Aseară, puţin după ora 12 noaptea am urcat în maşină şi am plecat la Catedrala Patriarhală. Era frumos afară, cald şi plăcut. Nu bătea vântul, nu ploua şi nu era frig, ţi-era mai mare dragul sa te plimbi şi să stai în aer liber. Am ajuns, lume multa, foarte multă pentru o oră aşa târzie. Mii de oameni aşteptau răbdători în rând pentru a ajunge să se închine şi să ceară ajutor Sfântului Dimitire cel Nou, Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi să atingă lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul.

Multă agitaţie, jandarmi, poliţie, ambulanţe, medici, pompieri, trafic intens în interesecţia Pieţii de la Unirea...

Spuneai că eşti în mijlocul zilei.

 

11/53 

   

Am început să fac câteva poze şi în timpul asta vedeam cum toţi cei care au venit în miez de noapte să se închine la moaşte erau oameni de rând, săraci, necăjiţi, bolnavi, oameni în nevoi, exact ca în timpurile când Domnul Hristos a venit pe pământ, când mulţi dintre cei cu probleme veneau la el să se vindece. În acele momente am realizat că pe lângă răbdarea de a sta atâtea ore la coadă trebuie să mai înduri ceva: prezenţa atâtor oameni lângă tine. E greu. Dar realizez că trebuie să fii puternic să poţi face asta... puternic în credinţă bineînţeles.

Un alt aspect care m-a mirat era că oamenii veniseră la moaşte cu copiii după ei. Era aproape ora 1 noaptea şi copiii stăteau la coadă lângă cei mari.  Am intrat în catedrală, erau pelerini care dormeau pe jos, adopostindu-se de frigul nopţii. Cei care n-aveau răbdare să stea câteva ore la coadă intrau în catedrală şi se închinau icoanei Sfântului Dimitrie, exact în locul unde stau deobicei moaştele sale.

Erau şi foarte mulţi tineri care vroiau să fie prezenţi pentru că simţeau că acolo se întâmplă ceva important. Vedeau multă lume şi asta-i atrăgea şi din acest motiv unii nici nu ştiau de ce sunt acolo dar erau bucuroşi doar că pot participa şi ei alături de ceilalţi oameni.

Nimeni nu pleacă fără ajutor. Dumnezeu îi ascultă pe toţi, îi ajută pe toţi, le dă tuturor har şi pace prin sfinţii săi....

doamne ajuta...

Nu cred ca este om care sa nu compatimeasca pe cineva, fie si doar atunci cand obiectul compatimirii este chiar propria persoana. A compatimi pe cineva inseamna a avea simtaminte de mila, de empatie fata de durerea si suferinta cuiva, inseamna a avea omenie fata de oameni. Compatimirea este unul dintre cele mai nobile si profunde sentimente umane, inseamna defapt "iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti".

Din pacate, lipsa de perspectiva a vietii vesnice si amagirea vremurilor pe care le traim, ne-au afectat inclusiv vederea sanatoasa asupra compatimirii semenilor. Asa se face ca astazi, dintr-o compatimire gresit inteleasa, oamenii incurajeaza sinuciderea sub obladuirea eutanasiei. Tot dintr-o compatimire bolnava, oamenii au gasit ca scuza avortul in cazul familiilor cu posibilitati materiale reduse.

Din compatimirea propriei singuratati multi tineri isi scuza patima masturbarii.

Din compatimirea propriilor necazuri multi dintre noi isi scuza patimi precum lacomia pantecelui si excesele de bautura.

Din compatimirea gresit inteleasa a necazurilor celor din jur, dam sfaturi proaste care atrag apoi si mai multe necazuri.

Din compatimirea fara nadejde ajungem la necredinta.

De ce avem o compatimire gresit inteleasa? Pentru ca raportam circumstantele care ne provoaca compatimirea numai la interesele de moment. Asa se face ca ne aprindem de manie fata de Dumnezeu atunci cand vedem oameni buni care se chinuie in necazuri mari. Dar aceasta se intampla deoarece compatimim oamenii fara sa avem nadejdea in ajutorul lui Dumnezeu. Neavand incredere in Dumnezeu, incepem sa cartim, sa spunem ca El este nedrept si ca nu ii ajuta pe oameni. De  la judecarea lui Dumnezeu nu mai este mult pana ce diavolul ne insufla necredinta, adica moartea sufleteasca. Iata cum, printr-un simtamant de compasiune, pe care vrajmasul ni-l fura vazand ca nu-l incredintam milei lui Dumnezeu, ajungem sa ne razvratim ca si cel ce ne stapaneste acum compasiunea.

De aceste ispite nu au fost lipsiti nici sfintii. Dreptul Iov, fiind compatimit intr-un mod gresit de propria sotie, este ispitit de aceasta sa se lepede de Dumnezeu numai sa scape de necazurile abatute peste el. Numai ca Iov nu pleaca urechea la nebunia de moment a sotiei, rabdand cu gandul ca Dumnezeu are sa scoata ceva bun din aceasta grea stramtorare. Timpul a aratat ca Iov nu s-a inselat, primind inapoi cu mult mai mult decat pierduse.

Tot in Sfanta Evanghelie avem exemplul cu miza cea mai mare a castigului duhovnicesc fata de compatimirea lumeasca care este mereu lipsita de o finalitate sanatoasa. Sfantul Petru, la auzul patimirilor pe care Mantuitorul le vesteste apostolilor,  sare ca ars la inima: "Doamne, să nu-Ţi fie Ţie una ca aceasta!". Pentru ca a avut o compasiune utilitarista, limitata doar la bucuriile de moment, Petru capătă de la Domnul palma aceasta: "înapoia Mea Satano! sminteală îmi eşti!"

Desigur că Petru nu era Satana, dar intentia de compatimire a lui Petru a fost deturnata de Satana capatand un sens gresit. Pe termen scurt ar fi parut intelept ca Mantuitorul sa nu se primejduiasca de moarte si sa propavaduiasca in continuare, insa facand asa nu am mai fi avut piatra de temelie a credintei noastre: Hristos cel mort si inviat. Dar iata cum timpul a aratat ca moartea lui Hristos ca om, desi a fost o pierdere grea pentru apostoli  a avut apoi un castig nebanuit de mare atat pentru ei cat si pentru lumea intreaga, de la Adam pana la cel din urma om care va sa fie pe acest pamant. Iata si cum sfatul lumesc al lui Petru, pornit dintr-o compasiune limitata doar la interesele lumii acesteia, statea impotriva unui plan duhovnicesc care avea sa schimbe lumea intreaga.

Este firesc sa compatimim pe cineva aflat in necaz, insa este gresit sa oferim pacatul ca solutie pentru a iesi din acel necaz. Cel mai des intalnit exemplu de compasiune amagitoare este sa spui unei familii necajite ca este mai bine sa avorteze un copil decat sa-l creasca in lipsuri materiale, crezand ca asa faci un bine. Timpul a aratat mereu ca  pacatul nu este o solutie, oricata compatimire ar fi la mijloc, caci iata cum nenumarate mame patimesc din lipsa sanatatii sau a posibilitatii de a naste alti copii atunci cand isi doresc...dar nu mai primesc.

Ca sa intelegem cat de primejdioase sunt compasiunile care nu au constiinta finalitatii ultime, luam drept exemplu masurile economice care au fost luate in cazul Romaniei la inceputul crizei economice: Impozitul forfetar parea solutia cea mai buna pentru acoperirea nevoii urgente de bani la bugetul de stat. Daca acele nevoi imediate nu ar fi fost acoperite, atunci o parte din oameni ar fi avut imediat de suferit. Numai ca odata cu trecerea timpului s-a vazut ce dezastruoasa a fost acea decizie pentru economia tarii. Zeci de mii de firme mici, care hraneau cel putin tot atatea persoane, au falimentat din pricina impozitului forfetar si astfel s-a generat o nevoie si mai mare de bani cu care sa se suporte ajutorul social necesar tuturor celor care au intrat in somaj din pricina acelei solutii ce parea buna pe termen scurt. Mai mult decat atat, acum sufera aproape toti oamenii, atat din sectorul privat cat si din cel bugetar, iar masurile de austeritate care s-au luat au devenind pentru multi oameni adevarate drame. Iata cum o decizie aparent buna, pornita dintr-o compatimire limitata la situatia de moment, este defapt o decizie foarte proasta pe termen lung. Tot asa stau lucrurile si cand compatimim un sarac sau un bolnav, neintelegand cat de mult bine are sa faca Dumnezeu prin stramtorarea aceasta, atat celui pe care il compatimim cat si celor din jurul sau.

Diferenta intre compatimirea lumeasca si cea duhovniceasca este ca cea dintai este izvorata doar din judecata noastra limitata in timp si spatiu, pe cand compatimirea duhovniceasca, desi pare de multe ori ilogica si nefireasca, se dovedeste singura adevarata pe termen lung, caci are mereu ca tinta finala mantuirea si bucuria vesnica.

Despre cum trebuie sa compatimim oamenii, ne invata Sfantul Ioan Gura de Aur:

"Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.

De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.

Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.

La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătul pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.

Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca."...

doamne ajuta..

Iubiți frați și surori întru Domnul, mă doare continua raportare a multora la rău, la diavol și mai puțin sau deloc la Dumnezeu. Sau, dacă se raportează și la Dumnezeu o fac numai în scop materialist: au nevoie de ceva de la Dumnezeu și nu de El.

Și asta arată cum includem în raporturile cu Dumnezeu îngusta noastră perspectivă subiectivistă, modul utilitarist, egoist în care privim raporturile cu Dumnezeu.

Numai că Dumnezeu nu înțelege rugăciunea ca pe o satisfacere a unei moft sau ca pe o târguială, ci ca pe un dialog de inimă. Dumnzeu dorește inima noastră, o vorbire cu noi, în care mintea și inima să aibă bunăcuviință, să aibă omenie, să aibă candoare.

Însă ce facem noi când ne gândim excesiv la rău sau când ne fascinează răul și nu ne umple de râvnă și de iubire, binele, fapta bună?

Arătăm că ceea ce primează în noi este neserioziatea, profitul imediat, lipsa de perspectivă.

Pentru că cineva care nu vede ce bine și ce măreție e în relația cu Dumnezeu, ci el are nevoie de Dumnezeu numai pentru a trece un examen sau pentru a găsi un loc de muncă sau pentru a se căsători fiica lui, nu vede relația de iubire cu Dumnezeu sau mântuirea ca pe o activitate continuă, ci, din start, nu dorește așa ceva.

O rugăciunea egoistă, numai pentru acum sau lipsa rugăciunii și indiferența pentru credință nasc această fascinație pentru ocult. Ocultismul se extinde în România datorită slabei noastre vieți religioase, care se fundamentează pe o necunoaștere crasă a ceea ce trebuie să faci și a ceea ce ești ca ortodox.

De aceea, la spovedanie, avem neplăcuta surpriză să constatăm că oamenii nu cunosc păcate mari, periculoase sau că nu mai au conștiința lor.

Și nu mai știu ce trebuie să facă sau nu mai simt de la sine pentru că și-au pervertit dorințele inimii, au gânduri confuze și o religiozitate în care îmbină tot felul de idei și credințe străine cu cele moștenite sau învățate, cu cele ortodoxe.

Și așa se face că suntem întrebați excesiv despre vise, despre apariții demonice în viața lor, despre farmece și vrăji…dar nu și despre schimbarea vieții, despre o viață curată și sfântă.

Pentru că, în esență, mulți oameni neîntăriți în credință sau indiferenți, nu vor să își schimbe viața, ci doar să scape, momentan, de demonii care îi agasează în somn, direct sau prin coabitarea în ființa lor.

Și de aceea se roagă doar la nevoie. Doar când le e rău. Nu cunosc rugăciunea de mulțumire sau de preamărire a lui Dumnezeu, ci doar pe cea de cerere. Și mulți văd în Dumnezeu un fel de rezolvator de probleme și atâta tot.

Iar dacă facem niște sondaje de opinie asupra modului cum creștinii noștri Îl văd pe Dumnezeu, Îl percep, Îl înțeleg, vom vedea că mulți nu pot înțelege spiritual, duhovnicesc pe Dumnezeu, dincolo de forme și chip uman, ci Îl văd pur materialist.

De unde să începem cu catehizarea acestor oameni, prea lejeri și prea indiferenți față de adevărurile credinței?

Cred că de la precizarea faptului, că relația cu Dumnezeu e cea mai profundă și mai sinceră relație dintre toate și că Lui trebuie să Îi vorbești cum îți vorbești ție.

Cu Dumnezeu trebuie să vorbești în adâncul inimii și cu mintea și cu buzele. El e gata să te audă, dacă tu vorbești cu El din sinceritatea, și durerea și neînțelegerea ta și Îi ceri ajutorul în mod hotărât.

Astfel trecem de la închipuirea lui Dumnezeu la simțirea măreției Sale. Și când înțelegi că rugăciunea sau bucuria sau tristețea împreună cu Dumnezeu sunt împărtășite de El în mod deplin și continuu și că Lui poți să Îi spui orice, la orice oră din zi și din noapte, nu mai cauți altceva.

Cei care au interese oculte, care îi caută pe demoni sau sunt interesați de tot felul de perversiuni sau de interese materiale nu preferă relația, comunicarea și comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii ci raportarea lor obiectual la ființe și obiecte.

Dacă gândim obiectual pe Dumnezeu, pe diavol și pe oameni atunci cerem de la ei numai obiecte și nu să avem relații cu ei. Însă Dumnezeu vrea o relație stabilă, pentru veșnicie cu noi și nu o relație pasageră, ca la ghișeu, în care face o minune pentru tine iar tu mulțumești…și pleci la ale tale.

