daca gradele de rudenie 3 si 4 ar fi cauzat vreo problema morala sau de alta natura in acele timpuri, atunci cu singuranta Dumnezeu ar fi putut lua o masura de preintampinare: spre exemplu crutarea a inca unei familii straine de cea a lui Noe, spre a se evita astfel casatoriile intre veri. Numai ca acolo unde nu este cazul, nici Dumnezeu nu intervine.

Cateva generatii mai tarziu, aflam ca patriarhul Avraam o avea pe Saara nu numai de sotie, ci si de sora vitrega: "Şi apoi, ea îmi este într'adevăr soră după tată, dar nu şi după mamă, şi mi-a devenit soţie." Facerea 20:12. Aceasta este singura marturie pe care o avem in privinta mariajului legitim dintre frate si sora, semn ca practicarea casatoriei intre frati s-a stins mult mai devreme decat casatoria intre verisori.

Mergand in urmatoarea generatie de patriarhi, vedem ca Isaac si-a luat de sotie pe Rebeca, cea care era "fata lui Batuel, fiul Milcăi, femeia lui Nahor, fratele lui Avraam". Tinand cont ca Isaac era fiul lui Avraam, inseamna ca Batuel era verisor de gradul I cu Isaac, iar Rebeca, fata lui Batuel, era nepoata lui Issac care intre timp ii devine sotie.

Nici cu generatia patriarhului Iacob nu stau lucrurile precum le intelegem noi astazi, drept marturie stand faptul ca Iacob, indemnat ^[3] sa-si ia de femeie pe una dintre fetele unchiului sau dupa mama, se casatoreste cu Rahela, verisoara lui de gradul I.^[4] Tot cu o verisoara de gradul I se casatoreste si Esau, fratele lui Iacob^[5].

Totusi, chiar daca astazi aceste grade de rudenie sunt opritoare intre ele de la taina casatoriei, Dumnezeu binecuvinteaza casatoriile patriarhilor Avraam, Isaac si Iacob, semn ca unirea dintre rude, incepand cu gradul 3 si 4, nu erau o problema existenta pentru acele generatii de oameni. Mai mult decat atat, casniciile celor 3 patriarhi sunt exemplu de binecuvantare rostita mirilor in cadrul tainei casatoriei: "Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra. ... Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe lacob şi pe toţi patriarhii."

Sa intelegem deci, ca lucrurile nu au stat intotdeauna asa cum le cunoastem astazi. Si totusi acum, lucrurile nu sunt la fel...

Dam cuvantul medicinei:

Medicina la zi spune ca exista urmari grave de pe urma casatoriilor intre rude. Sa enumeram doar cateva: ^[6]

- Afectarea sistemului nervos central (creierul şi măduva spinării), care duce la retardare mintală si oligofrenie;

- Toate organele şi sistemele genetice sunt supuse malformaţiei;

- Pericolul bolilor degenerative creşte cu cât este mai apropiată înrudirea;

- În cazul cosangvinării de gradul I, între frate cu soră sau părinte - copil, tot al 4-lea nou-născut este foarte grav bolnav.

Cum se intampla toate aceste urmari ne spune genetica, descoperindu-ne din tainele ereditatii.

"Ereditatea, mediul si destinul sunt factorii de căpetenie care configurează diferenţele persoanei omeneşti. Ereditatea ar fi repetiţia părintelui în fii. După cum se vede in mecanismul ereditatii, fiii repetă pe părinte numai cu oarecare aproximaţie. Aşa e firesc, de vreme ce copilul e o sinteză a celor doi părinţi, o sinteză a celor 4 bunici, a celor 8 străbunici, acelor 16 stră-străbunici ş.a.m.d. Adică: pe măsură ce creşte numărul ascendenţilor în progresie aritmetică, contribuţia lor în descendenţi scade în progresie geometrică. Grafic ar fi aşa:

Aşadar, în persoana noastră trăiesc mai multe generaţii şi un număr mare de inşi. Nu strică să ne luăm puţin pe urma lor; însă - potrivit înţelesului - deocamdată, în cadrele teoriei genetice.

Suportul de transmisie al eredităţii este gena, acea granulă infinitezimală de cromatină, din lanţul cromozomilor. Gena e un centru condensat de materie vie, având să conducă multiplicarea celulelor, obţinerea formei anatomice a organelor şi a sistemelor, ritmul fiziologic, armonizarea şi sincronizarea funcţională cu organismele vecine din competenţa altor gene, precum şi durata acestora. Genea trebuie să ştie şi să facă: arhitectură, anatomie, calculul rezistenţelor, chimie, fiziologie, apărare activă, apărare preventivă, armonie muzicală, cutii de rezonanţă, armonizare istorică, previziune si multe altele.

Stiind ca suntem o sinteza a parintilor este important faptul că fiecare din cei doi părinţi ai noştri ne dau o serie completă de gene, înlănţuite împreună. Astfel, în fiecare celulă, noi avem două feluri de gene, fiecare complete în ele însele, după se vede in continuare:

Prin urmare noi suntem dubli în ce priveşte genele noastre. Fiecare din cele două lanţuri de gene conţine tot materialul necesar pentru formarea unui individ, fapt care are foarte stranii consecinţe. Mama ne dă tot materialul (în gene) pentru producerea unui individ de un anumit tip; tata, pe de altă parte, ne dă tot materialul pentru producerea altui individ, de alt tip. în acest chip, noi începem viaţa ca fiinţe duble. Fiecare suntem, într-un anumit sens două persoane, destul de legate împreună în întregime, deşi în anumite privinţe, legăturile nu sunt chiar complete. Această dublă natură a sarcinii noastre ereditare are o mulţime de urmări asupra vieţii...

Acum, un fapt de o extremă importanţă practică: deşi cei doi membri ai unei anumite gene au de a îndeplini unul şi acelaşi lucru,totuşi ei se deosebesc în felul lor de a-l face. Gena care vine de la tată tinde să producă o anumită culoare a ochiului, în vreme ce gena de la mamă tinde să producă o altă culoare. Tot asa, la modul simplist vorbind, gena de la tată produce un creier sărac şi astfel un individ stupid; gena de la mamă un creier superior şi, astfel, un individ înzestrat cu inteligenta sanatoasa. O genă poate produce ceea ce e bun şi sănătos; cealaltă, ceva ce e bolnav şi infirm. Aici vedem cat de buna este rânduială firii de a avea doi părinţi, adică avantajul de a fi dubli.

De pildă o genă de la tată poate fi defectuoasă; dacă ea ar fi singura genă care ar conduce lucrul, copilul ar fi infim în funcţiunea aceea; deci ar fi un idiot sau un debil mintal. Se poate însă întâmpla, ca gena corespunzătoare, din aceeaşi pereche, care vine de la mamă, să fie normală; atunci această genă normală, ea singură, preia întreaga sarcină, aşa încât copilul e normal; el nu e idiot, nici înapoiat mintal. In chipul acesta, defectuozitatea unei singure gene din pereche, nu are urmări rele, sau dacă are, le are aşa de mici încât nu pot fi observate. Activitatea genelor în dublu este o măsură de asigurare; individul are două şanse - în loc de una - de a-şi dezvolta în mod normal fiecare din funcţiunile sale. Numai atunci când genele din cele două lanţuri, nimerite în pereche, sunt defective- adică atât cea de la mamă cât şi cea de la tată - numai atunci funcţiunea respectivă a urmaşului e şi ea defectivă şi, ca urmare, copilul e pe rând, fie lipsit de pigmentaţia pielii, sau a ochiului, fie stupid, fie leneş, fie înapoiat mintal, sau ceva asemănător.

Acum, cateva lucruri lamuritoare: Gena normală, care formează organul şi-i conduce funcţia în condiţii normale, a fost numită genă dominantă; iar gena defectuoasă,a cărei funcţiune nu se mai manifestă, a fost numită gena recesivă. Gena care  este raspunzatoare de creşterea creierul, prin care se mijloceşte funcţia inteligenţei, e o gena dominantă; iar aceea care împiedică cresterea si functionarea normala, deci aceea care produce prostia, e o genă recesivă."⁷

Să înşirăm cazuri de ilustrare concretă, cum se lucrează ereditatea: "Presupunem un tată slăbănog la minte, cu amândouă genele privitoare la inteligenţă recesive, şi o mamă inteligentă, cu ambele gene normale. In conformitate cu legile probabilităţii de la baza mecanismului eredităţii, copiii vor fi hibrizi, adică vor prezenta o genă dominantă şi alta recesivă. Cum însă caracterele genei recesive nu se manifestă decât atunci când ambele gene sunt recesive, dar nu şi atunci când cealaltă e dominantă, înseamnă că gena dominantă îşi manifestă singură acţiunea. Copiii, rezultaţi din atari părinţi, vor avea inteligenţă normală ca şi mama, atât numai că ei poartă cu ei, în mod latent şi germenul slăbănogiei, care - cum vom vedea îndată - poate să apară în urmaşii lor. Figura urmatoare ilustrează cazul:

Presupunem acum că un atare copil, cu o genă recesivă moştenire, se face mare şi se căsătoreşte cu o parteneră care are două gene recesive. Potrivit legilor probabilităţii, jumătate din urmaşi vor avea ambele gene recesive, şi, deci, vor fi proşti; cealaltă jumătate vor avea numai o singură genă recesivă şi astfel vor fi deştepţi.

Presupunem acum că un urmaş din primul caz, cu o singură genă recesivă, se căsătoreşte cu o parteneră (partener), care, la fel, are tot o singură genă recesivă. Intrucât defecţiunile nu se manifestă, amândoi părinţii sunt normali, adică inteligenţi sau sănătoşi fizic, etc; atât numai că amândoi poartă sâmburele stricăciunii în structura lor genetică. In conformitate cu legile probabilităţii, ale cazului când aruncăm doi bani deodată, vom avea 4 permutări şi 3 combinări. Cei doi bani pot cădea - cum am văzut - număr-număr, număr-coroană,coroană-număr şi coroană-coroană, adică 4 posibilităţi de aranjare, sau 4 permutări. Intrucât ordinea nu importă, ci numai faptul dacă un element e cel puţin diferit, cele 4 permutări pot fi reduse la următoarele 3 combinări: odată număr-număr, de 2 ori număr-coroană sau invers, şi odată coroană-coroană.

Avem astfel un copil (a) complet normal şi în aparenţă şi în fond, adică cu amândouă genele dominante; un alt copil (b) idiot,cu ambele gene recesive, deci fără putinţă de tămăduire; şi doi copii(c,d) cu câte o genă recesivă şi alta dominantă, în aparenţă normali, ca şi primul copil, dar în fond numai pe jumătate sănătoşi, şi care, la un recurs, adică în căsătorie, pot pierde, dând 25% din urmaşi pe dea-ntregul stupizi, atât în aparenţă cât şi în fond...Presupunem că individul b, din schema de adineauri, se căsătoreşte cu un partener cu ambele gene corespunzătoare normale, dar având o altă pereche complet recesivă. Urmaşii acestor doi părinţi,unul defectiv într-o privinţă, altul defectiv în altă privinţă, vor purta în ei sâmburii ambelor defecte, dar altfel, în manifestările lor, vor fi normali în amândouă privinţele..."⁸

Figura urmatoare ilustrează cazul:

Doi părinţi idioţi, cu ambele gene ale inteligenţei recesive, nu pot avea decât toţi copiii idioţi - ceea ce, în conformitate cu aceleaşi legi ale probabilităţii, e perfect natural. Un ban ale cărui amândouă feţesunt leu, nu poate cădea decât leu, şi niciodată coroană...

Figura urmatoare ilustreaza cazul:

Inapoi in istorie

Cu toate cunostintele medicinei de astazi, genetica nu mai poate studia direct ceva esential in privinta consangvinitatii, asa ca ne intoarcem in timp, de unde ramasem. Primele generatii de oameni nu au fost in starea pe care o cunoastem astazi. Ca lucrurile au stat altfel, reiese usor din genealogiile lor:

De la Adam ⁹ si pana la Noe oamenii au trait in medie cam 900 de ani ¹⁰, iar dupa Potop, durata de viata incepe sa scada semnificativ, de la o generatie la alta, pana ajungem la durata medie pe care o stim astazi:

Sem a trait 600 de ani ¹¹ (Fc. 11: 10-11),  Cainan a trait 460 de ani ¹², Ragav  a trait 339 de ani ¹³, Nahor a trait 204 ani ¹⁴, Avraam a trait 175 de ani ¹⁵, si iata ca tinand firul istoriei ajungem la Iosif care a trait 110 ani ¹⁶ (Fc. 50: 22), adica foarte aproape de cat traiesc oamenii astazi, si foarte departe de cat traiau oamenii inainte de Potop. Drept urmare la toate acestea, bine a a concluzionat Pr. Seraphim Rose: "E vădit deci că omenirea era cu totul altfel decât aşa cum o cunoaştem astăzi, chiar şi trupeşte".

Ce inseamna defapt aceasta scadere a duratei de viata atat de drastica, de la inceput si pana astazi? Lucrul acesta arata ca longevitatea mare a primilor oameni, a fost determinata in mare parte de calitatea materialului genetic aflat aproape de perfectiune, si de care acestia se bucurau din plin. Sa nu uitam ca Dumnezeu facuse lucrurile "bune foarte"¹⁷, si ca apoi a intrat pacatul in ecuatia timpului, a trupului, a sufletului si a mediului. Daca longevitatea extrem de mare nu ar fi fost determinata de aceste cauze, atunci sa ne gandim cum ar fi trait primele generatii de oameni atat de mult, daca nu ar fi avut un metabolism exemplar, daca nu ar fi avut o zestre genetica net superioara celei de astazi, care sa ii fereasca de boli ereditare, si daca mediul inconjurator nu ar fi fost atat de ostil ca astazi?

Asadar, daca nu existau mutatii genetice daunatoare, boli in general, si mai ales boli cu transmitere ereditara, inseamna ca nu exista niciun pericol ereditar determinat de casatoria intre frati si verisori. Biologul si geneticianul A. E. Wilder-Smith confirma: "Pe vremea lui Cain, căsătoria cu una dintre multele sale surori nu ar fi constituit nici o dificultate din punct de vedere genetic, neexistând decât o mică sau chiar nici o deteriorare a zestrei genetice de care să se teamă vreuna dintre părţi".

Odata cu trecerea timpului insa, vedem cum durata de viata a oamenilor scade aproape la cea cunoscuta astazi,  semn clar al degenerarii cauzate de pacat, atat in firea umana, cat si in mediul ce ne inconjoara. Drept urmare, la un moment dat, efectele negative ale deteriorarii genetice au devenit prea mari in cazul casatoriei intre rude (consangvinizarii). Ce a urmat, aflam in continuare...

doamne ajuta...

 Toate acestea adunate într-o sală x  , pentru un singur om …Acum nimic altceva nu mai contează. Tinerii au venit aici cu o săptămâna mai devreme, pentru a cumpăra bilete în primele rânduri  la cel mai  unearthly concert al anului.  Poze cu cântăreţul preferat, albume free , tricouri semnate, tatuaje free-hand cu nick name-ul artistului … În final o avalanşă de autografe îşi  face simţită prezenţa. De-a lungul timpului am strâns şi eu autografe de la diferite vedete, scriitori sau actori, însă niciunul nu mi-a atras în mod deosebit atenţia. "Cu dragoste / cu drag" sunt doar expresii pe care le întâlneşti oriunde, oricând... în fiecare zi a vieţii probabil.  Şi totuşi, de ce ne îngrămădim la autografe ca la o fabrică de pâine caldă? De ce am ajuns să venerăm o persoană ajungând până la extreme chiar? Am întâlnit oameni care mi-au mărturisit că au leşinat atunci când au văzut starul preferat urcând pe scenă. Întradevăr, tânărul de azi vrea să îşi formeze o identitate; are nevoie de un model în viaţă după care să se ghideze neîncetat, un model renăscut prin mass media, un model premeditat al contemporaneităţii. Toate modelele de la TV vor să îţi formezi identitatea după puzzle-ul impus de Ele.  Însă,  la un moment dat, îţi doreşti să schimbi TU piesele. O dorinţă arzătoare de a le aşeza altfel , domneşte acum în interiorul tău.   Le vei schimba?

