Iubiți frați și surori întru Domnul, evanghelia de astăzi (Lc. 8, 41-56) ne arată, că în două mii de ani lumea nu s-a schimbat mai deloc în ceea ce privește căutarea minunii și a vindecării. Pentru că și astăzi dorim o minune, dorim să se petreacă ceva incredibil în viața noastră, cu totul dumnezeiesc sau dorim să scăpăm de o tumoare malignă, de o insuficiență la rinichi sau avem nevoie de un transplant de inimă.

Tocmai de aceea căutăm donații, sponsori, oameni de bine, care să ne ajute pentru operație…sau ne dorim o minune, o imensă minune, ca mama, soția, bunica, soțul, copilul, vărul, prietenul, duhovnicul…să nu ne moară. Să nu ne moară…cel drag, cel iubit!

Și când căutăm minunea pentru cineva iubit…ne asemănăm lui Iairos, arhontelui/conducătorului sinagogii, care nu s-a mai uitat la faptul că Învățătorul este…dușmanul lui, dușmanul ideologic, a trecut peste toată mândria și ipocrizia lui, din dragoste pentru fiica sa…ci I-a cerut ajutorul. Și atunci când doctorii sau oamenii legii ne-au mâncat banii și noi tot nefericiți și triști suntem…dăm fuga la Biserică, ca să cerem ajutor și vindecare și dreptate…de la Cel singur Bun și Iubitor de oameni.

Pentru că în ambele cazuri (vindecare și înviere) s-a apelat la Hristos Dumnezeu ca la ultima instanță. Și Dumnezeu este ultima instanță întotdeauna…cât și prima la care trebuie să apelăm. Numai că noi apelăm, cu precădere, doar la final, pe patul morții sau la sfârșitul vieții și nu de mici, nu de tineri…De ce? Pentru că suntem prea puțin serioși…și avem prea puțină credință și demnitate…

De aceea tot amânăm pocăința, mersul la Biserică, spovedirea, împărtășirea cu Domnul, schimbarea, cumințirea noastră…dar vrem minuni, vrem să trăim bine și Dumnezeu să nu ne lovească deloc cu vreo boală, cu vreun incendiu, cu vreo moarte prematură în familie.

Însă după cei 12 ani de chin și de răbdare ai femeii, după ce văzuse cât de neputincioasă e știința medicală în cazul ei și după ce se maturizase enorm de mult…se apropie de Domnul și se umple de puterea vindecării și a iertării Lui.

Cu siguranță, femeia se putea vindeca și mai înainte, cu harul lui Dumnezeu.

Sfântul Luca vorbește despre această minune tocmai pentru ca să arate că harul dumnezeiesc se procură prin atingere de trupul Domnului, cum se procură și prin atingerea de Sfintele Moaște sau prin primirea Sfintei Euharistii.

Materia trupului Său era plină de harul dumnezeirii Sale. El era Dumnezeu și om în mod real, cu adevărat și harul dumnezeiesc l-a primit prin credința ei plină de îndrăzneală iubitoare.

Adică Dumnezeu nu vrea să așteptăm minunile…ci să venim spre ele. Dar nu să venim la Biserică ca să trăim minuni…ci pentru ca să trăim continua minune de a ne schimba viața în mod continuu.

Dacă, spre exemplu, mă duc cu autocarul și cu avionul prin toată lumea, ca să mă închin la Sfinte Moaște, dar eu nu îmi sfințesc viața, nu voi scăpa de patimi și de draci pentru că m-am închinat la Sfintele Moaște, ci, dimpotrivă: se vor înmulți obsesiile și ispitele mele.

La fel, dacă mă întâlnesc cu zeci, sute de oameni cuvioși, Sfinți și ascult tot felul de cuvinte și de predici de la ei…nu voi ajunge niciodată ca ei sau unul care încerc să trăiesc duhovnicește…dacă nu mă voi lupta, în mine însumi, zi și noapte și nu cu pauze, cu fiecare patimă, cu fiecare gând, cu fiecare erezie, cu fiecare pornire a mea tâmpită, cu fiecare vis, nălucire, părere a mea extremistă.

Deci nu dacă mă plimb…și dacă citesc…și dacă mă bucur de compania celor Sfinți…mă sfințesc…ci dacă toate acestea mă schimbă, mă umplu de har, mă fac frumos. Și noi știm, că nu suntem frumoși și nici Sfinți…chiar dacă ne învârtim toată ziua prin Biserici, chiar dacă slujim în altarele lui Dumnezeu sau chiar dacă avem un mare renume. Noi știm, cu vârf și îndesat, că suntem niște iaduri umblătoare, că suntem niște netrebnici farisei…dar ne facem că nu e așa.

Însă e chiar așa! Suntem prea proști, prea nesimțiți, prea șmecheri cu Dumnezeu…Nu mai zic…între noi…

Și Iairos s-a mințit toată viața…la fel ca noi! Însă când și-a văzut fiica pe moarte, fără nădejde de vindecare…și ea avea circa 12 ani, încă o copilă…a alergat la Domnul, pentru că știa că moartea…e o barieră dincolo de care nu mai avea acces.

O, da, și pentru noi, deși suntem creștini, oameni care spunem că credem și mărturisim învierea morților…moartea este o sperietoare de nota zece! Și noi dorim să scăpăm de moarte cât mai repede…pentru că ea ne strică toate socotelile, toate ambițiile noastre puerile, toată dezmățata noastră alergare existențială.

Și când suntem puși cu botul pe labe de către Dumnezeu, când simțim că moartea e…drumul nostru sigur spre Iad, tocmai atunci țâșnește în noi conștientizarea importanței vieții. De aceea, disperarea din fața morții este o imensă rămânere cu noi înșine într-o lucidă conștientizare de sine. Și în aceste clipe foarte dramatice, când mulți acum se dezmeticesc puțin, pe ultima turnantă…au nevoie de sprijin.

Și în aceste puține clipe…dacă ai omul potrivit lângă tine, pe un duhovnic, pe un om al lui Dumnezeu, pe un om care să te învețe să răscumperi ceva timp…primești o alinare imensă, un sprijin.

E uluitor câte poți să faci, ca preot, pentru un om muribund! Pentru un om care mai are o săptămână, trei zile, o zi, o jumătate de oră…Minuni în lanț….Însă, pe de altă parte, fiecare zi cu Hristos Dumnezeu, fiecare zi în care te lupți cu patimile din tine…e o zi cu minuni.

Tocmai de aceea Evangheliile noastre duminicale sunt cu minuni, cu vindecări, cu exorcizări…adică cu lucruri care se petrec cu noi tot timpul. Și Sfinții lui Dumnezeu ni le pun, în continuu, în față, pentru ca să ne încredințeze că minunea, în Biserică, e o cotidianitate și nu…ceva răzleț…așa: din când în când…

La noi e tot timpul minune, schimbare, altceva…mai înțelegi ceva…îți mai dai seama de ceva…mai schimbi ceva…un fel de femeie atentă, continuu, cu praful din casă, de pe mobilier, de pe tot ce e în jurul nostru.

Noi nu suportăm praful păcatului! Oricât ar fi de mic…îl luăm la ochi…și îl detestăm, ne pocăim pentru el, îl spovedim continuu.

Iar femeia aceasta (fără nume) bolnavă tot de 12 ani (12 ani copila…12 ani boala femeii) ne arată cum suportăm…și cât suportăm…și cât ne îndurerăm…și cât ne căznim cu noi înșine…Ce muncă imensă este ca să ne suportăm, ca să ne cărăm în spate! Facem eforturi, în mod zilnic, ca niște animale puse la jug, ca să ne dispensăm de fobii, de migrene, de greață, de oboseală, de tot felul de boli, frici, descurajări…

Ca să te învingi, zilnic, pe tine însuți, e o imensă corvoadă. Și unii, într-o clipă, ne mai suferind durerea…se sinucid…Nu trebuie să fii neapărat dezorganizat mintal sau cu cine știe ce apucături sau instincte necontrolate ca să omori pe cineva sau ca să te sinucizi. Lucrurile se pot petrece foarte repede, în fracțiuni de secundă, fără să vrei, fără să conștientizezi prea bine…ca într-un vis…și apoi să rămâi înmărmurit…și să nu mai știi ce să faci…

La fel, patimile fine sau foarte năucitoare, din noi, ne atacă ultrarapid…Păcătuiești într-o clipă…zici ce nu trebuie…faci ce nu trebuie…și îți strici familia, numele bun, faci o nefăcută…

Cum s-a putut întâmpla?! Însă e o întrebare fariseică. Adevărata minunare e alta: cum ne ajută Dumnezeu, în mod continuu, ca să nu păcătuim pe cât am vrea! Și dacă ne analizăm serios, adică ce spunem și am vrea să facem la mânie sau la durere sau când suntem ispitiți pe muchie de cuțit…ne dăm seama că suntem mama delincvenței și a haosului.

Însă nu sunt detonate atâtea bombe și nici purtate atâtea războaie și nici violate atâtea femei și nici nu cad bani din cer…pe cât gândim noi. Pentru că de s-ar fi împlinit toate dorințele noastre, ale oamenilor…istoria ar fi fost, de foarte mult timp…o tristă amintire…

Cum spuneam și altă dată, femeia…suferea de o scurgere de sânge vaginală, era o necurată potrivit legii mozaice…dar și o mare suferindă. Și Domnul nu o acuză că e necurată (cum ar fi făcut oamenii perverși care roiau în jurul Lui, care se închinau la litera legii…dar nu îi ajutau pe oameni, nu le păsa de ei), nici că s-a atins de El, nici că s-a umplut de har „ilegal” (pentru că harul se primește prin credință…și ea l-a primit legal)…nu o acuză de nimic.

Nu o acuză ci o binecuvintează! Îi spune să se umple și mai mult de pacea Sa.

Nici lui Iairos, Domnul nu îi ține predici, nu îl moralizează…ci merge să îl ajute, pentru că cunoștea durerea lui…și dragostea lui  pentru fiica sa pe moarte.

Tocmai de aceea este inacceptabil să te faci că nu vezi durerea altora. Adică să vezi durerea, să o cunoști…și tu să găsești pretexte, legi, motivații cât mai stupide și bădărane ca să nu ajuți, ca să te arăți un netrebnic.

Și e inacceptabil și inuman să fii insensibil la durerile și nevoile oamenilor, pentru că Domnul, în fiecare predică a Sa și în toate minunile Sale ne spune să avem inimă mare, milostivă, plină de pătrundere pentru situația altora și nu de piatră, hâtră, de viperă.

Din v. 46 aflăm, că Domnul face orice minune prin harul Său și că îi știe pe toți care se împărtășesc de bunătatea Sa, pe când din v. 48, că adevărata vindecare se face prin credință, prin dreapta credință și că dreapta credință te umple de pace și  de bucurie duhovnicească.

Însă vă rog să rețineți starea…de spirit…din v. 49…de la final…Adică ironia celui care a venit din casa lui Iairos și îi spune acestuia că fiica lui a murit…fapt pentru care (și acum vine ceea ce trebuie să rețineți pentru clipele când vi se râde în nas…) nu mai trebuie să Îl necăjească, să Îl supere, să Îl obosească (michete schille, în gr.) pe Învățătorul.

Și în fața ironiei bădărane și a lipsei totale de perspectivă…Domnul îi cere lui Iairos: neînfricare și credință. Adică, să nu se teamă fără nădejde, să nu se arunce în deznădejde ci în credința în El. Și asta îi cerea doar până acasă, unde o va readuce pe fiica lui dintre morți…la o nouă viață.

Cei 3 (v. 51), care vor fi cu El pe muntele Taborului…intră cu El în camera celei moarte. Domnul numește moartea ei somn (catefdi), pentru că va fi la fel cu moartea Lui: pentru scurt timp. Iar pentru această scurtă moarte, care e un somn, nu trebuie să plângeți și să vă jeliți, pentru că Eu voi învia dintre cei morți, Eu, Lumina lumii, după cum o înviez și pe această tânără copilă!

12 ani are copila…și avem 12 Apostoli…și 12 luni calendaristice… Și tot de 12 ani femeia suferă…Pentru că Apostol pentru alții ajungi prin multă suferință și prin moartea pentru lume, după cum și noi, fiecare dintre creștini murim lumii, pentru ca să trăim lui Hristos Dumnezeu în fiecare clipă.

Și trebuie să mori și să înviezi de multe ori într-o zi și de sute de mii de ori într-o viață…Și trebuie să știi, deopotrivă, și să suferi pentru alții și din cauza lor, să înțelegi motivele pentru care trec cu șenilele nesimțirii lor peste tine…dar și să împarți alinare altora, prin harul preoției tale și prin rugăciunile tale și prin sfaturile tale și prin darurile tale…

Trebuie să învățăm să fim și mai oameni…tot mai oameni…pentru că mergem spre Postul Nașterii Sale, al nașterii Celui care vine ca să ne învețe să fim…tot mai oameni… și tot mai Sfinți…în același timp.

Cum să fii creștin ortodox…și să nu știi să fii elegant duhovnicește?

Cum să fii inchizitor, lup, tâmpit, când Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, pentru ca pe om, pe făptura mânilor Sale să o ridice în sânul Treimii?

Cum să nu te pătrunzi de sfiala Fecioarei și de nețărmurita dragoste a Stăpânului?

Iar dacă nu arătăm virtuți ortodoxe…cum să mai sperăm că Biserica lui Dumnezeu va convinge lumea, că o va converti, când noi, mădularele ei, suntem neconvertiți, nesfințiți, mai rău ca păgânii?

Doar mama și tatăl copilei…și cei trei Ucenici (v. 51). Minunea învierii se produce în mod intim…pentru oameni sensibili… V. 53 însă îi imortalizează peste veacuri pe nesimțiții care râdeau (categhelon)…pentru că cunoșteau că e moartă…

Însă, dacă, în mod empiric…cunoșteau moartea…nu cunoșteau și stricarea morții…sau învierea…Și pentru că trăiau doar în timp și spațiu…și nu știau cum e să privești din afară…minunea învierii, produsă prin porunca Domnului (v. 54)…le strică pofta de râs…și de batjocură…

V. 55 vorbește despre întoarcerea duhului ei în trup. Însă duhul sau sufletul copilei se întoarce la porunca Domnului în trup (atestând astfel moartea copilei…dar și învierea ei)…și sufletele nu merg după cum vor, în mod autonom, printre planete și aștri sau nu rămân pe pământ, după moarte, ca să ne sperie pe noi, ci sunt conduse de Îngerii Domnului acolo unde sunt proprii vieții lor: în Rai sau în Iad.

Evanghelia zilei se termină cu uimirea părinților (v. 56). Însă uimirea e una și bucuria dumnezeiască e alta, e ceva mai mult. Tot la fel, e bine să ne uimească suferința cuiva și răbdarea lui sau viața unui Sfânt, minunea petrecută la Sfintele Moaște cutare sau cutare sau la Icoana făcătoare de minuni din Biserica sau Mănăstirea cutare și cutare…

Însă, dacă rămânem doar la stadiul de minunare interioară…uităm repede ceea ce s-a petrecut, ce am trăit, ce am auzit…și văzut…Minunea însă și contactul cu oamenii Sfinți trebuie să ne cutremure și să ne lumineze mintea, pentru ca să ajungem la concluzia, că e nevoie de o schimbare radicală în viața noastră.

Trebuie să fim cu totul alții! Nu cu jumătăți de măsură. Nu cu un pas înainte…și 10 înapoi…Ci cu totul alții, luptând cu toți care ne stau împotrivă…și cu toate greutățile…pentru ca să ne urmăm credința…despre care Domnul ne vorbește continuu în conștiința noastră.

Pentru că despre această schimbare radicală strigă Dumnezeu, prin toate slujbele Bisericii, în inima noastră. Și dacă auzim glasul Lui, glasul iubirii Lui…nu trebuie să ne facem că nu l-am auzit…ci trebuie să îl urmăm! Și cine îl urmează…are ce povesti despre experiențele sale cu Dumnezeu și cu oamenii bineplăcuți Lui.

Vă doresc să vă bucurați întru Domnul și să mărturisiți tuturor minunile Lui, dragostea Lui, cuvintele Lui spuse în sufletele și în trupurile dumneavoastră. Amin!.

doamne ajuta..

Ne bucurăm că de astăzi putem lansa campania "Mii de tineri îşi păstrează fecioria până la căsătorie" care urmăreşte câteva scopuri precise:

• demontarea zvonului conform căruia astăzi toţi tinerii ar intreţine relaţii intime înainte de căsătorie, zvon care-i corupe să "intre în rând cu lumea";
• evidenţierea efectelor negative ale relaţiilor sexuale inainte de casatorie asupra intregii societăţi;
• conştientizarea gravităţii acestui păcat şi a consecinţelor pe termen scurt, mediu si lung asupra vieţii;
• încurajarea celor care sunt feciori (fecioare) să se păstreze curaţi în faţa lui Dumnezeu până la căsătorie;
• încurajarea celor care au desfrânat să nu mai repete aceeaşi greşeală, bine ştiind că Dumnezeu ne iartă, ne indreptează şi ne primeşte pe toţi;

Daca vrei sa-ti pastrezi fecioria pana la casatorie, daca esti casatorit si te-ai pastrat curat pana in momentul cununiei, sau daca ai avut relatii intime si te-ai hotarat sa nu mai gresesti pana la casatorie, atunci ne-am bucura daca ne-ai trimite marturia ta. Cativa tineri ne-au trimis deja marturia lor.