Însă dacă vrem doar să scăpăm de rele, de neșansă sau de diavol doar pentru o vreme…nu vom scăpa niciodată cu adevărat, pentru că viața creștină e un continuu război, o continuă luptă de gherilă cu demonii și cu păcatul.

Lupta de gherilă e o luptă neconvențională. Demonii nu te anunță când te atacă. Așa că ei te atacă când ți-e lumea mai dragă. Pentru ca să reziști sau să faci față, trebuie să fii mereu pregătit, mereu în alertă.

De aceea, subliniez faptul, că relația cu Dumnezue sau lupta împreună cu Dumnezeu înseamnă împlinire cu adevărat, pentru că diavolul nu ne e prieten. Iar păcatul nu ne este nici el prieten, ci o iudă, care ne vinde stricăciunii, morții.

Așa stând lucrurile înțelegeți de ce mă doare, mă doare enorm, când creștinii noștri caută scăpări ieftine de boală și de demoni dar nu scăpări reale: prin schimbarea vieții lor, prin curățirea lor de patimi.

Ca să simțim că viața ne e plină de bucurie nu avem nicio altă șansă decât viața cu Dumnezeu. Pentru că acesta e scopul vieții pe pământ: umplerea de harul lui Dumnezeu.

Și, în aceaastă duminică, unde Evanghelia vorbește despre demonizare, am ținut să vorbesc despre apetența noastră pentru malefic, pentru obscur, pentur ocult, tocmai pentru a arăta că ea e o consecință a neiubirii lui Dumnezeu.

Și când diavolul e o fascinație reală pentru noi, nu arătăm altceva decât că suntem foarte păcătoși și corupți.

Pentru a nu ne umple de demoni, în defintiv, și pentru a ne pregăti de intrarea în Postul Nașterii Domnului, trebuie să ne dezgolim de rău și să facem bine. Răul e o haină care nu ne ține de cald.

În iarna păcatului nu poți să te încălzești. Pentru a te încălzi, pentru a te umple de bucuria nașterii Domnului, trebuie să te dezbraci de răceală și de indiferență, pentru ca să vezi cum se naște, în umilință imensă, Stăpânul lumii.

Și fie dar, ca să învățăm că nimic nu e mai important decât să stăm cu Dumnzeu, continuu, de vorbă. Amin!...

doamne ajuta..

Frica de Dumnezeu

Mareste imaginea.

Iti poate fi frica de cineva necunoscut sau cunoscut ca fiind un rau factor, dar sa spui ca trebuie sa-ti fie frica de Dumnezeu, dupa cum ne cere Scriptura, pare nefiresc. Si asta pentru ca noi stim ca Dumnezeu doreste sa Se uneasca cu noi, in vreme ce frica ne face sa ne indepartam si sa vedem in cel de care ne-am indepartat pe cineva care ne pune in pericol viata.

Dar frica de Dumnezeu este opusul fricii de lume. Frica de Dumnezeu vestita de Scriptura, este frica de a nu-L pierde, este dorinta de a ramane in El si nu de a ne ascunde de El.

Pana la unirea cu Dumnezeu avem nelinisti si temeri. Sa nu uitam ca si Apostolii, dupa rastignirea lui Hristos, s-au ascuns de frica iudeilor (Ioan 20, 19). Se temeau pentru ca Duhul nu se pogorase peste ei. Insa, cand omul a ajuns la unirea cu Dumnezeu, el nu se mai tulbura nici daca lumea intreaga s-ar porni impotriva lui. Ajunge la vorbele psalmistului: "Domnul este luminarea mea si mantuirea mea; de cine ma voi teme? Domnul este aparatorul vietii mele; de cine ma voi infricosa? " (Ps. 26, 1-2).

Multe persoane inteleg frica de Dumnezeu ca frica de pedeapsa. Isi spun: "nu fac asta pentru ca nu doresc sa fiu pedepsit”. Aceasta frica este specifica celor care nu au progresat in credinta., caci Sfantul Evanghelist Ioan spune ca “in iubire nu este frica” (1 In 4,18). Cel ce a progresat nu savarseste binele nici de teama de a nu fi pedepsit si nici din dorinta de a fi rasplatit, ci pentru ca isi iubeste Parintele.

Dar Parintii considera aceasta frica de pedeapsa ca fiind “inceputul vietii celei adevarate”. Frica de pedeapsa aduce constientizarea pacatelor si vesteste chinurile ce vor urma din cauza acestei false vietuiri. Aceasta frica duce spre pocainta, infranare de pacate si efort de implinire a voii lui Dumnezeu. Cu cat inainteaza omul in aceasta lucrare, pe atat de mult locul fricii este luat de dragoste. Progresul duhovnicesc este descris de Sfantul Isaac Sirul astfel: "Omul, cat este in trandavie, se teme de moarte. Iar cand se apropie de Dumnezeu, se teme de judecata. Dar cand a inaintat deplin, a inaintat in dragoste”.

In concluzie, trebuie sa stim ca Dumnezeu nu-si doreste copii fricosi, ci persoane implinite pana la “masura barbatului desavarsit, care este Hristos” (Efes. 4, 13).....

doamne ajuta...

Viata ne cerne

Prin sita-i marunta

Viata ne pune la incercari

Hai pune-ti capul pe perne!

S-asculta

Ca pernele-ti spun ca sunt pietre de mori

Dorim sa traim ca boierii-n palate

Dar viata ne pune-n fata un bordei

Ne stergem la ochi dar nu-i vis

Cu ochi incruntati, cu maini inclestate

Ne-ntrebam si oftam : - Of, viata ce vrei?

Deschidem usor usa, stupoare, i-un paradis

In colt e o masa

S-o candela te-asteapta aprinsa

S-un pat de sihastru, nu-n pat de boier

Si uite ca asta ti-e casa

Genunchiul s-apleaca si mana-i intinsa

Si mana-i intinsa spre cer

Somn n-ai

Dar sufletu-ti doarme

S-asteapta sa fie trezit

Cu grai

Ruga se-nalta in valuri, cicloane

S-ai obosit

Pe patul tau simplu

Te asezi ostenit

Cu capul plecat catre pieptu-ti

In inima-ti curge ruga ca Nipru’

Si sufletul abia s-a trezit

Nu stii ce-i timplul, parca-i visare, parca esti la 1000 de nunti

Si uite ca Viata nu cerne

Si parca e vis si visare

Trezirea nu vine

Caci nu e visare, ci ai capul pe perne

Si sufletu-ti zboara nu moare

Caci Viata nu cerne, nu moare!.........

Soţia mea câteodată îmi spune: "Claudiu ce-aş vrea să văd câteva secunde în viitor să-mi dau seama ce va fi cu noi peste un an". Îi înţeleg temerile şi frica dar îi spun mereu că nu ne-ar ajuta deloc să ştim ce va fi peste ceva timp, ba dimpotrivă ne-ar face mai mult rău. O dată la câteva luni o aud iarăşi spunându-mi acelaşi lucru, şi din cauza asta am început să mă gândesc: "oare ce e aşa rău în a cunoaşte viitorul?"

Au fost multe filme difuzate la televizor sau în cinema în care oamenii călătoreau cu o maşină a timpului în trecut sau în viitor. Au fost şi seriale de desene animate făcute pe această temă, care erau chiar frumoase. Dar ceea ce reţin foarte bine la toate aceste producţii este că personajele aveau o mare problemă atunci când călătoreau în trecut: nu puteau schimba ceea ce se intâmplase cu mulţi ani în urmă pentru că altfel ar fi schimbat toată istoria omenirii din acel punct până în prezent. Istoria omenirii este o consecinţă directă a deciziilor şi faptelor fiecărui om în parte. În schimb atunci când călătoreau în viitor nu erau constrânşi de nimic, puteau să-şi imagineze orice scenariu, indiferent cât de SF ar fi fost.

De ce nu pot şti cum va fi lumea în viitor ? De ce nu pot şti măcar cum va fi viaţa mea în viitorul apropiat?

Pentru că viitorul nu este predestinat. Pentru că viitorul nu este scris în nicio carte şi nu este stabilit de nimeni decât de alegerile noastre unite cu alegerile lui Dumnezeu. Conceptul de predestinaţie este întâlnit ca normă de credinţă în cultele protestante, şi cele neoprotestante din America şi tocmai de aceea filmele de la Hollywood au această influenţă în a percepe lucrurile.

Nu pot şti ce se întâmplă peste câţiva ani pentru că toată această perioadă istorică va fi determinată de alegerile noastre directe, prin care ne vom influenţa reciproc. Dumnezeu intervine în mod direct în lume prin decizii care schimbă cursul vieţii întregii omeniri, dar deciziile Lui nu îngrădesc alegerile noastre. Domnul Hristos este om ca şi noi, unul dintre miliardele de oameni ai lumii. Fiecare din noi înfluenţăm viitorul mai mult sau mai puţin, în funcţie de puterea şi sfinţenia noastră. Mântuitorul Iisus Hristos este nu numai Om ci şi Dumnezeu, şi din acest motiv influenţa lui în lume este foarte puternică.

Dumnezeu este singurul care ştie ce alegeri vom face şi ce decizii va lua El, si calculând rezultatul poate şti exact cum va arăta viitorul peste câţiva ani. În Sfânta Scriptură în Vechiul Testament se spune aşa:

"Şi El este Cel care schimbă timpurile şi ceasurile, Cel care dă jos de pe tron pe regi şi Cel care îi pune; El dă înţelepciune celor înţelepţi şi ştiinţă celor pricepuţi." (Daniel 2, 21)

Au fost momente în istorie când El ne-a prevestit ce se va întâmpla în viitor. El i-a spus lui Avraam că din el va ieşi un neam mare, numeros cât stelele pământului:

"Apoi l-a scos afară şi i-a zis: "Priveşte la cer şi numără stelele, de le poţi număra!" Şi a adăugat: "Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi!" Şi a crezut Avram pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate."

El i-a anuntat prin ingerul său pe Zaharia şi Elisabeta că vor naşte un prunc, iar acesta va fi mare între oameni, deschizând calea lui Dumnezeu în lume. A anunţat-o pe Maria că va naşte un prunc prin care va veni mântuirea la toată lumea. A anunţat pe apostoli că va fi răstignit şi va învia. A spus întregii lumi că va veni sfârşitul acestor vremuri. A vorbit tuturor despre împărăţia cerurilor.

Deci dacă am vrea să ştim viitorul ar trebuie să-l întrebăm pe El. Dar la o astfel de întrebare cred că am primi următorul răspuns: "Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa" (FA. 1, 7)

De ce oare nu nu este de folos să cunoaştem viitorul? Iată câteva argumente:

• într-o societatea în care banii înseamnă totul iar plăcerile sunt laitmotivul vieţii fiecărui cetăţean, dacă am şti ce s-ar întâmpla peste câţiva ani am încerca să profităm de acest lucru în sens economic. Ar fi foarte mulţi oameni care ar specula avantajul acesta, doar pentru a câştiga bani foarte mulţi. Gândiţi-vă ce ar fi dacă am şti cursul euro de peste 2 ani? Am investi astăzi o sumă foarte mare de bani iar peste un an am câştiga enorm de mult doar prin diferenţa de curs valutar, fără să facem nimic, lenevind.
• Gândiţi-vă ce-ar fi dacă cei care tranzacţionează la bursă ar şti care sunt cele mai competitive acţiuni peste un an. Ar investi foarte mult capital în acţiunile companiei respective, care astăzi valorează puţin, dar peste un an vor creşte considerabil. La termen vor vinde acţiunile şi vor câştiga din diferenţă.
• Gândiţi-vă ce decizii ar lua oamenii politici dacă ar afla că peste 2 ani la putere va fi partidul X, care acum e de fapt în opoziţie, sau poate nici nu există.
• Gândiţi-vă ce ar fi în sufletul unei mirese care astăzi păşeşte în faţa altarului, dacă ar şti că soţul ei o va înşela peste 3 ani şi jumătate.
• Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă o mamă ar afla că pruncul ei va muri în 3 zile deşi astăzi este perfect sănătos.
• Oare ce ar face un om care astăzi suferă foarte mult, dacă ar afla că peste 5 ani va fi în aceeaşi suferinţă.
• Gândiţi-vă cum s-ar comporta un om care astăzi este vai de capul lui, dacă ar afla că peste câţiva ani va fi un om foarte important. Poate s-ar mândri, s-ar lăuda, ar fi arogant...

Dacă am şti ce se va întâmpla în viitor n-am mai nădăjdui în ajutorul lui Dumnezeu, n-am mai avea speranţe şi vise. Ni s-ar părea că totul este clar stabilit să se întâmple într-un anumit fel, şi asta ne-ar face să ne simţim ca nişte roboţei gata să urmeze un circuit bine stabilit.

Dacă am şti viitorul am şti tainele lui Dumnezeu, iar dacă am şti tainele Lui le-am spune întregii lumi, iar acest lucru poate fi şi benefic dar poate avea şi efecte negative. Dacă am şti când vom muri ne-am permite să facem mult rău până în acel moment, iar cu ceva timp înainte ne-am cere iertare oamenilor şi lui Dumnezeu şi ne-am pregăti pentru împărăţia cerurilor.

A şti viitorul este un non-sens pentru om, pentru că omul este liber şi prin acţiunile lui hotărăşte viitorul

Dacă am şti viitorul am amâna faptele bune, nu ne-am mai teme de moarte. Dar moartea şi incertitudinea zilei de mâine ne feresc de multe alegeri greşite.

Simplul fapt de a nu cunoaşte ce alegeri vor face cei din jur în viitor, înseamnă a le acorda încredere că vor face ceva bun, înseamnă a nu-i suspecta de pe acum pentru răul pe care au potentialul de a-l savarsi în viitor, dar nu l-au facut.