Ora 14:30. Faimă. Lumini. Zgomot

Unele cuvinte ascund un sens mirific. Spuse din inimă, ele pătrund până în străfundul sufletului astfel încât ele nicicând nu vor putea fi date uitării.  Altele în schimb, sunt spuse în grabă sau scrise pe hârtie, pline de perplexitate şi dezinteres. Devenim cu sau fără ştiinţă, victime ai acestui cerc himeric.  Un cerc plin de modele false, un cerc  care pare la început cât mai roz, la sfârşit  rămânând doar negreala din acesta. Căutăm lumină printre aşa zisele modele, printre idolii formaţi chiar de noi înşine. Căutăm defapt lumina în întuneric, bucuria în tristeţe şi în amărăciune, sau cum spunea cineva:  "libertatea în robire" …  Cautăm acum în beznă lumina cea adevărată. Ne hrănim sufletele în această obscuritate negăsind ceea ce vrem să descoperim cu adevărat. Simţim un gol adânc înăuntrul  nostru şi începem să căutăm acel  ,, ceva " cu care să umplem pustiul nemărginit din suflet.  Căutăm de fapt firea de început a omului, cea făcută din Dragoste pentru Dragoste, din Cuvânt pentru Cuvânt , din Lumină pentru Lumină…

Ora 18:00. Faimă. Lumini. Zgomot

O  Persoană stă in culise şi aşteaptă să intre pe scenă. De nenumărate ori a stat lângă cel care acum este înconjurat de nenumăraţi fani, însă nimeni nu L-a putut observa … Prea multă agitaţie, prea multă turbulenţă, prea multă nelinişte şi  prea mult zbucium.  Stă şi aşteaptă ca în fiecare dintre noi să se nască dorinţa de a-L descoperi, de a-L afla. Aşteaptă să se nască în ieslea dinlăuntrul sufletului secătuit şi gol.  Aşteaptă să intre pe scena tainică din interiorul tău. El nu îţi lasă scris pe o hârtie  versuri sau mesaje  gen with love , însă îţi imprimă pe ventriculul inimii Autograful tăcerii … Cu smerenie subliniază fiecare cuvânt, cu supunere şi răbdare aşează semnele de punctuaţie, cu dragoste încinsă şi cu dor negrăit semnează apoi la final: "Al tău Prieten". Îi dă sendcătre cămară dinlăuntrul tău…

Ora 23:30. Faimă. Lumini. Zgomot.

Toate acestea s-au sfârşit. Din nou ai un new message. Caută-l în "inbox-ul inimii ”. Sigur îl vei găsi …

DOAMNE AJUTA...

 Astăzi începe Postul Crăciunului, perioada de pregătire înaintea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Un prieten îmi spunea ieri: "ce bine că începe postul, se mai odihnesc şi dinţii mei şi stomacul meu". Iar eu l-am completat zicând "se mai odihneşte şi sufletul tău". Înainte de a pleca în acest drum este foarte important să ştim care e destinaţia şi care este scopul postului pe o perioadă aşa de îndelungată.

Tot ce s-a întâmplat în legătură cu naşterea Domnului a fost miraculos, şi greu de crezut, dar în acelaşi timp foarte adevărat. Mai departe voi înşirui toate lucrurile neobişnuite legate de acest mare eveniment al omenirii:

Postul Craciunului nu trebuie falsificat

Mareste imaginea.

Postul Craciunului este unul dintre cele patru posturi de mai multe zile din timpul anului bisericesc. Este primul post din anul bisericesc si ultimul din anul civil. Postul Craciunului incepe cu ziua de 15 noiembrie si tine pana pe 24 decembrie inclusiv. Lasata Secului are loc pe 14 noiembrie, insa, daca aceasta zi cade miercuri sau vineri, atunci se lasa sec pe 13 noiembrie.

Durata Postului Craciunului a fost stabilita in anul 1166, la Sinodul de la Constantinopol, tinut sub presedintia patriarhului Luca Hrisoveghi. Facem precizarea ca la inceput, nu toti crestinii posteau in acelasi mod si acelasi numar de zile - unii tineau un post aspru, altii mai usor, iar unele persoane posteau numai sapte zile, in vreme ce altii sase saptamani.

Postul Craciunului nu trebuie falsificat

Cand vezi ca oamenii sunt preocupati in a gasi cat mai multe retete de post, e semn ca omul nu mai vede din el decat trupul. Uitam ca suntem chemati sa postim nu numai de bucate, ci si de pacate. Exista mai multa preocupare pentru indelunga pregatire a mancarurilor, decat pentru stergerea din inima a cuvintelor si faptelor care ne-au tulburat.

Nu e nimic rau in a-i impartasi aproapelui o reteta de post, dupa cum nu este rau sa mananci. Insa, atunci cand la finalul postului ramai doar cu o reteta de post, denota ca avem un suflet mort in aceasta viata.

Postul Craciunului nu are menirea de a face din noi bucatari, ci de a ne curati de patimi. Nu mi-a fost dat sa aud ca in cadrul unei predici sa se rosteasca o reteta de post. Sigur, nici nu-mi doresc, caci nu stau de vorba cu Dumnezeu ca sa fiu inspirat in a gasi cel mai potrivit mod de a aseza o leguma langa alta. Stau de vorba cu El, ca sa ajung la asemanarea cu El. Iar daca patima a fost definita ca un atasament "irational” fata de trup, postul are rolul de a elibera trupul de sclavia patimilor.

Sa retinem: trupul prospera doar in masura in care sufletul slabeste si sufletul prospera in masura in care trupul slabeste. Postul restaureaza aici si acum starea in care se afla Adam inainte de caderea in pacat: era vegetarian si nu era rob nevoilor trupului.

A nu manca mult, dar a ravni mancaruri rafinate, e semn ca firea omului e imbolnavita. In acest caz, Avva Dorotei marturiseste: "Cand un asemenea gurmand mananca ceva ce-i place, e pana intr-atat de stapanit de placerea sa, incat o tine mult timp in gura, o plimba incoace si incolo si n-o inghite decat cu greu, din pricina placerii pe care o incearca."

Dar nu doar prin restrangerea cantitativa a hranei si prin abtinerea de la anumite categorii de alimente se obtine tamaduirea firii omenesti. Caci nu este nici un castig sa stim ca unii au postit saptamani intregi, dar au refuzat sa-si imbratiseze si sa le vorbeasca semenilor cu care s-au certat.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca nu trebuie sa savarsim postul cu mainile goale: "Cand cineva iti va zice: "Eu am tinut tot postul”, raspunde-i: "Eu aveam un dusman si m-am impacat cu el, obisnuiam sa barfesc si m-am oprit.”

Randuieli liturgice specifice in Postul Craciunului

In timpul Postului Craciunului, incepand cu data de 21 noiembrie, se introduc in cadrul slujbei Utreniei, Catavasiile Nasterii Domnului, care se canta pana in data de 30 decembrie inclusiv. In aceasta perioada a Postului Craciunului, la Ceasuri si Pavecernita nu sunt cantate stihirile si nici troparele, ci toate sunt rostite. Daca ajunulCraciunului cade sambata sau dumnica, slujba Ceasurilor Imparatesti se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind aliturgica. De asemenea, daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri se va oficia in aceasta zi Liturghia Santului Vasile cel Mare, urmand ca in ziua praznicului sa se savarseasca Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va fi sambata sau dumnica, in ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua Craciunului - Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia....

doamne ajuta..

Astazi Biserica il praznuieste pe Sfantul Ioan Gura de Aur, luminătorul şi dascălul lumii, stîlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei si ploaia duhovniceasca care sa aduca viata in pustia inimilor noastre. Sa luam aminte:

Sunt lucruri bune, lucruri rele - şi lucruri de mijloc - şi printre acestea din urmă, unele par mulţimii că-s bune sau rele, fără să fie. Dar li se zice aşa şi sunt luate aşa. Ca să fiu înţeles mai bine în ceea ce vreau să zic, mă voi sluji de pilde.

Sărăcia, în ochii celor mai mulţi, trece drept un rău şi dimpotrivă, ea nu-i. Dacă cel sărac e veghetor şi înţelept, sărăcia lui poate chiar ucide tot răul.

Dimpotrivă, bogăţia este ţinută, de obicei, drept un bine – şi ea nu-i îndeobşte, dacă nu-i folosită cum trebuie. Dacă bogăţia ar fi un bine în chip neclintit, cei ce o au ar trebui să fie nişte oameni de bine; dacă bogaţii nu sunt toţi virtuoşi, ci numai cei care-şi folosesc bine bogăţia, este limpede că bogăţia nu-i un bine într-un chip neclintit şi nici prin ea însăşi, ci că-i pusă la îndemâna oamenilor, ca o unealtă a virtuţii. Dacă, la rându-i, sărăcia ar fi un rău, toţi săracii ar fi răi.

Dar cum mulţi din ei au cucerit cerul, se dovedeşte că sărăcia nu-i un rău. Dar mulţi se ridică împotriva lui Dumnezeu, din pricina sărăciei lor. Aceasta nu-i însă din pricina sărăciei, ci din aceea a propriei lor nebunii şi a slăbiciunii lor în duh. Dovada ne-o dă preafericitul Iov. Se afla în cea de pe urmă sărăcie, în fundul prăpastiei mizeriei -  şi   cu   toate  acestea  n-a   ridicat   cuvânt   asupra   lui Dumnezeu, ci necontenit îi mulţumea, zicând: “Domnul a dat, Domnul a luat, întâmplatu-s-a cum a plăcut Domnului, binecuvântat fie numele lui în vecii vecilor”.

Iar unii devenit-au   hrăpitori   şi   lacomi   prin   bogăţie.   Nu  prin bogăţie, ci prin a lor nebunie. Tot Iov aduce dovadă şi aici. Bogat cum era, nu numai că nu râvnea lucrul altuia, dar dăruia din al său, iar străinilor găzduire le dădea: “Casa mea – zicea el – deschisă-i oricărui străin care vine”. Avraam, care, aşişderea era foarte bogat, cheltuia totul pentru trecători. Nici unul, nici altul nu ajunseră hrăpăreţi prin bogăţie, cum nici Iov şi Lazăr nu ridicară cuvânt de ocară asupra lui Dumnezeu, din pricina sărăciei. Amândoi, cu toate că nici măcar hrana trebuitoare n-aveau, se arătară de-o strălucire atât de curată, încât Dumnezeu, cel ce cunoaşte aşa de bine gândurile cele tăinuite, mărturie a dat celui dintâi, iar celălalt fu răpit din lumea aceasta în alai de îngeri, având parte de fericirea veşnică.

Asupra bolii vom face aceleaşi însemnări. Dacă ea ar fi un rău, cei ce-o sufere ar trebui, numaidecât, să fie răi. Aşa, Timotei ar fi trebuit să fie râu, el, care avea o suferinţă aşa de grea. “Gustă – îi zicea Pavel – puţin vin din pricina pântecelui tău, şi-a suferinţelor tale cele dese”. Pentru aceasta Timotei n-a fost rău. Departe de aceasta, vrednicia cu care şi-a dus neputinţa i-a prilejuit o răsplată încă mai mare.

Aşadar, boala nu-i un rău întotdeauna. A mai fost un prooroc ai cărui ochi fuseseră atinşi de un rău de care nu se putea tămădui. Dar acesta nu l-a făcut rău. El proorocea, dezvăluia viitorul, iar neputinţa lui nu-l împiedica de loc să fie plin de virtute.

Dimpotrivă, sănătatea nu-i totdeauna numaidecât un bine. Nu-i un bine, când nu ne folosim cu onestitate de ea. Când ne slujim de ea pentru un scop ticălos sau pentru a o petrece în trândăvie, – căci şi trândăvia vinovată este. Pavel a zis: “Cel ce nu vrea să muncească, mâncare să nu aibă”.

Iată lucruri bune, rele sau mijlocii, după folosinţa pe care le-o dăm. Aşa că, la ce bun să vorbim de sănătate şi de boală, de bogăţie şi de sărăcie? Ceea ce chiar, în ochii celor mulţi, este binele cel mai mare, viaţa, şi ceea ce e culmea răului, moartea, nu sunt nici un bine nici un rău în chip neclintit. Şi ele încă, sunt lucruri bune, rele sau mijlocii după duhul oamenilor.

Ce vom zice? Viaţa e un bine, dacă o folosim cum se cuvine. De-o folosim spre a păcătui şi-a răpi, nu poate fi un bine. Şi la întâmplarea aceasta, moartea se arată a fi bună de râvnit. Pe de altă parte, moartea, care după părerea celor mulţi, este aceea de care trebuie mai cu seamă a fugi, poate fi obârşie a multe lucruri bune, când are o pricină cinstită. Dovada ne-o dau mucenicii, pe care moartea i-a făcut cei mai fericiţi dintre oameni.

(Sfantul Ioan Gura de Aur)...doamne ajuta..

Vă recomand cu mare bucurie să vedeţi emisiunea "Profesioniştii" în care a fost invitată Oana Pellea, fiica marelui actor român. O persoană deosebită, un om care recent l-a cunoscut pe Dumnezeu şi care vorbeşte aşa de frumos despre viaţă, despre moarte, despre succes, despre carieră, încât fiecare frază rostită pare un sfat al unui bătrân înţelept.

Vă încurajez să citiţi şi cartea ei: "Oana Pellea. Jurnal 2003-2009". Eu n-am citit-o dar după ce am văzut emisiunea aseară, am de gând s-o cumpăr chiar astăzi.

Pe mine personal m-a fascinat delicateţea şi felul profund în care ea simte şi trăieşte viaţa. E un model de urmat, pentru tinerii care astăzi zic că nu mai au modele.

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

25. Și, iată!, un învățător al Legii, s-a ridicat ca să-L ispitească pe El [și] a spus: „Învățătorule, ce să fac [pentru ca] să moștenesc viața veșnică ?

26. Iar [Iisus] a spus către el: „În Lege ce a fost scris? Cum citești ?”

27. Și el a răspuns zicând: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și în tot sufletul tău și în toată puterea ta și în toată mintea/înțelegerea ta, și pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

28. Și El i-a spus: „Adevărat ai răspuns! Fă aceasta și vei fi viu”.

29. Dar el dorind [ca] să se îndreptățească pe sine, a spus către Iisus: „Și cine este aproapele meu?”.

30. [Și] Iisus a răspuns [și] a zis: „Un om cobora de la Ierusalim în Ierihon și a căzut [între] tâlhari/jefuitori, care [l-au] și dezbrăcat pe el, și răni i-au făcut, [după care] au plecat și l-au lăsat pe jumătate mort .

31. Și, din întâmplare, un preot a coborât pe acea cale și văzând-l a trecut de partea cealaltă a drumului !

32. Și, la fel, și un levit a coborât prin locul [acela] și văzându-l a trecut de partea cealaltă a drumului .

33. Dar un samaritean, călătorind [pe aceeași cale], ajungând la el și văzându-l, i s-a făcut milă [de acesta]

34. și venind i-a legat rănile lui [și] a turnat ulei și vin [pe ele]. Și punându-l pe el pe animalul său, l-a dus pe el într-un han [pandohion] și a avut grijă de el.

35. Iar în a doua zi a scos și a dat doi dinari hangiului și i-a spus: Ai grijă de el și ce cheltui în plus, eu, întru/la reîntoarcerea mea, îți voi răsplăti ție.

36. Cine dintre cei trei ți se pare ție a fi aproapele celui căzut între tâlhari?”

37. Și el a spus: „Cel care a făcut milă cu el”. Și i-a spus lui Iisus: „Mergi și fă și tu asemenea/la fel ”.

Iubiți frați și surori întru Domnul,

problema aproapelui și cea a milei față de el ne vizează în mod permanent, pentru că moștenirea vieții veșnice fericite sau a Împărăției lui Dumnezeu e problema continuă a tuturor generațiilor de creștini ortodocși, care caută, în mod zilnic, să se pătrundă de tot ceea ce trăiesc și să pătrundă sensul a ceea ce trăiesc.

Și Evanghelia de față, cu parabola ei foarte expresivă, tulburătoare, care pornește însă nu de la o întrebare de conștiință ci de la un gest de bădărănie sufletească a unui învățător al Legii, ne spune că aproapele nostru e străinul de lângă noi, față de care trebuie să ne comportăm cu simțămintele de conștiință ale inimii.

Pentru că esența mesajului evanghelic al acestei duminici se află în modul de a se manifesta al samariteanului, care nu trece de cealaltă parte a drumului, atunci când îl vede pe străinul…pe jumătate mort, ci i se face milă de el (v. 33), se umple de milă, e mișcat spre milă, mișcare interioară din care reies toate faptele de mare noblețe ale păgânului samaritean.

Fără doar și poate, Hristos Dumnezeu, prin tot modul de a construi parabola, dinamitează buna încredere în el a învățătorului de Lege, învățător care îl numește Didascalos pe Hristos, dar nu la modul profund…

Cu alte cuvinte, nomicosul/învățătorul Legii inițiază discuția ca de la învățător la învățător, unul al Legii iar Celălalt părut nou, recent, în fața Căruia vrea să aibă dreptate, adică să aibă ultimul cuvânt de spus.

Însă Cel vechi și nou în același timp, Hristos Dumnezeu, vorbește despre nesimțirea preotului și a levitului (corelativul diaconului de astăzi) dar îl laudă și se identifică cu samariteanul, cu străinul, cu cel de alt neam, cu păgânul, care e desemnat drept autenticul credincios, care nu se raportează la litera unei legi ci la…nevoile omului din fața lui.

Privit dintr-o perspectivă social-religioasă, chiar politică, în această situație Domnul pare un liberal, un om care nu își iubește neamul, care necinstește profund Legea și o distorsionează, pentru că evreul autentic nu trebuia să aibă relații atât de profunde cu păgânii.