Marturia voastra nu este un fel de a va mandri in fata altora ci un mod de a-i incuraja si pe ceilalti tineri, care nu stiu ca a avea relatii intime in afara casatoriei este un pacat. Marturia voastra este o fapta de iubire pentru cei de langa noi...

doamne ajuta.

Dedic acest articol pentru doua suflete pereche care au suferit si sufera foarte mult si pentru ca suferinta lor a devenit si suferinta noastra, am devenit ca o familie si ne impartasim de iubirea pe care Dumnezeu a sadit-o in noi.

Cineva care ține foarte mult la mine, mi-a spus acum ceva vreme că nu putem să-i rănim cu adevărat decât pe cei pe care-i iubim. Și, aș zice eu acum, se aplică și invers, adică nu pot să ne rănească cu adevărat decât cei care ne iubesc.

Cum ar putea să te dezamăgească până la durere și până la lacrimi cineva care-ți este indiferent? De ce l-ar durea pe cel care nu te iubește că tu ai căzut între tâlhari? Îi este mult mai simplu să treacă pe alături. Da, orice venetic poate să arunce cu pietre și unele dintre pietrele aruncate e posibil să te mai și lovească dar loviturile astea fac parte din gama „ceea ce nu ne omoară ne face mai puternici“. Dureri care trec și care nu lasă decât o vânătaie repede uitată și vindecată.

Dar dacă mama îți dă o palmă pe care știi că nu ai meritat-o, sentimentul de nedreptate pune stăpânire pe tine și doare mai mult decât palma. Iar dacă ai meritat-o, ideea că ai făcut ceva ca s-o meriți te roade și mergi să-ți ceri iertare. Nu-ți ceri iertare de la oamenii de care nu-ți pasă dacă-i superi sau îi rănești în vreun fel ci de la cei care-ți sunt dragi și pe care-i iubești.

Spuneam uneori că dragostea adevărată doare. Cea care nu doare este păcăleală. Doare pentru că este o foarte mare apropiere între oameni diferiți, fiecare cu asperitățile lui, fiecare modelându-se după celălalt și modelându-l pe celălalt. Doare pentru că nu ni se pare niciodată că am avea destul din persoana iubită. Doare pentru că simțim că nu putem iubi cât am vrea. De aceea și spunem că ne este dor de cineva, arătând legătura între dragoste, dor și durere pentru că „dor“ vine de la „durere“. Durerea lipsei celuilalt. Uneori această durere devine atât de puternică încât spunem că ne este dor chiar și când suntem lângă cel/cea iubit(ă). Multe feluri de dureri pentru multe forme de manifestare a dragostei. Pentru cele trupești, trupești, pentru cele sufletești, sufletești.

Formarea și educarea unui om se face cu multă dragoste. Și este nevoie și de dragostea celui care predă și de a celui care primește. Iar cel care primește, de bunăvoie se șlefuiește ca să fie pe placul celui care-i arată. Iar această șlefuire este dureroasă pentru că înseamnă de multe ori renunțarea la lucruri pe care ni le consideram proprii.

În mănăstire asta se numește ascultare de bunăvoie.

Există și teoria care spune „nu vrei, te obligăm“, reducând omul la o stare de animal. Dar diferența cea mai mare și mai importantă din acest punct de vedere între om și animal este voința liberă a omului. Atâta vreme cât Dumnezeu l-a creat pe om cu voință liberă, nimeni nu poate să i-o ia. E drept că unii oameni uită că nu sunt animale dar chiar și asta se întâmplă până la o vreme. Cine a citit „Colț Alb“ a văzut frumoasa alegorie a omului abuzat în piele de câine-lup.

„As good as it gets“, un film apărut în 1997, arată cât de mult se schimbă un om când iubește și ce durere implică aceasta schimbare. Dar nu e nevoie să ne limităm la cărți sau la filme, fiecare om știe pentru că a simțit pe propria piele cât de dureroasă e dragostea de orice fel. Și ca să nu mai sufere, ca să nu mai rabde durere, sunt oameni care preferă să se închidă, să nu se mai expună, să nu mai iubească.

Știu pe cineva care duce o adevărată campanie împotriva antinevralgicelor și calmantelor. Spune că durerea ne este necesară ca să trăim. Și eu spun că are dreptate.

O viață fără durere, fără dragoste, fără nimic, de ce ar mai merita trăită? Pentru plăcere? Am fost construiți în așa fel încât plăcerea continuă ajunge să nu ne mai satisfacă. De aceea orice fel de droguri ajung să nu-și mai facă efectul după un timp și trebuie crescută doza pentru a simți ceva și toate astea până la moarte. E ușor să iei un lucru, să nu-i cunoști scopul și să spui că rostul lui e cel pe care l-ai imaginat. Am văzut mai demult o fotografie cu niște oameni dintr-un trib care foloseau componente de calculator ca să spargă nuci de cocos. Lor le rezolva o problemă dar asta nu înseamnă că știu care este rostul real al acelor componente. O anumită organizație sau stat au raportat că au ajutat tribul respectiv cu o sumă mare, pentru că, evident, componentele de calculator sunt mult mai scumpe decât ciocanele la aceeași greutate. Și nouă ne este ușor să lansăm filosofii de genul „viața e făcută pentru plăcere“ dar în cele din urmă ajungem să vedem lipsa de conținut. Omul este făcut să fie cu Dumnezeu. Dumnezeu este iubire. Iubirea doare. Orice facem eliminând iubirea ne duce la goliciune.

Altfel spus, un adevărat kenendrum, dacă o iei pe una, te trezești și cu cealaltă, dacă încerci să scapi a doua, îți pierzi rostul în viață. Atunci care e rezolvarea unei astfel de situații? Răbdare. Răbdare. Răbdare.

(Nu cunosc autorul articolului!)...

doamne ajuta...

In 1978 un tanar pe nume Yann Arthus-Bertrand se afla in Kenia cu sotia sa pentru a studia comportamentul unei familii de lei. A realizat dupa trei ani de studiu ca fotografia poate comunica ceva mai mult decat un simplu text. Astfel s-a decis sa porneasca intr-o minunata peripetie a imaginilor, dar nu oricum, ci prin surprinderea fotografiilor de sus, ”din cer”, dintr-un elicopter.

Dupa cum a afirmat intr-un interviu, el dorea "sa le arate oamenilor o imagine a Pamantului astazi, prin fotografii care sa poate explica lumea si sa fie un semnal de alarma asupra problemelor importante pentru prezent,dar si pentru viitorul planete".O simpa idee a devenit un proiect grandios,Yann fiind sustinut de o echipa intreaga si de Unesco pentru a putea, nici mai mult nici mai putin, survola cu elicopterul in aproape toata lumea.

Ochiul atent, sensibilitatea, generozitatea, dragostea pentru oameni l-au condus pe tanarul fotograf la realizarea unor portrete surprinzatoare ale unor locuri ale lumii de o frumusete ce-ti taie rasuflarea, dar care creeaza un contrast puternic cu fotografii ce prezinta o realitate aproape tragica, a unor zone deosebit de sarace.Talentul artistic a facut ca toate fotografiile sa redea imaginea unei planete care, precum o gazda binefacatoare,  daruieste totul celor pe care ii are in grija dar este de multe ori inselata si indurerata, cand ea nu a vrut decat sa ofere tot ce are mai bun.

Daca unii oameni au respectat pamantul ce le dadea hrana si adapostul, au amenajat parcuri, au ocrotit vietati si mii de feluri de plante, altii in schimb au abuzat, au exploatat tot ce s-a putut, negandindu-se ca traseaza conturul unei rani greu de remediat. Padurile tropicale, ecosistemele naturale cele mai bogate care contin 90% din speciile vii ale planetei sunt defrisate tot ma mult; jumatate din padurile de mangrove ce erau  esentiale vietii a 75% din speciile marine comercializate, au disparut.

Intre 1990 si 2000 - o suprafata de paduri de 3 ori mai mare ca si cea a Frantei a fost distrusa. Inegalitatile sociale sunt vizibile. Un exemplu surprins in poze e Rio de Janeiro - la periferie oamenii traiesc intr-o saracie crunta, cu un nivel de criminalitate ridicat, dar noi occidentalii stim ca e un oras prosper, luxos, un loc al distractiilor celor bogati. Asa si e – un oras in care inegalitatea sfideaza efectiv orice imaginatie. Acest contrast caracterizeaza intreaga Brazilie, in care 10 % din populatie controleaza majoritatea resurselor tarii, iar majoritatea din populatie traieste sub pragul saraciei. Brazilia nu e singura…

Astfel, Yann Arthus-Bertrand, survoland cu elicopterul prin zeci de tari, a surprins un murmur comun al miilor de oameni laolata cu cel al naturii, in sute de mii de fotografii.

 

01/53 

   

Poate nu intamplator, parca toata suferinta deopotriva a oamenilor si a Pamantului - au dat nastere unei uluitoare imagini. E vorba de o descoperire minunata, o imagine surprinsa in Noua Caledonie, un ansamblu de insule din Pacific. Survoland cu avionul deasupra localitatii Voh, pilotul l-a condus pe Yann langa oras, deasupra unei zone numita tannes – niste intinderi goale  suprasarate, inconjurate de paduri de mangrove. In acea zona s-a creeat un luminis ce are conturul perfect al…al unei inimi!

Fotograful a ramas fara cuvinte in fata acestei misterioase aparitii, aproape necunoscuta, evident fara contributia vreunui om, fiind extrem de intinsa ca suprafata si imposibil de observat “de jos”. Doar de acolo, din “cer”, se poate vedea aceasta imagine cutremuratoare… un adevarat miracol natural. Aceasta inima a devenit simbolul intregului proiect. Yann s-a intors de vreo doua ori, la cererile multor oameni, pentru a  o revedea si a o admira....

Vazand aceasta fotografie… nu poti sa nu te gandesti la intreaga creatie ca la o taina desavarsita si mareata…ce mai ales in vremurile de acum, parca mai mult ca niciodata, poarta greutatea si suferinta lumii intregi si indeamna oamenii - iata printr-o aparitie de o delicatete coplesitoare, sa-si mai masoare pasii in toata aceasta goana de a avea cat mai mult pentru ei si de a uita darul sfant al naturii dat lor de catre Cel de Sus..din cer...

Site-ul oficial al fotografului, unde pot fi gasite fotografiile

http://www.yannarthusbertrand2.org/....

doamne ajuta...

Astazi poate ca esti prea tanar, dar maine sau un pic mai tarziu vei deveni parinte. Si ca viitor parinte ai o mare raspundere inaintea lui Dumnezeu: sa-ti ajuti copiii ca sa se mantuiasca. De aceea trebuie sa te pregatesti de pe acum pentru aceasta mare raspundere. Asculta cu mare atentie cele ce urmeaza, caci Sfantul Ioan Gura de Aur ne invata tot ceea ce este mai important de stiut pentru buna crestere a copiilor.

De ce trebuie sa acordam multa atentie pentru educatia copiilor: "Salbatica e tineretea si de aceea are nevoie de multi învatatori, supraveghetori, pedagogi, însotitori si dadace. Totusi, e placut s-o îmblânzesti. Tineretea seamana cu un cal sau cu o salbaticiune nedomesticita. Daca însa îi dam unui copil de la cea mai frageda vârsta reguli, mai târziu n-o sa ne mai ostenim, pentru ca obiceiul a devenit deja lege."¹

Tineretea este varsta cea mai potrivita pentru a asculta lucruri pentru suflet: "Daca lectiile bune se întiparesc în suflet cât este înca fraged nimeni nu le va putea sterge, pentru ca, odata întiparite se vor întari ca o pecete în ceara. Copilul e înca mic si plin de teama. Se înspaimânta usor si de chipul tau si de cuvintele tale si de orice altceva. Fa uz de puterea pe care o ai asupra lui, dar asa cum trebuie. Daca fiul tau creste bine, tu vei fi primul care se va bucura si al doilea va fi Dumnezeu. Ostenindu-te pentru fiul tau, pentru tine te ostenesti."²

"La vârsta asta mintea lor e ca un aluat fraged si asimileaza repede tot ce li se spune. Cuvintele li se întiparesc usor în minte, ca o pecete în ceara topita. De altfel acum începe viata lor sa încline spre virtute sau spre pacat.

Daca acum, la acest început, îi îndeparteaza cineva de pacat si îi duce pe calea virtutii, le creaza obisnuinta de a merge numai pe aceasta cale, pe care ajung sa o considere cea fireasca. Astfel nu se vor schimba lesne spre pacat, pentru ca obiceiul deja dobândit îi va tine în lucrarea faptelor bune."³

Accentul in educatie trebuie pus pe invatatura dumnezeiasca: "Nu-ti bate capul cum sa sa-l faci sa progreseze în învatatura lumeasca ca sa devina ambitios. Gândeste-te cum sa-l înveti sa dispretuiasca slava acestei vieti. Numai asa ar putea avea cu adevarat un nume bun si ar deveni cu adevarat un om important.

Asta pot sa faca si saracul si bogatul.  Aceste lucruri nu se învata de la profesori si nici din arte, ci din cuvintele dumnezeiesti. Nu te îngriji sa stea în aceasta viata multi ani, ci mai bine îngrijeste-te sa traiasca viata cea vesnica si fara sfârsit."⁴

"Depuneti în sufletele lor bunatatea, smerenia, buna-cuviinta, întelepciunea si orice alta virtute. Nimic nu trebuie sa ne preocupe mai mult la tineri decât întelepciunea si buna-cuviinta. Tinerii sunt usor de ispitit. De aceea, aceeasi grija pe care o avem atunci când umblam cu lampile, trebuie s-o avem si cu copiii."⁵

Sa-i pregatim sa reziste la toate greutatile vietii: "Bogatia face mult mai mult rau, pentru ca îi face pe oameni sa fie nepregatiti pentru greutatile vietii. Sa ne pregatim, asadar, copiii încât sa poata face fata tuturor împrejurarilor si tuturor necazurilor, ca sa nu fie luati prin surprindere când apar."⁶

"Nu trebuie nici sa le dam tot ce li se pare placut, dar nici sa le facem rau, lipsindu-i de cele necesare, sau sa le facem hatârul doar pentru ca sunt copii."⁷

Sa-i invatam de mici intelepciunea fecioriei: "Mai înainte de toate trebuie sa-i pastram întelepti, pentru ca lipsa întelepciunii îi distruge mai mult decât orice pe tineri. Noi însine trebuie sa facem mari eforturi si sa fim mereu foarte atenti. Sa-i casatorim imediat ce se apropie vârsta, ca sa-si primeasca mireasa cu sufletul si cu trupul curate. Dragostea e aprinsa. Un tânar întelept înainte de casatorie, cu atât mai mult va fi întelept si dupa casatorie.

Dimpotriva, unul care s-a învatat desfrânat înainte de a se însura, asa va fi si dupa ce se va fi casatorit. Spune Scriptura: “Pentru desfrânat toata pâinea este dulce, nu va înceta pâna la sfârsit” (Întelepciunea lui Sirah 23, 23). De aceea la cununie se pun mirilor cununi pe cap, care sunt simbolul biruintei. Cununile arata ca au ramas nebiruiti si ca asa îsi încep viata împreuna, nebiruiti de placere. Daca, însa, un tânar învins de placere îsi preda trupul desfrânatelor, de ce mai poarta atunci cununa pe crestet, daca tot a fost înfrânt?"⁸

Deprinde-i din timp cu infranarea: "Cu toţii ştim că la tineri pofta trupească este puternică şi stăruitoare. Aşadar dacă sunteţi părinţi, înainte de vremea căsătoriei să-i înfrânaţi pe copiii voştri cu poveţe, cu făgăduieli, cu frică, cu orice mijloc posibil.

Nu lasa, dar, casa lui Dumnezeu sa devina pestera tâlharilor, ca sa nu auzi si tu cuvintele cu care Domnul Iisus Hristos i-a certat pe iudei: ” Casa Mea, casa de rugaciune se va chema, iar voi o faceti pestera de tâlhari” (Matei 21, 13).

Cum adica pestera de tâlhari? Aceasta se va întâmpla daca lasam sa intre si sa se strecoare în sufletele tinerilor dorinte care-i transforma în robi, care le rapesc libertatea, dar si destrabalarea de orice fel. Asemenea dorinte si asemenea gânduri sunt mai rele decât tâlharii, pentru ca îi lipsesc pe tineri de libertate, îi fac sclavii patimilor irationale, necugetate, atacându-i din toate partile si umplându-le mintea de rani. Tocmai de aceea sa-i supraveghem zilnic si sa folosim cuvântul drept bici, sa alungam toate patimile de acest fel din sufletul lor, ca sa poata fi partasi la viata cereasca si sa-si poata împlini pe deplin menirea."⁹

Daca nu-ti educi copiii in dreapta credinta, atunci ii condamni la foamete sufleteasca: "Spune-mi, iubite, daca ti-ai vedea copilul topindu-se de foame, ai îndura sa-l privesti neputincios? N-ai rabda tu orice doar ca sa-i pui capat suferintei? Sigur, nu l-ai lasa sa moara de foame. Dar, acum piere copilul tau din cauza ca nu l-ai hranit cu învatatura dumnezeiasca. Nu-i asa ca nici nu bagi de seama? Si mai vrei sa te numesti tata? De ce spun asta?