Avem pace în lume, chiar aşa strâmbă cum este, pentru că oamenii încă se tem de moarte, de boală, de deciziile oamenilor de lângă ei. Dacă ne-ar spune Dumnezeu ce se întâmplă cu fiecare din noi, lumea ar fi într-un total haos. Nimeni n-ar mai trăi prezentul ci toţi s-ar pregăti pentru momente mai bune în viitor, sau dimpotrivă cei cu un viitor sumbru poate şi-ar lua vieţile de pe acum.

Cât de înţelept este Dumnezeu în alegerile pe care le face! Incertitudinea zilei de mâine e un mare ajutor pentru fiecare din noi.......

doamne ajuta..

Ma intreba o colega/prietena penticostala mai demult : "Voi ortodcsii, de ce va inchinati la icoane ? Nu stiti ca e pacat sa va inchinati idolilor ?". Eu i-as fi raspuns inapoi : " Tu nu ai simti niciodata nevoia sa saruti poza cuiva foarte drag din familie ,care a murit? "

Icoanele au apărut încă de la începuturile creştinismului, şi, chiar Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este cel care a zugrăvit primele icoane ale Maicii Domnului. Crestinii se roaga in prezenta icoanelor, dar nu  la icoane, vopselelor sau lemnului.

Spunea cineva foarte frumos, faptul ca venerarea si respectul icoanelor de catre crestini, este precum respectul fata de steagul romanesc. " Respectul fata de steag reprezintă aceeasi atitudine ca si fata de icoane, un fel de venerare. Asa cum nu veneram lemnul sau vopseaua, ci persoana pictata în icoana, tot asa patriotii nu venerează tesatura si culorile, ci tara reprezentata de steag."

Era o data un baiat .Si baiatul acesta se plimba iarna intr-o zi cu bunicul sau , prin padure.Intamplarea nefericita facu ca baiatul sa se apropie de un iaz inghetat, si din neatentie sa alunece in el, gheata fiind prea subtire. Bunicul isi arunca toiagul ca sa il salveze pe baiat, baiatul se prinse de toiag, fiind tras afara,dar in acelasi timp,bunicul aluneca si el in iaz.

Baiatul, neavand destula putere, nu reusi sa il traga pe bunicul sau , si acesta muri inecat. Dupa aceasta intamplare, el pastrase toiagul bunicului cu sfintenie, obiectul ce ii salvase viata.Uneori lua toiagul in mana, il mangaia si il saruta. Din cand in cand, pe furis, cand nu il vedea nimeni, scotea o poza de-a bunicului din buzunar , varsa o lacrima rapida, si saruta poza pe ascuns. Intrebat de un coleg de ce tot tine toiagul acela in coltul camerei , baiatul raspunse : " Acel toiag imi aduce aminte faptul ca o persoana foarte draga mie, care m-a iubit neconditionat si a avut grija de mine , si-a dat viata pentru mine ".Vazut mai apoi de catre cineva sarutand  poza, acesta il intreba, chicotind rautacios : " De ce saruti acea poza ? " Iar el raspundea : " Acea poza imi aduce aminte de bunicul meu, care a murit, dar care stiu ca are grija de mine. Si pentru ca nu pot sa ii sarut obrazul in semn de multumire, respect si iubire, ii sarut aceasta poza, aducandu-mi mereu aminte de el si purtandu-l in suflet. »

Toiagul inseamna  Crucea pentru crestinii ortodoxi, crucea ce o purtam la gat, crucea ce o avem pe perete sau pe raft. Iar poza baiatului , sunt Icoanele pentru noi, icoanele pe care le sarutam cu umilinta, cu iubire si contemplare. Caci asa cum spunea Sf. Grigore de Nissa , nu putea trece pe lângă o icoana cu Avraam care-l jertfea pe Isaac "fără sa verse lacrimi".

Dupa aceasta scurta povestioara, este absurd sa sustinem ca acel baiat venera o hartie si un lemn. Asa cum e absurd sa sustinem ca noi veneram lemnul sau sticla din fata noastra. Veneram Sfintii, pe Maica Domnului si pe Fiul ei, reprezentati in aceste icoane.

Icoana este o imagine făcută nu pentru ochi şi minte, ci pentru suflet şi inimă, căci, chiar dacă sensurile nu sunt înţelese de la prima vedere, icoana aduce mângâiere, ne întăreşte făcându-ne să avem nădejde; când sufletul “plânge” şi privim icoana Maicii Domnului, parcă simţim iubirea, milostivirea şi sprijinul aceleia ce “a născut pricina veseliei”. Icoana ne ridică din lumea aceasta, din zbuciumul cotidian, ducându-ne cu gândul la cele mai presus de lume, la contemplaţia care ne sfinţeşte vederea şi, prin ea, sufletul. "Prin icoane vizibile suntem condusi la contemplarea a ceea ce este divin si spiritual"( Sf. Ioan Damaschinul).

Din icoane putem invata. Le privim, si observam toata « familia » Lui Dumnezeu. Vedem smerenie, iubirea si blandetea acestora, umplandu-ne de liniste si de ganduri bineplacute lui Dumnezeu. Vedem un Sfant, si ne aducem aminte de viata acestuia, ne aducem aminte de invataturile acestuia, de sfaturile sale. Si atunci ne minunam , ni se umple sufletul de dorinta de a-L Slavi pe Dumnezeu, si ne rugam, contempland si multumind Domnului. Privim icoanele, dar deja privim dincolo de acestea. Ne minunam si ne facem cruce, dar nu ne minunam pentru aurul sau foitele de aur ce s-au utilizat in realizarea icoanei.

Cand ma uit la  imaginea unei fete semi-imbracate , facand reclama la cine stie ce ,  la ce lucru bun si folositor ma pot gandi ? Insa cand privesc o icoana, cum sa nu imi amintesc faptul ca Iisus Hristos  si-a dat viata pentru noi din iubire ?

Cand privesti icoanele, doar lucrurile bune pot incolti in mintea ta.Iti aduci aminte de virtutile, de intamplarile si de minunile ce au fost savarsite, si de aceea, cum sa nu le privim mereu cu atata iubire ?

"Icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu" - Ana Maria Badea, 12 ani

Cat de simplu si frumos !

Doamne ajuta !
 

De ce astazi tinerii nu mai vor sa aibe copii? Aceasta este intrebarea ce mi-a fost adresata de un preot sincer interesat de soarta si mantuirea tinerelor familii.

Raspunsul pe care l-am dat a fost urmatorul: „Pentru ca gandesc numai pe orizontala, adica doar din perspectiva vietii acesteia, fara sa gandeasca si pe verticala, adica din perspectiva vietii vesnice”

Insa raspunsul acesta nu este pe deplin satisfacator caci nu prezinta profunzimea tuturor motivelor ce au dus la formarea acestui fenomen de degradare sociala, si de aceea n-am sa tac ci am sa insir toate bubele, chiar de vor ustura pe unii dintre noi:

a) multi tineri casatoriti nu vor sa aibe copii pentru ca sufera de egoism;

b) altii nu-si doresc copii deoarece contraceptia sexuala a devenit o metoda fireasca de a incalca legea firii (nasterea de prunci dupa cum vin). Este o metoda atat de „la indemana”, incat e greu sa rezisti tentatiei daca nu ai o motivatie puternica, daca nu esti puternic ancorat in viziunea crestina asupra vietii.

c) tinerii soti duc grija vietii desarte: „acum n-am ce sa-i ofer unui posibil copil din cate mi-as dori sa ii ofer”

d) multi tineri au orbit sufleteste si nu mai vad nepretuitele foloase duhovnicesti ale doririi, nasterii si cresterii copiilori.

a) Egoismul de a refuza nasterea copiilor este atitudinea izvorata din dorinta de a-ti trai viata aceasta in comoditate si desfatari fara sa te gandesti in ce mod influientezi tot ceea ce te inconjoara prin ceea ce faci. Egoismul de a avea „tot ce vreau si cand vreau si cum vreau”, este boala care roade din temelii relatiile dintre oameni. Nu vrei sa ai copii pentru ca nu te gandesti decat la dorintele tale, dar si pentru ca esti constient de consecintele cresterii copiilor pe care nu vrei sa ti le asumi: „potentarea rabdarii si a sacrificiului de sine”.

Totusi, spune Sf. Pavel „Nu vă amăgiţi; Dumnezeu nu Se lasă batjocorit, căci ce va semăna omul, aceea va şi secera.” De aceea, plata egoismului de la tinerete nu este decat singuratatea sacaitoare si grea a batranetilor nemangaiate de fii si de nepoti.

b) Ti se pare ca este ceva firesc sa refuzi nasterea de copii, mai ales ca este atat de usor sa o faci. Dar refuzul acesta te costa scump pentru ca trupul tau (trupul sotiei tale) nu poate fi pacalit prea mult deoarece functioneaza sub niste parametri pe care nu-i respecti, parametri care cer nasterea de prunci la timpul potrivit. Iar tu amani timpul potrivit pentru mai tarziu, iar mai tarziu a insemnat pentru multe familii „prea tarziu”. Sunt mii si zeci de mii de familii care si-ar dori acum sa aibe copii, dar nu-i mai pot avea pentru ca „atunci” viitoarele mame nu s-au gandit la „acum”, otravindu-si si distrugandu-si trupul cu anticonceptionale si traumele fizice ale avortului.

c) „Nu este momentul de a avea copii pentru ca nu pot sa-i ofer tot ce-i trebuie”.

Dar care este cel mai bun moment de a avea copii?

Cel mai bun moment este atunci cand vrea si Dumnezeu si omul in acelas timp. Dar adesea omul vrea numai cand vrea el, adica cat mai tarziu, pentru ca el intarzie mereu sa faca binele, deoarece si-a pierdut cadenta neintrerupta cu care Dumnezeu il ajuta sa faca binele, si astfel omul a ajuns de la cadenta binelui la carenta binelui. Iar carenta binelui inseamna prezenta raului, raul care nu inseamna decat suferinta.

Omul rupt de Dumnezeu se inchipuie autonom in propria existenta, cand defapt Dumnezeu sta in spatele fiecarui gand si plan pe care il facem, gata sa ne ofere solutia cea mai buna la problemele noastre.

Facem planuri fara Dumnezeu, pentru ca nu suntem constienti de „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Insa Dumnezeu nu gandeste in mod limitat si rasfatat pentru ca nu iubeste selectiv precum facem noi oamenii, ci gandeste plenar, gandeste desavarsit, la scara mare.

Dumnezeu are un plan mare de mantuire pentru toata lumea. De aceea nu se limiteaza doar la cand crezi tu de cuviinta ca ar fi cel mai bine sa ai un copil. Astfel, Dumnezeu se gandeste si la bunicii viitorului copil, si la matusile si prietenii tai pe care acest viitor copil ii va influienta o viata intreaga, si se gandeste inclusiv la fiii vecinilor tai pe care nu dai doua parale, dar pe care fiul tau nenascut inca, ii va influienta (in bine sau rau) mai mult decat iti poti tu inchipui vreodata. Pe toate acestea le ia Dumnezeu in calcul, fara sa rapeasca din libertatea ta sau a altcuiva, oferind momentul cel mai bun pentru nasterea copiilor tai, care nu este altul decat momentul cel mai bun pentru toata lumea.

Mai inainte de a exista fizic, existam ca si gand/intentie in planul de mantuire a lui Dumnezeu pentru lume. Asta o spune chiar Dumnezeu: "Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare" (Ieremia 1:5)

Deci, atunci cand facem planing familial, este esential ca planul nostru mic si aparent neinsemnat pentru ceilalti, sa se integreze in planul mare a lui Dumnezeu, planul in care oricine si orice conteaza enorm de mult. Iar daca planul tau mic nu se integreaza cu Planul cel Mare, atunci nu semeni cu Dumnezeu ci risipesti. Risipesti timpi esentiali de a face binele prin proprii copii, timpi morti pe care nu poti sa-i mai intorci oricate regrete te vor stoarce de lacrimi mai tarziu deoarce nu ai facut lucrurile la timp. Iar „la timp” inseamna „la timpul lui Dumnezeu”, adica la timpul continuu al prezentului.

d) Tinerii casatoriti nu mai vor sa aibe copii pentru ca au pierdut dorul de vesnicie. Caci ce este nasterea de prunci, decat "cea mai mare mangaiere pentru pierderea nemuririi". Sfantul Ioan Gura de Aur compara nasterea de prunci cu invierea, deoarece prin aceasta randuiala minunata a ridicarii de „om nou” in locul celor morti, Dumnezeu vesteste reinoirea firii umane.

Insa acolo unde nu exista dor de vesnicie, de reinoire si de schimbare a vietii, nu exista nici dor de a naste si creste copii. Din aceasta cauza, acest ultim motiv al nedoririi copiilor este si primul motiv care le genereaza pe toate celelalte, caci este un motiv de ordin duhovnicesc. Asadar, prezenta/absenta dorintei de a avea copii are o profunda semnificatie si nu degeaba spune Sfantul Pavel ca femeia "se va mântui prin naştere de copii, dacă cu simplitate rămâne'n credinţă, în iubire şi'n sfinţenie" (Timotei I)

Stiut este ca parintii traiesc prin copii. Prin copii lasi mai departe tot ce ai mai bun (sau mai rau) din tine. In ei lasi ceva din trupul tau, dar mai ales din persoana si personalitatea ta. Prin copiii tai, tu te faci coautor si partas la cele viitoare pe care nu ai sa le mai prinzi de pe lumea aceasta, dar pe care le influientezi indirect prin copiii tai si pentru care esti raspunzator fie in bine, fie in rau. Prin copiii nostri (nascuti, nelasati sa vina sau omorati) noi influentam lumea intreaga. De am fi constienti de insemnatatea acestui lucru!

