Mareste imaginea.

Cand e imbracata Sfanta Parascheva?

Sfanta Parascheva este cea mai cunoscuta dintre toti sfintii ale caror moaste se afla in tara noastra. Generalizarea cultului Cuvioasei Parascheva a fost hotarata de catre membrii Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in anul 1955. Tot atunci a fost stabilita si data de praznuire a Sfintei Parascheva, pe 14 octombrie.

Moastele Sfintei Parascheva prezente la sarbi

Cuvioasa Parascheva s-a nascut in localitatea Epivat, Tracia, in prima jumatate a secolului al XI-lea. A parasit de tanara casa parinteasca, intrand in monahism la o manastire din apropierea Constantinopolului. De aici a ajuns la Ierusalim, apoi in pustiul Iordanului, intr-o manastire de maici. Aici a ramas pana la varsta de 25 de ani. Revine in satul sau natal, Epivat, unde va mai trai inca doi ani. Adormita intru Domnul la numai 27 de ani, Cuvioasa Parascheva a fost inmormantata in partile ei natale. Dupa o vreme, in urma unei minunate vedenii, moastele i-au fost aduse in Biserica Sfintii Apostoli din Kallicrateia. In anul 1238, la cererea lui Ioan Asan II, moastele au fost aduse la Tirnovo, unde Imperiul romano-bulgar al Asanestilor isi avea capitala si resedinta patriarhala. Cand sultanul Baiazid a cucerit cetatea Tirnovei, in anul 1393, moastele au fost duse la Vidin, unde au stat 5 ani.

Prezenta ipotetica a moastelor Sfintei Parscheva la romani

In anul 1398 au fost stramutate in Serbia, la Belgrad, unde s-a ridicat o biserica in cinstea sfintei. Amanunte in legatura cu stramutarea moastelor Prea Cuvioasei de la Tarnovo la Belgrad avem intr-un panegiric atribuit lui Grigorie Tamblac, care a constituit in ultima vreme tema unor vii discutii.

In acest panegiric, se spune ca moastele au fost mutate dupa cucerirea Tarnovei in Moldovlahia (Tara Romaneasca). Stramutarea moastelor de la Tarnovo in Tara Romaneasca la anul 1393 este ipotetica. Daca admitem ca in anul 1393 au fost daruite lui Mircea cel Batran, trebuie sa afirmam ca in 1396, dupa infrangerea de la Nicopole, moastele au fost stramutate in Serbia si asezate intr-o biserica din Belgrad, unde au stat pana in anul 1521, cand orasul a fost cucerit de turci, adica vreo 125 de ani.

Moastele Sfintei Parascheva prezente la greci

Belgradul este cucerit de catre sultanul Suleiman Magnificul, in anul 1521, iar moastele Cuvioasei Parascheva ajung la Constantinopol. Se spune ca sultanul a cerut patriarhului sa le cumpere, spunandu-i ca daca nu le va cumpara le va arunca in mare. Astfel, moastele vor fi vandute pe 12000 de ducati. Patriarhul le-a asezat in biserica "Sfanta Maria Panmacaristos", atunci Catedrala patriarhala. Aici au stat pana in anul 1586, cand aceasta biserica a fost transformata in geamie. Cinstitele moaste ajung in biserica "Vlah Sera", la 1588, apoi in biserica "Sfantul Dumitru" de la Kiliportu, la 1597, si de acolo la biserica "Sfantul Gheorghe" din Fanar, la 1601. La Constantinopol, moastele au stat 120 ani.

Moastele Sfintei Parascheva prezente la romani

Moastele Cuvioasei Parascheva au ajuns in Moldova in data de 13 iunie1641, datorita domnitorului Vasile Lupu. Ele au fost asezate cu mare fast in Biserica Sfintii Trei Ierarhi din Iasi. Aici cinstitele moaste au ramas pana in anul 1884, cand au fost mutate in paraclisul manastiresc din cladirea egumeniei si asezate pe un catafalc din lemn, pentru ca in acel an au inceput lucrarile de restaurare ale sfantului locas ctitorit de Vasile Lupu.

In seara de 26 decembrie 1888, dupa slujba vecerniei, din neatentie, a ramas nestinsa o lumanare din sfesnicul de langa racla cu moastele Prea Cuvioasei. Peste noapte, sfesnicul a ars, apoi focul s-a intins la catafalcul pe care se afla racla. Din cauza incendiului, s-a topit o parte din ferecaturile de argint ale raclei, dar moastele, prin minune dumnezeiasca, au ramas neatinse.