Pentru ca foamea aceasta de învatatura dumnezeiasca e mult mai îngrozitoare decât cealalta pentru ca duce si la o moarte mai cumplita. Trebuie, de aceea, sa stam si sa gândim mai bine. “Cresteti-i întru învatatura si certarea Domnului” (Efeseni 6, 4) – spune apostolul Pavel. Aceasta este cea mai buna grija a parintilor, aceasta este mostenirea autentica pe care o pot lasa copiilor lor."¹⁰

Daca esti parinte si nu ti-ai facut datoria din timp: "Ce mai poti spune? Ca e greu si uneori abia poti face fata? Trebuia sa te gândesti dinainte, când copilul asculta cu draga inima si era prunc. Atunci trebuia sa-l educi cu mare atentie, sa-l obisnuiesti cu ce se cuvine, sa-l corectezi si sa-i pedepsesti slabiciunile sufletului.

Când munca era mai usoara, atunci trebuia sa scoti balariile si ciulinii, atunci când era la o vârsta frageda si patimile nu erau greu de vindecat, patimi care, daca n-ar fi fost neglijate, n-ar fi crescut. De aceea spune: “Ai feciori? învata-i pe ei si încovoaie din pruncie grumazul lor” (Întelepciunea lui Sirah 7, 24), atunci când educatia se poate face mai usor."¹¹

Mantuirea parintelui depinde mult de buna crestere a copiilor sai: "Daca parintii pun o temelie buna educatiei copiilor lor, vor primi o mare rasplata, asa cum vor fi pedepsiti daca îi vor neglija. Eli, de pilda, si-a pierdut mântuirea din cauza fiilor lui, pentru ca trebuia sa-i sfatuiasca. De buna seama ca îi va fi sfatuit, dar nu asa cum trebuia. El n-a vrut sa-i supere si s-au pierdut, si el si ei"¹²

Cat de vinovati sunt parintii care nu se ingrijesc de sufletele copiilor lor: "De nicaieri de altundeva nu vine distrugerea copiilor decât dintr-un interes exagerat al parintilor pentru cele ale traiului. Ei se straduiesc sa le asigure un trai fericit si atât. De aceea, vrând nevrând, îsi neglijeaza atât propriul suflet cât si pe cel al copiilor. Pe parintii acestia – si sa nu creada cineva ca vorbesc la mânie – i-as socoti mai rai chiar decât ucigasii de copii. Acestia din urma, ucigând, desfac sufletul de trup, dar cei de care vorbesc eu, parintii neglijenti, le arunca si trupul si sufletul în focul iadului.

Oricum toti oamenii mor, este o lege a firii ca trupul sa moara, dar copiii care au parinti nepasatori ar fi putut evita moartea sufletului spre care i-a dus tocmai nepasarea si neglijenta parintilor lor. Oricum moartea trupului va disparea definitiv la înviere, dar de moartea sufletului nimeni nu va putea scapa, niciodata. Pentru ca un suflet mort nu se va mântui niciodata, ci e condamnat sa ispaseasca o pedeapsa vesnica.

Pe buna dreptate îi putem socoti pe acesti parinti mai rai decât ucigasii de copii. Nu este acelasi lucru sa-ti ascuti sabia si s-o pui la gâtul unui copil cu a distruge sufletul unui copil si a-l duce la pierzanie, ceea ce e mult mai cumplit. Pentru ca nimic nu e mai pretios pentru noi decât sufletul."¹³

Copiii cad in patimi grele din pricina parintilor care nu s-au ingrijit de ei: "Cu trecerea timpului un obicei rau devine atât de daunator, încât nici un sfat, oricât de bun, nu-i mai poate ajuta pe cei ce s-au dedat unui viciu. Acestia se lasa condusi de diavol, ca niste prizonieri, oriunde le dicteaza. El e cel ce dicteaza si le da tinerilor poruncile pierzatoare, pe care ei le executa cu placere, bucurându-se numai de placerea prezenta, fara a se gândi nici un moment ca e urmata de durere. De aceea va rog sa-i ajutam pe copiii nostri, ca sa nu apese asupra noastra raspunderea pentru faptele lor rele."¹⁴

Nepasarea fata de buna crestere a copiilor se rasfrange asupra intregii societati: "De aceea se duce lumea de râpa – pentru ca neglijam copiii. In loc sa avem grija de educatia lor, ne preocupa averea pe care le-o lasam. De sufletul lor nici nu ne pasa si facem cea mai mare neghiobie posibila. Averile, pamânturile, oricât de multe si de scumpe ar fi, daca stapânul lor nu e un om plin de întelepciune, capabil sa le administreze cu virtute, se vor distruge si se vor pierde odata cu el, pricinuindu-i o mare paguba. Daca, însa, un suflet este puternic si plin de virtute, chiar daca casa îi e mai mult goala, va putea dobândi tot ce-si doreste cu usurinta."¹⁵

Lucruri mici dar importante: "Poate multi dintre voi vor râde de ce spun, socotind ca sunt lucruri fara importanta. Dimpotriva, sunt foarte importante. Daca o fetita se învata acasa cu podoabele femeiesti, când va pleca din casa parinteasca, va fi o sotie dificila si insuportabila si îsi va împovara sotul mai ceva decât strângatorii de biruri.

V-am mai spus si alta data, raul începe sa devina greu de înfruntat si de învins atunci când nimeni nu mai vorbeste de puritate, de cumintenie, de neprihanire, nimeni nu mai vorbeste de întelepciune si de dispretuirea banilor si a slavei, nimeni nu mai vorbeste despre sfaturile si poruncile din Scriptura"¹⁶

Ultimul indemn al Sfantului Ioan: "De aceea, va rog si va implor sa aveti mare grija de copiii vostri si sa nu aveti niciodata altceva în minte decât mântuirea sufletului lor."....

doamne ajuta...

Chiar daca viata noastra personala este bine rânduita, daca neglijam, însa, mântuirea copiilor nostri, vom fi aspru pedepsiti. O sa va spun doar un cuvânt despre aceasta, nu al meu, ci din dumnezeiestile Scripturi.

Era odata un preot iudeu, Eli, om smerit si foarte îngaduitor, dar care si L-a facut pe Dumnezeu dusman lui si copiilor lui si care, fiindca i s-a facut mila de copiii sai când nu trebuia, a pierdut si mântuirea lor si pe a sa.

Asculta ce-i spune Dumnezeu, mai degraba nu direct lui, pentru ca îsi pierduse vrednicia de a mai sta de vorba cu El. Dumnezeu îl socotea deja un rob oarecare care facuse un pacat mare si de aceea l-a înstiintat prin altcineva despre nenorocirile ce aveau sa i se întâmple (atât de mare îi era mânia).

Asculta, dar, ce-i spune lui Samuel. Eli a aflat ca fiii sai l-au hulit pe Dumnezeu si nu i-a certat pentru asta. I-a certat, desigur, dar nu cum se cuvenea si Dumnezeu n-a socotit mustrare aceea. Astfel ca l-a departat de la Sine pentru ca nu aratase fata de fiii sai severitatea cuvenita.

Oricât ne-am preocupa de copiii nostri, tot nu e de ajuns. Ce facem noi nu se cheama a avea grija de ei, asa cum nici Eli nu si-a certat cu adevarat fiii. Dumnezeu i-a atras atentia lui Eli asupra pacatului fiilor sai si l-a pedepsit mâniat foarte, spunându-i: “De aceea Ma jur casei lui Eli ca vina casei lui Eli nu se va sterge, nici prin jertfe, nici prin prinoase de pâine în veci” (I Regi 3,14). Vezi ce pedeapsa cumplita, izvorâta dintr-o durere neîmpacata pentru un pacat cu neputinta de iertat? Dumnezeu i-a spus ca trebuie sa piara nu numai el si fiii sai, ci întreaga lui casa, pentru ca nu exista leac pentru rana pe care I-au pricinuit-o.

Si totusi, în afara de nepasarea fata de pacatul copiilor sai, Dumnezeu nu i-a mai gasit alta vina batrânului Sau preot Eli, pentru ca în rest acesta era foarte bun. Noi trebuie sa luam aminte la viata plina de virtute a cuiva si s-o laudam nu numai în împrejurarile obisnuite, ci mai ales în momentele cele mai grele.

Mai întâi, când a auzit cuvintele lui Dumnezeu si a vazut pedeapsa aproape, Eli nu si-a pierdut curajul, nici nu s-a suparat si nici n-a spus ceea ce de obicei ar spune multi: sunt eu oare stapânul vointei si al deciziilor altora? Eu sa fiu judecat pentru propriile mele pacate, nu pentru cele ale fiilor mei, care sunt maturi si care trebuie sa raspunda singuri pentru ele. Eli n-a spus si n-a gândit nimic din toate acestea, ci, ca un rob ascultator si recunoscator care una stie, ca trebuie sa primim fara sa protestam toate câte ni le trimite Dumnezeu, chiar daca sunt neplacute sau greu de îndurat, a dat glas acelor cuvinte pline de întelepciune:,,El este Domnul; faca dar ce va binevoi!” (I Regi 3.18).

Mai exista si alte exemple din viata lui Eli în care vedem cât de plina de virtute era. In timpul bataliei cu Filiestenii cineva a venit si i-a adus vestea grea ca fiii sai cei salbatici si ticalosi au fost macelariti în lupta. El a ascultat netulburat. Dar când solul i-a pomenit apoi de rapirea chivotului Legii, batrânul preot, cuprins de ameteala si de durerea pe care i-a pricinuit-o aceasta veste, a cazut de pe scaun pe spate lânga poarta si si-a rupt spinarea, fiind batrân si greoi. El cârmuise poporul lui Israel timp de 20 de ani ( vezi I Regi 4,18).

Daca pe acest preot, pe acest batrân, pe acest om de vaza care a cârmuit timp de 20 de ani poporul evreilor, pe acest om care a trait într-o perioada în care Dumnezeu era mai îngaduitor decât acum, nimic nu l-a putut salva, ci a pierit de tot si într-un mod jalnic, pentru ca nu s-a purtat cu severitate fata de fiii sai (caci pacatul de a nu-si fi împlinit menirea de parinte a sters ca un val urias si salbatic tot ce era bun la el, toate faptele lui bune si întreaga sa viata traita în virtute), ce pedeapsa ne asteapta pe noi, cei ce traim într-un veac în care se cere de la noi o mult mai mare virtute?

E vorba de noi, cei care nu numai ca nu suntem în stare sa ne conducem copiii, dar si pe cei care vor s-o faca îi socotim dusmani si îi combatem, purtându-ne fata de copiii nostri mai rau decât un barbar. Daca învârtosarea inimii lor i-a dus atunci pe evrei la robie, la ruina si pierzare, la robirea patriei lor si la chinuri  trupesti,  voi  va  robiti  singuri  sufletul  si-l  predati   legat demonilor cruzi si vicleni si patimilor lor. Când nici voi nu le dati copiilor vostri sfaturi duhovnicesti, dar nici pe altii nu-i lasati s-o faca; voi nu faceti altceva decât ce faceau evreii pe timpul lui Eli.,,,

doamne ajuta...

Mulţi oameni au fantezia cu marele câştig la Loto. Fiecare îşi doreşte să câştige imensa sumă şi crede că va face mult bine celor din jur cu banii primiţi. Aşa o fi sau nu, nu ştim, în orice caz, lumea visează să câştige într-o bună zi. Altfel nu ar fi cozi duminică dimineaţă la agenţiile Loto. Şi eu am îngroşat-o pe una de câteva ori, rugându-mă înainte, evident, la Sfântul Nicolae (care, apropo, să nu uităm că lângă pungile cu bani mai are şi o ditamai nuiaua cu care nu vrei să fii târnosit pe cocoaşă), după care am traversat într-un suflet bulevardul spre agenţie, ca să scap de incredibila povară a vreo şapte lei.

Îţi spui că e un act ca oricare altul, dacă îţi dă Dumnezeu câştigul, îl duci, n-ai ce face, asta-i viaţa, te supui. Dacă nu câştigi, iar asta e, continui să te duci la muncă, făcându-ţi planul despre ce o să-i trânteşti în faţă şefului când o să câştigi şi cum o să ieşi trântind uşa şi neoprindu-te decât la o agenţie de turism, să faci un Bora Bora, pentru început.

Când îţi vine fantezia asta cu Loto, cred că începi să te simţi puţin vinovat. Adică tu, bun creştin, îţi pui speranţa fericirii tale în bani, în ochiul dracului? Şi imediat începi să-ţi modifici fantezia în care trăiai ca un paşă. Câştigi, dar tu o să faci milostenii şi daruri.

Întâi îi umpli pe ai tăi. Însă asta e o muncă incredibil de grea, fiindcă, dacă le aloci prea puţin, iar te simţi vinovat, iar dacă începi să le dai din gros, realizezi că un premiu obişnuit la Loto e practic nimic. Cu chiu, cu vai, le iei la ai tăi o casă mai serioasă, lui taică-tu îi faci un mic atelier superutilat cu scule şi ustensile de tot felul, toate numai de firmă bună, că e bătrân şi tare îi mai place să şurubărească. La fraţi le iei câte un apartament şi gata, poţi fi liniştit, ţi-ai făcut datoria! E rândul tău să te simţi bine, aşa că o iei voios spre marginea oraşului şi un singur gând ţi se bălăngăne în cap: BMW M5.

Dar banul chiar că-i ochiul dracului chiar şi atunci când nu-l ai decât în fantezie! Nici bine nu te-ai odihnit după ce i-ai făcut oameni pe toţi, că sari ca ars, dându-ţi seama că ai uitat esenţialul: lui Dumnezeu şi la săraci n-ai dat nimic! Şi ce să mai dai, că abia ai rămas cu vreo 800.000 de euro amărâţi pentru pârlitul de tine.

Acum o iei de la început: întâi îi dai lui Dumnezeu!

Dar ce să-i dai tu lui Dumnezeu, că ale Lui sunt toate de sub cer, şi păsările, şi iarba, şi ramurile atârnând de portocale, şi diamantele neştiute din adâncul pământului, şi comorile piraţilor abandonate prin insule sterpe. Dumnezeu vrea duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi, şi astea le ai, ohooo, nu-i o problemă.

Dar, totuşi, parcă un schit ai putea face şi tu. Dar costă mult, plus că eşti nevrednic de aşa lucrare. Mai bine iei pământ şi-l donezi, să facă alţii construcţiile în sine. Dar nu e prea puţin?

Mai bine-l bucuri pe Dumnezeu făcând bine adevărat, dăruind la săraci şi bolnavi. Deci mergi cu ajutoare pe la cămine de bătrâni şi le dai bolnavilor bani pentru operaţii şi medicamente.

Hopa, aici apare o nouă problemă care te depăşeşte: de unde ştii tu la care să dai şi la care să nu dai? Ce garanţie ai că bătrânul ăla pe care tu îl omeneşti nu a fost la viaţa lui cine ştie ce torţionar şi deci nu merită, în timp ce nu dai la unul care a fost pâinea lui Dumnezeu?

Deşi parcă ştii că asta e judecarea aproapelui şi nu se face. Dar totuşi... sunt bănişorii tăi, pentru Numele lui Dumnezeu!

Deodată simţi că eşti lovit în moalele capului: ai uitat complet de verişorii de gradul al doilea, cu care în copilărie te-ai avut ca un frate. Nu poţi să nu le iei nimic, şi nu poţi nici să le dai lucruri prea mari, trebuie să fii chivernisit, doar e clar că toţi aşteaptă! Sunt nişte hapsâni!

Soluţia apare de la sine, eşti luminat, simţi înţelepciunea cum se aşază în tine: trebuie să ţii secret de toată lumea, să nu afle nimeni, nu mai dai nimic, în definitiv şi la urma urmei, dacă Dumnezeu voia să aibă şi ei, le dădea El direct! Acum la muncă!

“…mai uşor intră cămila prin urechile acului decât un bogat în împărăţia cerurilor…”

doamne ajuta...

"Think Big!" este un concept american care tradus ar fi cam aşa: "Ţinteşte cât mai sus" sau "Caută să ai doar planuri mari". Acest îndemn te inspiră să fii cât mai bun, să nu te mulţumeşti cu puţin, să conştientizezi că ai putere să progresezi. În tărâmul tuturor posibilităţilor, în SUA, unde orice se poate întâmpla şi oricine poate ajunge orice, "Think Big!" îţi dă curaj şi-ţi reaminteşte de cei nebăgaţi în seamă care au ajuns vedete, de săracii care au ajuns bogaţi, de neputincioşii care au devenit oameni cu foarte multă putere...

Miile de poveşti de succes ale americanilor promovate aşa de mult în mass-media dau foarte mult aplomb lui "Think Big!".