Și prin faptul că Domnul îi vorbește la modul admirativ despre samaritean și maximalizează faptele lui în detrimentul credinței sale, putea fi acuzat, foarte ușor, de tendințe sincretiste, relativiste și de uzurparea încrederii în orânduirea ierarhică a preoției lui Israel, dacă, în mod paradoxal, nici preotul și nici levitul/diaconul nu avuseseră milă față de un muribund.

Întrebarea care ne răsare în inimă, imediat, în mod evident, e următoarea: Cum de i-a făcut viața cu Dumnezeu pe preoții lui Israel atât de insensibili, de nu mai puteau simți ce e uman să facă în fața unui muribund?

Și, pentru că palma dată învățătorului de Lege, este o palmă și pentru conștiința noastră, ne punem aceeași întrebare…dureroasă: Cum de ierarhia Bisericii Ortodoxe a ajuns atât de secătuită de dragoste și de umilință, când se bucură de atâta dragoste, sfințenie și milă în fiecare clipă, slujind la Masa Stăpânului?

Și când Domnul a inclus această întrebare în gesturile samariteanului ne-a atenționat asupra faptului, că putem uita esențialul, adică marele privilegiu al intimității, al vieții cu Dumnezeu, pe care îl presupune viața preoțească…pentru traiul de pe urma slujirii la altar.

Și când nu-L mai vezi pe Dumnezeu din cauza banilor și a lucrurilor primite de la credincioși și din cauza laudelor pentru demnitatea ta ierarhică în Biserică, de aceea începi să vezi distorsionat lucrurile, în mod fals, considerându-i credincioși pe cei lingușitori și nedrepți pe cei care nu îți ridică osanale.

Însă adevărata laudă pentru un diacon, un preot sau un ierarh nu vine din aceea că sunt într-o demnitate bisericească și sunt înveșmântați cu harul preoției și cu toate drepturile aferente, pentru că pe acestea, fiecare dintre noi, nu le primim după merit, ci ca dar de la Dumnezeu, ci adevărata laudă vine din faptele noastre, adică din manifestarea vie, energică și cu multă subtilitate a credinței noastre.

Din acest motiv, gestul Domnului de a vedea interiorul samariteanului, mila lui față de muribund și manifestarea cu multă atenție și omenie față de acesta, nu a însemnat relativizarea dreptei credințe a Legii, pentru că Domnul nu a invocat superioritatea credinței samariteanului față de credința preotului și a levitului, ci a subliniat faptul că realitatea interioară a dreptei credințe a Legii, a cărei esență e iubirea de Dumnezeu și de aproapele, reafirmată și de nomicos, nu s-a regăsit la cei care aveau dreaptă credință.

Adică pericolul maxim, ieri și azi, e acela, ca în ciuda faptului că ai dreaptă credință, că ești în Biserica Ortodoxă, în Biserica lui Dumnezeu…să simți însă și să te manifești ca un păgân, ca un huligan, ca un impostor, ca un prost crescut.

După cum, spre umilirea noastră, poți găsi un hindus mai ascet decât noi, un protestant mai patrolog decât noi și mai iubitor de Scriptură decât noi sau un catolic mai milostiv decât noi, deși ei sunt ori păgâni, ori eretici și pe ei îi disprețuim.

Da, Domnul extinde atenția credinciosului ortodox față de toți oamenii și ne învață să ne asumăm toate problemele oamenilor.

De aceea problemele creștinului ortodox sunt globalizante nu doar naționaliste, fără ca asta să însemne că am relativiza specificul fiecărui om sau al fiecărei nații în parte în acest compendiu de daruri personale al umanității.

Însă cum, pe fiecare zi, îi cinstim prin slujbă pe Sfinți din diverse locuri ale lumii asta ne arată că Biserica Ortodoxă a tradus în cult și în modul de a se raporta la oameni, neamuri și la întreaga umanitate un mod personalist-integrator a fiecărei persoane, a fiecărei etnii și a tuturor la un loc în Biserica lui Dumnezeu.

Dar accentul personalist și universalist al preocupărilor noastre personale și eclesiale, ne atenționază Stăpânul și Domnul nostru, nu trebuie să vizeze învățătura de credință ruptă de relația ei intrinsecă cu omul real, cu omul așa cum îl găsim în mediul în care trăiește.

Pentru că, pe de o parte, trebuie să ne trăim credința cu frică și cu cutremur, ca pe cea care ne fundamentează relația vie, energetică/harică cu Dumnezeu dar, pe de altă parte, trebuie să ne manifestăm față de oameni nu în mod forțat, nu pentru că așa spune în Evanghelie sau așa ne-a spus duhovnicul nostru, ci raportându-ne de fiecare dată la oameni, nu cu cuvinte și gesturi prestabilite, învățate pe de rost…ci după manifestarea conștiinței și a simțămintelor inimii față de cel din fața noastră.

Iar când Domnul îl laudă pe samaritean, îl laudă tocmai pentru aceasta: pentru că s-a manifestat uman fiindcă așa a simțit să se manifeste. Adică s-a manifestat uman pentru că era om sensibil, și nu s-a manifestat pentru că ar fi fost preot și, ca preot, dă bine să dai un 5 lei fiecărui cerșetor.

Fiindcă Domnul ne spune, în v. 27, că iubirea iese din toată inima, atunci când credința ne-a umplut de dragostea de Dumnezeu și de aproapele.

Și când avem o inimă ortodoxă pentru că trăim ortodox în taina inimii noastre cu Dumnezeu și în relație cu aproapele nostru, adică cu tot omul, atunci poruncile milosteniei trupești și sufletești, așa cum le găsim în cărțile noastre de rugăciuni, nu mai sunt doar niște fraze…ci esența inimii noastre, modul în care inima noastră gândește și se manifestă.

Și tocmai de aceea credința sau iubirea noastră sunt doar frazeologice, cuvinte ca să îți ia ochii, atunci când viața ortodoxă nu e văzută ca viața deplin umană și ca existența care împlinește pe deplin pe om, ci ca o apartenență la o Biserică…de care, din păcate, ești departe cu inima.

Domnul l-a iritat pe nomicos, cu siguranță, pentru că a construit imaginea unui samaritean impecabil, deși, fără doar și poate, nu toți samaritenii erau atât de săritori ca să ajute un evreu sau pe oricare alt om.

Și noi, adesea, în predicile noastre, ne referim la o patimă sau la o virtute în mod maximalist, privind-o în ultima ei esență, deși omul nu suferă numai de o patimă sau nu are doar o virtute, doar un bine. Însă modul acesta de a prezenta lucrurile înseamnă a le sublinia seriozitatea lor. Dacă vorbești despre patimi și virtuți trebuie să vorbești serios și credibil.

Fapt pentru care, deși era un răspuns împotriva inimii lui, învățătorul de Lege recunoaște că nu conaționalii săi au fost milostivii…ci cel care nu avea lumina deplină a Legii, dar făcuse ceea ce i-a dictat inima.

Acesta a fost motivul pentru care și noi am tradus în v. 27, în mod acurat, pe en oli, pentru că iubirea trebuie să fie în tot sufletul, în toată puterea noastră de acțiune și în toată mintea/înțelegerea pe care o avem despre oameni și lume.

Trebuie să fim cu totul dragoste, în dragoste, plini și străbătuți de dragoste, pentru ca să ne manifestăm milos, ca oameni ai credinței.

Tocmai de aceea nu toate actele prin care îi ajutăm pe alții au la bază conștiința creștină, adică dragostea, mila și înțelegerea profundă a modului cum trăiesc și simt oamenii.

Ca să ai această milă față de oameni, în mod autentic, trebuie să fii umplut de mila și de dragostea și de sensibilitatea lui Dumnezeu față de oameni, care e, de fapt, mila noastră. 

Tocmai de aceea Domnul se identifică cu străinul samaritean pentru că El aduce o milă străină, dumnezeiască oamenilor, pornită din comuniunea și dragoste desăvârșită a Prea Sfintei Treimi, Care nu a creat lumea ca să Se distreze, așa, ca pe un experiment, ci pentru ca să o păstreze în dragoste și în adevăr, în viața harului dumnezeiesc pentru veșnicie.

Din acest motiv, Domnul arată că granițele Legii, date tot de către El dar pentru oameni trăitori în alt context istoric, încă strâmte…trebuie lărgite la maximum. Și El le lărgește la maximum, pentru că face întreaga umanitate părtașă dreptei credințe…care naște dreapta viață în oameni.

Și când te mărturisești a fi un credincios, un slujitor, un om al lui Dumnezeu, care Îl cunoști pe El și nu demonstrezi, prin fiecare clipă a vieții tale, că tu ești altcumva, cu o altă perspectivă, care nu se pierde prin noroiul simțămintelor și al afacerilor maladive ale lumii, te dovedești a fi, de fapt, un om care…își imaginează că e om credincios.

Și mulți dintre noi ne imaginăm, din plin, că suntem niște ființe angelice, pure, nevinovate, niște prețioși sfinți ai lui Dumnezeu când suntem niște perverși de nota zece.

Și perversitatea noastră e detectabilă, pentru că ne alegem varianta cea mai ușoară, cea mai lipsită de probleme, în care suntem cel mai puțin implicați și cel mai puțin responsabili față de trecerea noastră prin fața altora.

De aceea, când suntem constrânși să recunoaștem, că fumurile noastre despre cât de credincioși suntem…nu se regăsesc și în faptele noastre, trăim aruncarea în deznădejde, în tristețe, în ură și în invidierea celui care ne-a spus adevărul crud despre noi înșine.

Însă nu mărturisitorul adevărului e de vină pentru calamitatea noastră interioară! Nu, niciodată!

Dacă devenim un satanas/un potrivnic, care Îl tragem pe Dumnezeu la rost în pustiul inimii noastre sau un mic inchizitor dostoievskian, care credem că suntem în stare să rectificăm Evanghelia pentru că ea nu mai încape în noi, înseamnă că am trecut de atâtea ori pe lângă sfințenia, curăția, înțelepciunea, mila, măreția lui Dumnezeu, deși i-am slujit tot timpul Liturghii și Taine în Biserică.

I-am slujit, așadar, tot timpul lui Dumnezeu…dar n-am vrut niciodată să Îl credem pe cuvânt. L-am lăudat, dar inima noastră a fost departe de El. Am predicat în numele Lui și predica noastră nu a atins pe nimeni, pentru că ne-am predicat propria noastră viziune redusă despre Dumnezeu și despre viața Lui și nu pe Preamarele, Preaparadoxalul, Multpreamilostivul și Prea-desăvârșitul-întru-frumusețe Dumnezeul nostru.

Căci la urma urmei, Domnul nu aruncă oprobriul asupra ierarhiei lui Israel doar pentru nemilostivire ci, mai ales, pentru o teologie lipsită de necunoscut, de incomprehensibil și de gesturi paradoxale.

Pentru că lecția mult prea necesară a zilei noastre e aceasta: Biserica Ortodoxă trebuie să demonstreze că mai poate surprinde pe omul secularizat, adică că mai e dumnezeiască și omenească în același timp.

Pentru că, dacă nu mai avem cuvinte pentru lumea noastră, dacă nu mai știm ce să-i spunem sau orice îi spunem e neconvingător pentru postmodernul de astăzi…înseamnă că nu mai avem contact direct cu Dumnezeul nostru.

Iar dacă Dumnezeu, Căruia spunem că Îi slujim, tace și nu mai înfierbântă pe nimeni la lucruri ieșite din comun, la asceză și la fapte cutremurător de frumoase, înseamnă că ori El e departe de noi sau, mai degrabă, că noi nu avem inimi prea largi, paradoxale, pentru acest Dumnezeu al Părinților, Care a făcut minuni copleșitoare cu ei.

Și vreau să închei predica de astăzi…cu acest răspuns responsabil, pe care fiecare dintre noi trebuie să Îl găsim stând în fața lui Dumnezeu.

Și cred, mai mult decât în existența soarelui, că Dumnezeu oferă un răspuns fiecăruia dintre noi, pe măsura înțelegerii noastre, despre cum să nu ratăm…viața cu El.

Adică despre cum să nu trecem pe cealaltă parte a drumului…crezând că mergem cu Dumnezeu la braț. Amin!..

doamne ajuta..

Terminologie. În limba română există doi termeni care încearcă să definească un spectru larg al relaţiilor interumane: iubire şi dragoste. Putem vorbi despre o oarecare carenţă în terminologia limbii noastre în acest domeniu, întrucît în limba greacă, limba în care au fost scrise toate cărţile Noului Testament, această complexă relaţionare interumană se defineşte prin trei termeni:

a) Eros - iubire senzuală, trupească;

b) Filia - iubire amicală, prietenie, iubire frăţească, general-umană;

c) Agape - iubire spirituală, maternă, filială, fraternă, duhovnicească, divină.

Cînd se vorbeşte despre relaţiile conjugale dintre soţ şi soţie este folosit primul termen, adică eros, de unde va apărea noţiunea de erotică. Dacă se încearcă definirea raporturilor normale şi corecte între persoane, se foloseşte filia: de aici avem noţiunea de filiaţie. Iar dacă se face referire la comuniunea dintre om şi Dumnezeu, dar şi între oameni în cel mai înalt grad posibil, se foloseşte ultimul termen, cel de agape. În Biblia grecească, atunci cînd se arată că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4,8), se foloseşte tocmai acest termen: Theos agapi estin.

Toate aceste feluri de iubire sînt rînduite de Dumnezeu şi se referă la lucruri concrete în viaţa sau existenţa omului, ceea ce vom incerca să definim în continuare. De exemplu, Căsătoria şi sexualitatea soţilor sînt daruri naturale şi nepăcătoase: „Taina aceasta mare este" (Ef.5,32) şi „Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mt.19,5). Astfel, căsătoria este unirea inseparabilă, trupească şi sufletească, dintre două persoane (bărbat şi femeie) prin Sfînta Taină a Cununiei, scopul ei fiind desăvîrşirea soţilor prin iubire, naşterea de prunci, păzirea de desfrînare.

Fecioria este curăţia trupului, castitatea, adică înfrînarea totală de la relaţiile sexuale pînă la căsătorie. Ea este virtutea trupească a tinerilor înţelepţi, curajoşi şi întregi la minte. În monahism fecioria este cea mai înaltă virtute. Sfinţii Părinţi vorbesc despre păstrarea spirituală a fecioriei chiar şi în cadrul familiei; nu este vorba aici despre abstinenţa totală a soţilor, ci despre păzirea de la excese sau obsesii sexuale.

Desfrînarea este cel mai mare păcat săvîrşit cu trupul: «Fugiţi de desfrînare! Orice păcat pe care-l va săvîrşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrînării păcătuieşte în însuşi trupul său»(I Cor.6,18). Iar trupul este destinat a fi «templul Duhului Sfînt»(I Cor.6,19).

Desfrînarea este oprită de Dumnezeu prin porunca a şaptea din Decalog: „Să nu fii desfrînat" (Ieşire 20,14). Adică, opreşte legăturile trupeşti păcătoase: curvia, preacurvia sau adulterul (relaţii extraconjugale), masturbaţia sau onanismul, pornografia, prostituţia, violul şi practicile homosexuale.

Sodomia sau homosexualitatea este anomalia care constă în atracţia sexuală perversă faţă de indivizi de acelaşi sex, adică distorsionarea funcţiei pasionale (fireşti) a omului, adică atracţia bărbatului către bărbat şi a femeii către femeie. Este o nebunie şi o scîrboşenie care nu-şi are nici o explicaţie antropologică, socială şi interpersonală.

Dumnezeu a binecuvîntat iubirea conjugală. Însuşi Dumnezeu a binecuvîntat familia şi relaţiile intime din cadrul ei. Deci sexualitatea soţilor nu este păcat, ci binecuvînatre şi dar dumnezeiesc. Dar cu rînduială. Dumnezeu le spune primilor oameni în Eden: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul!" (Facere 1,28). „Creşteţi", adică desăvîrşiţi-vă, maturizaţi-vă şi urcaţi din treaptă în treaptă spre Mine, Binele Suprem; „Înmulţiţi-vă", adică desăvîrşiţi-vă în iubire dînd naştere şi altor fiinţe umane capabile să răspundă chemării iubirii dumnezeieşti! Deci acest dar al sexualităţii apare din perspectivă dumnezeiască nu ca fiind scop în sine, ci mijloc procreativ şi de unire între două persoane care se iubesc, în Taina Căsătoriei, desigur. Căci scopul căsătoriei acesta este: desăvîrşirea soţilor în iubire, naşterea de prunci (rod al dragostei părinţilor) şi paza în faţa ispitei desfrînării. Dacă omul ajunge obsedat sexual, fiind permanent cu gîndul şi fapta spre desfrînare, adică să-şi canalizeze toate forţele şi energiile intelectuale şi fizice spre aceasta, neglijează de fapt darul dumnezeiesc dat omului. Chiar mai mult: îl distorsionează, îl schimonoseşte şi îl dezumanizează.