Lupu Botez, un binecredincios din Falticeni, ajutat de alti credinciosi, a construit o racla noua din lemn de chiparos, imbracata cu ferecaturi de argint. Asezate in noua racla, moastele Prea Cuvioasei au fost stramutate in Catedrala mitropolitana.

Mentionam ca moastele Cuvioasei Parascheva au parasit Iasii in anul 1944 (cand au fost duse sub escorta militara la Bucuresti si au stat o vreme in Catedrala Patriarhala) si in 1947, cand au fost scoase in lunga procesiune religioasa care s-a desfasurat mai intai pe aria judetului Iasi, in mai si iunie, apoi de la un capat la altul al Moldovei, in iulie si august, cu nadejdea ca sfanta va pune capat celei mai cumplite secete abatute peste tara.

Cand e imbracata Sfanta Parascheva?

Se poate observa ca in zilele de sarbatoare Sfanta Cuvioasa Parascheva poarta vesminte de culoare deschisa, iar in posturi, de culori inchise. Vesmintele Cuvioasei Parascheva se schimba de Craciun, la inceputul Postului Sfintelor Pasti (cand primeste un vesmant inchis la culoare), cu o zi inainte de Pasti (se pune un vesmant alb, pastrat pana dupa sarbatoarea Cincizecimii), cu o seara inainte de a fi scoasa din Catedrala si dupa hram.

In cursul anului, vesmintele Cuvioasei Parascheva se schimba cu o seara inainte de pelerinajul pe "Calea Sfintilor“, de Craciun, la inceputul Postului mare, de Pasti - vesmant care ramane pana dupa Sarbatoarea Pogorarii Duhului Sfant, iar dupa aceste sarbatori, Sfanta Parascheva primeste un vesmant nou, care va fi schimbat la hramul urmator.

In momentul in care are loc invesmantarea moastelor Sfintei Parascheva, Catedrala se inchide. Preotii desfac agrafele care prind vesmantul la spate, moastele ramanand invelite intr-un al doilea vesmant care nu se schimba niciodata. Se spune ca acela este vesmantul in care s-au adus sfintele moaste si este ca un fel de sigiliu. Acest giulgiu este dintr-o panza de in, ros de trecerea anilor, si care are inscris pe el, ca un sigiliu, blestemul lui Vasile Lupu si al Mitropolitului Varlaam: "Blestemat sa fie cel care va imprastia vreodata Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva".

Noul vesmant care se infasoara in jurul trupului Cuvioasei Parascheva este prins cu agrafe la spate in anumite locuri. Coroana din zona capului sfintei, fixeaza vesmantul ca pe o broboada. Dupa ce sunt schimbate si pernutele care sunt in racla - pernuta de la capul sfintei si pernuta de la picioare, Cuvioasa Parascheva este asezata in racla.

Rugaciune catre Sfanta Parascheva

Doamne Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis si s-a facut toata faptura, nu intoarce fata Ta de la noi pacatosii ca sa nu vina asupra-ne mania cea groaznica si infricosatoare a durerilor, care este rodul pacatelor noastre, ce in toata ziua, nenumarate, cu nesocotinta le savarsim. Noi suntem pacatosi, netrebnici si plini de rautate; iar Tu esti izvorul vietii si al milostivirii. Nu ne lasa, Doamne! Nu trece rugaciunea noastra a pacatosilor, nici ne rasplati noua dupa nelegiuirile noastre, ci pentru ca nu suntem vrednici a castiga milostivirea prin sarguinta cea de toate zilele, daruieste-ne-o Tu ca un indurat mult-Milostiv.

Doamne, pentru rugaciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, daruieste-ne noua sanatate si viata ferita de toata rautatea si ne intareste cu Duhul Tau cel stapanitor, ca din adancul inimilor, cu bucurie sa slavim preasfant numele Tau in veci. Amin.

doamne ajuta..

Sfantul Apostol Iacob al lui Alfeu

Mareste imaginea.

Sfantul Iacob a fost fratele Sfantului Apostol Matei, iar tatal lor se numea Alfeu. A fost unul dintre cei 12 Apostoli ai Mantuitorului Iisus Hristos si a propovaduit cuvantul Evangheliei in sudul Palestinei si in Egipt. Traditia spune ca Sfantul Iacob a murit rastignit pe cruce.

A vestit Evanghelia in sudul Palestinei si in Egipt. Datorita lucrarii sale, multi pagani au crezut in Hristos, au fost construite biserici si au fost hirotoniti preoti si episcopi.