Pentru starea de pesimism a românilor "Think Big!" e un imperativ pentru a ieşi din criză. Părintele Dorin spunea într-un articol ceva foarte interesant:

"Una dintre greșelile fundamentale pe care noi, românii, le facem, la nivel larg…e că nu mai credem în incredibilul eroismului nostru. Nu mai credem că suntem unici, că suntem de neînlocuit, că putem să facem lucruri care să uimească o întreagă lume. Și, mai ales, nu mai credem în unicitățile românești…ci în statistici nivelatoare."

Biserica Ortodoxă a înflorit în special în perioadele de prigoană, în timpuri de criză. <!-- {lofimg src="/images/stories/2010/noiembrie/think big.jpg"} -->Aduceţi-vă aminte că miile de mucenici care au umplut calendarul Bisericii noastre şi-au dat viaţa lui Hristos în vremuri când creştinii erau inamicii numărul 1 ai puterii de conducere. Tot în acea perioadă au apărut şi cei mai mari teologi, stâlpi ai Biserici: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz şi mulţi alţii. În perioada comunistă mii de preoţi, profesori, studenţi, ierarhi, sau oameni simpli au suferit în temniţe mărturisind credinţa în Dumnezeu cu preţul vieţii, fiind chinuiţi groaznic.

Toţi aceştia ne-au lăsat o moştenire extraordinară: vieţile lor ca modele de urmat pentru cei care astăzi nu mai au modele, ne-au lăsat scrierile în care vorbesc despre minunăţiile creaţiei, despre taina relaţiei cu Dumnezeu, despre trăirea împărăţiei cerurilor încă de pe pământ, despre sensul suferinţei şi multe altele.

Deşi nu trăim vremuri de prigoană făţişă, totuşi e criză, toată lumea se descurcă mai greu, nu mai sunt resurse pentru satisfacerea plăcerilor egoiste. Nu mai sunt bani pentru excursii în străinătate, ieşiri în oraş, mese la restaurant, sau pentru tot felul de gadgeturi scumpe, şi din acest motiv oamenii se întâlnesc mai des, se vizitează, se bucură unii de alţii compensând lipsa banilor. Criza ne obligă să cerem ajutorul unii altora mai des, singuri neputând reuşi.

Pentru noi creştinii din România: "Think Big!" ar însemna "Curaj, române! Poţi mult mai mult, încearcă!".

Să nu vă fie frică să aveţi planuri mari pentru voi şi familia voastră. Ţintiţi mereu cât mai sus, încercaţi să fiţi cât mai buni cu resursele disponibile. Nu vă mai plângeţi! Ajunge atâta smiorcăială, au fost perioade mult mai grele în istoria omenirii. Ceea ce trăim noi acum e o mângăiere faţă de ce au trăit alţii. Gândiţi-vă că au fost oameni care au trăit în războaie, sau în timpul unor perioade cum a fost cea dintre anii 1348 si 1350 cand aproape jumate din populaţia Europei a murit din cauza unei epidemii bubonice.

Nu vi se pare că ceea ce spune Hristos Domnul aici e o încurajare: "Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide." (Luca 11, 9-10)

Putea Hristos să se pogoare de pe cruce, să-i pedepsească pe toţi, să-şi arate puterea Sa în acel moment, să-şi spele ruşinea bătăilor şi scuipărilor. Dar de ce n-a facut-o? Pentru că a avut un plan mult mai mare şi mai folositor. S-a pogorât la iad şi i-a eliberat pe cei din întuneric, a înviat din morţi şi a biruit moartea, S-a înălţat la ceruri şi a promis tuturor că de vor crede în El vor birui şi ei moartea, înviind în împărăţia cerurilor.

Învierea Domnului este cel mai bun exemplu de "Think Big!". Nu ştiu câţi oameni din cei care ar fi asistat la răstignirea lui Hristos, au conştientizat că e mai bine să moară decât să se pogoare de pe cruce. De ce? Pentru că mintea lor gândea îngust, pământesc, fără perspectivă.

"Think Big !" în Ortodoxie ar insemna cam aşa:

- "Pot orice cu Dumnezeu!"
- "Gândeşte în perspectiva veşniciei!"
- "Suferinţa este un check-point în drumul mantuirii si un speed booster pentru inteleptire!"
- "Dumnezeu are mereu planuri mari cu noi, si doar perspectiva noastră îngustă asupra lumii ne face să le percepem ca planuri mici"
- "Păcatele noastre ne împiedică să vrem mai mult şi să putem mai mult!"

Nu vă mulţumiţi cu puţinul când vine vorba de cariera voastra, de familia voastra, de relaţia cu Dumnezeu, de credinţa voastră.

Ţintiţi cât mai sus! şi asta nu pentru a fi lăudaţi de toţi, ci pentru a întrebuinţa cât mai folositor pentru societate darul pe care vi l-a dat Dumnezeu. Soţia mea îmi spune mereu ca ea nu are nimic special, nu are vreun talent anume. Când a născut-o pe Ilinca, al doilea copil al nostru, asistenta i-a spus: "Să mai faceţi copiii că vad ca naşteţi foarte uşor!". Cele doua fetiţe ale noastre sunt cuminţi şi nu ne-a fost greu să le creştem. Gândindu-ne noi am ajuns la concluzia că Dumnezeu i-a dat darul acesta de a naşte şi creşte copii uşor şi fără mari probleme. A-şi întrebuinţa darul cât mai folositor pentru societate înseamnă în consecinţă a mai naşte şi alţi copii.

Fiecare din noi are un dar, al unora îl percepem mai evident, al altora e mai subtil.

Aşa că nu fiţi trişti. Gândiţi în stil mare! Faceţi-vă planuri mari pentru viitor! Cu Hristos puteţi orice.

doamne ajuta...

"Ce vreti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea"...este o porunca ce suna atat de poetic, atat de idealist pentru lumea nepasarii in care traim, dar totusi aceasta porunca dovedeste in orice clipa a vietii si in orice imprejurare, necesitate stringenta de a fi pusa in practica. Unul din nenumaratele feluri  prin care aratam onestitatea noastra fata de ceilalti oameni, este grija pe care o avem fata de lucrurile ce ne-au fost incredintate spre folos. Si aici nu ma refer neaparat la lucruri pe care le imprumutam precum o carte, un telefon sau chiar o masina, ci ma refer in special la toate lucrurile care nu sunt ale noastre, dar pe care le folosim in mod curent mai ales la locul de munca.

Tin minte ca odata a trebuit sa asist la desfasurarea unei lucrari de racordare la reteaua de gaze naturale, racordare ce era necesara pentru alimentarea cu gaz a unei centrale termice. Firma care trebuia sa execute aceasta lucrare a trimis doi oameni specializati in acest sens. Pentru racordarea la conducta de gaz s-a folosit procedeul de sudare/debitare cu flacara oxiacetilenica (oxigen si acetilena). La un moment dat, muncitorii si-au terminat treaba si s-au asezat la odihna, lasand in functiune agregatul de sudare/debitare ce consuma oxigen si acetilena degeaba. L-am intrebat politicos pe cel care lasase flacara aprinsa, de ce nu inchide agregatul de vreme ce isi terminase treaba, iar el mi-a raspuns zambind: „Doar nu platesc eu consumul...plateste firma”

M-am mahnit in sinea mea  gandindu-ma cat de multi oameni risipesc si strica lucrurile ce le sunt incredintate, fie la munca, fie intr-o institutie, sau in oricare alt loc. La acest gen de risipa am asistat de-a lungul timpului si sub diverse alte forme:

„Si ce daca intru prin gropi cu masina, doar nu e a mea ci a firmei la care lucrez”

„Si ce daca trantesc usa si se strica, doar nu este a mea”

„Si ce daca am dat centrala termica prea tare, doar nu platesc eu factura ci patronul”

Insa Mantuitorul Hristos spune asa: "Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept". De aici este lesne de inteles ca nu meritam sa fim pusi in administrarea lucrurilor mari la care visam, atata timp cat nu suntem in stare sa ne ingrijim cum se cuvine nici macar de lucrurile cele mici de care beneficiem. Ar fi bine sa constientizam cate sute si mii de pagube am facut, aratand ca nu suntem buni iconomi, ci doar oameni ai  interesului propriu.

Sfantul Ap. Pavel ne indeamna asa: "Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, Bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi." (Coloseni 3:23-24)

Deci, fie ca scriem pixul de la posta, fie ca vorbim la un telefon public, fie ca inchidem o usa de birou sau folosim alte lucruri care nu sunt ale noastre, ci ale firmei la care lucram sau ale "statului", se cuvine sa le folosim ca si cum ar fi ale Domnului. Iar daca noi nu aratam buna intrebuintare pentru lucrurile mici de zi cu zi, atunci cum sa avem pretentia ca altii sa fie drepti cu lucrurile mari asa cum ne-am dori? De ce strigam mereu ca avem conducatori iresponsabili si risipitori cu banul public, daca noi insine suntem iresponsabili acolo unde avem posibilitatea? De ce ii vedem mereu pe altii cum strica, dar risipa noastra zilnica nu o vedem?

Toate faptele nedrepte pe care le facem atunci cand risipim si nu ne ingrijim de lucrurile ce ne-au fost incredintate, se intorc impotriva noastra mai devreme sau mai tarziu, sub o forma sau alta, si adesea nici macar nu banuim de ce anume patimim cu lipsuri, pagube, si stramtorari materiale de tot felul. De aceea este usor sa risipesti benzina de la masina amagindu-te ca ca nu te vede seful, dar este greu sa tot astepti o marire de salariu fara sa constientizezi ca patronul ajusteaza salariile in functie de toate cheltuielile, deci in functie si de risipa ta pe benzina.

Poate risipesti mereu minutele de telefonie de la servici in interes personal, poate te lenevesti atunci cand clientii stau si aspteapta iritati sa fie serviti, poate faci orice orice alta paguba crezand ca nu are importanta, dar totusi acestea toate vor cantari si te vor afecta cu mult mai mult decat te-ai astepta. Ca lucrurile stau intr-adevar asa, invatam din pilda ce urmeaza:

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Într-o zi, l-a chemat la el pe un ţăran şi i-a spus:
– Uite, omule, fiindcă ştiu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Îţi dau de muncă şi te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?
– Sigur, boierule – a răspuns omul bucuros – ce trebuie să fac ?
– Să-mi construieşti o casă, la marginea pădurii.
Ţăranul a plecat bucuros şi, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere. Însă omul ce şi-a spus ? “E, şi aşa nu mă vede, ce-ar fi să-l înşel ?!”

Şi, în loc să facă totul aşa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine şi proaste şi să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar ţăranul ştia că n-o făcuse bine şi că, destul de repede, ea se va strica.
Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:
– Fiindcă ştiu că tu şi familia ta locuiţi într-o cocioabă mică, îţi fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construieşti şi ţi-am spus acum, la sfârşit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.

Acum şi-a dat seama omul de greşeala sa. A vrut să-l înşele pe altul şi, de fapt, singur s-a înşelat. Dacă ar fi fost cinstit şi şi-ar fi văzut de treabă, şi-ar fi făcut un bine lui şi familiei sale. Acum, însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic.
În sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înşele niciodată pe nimeni....

doamne ajuta..

Akedia este o patimă descrisă în literatura duhovnicească ca amorţire şi vlăguire a sufletului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, ca o zăpăcire şi neorânduială a tuturor puterilor sufletului care sunt de folos în viaţa duhovnicească:

- neglijenţă a sufletului în ceea ce înseamnă mântuirea lui, o lipsă a zelului duhovnicesc. 
- paralizie a puterilor sufleteşti. 
Akedia este în strânsă legătură cu tristeţea ca patimă, mai precis cu acea tristeţe care nu are o cauză precisă ci este provocată de către diavol. Chiar unii Părinţi ai Bisericii identifică această tristeţe provocată de diavol cu akedia. Părinţii Bisericii au vorbit despre akedie mai ales în contextul monahismului, dar akedia este o patimă care îi priveşte pe toţi oamenii, nu numai pe monahi, ci şi pe laici,

Forme de manifestare: lene, plictiseală, o stare de lehamite, silă, urât, lâncezeală, moleşeală, descurajare, toropeală, lipsă de grijă pentru mântuire, amorţeală a sufletului, o stare de somnolenţă care nu e determinată de oboseala firească a trupului, îngreunarea trupului şi a sufletului.
• insatisfacţie vagă şi generală. Sufletul se simte nesatisfăcut, simte că îi lipseşte ceva, nu se simte în largul său, şi din această stare de insatisfacţie decurge o lipsă de interes. Omul cuprins de akedie nu mai este interesat de nimic, totul pare lipsit de sens, nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, i se pare că totul nu are nici rost. 
• nestatornicie cu sufletul şi cu trupul. 
- mintea nu mai poate să se fixeze pe un lucru, ci trece cu uşurinţă de la un lucru la altul. 
- trupul, omul, mai ales când e singur, nu poate sta locului, vrea să plece, caută cu orice preţ întâlnirea cu ceilalţi, dar această întâlnire cu ceilalţi se concretizează în nişte relaţii superficiale, uşuratice, care degenerează în vorbărie deşartă fără folos pentru suflet. 
- nostalgia omului pentru o altă stare decât cea în care se află, tendinţa de a pleca, lipsa de răbdare, dorinţa de evadare, impresia că în altă situaţie, într-un alt loc de muncă, într-o altă localitate, într-o altă ţară totul ar merge mult mai bine, totul ar fi mult mai uşor. 
- neputinţa de a duce la capăt un lucru început, te apuci de multe lucruri deodată şi nu le poţi duce pe nici unul la capăt.

Această instabilitate interioară se poate manifesta într-un fel extrem de deosebit. Nu ne mai ţinem de sălaşul obişnuit, de munca pe care am învăţat-o, de tovărăşia prietenilor şi cunoscuţilor noştri, ne este cu neputinţă se sfârşim - muncă începută, să citim până la capăt o carte, luăm o carte în mâini doar pentru a o lăsa numaidecât jos. Adeseori nici măcar nu ne putem da seama ce se petrece cu noi. Apar mereu motive plauzibile care ne silesc să ne schimbăm
• nelinişte sufletească. 
• lenevie spre cele duhovniceşti: akedia este o piedică principală în calea rugăciunii. Ea aduce o toropeală în suflet şi în trup, împingând spre somn la vremea rugăciunii. "Când soseşte vremea rugăciunii se îngreunează trupul. Stând la rugăciune îl scufundă pe om în somn şi îi răpeşte stihul cu căscături necuvenite. Iar când se sfârşeşte pravila (deci când se sfârşeşte vremea rugăciunii), se deschid ochii şi oboseala dispare" (Sfântul Ioan Scărarul). Akedia în domeniul vieţii duhovniceşti se manifestă în primul rând în tendinţa spre a minimaliza rugăciunea. Omul cuprins de akedie îşi aduce tot felul de argumente pentru a-şi reduce la minim rugăciunea: că-i obosit, că n-are timp, că nu-i nevoie să te rogi chiar aşa mult, că-i suficient să spui un cuvânt din adâncul inimii decât să spui cuvinte multe şi fără să te poţi concentra. 
• lenevia trupească. Părinţii fac distincţie între oboseala firească a trupului care cere odihnă şi patima trândăviei, lenea, care nu este o urmare firească a unei oboseli, o patimă legată de celelalte patimi, mai ales de întristare, de lăcomie şi de curvie.

Iată cum descrie în secolul IV, Evagrie Monahul, starea de akedie: "Atunci când cel căzut pradă akediei citeşte, cască mult şi uşor se lasă dus spre somn. Se freacă la ochi şi îşi întinde mâinile şi dezlipindu-şi ochii din carte îi fixează pe perete. Iarăşi întorcându-i, citeşte puţin şi frunzărind-o caută curios sfârşitul, numără paginile, murdăreşte literele şi podoaba cărţilor. Iar închizând-o, pune cartea sub cap şi cade într-un somn nu foarte adânc, căci foamea îi scoală sufletul şi el îşi face grijile lui".

Cauzele akediei:
- filavtia sau iubirea pătimaşă de sine, 
- iubirea de plăcere şi întristarea cea după lume. 
- rod al lucrării diavoleşti.

Akedia este o boală a sufletului:
- duce la întunecarea în întregime a sufletului, 
- îl face pe om să se îndepărteze de cunoaşterea lui Dumnezeu 
- duce la deznădejde, la hulă împotriva lui Dumnezeu, la învârtoşarea inimii, la mâniere grabnică. 
Părinţii Bisericii ne învaţă că akedia nu este urmată de o altă patimă pentru că le are în ea pe toate. Omul care este cuprins de akedie, este cuprins de toate celelalte patimi. 
Akedia este "cea mai apăsătoare şi greu de îndurat patimă"(Sf. Maxim Mărturisitorul), "moartea sufletului şi a minţii" (Sfântul Simeon Noul Teolog), "gustarea gheenei" (Sfântul Ioan Casian).