La fel se întîmplă şi cu celelalte daruri divine: mîncăm sau bem ca să trăim, nu trăim ca să mîncăm şi să bem cu şi fără rost. Alimentele, vinul sau apa sînt elemente prin care ne susţinem viaţa biologică şi nu trebuie să devină scop în sine. De asemenea, sexualitatea are scop bine stabilit de Dumnezeu şi timpul lui, nu oricînd şi nu oricum. Cum spune şi proverbul popular: „Toate la timpul lor!". Nu oricînd şi nu fără rînduială, cum spune şi Eccleziastul: „Pentru orice lucru este un timp şi o judecată" (Eccleziastul 8,6). Aceasta de fapt este Ortodoxia: măsura în toate, rînduială în viaţă. Aceasta vrea de la noi Dumnezeu.

Curvia – cel mai mare păcat săvârşit cu trupul. Căderea în păcat a condus la folosirea pătimaşă a trupului, deci şi la dezordinea şi imoralitatea curviei. Desfrînarea sau curvia este cel mai mare păcat săvîrşit cu trupul: „Fugiţi de desfrînare! Orice păcat pe care-l va săvîrşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrînării păcătuieşte în însuşi trupul său"(I Corinteni 6,18) spune Sfîntul Apostol Pavel care a combătut acest păcat catastrofal. Sfîntul Ioan Scărarul spune: «La orice alt păcat zicem numai că oamenii greşesc, dar cînd auzim că cineva a curvit, zicem cu durere că acesta a căzut» (Scara XV, 39).

Trupul nostru este destinat a fi „templul Duhului Sfînt"(I Cor.6,19) şi nu vas pentru felurite spurcăciuni. Desfrînarea este lăsarea în voia poftelor trupului, cînd omul supus senzualităţii este robit curviei şi priveşte persoana umană doar ca un obiect al împlinirii poftelor lui nestăpînite. Curvia este o catastrofă la nivelul celui posedat de ea care aduce cu sine dezechilibru moral, psihic şi fizic împreună cu distrugerea familiilor, copiilor şi degenerarea speciei umane în general. În secolul XIX, savanţii geneticieni (cum ar fi Felix Ladantec, Flint, apoi Th. Van de Velde, în secolul XX ş.a.) au descoperit fenomenul telegoniei. El constă în faptul influenţei decisive asupra descendenţilor (urmaşilor) vreunei femei, produse de primul bărbat din viaţa ei intimă. Tocmai el, şi nu tatăl copilului determină fondul genetic al urmaşilor acestei femei. Şi nu contează cînd şi cu cine va avea ea copii.

Remediul, în cazul desfrînării ar fi: înfrînarea mai întîi a gîndului („oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvîrşit adulter cu ea în inima lui"(Matei 5,28), păzirea ochilor în faţa imaginilor obscene sau a filmelor erotice etc., căci orice patimă îşi are începutul mai întîi în gînd, apoi - în cuvînt şi în faptă. Pentru a învinge mai uşor patima curviei, este necesar să tăiem rădăcinile din care se alimentează: mîndria (trufia sau înălţarea de sine) şi lăcomia pîntecelui (îmbuibarea şi beţia).

Tămăduirea desfrînării cere multă tărie şi strădanie, cum spune şi Sfîntul Ioan Casian: „Este un război lung şi mai crîncen decоt toate celelalte". Virtutea care se împotriveşte desfrînării este fecioria sau castitatea de pînă la căsătorie, apoi, în cadrul familiei, echilibrul psiho-somatic cu abstinenţă în timpul posturilor de peste an şi perioadelor de graviditate a femeii (altfel, copilul încă din pîntecele maicii sale este „educat" în spirit senzual; ne mai mirăm de ce tinerilor noştri le vine foarte greu să-şi păstreze fecioria pînă la căsătorie!). Nu mai vorbim de adulter (preacurvie), adică de relaţiile extraconjugale care pot fi asemănate doar cu ticăloşia trădării lui Iuda! Ce monstru înfiorător este soţul sau soţia adulterină?! Minte şi inventează tot felul de situaţii pentru a-şi ascunde sau justifica trădarea mîrşavă! E un drac cu chip de om, la fel cum este şi hoţul: pe faţă se poartă omeneşte, iar în ochii şi mintea lui încolţesc permanent gînduri de tîlhărie, furtişag şi hoţie, doar moment prielnic să găsească.

Homosexualitatea – omul întors pe dos. Biblia condamnă clar homosexualitatea, pentru că este contrară planului creaţiei lui Dumnezeu pentru exprimarea sexuală umană. Întîmplările cu oraşele Sodoma şi Gomora sînt exemple grăitoare în acest sens.

Poporul ales a primit de la Dumnezeu porunci clare împotriva acestui flagel antiuman nu doar în Decalog (porunca a 7-a, Ieşire 20, 14), dar şi avertismente severe în multe alte împrejurări ale vieţii lor: „Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune" (Levitic 18, 21; vezi şi Levitic 20, 23; I Оmp.14, 24; 15, 12; 22, 46), etc. Pentru asemenea păcate, cei în cauză erau ucişi cu pietre de către întreaga comunitate iudaică, ca nu cumva să se „transmită" şi altora.

În Noul Testament, interdicţia este aceeaşi: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. " (I Corinteni 6, 9-10). Sfîntul Apostol Pavel condamnă aceste fapte reprobabile şi în alte pasaje: Romani 1,23-27; I Timotei 1,9-10; etc.

Îndobitocirea sexuală a elevilor prin obiectul „Deprinderi de viaţă". Închipuiţi-vă că în faţa  Dumneavoastră stă o masă plină, plină cu bucate alese: pilaf cu carne şi ciuperci, jumătăţi de ouă umplute, icre roşii, vinegretă, şi alte salate delicioase, cartofi fierţi cu piept de pui, spaghetti cu chifteluţe, pîrjoale şi diferite salamuri, caşcaval, scrumbie afumată cu măsline, iar în centru o tavă plină cu friptură şi frigărui ce împrăştie în jur un miros îmbietor. Un tort mare în trei straturi îşi aşteaptă răbdător consumatorii. Ei, ce ziceţi?! V-am provocat salivări intense şi eliminări masive de suc gastric în stomac?! Pentru ce această provocare "stupidă"? În primul rînd, nu toţi cad pradă acestui şiretlic, ci acei mai flămînzi şi acei care au citit cu atenţie primele rînduri. Deci scopul a fost de fapt invers: să citiţi cu atenţie partea introductivă! La fel se întîmplă, cînd la derularea vreunui film cu scene erotice, se adaugă în colţul de jos al ecranului televizorului un cerculeţ verde sau roşu cu inscripţiile: AP (Acordul Părinţilor), 12 sau 16 (de la 12 sau 16 ani оn sus). Efectul va fi invers: copilul care nu are 12 sau 16 ani va fi tentat să privească acest film care nu-i este recomandat.

Acum închipuiţi-vă că toată mass-media, adică toate ziarele, toate programele televizate, toate emisiunile radio, toată reclama ar vorbi doar despre mîncare, ce s-ar întîmpla? Toată lumea ar fi "vrăjită" după mîncăruri alese: la serviciu, în autobuse, pe stradă toată lumea ar vorbi doar despre mîncare. Ar muri lumea pe capete de obezitate: intoxicări, boli de prea multă mîncare şi în final, procentaj mult mai mare de infarcte şi decesuri din cauza supraalimentării.....

doamne ajuta....

La fel se întîmplă astăzi, dar într-un alt domeniu, cel al sexului: cîţi oameni sînt „bolnavi" (împătimiţi) şi mor spiritual şi trupeşte din cauza patimii curviei?! Cîte familii au fost distruse, iar copiii lăsaţi în voia soartei, fiindcă părinţii lor nu s-au putut înfrîna şi păzi de această „lepră"?! Toate energiile şi preocupările omului sînt direcţionate astăzi spre sexualitate. Filme, emisiuni radio, ziare şi reviste, mai în toată reclama şi în toată muzica modernă întîlnim aluzii sau chiar incitări directe spre domeniul sexual. Fete frumoase semigoale şi dezmăţate, gesturi şi cuvinte provocatoare, scene de amor sau chiar pornografice la televizor sau în internet, emisiuni despre sex, special organizate – toate acestea ne înconjoară şi ne trezesc pofte şi dorinţe sexuale acute.

Omul este tot mai mult agresat şi împins spre vulgaritate şi obscenitate. Cine are acest interes diabolic de a-l îndobitoci pe om, de a-l transforma într-un animal senzual care ziua şi noaptea gîndeşte, discută şi doreşte doar cuplarea sexuală dezordonată? Şi nu exagerăm nicidecum cu întrebarea. Pentru acei care consideră Biserica anacronică şi veşnic împotrivitoare, îi anunţăm că, potrivit referatului scripturistic, acelaşi lucru, într-un mod mult mai grav, se încearcă prin îndobitocirea sexuală forţată a tinerilor încă din şcoală, dacă urmează pas cu pas cursurile obiectului Deprinderi de viaţă. În toate capitolele despre sexualitate se observă unele deviaţii educaţionale: se indică a li se vorbi tuturor elevilor (şi celor din clasa 1, ba încă şi celor din grădiniţă, de 5-7 ani – sic!), despre anomaliile întîlnite la unele persoane mature, precum homosexualitatea, „căsătoriile" între aceştia (bărbat cu bărbat, femeie cu femeie), despre zoofilie, violenţă sexuală şi pedofilie. Scîrboşenii, pasibile de pedeapsa celor din Sodoma şi Gomora!

De fapt pe ei Dumnezeu nu i-a mai răbdat, trimiţînd foc şi pucioasă din cer, punînd capăt fărădelegilor lor. Arheologii moderni au găsit la fundul Mării Moarte ruinele acestor oraşe antice, confirmînd descrierile biblice (Facere, capitolul 19). Noi nu ne gîndim la pedepse asemănătoare pentru anormalii de azi, ci la protejarea copiilor noştri de aceştia, dar nu prin familiarizarea cu nebuniile lor, ci prin învăţarea valorilor şi normelor morale ortodoxe, general-valabile şi prin care s-au format şi desăvîrşit nenumărate generaţii din trecut şi pînă astăzi.

Desfrînarea (curvia) este prezentată ca alternativă comportamentală pentru tinerii nestăpîniţi (sau care sînt „ajutaţi" să nu se stăpînească!), cu indicaţia să nu uite să se protejeze!

„O neam desfrînat şi îndărătnic... pînă cоnd vă voi suferi?" (Matei 17,17) , ne întreabă şi pe noi Domnul. Noi ce vom răspunde?! Oare vom lăsa să fie mutilaţi psihologic, emoţional şi comportamental copiii noştri? Să ne trezim mai înainte de a ne zgudui imoralităţile şi monstruozităţile tinerilor educaţi astfel.

Concluzii. Totuşi cine are interes să ne îndobitocească şi să ne împătimească? Ca să răspundem corect la această întrebare, să ne închipuim mai întîi doi oameni: unul ortodox, care păstrează măsura în toate, şi altul împătimit, care duce o viaţă dezordonată (şi din perspectivă intimă). Care dintre aceşti doi poate fi manipulat mai uşor, adică mai lesne aservit intereselor străine? Desigur că cel împătimit (bolnav spiritual). La fel cum unui bou îi pui în nas un inel de metal şi îl duci unde vrei, la fel e şi cu cel împătimit: îi arăţi o sticlă de votcă sau o fată dezgolită şi îl dirijezi cum îţi pofteşte inima! Uitaţi-vă în orice ziar de pe piaţa internă: pline de fete semidezbrăcate sau făcînd gesturi obscene. Unde-i, cel puţin, demnitatea femeilor? De ce tac mişcările feministe din ţară şi din lume? De ce nu protestează? Ca şi cum un om normal nu va cumpăra aceste ziare, dacă nu conţin şi astfel de „incitări sexuale", ca şi cum o reclamă n-are succes dacă nu foloseşte nuduri sau o firmă nu-şi va putea vinde produsele fără aceste poze „sexi"! Unde-i înţelepciunea umană? Dacă ne-am detaşa puţin de lume şi am privi-o de undeva de sus, am zice că lumea s-a zăpăcit, s-a îndobitocit (sau a fost îndobitocită), lumea a luat o turnură greşită spre autodistrugere. Oare n-am putea trăi normal? Oare n-am putea avea măsură în toate? Ba bine că da! Se poate. Dar mai întîi trebuie oprit tăvălugul îndobitocirii sexuale, mai ales în şcoală.

Putem prefera tăcerea, dar care este folosul nostru al tuturor, dacă vom tăcea prefăcîndu-ne că totul este normal, că totul este bine în societate?! Cu toţii ştim ce se întоmplă în jurul nostru: mai ales, tinerii sînt bulversaţi din această perspectivă, dar şi cei mai în vîrstă. Am întîlnit mulţi tineri dezordonaţi, neorînduiala punînd stăpînire pe ei, mai ales, din cauza desfrînării. Nu mai vorbesc despre faptul că desfrînarea distruge familiile, îl distruge pe om şi conduce şi la multe alte păcate grave (precum minciuna, furtul sau uciderea).Oare n-ar trebui să oprim acest dezmăţ care strică societatea noastră şi neamul în general? N-ar trebui să învăţăm copiii noştri castitatea, înfrînarea şi să luăm atitudine faţă de îndobitocirea forţată care ni se impune?..

doamne ajuta...

Când am revenit acì întâia dată, am băgat de seamă că suntem mulţi cei ce ne adunăm acì, dar niciodată nu putem şti care va fi ultima oară când vom fi laolaltă. Suntem împreună, şi regăsesc acì toţi fraţii şi toate surorile mele, dar cu toţii au sporit în vârstă şi au îmbătrânit, mulţi au plecat dintre noi (chiar şi de data trecută), s’au dus stareţii – de nouă ani s’a dus Părintele Irineu, şi acum s’a dus şi Părintele Simeon.

Unde s’au dus? Încă nu ştim, nici nu înţelegem, dar şi noi ne vom duce – şi, îngăduiţi-mi să vă zic, asta e singura taină din viaţa noastră. Unde ne ducem? Vedem moartea ca pe sfârşitul vieţii noastre, şi asta pentru că e şi ceva adevăr acì, dar şi din pricina necredinţei noastre… nu suntem credincioşi. Ca un prunc în pântecele mamei… stă acolo până se maturizează, până devine un adult. Şi când părăseşte pântecele maicii sale, dacă te gândeşti, moare. Un copil se naşte, părăseşte pântecele mamei… la fel va fi şi cu noi la sfârşitul vieţii. Murim când părăsim pântecele mamei noastre… vrea cineva să se întoarcă în pântecele ei? Duceam acolo o viaţă tihnită, nu plăteam taxe şi impozite, dar nu vrem să ne întoarcem – şi cred că nimeni dintre cei ce s’au dus n’ar dori să se întoarcă în viaţa asta.

Mulţi poeţi au rostit notoriu: nimenea nu mai vine îndărăt la viaţă. Am începe iarăşi viaţa asta, cu toate necazurile ei? Zice un psalm că Dumnezeu ne-a făcut fără rost – dar Prorocul vorbeşte de noi, cei necredincioşi, cred… Oare socotim că Dumnezeu e aşa neghiob?… Ar face El atâţia oameni diferiţi… ar avea El nevoie de noi doar ca să aprindă focul iadului, fiindcă n’are chibrituri? Nu… Dumnezeu dragoste este, şi dragostea este epitoma tuturor virtuţilor… Smerenia este cea dintâi virtute… dragostea fără smerenie nu este dragoste.

Însă înţelepciunea şi cunoaşterea şi puterea… dragostea le cuprinde pe toate… toate cele pe care le numeşte Dumnezeu dragoste… pentru că noi avem o altă înţelegere. Înţelegem dragostea, dar nu aşa cum o face Dumnezeu. Şi rostul vieţii noastre este să intrăm în mintea lui Dumnezeu… să înţelegem ce a făcut Dumnezeu, cum e mintea Sa… şi atunci vom vedea o mare minune.

În cursul istoriei, se nasc generaţii, strămoşi, părinţi, fii, proroci, mucenici, toţi aceştia, şi oameni care ne sunt apropiaţi. Şi, cu fiecare generaţie, Dumnezeu ne seceră. Toată viaţa mea… de pildă, eram tânăr… şi apoi, dintr’odată, nu ştiu ce s’a petrecut, am ajuns la sfârşitul generaţiei mele – cine va fi următorul? Este secerişul lui Dumnezeu… când ajungem la sfârşitul vieţii, El ne ia. Făptura omenească se naşte în istorie, petrece timp în viaţa asta, apoi Dumnezeu ne ia şi Se gândeşte la un singur lucru… cum să ne aducă în viaţa Sa, iar singurul lucru de preţ în viaţa asta e să înţelegi mintea lui Dumnezeu, planul Său.

Ce e viaţa? Şi viaţa asta nu-i acum. Încă n’avem viaţă adevărată. E un început… unde ne facem alegerile… Şi, după căderea omului, scopul vieţii nu e cunoaşterea şarpelui lui Adam, ci să deosebeşti între bine şi rău, şi să cunoşti binele de rău… să alegi binele. Fiindcă răul nu are însemnătate, nu e o opţiune; ce e răul? Răul nu există… pentru că singurul lucru care există este acela făcut de Dumnezeu… Dumnezeu n’a făcut răul… Atunci, ce-i răul? Căci el există, fără tăgadă – este o scâlciere a binelui făcut de Dumnezeu. Răul este o minciună şi, în această minciună, dacă oamenii trăiesc în această minciună, trăiesc în ceva ce nu există – şi când trec la viaţa vecĭnică? Vor rămâne în această minciună? Credem că vom fi aşa cum zice apocalipsa de diavol, de fiară, „că era şi nu este, măcar că este” (Apoc. 17:8)?