Sfantul Iacob al lui Alfeu a fost rastignit pe cruce de pagani.

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfintilor Cuviosi Andronic si Atanasia, sotia lui;
- A dreptului Avraam si a nepotului sau, Lot;
- Sfintei Mucenite Poplia;
- Sfantului Cuvios Petru.

Maine, facem pomenirea Sfintilor Mucenici Evlampie si Evlampia, sora lui....

doamne ajuta..

Diavolul se ascunde in detalii

Mareste imaginea.

"Diavolul se ascunde in detalii." Astfel, acolo unde te astepti mai putin, el lucreaza in ascuns si isi planuieste atacul.

Un inamic experimentat in lupta nu ataca pe fata, ci isi randuieste un plan bine pus la punct, spre a ataca prin surprindere si a zdrobi pe adversar fara o prea mare rezistenta din partea aceluia. De asemenea, un dusman de temut nu este acela care se grabeste in atacuri si in cuceriri, ci acela care da dovada de o mare rabdare si scrupulozitate. Astfel, cand un dusman lupta intr-ascuns, el o face subtil, inaintand putin cate putin si cucerind pe termen lung.

A zice omul in sine "nu ucid, nu fur, nu incalc posturile de peste an, nu muncesc duminica" este una dintre metodele subtile de lupta ale diavolului. Diavolul ii pune inainte omului pe cele mari, il lasa sa le faca, insa in cele mici si nebagate in seama de om, el va simti ca la el acasa.

Sa ne aducem aminte pilda vamesului si a fariseului. "Fariseul, stand, asa se ruga in sine: Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri (...). Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig." (Luca 18, 11-12) Ce-i drept, fariseul era foarte bun in cele mari, insa ii scapa un mic detaliu, anume smerenia din lucrurile cele mici.

"Nu marile raspantii incurca si deruteaza cel mai mult pe om. Nu la ele se produc marile rataciri de drumuri. Micile bifurcatii (hotarari, detalii), cele in care doua drumuri nu numai ca se aseamana foarte mult, dar par sa duca, pe cai nu mai putin di ferite, in aceeasi directie, la aceeasi tinta. Acolo iti adoarme vigilenta si iti spui: "In fond, ce conteaza, tot acolo ajung." (...) Biserica a dus intotdeauna o imensa lupta pentru nuante. Unul dintre marile merite ale Parintilor consta in aceea de a fi detectat abaterile de la primele lor manifestari, de cand erau simple nuante, aparent fara mare importanta doctrinara. Ei s-au batut pentru ceea ce unora n-ar putea sa li se para decat nuante "nevinovate" , dar care, evoluand in timp, s-au dovedit a fi mari rataciri (conducand aiurea), indepartand de Dumnezeu." (Costion Nicolescu)

Diavolul se ascunde in detalii

Diavolul este singurul dusman real al omului, insa si cel mai viclean.

Cat timp diavolul ramane ascuns cunostintei si credintei omului, el poate lucra in voie, "bagandu-si coada" in toate planurile omului, in toate faptele si in toate relatiile pe care omul le are cu semenii sai, atat prin cele mari ale zilei, cat mai ales prin cele mici si marunte detalii.

Mai dureros insa este faptul ca atunci cand nu credem intr-un pericol sau risc, nu aveam cum si de ce sa ne pazim in fata lui. Suntem descoperiti si fara pic de aparare. Nimeni nu se pazeste acolo unde nimeni nu ataca, caci nimeni nu lupta cu ceva "inexistent".

De ce sa fiu incordat duhovniceste daca nu se intamplat nimic insemnat si mare?! Tocmai aici apare diavolul, inghesuit intre lucrurile marunte de peste zi.

Diavolul lucreaza, de cele mai multe ori, prin fleacuri marunte, carora noi nu le acordam nici o semnificatie. Astfel, pana si cel mai mic detaliu, ori amanunt, ori gest sau replica, este de ajuns spre a arunca pe om intr-o profunda lupta cu omul de langa el sau cu Dumnezeu insusi.