Falsă tămăduire: ispita schimbării, devierea atenţiei şi distracţia, a distrage atenţia de la lucrurile esenţiale, de la Dumnezeu, de la problema mântuirii sufletului, de la pocăinţă. Distracţia este însă amăgitoare pentru că ne dă doar impresia că ne rezolvă starea de pustiu sufletesc, de plictis, de lenevire, de nelinişte, dar de fapt nu face decât să ne afunde mai tare în akedie. (Televizorul şi internetul se înscriu în aceeaşi căutare a distracţiei, sunt mijloace prin care practic noi ne smulgem din realitate şi încercăm să schimbăm mediul. Este exact această împlinire a tendinţei spre fugă, spre plecare, care vine din patima akediei).

Tămăduirea akediei
Părinţii Bisericii ne spun că akedia nu are o anumită virtute care să i se opună în mod direct şi pe care să o căutăm în mod deosebit, pentru că akedia adună în sine toate patimile. 
- Primul pas în lupta cu akedia este identificarea bolii acesteia de care suferim, înfruntarea ei şi nu fuga de ea. 
- Să luptăm cu ispita schimbării, a devierii atenţiei, a distracţiei. Demonul akediei să pleci, să încerci să fugi de realitate. Şi Părinţii îţi spun să înfrunţi. 
- Să ieşim din toropeala sufletească şi trupească care ne cuprinde, să nu ne lăsăm biruiţi de somnul trupului şi al sufletului, să ne aplecăm asupra noastră şi să căutăm să ne liniştim sufletul, să ne dobândim pacea sufletească. Pentru a putea ajunge la pace sufletească, la linişte sufletească şi pentru a birui akedia este nevoie de o luptă îndelungată şi neîncetată, care nu aduce lesne biruinţa, ci numai după o îndelungă nevoinţă. 
• Pentru aceea avem nevoie de foarte multă răbdare. Să răbdăm, să nu plecăm, să nu încercăm să evadăm. 
• Apoi trebuie să avem nădejde. Să avem nădejde că Dumnezeu ne va izbăvi de această patimă, să avem nădejde în bunătăţile viitoare în viaţa veşnică. 
• Apoi este nevoie de pocăinţă, de întristarea cea după Dumnezeu. 
• Apoi să ne aducem aminte de moarte. Toate mijloacele de divertisment nu au alt scop decât să ne facă să pierdem timpul, să treacă timpul fără să ne dăm seama. Or, timpul ne-a fost dat ca un interval în care să ne dobândim mântuirea şi atunci orice minut pe care-l pierdem în zadar este de fapt o riscare a mântuirii noastre, a veşniciei. 
• Apoi iarăşi este nevoie de frica de Dumnezeu. 
• lucrul mâinilor. Adică să avem o îndeletnicire, să împleteşti munca cu rugăciunea. 
• cel mai important în lupta cu akedia este rugăciunea. Rugăciunea dă putere tuturor celorlalte lucruri pe care le-am enumerat până acum. Fără rugăciune nu se poate nimic. Rugăciunea potenţează aşadar, toate celelalte leacuri împotriva akediei, pentru că prin rugăciune noi chemăm ajutorul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu vine asupra noastră şi ne dă putere să luptăm cu această patimă a akediei. Numai acest har ne poate izbăvi de akedie. De asemenea Părinţii ne îndeamnă să nu ne lenevim la rugăciune şi să îmbinăm rugăciunea cu metaniile, pentru ca lenevirea trupului, moleşeala trupului să o alungăm prin metanii, angajând şi trupul în rugăciune. 
• participarea la slujbe.

Ne spun Părinţii că această patimă a akediei, fiind o patimă atât de grea şi cuprinzând toate celelalte patimi, nu este urmată îndeaproape de nici o altă patimă. Şi de aceea omul care reuşeşte să biruiască akedia, nu este lovit imediat de nici o altă patimă, ci cunoaşte un moment de răgaz în războiul duhovnicesc. Evagrie Ponticul spune: "Acest demon al akediei nu e urmat îndeaproape de nici un altul. O stare de linişte cuprinde sufletul după încheierea bătăliei. Şi această stare care cuprinde sufletul după ce a biruit demonul akediei, se caracterizează prin odihnă, pace, o bucurie duhovnicească de nespus".

"Cand sufletul nostru incepe sa nu mai pofteasca lucrurile frumoase ale pamantului, se furiseaza de cele mai multe ori in el un gand de trandavie, care nu-i ingaduie sa stea cu placere nici in slujba cuvantului si nu-i lasa nici dorinta hotarata dupa bunurile viitoare; ba ii infatiseaza si viata aceasta trecatoare ca neavand nici un rost si fiind cu totul incapabila de vreo fapta vrednica de-a fi numita virtute; si insasi cunostinta o dispretuieste, ca pe una ce a fost data si altor multi oameni, sau ca pe una ce nu ne fagaduieste nimic desavarsit. De aceasta patima molesitoare si aducatoare de toropeala vom scapa de ne vom tine cu tarie cugetul nostru intre hotare foarte inguste, cautand numai la pomenirea lui Dumnezeu. Caci numai intorcandu-se astfel mintea la caldura ei, va putea sa se izbaveasca fara durere de acea imprastiere nesocotita." (Diadoh al Foticeii)...

doamne ajuta....

Printre blocurile cenusii din cartier, tinerii se invelesc zilnic intr-o plapuma de fum plina de obscuritate.  Tot acolo se întâmplă nenumarate drame. Unele incep cu o tigara neînsemnata, umila chiar…iar altele se sfarsesc printr-o seringa ermetica- ,,paradisiaca”. Adorm la marginea strazii acoperiti de mirosul proeminent al cutiilor de bere risipite prin tufisurile jilave. In aceasta lume monocolora tinerii se hranesc din neincetata lupta cu propriul destin. Se hranesc din vise, iluzii, sperante injumatatite chiar de ei insisi. Se imbata din persuasiune si încăpățânare.

Atitudinea lor plină de perseverență si teribilism ofera un aer cu totul superior. Baietiii sunt adeptii tatuajelor "free-hand” iar fetele, aleg ca mod de remarcare piercing-urile Helix& Daith. Cu hainele rupte, ponosite; cu insigne personalizate si caciuli Hate Eternal, acestia isi doresc sa iasa in evidenta. Fiecare membru din gasca aduce in fiecare seara cate un subiect temeinic de discutie. Adieri de prime amoruri, lacrimi varsate pe intaia banca îmbătrânită din parc, scrisori de despartire pline de tragism, nenumarate certuri cu parintii si in final…cateva kilograme de nefericire eterna . Reteta ideala pentru a auzi din gura unui tanar contemporan, sintagma stereotipa:

,, m-am saturat de viata!”…

Te intrebi de ce existi pe acest pamant. Te macina probleme pe care nimeni nu le poate intelege. De ce sa traiesti daca te-ai decis sa mori? De ce sa iubesti daca ai inima rupta? De ce sa mai suporti atata suferinta, atatea chinuri? Vrei sa scapi de tot ceea te inconjoara. Te-ai saturat de viata? Foarte tare`… Aceasta viata murdara inseamna ca ti-a dat de gandit. In spatele acestei vieti, in spatele fumului in care se ratacesc alti tineri ca si tine, o Persoana sta si te priveste. In spatele haos-ului lumesc, in spatele cercului vicios in care te afli, acea Persoana in mod neintrerupt te priveste din cap pana in picioare.

Poate ca ar vrea sa te intrebe ,, de ce faci asta?”, sau ,, chiar vrei sa mori?”… dar nu, nu are rost sa intervina acum. Stie ca peste întuneric nu poate să existe lumina. A venit nu pentru a te judeca, a te improsca cu reprosuri si injurii; ci pentru a alunga intunericul fanatic zamislit in camara inimii tale. Stie ca esti tanar si iti trec prin minte mii si mii de idei bizare. Mai stie ca ai ascuns un jurnal in dulapul mov din podul casei in care iti treci fiecare eveniment petrecut cu prietenii; fiecare amintire a vietii. Oare in acest jurnal vei trece si moartea ta? Caci viata acum este ca o moarte sufleteasca iar moartea - o ,,viata”. Moartea a devenit o solutie benefica de a scapa de toate problemele acestei ,,calatorii”…Oare?!

Printre blocurile cenusii de cartier, sta un Hristos cu faţa uscăţivă si cu chipul plin de atata dor si dragoste .  Îi priveşte cu caldura pe tinerii care se îngrămădesc la pachetele de tigari ca la o fabrica de paine calda. In fiecare zi, la aceasi ora, se afla si El in cercul misterios de prieteni. Se afla in iarba mohorata pe care adormi in noptile tarzii de toamna; se afla in acea voce interioara, se afla printre lacrimile imprastiate pretutindeni, se afla in TINE…

Înainte de a face ceva ne confruntăm cu vocea puternică a conştiinţei, cu vocea lui Dumnezeu din noi. Pentru unii această voce devine o simpla iluzie, pentru alţii o umbră întunecată prin care trecem adesea rătăcindu-ne şi înstrăinându-ne de propria identitate. Pentru cei alesi, aceasta voce are sublima putere de a alunga intunericul care domneste in sufletele adolescentine.

Cei care ,,se satura de viata” resping vocea lui Dumnezeu din ei insisi, apropriindu-se cu pasi repezi spre un taram al distrugerii, un taram al patimilor si al desertaciunilor. O voce poate transforma o clipă de tristeţe într-un zâmbet profund al inimii. Un glas puternic te poate învăţa cât de simplu e să-ti traiesti viata fara a te satura de ea… Un simplu cuvant poate deveni realitate când crezi în el cu desăvârşire.

Crede mereu in ceea ce faci, bucura-te de tot ce ai…

Crezand, aripile tale nicicând nu se vor frânge…

doamne ajuta..

Înainte de a intra la Facultate de Teologie Ortodoxa, acum vreo 5-6 ani tot auzeam de la unii şi de la alţii că seminariştii şi studenţii la teologie fumează, merg în baruri, beau, înjura şi alte asemenea. Cei care mi le povesteau nu prea aveau treabă cu Biserica, dar auziseră şi ei diferite vorbe şi acum le înaintau ca zvonuri mai mult sau mai puţin adevărate. Oricum un lucru era foarte clar în ceea ce povesteau: erau indignaţi că tineri care au ales să-şi închine viaţa lui Dumnezeu, sunt în stare să facă asemenea lucruri.

Când am fost admis la facultate am putut vedea şi simţi cu ochii mei ce se întâmplă defapt. Zvonurile şi vorbele erau adevărate, dar ele erau valabile doar pentru câţiva dintre studenţi. Mare parte din ei erau tineri simpli, cu frică de Dumnezeu, mai mult sau mai puţin atraşi de vocaţia aceasta a preoţiei pentru care se înhămaseră la drum.

Mi-aduc aminte că unele femei de la biserica părintelui nostru duhovnic spuneau: "părintele are trei băieţi, şi toţi trei sunt preoţi la Bucureşti !". Când am auzit acest lucru m-am mirat dar m-am bucurat că părintele a reuşit să-şi crească cei trei băieţi îndrumându-i pe calea preoţiei. Mai rar se întâmplă asta, de obicei copiii nu prea iau calea profesională a părinţilor. Totuşi după un timp am aflat că de fapt cei trei băieţi sunt toţi studenţi la teologie şi niciunul nu este hirotonit. Doi erau la facultate şi unul la master.

Mi s-a întâmplat şi mie ca persoane cu care mă întâlneam să mă întrebe dacă pot să slujesc la nunta sau la botezul lor, sau să fie mirate de ce nu sunt îmbrăcat în haine preoţeşti. Mulţi asociază "a fi student la teologie" cu "a fi preot" sau cel puţin "preot în devenire". Acest lucru se datorează concepţiei moştenite din comunism când toţi cei care ieşeau de pe bancile facultăţii aveau loc de muncă asigurat. Intrai la politehnică si atunci cu siguranţă în 5 ani erai inginer la vreo uzină de prin România. Erai admis la Academia de Poliţie sau la Şcoala de subofiţeri de la Câmpina si atunci sigur în 3 ani erai poliţist la una din secţiile din ţară. Aşa era într-o vreme şi cu teologia, dar astăzi lucrurile s-au schimbat destul de mult.

Numărul de locuri pentru examenul de admitere la secţia Teologie Pastorală nu este corelat cu numărul de posturi libere din parohii. Din acest motiv mare parte din absolvenţii Facultăţii de Teologie, instruiţi pentru a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor, nu ajung preoţi pentru că nu au unde sluji. Din generaţia mea, din câte ştiu eu pâna acum, din 400 studenţi admişi odată cu mine în anul 2005, au terminat facultatea între 250 şi 300 iar din aceştia abia 10% au fost hirotoniţi, restul de 90% rămânând fără post şi fără perspective.

În concluzie, în fiecare an facultăţile de teologie din ţară eliberează câteva sute, dacă nu mii, de absolvenţi care nu vor lucra în domeniul pe care l-au îndrăgit şi l-au studiat.

Aici e marea problema! Ce fac aceşti tineri în societate? Cum fac ei faţă acestui semi-eşec profesional? Cum vor putea ei să-şi câştige pâinea într-o societate care nu dă doi bani pe diploma lor, şi care de cele mai multe ori nu-i ajută să obţină un loc de muncă. Ştiu foşti colegi de-ai mei care astăzi lucrează la agenţii imobiliare, la librării, în tipografii, în industria auto, în presă, sau ca agenţi de vânzări, etc.

Oriunde ajungi să lucrezi, ca absolvent de teologie, în ochii tuturor vei fi asociat cu un preot, sau cu un om care a fost instruit să facă acest lucru dar îi lipseşte haina. Peste tot colegii îţi vor spune mai în glumă sau mai în serios: "părintele" sau "popa". Mereu vei fi abordat cu tot felul de probleme legate de biserică şi de credinţa în Dumnezeu iar părerea ta va fi considerată părerea Bisericii. Ba mai mult, comportamentul tău va fi asociat cu conduita şi morala pe care le promovează Biserica. Tu pentru ei eşti 'omul Bisericii' sau 'omul lui Dumnezeu' şi din acest motiv le poţi influenţa foarte mult în părerea pe care şi-o fac referitor la Dumnezeu şi la Biserica Ortodoxă cu tot ce are ea.

Şi eu mă aflu în aceeaşi poziţie, sunt absolvent al secţiei de Teologie Pastorală dar fac pagini web ca să-mi câştig pâinea. Există o ispită în această privinţă: dacă nu eşti hirotonit eşti tentat să laşi garda jos şi să te dai cu lumea, şi să nu mai fi aşa rigoros cu viaţa creştinească pe care o duci. Şi când spun asta mă gândesc să posteşti mai puţin, să te distrezi mai mult, să vorbeşti mai libertin (să judeci şi să înjuri), să te îmbraci mai modern,  să mergi în cluburi, să bei, să fumezi... în concluzie să faci tot ce face lumea... îndreptăţindu-te cu gândul că oricum nu tu trebuie să fii un exemplu pentru ei ci preoţii bisericii.

Aici e marea greşeală! Iubind plăcerile lumii, ca absolvent de teologie vei vrea să te contopeşti în mulţime, să nu ieşi în evidenţă, să fii la fel ca toţi ceilalţi, să fii măsurat cu aceeaşi măsura ca şi ei. Dar nu se întâmplă aşa.

Orice vei face, oriunde vei merge, oamenii îţi vor afla trecutul şi toţi vor aştepta de la tine să te comporţi altfel. Fiecare din colegii şi prietenii tăi vor vrea să vadă în tine schimbările aduse de apropierea de Dumnezeu şi de dorinţa pe care ai avut-o de a fi preot. Te vor măsura cu alţi ochi. Orice păcat strigător la cer, care înfăptuit de ei este o joacă, fiind înfăptuit de tine va fi o tragedie. De fapt va fi o dezamăgire.

Indiferent cât sunt de păcătoşi cei din jurul nostru, ei vor aştepta de la un absolvent de teologie alt comportament. Toţi vor să vadă ce minuni a făcut Dumnezeu cu sufletul tău...vor să simtă daca se merită să intre într-o relaţie cu Hristos.

La absolvirea facultăţii, toti studenţii teologi rostesc un jurământ în Biserică, în faţa lui Dumnezeu, de faţă fiind episcopul locului şi profesorii care i-au îndrumat 4 ani. În acest jurământ toţi mărturisesc că-şi vor păstra credinţa oriunde vor merge şi orice vor face, şi mereu îl vor mărturisi pe Dumnezeu prin faptele lor.

Absolvenţii de teologie sunt apostoli ai lui Dumnezeu ca şi preoţii. Simplu fapt că sunt absolvenţi le conferă în faţa celorlalţi o autoritate morală care-i ajută să fie ascultaţi şi percepuţi mai uşor. Având o viaţă curată şi apropiată de Dumnezeu pot aduce la Dumnezeu la fel de mulţi oameni ca şi un preot. Există şi reversul, insă. Având o viaţă mânjită de plăceri şi urâciuni poti îndepărta foarte multe persoane de la credinţa adevărată, doar pentru că tu în ochii lor eşti un reprezentat al lui Dumnezeu, un om educat în Biserică.

Nu putem fugi de responsabilitate. Vom purta crucea aceasta până la moarte. Nu e greu...e chiar frumos...uneori ispitele sunt mari incercand să te păstrezi pe linia poruncilor lui Dumnezeu, având în vedere că nu mai eşti direct implicat în lupta din prima linie pe care o duc preoţii.