Multi dintre noi facem apologia unei lumi mai bune, dar lumea aceasta nu poate fi mai buna atata timp cat Dumnezeu randuieste sa aduca in beneficiul ei mai multi viitori ingineri, arhitecti, doctori, preoti, dar pe care noi nu-i lasam sa vina la rand, si mai ales la timp. Acestia sunt oamenii-intentie din planul lui Dumnezeu pe care El ii randuieste sa aibe potenta (talantii) de a contribui la binele tau si al intregii umanitati, dar pe care tu nu-i primesti in existenta fizica, si nu vrei sa-i formezi pentru a te bucura de ei impreuna cu intreaga lume.

Lumea nu poate sa fie mai buna atata timp cat voia mea nu este aceeasi cu „faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamant”.

Drept aceea, pentru cine are urechi de auzit, glasul lui Dumnezeu asa graieste prin glasul unui mare sfant:

„Lasati copiii sa vina la rand”...

doamne ajuta..

„De ce îndură Dumnezeu foametea, de ce îndură Dumnezeu ca milioane de copii să moară deshidratați și malnutriți? Dacă poate opri toate astea, dar nu vrea, atunci este rău voitor. Dacă dorește să le oprească, dar nu poate, atunci nu este omnipotent.” Dar, dacă Dumnezeul creștin există, atunci El este binevoitor și omnipotent. Dar nu numai atât. Pentru că dacă acest Dumnezeu există, atunci se pare că una dintre cele mai potrivite întrebări este „Cum justificăm faptul că omenirea întreagă le refuză acestor oameni rezolvarea problemei foametei, apei potabile și a serviciilor medicale?” Și pe bună dreptate, omenirea – mai ales că un procent minoritar din populație deține majoritatea resurselor existente – poate rezolva această problemă. De fapt, chiar și cei mai săraci dintre noi, care abia ne permitem un laptop și un grătar tot la a doua lună, trăim o viață de lux când ne gândim la felul de viață pe care-l duc cei pe care – pretindem – că-i compătimim.

Și înainte să ne gândim la raționamentul de mai sus, am putea foarte bine să ne gândim ce îi pretindem de fapt lui Dumnezeu. Oare invocându-l să rezolve problema foametei, vrem cumva să-l invocăm să transforme comportamentul nostru egoist într-un comportament lipsit de efecte negative? Pentru că scena care se întrevede este cea a unui muribund deshidratat la care privim cu toții, iar între timp ce-l privim cum moare, ne angajăm cu toții într-un joc – într-un joc cu pistoale cu apă. Iar după încheierea unei partide – ne umplem rezervoarele pistoalelor cu apa rece și bună de la robinet – numai pentru a trece peste câteva minute la alta, ne dăm seama că muribundul s-a dus pe lumea cealaltă. Și dintr-o dată începem să ne adunăm în jurul mortului și să declarăm „Dumnezeu ori nu a vrut și n-a putut să-l ajute, ori a vrut dar n-a putut, ori nici una nici alta”. Apoi, continuăm jocul risipind apa potabilă a cărei lipsă a dus la moartea așa-pretinsului compătimit. Așadar, ce vrem de la acest Dumnezeu? Este într-adevăr vorba de faptul că suntem oameni miloși și buni, și am vrea să-i salvăm pe acești oropsiți de soartă de la chinuri? Dacă este așa, atunci de ce nu le oferim, știind că sunt pe patul morții, cel puțin apa din bidonașele de la poistoalele noastre cu apă? Sau am vrea foarte mult să ne continuăm jocul egoist și să nu dăm un ban pe copilul deshidratat și malnutrit? Dacă noi înșine îi lăsăm – cu bună știință – să moară, între timp ce noi suntem angajați în dansul nostru nebun și risipitor, atunci care este sensul protestului nostru față de Dumnezeu? Ce sens are să-ți spun ție că ești nemilos și că n-ar trebui să fii așa dacă poți fi altfel, iar între timp eu însumi să-mi exercit egoismul mai mult ca oricând? Pe ce sunt întemeiate criticile mele morale?

Acestea sunt câteva întrebări adresate umanității – și mie mai mult decât tuturor celorlalți. Sensul libertății pe care Dumnezeu ne-a oferit-o este dureros uneori. Dacă alegem să lăsăm să moară un om pe care-l putem salva și se zbate să trăiască, alegerea noastră va fi o alegere eficientă de cele mai multe ori. Nu se vor arăta nici fulgere din cer și nici trăsnetele nu ne vor lovi. Dacă alegi să-i dai în cap vecinului cu un topor, nici toporul nu se va transforma într-un topor de burete și nici capul vecinului nu va deveni de o rezistență fenomenală: dacă-i dai în cap, sângele va curge. Și pe bună dreptate, același text prezentat la început poate fi invocat oricând și oriunde – poți să-l invoci chiar și în momentul imediat următor unei crime. Fie Dumnezeu a putut opri crima și nu a vrut, fie a vrut s-o oprească și n-a putut. Și așa este. Dar se pare că omenirea se gândește la prețul libertății, iar când vede câtă răutate sălășluiește în ea, ar prefera poate ca însuși Dumnezeu să intervină și să suspende efectele acelor alegeri egoiste, mârșave și dureroase. Așa că de ce nu vine Dumnezeu să suspende comportamentul nostru egoist, de ce nu vine să-i hrănească El însuși pe flămânzi? De ce nu vine să facă toate acestea, iar noi să nu părem atât de răi?

O lume liberă nu are sens, dacă alegerile nu au o finalitate anume: nu are sens nici dacă sunt suspendate alegerile rele, nici dacă sunt suspendate alegerile bune. Și la urma urmei, oamenii oricum mor – iar Dumnezeu știe asta mai bine decât toți. El știe că săracul și flămândul Lazăr este așteptat la masa cu bunătăți. Întrebarea nu este nici despre Lazăr, nici despre Dumnezeu care ne-a dat libertatea. Întrebarea este despre noi. Argumentul de mai sus ni se aplică nouă: ori putem și nu vrem ori vrem și nu putem. Putem, dar nu vrem. Și am vrea cumva să ne ascundem vina, am vrea cumva să ne ascundem poceala, și atunci întrebăm: „Unde a fost Dumnezeu?” Dar „tu” unde ai fost și de ce pui întrebarea?....

doamne ajuta..

Am auzit mai multe persoane vorbind despre "prostia" românilor de a zice mereu "Doamne ajută!" sau despre bigotismul lor exprimat prin aşteptarea în frig ore în şir pentru sărutarea moaştelor. Aceştia spuneau că mai degrabă oamenii ar pune mâna la muncă decât să se tot roage să se tot ducă pe la biserică. Tot ei au argumentat că evlavia aceasta a românilor faţă de Biserică şi Dumnezeu vine din sărăcie, iar dacă am fi mai bogaţi lucrurile ar sta cu totul altfel. Aceşţia susţin că progresul tehnologic şi modernizarea societăţii îi luminează pe oameni descoperindu-le marile taine ale creaţiei şi astfel îi ajută să nu mai pună pe seama credinţei şi a relaţiei cu Dumnezeu tot ce se întâmplă.

Discuţia această trebuie purtată pe două direcţii şi tocmai de aceea le voi lua pe fiecare în parte:

1. Există o legătură directă între sărăcie şi religiozitatea oamenilor?

Da există. Oamenii în nevoie, cu lipsuri mai mari sau mai mici, văzând că societatea nu-i poate ajuta sau nu vrea să-i ajute, cer ajutorul lui Dumnezeu, rugându-se acasă sau mergând la Biserică. Sfinţii Părinţi au vorbit foarte mult despre acest lucru şi au spus că omul învaţă mult mai mult din suferinţe decât din bucurii, că omul îşi aduce aminte de Dumnezeu mai degrabă la necaz decât în momentele frumoase ale vieţii. Chiar Mântuitorul Hristos atrage atenţie că dintre cei zece leproşi pe care i-a vindecat doar unul din ei s-a întors să-i mulţumească, restul 9 au plecat bucuroşi la casele lor.

Ba mai mult decât atât, nu numai că omul vine în necaz la Dumnezeu, dar şi invers: Dumnezeu nu ne mai ajută în probleme noastre tocmai pentru a ne aducem aminte de El, şi aducându-ne aminte să ne autoanalizăm şi să vedem unde i-am greşit, pe cine am nedreptăţit, şi ce trebuie să facem ca să ne schimbăm.

Da! oamenii săraci sunt mult mai evlavioşi şi mai dispuşi să apeleze la divinitate, în comparaţie cu cei bogaţi care au mai puţine lipsuri.

2. a) Distruge progresul tehnologic mitul existenţei lui Dumnezeu?

b) Determină progresul tehnologic o scădare în rândul celor care cred în Hristos?

c) Este progresul tehnologic soluţia problemelor noastre cotidiene?

a) Descoperirile tehnologice extraordinare din ultima sută de ani, industrializarea în masa şi super-tehnologizarea societăţii în care trăim nu aruncă o umbră de îndoială asupra religiei, asupra creştinismului în special ci dimpotrivă, îi dă resurse şi mai mare de a arăta cât de minunată a făcut Dumnezeu lumea în care trăim şi câte taine neascunse, aşteaptă încă să fie descoperite şi folosite în folosul societăţii. Progresul tehnologic arată cu şi mai mare precize extraordinara minuţiozitate cu care Dumnezeu a creat lumea, ilustrează şi mai pregnant că totul se interconectează, că întreg universul este ca un mecanism perfect gândit, guvernat de legi fizice, chimice, matematice, etc. Toate aceste legi dezvăluiesc un Creator foarte inteligent şi mai mult decât atât: un Creator raţional, un Dumnezeu care este personal, de fapt comuniune de Persoane (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt).

Progresul tehnologic prin descoperirile sale strigă şi mai puternic ca niciodată că "Dumnezeu există şi El a creat totul, El guvernează întreaga lume şi fără El nimic nu se întâmplă". În Evanghelie iudeii văzând pe copiii lăudându-l pe Mântuitorul îi spun să-i facă să tacă, iar Domnul Hristos răspunde:"Dacă vor tăcea aceştia pietrele vor striga!". Aşa este şi în lumea de astăzi, dacă oamenii vorbesc din ce în ce mai puţin de Dumnezeu apoi descoperirile tehnologice dezvăluie mult mai evident astăzi ca niciodată: că Dumnezeu este Creatorul lumii şi ea este oferită omului în dar. Amprenta, semnătura, personalitatea lui Dumnezeu se vede din ce în ce mai pregnant în toată creaţia.

b) Şi da şi nu. Progresul tehnologic aduce pe de o parte un confort mult mai ridicat decât în anii precedenţi şi din acest motiv unii oamenii fără să mai aibă atâtea lipsuri se pot depărta de Dumnezeu. Pe de altă parte pentru cei care au credinţă progresul tehnologic îi ajută să creadă şi mai mult, iar ceea ce credeau li se confirmă prin descoperirile tehnice făcute în ultimul secol.

c) Progresul tehnologic nu aduce o rezolvare a problemelor societăţii ci dimpotrivă poate să complice lucrurile şi mai mult contribuind la însingurarea oamenilor, la izolarea lor. Înainte de argumenta ceea ce spun, vrea să vă aduc la cunoştinţă câteva statistici. Pentru cei care încă mai cred că în ţările occidentale totul este numai lapte şi miere iar progresul tehnologic le-a rezolvat toate problemele atunci haideţi să vedem care sunt ţările cu cea mai mare rată a înfracţionalităţii din Europa:

1. Belgia

2. Bulgaria

3. Cehia

4. Danemarca

5. Germania

6. Estonia

7. Irlanda

8. Grecia

9. Spania

10. Franta

11. Italia

Clasamentul este făcut pentru perioada 1998 - 2007, şi datele sunt făcute publice de Uniunea Europeană.

Din listă observaţi că ţările pe care noi le considerăm foarte dezvoltate şi cu un nivel de trai foarte ridicat: Belgia, Danemarca, Germania, Franta, Spania, Italia, Irlanda, etc. au cea mai mare rată a înfracţionalităţii, adică au cele mai multe: crime, hoţii, tâlhării, violuri, cel mai mare consum de droguri, cei mai mulţi poliţişti, etc.

Din această statistică pe 10 ani putem trage următoare concluzie: oamenii nu sunt mulţumiţi cu cei viaţă duc nici în occident. Progresul tehnologic nu le rezolvă problemele. Sau le rezolvă pe de o parte şi le crează noi probleme speciifice societăţii moderne pe de altă parte.

E aberant să spui că certurile dintre doi soţi se vor rezolva dacă îşi vor schimba toată mobila din casă sau dacă-şi vor cumpăra o maşină nouă. Orice ar schimba ei din punct de vedere material în jurul lor problema este tot în ei, în felul lor de a gândi, de a se comporta. Certurile vor dispărea din relaţia lor când vor începe să fie mai îngăduitori unul cu altul, când se vor ierta, când se vor iubi mai mult.

Este la fel de aberant să crezi că problemele dintre oamenii unei societăţii vor fi aplanate numai prin schimbări materiale, prin retehnologizări, remodernizări, etc. Noi oamenii vom mai fericiţi atunci când ne voi iubi mai mult, când ne vom îngădui mai mult, când vom comunica mai mult. De multe ori problemele pe care le văd în societate s-ar rezolva dacă m-aş schimba eu.

Dar eu nu mă pot schimba singur. Încerc dar nu pot. Nu am putere. Reuşesc pentru puţin timp dar apoi cad. Şi atunci strig la Dumnezeu. El mă poate ridica din mocirla în care viaţa mea a intrat. El îmi poate rezolva toate problemele. Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, îmi poate da putere să mă schimb, şi astfel să fac bine şi celor din jur.