Ce-i asta? Asta-i minciuna. O să v’o zic altfel. Este… viaţa este ca verbul „a fi”, încă n’am ajuns cu adevărat întru „a fi”, noi „existăm”; ce înseamnă a exista? Viaţa noastră e un început… suntem într’o începătură… din punctul acesta de vedere, Dumnezeu nu există, aşa cum zic atheii – Dumnezeu este existenţă (fiinţare).

Dumnezeu este o călătorie călăuzită. Dumnezeu n’are trebuinţă de o călătorie călăuzită. Dumnezeu este dintru început, El este începutul, n’are trebuinţă de un început. Dumnezeu este existenţă, El e calea ce duce la fiinţare, la intrarea în Adevăr. Poruncile lui Iisus, dar şi poruncile Vechiului Legământ nu sunt ceva etic, ci reguli ontologice. sunt cuvinte ce descoperă făpturilor omeneşti Adevărul. Dacă înţelegem poruncile nu doar ca pe ceva etic, ci ca pe o cale de viaţă, pentru a intra în Adevărul vieţii şi în ceea ce duce la această adevărată fiinţare… Mai ales în Evanghelia după Ioan, Iisus zice de mai multe ori că Cuvântul Tatălui este viaţa vecĭnică. Cuvântul lui Dumnezeu este Însuşi Hristos… Cuvântul lui Dumnezeu este ipostatic, este o persoană… vom înţelege asta cândva, nu acum… Şi este ceva deosebit să o înţelegem înainte de-a muri… să ne adâncim în înţelesul vieţii înainte de a muri. Voiu vorbi mai târziu despre asta.

Εἶναι (a fi): Ce înseamnă că Dumnezeu „este”, că El nu există, ci este? E ceva mai presus de existenţă. Întâia dată când Dumnezeu şi-a dat un nume pentru oameni a fost cu Moisì. Înainte de Moisì, puţinii care-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu erau fiii lui Avraam. Iudeii Îl cunoşteau ca Dumnezeu, părintele nostru, însă şi cei de alte credinţe Îl ştiau ca părinte al lor. Dar Moisì Prorocul a vrut să ştie Cine este acest Dumnezeu, şi i-a zis: „Când mă vei trimite să-i scot din Egipt, cine să le spun că i-a izbăvit? Care e numele Tău?” Ce înseamnă un nume? Un nume e mai mult decât felul în care-l chemi pe cineva… este înţelesul cuiva… Dumnezeu a schimbat soarta lui Avraam, şi i-a schimbat şi numele; aşa că numele lui Dumnezeu este o descoperire a ce este Dumnezeu. Când dăm, aşadar, nume copiilor, trebuie s’o facem cu seriozitate, pentru că numele reprezintă înţelesul acelei persoane, nu doar un mod de adresare. Şi Dumnezeu i-a zis lui Moisì: „Să le spui: «Cel ce este» m’a trimis”. A spus doar: „Eu sunt «Cel ce este»”.

După mii de ani, Sfântul Evanghelist Ioan a scris ceva în plus, ca să-l adauge descoperirii lui Dumnezeu: Dumnezeu Dragoste este. Şi dragostea asta e ceva din numele lui Dumnezeu. Ce înseamnă viaţa? Ce înseamnă dragostea? Fără dragoste, suntem indivizi. Ce sunt indivizii? Individualismul omenirii.

Dar ca să devenim persoane, ipostasuri… adică un individ ce poate trăi vecĭnic… trebuie să dobândim dragoste; aşadar, ţelul vieţii noastre este să dobândim dragostea, dragostea care-i începutul adevăratei şi vecĭnicei vieţi. Dragostea adevărată este condiţia enipostazierii – condiţia pentru a nu cunoaşte moartea – şi dragostea cuprinde toate virtuţile; dacă câştigăm încet o virtute… smerenia, ascultarea, toate virtuţile… trebuie să înţelegem că toate ne duc la dragoste. Dragostea este capătul. Atuncea putem muri fără să murim.

Părintele Serafim l-a dus pe Stareţ până la capătul vieţii sale. [Părintele Sofronie] nu mai putea merge, era distrus trupeşte, dar duhovniceşte era plin de viaţă. În acele zile, când îşi începea fiecare omilie cu „Nu ştiu cum de mai sunt încă în viaţă… Mulţămesc lui Dumnezeu că mă mai lasă să trăiesc”, ne vorbea despre moarte în fiecare noapte, spunea că omul nu poate muri. Aşteptăm, aşa cum zicem în Crez, „viaţa veacului ce va să fie”. Ce e credinţa în viaţa vecĭnică? Credinţa este dragoste, este o condiţie a enipostazierii, când putem vedea dincolo de moarte. Credinţa vede dincolo de moarte. Mulţi socotesc că e o închipuire, dar noi credem în nevăzut, şi celor ce cred li se pot întâmpla minuni. Dumnezeu poate răspunde credinţei. Credinţa este dragoste. Dumnezeu răspunde dragostei pentru că El este Dragoste. Dragoste pentru Dumnezeu, Carele Dragoste este.

Credinţa, nădejdea şi dragostea. Trăind în credinţă, dobândim nădejde. Începem să vedem acest Dumnezeu nevăzut. Începi să te porţi potrivit cu credinţa ta şi cu ceea ce te-a făcut să ai credinţă. Încet, au loc una-două „coincidenţe”, şi ceva s’a petrecut: începi să înţelegi că acest Dumnezeu, Care nu există, lucrează ca şi cum ar fi; credinţa creşte, şi de acum începem să avem nădejde. Ce este nădejdea? Poate nu voiu muri; poate Dumnezeu mă iubeşte chiar dacă-s păcătos. Şi, în această nădejde, nevoinţa noastră înspre Dumnezeu devine mai puternică, pentru că acum nădăjduim.

Am văzut cum credinţa poate transcende moartea; acum nu numai că simţim ceva pentru că avem nădejde, putem alerga mai iute, nu mai ducem nici o povară. Nădejdea ne-a dus undeva. Acest „undeva” este dragostea, şi dragostea este desăvârşirea. Călătoria vieţii noastre este un drum al lipsei, al neîmplinirii. suntem încă pe acest drum, însă sfârşitul drumului, când ne-am maturizat, trebuie să fie când am dobândit de la Dumnezeu, din harul dumnezeiesc, îndeajuns din gustul dragostei, când ne naştem din nou în cealaltă viaţă, care nu-i atât de „altceva” pe cât am crede, fiindcă nu avem cercare.

Însă cei ce au cercare îşi dau seama că nu e „altceva”, e Dumnezeu. Trebuie să fim în Dumnezeu. Trebuie însă să intrăm în Dumnezeu încă din viaţa asta. Întregul înţeles al vieţii noastre e să aflăm calea către acea călătorie, drumul spre vecinicie, să ne pocăim, să scăpăm de moarte, de această minciună, o naştere care nu naşte niciodată, o existenţă care nu există. Ăsta-i scopul vieţii noastre: să scăpăm de minciuna aceasta, când ne naştem din nou.

De ce nu există moarte pentru cel ce trece la cealaltă viaţă?

E nevoie să ajungem acolo ca să simţim locul ăsta diferit şi să părăsim lumea asta, în care iubim oameni – şi e anevoie să părăsim oamenii pe care-i iubim, dar e doar vremelnic, îi vom vedea din nou. Stareţii nu ne-au părăsit, când se duc în viaţa cealaltă ei ne văd pe toţi, se roagă, ne vom întâlni din nou; mulţi dintre noi i-au întâlnit într’o măsură anume. Cum zicea Sfântul Siluan, ei ne văd vieţile, ei sunt precum Dumnezeu. Nu e o desăvârşire; aşteaptă încă învierea morţilor..

doamne ajuta...

Pentru cei care cred că Dumnezeu este acolo sus şi stă în treaba Lui, fără să ne deranjeze, ar trebui să citească Vechiul Testament. Istoria poporului Israel, relatată în prima parte a Sfintei Scripturi, testamentul cel vechi încheiat de Dumnezeu cu Moise pe Muntele Sinai, este plină de mărturii în care Dumnezeu participă la viaţa poporului Său în mod activ, sesizabil, intervenind prompt oricând problemele o impuneau.

Dacă vă e frică că lumea în care trăim este de capul ei şi că nimeni nu ne poartă de grijă atunci încercaţi să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu din Vechiul Testament. Veţi fi surprinşi să vedeţi cât de mult participă Dumnezeu la viaţa oamenilor. Şi ca să întăresc această afirmaţie vă reamintesc ce a spus Mântuitorul Hristos:

"Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Şi nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ci şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii." (Lc. 12, 6-7)

Totul este gestionat foarte minuţios de Dumnezeu. Nimic nu e la întâmplare. El e la curent cu tot ce se întâmplă, ştie cauza fiecărui efect, preconizează alegerile noastre, ştie gândurile cele mai ascunse ale celor mai mari criminali, cunoaşte inima celor blânzi şi nimic nu-L ia prin surprindere. E mereu gata să contracareze şi să diminueze efectul faptelor rele ale oamenilor, şi pregătit întotdeauna să dea putere faptelor bune.

Dumnezeu este un antrenor-jucător, dar paradoxal deşi pare că stă mereu pe margine şi dă numai sfaturi, totuşi El este totdeauna în teren. Sfaturile Lui date prin apostoli, prin episcopi, preoţi şi prin toţi sfinţii Bisericii sunt sfaturi din teren, de la faţa locului. Hristos cunoaşte foarte bine starea lumii de astăzi şi starea mentală a fiecărui om şi datorită acestui lucru ştie clar ce sfaturi să ne dea. Poruncile lui sunt mereu actuale, şi mereu actualizate de slujitoriii Bisericii.

Ca să vedem şi mai clar acest lucru am ales un pasaj din Vechiul Testament în care Dumnezeu vorbeşte cu Moise spunând:

“Eu însă voi învârtoşa inima lui Faraon şi voi arăta mulţimea semnelor Mele şi a minunilor Mele în pământul Egiptului. Faraon nu vă va asculta, dar Eu îmi voi pune mâna asupra Egiptului şi voi scoate oştirile Mele, pe poporul Meu, pe fiii lui Israel din pământul Egiptului, cu mare izbândă. Când voi întinde mâna Mea asupra Egiptului şi voi scoate pe fiii lui Israel din mijlocul lui, atunci vor cunoaşte toţi Egiptenii că Eu sunt Domnul”. (Is. 7, 3-5)

Planul era astfel: Moise şi Aaron să meargă la Faraon, conducătorul Egiptului, şi să-l roage să elibereze pe toţi israelitenii, care-şi vor căuta alt teritoriu unde să locuiască. Domnul îi spune lui Moise că va învârtoşa inima lui Faraon astfel încât acesta să refuze eliberarea poporului lui Israel. Ca urmare a refuzului Dumnezeu va pedepsi întreg Egiptul cu diferite plăgi (boli, necazuri). După fiecare plagă dată,  Moise şi Aaron reînnoiau rugămintea eliberarii de sub sclavie, cu gândul că Faraon s-a speriat de pedeapsa trimisă anterior de Dumnezeu.

Dar Dumnezeu a promis că va învârtoşa inima lui Faraon astfel încât să nu-i elibereze pe evrei până când El nu-şi va arăta toate minunile şi semnele Lui, culminând cu trecerea prin Marea Roşie.

E foarte interesant de observat că, la prima vedere, Dumnezeu pare a trece peste voinţa lui Faraon şi că ii impune un anumit comportament. Se pare că dacă El n-ar fi intervenit Faraon i-ar fi eliberat de prima dată pe evrei, fără a se ajunge la atâtea plăgi, necazuri şi conflicte.

Sfinţii Părinţi ne spun că noi oamenii putem înţelege raţiunile de a fi ale lumii create doar cu ajutorului lui Dumnezeu, Cel care a creat totul. Tainele creaţiei pot fi desluşite doar prin colaborarea cu Duhul Sfânt. Dumnezeu descoperă înţelesurile tainice ale lumii fiecărui om în parte, în funcţie de posibilitatea fiecăruia de înţelegere şi de deschiderea pe care o avem faţă de El.

Toate inspiraţia, toată creativitatea, toate înţelesurile desluşite de mintea umană sunt oferite de Dumnezeu oamenilor prin descoperire, în dar. N-am putea înţelege nimic din ceea ce este în jurul nostru dacă Hristos n-ar participa cu noi la procesul cognitiv. Fără Dumnezeu omul n-ar putea nici respira, nici gândi.

Astfel alegerile noastre sunt efecte ale felului în care noi înţelegem ceea ce se întâmplă cu noi şi cu cei din jur. Dacă înţelegem greşit sau avem informaţii incomplete despre situaţiile de viaţa la care participăm, atunci vom face alegeri greşite.

Dumnezeu nu a trecut peste voinţa lui Faraon, nu i-a impus un comportament în mod obligatoriu, ci a refuzat să-i dea toate informaţiile asupra situaţiei. Din acest motiv Faraon a luat decizii greşite.

Astfel expresia „Eu însă voi învârtoşa inima lui Faraon” se traduce acam aşa: „Eu voi refuza să-i explic lui Faraon tot ce se întâmplă, îl voi lăsa singur să facă alegeri după capul lui, după setea de putere care il stăpaneşte”.

Decizia de a nu interveni în procesul congnitiv al lui Faraon, este o decizie prin care Domnul urmăreşte realizarea un scop mult mai înalt. Învârtoşându-i inima lui Faraon, Dumnezeu face unele dintre cele mai mari minuni văzute vreodată pe pământ, şi îşi continuă planul de mântuire a lumii aşa cum a fost gândit de la început.

Astăzi se întâmplă acelaşi lucru, Dumnezeu descopera unora mai mult, altora mai puţin, fiecăruia după inima lui, astfel încât să-şi ducă la capăt planul de mântuire a întregii lumi, fără să treacă peste voinţa liberă a nimănui.

Cu cât eşti mai apropiat de Dumnezeu cu atât îţi descoperă mai multe informaţii, Cu cât afli mai multe cu atât îţi dai seama că planul gândit de Dumnezeu cu fiecare om în parte este unul foarte înţelept. Cu cât eşti mai departe, cu atât consideri că planu lui Dumnezeu e greşit, sau chiar că nu există...

doamne ajuta..

Clara ne-a trimis câteva poze făcute la asfinţitul soarelui în Grecia la Meteore,o așezare monahală, constituind cel mai important Centru Monastic Ortodox al teritoriului grecesc, după Muntele Athos.

Meteora se află în partea de nord-vest a Câmpiei Tesaliei, în apropiere de Kalambaka, la ieșirea râului Pinios din frumoasa câmpie Tessaliana și la aproape 300 m deasupra văii. Ca fenomen fizic este unic în toată lumea. Această formațiune a luat naștere datorită unui con în formă de deltă, constituit din pietre de râu și nămol, care se vărsau în vechiul lac tessalic. După separația geologică a masivilor muntoși ai Olimpului și ai Ossei, apele lacului au găsit ieșire la Marea Egee prin valea Tembi. Atunci, acest masiv în formă de deltă s-a scindat în pietre și uriașe stânci compacte cu înălțimi de până la 400 metri.

În prezent există 24 de mănăstiri, unele se găsesc într-o stare de ruină (Sfântul Duh, Sfântul Dimitrie, Sfântul Nicolae Padova și altele), în timp ce altele se conservă foarte bine, intacte și funcționează (Marele Meteor, Varlam, Sfânta Treime, Rusanou și altele). Sfânta Meteora, pentru mărturia ei creștină, istorică, arhitectonică, în general artistică și geologică, este recunoscută ca una care trebuie să se păstreze și ca monument ocrotit al omenirii de către UNESCO și de către alte organisme internaționale.

<!-- {lofimg src="/images/stories/2010/noiembrie/meteora.jpg"} -->

 

7/7 

   

<!-- powered by Sitelinkx -->

Ii vezi peste tot pe unde mergi, insistenta lor deranjanta te scoate din minti, iar simpla lor prezenta a inceput sa-ti creeze  o stare de disconfort. Zici ca sunt oameni care si-au ratat viata, nefiind in stare sa-si duca traiul decat pe spinarea altora. Acestea le stii prea bine caci ai vazut multe furtisaguri si mult egoism in randul cersetorilor si arareori crezi ca mai poti gasi unul care sa merite mila. Esti de parere ca cei mai multi dintre cersetori sunt doar niste speculanti care trebuiesc pusi la munca.

Afla totusi ca in afara de aceste lucruri de suprafata, ar trebui sa mai afli si de multe altele  de care ar trebui sa tii seama in judecatile tale:

Nu stii cat de umilitor este sa ceri ajutor unui necunoscut.