Orice ai fi: seminarist, student la teologie sau absolvent, nu uita că oamenii îţi vor analiza fiecare detaliu al vieţii raportându-se la exigenţele poruncilor lui Dumnezeu, şi nu la indulgenţele unui comportament lumesc.

Esti responsabil pentru credinţa celor din jurul tău, şi vei da seama pentru asta la judecată.

Vorbeşte-le oamenilor despre Dumnezeu prin faptele tale!...

doamne ajuta..

 Ieri am văzut pe blogul Ramură înflorită o conferinţă care mi-a plăcut foarte mult. Pam Stenzel călătoreşte în liceele din SUA şi le vorbeşte tinerilor despre păcatul sexului înainte de căsătorie şi despre consecinţele lui grave asupra societăţii. În discuţiile ei cu tinerii aduce argumente morale, sociale, medicale şi biblice, ea fiind catolică.

Un alt aspect care m-a impresionat este că Pam e născută dintr-un viol, abandonată la un cămin de copiii şi părăsită de mama ei. Asta face discursul ei şi mai puternic.

Deşi poate la început o să vă acomodaţi mai greu cu stilul ei, totuşi o să vă placă foarte mult pe parcurs. Sunt foarte bucuros că există foarte mulţi oameni astăzi care se luptă împotrivă valului societăţii moderne plină de egoism şi răutate.

Partea I - 29.36 de minute

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here --> Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Partea a II-a  28.30 de minute

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here --> Dim lights Embed

 Iubiți frați și surori întru Domnul,  evanghelia zilei [Lc. 16, 19-31] nu este despre bogații, care nu se mantuie, tocmai pentru că au bogății și nici despre săracii care se mântuie, tocmai pentru că nu au bogății, ci despre bogații în insensibilitate și despre săracii plini de nădejde în Dumnezeu.

Deci nu e despre bogați și săraci în general, adică nu sunt priviți oamenii din afară, potrivit statutului lor socialo-financiar, ci din interiorul lor spre în afară, acesta fiind lucrul pentru care unii sunt bogați în nesimțire iar alții bogați în nădejde. În nădejdea care nu rușinează, adică în nădejdea în Dumnezeu.

Pentru că un antropos/un om era bogat…în nesimțire! Cu asta și Își începe relatarea Sa Domnul nostru. Însă, e adevărat, Domnul nu spune, de-a dreptul, că bogatul era nesimțit…Însă, prin tot ceea ce ne spune și nu ne spune despre bogat, aflăm nu numai că era nesimțit, că era neom, fără inimă, dar că era și bun de Iad. Adică tot ceea ce a făcut el aici, față de Lazaros, nu a avut doar repercusiuni temporale…ci, mai ales, veșnice.

Mai întâi de toate, în versetul al 19-lea, nu aflăm numele bogatului. Dacă Lazaros, un sărac bolnav dar plin de răbdare și nădejde (deci nu orice fel de sărac) are nume, bogatul nu are nume. Bogatul e fără nume, pentru că faptul de a fi fără inimă…te face să fii un om șters.

Când uiți cine ești, când te crezi nemuritor pe degeaba, când uiți că viața e un negoț pentru a câștiga Împărăția  lui Dumnezeu și că trebuie să te dai lui Dumnezeu și oamenilor, mai întâi de toate și să dai din cele ale tale pentru a fi om, de aceea ești un nimeni pentru istorie și pentru veșnicie.

Și dacă bogatul nu are nume în gura lui Dumnezeu (deși orice om are unul) e pentru că el și-a șters numele ieșind din relația cu semenii săi, pentru că nu s-a mai raportat la oameni…ci la obiecte. Bogatul și-a pierdut numele prin obiectualizarea relaționării lui ontologice. Nu a mai crescut în relație (pentru că doar relația ne personalizează, ne facem să creștem, să fim mai mult decât suntem) ci și-a îngroșat transparența până la opacitate.

Viața, cuvintele lui, obiectele lui nu au mai fost o priveliște deschisă pentru alții ci el s-a închis în iubirea pentru materialitate. De aceea și Domnul subliniază (pentru că nimic nu e în plus în Scriptură!), că cel bogat în lipsa de relații, se îmbrăca în porfiră și în visson, adică în haine fine, scumpe, delicate…dar nu și în sentimente delicate.

Și iarăși nu trebuie să înțelegem că îmbrăcămintea ar fi un rău și că Domnul ar fi vrut ca bogatul să nu se îmbrace potrivit banilor și a demnității sale, că, în definitiv, acesta a fost defectul lui și faptul pentru care nu a fost vrednic de Împărăția lui Dumnezeu: că era îmbrăcat bine.

Oamenii bogați și în demnități înalte ale statului, de obicei, nu sunt…muritori de foame. Iar haina și tabieturile unui înalt funcționar, cum era bogatul nostru, nu pot fi altele. Însă problema acestui plusios, a acestui bogat, nu era aceea că avea bani cu care să se îmbrace, ci că el își făcuse din îmbrăcăminte și din petrecerile exorbitante un adevărat cult prin care își celebra simțurile.

Și această celebrare continuă a moliciunii și a efeminării îl făcuse un om asocial, rupt de societate, de realitate, crezând că și alții o duc tot la fel de bine ca și el…care se simțea bine, în aparență, în mod zilnic.

Însă, prin faptul că avea nevoie, pe fiecare zi, de materie suplă, elegantă și de o altă petrecere cu mâncăruri, băuturi și muzici plăcute arată că era avid, ca și în Iad (v. 24), de a simți în gura sa plăcerea gustului, a bucuriei pentru viață, pe care o căuta mereu, dar pe care nu a găsit-o niciodată.

De ce? Pentru că gustul pentru viață și bucuria vieții o dă relația, prietenia cu Dumnezeu și cu oamenii și nu materia, nu banii, nu distracția.Tocmai de aceea, prea plini de bani și de distracții, oamenii își permit tot felul de excentricități și de pierderi ale timpului penibile, dar care, toate, se soldează tot cu…nefericire. Cu o nefericire și neîmplinire abisale.

Pentru că un sejur într-un hotel de 7 stele, o mașină ultraperformantă, zilele și nopțile de sexualitate debordantă, orice delicii perverse, înconjurul lumii de trei ori nu pot înlocui lipsa relației cu Dumnezeu și cu oamenii, adică bucuria harică a comuniunii.

Verbul catafigo, care vorbește despre răcorire, răcorirea limbii în v. 24, e cel care exprimă, în contrapondere, aprinderea bogatului pentru grosimea vieții, pentru materialitatea vieții. Și observăm că noi și, la tot pasul, oamenii sunt aprinși de estetic, de gastronomic, de culoarea banilor, de rotunjimile tinereții, de gustul puterii, de ludicul sau tenebrosul sentimentelor. O aprindere imensă…pe care flacăra/flama/floghi în limba greacă, a Iadului, o amplifică și nu o diminuează.

Însă insensibilul, subumanul bogat cere de la Avraam cel Drept (care și el fusese bogat, dar nu în insensibilitate ci în nădejde în Dumnezeu, ca și Lazaros) apă/idatos. Cere apa harului ca să stingă văpaia patimii, văpaia aprinderii pentru materie, care se amplifică în Iad și nu se diminuează.

Și săracul bogat, care alergase toată viața lui după moliciunea hainei și după gustul apetisant și fin al cărnii, al peștelui, al pâinii coapte, al strugurelui plin de dulceață…se vede într-o situație incredibil de deplorabilă, nu pentru că mâncase…ci pentru că nu se hrănise din dragoste, din milă, de respectul pentru durerea și suferința aproapelui, a lui Lazaros, care…era în stare jalnică la poarta curții lui.

Relația cere proximitate. Chiar dacă aproapele meu e departe de mine, e în altă țară, e de cealaltă parte a lumii, eu îi scriu un email, îi telefonez, sunt lângă el. Îi arăt că sunt lângă el.

Lazaros era lângă bogat…Numai bogatul nu era lângă Lazaros, care era ilcomenos, adică plin peste tot de bube supurânde, deschise. Era plin de ulcerații acest Lazaros, dar om! Și el, săracul bogat, dorea să mănânce, ca tot omul, care are nevoie de hrană pentru a viețui, ceea ce ar fi căzut de la trapeza bogatului, dar nu avea parte nici de această puțină hrană ignobilă, de necinste.

Și Dumnezeu, Cel care dă un ajutor oamenilor, fie că e vorba de o ființă rațională, fie de una nerațională, vorbește despre câini în v. 21, de prietenii lui Lazaros, care îl recunoșteau drept un om bun, Drept, cu nădejde în Dumnezeu, pentru că veneau la el și îi lingeau bubele supurânde și nu îl sfâșiau de viu.

Și de aceea, iubiții mei, am început cu nesimțirea lui plusios, a bogatului, pentru că nesimțirea lui a fost cu mult mai bogată decât năravul canin, a răutății câinești.

Știm cu toții, că câinii de pază ai bogaților nu sunt niște…mielușei. Nu numai că sunt antrenați pentru a se repezi la om, ci și pentru a-l sfâșia. Adică răutatea bogatului, frica lui de a nu fi jefuit, se exprimă prin animalitatea exacerbată a câinilor.

Însă în această situație, ca peste tot în viețile Sfinților, animalele s-au manifestat lângă cel Sfânt, lângă Lazaros cel Sfânt și Drept, în naturalitatea lor creațională, așa cum le-a făcut Dumnezeu la început, adică supuse omului, care era plin de har și văzător de Dumnezeu în Paradis. Doar după cădere, animalele și păsările și întreaga creația au vrut să îl înghită pe omul căzut, dar Dumnezeu le-a oprit și le-a supus lui în mod relativ.

Însă când oamenii se umplu de har, când se fac pe ei înșiși, printr-o viață curată și sfântă, prietenii lui Dumnezeu și animalele, și păsările, și întreaga creație îi resimt ca stăpâni, ascultă de ei și le slujesc. Și, cu siguranță, că ați citit sau ați auzit despre Sfinți care au fost slujiți de lei sau de păsări sau de animale vestite prin cruzimea lor, tocmai pentru că au simțit în Sfinții lui Dumnezeu slava Sa, relația și prezența lui Dumnezeu în aceștia.

Și lui Lazaros, cel aparent insignifiant și uitat de Dumnezeu...i se deschide, odată cu v. 22 o posteritate extrem de tulburătoare. Tulburătoare pentru bogat, tulburătoare și pentru noi. Pentru că mulți dintre noi, ca și bogatul acesta paradigmatic, nu acceptăm prea ușor istoriile despre mila lui Dumnezeu și nici despre dreptatea Lui.

Pentru că suntem întrebați adesea: „Cum să pedepsească Dumnezeu niște păcate temporale în mod veșnic? Ce echitate e asta?!”. Sau: „Cum să îl ierte Dumnezeu, Părinte, pe cutărescu, care a făcut toate drăciile pe timpul lui Ceaușescu iar acum vine și se dă de pocăit la Biserică?”.

Însă Dumnezeu e prea plin de milă după cum e drept plin de milă. Pentru că, cutărescu, fost bine poziționat pe timpul lui Ceaușescu și fost turnător la Securitate, e tot la fel de plin de văpaie, ca și cel care abia a avut bani ca să își întrețină familia de 5 persoane, care a mai furat pe ici, pe colo, s-a descurcat…dar tot sărac a rămas și tot invidios pe cei care au bani.

Și ambii sunt îndreptățiți să dorească mila și iertarea lui Dumnezeu.

Și când nu înțelegem nici mila și nici dreptatea Lui, de ce îi mustră pe unii și de ce îi iartă pe alții, e tocmai pentru aceea că privim coaja lucrurilor, privim la ce sunt oamenii pe afară…când Dumnezeu lucrează pe dinăuntru. Și oamenii se schimbă pe dinăuntru și nu pe din afară în primul rând.

Și asta vrea să ne spună Domnul cu Lazaros, care are nume, tocmai pentru că avea relație cu Dumnezeu cât și cu câinii, dacă oamenii nu vedeau în el decât un bubos și un zdrențuros, pe când bogatul, fără nume, nu avea decât nonrelații, pentru că nu poți vorbi cu…rața friptă sau cu litrul de vin.

Monologul nu e dialog!

Monologul e autism.

Monologul e vorbitul cu pereții.

Dialogul e între persoane și cu persoane, pentru ca persoanele să fie și mai persoane sau pentru ca persoanele să se întrepătrundă reciproc, la nivelul iubirii și al înțelegerii, pentru ca să avem și mai multă iubire și înțelepciune comunională.

Și de aceea, Lazaros, care vorbea doar cu câinii, cu niște câini miloși…cu sentimente umane, se regăsește, în veșnicie, ca fiind prieten cu Avraam, cu Părintele celor credincioși și încrezători în făgăduințele lui Dumnezeu, pe când bogatul era prieten doar cu…văpaia nestăvilită a dorinței de a avea, de a simți josnicia patimilor.

Hasma mega există între cei plini de văpaia dorinței pătimașe și cei plini de apa iubirii de Dumnezeu și de oameni! Prăpastie, abis mare, imens există între Rai și Iad, pentru că abis mare este între sensibilitatea și insensibilitatea enorme. Iar cei care întreabă, de ce atâta Iad pentru niște biete păcate făcute…le spunem că nu păcatele sunt problema, ci din ce motiv apar păcatele, precum ciupercile după ploaie în viața noastră.

De ce îți vine să te culci cu toată planeta?

De ce ești zgârcit ca uraganul, care distruge totul în jur?

De ce ești rău, mai rău decât fiarele?

De ce nu îți găsești fericirea în bine ci în nesimțire?

Ce te determină să păcătuiești cu atâta dezinvoltură, fervoare, impasibilitate față de alții?

De ce hrănești văpaia Iadului în ființa ta și nu te umpli de ploaia harului, a cumințeniei, a amabilității, a frumuseții duhovnicești?

Ultimul verset, al 31-lea, al Evangheliei de astăzi, subliniază primatul credinței în fața minunii, adică a ceea ce nu se vede în fața a ceea ce se vede. Deși minunea învierii din morți a cuiva, despre care se vorbește aici, e mult har care învie pe om, totuși cel care nu crede, pentru că nu vede din năuntru spre în afară, poate să pună la îndoială și lucrul…foarte evident, foarte palpabil.

Și mulți contemporani ai Apostolilor au negat minunile și învierea Domnului, cu toate că ele erau mult prea evidente, nu pentru că nu le vedeau…ci pentru că nu le-au trăit reconvertitor. Însă, când unul ca Pavel, un fost persecutor al Bisericii, adică un fost cutărescu securist, se încredințează interior, trăiește revelarea lui Hristos întru slava Sa, nu mai e oprit de nimeni și de nimic în credința lui, pentru că evidența credinței e mai importantă decât orice cutumă, ideologie sau falsă minune.

Bogatul din Iad dorea ajutor pentru sine, el, cel care nu dăduse ajutor niciodată săracului bolnav de la ușa lui, deși era atât de ușor de făcut…pentru că săracul dorea firimituri și nu fripturi…dar și ajutor pentru frații lui, adică pentru niște netrebnici insolenți ca și el, care o duceau bine, în aparență, dar pe care îi aștepta chinul, durerea veșnică, de care confratele lor era foarte conștient (v. 28).

Dorea minuni cu forța, când minunile se cred cu voie liberă.

Însă, pentru confrații lui păcătoși, ca și noi, Dumnezeu ne trimite o singură minune în viața noastră: minunea credinței, care îl schimbă pe om din temelii, îl face făptură nouă, dumnezeiască.

Și Evanghelia zilei, la început de noiembrie, vrea să ne spună, că iarna e cu adevărat iarnă…pentru că nu ne încălzește iubirea…ci indiferența. Și când, în indiferență față de drama întregii lumi, noi ne gândim doar la porcul nostru de Crăciun sau la plata întreținerii noastre, nu trebuie să ne mirăm că Iadul e atât de dogoritor…încă de acum, în sufletele multora.

Iubiții mei, ziua de 31 octombrie 2010, este, pentru mine și familia mea, o zi aniversară, pentru că e ziua în care împlinesc vârsta de 33 de ani. Și mărturisesc faptul că adesea m-am simțit un bogat sărac, un bogat nu în bani ci în intenții bune neduse până la capăt. Pentru că adesea mi-am dorit să bucur pe diverși oameni cu un dar, cu un cuvânt, cu prezența mea, cu rugăciunile mele, cu cererea mea de iertare și, pe mulți, nu am ajuns să îi bucur.

Și, de aceea, mă simt un plusios, un om cu multe idei de a ajuta pe alții și de a fi în viața altora…dar care nu le-a dus până la capăt, care nu le-a materializat, cu toate că încerc, ca mai tot timpul meu, să îl dăruiesc altora.

Probabil că mulți dintre dumneavoastră se simt la fel: ar dori să facă mai mult decât fac pentru alții. Și nu e timpul pierdut, dacă, de la un moment dat, începem să facem ceva mai mult, și mai mult, și mai foarte mult, pentru binele și pentru mântuirea altora.

Așa că, mă văd, mai degrabă, în postura bogatului…și nu a Sfântului Lazaros. Iar văpaia dorinței de bine nu e de ajuns dacă ea nu a ajuns la celălalt, dacă nu l-a contaminat, dacă nu l-a schimbat…

Fie dar să avem înțelepciune pe măsura anilor noștri, înțelepciunea de a fi umani și credibili în iubirea noastră! Amin!....

doamne ajuta..