Problemele omenirii au fost mereu aceleaşi de la început şi până astăzi, toate legate de moralitatea noastră: mândrie, invidie, ură, iubire, înşelare, fericire, suferinţa, chin, etc.

Nu spun că civilizaţia nu ne-ar ajuta în relaţiile dintre noi ci spun doar că ea nu este de ajuns. Descoperirile tehnologice de care beneficiez zilnic: electricitate, gaz, automobil, apă curentă, drumuri, spitale, şcoli, trapsporturi aeriene şi maritime, îmi pot face viaţa mai uşoară şi pot aplana conflicte între oameni, dar parţial. Omul este trup şi suflet. Infrastructura modernă de care beneficiem rezolvă doar probleme legate de trup dar nu şi cele de suflet.

Sunt mulţi tineri care au tot ce le trebuie dar sunt nefericiţi, vor un iubit sau o iubită, vor pe cineva să-i înţeleagă, să le acorde atenţie, dar nu găsesc. Sunt mulţi oameni care trăiesc în singurătate şi suferă enorm, deşi au tot ce le trebuie.

Concluzia e simplă: fie în sărăcie, fie în bogăţie oamenii au nevoie de Dumnezeu.

Fără El nu putem face nimic.

Românii nu sunt proşti că zic Doamne ajută! la tot pasul ci sunt foarte bine ancoraţi în realitate. Românii nu sunt leneşi că zic Doamne ajută! ci o fac pentru că nici prin muncă şi hărnicie nu-şi rezolvă problemele singuri....

doamne ajuta.....

Sunt profesor de religie la cel mai bun liceu din judeţul Hunedoara şi am primit o întrebare la care nu ştiu să răspund. Îmi cer iertare că vă necăjesc şi eu... dar n-am găsit nici cel mai vag răspuns. Întrebarea este: Sexualitatea este sau nu consecinţă a păcatului???
Vă mulţumesc şi iertaţi-mă... (Prof. Adrian)

Dragă Adrian,

Mai că-mi vine să mă întreb ce-oţi fi învăţat la Facultate! Dar nu-mi ascult impulsul şi nici nu judec! Doar Îi arăt Domnului durerea mea şi o împărtăşesc şi cu voi! Să ne rugăm şi să dăm slavă lui Dumnezeu că măcar nu ne-am pierdut înţelepciunea de a întreba.

Aşadar:

Doamne, este sau nu sexualitatea consecinţă a păcatului?

Nu, omule! Nu! Eu te-am făcut bărbat şi femeie şi eu am pus în tine dorinţa de a ieşi din tine către celălalt ca să Mă cunoaşteţi pe Mine şi iubirea Mea pentru voi şi prin această poruncă! Poruncile Mele sunt întotdeauna locuri de întâlnire şi de desfătare de Prezenţa mea iubitoare!

Consecinţă a căderii, de la care nu te mai înduri să te opreşti, fiule rătăcitor, este felul în care îţi trăieşti sexualitatea! Dacă ai obosit, dacă te doare păcatul şi moartea pe care o aduce el în tine, vino la Mine şi Eu te voi odihni!

Ştii, Fiul Meu a venit la voi, S-a făcut om ca tine, fără de păcat numai, ca tu să redevii fiul Meu şi fiica Mea în El!

Vino!

Întoarce-te la Mine şi sexualitatea ta va redeveni aşa cum am cret-o Eu, aşa cum am răscumpărat-o Eu în Botezul tău, aşa cum am sfinţit-o Eu în Taina Mirungerii, aşa cum ţi-o hrănesc Eu în Taina Sfintei Euharistii!

Acum, mergi, intră în camera ta, încuie uşa, aprinde luminile sau trage perdelele spre lumina zilei, dezbracă-te de toate cârpele sub care îţi ascunzi ruşinea desfrânărilor tale şi priveşte-te! Eşti frumos! Eşti frumoasă! Eu, Dumnezeu, te-am făcut! Nu te uita la urmele păcatului care te-au mai sluţit ici şi colo! Eu te voi spăla şi mai vârtos decât zăpada te vei albi! Pentru asta am rânduit Eu Spovedania în Biserica Mea! Priveşte-te cu atenţie şi cu de-amănuntul! Eşti sfinţit din cap şi până în picioare! Întreg ai fost afundat în Baia Sfântului Botez! Peste tot ai fost uns cu Duhul Meu Cel Sfânt! Ceea ce numeşti tu "sexul tău" despre care crezi că-l poţi chinui în toate felurile ca să storci un strop de plăcere înrobitoare şi ucigătoare, e sfinţit de Mine!

Dacă eşti băiat, află că acesta e vrejul vieţii sfinţite pe care ai primit-o de la Mine ca să devii sfânt ca Mine! Priveşte pe un iconostas din Biserica Mea "arborele lui Iesei"! Vezi, de acolo a răsărit şi Mlădiţa sfântă din care a luat firea omenească Fiul Meu Cel Unul Născut, Dumnezeu! Şi tu eşti mlădiţă vie în acest Arbore Sfinţit!

Dacă eşti fetiţă, aceasta este uşa prin care intră numai mirele rânduit de Mine ca să iasă prin ea om nou pe pământ. Tu eşti, pe tine te-am ales să fii, împreună-făcătore de oameni cu Mine!

Plângi, băiatul meu?

Plângi, fetiţa mea?

Da, plângi omule drag! Dacă mai e ceva viu în tine, plângi!

Acum îmbracă-te! Priveşte aceste haine! De acum ele nu mai sunt cârpe de acoperit ruşine, ci haine noi, veşminte ale preoţiei universale (despre care ai învăţat la ora de religie) în care te-am îmbrăcat prin Botez. Acum, lacrimile tale ţi-au devenit al doilea Botez!

Vino la Mine ca să-ţi şterg lacrima şi urâciune pe care lumea aceasta a pus-o pe tine şi odihneşte-te la pieptul Meu! Te iubesc! Oricât de grele ţi-ar fi rănile, Vino! Eu Sunt Dumnezeul tău şi numele meu este Iubire!

Vino, fiul meu!

Vino, fiica mea!

Doamne, Prea Sfântă Treime, Tată, Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte-ne pe noi şi pe toată lumea Ta!

(Maica Siluana)

Sunt profesor de religie la cel mai bun liceu din judeţul Hunedoara şi am primit o întrebare la care nu ştiu să răspund. Îmi cer iertare că vă necăjesc şi eu... dar n-am găsit nici cel mai vag răspuns. Întrebarea este: Sexualitatea este sau nu consecinţă a păcatului???
Vă mulţumesc şi iertaţi-mă... (Prof. Adrian)

Dragă Adrian,

Mai că-mi vine să mă întreb ce-oţi fi învăţat la Facultate! Dar nu-mi ascult impulsul şi nici nu judec! Doar Îi arăt Domnului durerea mea şi o împărtăşesc şi cu voi! Să ne rugăm şi să dăm slavă lui Dumnezeu că măcar nu ne-am pierdut înţelepciunea de a întreba.

Aşadar:

Doamne, este sau nu sexualitatea consecinţă a păcatului?

Nu, omule! Nu! Eu te-am făcut bărbat şi femeie şi eu am pus în tine dorinţa de a ieşi din tine către celălalt ca să Mă cunoaşteţi pe Mine şi iubirea Mea pentru voi şi prin această poruncă! Poruncile Mele sunt întotdeauna locuri de întâlnire şi de desfătare de Prezenţa mea iubitoare!

Consecinţă a căderii, de la care nu te mai înduri să te opreşti, fiule rătăcitor, este felul în care îţi trăieşti sexualitatea! Dacă ai obosit, dacă te doare păcatul şi moartea pe care o aduce el în tine, vino la Mine şi Eu te voi odihni!

Ştii, Fiul Meu a venit la voi, S-a făcut om ca tine, fără de păcat numai, ca tu să redevii fiul Meu şi fiica Mea în El!

Vino!

Întoarce-te la Mine şi sexualitatea ta va redeveni aşa cum am cret-o Eu, aşa cum am răscumpărat-o Eu în Botezul tău, aşa cum am sfinţit-o Eu în Taina Mirungerii, aşa cum ţi-o hrănesc Eu în Taina Sfintei Euharistii!

Acum, mergi, intră în camera ta, încuie uşa, aprinde luminile sau trage perdelele spre lumina zilei, dezbracă-te de toate cârpele sub care îţi ascunzi ruşinea desfrânărilor tale şi priveşte-te! Eşti frumos! Eşti frumoasă! Eu, Dumnezeu, te-am făcut! Nu te uita la urmele păcatului care te-au mai sluţit ici şi colo! Eu te voi spăla şi mai vârtos decât zăpada te vei albi! Pentru asta am rânduit Eu Spovedania în Biserica Mea! Priveşte-te cu atenţie şi cu de-amănuntul! Eşti sfinţit din cap şi până în picioare! Întreg ai fost afundat în Baia Sfântului Botez! Peste tot ai fost uns cu Duhul Meu Cel Sfânt! Ceea ce numeşti tu "sexul tău" despre care crezi că-l poţi chinui în toate felurile ca să storci un strop de plăcere înrobitoare şi ucigătoare, e sfinţit de Mine!

Dacă eşti băiat, află că acesta e vrejul vieţii sfinţite pe care ai primit-o de la Mine ca să devii sfânt ca Mine! Priveşte pe un iconostas din Biserica Mea "arborele lui Iesei"! Vezi, de acolo a răsărit şi Mlădiţa sfântă din care a luat firea omenească Fiul Meu Cel Unul Născut, Dumnezeu! Şi tu eşti mlădiţă vie în acest Arbore Sfinţit!

Dacă eşti fetiţă, aceasta este uşa prin care intră numai mirele rânduit de Mine ca să iasă prin ea om nou pe pământ. Tu eşti, pe tine te-am ales să fii, împreună-făcătore de oameni cu Mine!

Plângi, băiatul meu?

Plângi, fetiţa mea?

Da, plângi omule drag! Dacă mai e ceva viu în tine, plângi!

Acum îmbracă-te! Priveşte aceste haine! De acum ele nu mai sunt cârpe de acoperit ruşine, ci haine noi, veşminte ale preoţiei universale (despre care ai învăţat la ora de religie) în care te-am îmbrăcat prin Botez. Acum, lacrimile tale ţi-au devenit al doilea Botez!

Vino la Mine ca să-ţi şterg lacrima şi urâciune pe care lumea aceasta a pus-o pe tine şi odihneşte-te la pieptul Meu! Te iubesc! Oricât de grele ţi-ar fi rănile, Vino! Eu Sunt Dumnezeul tău şi numele meu este Iubire!

Vino, fiul meu!

Vino, fiica mea!

Doamne, Prea Sfântă Treime, Tată, Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte-ne pe noi şi pe toată lumea Ta!

(Maica Siluana)<!-- powered by Sitelinkx -->  <!-- START of joscomment -->

Iisus Hristos ne-a aratat necesitatea lucrarii milosteniei pentru mantuirea noastra, iar acum ne invata modul in care trebuie sa facem milostenia, si ne atentioneaza in fata unei mari primejdii care ne poate conduce la mandrie si la pierderea oricarei roade duhovnicesti.

Lucrurile bune ale milosteniei se pot face din iubire dar si din mandrie, in vazul tuturor. Un flamand se poate hrani din iubire dar si din mandrie. Iubirea le executa pentru slava lui Dumnezeu iar mandria pentru slava proprie, adica pentru slava desarta. De aceea Dumnezeu ne atentioneaza: "Luaţi aminte ca milostenia voastră să nu o faceţi în faţa oamenilor, ca să vadă ei; altminteri nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru Cel din ceruri" (Matei 6:1)

Lucrul acesta nu semnifica ca milostenia nu se poate face in prezenta oamenilor; ea se poate face in prezenta oamenilor dar nu cu intentia ca ei sa ne priveasca si sa ne laude pentru aceasta. Daca am face milostenia numai pentru ca oamenii sa ne laude, atunci oriunde am face milostenia ea nu ar fi pentru Dumnezeu si pentru semeni, ci pentru slava noastra desarta. Dar Dumnezeu priveste in inimile noastre si ne rasplateste nu tocmai pentru fapta noastra ci mai mult pentru intentia cu care indeplinim milostenia caci aceasta este adevarata esenta. Noi infaptuim un lucru bun, el exista, dar daca am incepe sa ne laudam, atunci ii schimbam sensul si dispare pe nesimitite folosul duhovnicesc din inima noastra; acolo unde exista mandrie si tot ceea ce provine din ea nu mai este bunatatea adevarata. Binele facut din mandrie nici macar oamenii nu il considera bunatate: "Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii prin sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni...", continua Iisus - "adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor". Deci plata o primesc asa cum o doresc, pe ei ii lauda lumea, si atunci actul lor de milostenie este zadarnic fiindca ei sunt cuprinsi de atractia mandriei.

Dumnezeu rasplateste doar milostenia cinstita si dezinteresata. Cum trebuie sa facem milostenia? "Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta...", iar daca dorim sa aratam cuiva bunavointa noastra, mai intai trebuie sa aratam Tatalui nostru ceresc intentia, caci El are prioritatea sa ne rasplateasca, insa daca dorim sa avem drept martori oamenii, Dumnezeu nu ne va lipsi nici de aceasta bucurie de va fi spre folosul tuturor: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri." Deci milostenia nu este lucrarea noastra unilaterala ci a lui Dumnezeu, data noua ca sa o indeplinim si sa ne-o insusim, insusindu-ne astfel din trasaturile bunatatii lui Dumnezeu.