Nu stii cat de mult dor oasele care stau intinse pe cimentul rece ca gheata, numai ca tie sa ti se inmoaie nepasarea.

Nu stii cat de greu este de purtat putoarea hainelor nespalate cu saptamanile numai ca tie sa ti se faca mila.

Nu stii cat de frustrant este sa te nasti si sa traiesti in preajma unor oameni care nu au fost in stare sa te sustina material, si mai ales educational.

Nu stii cat de amara este starea dispretuitoare a celor care te judeca din priviri, din gesturi si din cuvinte pentru simplul fapt ca esti sarac si nu stii cum sa te intretii singur.

Si nu realizezi inca ceva mai important. Hristos Domnul, de la intrupare si pana la rastignire, a luat chipul smerit al celor sarmani si oropsiti de soarta. El, Dumnezeul slavei s-a facut mic ca sa poate intra in inimile noastre inguste, prea pline de nepasare. Cu toate acestea, carturarii si fariseii, cei care tineau legea Vechiului Testament, l-au osandit chiar pe Mesia, Cel pe care il asteptau. Cum a fost posibil aceasta? Hristos era prea simplu pentru ei, prea smerit, prea bland, prea bun ca sa fie luat in seama. Fariseii l-au judecat pe Hristos dupa haine, si dupa statut. Hristos umbla in haina simpla si era fiu de tamplar, nu era din tagma celor mari. Haina si statutul lui Hristos nu corespondau cu haina si statutul fariseilor. De aceea le-a venit fariseilor atat de usor sa-l judece pe Hristos.

Tot asa si astazi, crestinii, cei care tin legea desavarsita a Noului Testament, ii judeca pe saraci precum fariseii de alta data. Haina murdara si jerpelita a cersetorilor nu este ca haina de vison a crestinilor. Statutul de paria al societatii nu este ca statutul confortabil al crestinilor de astazi. Iata cine ii judeca cel mai mult pe cersetori: noi, cei din Biserica.

Dar iata si ce ne va raspunde Hristos Domnul la judecata: "Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut."

De aceea a-i judeca pe cersetori inseamna a-l osandi pe Hristos. Sa luam aminte, ca sa nu ajungem si noi in ceata fariseilor....

doamne ajuta...

N-am amintit, până acum, decât în treacăt de Dumnezeu. N-am amintit pentru că am făcut apel numai la logica ta nepervertită care-ţi spune că nu trebuie să te pângăreşti nici pe tine nici pe celălalt. Dar acum trebuie să ne suim cu gândul mai sus.

Dumnezeu există. Omul cu viaţă sfântă Îl simte şi-L vede: "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 81). Dar chiar şi omul care n-a ajuns la o performanţă spirituală deosebită, având o minte limpede, recunoaşte existenţa lui Dumnezeu. Mircea Eliade ne spune că ne naştem cu simţământul sacrului. ^[3] Iar Înţeleptul Solomon zice că "deşerţi sunt din fire toţi oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu şi care n-au ştiut, plecând de la bunătăţile văzute, să vadă pe Cel care este, nici din cercetarea lucrărilor Sale să înţeleagă pe meşter" (Înţelepciune 13, 1). Filosoful Petre Ţuţea afirmă că omul care nu crede în Dumnezeu este un biet animal care vine de nicăieri şi merge nicăieri. ^[1]

Credinţa în Dumnezeu are efecte revoluţionare asupra modului nostru de a gândi şi de a acţiona. Gânditorul danez Sören Kierkegaard scria lucrul următor: "O singură viaţă ai de trăit. Dacă, atunci când vine moartea, se va constata că viaţa ta a fost bine folosită, adică se va afla într-o poziţie bună faţă de eternitate, Dumnezeu să fie lăudat! Dacă nu, atunci situaţia e ireparabilă". ^[2]

Dumnezeu are cu fiecare din noi un plan. Sfântul Pavel ne spune că "voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea noastră; să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare din voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei cum fac neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu" (1 Tesaloniceni 4, 3-5).

Ce să spunem atunci despre relaţiile sexuale dezordonate, din afara căsătoriei? Sigur că Dumnezeu îţi respectă libertatea, dar tu refuzi să-L asculţi într-un lucru foarte important.

Opinia lui Dumnezeu despre relaţiile sexuale din afara căsătoriei este foarte clară. Dacă eşti creştin trebuie să crezi în ce spune Sfânta Scriptură. Îţi dau un citat de acolo: "Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu" (Evrei 13, 4).

Unul dintre cei mai înţelepţi oameni care au trăit pe pământ este Solomon. Cuvintele pe care le voi cita din Pildele lui, deşi au fost scrise cu aproape trei mii de ani în urmă, sunt foarte actuale: "Odată stam la fereastra casei mele şi priveam printre gratii şi am zărit, printre cei lipsiţi de minte, un tânăr fără pricepere. El trecea pe uliţă pe lângă colţul casei ei (a femeii străine) şi se îndrepta către locuinţa ei. Era în amurgul serii unei zile, când se lasă umbra şi întunericul nopţii. Şi iată o femeie îl întâmpină, având înfăţişare de desfrânată şi prefăcătorie în inimă; Aprigă şi de neţinut în frâu, picioarele ei nu se mai odihneau în casă; Când în casă, când afară, stând la pândă lângă orice colţ. Ea îl apucă şi-l sărută cu o căutătură obraznică... El începu să meargă dintr-o dată după ea, ca un bou la junghiere şi ca un cerb care se zoreşte spre capcană" (Pilde 7, 6-22). Metaforele grăiesc de la sine.

Dumnezeu nu ne-a impus restricţii cinice, împiedicându-ne să fim fericiţi, ci ne avertizează că anumite comportamente ne sunt dăunătoare atât nouă, cât şi prietenilor. De aceea ne spune prin înţeleptul amintit mai înainte:"Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la Judecata Sa" (Ecclesiastul 11, 9).

Mare prieten cu tinerii, filosoful Petre Ţuţea pe care l-am mai citat, le dă acestora trei principii după care să-şi călăuzească viaţa: 1. Să moară pentru ţara lor, fără regret, de câte ori aceasta le-o cere; 2. Să nu necinstească nici o fecioară, pentru a nu ofensa maiestatea Maicii Domnului; 3. Să respecte tot ce face altul şi nu sunt în stare să facă ei.  ^[3].....

^{doamne ajuta..}

Sfantul Mare Mucenic Mina – Facatorul de Minuni

Mareste imaginea.

Motto :
"Pe mucenicul Mina nu-l cunoaste nimeni,
dar l-am vazut toti, caci ni s-a aratat, in vis sau aievea,
pe pamant, in aer si pe apa, noaptea sau ziua,
tuturor celor care l-am chemat in ajutor“ – avva Dorotei.

 

 

 

 

 

 

Astfel reliefa, cu aproape un veac in urma, cuviosul Dorotei, staret al schitului atonit Prodromu, minunata personalitate si tulburatoarea omniprezenta a mucenicului Mina intre crestinii de ieri si de azi ….

De la inceputul drumului nostru pe urmele acestui soare al Bisericii, se cuvine sa observam – ca si o incununare a cuvantului avvei Dorotei - supranumele cu care a fost elogiat, cinstit de catre crestini: Facatorul de minuni.

Multitudinea situatiilor in care Sfantul Mina a intervenit - lamuririle minunate, vietile salvate, bolile tamaduite, pagubele recuperate, procesele castigate, familiile intemeiate, s.a. - nu poate fi amintita decat cu o fireasca discretie …. poate chiar cu sfiala … potrivita noua, celor care indraznim sa pasim pe drumul acesta atat de delicat si tainic, al unei raze din Soare, al unei faclii ceresti, trimise sa lumineze si sa inmiresmeze sufletele si vietile noastre.

Totusi, spre lauda Celui care straluceste in sfintii Sai, o sa incercam sa parcurgem drumul vietii sale, de la nasterea binecuvantata pana in ziua de azi, ramanand, ca o datorie de suflet, celor care vor trai peste veacuri, dupa noi, sa descopere in continuare, minunata lucrare a mucenicului pururea Facator de Minuni.

Viata si martiriul

Despre viata Sfantului Mina, principalele date ne sunt oferite de sinaxarul egiptean. Mama sa, Euphemia nu avea nici un copil. Intr-o zi s-a dus la biserica din Attrib, cu ocazia unei sarbatori inchinate Maicii Domnului. Acolo, vazand parintii cu copiii langa ei, frumos imbracati, de sarbatoare, ea s-a intristat, a suspinat si a lacrimat ingenunchind in fata icoanei Sfintei Fecioare Maria. S-a rugat fierbinte sa mijloceasca in fata iubitului ei Fiu ca sa-i daruiasca si ei un copilas. Atunci, o voce s-a auzit dinspre icoana, spunand “Amen”. S-a bucurat nespus, intelegand ca Domnul si Maica Sa ii auzisera rugaciunile. Intorcandu-se acasa, i-a povestit sotului ei (Eudoxius) cele intamplate iar el a zis: “Fie voia Domnului”.

Domnul, Iubitorul de oameni, le-a daruit un copilas, un baietel pe care l-au numit Mena (Mina), dupa cuvantul “Amen” pe care il auzise mama in fata icoanei. Mai tarziu, fericitii parinti au mai avut un fiu si o fiica.

Sfantul Mina a crescut intr-o atmosfera crestina, beneficiind de o educatie aleasa – parintii sai erau instariti, tatal fiind guvernator militar. Cand Mina avea 11 ani, tatal sau, fiind deja la o frumoasa varsta, s-a mutat la cele vesnice iar mama sa i-a urmat trei ani mai tarziu. Ramanand fara parinti, Sfantul Mina si-a inchinat viata rugaciunii, postului, alergand cu buna nadejde catre Parintele Ceresc, Ocrotitorul orfanilor si Proniatorul celor ce-L iubesc.

Cu timpul, datorita pretuirii pe care toti o aveau fata de el, Sfantul Mina a fost numit in inaltul post pe care-l ocupase tatal sau, conducand cu dreptate si iubire de semeni, fiind pretuit si cinstit de catre toti cei care il cunosteau.

Cand imparatul Diocletian a renuntat la crestinism si a ordonat adorarea idolilor, multi crestini au preferat sa primeasca martiriul in numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Sfantul si-a parasit pozitia si s-a retras in desert unde a ramas pentru o perioada de cinci ani, cinstindu-L si iubindu-L pe Dumnezeu din toata inima sa.

Intr-una din zile, a vazut cerurile deschizandu-se si mucenicii purtand cununi minunate. A auzit o voce zicand: “Tot cel ce se osteneste pentru numele Domnului Iisus va primi astfel de cununi”.

Atunci, Sfantul s-a intors in orasul pe care il guvernase, marturisind numele Domnului Iisus Hristos. Stiind ca apartine unei familii nobile, concetatenii sai l-au sfatuit sa se indeparteze de credinta lui, promitandu-i daruri si mariri. Sfantul Mina nu s-a razgandit iar guvernatorul orasului a hotarat sa fie torturat, insa Sfantul a rezistat vitejeste torturilor. Atunci guvernatorul a ordonat sa-i fie taiat capul, sa i se arunce trupul in flacari, iar cenusa sa fie imprastiata in vant. Trupul i-a ramas in foc timp de trei zile si trei nopti, dar nu a suferit stricaciuni.

Dupa trei zile, sora Sfantului a reusit sa-i ia trupul de acolo, dand soldatilor o multime de bani. L-a infasurat intr-un vesmant si intentiona sa il duca in Alexandria, dupa cum o sfatuise inainte chiar fratele ei; avand trupul mucenicesc cu ea, s-a imbarcat pe una dintre corabiile ce mergeau spre Alexandria.

In timpul calatoriei, niste salbaticiuni ale marii au aparut din adancuri si au atacat calatorii de pe vas; acestia erau ingroziti si strigau cu frica mare. Sora Sfantului s-a rugat Domnului si a cerut mijlocirea, ajutorul fratelui ei – ca urmare, din trupul Sfantului au iesit flacari care au ars fetele salbaticiunilor. Acestea s-au scufundat cu repeziciune, iar cand au reaparut, flacarile le-au ars inca o data; dupa aceasta s-au scufundat definitiv.

Cand corabia a intrat in port, locuitorii din Alexandria, in frunte cu Patriarhul Atanasie cel Mare, i-au iesit in intampinare: au purtat trupul sfant cu infiorare, l-au imbracat in vesminte scumpe si l-au asezat in biserica, spre cinstire si inchinare. Dupa ce perioada persecutiilor s-a incheiat, ingerul Domnului i-a aparut patriarhului si i-a spus ca voia Domnului era sa aseze trupul Sfantului Mina pe o camila si sa il scoata afara din oras fara ca cineva sa il calauzeasca; trebuia doar sa urmareasca de la distanta camila pana cand aceasta se va opri in locul hotarat de Domnul. Au mers asa cu totii pana cand au ajuns intr-un loc numit Lacul Bayad din regiunea Marriot. Acolo, ei au auzit o voce zicand: “Acesta este locul unde Domnul doreste sa se odihneasca trupul iubitului sau Mina”. Astfel, au coborat corpul si l-au pus intr-un sicriu pe care l-au asezat intr-o gradina frumoasa iar apoi multe minuni s-au intamplat cu mijlocirea mucenicului.

Dupa o vreme, locuitorii din Pentapolis s-au ridicat impotriva oraselor din jurul Alexandriei. Oamenii se pregateau sa ii infrunte pe barbari si guvernatorul a hotarat sa ia trupul Sfantului cu ei, ca un puternic ocrotitor. A luat trupul in ascuns si cu binecuvantarile Sfantului, i-a biruit pe barbari si s-a reintors victorios.

Guvernatorul, bucuros si recunoscator, s-a gandit sa nu inapoieze trupul Sfantului la locul de unde il luase, vroind sa il duca in Alexandria si sa il puna intr-un loc de cinstire si inchinare. Pe drumul de intoarcere a trecut prin zona Lacului Bayad, locul de unde luase trupul Sfantului Mina. Acolo, camila care purta sfantul trup a ingenunchiat si nu a mai vrut sa se miste, chiar in pofida catorva lovituri primite. Atunci, au mutat trupul pe o alta camila, dar nici aceasta nu a vrut sa plece din loc. In cele din urma, guvernatorul si cei care il insoteau au inteles ca aceasta este vointa Domnului si au facut un sicriu din lemn de esenta tare, in care au pus sicriul de argint.
Apoi, au asezat sicriul la locul sau si cerand binecuvantarea Sfantului Mina s-au reintors in Alexandria.

Descoperirea minunata a sfintelor moaste

Atunci cand Domnul a dorit sa dezvaluie locul unde era trupul Sfantului Mina, a facut-o dupa cum urmeaza: In acele locuri, se afla un pastor care avea un miel bolnav de raie; intr-una din zile, acest miel a alunecat intr-o fantana, un put aflat langa locul unde era ingropat trupul Sfantului Mina. Iesind din apa, mielul s-a rostogolit prin nisipul din acel loc si s-a vindecat pe loc. Pastorul, uimit, a inceput sa ia din nisip, sa il amestece cu apa si sa unga cu el orice miel bolnav si acesta se vindeca imediat.

Vestea miracolelor s-a raspandit cu repeziciune in Imperiul Bizantin, pana cand a auzit si imparatul Constantinopolului (se pare ca este vorba de insusi Sfantul Constantin). Acesta, avea o singura fata care era bolnava de lepra. Imparatul a trimis-o la locul unde era trupul Sfantului Mina ca sa afle de la acel pastor cum se petreceau minunile. Discutand cu acesta, fata a luat nisip, l-a umezit cu apa si s-a frecat pe trup, dormind peste noapte in acel loc. In timpul somnului ea l-a vazut pe Sfantul Mina care i-a zis: “Trezeste-te devreme si sapa in acest loc si vei gasi trupul meu”.

Cand s-a trezit, fata era vindecata si incepand sa sape, a gasit trupul Sfantului. Degraba, a trimis vorba tatalui ei despre cele intamplate. Acesta s-a bucurat nespus, multumind si aducandu-I laude lui Dumnezeu. In semn de recunostinta si nu numai, imparatul a dat bani si a trimis oameni, care au construit o biserica in acel loc, in cinstea slavitului mucenic Mina.

Mai tarziu, in timpul domniei imparatilor romani Arcadius si Honorius, acestia au hotarat construirea unui oras impresionant exact in acel loc, oras care s-a numit Abu Mena (abu – parinte, sfant).

Abu Mena – orasul Sfantului

Acest oras, avea sa devina vestit in intreaga lume crestina, ca un loc de mangaiere, izbavire, tamaduire, ocrotire, salvare. Va fi unul dintre cele mai cautate locuri ale crestinatatii in perioada secolelor V-VII (d. Hr.).

 

 

Multimi de oameni bolnavi veneau aici, din cele patru zari ale pamantului, rugandu-l pe marele mucenic sa mijloceasca pentru ei, pentru familiile lor si pentru prieteni – si multi isi aflau rezolvarea problemelor cu care venisera ... cu mijlocirea Sfantului Mina.