George Enescu (1881 - 1955), compozitor, violonist, pianist, dirijor si pedagog, unul dintre cei mai proeminenti muzicieni de la sfarsitul secolului XIX-lea si din prima jumatate a secolului XX-lea. Enescu a ridicat muzica profesionala romaneasca la nivelul valorilor muzicii universale.

In filmul urmator puteti viziona si asculta intr-o interpretare de exceptie "Rapsodia Romana", Autor George Enescu, dirijor Sergiu Celibidache:

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Nascut la Liveni, langa Dorohoi, el a cunoscut din copilarie folclorul prin intermediul tarafurilor populare. Primele indrumari muzicale le-a primit de la parintii sai si de la un vestit lautar, Niculae Chioru.

Intre anii 1888 si 1893 a studiat la Conservatorul din Viena, cu Joseph Hellmesberger (vioara) si Roobert Fuchs (compozitie), iar intre 1893 si 1899 la Paris, cu Andre Gelalge (contrapunct), Jules Massenet si Gabriel Faure (compozitie), precum si cu M.P.J. Marsick (vioara).

Printre lucrarile lui mai de seama se numara: "Poema romana" (1897), care intruchipeaza o serie de tablouri sugestive ale vietii rustice; doua "Rapsodii romane" (1901; 1902), caracterizate printr-o melodica bogata, de autentica obarsie folclorica si printr-o invesmantare orchestrala colorata; trei suite pentru orchestra (printre care Suita a III-a, "Sateasca, 1938), in care folclorul cunoaste o transfigurare subtila; trei simfonii (1905; 1913; 1919, aceasta din urma refacuta in 1921), care, prin maturitatea conceptiei, exceptionala maiestrie armonica, prin dimensiunile lor, reprezinta monumentale fresce sonor; o Simfonie de camera pentru 12 instrumente solistice (1954), in care folclorul atinge un inalt grad de rafinament; o Simfonie cooncertanta pentru violoncel si orchestra (1901).

Sfinţii Părinţi spun că trăim într-o lume paradoxală. Dacă gândim mai profund realizăm că paradoxurile creaţiei sunt menite să aducă echilibru. Nu voi intra în detalii, ci voi aborda un singur aspect atipic, perceput de noi ca paradoxal, contrar gândirii noastre umane limitate: motivaţia de a reuşi.

După experienţa mea de până acum, din câte am discutat cu cei de lângă mine şi după tot ce am auzit, pot trage o simplă concluzie: oamenii care sunt în nevoi sunt mult mai bine motivaţi în a reuşi în viaţă decât cei cărora nu le-a lipsit nimic.

Paradoxal copiii din familiile sărace, care au avut multe lipsuri şi o viaţă grea trec mult mai uşor peste obstacolele vieţii şi se adaptează mai rapid oricăror condiţii de lucru sau de viaţă. În schimb copiii alintaţi, cărora li s-au făcut mereu mofturile, ţinuţi pe braţe ca nu cumva să cadă şi să cunoască eşecul, vor fi foarte surprinşi când în viaţă lucrurile nu vor merge conform aşteptărilor. Unii ca aceştia vor fugi de suferinţă ca de foc pentru că ei n-au văzut roadele suferinţei în familia în care au trăit.

E clar că nimeni nu vrea să sufere, şi e firesc să fugim de suferinţă, dar de multe ori e inevitabilă pentru că trăim într-o lume plină de păcate. Păcătuind oamenii îi rănesc pe cei din jur în diferinte feluri şi astfel deşi tu faci tot ce-ţi stă în putere să eviţi suferinţa, totuşi trăind în comunitate răul te va afecta la un moment dat. Atunci apar supărările şi necazurile. Un tânăr necăjit care a trăit de pe azi pe mâine într-o familie modestă va trece mult mai uşor peste ele pentru că probabil gravitatea lor nu se ridică la mivelul lipsurilor avute în copilărie.

Suferinţa l-a făcut mai puternic, l-a antrenat pentru ce va urma în jocul vieţii.

Pe de altă parte un tânar care n-a cunoscut lipsuri materiale, ba dimpotriva a trăit în tot confortul şi nu i-a lipsit nimic niciodată, va considera astfel de necazuri şi supărări greu de trecut şi foarte probabil va fugi în mod iresponsabil din faţa lor.

Şi mai e ceva care diferenţiază atitudinea celor din tineri: motivaţia.

Cel necăjit e mult mai motivat să treacă peste astfel de supărări pentru că vrea să iasă din starea actuală neavând cine să-l ajute, pe când cel ce a avut de toate va da înapoi ştiind că va găsi mereu un sprijin în părinţi şi în avuţia lor.

Aşa stând lucrurile oamenii mari ai lumii au provenit mereu din mediu rural sau din zonele sărace şi nu dintre bogaţi sau actualii intelectuali. Tot acest paradox e o mare taina a creaţiei pe care Dumnezeu a binevoit s-o lase în lume. Iată cât de frumos ne explică acest lucru Sfântul Apostol Pavel:

„Căci, priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam; ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi;

Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari;. Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu..." (1 Cor. 1, 26-28)

Observaţi că prin aceste decizii de intervenţie directă în lume Dumnezeu menţine un echilibru între oameni. Dacă oamenii mari proveneau doar din familiile cu averi şi cu multă carte, sau din demnitari sau alte persoane suspuse atunci dezechilibru între bogaţi şi săraci s-ar fi adâncit foarte mult, s-ar fi ajuns ca-ntr-o castă unde cei de jos nu vor ajuge niciodată sus, doar prin prisma faptului ca s-au născut săraci.

Această decizie a lui Dumnezeu de a promova pe cei slabi şi pe cei de jos vrea să ne arate tuturor că toţi suntem ce suntem doar prin puterea Lui. Iar înţelepciunea, talentul şi puterea ne sunt oferite de Hristos ca daruri pentru a-i îmbogăţi şi pe ceilalţi, şi nu pentru a ne mândri atrâgându-ne toate meritele şi laudele pentru noi înşine.

Eşti bogat? atunci împarte tuturor din averile tale, ca văzând Dumnezeu dragostea ta să-ţi împartă şi El putere să treci peste necazurile şi greutăţile care ţi se par de netrecut.

Eşti sărac, atunci bucură-te că ai primit putere să treci peste toate mai uşor, iar El îţi va fi mereu alături pentru că este Tatăl orfanilor, necăjiţilor, bolnavilor şi a tuturor celor în lipsuri.

Eşti în clasa de mijloc? nici prea bogat, nici sărac, atunci învaţă de la amândoi. De la sărac deprinde motivaţia de a trece uşor peste toate, de la bogat dăruirea din iubire tuturor celor în nevoi.

De ce unii oamenii au puterea să ţină toate posturile din an? De ce unii au răbdare să stea ore în şir la slujbele bisericii? De ce unii se enervează foarte rar, şi iartă foarte des? De ce alţii au puterea să îndure atâtea suferinţe mari, iar noi parcă nici pe cele mai infime nu le suportăm?

De ce mucenicii avreau puterea să suporte atâtea bătăi, batjocuri şi schingiuri?

Pentru că aveau o motivaţie foarte profundă şi puternică: viaţă în împărăţia cerurilor alături de Dumnezeu.

Diferenţa între cel ce are succes şi cel ce eşuează este doar la nivel mental. A fi motivat înseamnă a crede, a avea credinţă că ceva se va împlini. Şi pentru că nimic nu e întâmplător şi Dumnezeu este cel ce veghează la viaţa oamenilor permanent, atunci „a crede” se transpune de fapt în „a crede şi a cere ajutor Lui”, singurul care are putere să împlinească tot.

Iar în loc de concluzie vă las îndemnul Mântuitorului în astfel de situaţii:

„Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti.”

Probabil că dacă citeşti articolul acesta, n-ai fost avortat şi probabil că n-ai nici măcar o părere clară asupra acestui subiect. La fel de bine s-ar putea şi să-ţi fi format o convingere în această privinţă, iar în cazul în care ţi-ai format convingerea că este totul în regulă cu avortul, trebuie să ştii că rolul meu nu este acela de a pune turma pro-avort la zid! Ceea ce vei găsi mai jos sunt unele aspecte la care mulţi s-ar putea să închidă ochii din diferite motive – unii s-ar putea să fie pro-avort din simplul motiv că o poziţie anti-avort nu ar fi în concordanţă cu propriile lor sisteme de gândire.

Umaniştii, în general, acuză creştinii şi alte grupări împotriva avortului, de iraţiune şi de încălcarea drepturilor femeii. Creştinii ies în stradă pentru a protesta împotriva milioanelor de avorturi, dar aproape în toate cazurile problema pare a lua anumite conotaţii subiective, ca şi cum n-am avea nicio posibilitate de a lua o decizie obiectivă. Pe de altă parte, mulţi din cei care par a lua o poziţie raţională, nu fac decât să se ascundă după anumite idei nevalide. Dacă eşti împotriva avortului, ai mari şanse să fii automat considerat fanatic, imbecil, fundamentalist, iraţional – ca şi cum raţiunea şi ştiinţa ar fi calificat deja avortul ca fiind moral şi îndreptăţit. Însă lucrurile nu stau deloc aşa, ci dimpotrivă, aşa cum se va vedea mai jos – poziţia umanistă proavort este cea imorală şi neştiinţifică!

Problema de la care pleacă întreaga discuţie se axează asupra embrionului şi fătului! Pentru că dacă embrionul şi fătul nu sunt fiinţe umane, atunci pe bună drepate nu poate exista o discuţie reală şi toată dezbaterea este inutilă şi ilară.

Pe un aşa numit blog raţionalist, puteţi găsi următorul citat:

"Extirparea foetuşilor chiar nu e un hobby în sine, e doar un mijloc prin intermediul căruia sunt deservite interesele femeii.

Avortul – o crimă fără victime, din simplul fapt că foetusul NU este o persoană, pe când mama ESTE!" (link)

Aşa că se ridică întrebarea, ce argumente există pentru a afirma că embrionul şi fătul nu sunt o fiinţă umană.

În restul articolului, pentru simplificare – voi folosi noţiunea de produs de concepţie, pentru a nu fi nevoit să folosesc în mod constant ambii termeni de embrion şi făt.

Ce argumente sunt/ar putea fi avansate pentru a susţine că produsul de concepţie nu este o fiinţă umană?

• Produsul de concepţie nu este o fiinţă umană ci doar o extensie a corpului mamei.

Astfel, avansând acest argument, susţinătorii avortului pot argumenta mai departe că mama are dreptul să facă ce vrea cu propriul trup – deci inclusiv să avorteze. Cel mai important contraargument împotriva poziţiei care susţine că produsul de concepţie nu este decât o extensie a organismului mamei, este faptul că acesta are propriul său genom şi jumătate din produşii de concepţie au sex diferit de cel al mamei. Extensiile oricărui organism au ADN-ul organismului respectiv – în cazul de faţă însă, lucrurile nu stau deloc aşa. ADN-ul propriu şi codificarea genică specifică arată un simplu fapt, şi anume că produsul de concepţie este distinct de organismul mamei. Şi nu numai atât, dar produsul de concepţie are sângele lui propriu şi nu sângele mamei, pe când orice extensie a unui organism este irigată de sângele organismului respectiv. De asemenea, orice test imunohistochimic demonstrează că celulele produsului de concepţie nu sunt o extensie a organismului mamei, ci sunt celule proprii altui organism: organismul produsului de concepţie! Embriologia, imunologia şi celelalte ştiinţe medicale, au evoluat suficient de mult pentru a putea afirma cu certitudine că produsul de concepţie nu este o extensie a altui organism, ci un organism distinct din toate punctele de vedere. Date fiind cele spuse mai sus, argumentul care afirmă că produsul de concepţie este o extensie a organismului mamei, este cu totul eronat şi antiştiinţific. Aşa că se ridică întrebarea: Dacă mama are dreptul să facă ce vrea cu propriul ei trup, are ea dreptul să facă ce vrea şi cu  alt trup?

• Produsul de concepţie nu este o fiinţă umană deoarece este cu totul dependent de mamă.

Este drept că pentru a supravieţui fătul este dependent de mamă, însă faptul că este dependent de ea, nu face ca el să nu fie o fiinţă umană. Chiar şi nou-născutul este cu totul dependent de hrana care trebuie să i se ofere – fără ca acest aspect să-l facă a nu fi fiinţă umană. De multe ori, adulţii sunt dependenţi de nutrienţii care i se introduc perfuzabil, fără ca asta să-i facă inumani. Alţii sunt dependenţi de sângele altora pentru a putea supravieţui şi nici măcar acest lucru nu îi lipseşte de statutul de fiinţă umană! Atunci, de ce ar fi descalificat produsul de concepţie de la a fi o fiinţă umană?

• Produsul de concepţie nu este o fiinţă umană pentru că nu are conştienţă  de sine şi nu are un creier funcţional.

Acest argument, la fel ca toate celelalte, nu are un nici un fundament. În primul rând, există o grămadă de situaţii când fiinţelor umane li se întâmplă să-şi piardă conştienţa de sine – fie prin anumite accidente, fie voluntar pentru a se putea aplica anumite tehnici medicale. De exemplu, sunt cazuri în care un om se întâmplă să aibă un traumatism cerebral, care îl face atât să-şi piardă conştienţa de sine, cât şi funcţionalitatea adecvată a creierului – nici un aspect din acestea nu-l face să nu fie o fiinţă umană! În cazul produsului de concepţie, dacă i se oferă condiţii favorabile – va ajunge la statutul în care conştienţa de sine şi funcţionalitatea creierului vor ajunge să fie dobândite, la fel cum în cazul în care i se oferă condiţii favorabile unui om care are traumatism cerebral, el va ajunge să aibă conştienţă de sine şi un creier funcţional.

• Produsul de concepţie nu este o fiinţă umană pentru că nu are organe dezvoltate.

Însă dacă ne uităm la organogeneză (formarea organelor produsului de concepţie) – vedem că organele lui sunt dezvoltate, însă pur şi simplu nu sunt atât de dezvoltate ca şi ale unui adult. De altfel, nici măcar organele unui copil nu sunt la fel de dezvoltate ca şi ale unui adult! Organele sexuale împreună cu aparatul de reproducere, creierul, sistemul osos, sistemul muscular – toate sunt în dezvoltare atât la produsul de concepţie, cât şi la un copil de un an. Pe ce bază raţională am putea afirma, plecând de la aceste aspecte, că unul este fiinţă umană şi altul nu este?

Sistemul nervos – Creierul începe să se dezvolte încă din prima săptămână de la concepţie şi dezvoltarea lui ţine până la aproximativ 12 ani! Emisferele cerebrale sunt vizibile deja din ziua 32 de la concepţie.

Inima – se formează încă din a doua săptămână de la concepţie şi în ziua a 22-a deja începe să bată!

Ficatul – din ziua a 22-a începe să se formeze şi în perioada intrauterină are rolul de a produce celule sanguine fetale (hematopoieza).

Rinichii – structura lor este definitivată între săptămâna a 4-a şi săptămâna a 15-a. Din săptămâna a 10-a deja se formează urină care se acumulează în vezica urinară (deci există o vezică urinară funcţională), de aici urina este expulzată şi participă la suplimentarea lichidului amniotic.

Sistemul genital şi altele – sistemul genital începe să se dezvolte încă din săptămâna a 7-a şi finalizarea va avea loc abia după pubertate. Sistemul osos va fi iniţiat în perioada intrauterină şi va fi finalizat abia după adolescenţă. De asemenea, ochii, dinţii, pielea, membrele şi restul organelor sunt iniţiate în perioada aceasta (la câteva săptămâni de la concepţie) şi vor fi finalizate pe parcurs, unele în viaţa intrauterină, altele în timpul vieţii extrauterine. De exemplu, starea de acuitate maximă a vederii este la vârsta de 6 ani. Vezica urinară coboară în locul ei definitiv abia la preşcolari (până atunci situându-se în abdomen).

Din punct de vedere embriologic şi prin coroborare cu dezvoltarea normală a copilului până la vârsta pubertăţii, nu există nicio justificare ştiinţifică pentru a considera un produs de concepţie ca nefiind o fiinţă umană, în timp ce un copil de un an şi jumătate este considerat ca fiind fiinţă umană. Fiinţele umane în dezvoltare, rămân fiinţe umane în pofida dezvoltării! Aşa cum nu descalificăm un copil de 3 ani de la a fi o fiinţă umană doar pentru că nu face raţionamente valide şi nu prezintă aceleaşi funcţii ca un adult, la fel nu există nicio justificare pentru a descalifica un copil nenăscut de la a fi o fiinţă umană.