In secolul 21, in fata ochilor nostri se repeta zilnic intamplarea tulburatoare: "Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, în toate zilele veselindu-se în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea în faţa porţii lui, plin de bube, şi-ar fi poftit să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului..." (Ev. Luca 16: 19-21). Trebuie sa fim constienti ca pentru unii nevoiasi e greu sa accepte si sa suporte starea de umilinta a supravietuirii din milostenia strainului si de a se satura cu faramiturile straine. De aceea, sa  daruim cu multa gingasie milostenia noastra acestor saraci, ca sa nu le fie rusine sa o primeasca, caci asa le usuram crucea, iar noi vom scapa si de mandrie. Asa facand, va cobora spre noi binecuvantarea Domnului ceruta prin rugaciunea fierbinte a nevoiasilor pe care noi i-am bucurat cu fapta buna, iar aceasta fapta buna ascunsa de oameni va deveni pentru noi insufletire si atunci vom simti cata bucurie si implinire poate aduce un lucru facut din iubire crestina. Astfel, programa zilnica a vietii noastre sa fie cuvintele lui Iisus:

"Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie într'ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare" (Ev. Matei 6:3-4)....

doamne ajuta.....slava domnului...amin

Ioana: Care este motivaţia corectă pentru studiul istoriei? Si cum trebuie ea predată şi învatata?

Ioan: La aceste întrebari ne răspunde Sfântul Ioan din Kronstadt în cartea sa, Liturghia — Cerul pe pâmânt- „Istoria Bisericii nu trebuie să fie o simplă însiruire de fapte, ci o şcoală a dogmelor şi tuturor virtuţilor creştine pentru tinerii invatacei şi pentru toate vârstele, din care să învatam: rugăciunea, credinţa, nădejdea, iubirea, răbdarea, curajul, smerenia, supunerea faţă de Providenţă, înfrânarea, curăţia, neprihănirea, ascultarea etc. Ea trebuie să demaşte moravurile societăţii de astăzi, să ne apere de viciile ei. Tinerii, dar şi vârstnicii, trebuie să vadă în ea ca într-o oglinda fie neajunsurile, fie desăvârşirea la care au ajuns oamenii despre care se povesteşte în ea, pentru a nu se lua după exemplele proaste, ci a le urma pe cele bune.

Istoria Bisericii este o dovadă concretă, vie a răscumpărării neamului omenesc de către Răscumpărătorul, fagaduit înca primului om; o dovadă pe care o învedereaza faptele însele, persoanele, evenimentele, puterea dragostei creştine, bărbăţia şi tăria rămase neinfrânte în timpul chinurilor îndurate pentru credinţă; nenumăratele minuni, minunatele prefaceri săvârşite înlâuntrul creştinilor, tăgăduirea de sine a acestora, dispreţul faţă de toate desfătările şi frumuseţile lumii, faţă de toată slava şi bogăţia lumii. Credinţa creştină a odrăslit mulţime nenumarata de sfinţi, unii dintre ei recunoscuţi şi obşteşte proslăviţi, alţii rămaşi în taină şi cunoscuţi numai de Unul Dumnezeu".

De ce studiem Istoria Bisericească? In primul rând, pentru a vedea lucrarea lui Dumnezeu în întreaga istorie şi a nădăjdui astfel în ajutorul dumnezeiesc.

In al doilea rând, pentru a dobândi comuniunea cu Sfintii. Nu putem fi in comuniune cu persoane pe care nu le cunoastem. Cu cât cunoastem mai bine vieţile Sfinţilor, cu atât mai multă evlavie avem faţă de dânşii.

În al treilea rând, pentru a urma exemplele bune şi a ne feri de cele rele. Cunoscând vieţile Sfinţilor dobândim râvna cea bună pentru mărturisirea ortodoxă.

În al patrulea rând, pentru a dobândi informaţii istorice necesare apărării dreptei credinţe.

În al cincilea rând, pentru a vedea cum s-au împlinit şi au rodit cuvintele Domnului din Sfânta Scriptură şi proorociile Sfintilor.

Studiem Istoria Bisericească pentru a vedea lucrarea lui Dumnezeu în întreaga istorie şi a nădăjdui astfel in ajutorul dumnezeiesc.

Atunci când arhiereul şi cei din eresul saducheilor au prins pe Sfintii Apostoli şi i-au aruncat în temniţă, un inger al Domnului, în timpul nopţii, a deschis uşile temniţei şi i-a slobozit.

În secolul al IV-lea, pe vremea nelegiuitului împarat Valens, a fost luata biserica din Niceea de la binecredincioşi şi dată ereticilor arieni. Atunci, Sfântul Vasile cel Mare, venind la biserică împreuna cu obştea binecredincioşilor şi apropiindu-se de uşă, a însemnat-o cu semnul Crucii de trei ori şi a zis : „Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi În vecii vecilor". Şi glăsuind tot poporul „Amin!", îndata s-a făcut cutremur şi au început a se sfarâma zăvoarele, s-au dezlegat peceţile şi s-a deschis uşa ca de furtună mare, şi s-a lovit uşa de zid. Iar mulţimea fără de număr de arieni, văzând acea minune, s-a lepădat de credinţa lor cea rea.

Tot în secolul al IV-lea, Sfântul împarat Constantin văzând pe cer o Cruce strălucitoare pe care scria «Prin acest semn vei învinge», a pornit la luptă împotriva rău credinciosului Maxentiu şi l-a biruit. Încredintat de ajutorul dumnezeiesc, fericitul Constantin a dat in anul 313, ca împarat al Romei, o hotărâre prin care a oprit prigonirea creştinilor şi a dat libertate dreptei credinţe. În secolul al XV-lea, la Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte Athos, a facut Maica Domnului minune mare spre ocrotirea monahilor. Ca orânduiţi fiind de papa o mie de ostaşi la poarta mănăstirii, s-au aşezat strajă 500 de o parte, 500 de alta, ca atunci când vor ieşi monahii afară, să-i taie. Dar Maica Domnului le-a schimbat mintea lor, părându-li-se că cei din cealaltă ceată sunt monahi şi au început a se tâia între ei, până la ultimul şi le-au rămas oasele acolo.Şi până în zilele noastre face Dumnezeu minuni pentru preaputernicile mijlociri ale Maicii Domnului şi pentru rugâciunile sfinţilor.

Studiem Istoria Bisericească şi pentru a dobândi comuniunea cu Sfintii. Aflăm despre Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, cum s-a luptat el cu ereticii. Şi citind cinstitul său Acatist, grâïm către dânsul: "Doctorule si învatatorule, Parinte, tamaduieste patimile sufletelor si trupurilor noastre si ne invata cum sa ne păzim de smintelile ereticilor care si azi hulesc Biserica" (Icosul al V-lea). Aflăm despre Sfântul Mucenic Ioan Valahul, cum şi-a păstrat curăţia sufletească şi trupească, in ciuda tuturor ispitelor. Şi lăudând pe Dumnezeu Care l-a întârit, îi cântăm Sfântului unele ca acestea:

"Bucura-te, dar, viteazule marturisitor;

Bucura-te, cel ce ai gustat amarul asupririi pagânesti;

Bucura-te, ca ai ramas neclintit în hotarele credinţei;

Bucura-te, ca te împartasesti de lumina cea neînserata a împaratiei lui Hristos;

Bucura-te, faclie nestinsa din policandrul ceresc, cel cu mii de braţe al sfinţilor;

Bucura-te, rugător neadormit pentru sufletele noastre;

Bucura-te, cel ce pe cei gresiti îi aduci la pocainta;

Bucura-te, aducător de înviorare dubovniceasca;

Bucura-te, pavaza sigura a tinerilor eviaviosi;

Bucura-te, cumpana inteleapta a vârstnicilor cuviosi;

Bucura-te, ca si copiii te cinstesc dupa putere;

Bucura-te, ca nici trupul nu ţi-ai întinat, nici credinţa nu o ai lepadat;

Bucura-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

(Icosul al VII-lea)

Studiem Istoria Bisericească pentru a urma exemplele bune şi a le evita pe cele rele.

Sfinţii sunt modele de vieţuire ortodoxă. Cunoscând vietile Sfinţilor dobândim râvna cea bună pentru mărturisirea dreptei credinte.

Când Sfântul Sava Gotul a aflat că păgânul Atharid a dat poruncă să fie omorât, atunci el a strigat în bucuria Duhului Sfânt şi a zis: „Binecuvântat eşti, Doamne, şi preamărit este numele Tău, Iisuse, în veci. Amin. Căci Atharid s-a străpuns pe sine Însuşi cu moarte veşnică şi cu pierzare, iar pe mine mă trimite la viaţa cea pururea fiitoare, căci astfel ai binevoit întru robii Tăi, Doamne, Dumnezeul nostru". Şi pe când îl duceau spre a fi înecat, pe tot drumul a mulţumit lui Dumnezeu cu bucurie, socotind ca suferinţele timpului de acum nu sunt vrednice de slava viitoare, care se va descoperi Sfinţilor. Iar când a fost adus la malul râului, cei ce-l ţineau au zis între ei: „Hai să eliberăm pe acest nevinovat, căci de unde va şti aceasta Atharid?" Dar fericitul Sava a zis către ei: „De ce vorbiţi desertaciuni şi nu indepliniti ceea ce vi s-a poruncit? Eu văd ceea ce voi nu puteţi vedea. Iată, de faţă stau în slavă cei ce au venit sa mă primească". Atunci i-au pus un lemn greu peste gât şi l-au aruncat in adânc. Şi aşa a dobândit cununa muceniciei.

Sfintele Muceniţe surori Minodora, Mitrodora şi Nimfodora au mărturisit cu îndrâzneala, înaintea dregătorului pâgan, credinţa lor cea dreaptă în Hristos. Minodora a fost bătută crunt cu toiege şi, sfarâmându-i-se fluierele picioarelor [tibiile], a murit rugându-se lui Dumnezeu. Iar trupul ei a fost aruncat înaintea surorilor sale spre înfricoşare. Dar ele au rămas statornice în dreapta credinţă. Şi fiind sfarâmate cu unelte de fier, şi-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu.

În Istoria Bisericească aflăm şi exemple rele, de care trebuie să ne ferim. În Cronograful grecesc aflăm scris că in vremea sinodului eretic de la Ferrara-Florenţa, la Marea Lavră „s-au învoit şapte Proestoşi a liturghisi cu papa, carii până astăzi se află întregi afurisiţi, negri intr-o peşteră". Aşa păţesc cei care îndrâznesc să slujească împreuna cu ereticii, batjocorind astfel Sfintele Canoane care poruncesc: „Episcopul, preotul sau diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii, să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujeascâ ca preot, să se caterisească". (Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli) Iar Sfântul Nicodim Aghioritul spune că papistaşii sunt eretici şi nu au nici Botez, nici preoţie.

Studiem Istoria Bisericească şi pentru a dobândi informaţiile istorice necesare apărării dreptei credinţe.

Aflăm despre minunile pe care le-a facut Dumnezeu pentru a pecetlui hotărârile Sfinţilor Părinţi de la Sfintele Sinoade Ecumenice, şi întelegem că Duhul Sfânt a grăit prin Sfintii Părinţi. De aceea, Sfintele Sinoade Ecumenice sunt infailibile, iar hulitorii care le defăimează vor pieri cumplit.

Sfintele Slujbe ale Bisericii mărturisesc faptul că Sfântul Duh a întelepţit pe Părinţi la Sfintele Sinoade: „Dă mie celui ce doresc acum a lăuda cu cântări al şaptelea Sinod, adunare a şapte daruri ale mântuitorului Duh, Care a intelepţit pe aceştia cu limbi de foc, şi toată limba cea vătămătoare şi hulitoare o a făcut să tacâ" (la Duminica Sfintilor Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic).

Aflăm despre minunile lucrate de Dumnezeu prin Sfânta Cruce, prin Sfintele Icoane şi prin Sfintele Moaşte, şi întelegem ca se cuvine să le cinstim.

De aceea, Sfântul Iustin Popovici spune că „Vieţile Sfinţilor reprezintă, de fapt, Dogmatica aplicata".

Studiem Istoria Bisericeasca şi pentru a vedea cum s-au implinit şi au rodit cuvintele Domnului din Sfânta Scriptură: „Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Si strâmtă este poarta şi îngusta este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află" (Mt. 7:13-14).

"Iata Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar intelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii. Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători şi la regi veti fi duşi pentru Mine, spre marturie lor şi păgânilor. Iar când vă vor da pe voi in mâna lor, nu vă îngrijiti cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este Care grăieşte intru voi» (Mt. 10:16-20).Istoria„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sâ-l ucidă" (Mt. 10:28).

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiica de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiica mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine" (Mt. 10:32-38).......

doamne ajuta..

Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afără de: "Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele". Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului.

Deşi Papini afirma că Fericirile sunt textul pe care globul pământesc şi omenirea îl pot invoca spre a-şi justifica rostul în cadrul unui concurs cosmic, mie unuia "Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele" mi se pare şi mai obscur - apofatic, mai final,

E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă, prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic - numai misterul nu le lipseşte! - sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun "Doamne" lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare.

Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa când ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă deorece gândind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare.

Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit adaog: ajută-mă, luând aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi contradicţie.

Simultaneitatea textului ar trebuie să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care - fărâmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii - rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii....

doamne ajuta..