In semn de binecuvantare, ei duceau de aici (inapoi acasa) niste mici sticlute ceramice, umplute cu apa dintr-un izvor facator de minuni, sau cu ulei de la candela ce ardea langa trupul Sfantului. Pe fiecare fata, era reprezentat Sfantul Mina, purtand o tunica si avand la picioare doua camile. De-a stanga si de-a dreapta capului, era scris in limba greaca: "O AGIOS MENAS” (Sfantul Mina). Aceste sticlute au fost descoperite, de catre arheologi, in diverse locuri, surprinzatoare prin raspandirea lor: Heidelberg in Germania, Milano in Italia, Dalmata in Iugoslavia, Marsilia in Franta, Dengela in Sudan, Ierusalim in Tara Sfanta si la Tomis (Constanta) in Romania.

 

Din pacate, la venirea arabilor in Egipt, o parte dintre ei au atacat orasul si biserica, acestea fiind distruse si ramanand in timp doar ruinele ....

Acum, in acel loc, se afla o impresionanta manastire (construita de raposatul papa Kyrillos VI, conducatorul Bisericii Copte) unde odihnesc, spre vesnica inchinare, moastele mucenicului.

Minuni din zilele noastre

Cineva, un frate de-al nostru, nu lipsit de umor, spunea: "Sfantul Mina ? Este super-grabnic ajutator”. Am putea intelege: fie ca mucenicul s-a adaptat secolului in care traim, fie ca noi am gasit in sfarsit termenul potrivit (poate putin profan), care ii caracterizeaza alergarea spre cei care ii solicita smeriti si cuminti ajutorul.

Oricum ar fi, credem ca de-a lungul veacurilor, Sfantul a fost alaturi de poporul lui Dumnezeu asemenea unui alt mare Facator de Minuni, dumnezeiescul arhiepiscop al Mirelor Lichiei, blandul si darnicul Sfant Nicolae (a carui intoarcere o asteptam si mici si mai mari, cu acelasi drag si in acest an).

De altfel, cei doi sfinti au cam aceeasi varsta - primele 17 veacuri ale vesniciei - si se intrec, in mod armonios, in ocrotirea si luminarea vietilor noastre. Legat de minunile propriu-zise, am dori sa amintim in rezumat doar cateva, altele pot fi regasite in cartile publicate iar restul (cele nenumarate), te rugam pe tine cititorule, sa le adaugi - dintre cele intamplate tie sau apropiatilor tai - ca multumire tainica, pentru ajutorul la fel de tainic primit. Astfel, din sufletul fiecaruia dintre noi, nu va lipsi nici una, iar mucenicul se va bucura in slava sa pentru fiecare in parte si pentru toti intreolalta.

 

Sfantul Mina - Aparator al dreptatii

Domnul Aziz Serkis Guirguis, un pensionar, povesteste ca pe durata serviciului sau in Fortele de Politie, a fost acuzat pe nedrept si retinut pentru un proces.
A cerut neincetat mijlocirea Sfantului Mina, cu nadejdea ca nu va fi trecut cu vederea.

Cand cazul a fost audiat, avocatul lui nu a reusit sa mearga si a fost inlocuit de un altul, necunoscut. Acesta a vorbit ceva cu judecatorul, care l-a chemat pe domnul Aziz si l-a declarat nevinovat. Domnul Aziz a fost eliberat si primul lucru care l-a facut a fost sa il caute pe acest avocat si sa il intrebe cine l-a trimis. Dar, nu era nicaieri acel avocat si nimeni nu a putut raspunde la intrebarea domnului Aziz… Acel avocat fusese insusi Sfantul Mina.

Sfantul Mina - Doctor fara de arginti

* Domnul Papadopoulos, cantor la o biserica din Alexandria povesteste ca fiul sau suferea de negi, pe care ii avea pe fata si pe frunte si aratau ca niste lentile maro. Povestea continua asa:

“Aveam o icoana a Sfantului Mina acasa. Fiul meu si-a pus fata pe icoana si s-a rugat fierbinte. Atunci, toate punctele de pe fata i-au disparut, iar fiul meu si-a revenit.
Cand duhovnicul nostru, un parinte imbunatatit, a venit in Alexandria, am mers la dansul sa iau binecuvantare. M-a uimit, spunandu-mi: ’Ce i-a facut Sfantul Mina fiului tau? Nu imi ascunde nimic’.

Am plans de bucurie intelegand ca dansul stia ce a facut Sfantul Mina. Deci, i-am explicat ce s-a intamplat cu exactitate si mi-a spus: ’Sfantul Mina v-a onorat cu vizita lui!’ ”
- S-a intamplat ca fratele unui episcop suferea de ulcer la stomac si trebuia sa fie operat.

Episcopul s-a dus la un batran pustnic si l-a rugat sa mijloceasca pentru fratele lui. Pustnicul i-a spus doar atat: “Il voi ruga pe Sfantul Mina !”
Episcopul s-a dus sa il viziteze pe fratele lui si cand a intrat, acesta (bolnavul) s-a ridicat brusc in picioare si si-a intrebat sotia: “Unde este doctorul care a trecut acum pe aici ?” Sotia i-a raspuns ca nu trecuse nici un doctor.

El a insistat, zicand: “A trecut chiar acum pe langa mine si era imbracat in alb”.
Atunci, episcopul i-a povestit fratelui sau exact ceea ce ii spusese batranul avva.
Doctorul care a fost vazut doar de catre pacient era Sfantul Mina, Facatorul de Minuni si ocrotitorul si ajutatorul tuturor celor care alearga la dansul.
Dupa aceasta vizita, bolnavul si-a revenit complet.

Sfantul Mina – grabnic ajutator

* Odata, s-a intamplat sa se termine faina la Manastirea Sfantului Mina, in vechiul Cairo.

Staretul, parintele Mina, avand mare evlavie pentru mucenic, s-a indreptat spre icoana Sfantului Mina si l-a rugat sa il ajute sa obtina niste faina pentru prescuri.

Parintele Mina i-a dat 25 de piastri parintelui Atanasie, sa cumpere faina dar acesta nu a reusit sa gasesca nicaieri - era criza de faina in acea perioada, in toata tara.
Parintele Atanasie s-a intors la manastire necajit, dar chiar langa usa bisericii a gasit un saculet pentru faina si o cartela care permitea purtatorului sa ridice o punga de faina. Surprins, a luat saculetul si cartela si le-a dat parintelui Mina, relatandu-i intamplarea.

Acesta a mers personal la adresa mentionata pe cartela – un magazin care i-a vandut faina. Mai mult, vanzatorul s-a oferit sa-l duca inapoi la manastire.
In urmatoarele zile, Ministerul Resurselor a acceptat sa acorde manastirii cartele de aprovizionare pentru o cota lunara de faina.

* Cu cativa ani in urma, o doamna din Bucuresti si-a pierdut de mai multe ori actele si dupa indelungi cautari, s-a rugat Sfantului Mina. Avea sa le gaseasca de fiecare data la pangarul Bisericii Ruse, unde mergea de obicei. I se spunea ca “cineva le-a adus aici”. Ea stia sigur ca nu le pierduse in biserica sau in imprejurimi. Dar, probabil asa se gandise Sfantul sa i le “inapoieze”.

Intr-o zi insa, a observat ca nu-si mai gaseste manusile. Atunci s-a rugat iarasi Sfantului Mina dar, de aceasta data, cu indrazneala:
- Sfinte, ajuta-ma sa-mi gasesc manusile! Dar, te rog nu mi le mai trimite prin cineva… Adu-mi-le chiar tu!
Peste cateva zile a ajuns la Biserica Rusa, gandindu-se ca poate, la pangar, isi va gasi manusile cautate. Dar, chiar in momentul in care a intrat in biserica, a simtit ceva cald pe maini. S-a uitat si… manusile pierdute erau chiar pe mainile ei!
Persoana careia i s-a intamplat minunea este o femeie cu capul pe umeri, pe atunci fiind jurist la o mare firma internationala.

 

 

Sfantul Mina – biruitor la El-Alamein

O minune cu totul speciala o relateaza inspirat un cunoscut predicator al Bisericii Greciei, mitropolitul Augustin de Florina. Redam fragmentul predicii care surprinde interventia providentiala a mucenicului intr-o batalie importanta a celui de al doilea Razboi Mondial: "Rommel a fost invins si a fost invins de o brigada elina, de 6700 de elini! Acestia, dupa ocupatie, au plecat din Elada. S-au urcat in corabii si s-au dus in Alexandria. Cand au ajuns acolo, Alexandria plangea. “Au venit elinii, ziceau, vom invinge!”… Acestia au alcatuit o brigada de zece mii de barbati. Si au inaintat, au inaintat pana au ajuns in munti, la cca.100 km in vestul Alexandriei. Acolo, stop! I-a oprit Rommel. Si a avut loc o batalie, o batalie puternica, intr-un loc caruia ii spuneau in araba “El Alamein”. “El Alamein” inseamna “locul lui Mina”, deoarece in acea parte este o biserica veche a Sfantului Mina. A ramas istoric acest sat litoral al Egiptului, care dupa cum am spus la inceput, este locul unde s-a nascut Sfantul Mina. Acolo elinii au dat batalia. Si-au facut cruce, au cantat “Aparatoare Doamna”, s-au luptat si l-au invins pe Rommel. Englezii au recunoscut ca impreuna-autor al acestei biruinte era si Sfantul Mina si au zidit o biserica noua acolo, la El Alemein, in Africa. Deoarece acolo, pentru prima data, s-a rupt Axa. In acea noapte, Sfantul Mina a iesit din bisericuta sa si calare pe calul sau alb, in fruntea soldatilor si a demnitarilor elini, a nimicit puterile intunericului si ale pacatului”.

Sfantul Mina si garda pretoriana

Spre final, vom relata o minune ce apartine inceputului faptelor minunate ale Sfantului dar si unui nou inceput pentru Biserica : se spune ca in noaptea in care a fost martirizat, in palatul imparatului Diocletian, garda pretoriana s-a rasculat ... din senin ... si l-a detronat pe cel mai crud si inversunat prigonitor al Bisericii lui Hristos.
A fost momentul de cotitura in istoria Bisericii – cand intunericul care incerca sa o cuprinda de atata timp a fost doborat - iar cel care a urcat putin mai tarziu pe tronul imparatesc, a fost nimeni altul decat marele Constantin, eliberatorul crestinatatii.

Astfel, asa cum prin Ioan Botezatorul se incheiase sirul profetilor lui Israel, putem considera ca prin Sfantul Mina s-a incheiat sirul Marilor Mucenici ai Bisericii, luptatori nebiruiti pentru eliberarea din intunericul paganatatii. Acest moment a reprezentat un splendid rasarit de soare, peste altarele sfintite si greu incercate ale Bisericii lui Hristos..., de acum incepand o noua perioada, plina de lumina si prospetime, de dezvoltare si intarire.

Sub aceste noi auspicii, Biserica va tresalta, se va bucura, ii va cinsti si ii va onora cu slujbe, rugaciuni, cantari pe ostasii ei cei mai alesi, care si atunci si acum, lupta neosteniti, alearga, biruiesc pentru Domnul Hristos si pentru oameni.

In loc de incheiere

Consideram potrivit ca elogiul final al dumnezeiescului mucenic sa il aduca Gura de Aur a Bisericii si pastorul ei prea-intelept, Sf. Ierarh Ioan: "Raclele mucenicilor nu sunt altceva decat porturi sigure, izvoare cu ape duhovnicesti, comori pline de bogatii ce nu pot fi jefuite, nici istovite vreodata. Si dupa cum porturile dau multa siguranta corabiilor izbite de valuri multe, cand se adapostesc in sanurile lor, tot asa si raclele mucenicilor dau multa liniste si siguranta sufletelor noastre izbite de grijile lumesti, cand vin alaturi de ele. Si dupa cum izvoarele de apa rece invioreaza trupurile cele ostenite si arse de sete, tot asa si raclele mucenicilor racoresc sufletele cele aprinse de patimi rusinoase; numai vederea lor stinge pofta cea rusinoasa, invidia ce incolteste, mania ce clocoteste si orice alta patima care ar tulbura sufletul nostru. Raclele mucenicilor sunt cu mult mai de pret decat orice comoara. Comorile de bani impresoara de primejdii pe cei ce le gasesc. Daca se imparte in mai multe parti, prin impartire comoara se imputineaza. Cu comorile raclelor mucenicilor nu-i asa: gasirea lor nu-i aducatoare de primejdie, iar impartirea lor nu le imputineaza. Cu totul contrar comorilor de bani. Acestea, dupa cum am spus mai inainte, se micsoreaza daca se impart; moastele mucenicilor, insa, atunci isi arata mai mult bogatia, cand sunt impartite la mai multi. Asa e natura lucrurilor duhovnicesti: cresc prin distribuire, se inmultesc prin impartire. Nu sunt atat de incantatoare gradinile care ofera ochilor privitorilor trandafiri si violete, cat sunt de incantatoare mormintele mucenicilor, care ofera sufletelor privitorilor o bucurie nevestejita si trainica”...

Fie ca mijlocirea, ocrotirea si binecuvantarea Sfantului Mucenic Mina sa fie cu noi cu toti. Slava lui Dumnezeu in veci !...

doamne ajuta..

Anul trecut, în urma unei operaţii care iniţial nu părea a fi o complicaţie (presupunea extirparea unui lipom – o tumoare benignă situată sub piele. Un lipom este constituit din celule care produc grăsime şi care se acumulează anormal pentru a forma fie ciorchini mici, fie un bulgăre de consistenţă elastică; lipomurii nu prezintă niciun pericol şi nu au caracter de urgenţă; extirparea lor se face doar în caz de jenă fizică sau din motive estetice – diagnostic stabilit în urma unui RMN), soţul meu a fost diagnosticat cu lipomixosarcom. La aflarea diagnosticului stabilit în urma biopsiei, speriaţi fiind, ne-am pus întrebarea „de ce?!”.

Derulând viaţa noastră, ne-am amintit că, înainte de oficierea slujbei religioase a cununiei noastre, cerând dezlegare de păcate părintelui duhovnic, acesta ne-a spus că, după cununie, să ne ducem împreună pentru a ne orândui canon întrucât am trăit, mai mult timp, în concubinaj. Cum după cununia religioasă am rămas nepăsători la invitaţia duhovnicului, iată cât de repede am găsit răspunsul întrebării noastre. Păcătuisem prea mult! (Aşa am gândit atunci!)

Imediat ce ne-am dat seama de greşeala săvârşită în faţa lui Dumnezeu, ne-am dus la părintele duhovnic, ne-am spovedit şi am primit, împreună cu soţul meu, acelaşi canon pe care trebuia să-l îndeplinim pe parcursul a şase luni. În aceeaşi zi în care ne-am spovedit şi am primit canon, povestindu-i părintelui despre diagnosticul soţului meu, l-am întrebat: „Ce pot să fac să-l ajut?!”, iar părintele mi-a răspuns: „Vezi lumea de aici?! Vino să te rogi miercuri sau vineri în şapte săptămâni la rând, aşa cum fac şi ei, să ţii post negru în fiecare dintre aceste zile când vii la rugăciune până la ora 17.00... O să vezi că se va vindeca!”

De îndată am încercat să ne îndeplinim canonul dat de părintele duhovnic şi am început cele şapte rugăciuni. În tot acest timp, am început să citim cuvinte duhovniceşti şi ne-am dat seama că Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat cu această încercare pe care ne-a dat-o în scopul mântuirii noastre. Ne-am dat seama că nu suntem singuri, că Dumnezeu, în mare mila Lui, ne dă şi putere şi îndrumare spre a merge pe calea Lui. După alte două rugăciuni, Dumnezeu a rânduit ca o echipă de trei medici specialişti să reanalizeze biopsia efectuată pe tumoră şi să stabilească un alt diagnostic de cancer, care nu era la fel de agresiv ca primul – fibromixosarcom. Am continuat rugăciunile. Trebuie să vă scriu că după operaţie, soţul meu a rămas cu o jenă permanentă, nu foarte dureroasă, dar sesizabilă, localizată în zona operată. Având un asemenea diagnostic, deşi la început nu dorea să facă niciun fel de tratament, Bunul Dumnezeu „i-a pregătit” totul – şi medici extraordinari, şi soluţii de radioterapie care să nu-i pună în pericol zonele adiacente operaţiei. Ne-am rugat şi Sfântului Ierarh Nectarie să mijlocească către Dumnezeu vindecarea soţului meu, am fost la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti şi am luat ulei sfinţit din candela ce veghează moaştele Sfântului Nectarie.