În mod real, eu şi tu, am început să ne dezvoltăm la concepţie!  Şi eram noi, chiar dacă nu eram conştienţi – la fel cum eram noi şi cei care azi noapte nu eram conştienţi în timp ce dormeam. Unii dorm pentru a se vindeca, cei mai mulţi dorm pentru a-şi reface moleculele energetice (ATP-ul), şi alţii (toţi, de fapt) pur şi simplu dorm pentru a se dezvolta. Nu avem niciun motiv (raţional) de a-i descalifica de la statutul de fiinţă umană. Aceleaşi celule stem  (acelaşi tip) care erau atunci, pe vremea aceea din perioada intrauterină, responsabile de producerea celulelor sanguine, sunt responsabile pentru sângele nostru şi astăzi. Aceleaşi celule care emiteau unde cerebrale pe vremea aceea, emit unde şi astăzi (neuronii nu se înmulţesc)! Dezvoltarea creierului nostru de după naştere nu a constat în producerea de noi celule cerebrale, ci în realizarea sinapselor în funcţie de influxul de informaţie pe care-l primeam din exterior. Nu mai rămâne niciun motiv pentru a afirma (pe bază obiectivă) că produsul de concepţie nu este o fiinţă umană.

În biologie şi medicină, este un fapt acceptat acela că viaţa unui organism individual ce se reproduce prin reproducere sexuală, începe la concepţie sau fertilizare. – Dr. Micheline M. Matthews-Roth

A accepta faptul că după fertilizare o nouă fiinţă umană a luat naştere, nu mai este o chestiune de gust sau opinie. Natura umană a fiinţei umane de la concepţie la o vârstă înaintată nu este o afirmaţie metafizică, ci este o dovadă experimentală clară. – Jerome LeJeune

[...] acelaşi copil pe care-l îngrijim înainte şi după naştere, poate fi bolnav înainte de naştere, având nevoie de diagnostic şi tratament ca şi orice alt pacient. – Dr. A. Liley

Şi pe bună dreptate, tratăm în timpul sarcinii bolile copilului nenăscut. Medicii, dacă administrează gentamicină (un antibiotic) mamelor însărcinate, pot cădea foarte bine sub acuzaţia de malpraxis, pe motiv că pune în pericol copilul nenăscut! De asemenea, cea mai critică perioadă pentru copilul nenăscut este cea imediată concepţiei, deoarece atunci se formează organele şi riscul de malformaţii este mărit prin expunere la factori teratogeni (producători de malformaţii).

Problema avortului nu se pune în sensul că vreau să scap de o extensie a propriului trup, sau de o grămadă de celule inutile. Acolo există o fiinţă umană în dezvoltare, nu o grămadă de celule banale! Aşa cum un copil de o lună este o fiinţă umană în dezvoltare, un copil nenăscut este de asemenea o fiinţă umană în dezvoltare! Faptul că o fiinţă este fără apărare, nu justifică crima noastră! Faptul că acest tip de crimă este legal în unele ţări nu justifică moral crima. Faptul că o femeie are dreptul de a alege, nu justifică crima. Şi dacă are dreptul moral de a face ce vrea cu corpul ei, nu înseamnă că este moral să ucidă o altă fiinţă umană, care nu este corpul ei.

Posibile contestaţii sau argumente

• Violul care are ca şi consecinţă sarcina – În acest caz, faptul că mama este o victimă, nu justifică crima în niciun fel! Nu înseamnă că dacă tatăl copilului tău te-a violat, atunci ai dreptul să ucizi o fiinţă umană nevinovată! De multe ori se întâmplă ca o femeie să rămână însărcinată fără să vrea, deşi a întreţinut relaţii sexuale de bună-voie. În ambele cazuri, sarcina este nedorită şi nicio circumstanţă nu va justifica uciderea respectivului copil nenăscut. Oricum, în cazul în care mama nu ar dori copilul respectiv – există o grămadă de cupluri infertile care stau la rând.. şi aşteaptă.

• 50% din cazurile de fertilizare sfârşesc prin avort spontan – Unii merg până acolo încât afirmă că din moment ce procentul de avorturi spontane este atât de ridicat, atunci Dumnezeu (dacă există) este responsabil de aceste morţi. Aici este omis un lucru simplu, şi anume faptul că avortul respectiv este o moarte naturalăca urmare a condiţiilor nepotrivite în care ar trebui să decurgă sarcina. Nu există niciun argument că Dumnezeu ar cauza în mod direct respectivul avort, şi chiar dacă ar exista – nu ar justifica faptul că este în regulă ca oamenii să facă avorturi. Acest argument este/ar fi un nonsens, pentru că dacă se argumentează  că dacă Dumnezeu ia vieţi, atunci este moral ca şi noi să o facem – atunci de bună seamă crima nu mai este câtuşi de puţin imorală (de orice natură ar fi ea). În plus, în articolul de faţă nu este adus niciun argument pe care să-l motivez cu Dumnezeu, aşa că nu poate exista un contraargument pentru ceea ce nici măcar n-am argumentat.

• În ţările în care avortul este legalizat, mor mai puţine femei care fac avort – Este argumentat că datorită asistenţei medicale pentru avort şi pentru că nu mai recurg la metode băbeşti, femeile sunt supuse la mai puţine riscuri şi mortalitatea în rândul lor scade. Acest argument nu face decât să-şi dezvăluie singur absurditatea. Să înţeleg oare că ar trebui să le oferim criminalilor condiţii cât mai puţin periculoase pentru a-şi comite crimele? Norman Geisler spunea:
  

  [...] rata decesului la mame în momentul naşterii este doar de 1 la 10000 naşteri sau 1/100 dintr-un procent. Este una dintre cele mai sigure proceduri medicale din ţară. Însă rata mortalităţii copiilor în urma avorturilor reuşite este de 100%; este cea mai fatală operaţie din America. Dacă embrionul este uman, atunci salvarea chiar a sute de mame, nu ar putea justifica uciderea a milioane de copii. Avortul ia viaţa a 1,5 milioane de copii pe an în Statele Unite. Deci efectul net al legalizării avortului a fost acela de a aranja ca aceste morţi să pară cât mai igienice şi profesionale.(1)

• Dar despre copiii nenăscuţi cu malformaţii congenitale grave? - Acest argument a fost ridicat în mai multe rânduri, însă sfârşeşte asemenea celorlalte. Nu înseamnă că dacă o fiinţă umană are malformaţii, noi putem  (avem dreptul) să o ucidem de tot! Dacă avem acest drept moral, atunci putem să-i ucidem pe toţi cei cu malformaţii dintre noi, fără nicio problemă.

Este foarte probabil să nu fi atins toate argumentele celor care susţin avortul, dar, oricum, nu acesta a fost scopul meu. Am vrut în primul rând să arăt că nu este vorba de o pură discuţie despre moralitate: pentru că, de bine de rău, chiar şi cei care susţin avortul sunt de părere că este imoral să ucizi oameni nevinovaţi. Există la mijloc tocmai faptul că produsul de concepţie este o fiinţă umană! Şi de aici porneşte discuţia. Faptul că turma de iraţionali (aşa cum e numită uneori de susţinătorii dreptului la alegere) protestează împotriva avortului nu este chiar lipsit de fundament, se pare că fără să ştie, oamenii aceia au argumente. Şi faptul că avansează o anumită poziţie religioasă nu îi descalifică de la faptul că protestul lor este unul justificat! Şi este justificat. Întrebarea care se ridică este: Pe ce poziţie vrei să pozezi de azi înainte şi, mai important, bazat pe ce argumente?......

Mareste imaginea.

Vineri, 29 octombrie, se implineste un an de la trecerea la cele vesnice a parintelui arhimandrit Teofil Paraian, duhovnicul Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus. S-a mutat din aceasta viata, la varsta de 80 de ani, in noaptea de miercuri spre joi, 29 octombrie 2009 (ora 1.45), la Spitalul Militar din Cluj-Napoca.

A plecat din aceasta viata cu nadejdea ca Hristos il va primi in imparatia Sa: "Eu sunt sigur ca merg in Rai. Cineva poate sa spuna ca sunt mandru. Dar nu pentru faptele mele cred ca merg in Rai, ci pentru bunatatea lui Dumnezeu. Nu se poate sa fi facut Dumnezeu Raiul ca sa-l tina gol. Trebuie sa ne potrivim cu Raiul, sa ne placa in Rai si sa ne silim sa-l castigam, si-l vom castiga. Caci Dumnezeu este Dumnezeul milei si al indurarilor. La slujbe auzim mereu ca Dumnezeu bun si iubitor de oameni este. Pai, de ce sa nu credem ca e bun si iubitor, si de ce sa ma indoiesc ca ma va milui si mantui si pe mine?"

Parintele Teofil Paraian a fost un om al bucuriei, duhovnic odihnitor de oameni, cu zambetul neincetat pe chip. Nevazator cu ochii trupesti, se comporta la Sfanta Liturghie fara ajutor, asemeni unui om care nu este lipsit de vedere. Atunci cand a fost intrebat "daca nadajduieste, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa vada ceva in lumea cealalta", a raspuns: "Daca Dumnezeu va zice catre mine: "Sa stii ca eu si-n vesnicie pe tine tot asa te las!", n-as putea zice altceva, decat: "Slava Tie, Doamne, slava Tie!". Ar fi posibil sa rosteasca aceste cuvinte? Da, de vom tinem seama ca ori de cate ori s-a vorbit despre orbirea sa trupeasca, a spus: "si voi zice pana la sfarsitul vietii mele si-n vesnicie, ca asa a binevoit Dumnezeu".

Am avut bucuria sa-l intalnesc la conferintele pe care le-a tinut in Bucuresti. Era cu adevarat viu, cuvintele sale miscau mereu ceva in tine, te puneau pe fuga spre implinirea voii lui Dumnezeu. Raspundea fiecaruia cu bucurie, intr-un mod minunat, cu inflexiuni ardelenesti.

Ne-au ramas de la dansul indemnuri antologice precum: "Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie","Ceea ce faci, te face! Omul devine ce realizeaza","Pace celor ce vin. Bucurie celor ce raman. Binecuvantare celor ce pleaca", "In mintea stramba si lucrul drept se stramba", etc.

Repere biografice:

Parintele Teofil Paraian s-a nascut fara vedere, pe 3 martie 1929, in satul Toparcea, din apropierea Sibiului. Marturisea ca atunci cand dorea sa-i arate ceva unui copil din jurul sau, avea dorinta ca acela sa puna mana pe ce-i arata el, "pentru ca eu asa intelegeam, asa cunosteam lucrurile, punand mana".

Acasa se simtea ca in Biserica: "Cand eram copil, m-am trezit intre parinti cu practica aceasta, de a ne ruga. Dimineata nu se prea intampla, pentru ca era multa treaba de facut. Dar seara, faceam rugaciune in genunchi sau in picioare, la icoana. Erau rugaciuni populare, pe care acum nu le mai zic. De exemplu, spuneam: "Sfanta cruce culca-ma, Duhule desteapta-ma, Fiule umbreste-ma, Precesto (Maica Domnului) pazeste-ma!".

A urmat cursurile unei scoli primare pentru nevazatori la Cluj-Napoca, in perioada 1935-1940. Intre anii 1942-1943, isi continua cursurile la o scoala de nevazatori din Timisoara. Cursurile liceale sunt facute tot la Timisoara, intr-un liceu teoretic pentru vazatori. In aceasta perioada il cunoaste pe parintele Arsenie Boca de la care deprinde Rugaciunea mintii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul".

Dornic sa aprofundeze cunostintelor teologice, urmeaza cursurile Facultatii de Teologie din Sibiu, intre anii 1948-1952. La 1 aprilie 1953 intra in obstea Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus. Despre venirea sa in aceasta manastire avea sa marturiseasca ca "nici nu s-a pacalit, nici nu a pacalit pe nimeni".

Este calugarit in ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului si primeste numele de Teofil. In legatura cu acest nume, parintele spunea ca "Bunica mea, mama mamei, mama buna, cum ii ziceam noi, mi-a spus odata, ca, daca ar mai fi avut un copil, i-ar fi pus numele Teofil, ca asa ii de drag la Pasti cand se spune in Apostol: cuvantul cel dintai l-am facut, o, Teofile, despre toate cate a inceput a invata Iisus... Buna nu mai traia. In 1952, cand eram eu student in anul IV, a murit. Si m-am gandit: «Ma, daca bunii i-a placut numele acesta de Teofil, ce-ar fi sa ma cheme si pe mine Teofil?»". Parintele Irineu Craciunas, nasul sau de calugarie, i-a pus numele Teofil.

Dupa sapte ani de la calugarie a fost hirotonit diacon de catre Mitropolitul Nicolae Colan. Parintele Teofil Paraian marturiseste ca parintele Dinu, staretul manastirii, intrand in chilia sa ca sa discute cu mitropolitul hirotonirea lui intru diacon, l-a auzit pe mitropolit graind despre el: "Un om fara lumina, dar luminat“. Parintele Teofil a considerat ca acesta a fost motivul pentru care mitropolitul i-a spus: «Nu te tin mult diacon si te fac preot. O sa fii duhovnic".

La 13 mai 1983 este hirotonit preot de catre Mitropolitul Antonie Plamadeala. La aceasta data primeste si hirotesirea intru duhovnic. In anul 1986 este hirotesit protesinghel, iar in anul 1988 arhimandrit. A fost 7 ani monah simplu, 23 de ani diacon si 23 de ani preot.

La un an de la trecerea sa la cele vesnice, ne rugam sa-i daruiasca Dumnezeu bucurie vesnica celui ce a facut ca inima sa nu aiba decat usa de intrare...

doamne ajuta..

Te numeri printre cei care, cu voia lor sau fara, locuiesc la oras. Bun. Cat de mult te ajuta acest lucru? Cat de sanatos este pentru mintea si corpul tau? Vreau sa iti raspund eu intai, la toate acestea. Eu sunt unul dintre acestia care s-a nascut, a crescut si inca locuieste la oras. Un oras nici mare dar nici mic, si totusi un oras in care sunt  prezente absolut toate ofertele. Aceleasi ca si in orasele mari.

Cand petrec cateva zile in afara orasului in care locuiesc, respiratia incepe sa imi fie mai usoara, dorm mult mai bine iar bolile sezoniere, cum ar fi gripa, raceala, viroza, intoxicatiile de tot felul, durerile de cap, oboseala, alergiile, dispar toate ca prin minune. De ce?

Pot bea cat de rece apa de fantana, ma pot plimba oricat prin aerul rece imbracat sumar, pot alerga cu baietii prin sat, pot sta noaptea pana tarziu la poarta, fara a dezvolta nici o forma de raceala sau temperatura. Dimineata, dupa toate astea, ma trezesc doar curgandu-mi putin nasul, dupa care reiau alergatura si consum aceleasi ape reci si nefiltrate. De ce?

In timp ce stau printre pasarile, porcii si caprele din curte, fara a ma gandi macar sa imi fie teama de o eventuala gripa aviara sau porcina, constat ca sunt mult mai plin de putere si de optimism, ca mananc bine si ca stomacul nu imi semnaleaza, prezenta unui aliment nou, netolerat.

In timp ce ma duc pe camp cu vacile, alaturi de prietenii din sat, dupa ce alerg sa le adun pe toate la umbra cand vine ora pranzului, in timp ce radem cu totii, cu o mare pofta, de la tot felul de nimicuri, imi dau seama cat sunt de relaxat psihic, ca nu mai traiesc in zgomotul orasului, care, zi si noapte, imi excita creierul, ca nu mai tresar la auzul atator claxoane, ca nu mai fac slalom printre injuraturi si smecheri si ca nu mai exista nici sefi si nici termene de predare a lucrarilor sau a rapoartelor.

Cand ma trezesc inca de la prima ora ca sa ud gradina cu legume, toate fiind in tihna, uit de faptul ca trebuie sa verific cutia postala in care se aduna tot felul de plicuri purtand facturi ce au date scadente, nu mai aud si nu mai traiesc in greve si nici nu trebuie sa mai mint ca sa aman stiu eu ce intarzieri sau lucrari.

Nici apelurile de pe telefon nu se mai succed parca, atat de rapid, sunt departe de conturile de de e-mail sau Facebook si nu am unde folosi nici macar home banking-ul. Nici nu as avea de ce.

Dar mai presus decat orice, aici, departe de oras, observ ca pacatele si bolile sunt altele. Fac parte dintro alta categorie. Sunt mai putine si mai nevinovate, daca pot fi numite asa. Aici doar te poti sfadi cu un vecin, poti gresi doar culegand ceva mere din curtea vreunei batrane noaptea, poti barfi cu prietenii in fata portii, te poti duce din cand in cand la disco sau poti pacatui mancand cate un ou miercurea, etc.  Imi place mult sa evadez intr-o asa viata.

Asculta-ma. Daca vrei sa faci ceva pentru mintea si trupul tau, atunci alege sa iesi cat mai des din oras, chiar si pentru o zi.

Oxigeneaza-ti mai des creierul, inchide-ti telefonul mobil si inconjoara-te de oameni care gandesc pozitiv.

Lasa-ti medicamentele acasa, mananca tot ce iti poate da pamantul. Toate sunt atat de naturale si gustoase.

Si in fine, fii putin "egoist": gandeste-te doar la tine si cei dragi. Iar de barfit, fa-o doar cu Dumnezeu.

Daca toti am gandi asa, daca din cand in cand am cauta o asa viata, daca am fi putin egoisti in sensul pe care l-am explicat eu, lumea ar fi un loc mai bun si mai lipsit de boli. Nu crezi?...

doamne ajuta..