Ultimele tendinţe de modă, ultimele modele de telefoane şi iphone-urile cele mai recente... toate îţi sunt interzise. Să nu mai vorbim despre noul club deschis chiar la câţiva paşi de casa ta, care aşteaptă noi vizitatori cu nerăbdare…Te întrebi de ce părinţii îţi interzic toate aceste distracţii. De ce nu poţi avea libertatea prietenilor din anturajul tău, de ce nu poţi face aceleaşi lucruri ca şi ei; de ce trebuie să faci mereu ascultare, să te supui în faţa celor mari sperând că va sosi acea zi mult aşteptată, în care te vei considera în sfârşit liber(ă)…

Tinereţea, după cum ştim, reprezintă cea mai tumultoasă perioadă a vieţii.  Ea este etapa remarcată prin cunoaşterea, prin iniţierea, prin pătrunderea şi prin transformarea exterioară cât şi cea interioară a tinerilor.  Lucrul bine de ştiut: ne pare grea ascultarea. Fie de părinţi, duhovnic sau de profesori, pentru noi ascultarea este imposibilă, nu o putem duce până la capăt. ,,Cum să ascult? Cum să mă supun eu în faţa celorlalţi? Cum să renunţ la  propriul ,,eu”? Îmi amintesc un verset din Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel, care mi-a atras de nenumărate ori atenţia: "(Domnul Hristos) Care S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de Cruce” (Filipeni 2, 8).

M-am întrebat luni întregi cum poate Cineva să asculte, să se supună chiar şi în faţa morţii … Dacă Domnul Hristos a putut, El - fire omenească luând- atunci noi de ce nu putem să ne supunem? Fiecare dintre noi are dreptul la libertate. Suntem liberi să purtăm ceea ce ne place, liberi să vizităm anumite locuri, liberi să facem orice ne dorim, liberi să alegem voia Domnului sau să alegem păcatul.  Hristos însuşi ne-a făcut liberi precum spune Apostolul: "Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei.” Neascultând, nesupunându-ne celor mai mari, ne lipim practic,  sufletele de acest jug al robiei, jug al păcatelor.  Si care jug este mai bun? Al Domnului sau al faradelegilor? Chiar Mantuitorul ne raspunde aici : "Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei 11:28).

Pentru noi, cei tineri, ascultarea este cea mai dificila dintre toate. Însă nu şi imposibilă; toate le putem face dacă sunt întru Iisus Hristos. Toate le putem făgădui însă nu toate ne sunt de folos. Când cineva ne interzice anumite lucruri, nu ne interzice cu scopul de a ne întrista, de a ne provoca o cădere, ci ne interzice cu unicul scop de a ne feri de răutăţile acestei lumi deşarte, vremelnice şi trecătoare; cu scopul de a ne fi bine atât acum cât şi mai târziu. Aşadar, "Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu.”

Ce înseamnă a avea libertatea drept acoperământ al răutăţii? A nu te supune. A face voia ta, şi nu voia Mântuitorului. A alerga spre întuneric şi nu spre lumină. În întuneric poţi face ceea ce vrei; nimeni nu te vede. Orice îţi este permis, chiar dacă nu vezi şi nimeni nu te poate vedea. Aşa suntem în clipa neascultării; într-un întuneric în care nu vedem absolut nimic; ne închidem inima în acest sălaş al întunericului refuzând lumina.  

Ce înseamnă defapt a face ascultare încă din tinereţe? Am învăţat un lucru foarte important din anumite experienţe, pe care vreau să vi-l mărturisesc şi vouă: ascultarea este neîncetata, neîntrerupta pregătire a  sufletului , pentru a fi primit în Împărăţia lui Dumnezeu. Sufletul tău îl dai Domnului, şi nu trupul, nu haina scumpă pe care părinţii nu vor să ţi-o cumpere, nu telefonul, nu bijuteriile şi toate celelalte accesorii dorite. Un suflet smerit, o inimă supusă , o minte luminată şi un cuget curata... toate acestea sunt bineplăcute în faţă Tatălui.

doamne ajuta..

Sunt profesor de religie la cel mai bun liceu din judeţul Hunedoara şi am primit o întrebare la care nu ştiu să răspund. Îmi cer iertare că vă necăjesc şi eu... dar n-am găsit nici cel mai vag răspuns. Întrebarea este: Sexualitatea este sau nu consecinţă a păcatului???
Vă mulţumesc şi iertaţi-mă... (Prof. Adrian)

Dragă Adrian,

Mai că-mi vine să mă întreb ce-oţi fi învăţat la Facultate! Dar nu-mi ascult impulsul şi nici nu judec! Doar Îi arăt Domnului durerea mea şi o împărtăşesc şi cu voi! Să ne rugăm şi să dăm slavă lui Dumnezeu că măcar nu ne-am pierdut înţelepciunea de a întreba.

Aşadar:

Doamne, este sau nu sexualitatea consecinţă a păcatului?

Nu, omule! Nu! Eu te-am făcut bărbat şi femeie şi eu am pus în tine dorinţa de a ieşi din tine către celălalt ca să Mă cunoaşteţi pe Mine şi iubirea Mea pentru voi şi prin această poruncă! Poruncile Mele sunt întotdeauna locuri de întâlnire şi de desfătare de Prezenţa mea iubitoare!

Consecinţă a căderii, de la care nu te mai înduri să te opreşti, fiule rătăcitor, este felul în care îţi trăieşti sexualitatea! Dacă ai obosit, dacă te doare păcatul şi moartea pe care o aduce el în tine, vino la Mine şi Eu te voi odihni!

Ştii, Fiul Meu a venit la voi, S-a făcut om ca tine, fără de păcat numai, ca tu să redevii fiul Meu şi fiica Mea în El!

Vino!

Întoarce-te la Mine şi sexualitatea ta va redeveni aşa cum am cret-o Eu, aşa cum am răscumpărat-o Eu în Botezul tău, aşa cum am sfinţit-o Eu în Taina Mirungerii, aşa cum ţi-o hrănesc Eu în Taina Sfintei Euharistii!

Acum, mergi, intră în camera ta, încuie uşa, aprinde luminile sau trage perdelele spre lumina zilei, dezbracă-te de toate cârpele sub care îţi ascunzi ruşinea desfrânărilor tale şi priveşte-te! Eşti frumos! Eşti frumoasă! Eu, Dumnezeu, te-am făcut! Nu te uita la urmele păcatului care te-au mai sluţit ici şi colo! Eu te voi spăla şi mai vârtos decât zăpada te vei albi! Pentru asta am rânduit Eu Spovedania în Biserica Mea! Priveşte-te cu atenţie şi cu de-amănuntul! Eşti sfinţit din cap şi până în picioare! Întreg ai fost afundat în Baia Sfântului Botez! Peste tot ai fost uns cu Duhul Meu Cel Sfânt! Ceea ce numeşti tu "sexul tău" despre care crezi că-l poţi chinui în toate felurile ca să storci un strop de plăcere înrobitoare şi ucigătoare, e sfinţit de Mine!

Dacă eşti băiat, află că acesta e vrejul vieţii sfinţite pe care ai primit-o de la Mine ca să devii sfânt ca Mine! Priveşte pe un iconostas din Biserica Mea "arborele lui Iesei"! Vezi, de acolo a răsărit şi Mlădiţa sfântă din care a luat firea omenească Fiul Meu Cel Unul Născut, Dumnezeu! Şi tu eşti mlădiţă vie în acest Arbore Sfinţit!

Dacă eşti fetiţă, aceasta este uşa prin care intră numai mirele rânduit de Mine ca să iasă prin ea om nou pe pământ. Tu eşti, pe tine te-am ales să fii, împreună-făcătore de oameni cu Mine!

Plângi, băiatul meu?

Plângi, fetiţa mea?

Da, plângi omule drag! Dacă mai e ceva viu în tine, plângi!

Acum îmbracă-te! Priveşte aceste haine! De acum ele nu mai sunt cârpe de acoperit ruşine, ci haine noi, veşminte ale preoţiei universale (despre care ai învăţat la ora de religie) în care te-am îmbrăcat prin Botez. Acum, lacrimile tale ţi-au devenit al doilea Botez!

Vino la Mine ca să-ţi şterg lacrima şi urâciune pe care lumea aceasta a pus-o pe tine şi odihneşte-te la pieptul Meu! Te iubesc! Oricât de grele ţi-ar fi rănile, Vino! Eu Sunt Dumnezeul tău şi numele meu este Iubire!

Vino, fiul meu!

Vino, fiica mea!

Doamne, Prea Sfântă Treime, Tată, Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte-ne pe noi şi pe toată lumea Ta!

(Maica Siluana)...

doamne ajuta..

Alexandru: Am primit cu mare bucurie invitaţia ta la dialog. Îmi doream să vorbesc cu cineva despre ştiinţă şi credinţă. Precum ştii, îmi plac foarte mult ştiinţele exacte, insâ nu am discutat niciodată despre folosul duhovnicesc al lor.

Ioan: Sfintii Părinţi, cunoscând folosul ştiinţelor, îngâduiau tinerilor să se ocupe cu acestea. Sfântul Grigorie Palama spune că este bine sa te ocupi puţin cu studiul limbilor, cu retorica, cu istoria, cu tainele naturii, cu stiinta logicii si cu figurile geometrice. Si aceasta, nu numai pentru a le putea intrebuinta la ceva, ci si pentru ca antreneaza ochiul sufletului pentru a putea discerne lucrurile. Dar a rămâne atasat lor tot timpul e rău.¹ Prin aceste cuvinte, Sfântul Grigorie arată atât folosul ştiinţelor cât şi limitele lor. Este folositor să studiem stiintele, flindca antrenează ochiul sufletului pentru a discerne bine lucrurile. Studiul ştiinţelor este un antrenament intelectual care constituie o bună pregătire pentru studiul duhovnicesc. Dar a rămâne atasat ştiinţelor tot timpul e rău, fiindca stiintele sunt limitate la lumea aceasta. Prin ştiinţe putem ajunge doar la concluzia că există un foarte întelept Creator al acestei lumi. Ştiinţele nu ne dau posibilitatea să înaintâm mai mult în cunoaşterea lui Dumnezeu. De aceea spune că este rău a ramane ataşat lor tot timpul. Aceste cuvinte nu îndeamna la părăsirea stiintelor, ci la începerea vietii duhovniceşti. Între ideea existenţei lui Dumnezeu şi ştiinţele cele adevărate nu există nicio contradictie.

Alexandru: Dacă nu este nicio contradictie între ele, cum se explică faptul că cei mai mari oameni de ştiinţă au fost atei?

Ioan: Aşa ne spuneau şi nouă comuniştii — că marii savanţi au fost atei. Este o minciună. În realitate, marii savanti au crezut în Dumnezeu. Galileo Galilei, Johannes Kepler, Robert Boyle, Mihail Vasilievici Lomonosov, Blaise Pascal, Gottfried Leibniz, Isaac Newton, Michael Faraday, James Joule, Lord Kelvin, James Maxwell, toti aceştia credeau cu tărie în Dumnezeu.

Astronomul Johannes Kepler (1571-1630), unul dintre intemeietorii astronomiei moderne, spunea: "Cred numai şi numai în slujirea lui Hristos. Intentionam să devin teolog, dar văd acum că prin strădaniile mele Dumnezeu este slăvit şi În astronomie, întrucât cerurile spun slava lui Dumnezeu".

Fizicianul Isaac Newton (1642-1727), descoperitorul legii gravitaţiei universale, minunându-se de armonia sistemelor cereşti, spunea: „Acest sistem extraordinar al soarelui, planetelor şi cometelor poate să apară doar din lucrarea unei Fiinţe inteligente şi atotputernice".

Fizicianul James Joule (1818-1889), unul dintre întemeietorii Termodinamicii, mărturisea: „După cunoaşterea şi Împlinirea voii lui Dumnezeu, următorul meu ţel este să cunosc cât pot de mult despre atributele Sale — întelepciunea Sa, puterea şi bunătatea Sa, aşa cum sunt ele arătate de lucrarea mâinilor Sale".

Fizicianul William Thomson (Lord Kelvin, 1824-1907) a zis: „Pretutindeni  in jurul nostru se află dovezi copleşitoare ale unui proiect divin. Concepţia ateistă mi se pare atât de lipsita de sens, încât nici nu o pot exprima în cuvinte".

Medicul Nicolae Paulescu (1869-1931), descoperitorul insulinei, combătând teoria ateistă a evolutiei speciilor, a zis: „Generalizări nejustificate, rationamente defectuoase — iată firul cu care este cusută doctrina transformării speciilor". În urma cercetărilor biologice, el a ajuns la următoarea concluzie: „Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau sufletul - unică pentru fiecare fiinta vietuitoare; alta, cauza primară, sau Dumnezeu - unică pentru totalitatea fiintelor vietuitoare"

Adevăratul om de stiinta ajunge la concluzia existentei Ziditorului. Studiind ştiinţele în continuare, el caută întelepciunea Ziditorului arătată in zidiri. De aceea Sfântul Grigorie Palama zice: „Deci care ar trebui să fie lucrarea şi ţelul celor ce caută întelepciunea lui Dumnezeu din zidiri? Oare nu dobândirea adevărului şi slăvirea Ziditorului? Aceasta este vadit tuturor. Însa cunoaşterea filosofilor păgâni este departe de amândouă aceste teluri".² Adică filosofii păgâni nu au fost in stare să facă trecerea mintală de la zidire la Ziditor. „Să lăudăm şi noi şi să ne minunăm contemplând această măreaţă lucrare a lui Dumnezeu: toată zidirea cea văzută. Încâ şi înteleptii elinilor o laudă şi o admiră, cercetând-o. Însa noi facem aceasta spre slava Ziditorului, in vreme ce ei împotriva slavei Lui. Căci ei slujesc în chip nefericit fapturii, în loc să-l cinsteasca pe Cel ce a zidit-o".³

Alexandru: Acum am înteles. Studiul ştiinţific sincer şi aprofundat al lumii create te conduce la ideea existentei Creatorului.