În fiecare seară ung operaţia soţului meu cu acest ulei, în forma Sfintei Cruci, şi mă rog Sfântului şi Bunului Dumnezeu. Înainte cu o zi de cea de-a şaptea rugăciune (ultima) întorcându-se cu maşina dintr-o călătorie, la un moment dat, „cineva” i-a luat durerea cu mâna. Totul dispăruse ca prin minune!!! M-a sunat şi, cuprinşi de o puternică emoţie, i-am mulţumit împreună Bunului Dumnezeu pentru tot! Este greu să spun că este vindecat total, dar susţin cu tărie că Dumnezeu i-a/ne-a dat un răgaz pe care încercăm să-l valorificăm în scopul mântuirii sufletelor noastre. A trecut de atunci un an şi jumătate, fără ca boala să recidiveze. Neîntârziat a fost şi ajutorul de la Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina. Odată cu apariţia şi creşterea tumorii ce i-a fost extirpată prin operaţie, soţului meu i-a mai apărut una şi în cavitatea bucală. Îngrijoraţi fiind de primul diagnostic, negăsind un medic care să se ocupe de eliminarea ei, această tumoră a rămas numai în grija Sfântului Ierarh Nectarie, fiind unsă, în fiecare seară, cu ulei sfinţit din candela Sfântului. Mă rugam de fiecare dată, având gândul că cer imposibilul, dar nădejdea că Dumnezeu, prin sfinţii Lui, face minuni, să dispară acea tumoare din gura soţului meu.

După şase luni în care i-am uns tumora şi am rostit în gând, dar cu mare încredere, această rugăciune, s-a întâmplat minunea! Era în ajunul Sfintei Prăznuiri a Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, 8 noiembrie, când, înainte de a pleca să ne închinăm la moaştele Sfântului Nectarie, mestecând ceva, soţului i se rupe tumora în gură, rămânând atârnată doar într-un firicel. Ne-am speriat foarte tare, şi personal eram hotărâtă ca, în cazul în care soţul meu nu mai vrea/poate să meargă la moaşte, să mă duc singură, fiind obligatoriu pentru mine/noi să mă închin Sfântului Nectarie şi să-i mulţumesc pentru ascultarea rugăciunilor mele. Simţind aceeaşi plăcută „obligaţie”, soţul meu şi-a pregătit câteva pansamente (sângerarea era puternică) şi am plecat împreună la închinarea la sfintele moaşte.

Mulţumind Sfântului Ierarh Nectarie, ne-am întors acasă cu gândul ca, în prima zi de luni după acel week-end, să luăm legătura cu un medic care să-i îndepărteze definitiv tumora. Nu mai puteam aştepta. Şi, în timpul nopţii de 8-9 noiembrie, soţul meu simte în gură ceva ca un rest de mâncare; intenţionând să-l mestece şi să-l înghită, îşi dă seama că este ceva „cauciucat” şi-l elimină din gură, punându-l pe noptieră. Îşi continuă somnul din care nu se trezise în totalitate. A doua zi, de dimineaţă, am constatat că nu era vorba de niciun rest de mâncare, ci de tumora pe care o purtase în gură timp de şase luni. Eram uimiţi, bucuroşi, speriaţi. Trebuia să scriu că personal m-am bucurat foarte tare văzând ce îmi arăta soţul meu speriat. I-am şi spus că aceasta este o minune făcută de Sfântul Nectarie. „Ce dovadă mai clară să ne dea?! M-am rugat tot timpul să retragă tumora din locul acela, şi iată că, în chiar noaptea prăznuirii lui, ţi-a scos-o fără intervenţie medicală. Facem biopsia ei, dar sunt sigură că rezultatul va fi bun! Crede-mă, asta simt!”

Ducându ne la un medic ORL-ist pentru a-şi da o opinie vis-à-vis de locul din care a căzut tumora, acesta a constatat că în locul respectiv mai rămăsese o bucată foarte mică de tumoră care, însă, a permis efectuarea unei biopsii al cărei rezultat a fost foarte bun (nicio celulă de cancer). La o oră după intervenţia medicului, soţul meu m-a sunat spunându-mi: „Ştii cum arăta locul unde a fost tumora?! Este incredibil! Nu se mai cunoaşte nimic, s-a închis perfect, nici măcar culoarea ei nu este alta. Ai spune că acolo nu a fost nimic niciodată!” Mulţumim Sfântului Ierarh Nectarie pentru ajutor! Am constatat că puterea rugăciunii este imensă, că orice necaz pe care Dumnezeu ţi-l dă, nu este altceva decât o încercare pe care trebuie să o primeşti cu sufletul deschis şi cu credinţa că totul este trimis de Sus spre mântuirea sufletului tău şi trebuie să înveţi să rabzi şi să nădăjduieşti, căci Bunul Dumnezeu, din iubirea Sa, nu ne lasă să fim singuri şi, împreună cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor cărora ne rugăm, putem să ne bucurăm de viaţa aceasta şi mai ales de viaţa veşnică, în Împărăţia lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu în veci! ...

doamne ajuta..

Prietenul nostru Codrut ne-a trimis câteva fotografii din Londra, dupa ce a stat câteva zile saptamâna trecută într-una din cele mai frumoase si mai atrăgătoarea capitale ale Europei.

 

06/49 

   

Deşi asupra acestui aspect al prieteniei ne vom opri în capitolul următor, totuşi anticipez că meditarea serioasă la sensul vieţii voastre, în calitate de fii ai lui Dumnezeu şi purtători ai chipului Său, vă va da o perspectivă corectă de abordare a sexualităţii în ce are ea frumos şi creator. ^[2]

Trebuie să ştiţi că instinctul sexual este un adversar violent şi puternic. El te orbeşte şi te târăşte înspre plăceri josnice. Într-un om fără voinţă el îşi atinge întotdeauna ţinta. Şi ce urmează? Onoarea şi demnitatea ta sunt dărâmate. Chipul prieteniei curate se întunecă şi nu mai vezi în partenerul tău omul gingaş pe care-l iubeşti, ci un simplu instrument care-ţi poate procura plăceri.

Ochii tăi sunt orbiţi şi nu văd în prietena ta pe posibila mamă a copiilor tăi. Ei nu mai văd decât grosolănia. Nu mai văd în ea decât un obiect al plăcerilor păcătoase. Ajuns aici cauţi să afli şi la prietena ta o dispoziţie asemănătoare.

La rândul ei şi fata îl priveşte pe băiatul sănătos şi frumos, viril şi atrăgător, doar ca pe masculul ce-o poate desfăta "ca-n filme". De aceea prin atitudinea neglijentă, prin mângâieri, prin cuvinte erotice, prin îmbrăcămintea sumară, îi aţâţă pasiunea sexuală şi-l excită, determinându-l să facă acest pas.

Amândoi vor un singur lucru: să iubească şi să fie iubiţi. Nu se gândesc că "un hoţ" pândeşte cu ochii avizi momentul în care să le pângărească fiinţa. La început el e măgulitor, insinuant, face aluzii discrete. Apoi devine insistent şi obraznic. Dacă unul din cei doi ezită, îi va spune hotărât: "aceasta e iubirea". Apoi va argumenta viclean: "dacă m-ai iubi te-ai culca cu mine". Apoi cu obrăznicie diabolică: "Din cauza perceptelor depăşite ce te opresc să faci sex cu mine te las".

Zadarnic unul dintre ei ar argumenta că lucrul acesta e păcat, că nu-i permis până la căsătorie, că ceea ce-i pretinde e dezonorat, inima celuilalt rămâne tare ca piatra. Pasiunea a făcut din el un demon. Puterile naturale, necontrolate, se descătuşează şi aduc după ele ruina şi triumful răului.

Nenorocit trebuie să fie totuşi tânărul, lipsit de voinţă şi de putere, care se lasă în mâinile instinctului. Instinctul are menirea să fie rob şi iată că devine stăpân tiranic şi crud.

Omul a reuşit să stăpânească forţele oarbe ale naturii obligându-le să-i slujească. Cu ajutorul focului prelucrează metalele, cu forţa apelor pune în mişcare turbinele hidrocentralelor, prin dezintegrarea atomului declanşează energii enorme, cu ajutorul calculatorului controlează tot ce se întâmplă în lume. Dacă omul stăpâneşte pământul, n-ar trebui să-şi poată stăpâni şi trupul său?

Există laşi care capitulează de la primul atac. Deşi bine făcuţi trupeşte, voinţa lor este foarte slabă. Ar trebui ca ei înşişi să se dispreţuiască pentru neputinţa lor. Dar nu fac acest lucru, ci dimpotrivă, socot act de mare bravură căderea lor în păcat. Argumentul pe care-l aduc este că-i imposibil să-ţi învingi pasiunea şi că mulţi tineri fac sex fără să-şi pună probleme. Vreau să vă spun că aşa judecă oamenii fără voinţă, oamenii care au renunţat la libertatea lor şi au devenit robi ai pasiunilor.

Sunt de acord că este mare şi presiunea pe care cercul de prieteni, sau "gaşca", o fac asupra ta. Dar trebuie să ştii că şi prietenii tăi sunt sub aceeaşi presiune ca şi tine. Şi ei sunt tentaţi, şi îndemnaţi, să ia droguri, să fumeze, să bea şi să facă sex pentru aceleaşi motive pentru care şi tu eşti tentat s-o faci: pur şi simplu le este teamă să fie "altfel". Le este teamă că data viitoare prietenul pe care-l admiră atât de mult o să-i lase de-o parte pentru că "strică distracţia".

Trebuie să ai puterea să fii tu însuţi şi să le spui: "Băieţi, dacă vreţi s-o faceţi n-aveţi decât, dar eu cred că-i o prostie". Acesta este modul în care îţi poţi arăta bărbăţia.

Recunosc că lupta este foarte grea, dar biruinţa este posibilă. Parcă-l aud pe Sfântul Apostol Pavel reproşându-ne: "În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit până la sânge" (Evrei 12, 4).

În iubirea curată dintre doi tineri există ceva gingaş şi sfânt. Esenţa iubirii partenerului tău stă în certitudinea că se poate încrede în tine. Această încredere este oarecum o icoană a încrederii pe care creştinii o au în providenţa divină.

Încredere în tăria ta de caracter, în bărbăţia ta, în iubirea adevărată a alesului, sau alesei inimii tale, îl fac pe celălalt să-şi lege viaţa de tine. Vrea să-i aparţii până la moarte. Nici nu-ţi poţi da seama cât de decepţionat este celălalt când îşi dă seama că omul în care şi-a pus nădejdea este stăpânit doar de pofte instinctuale.

Erai socotit ca om galant, pur şi demn. Şi când colo te dovedeşti bădăran şi obsedat de plăceri minore. Prin atitudinea ta reuşeşti să distrugi în sufletul celuilalt imaginea frumoasă ce şi-o făcuse despre tine. Se dărâmă ceea ce ar putea fi temelie puternică pentru o viitoare căsătorie.

(IPS Andrei Andreicut, Arhiepiscop de Alba Iulia)

doamne ajuta..

Dragoste, libertate si sex responsabil.

Zi de zi întâlnesc în cale tineri, băieţi şi fete, plini de viaţă. Se manifestă fiecare în funcţie de temperamentul şi manierele pe care a reuşit să şi le însuşească. Oricum s-ar manifesta îi privesc cu drag şi cu nădejde.

Mă gândesc cum, cu zeci de ani în urmă, fiind de vârsta lor, înspre sfârşitul liceului, ţineam să le scriu celor apropiaţi, ca amintire, câteva versuri:

"Născut dintr-un crâmpei de soare
Şi o fărâmă de pământ,
Firul curat, gingaş şi sfânt
Îmboboceşte şi dă-n floare"

Timpul a trecut, modul nostru de a privi lucrurile ar putea părea anacronic, dar fiinţa omenească a rămas aceeaşi. Chiar dacă vocabularul tânărului este astăzi mai vulgar, chiar dacă influenţat de mediu începe o viaţă sexuală precoce, chiar dacă drogurile, alcoolul şi ţigările gustate la început din curiozitate îl fac dependent de ele, totuşi el a fost făcut de către Dumnezeu "fir curat, gingaş şi sfânt". Graba, însă, de-a da "roade" înainte de vreme, înainte ca bobocul să înflorească şi să se maturizeze, poate distruge totul.

De aceea m-am gândit că e bine să le adresez prietenilor noştri tineri câteva rânduri, de la inimă la inimă, fără intenţia de a-i dădăci sau a le ţine o predică. Doresc doar ca cele scrise să se constituie într-o discuţie sinceră între doi prieteni.

Poate voi reuşi, în felul acesta, să previn o catastrofă, acum nebănuită, dar mai târziu trăită din plin. Am văzut cum au căzut şi s-au nenorocit mulţi tineri care, din nefericire, n-au fost preveniţi la vremea potrivită asupra primejdiilor ce-i împresoară.

Educaţia pe care o primim astăzi are mari carenţe. Adeseori omul e privit doar din punct de vedere biologic, ca un biet animal raţional, şi nici măcar atât. Pentru că, dacă biologicului din el i s-ar da cinstea cuvenită, grija de a-l feri de tot ceea ce-i dăunează ar fi mult mai mare. Nu mai pomenim de faptul că se face abstracţie totală de dimensiunea spirituală a omului. "Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, zice Sfântul Pavel, pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (1 Corinteni 6, 19-20). Aşadar şi trupul şi sufletul îşi au valoarea lor.

Educaţia sexuală ce se face în şcoală, adeseori, este o contra-educaţie. Tinerii sunt priviţi doar ca nişte simple vieţuitoare reproducătoare, fără a i se da sexului şi dimensiunea spirituală pe care o are, în cadrul comuniunii dintre un bărbat şi o femeie.

Orice tânăr însă, este un unicat, "un fir curat, gingaş şi sfânt", alcătuit ca o fiinţă minunată din pântecele maicii sale (Psalmul 138, 13-14). An de an în fiinţa sa apar lucruri noi. Poate că perioada cea mai importantă, din acest punct de vedere, este adolescenţa. Ea este situată între copilărie şi maturitate. Precedată de pubertate, perioadă în care au loc în organism transformări în urma cărora tânărul devine apt pentru reproducere, adolescenţa se caracterizează prin fiorul sublim şi nou al iubirii. Între treisprezece şi douăzeci de ani primăvara iubirii bate la poarta sufletului. Când citeai, cu câţiva ani mai înainte, cărţi cu îndrăgostiţi nu le dădeai prea mare importanţă. Poate credeai că aceste lucruri sunt nimicuri. Acum îţi dai seama că ele sunt probleme serioase.

Ai întâlnit o persoană care te fascinează. Vălul ţi-a căzut de pe ochi. Până acum te gândeai numai la tine. Acum ai descoperit o altă fiinţă, o persoană ce ţi-e nespus de dragă. O persoană al cărei farmec te-a captivat. O persoană care ţi-e mai scumpă decât tine însuţi. O persoană care ai dori să-ţi aparţină toată viaţa şi căreia ai vrea să-i oferi proiectele tale, succesele tale, munca ta, iubirea ta. Când eşti lângă ea te simţi bine, când eşti departe îi simţi lipsa. O lume nouă ţi se deschide în faţa ochilor: lumea încântătoare a iubirii.

Întrebarea serioasă ce se pune este: până unde trebuie să mergi cu partenerul tău? Până la relaţia sexuală? Filmele erotice pe care le vezi pe toate canalele, revistele porno ce stau pe toate tarabele, te vor îndemna să faci acest lucru. Ba, din nefericire, şi o educaţie sexuală rău înţeleasă tot într-acolo te va îndrepta. Ţi se aduc şi argumente "medicale" şi "ştiinţifice".

Te poate încerca şi un complex de inferioritate. Colegii tăi, prietenii tăi, au făcut-o. De ce să n-o faci şi tu? Eu îţi spun să n-o faci. Va veni şi vremea sexului. Mai sunt tineri integri care n-o fac până la căsătorie. Dacă eşti cu adevărat bărbat poţi spune şi nu. Mulţi adolescenţi îi respectă tocmai pe cei care au curajul să fie ei înşişi, să nu le pese ce spun alţii, chiar cu riscul de a fi persiflaţi sau luaţi peste picior.

Duhovnicii, dacă ar putea vorbi, ţi-ar putea arăta o mulţime de tineri care duc o luptă susţinută şi biruie. Chiar şi medicii, dacă sunt cinstiţi, îţi vor spune că abstinenţa nu-i dăunătoare, ci dimpotrivă. Doctorul Meyer scria că: "pretextul fatalităţii pasiunii este o enormă minciună, ale cărei consecinţe teribile strică omenirea... înfrânarea e posibilă. Mii de oameni au dovedit-o. Au afirmat aceasta oameni care se bucură de cea mai mare autoritate şi pe care nu-i putem acuza de exagerări. Nu lipseşte putinţa, ci voinţa". ^[1]

Sigur că e foarte dificil, în relaţiile cu prietena ta, sau cu prietenul tău, să ştii cât îţi poţi permite. Când începi să-ţi pui această problemă ai în minte un număr de comportamente concrete de la ţinutul mâinii, de la sărut şi pipăit, până la relaţii intime. Este foarte greu de stabilit dinainte limite precise.

Vă puteţi decide să nu vă angajaţi în relaţii intime, iar jocurile sexuale care duc la acestea să fie evitate. Emoţiile însă, pot deveni atât de explozive şi pasiunea atât de puternică încât să fiţi la un pas de cădere. Pe de altă parte, este firesc ca două persoane ce se cunosc, se bucură una de cealaltă şi se preţuiesc, să treacă de la gesturile timide de afecţiune la sărutări şi mângâieri...

doamne ajuta..