Ioan: Mulţi oameni de ştiinţă au fost atei fiindca nu au căutat cu sinceritate Adevărul. Aşa au fost, in tara noastră, profesorii universitari indoctrinati cu pseudo-stiinta sovietica. Ei se considerau oameni de ştiinţă, însa aveau o atitudine antistiintifica. Nu porneau de la observaţie si experiment pentru a ajunge la concluzii, ci porneau de la concepţia materialistă, marxist-leninistă, şi interpretau datele ştiinţifice în raport cu această concepţie. De exemplu, nu cercetau cu sinceritate organismele vii, pentru a vedea dacă există legatură filogenetică între ele, ci interpretau aspectele reale prin ipoteza evoluţiei. De aceea, ajungeau la concluzii aberante, cum ar fi: „La început, animalele nu aveau nici ochi nici gură. Din necesitatea de a vedea şi de a primi hrana, la cap au apărut ochii şi tot aici s-a dezvoltat şi gura".

Pentru noi, ca oameni de ştiinţă, este foarte important că se poate dovedi ştiinţific existenţa lui Dumnezeu, precum ne spune Sfântul Grigorïe Palama, în Epistola întâi câtre Akindin: „Nimeni nu poate înfatisa, sau cerceta, sau cugeta ceea ce Dumnezeu este, dar e cu putinţă a cerceta şi a dovedi că Dumnezeu există". Deşi Dumnezeu este mai presus de lume, totuşi, prin cercetare ştiintifica se poate arăta ca există un Creator al universului. Ştiinţa nu poate sa dea amănunte despre Dumnezeu, fiindca Dumnezeu este mai presus de lume; El nu poate fi obiect de studiu pentru stiinta. Dar prin cercetare ştiinţifică riguroasa se poate dovedi existenta Creatorului...

doamne ajuta..

Sfântul Apostol Pavel spunea: "Cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?" iar înţelepciunea populară întăreşte această afirmaţie cu vorba:"încurcate sunt căile Domnului". "Încurcate" în sensul de neînţelese, sau foarte complicate pentru ca mintea noastră să le priceapă. Iar "căile Domnului" se referă la gândurile Lui referitoare la noi, de fapt planurile lui în legătură cu viitorul nostru.

Tuturor ni s-a întâmplat să cerem Lui Dumnezeu ceva iar El să ne ofere altceva, deşi ne doream foarte mult acel lucru. Sunt cazuri când cerem şi nu primim pentru că cerem rău. Dar oare cum îţi dai seama dacă atunci când vorbeşti cu Dumnezeu îi ceri ceva bun sau ceva rău?

Una din condiţii este ca tot ceea ce ne dorim pentru noi, să aibă efecte pozitive şi pentru cei din jurul nostru. Cererile noastre să fie benefice şi pentru familia noastră, prietenii noştri şi societatea în care trăim.

Dumnezeu are un plan cu fiecare în parte, dar planul lui Dumnezeu pentru mine este în foarte mare legătură cu planului Lui pentru cei din jurul meu. Aşa se face că uneori ne mirăm de ce ajungem în anumite situaţii, lângă anumiţi oameni, în anumite locuri... Se întâmplă ca Dumnezeu să ne rânduiască într-un anumit loc pentru a fi mai de folos altor persoane, mai mult decât nouă înşine.

Nimic nu este întâmplător. Sfinţii spun că toţi oamenii care vin în viaţa noastră sunt în aşa fel trimişi de Dumnezeu ca să ne schimbe, să ne ajute să iubim mai mult pe Dumnezeu.

Totuşi trebuie să precizăm un lucru foarte important: Dumnezeu face toate aceste lucruri raportându-se la alegerile noastre. Libertatea noastră nu îngrădeşte libertatea lui Dumnezeu. Altfel spus libertatea noastre de a face anumite alegeri nu-l împiedică pe Dumnezeu să-şi împlinească planul. În ce sens? În sensul că Dumnezeu are soluţie pentru fiecare problemă, şi oricâte alegeri rele vom face El mereu va încerca să ne dea o soluţie de ieşire din impas. Soluţiile lui se pun în aplicare de multe ori prin oamenii pe care ni-i trimite în viaţa noastră.

Vă mai spun odată cu toată convingerea din lume: nimic nu este întâmplător! nici cel care trece pe lângă mine pe stradă la ora 09.45, nici maşina care este în dreapta mea la semafor, nici colegul de cameră de la facultate, nici profesorul de matematică... totul face parte dintr-un plan, un mare plan de mântuire.

Eu personal la acest punct al vieţii mele nu înţeleg de ce am ajuns aici, ce plan are Dumnezeu cu mine şi familia mea, sau ce voi face mâine. Am trăit atâtea lucruri, am avut atâtea planuri şi atâtea gânduri pentru viitor dar de multe ori viaţa a luat altă întorsătură. Vă spun sincer că nu mai înţeleg planul Lui pentru mine.

Când Dumnezeu ia o decizie o face astfel încât să împace pe toţi oamenii deodată. Eu cer ceva, tu îi cer altceva....gândiţi-vă că sunt zeci şi sute de mii de oameni care-i cer lui Dumnezeu ceva. Cu siguranţă cererile lor se întrepătrund iar dorinţele unora distrug sau strică dorinţele altora. Astfel Dumnezeu joacă rol de mediator între gândurile şi planurile noastre de viitor.

Gândiţi-vă că deciziile lui Dumnezeu pentru noi se leagă nu numai de deciziile oamenilor din societatea noastră ci şi de vieţilor oamenilor care au murit şi de vieţile oamenilor care se vor naşte. De ce? Pentru că alegerile noastre influenţează viitorul urmaşilor noştri dar şi pentru că rugăciunile noastre pot scoate pe cei care au trecut la Domnul şi sunt în iad.

Aşa stând lucrurile, planul lui Dumnezeu pentru mine este legat de planul strămoşilor mei dar şi de planul copiilor şi al nepoţilor ce se vor naşte. Toate le-a gândit Dumnezeu în aşa fel încât toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

Concluzia e una simplă: când vă supăraţi şi nu înţelegeţi de ce Dumnezeu nu vă ajută, sau de ce El nu vă schimbă viaţa aşa cum vreţi, gândiţi-vă că viaţa voastră e strâns legată de cea a celor din jurul vostru. Într-un articol mai vechi spuneam că deciziile fiecăruia dintre noi influenţează întreaga lume într-o măsură mai mică sau mai mare.

De ce sunt încurcate căile Domnului? Sunt încurcate pentru mintea noastră, pentru că nu le putem înţelege, dar ele sunt perfect gândite, fără cusur, optimizate la maxim pentru a-i ajuta cât mai mult pe oameni în funcţie de alegerile lor. Gândurile Domnului par încurcate pentru că sunt prea complexe, vieţile a milarde de oameni sunt influenţate la fiecare decizia a Lui de a interveni.

De multe ori ne dăm seama de intenţiile lui Dumnezeu cu viaţa noastră la mult timp după ce faptele s-au petrecut. Pe termen scurt anumite întâmplări din viaţa noastră par o enigmă.

Nici un fir de păr nu se mişcă fără voia lui Dumnezeu, aşa cum zice chiar El în evanghelie. Prin asta înţelegem că nici cea mai mică mişcare din Univers nu se întâmplă în afara planului lui Dumnezeu pentru omenire. Dumnezeu nu intervine câteodată sau sporadic ci continuu, clipă de clipă. Nimic nu-i este străin şi necunoscut, este permanent conectat la vieţile noastre.

Părintele Stephen spunea că lumea secularizată de astăzi vede creaţia ca fiind un univers cu două etaje. La primul etaj omenirea, iar la al doilea etaj Dumnezeu. Fiecare cu treaba lui, fără se se întrepătrundă şi fără să se influenţeze prea mult. O astfel de gândire îl dă pe Dumnezeu la o parte din conştiinţa noastră mai ales pentru că prezenţa Sa ne arată păcatele şi greşelile noastre.

Oricum ar gândi lumea şi orice şi-ar imagina, realitatea este una singură: Dumnezeu a creat lumea şi are permanent grijă de ea până la sfârşitul veacurilor. Nimic nu este întâmplător şi totul decurge conform unui plan, dar nu un plan fix, ci unul care mereu se adaptează la deciziile noastre.

Viaţa pe care o trăim este un rezultat al deciziilor pe care le-am luat uneori în colaborare cu Dumnezeu, alteori singuri...

doamne ajuta..

Ioana: Ai spus mai demult ca nu ai fi reuşit să combaţi evolutionismul daca nu ai fi studiat Logica şi Matematica. Te rog să-mi explici mai amănunţit implicarea acestor discipline în combaterea evolutionismului.

Ioan: Da. Aşa am spus. Fiindcă evoluţionismul se bazează numai pe erori de raţionament, iar Logica şi Matematica antreneaza mintea pentru a gândi foarte corect, foarte riguros. De exemplu, diferenţa dintre condiţia necesara şi conditia suficienta.

Dacă p implică q, atunci p este condiţie suficientă pentru q.

Din p implica q rezultă non q implică non p.

De aceea spunem despre q că este condiţie necesara pentru p. Neîndeplinirea lui q determină neîndeplinirea lui p.

Neavând clară diferenţa dintre condiţia necesara şi condiţia suficienta, biologii evoluţionişti fac multe erori de rationament. Dacă modificarea unei gene determină dispariţia unei structuri anatomice, ei consideră în mod greşit ca gena este suficienta pentru obţinerea acelei structuri. În realitate, gena este doar necesară: non q implica non p. Defectarea genei determina dispariţia structurii. Deci q este condiţie necesară pentru p.

Ioana: Am înteles. Ce erori mai au evoluţioniştii?

Ioan: Noţiunea de "dovada experimentală a originii vietii" este lipsită de sens. Activitatea coordonată a unor cercetători (fiinte raţionale) nu poate fi o dovadă a apariţiei spontane a vieţii, prin fenomene întâmplătoare (fara intervenţia unei fiinte raţionale).

In evoluţionism, virusurile sunt denumite „forme de viata acelulare", pentru a se crea impresia că a avut loc o evoluţie de la forma acelulară la forma celulară. Această denumire este greşită, deoarece virusurile nu au metabolism propriu şi nu se autoreproduc, deci nu sunt forme de viaţă. Chiar şi unii evolutionişti recunosc faptul că „viaţa se manifesta numai în cadrul organismelor cu structura celulara"¹, adică nu există viaţă în formă acelulară.

Evoluţioniştii consideră că prima genă a apărut prin combinaţii chimice întâmplatoare. Noţiunea de „primă gena" este lipsită de rigurozitate ştiinţifică, din două motive. Primul motiv: nu este permisă folosirea noţiunii de „primă genă" fara dovedirea clară a existenţei procesului evolutiv abiogen de formare a genelor, susţinut de evoluţionişti. „Prima genă" ar fi primul produs al acestui proces. Dacă procesul nu există, atunci nu există nici acest prim produs. Al doilea motiv: Când spunem „genă", spunem implicit „informaţie". Dar, în sistemul ateist-evoluţionist, această informaţie nu are sens în absenta unui receptor informaţional. Iar receptorul informaţional nu exista în acel moment, deoarece nu exista gena pentru sinteza lui (nu poate exista o genă inainte de prima genă).

Noţiunea de "dovada experimentala a originii comune a doua proteine" este lipsită de sens. Eventuala origine comună a două proteine nu poate fi dovedită experimental, pentru simplul motiv că experienţa se realizează in prezent, în laborator, de către cercetători (fiinte raţionale), iar originea comună ar fi fost, după estimarea unor biologi evoluţionişti, în urmă cu sute de milioane de ani, prin procese naturale, fără intervenţia unor fiinte raţionale. Activitatea coordonată a unor cercetători nu poate fi dovada originii naturale a unei structuri.

Evolutionismul se bazează pe următoarele erori de logică:

Confuzia între evoluţie şi selectie. Evoluţioniştii folosesc dovezi ale selecţiei naturale sau artificiale, încercând să demonstreze evoluţia speciilor.

Confuzia intre evoluţie şi adaptare la mediu. Exemple de adaptare sunt prezentate drept exemple de evoluţie.

Falsa implicaţie „asemănare morfologică implica descendenta". Asemănarea morfologică dintre două specii este luata drept dovadă a legăturii filogenetice (se afirmă că o specie provine din alta sau că cele două specii au un strămoş comun). [in cazul asemanarii morfologice dintre specii putem vedea ca toate speciile de animale au un framework comun (pe toate planurile: morfologic, comportamental, etc.) care este baza planului de creatie interdependenta a speciilor, si este normal ca Dumnezeu sa fi intrebuintat elemente comune speciilor, atata timp cat utilitatea lor este "buna foarte" n.n]

Falsa implicaţie „asemănare genetică implică descendenta". Asemănarea genetică dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii filogenetice.

Falsa implicajie „asemănare biochimică implică descendenta". Asemănarea biochimică dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii filogenetice.

Falsa implicaţie „asemănare embrionară implica descendenta". Asemănarea embrionară dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii filogenetice.

Falsa implicaţie „varietate implică evoluţie". Marea varietate a lumii vii este considerată o dovadă a evoluţiei.

Generalizarea nejustificată. Se folosesc noţiunile generale de "floare" şi „frunză", pentru a se evita demonstrarea transformarii frunzei în floare la fiecare specie de plantă cu flori.

Condiţii necesare luate drept condiiii suficiente. Se spune că viaţa a apărut odată cu apariţia primelor gene. În realitate, genele sunt elemente necesare, nu suficiente.

Afirmatii contradictorii. Se afirmă că primele vietăţi au avut o alcătuire simpla, acelulară. Iar apoi se spune că nu există viaţă decât în formă celulară.

Argumentarea in cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţiei se trasează un arbore filogenetic. Acest arbore este adus apoi ca dovadă a evolutiei. Ajungem astfel la concluzia profesorului Nicolae Paulescu: „Generalizări nejustificate, raţionamente defectuoase — iată firul cu care este cusută doctrina transformării speciilor".²