Lucruri marunte de peste zi: astept prea mult la autobuz, iar vantul parca imi sufla prin oase; un sofer grabit nu ocoleste balta de langa statie, iar apa murdara ma stropeste pe incaltaminte; liftul intarzie sa vina, facand parca tot posibilul sa ma ocoleasca; imi dau seama ca mi-am uitat telefonul mobil acasa; ma frig foarte tare cu o gura de cafea ori ceai; din neatentie, vars pe birou sticla cu apa; scap un teanc de foi, care se imprastie pe scari, ori in lift; ma impiedic de o treapta, gata gata sa ma intind pe jos; ma lovesc in umar cu un om mai grabit decat mine; un caine se repede la mine; vecinul ce isi plimba cainii nu imi raspunde la salut; liftul este defect, iar scarile parca-s cat un munte; mi-am uitat cheile la serviciu; imi prind degetul cel mic sub usa, ori dau cu el in coltul canapelei; ma alovesc la cap cu usa deschisa a dulapului; trebuie sa notez urgent un numar de telefon, insa nu gasesc nici un pix care sa scrie; raman fara apa la dozator, iar setea nu ma slabeste; nu mai gasesc zahar pentru cafea; aflu ca ultima pereche curata de ciorapi este rupta, iar eu trebuie sa merg urgent intr-o vizita; din pricina unei femei ce isi plimba fara pic de graba cainele, pierd culoarea verde a semaforului; vatmanul inchide usile tramvaiului chiar in fata mea, plecand lin mai departe; am luat nota 8, in loc de 9; intarzii la un curs, iar profesorul nu ma mai primeste; etc.

Toate aceste lucruri marunte de peste zi, ni se fac pricini ideale spre a ne mania, spre a injura, spre a pizmui, spre a ne revolta pe om, ori chiar pe Dumnezeu, spre a deveni cartitori si spre a ne arata revoltati.

Daca ni s-ar pune in fata moartea si viata, atunci am intelege adevarata valoare a lucrurilor, atunci nu ne-am mai putea tulbura de nimic, nici chiar de cele mai mari greutati ale zilei, daramite de cele mici se neinsemnate detalii. Daca ne-am gandi mai mult la moarte si la cele primite in dar de la Dumnezeu, ne-am amuza pe seama multora dintre detaliile de peste zi, folosite de diavol spre a ne tulbura si a ne mania.

Detaliile nu sunt niciodata de trecut cu vederea

Detaliile nu sunt niciodata de trecut cu vederea. Detaliile ascund sensuri mari. Toate detaliile marunte din viata noastra, anume cum reactionam, ce vedem, ce patim, ne ajuta sa ne cunoastem cu adevarat. Cele mai mici lucruri pe care le savarsim ne arata patimile sau virtutile sufletesti aflate in noi. Daca ne maniem pe nimicuri, ori daca ne bucuram de lucruri aparent marunte, toate ne vorbesc despre noi, in cel mai autentic mod cu putinta.

Cand un detaliu nesemnificativ al zilei (intarzie autobuzul), naste in noi o reactie de manie, acest din urma detaliu (mania) nu mai este unul nesimnificativ, ci unul grav, el aratand ceva ascuns si existent in inima noastra.

"Cei ce lucreaza in domeniul stiintei stiu ce inseamna intr-o lunga demonstratie sau intr-un calcul un singur semn gresit, la ce rezultate gresite, uneori catastrofale, poate conduce o "scapare" ca aceasta. Un muzician stie ce inseamna o nota sau un acord gresit in ansamblul unei compozitii sau al unei executii. Pictorul stie cum o tusa nelalocul ei sau o linie sca pata de sub control pot compromite intreg tabloul. Atletii, inca, stiu si ei ce inseamna adesea o diferenta de un centimetru sau de o secunda, cum lipsa de concentrare intr-un moment decisiv pot face sa esueze munca indelungata cu sacrificiile aferente. Tonul unei spuse, de pilda, poa te produce dezastre. Toti acestia stiu sa deosebeasca si sa pretuiasca "nuantele". Si totusi, cei mai multi dintre ei, atunci cand e vorba de credinta (viata duhovniceasca), nu le mai sesizeaza, ba mai mult chiar, nu observa, adesea, nici abaterile grosiere (daramite detaliile)." (Costion Nicolescu)

Sfintii au fost sfinti nu atat in cele mari, cat mai ales in cele mici ale vietii lor.

Cand diavolul nu poate birui in cele mari, el se multumeste (pentru inceput) cu cele mici (cu detaliile aparent nesemnificative)...

doamne ajuta..

Pelerinul rus sau mireanul filocalic

Mareste imaginea.

"Pelerinul rus" este una dintre acele carti apartinand literaturii crestine ce prezinta "alfa si omega”- inceputul si sfarsitul - vietii duhovnicesti. Ea are marele merit de a fi in acelasi timp o carte a celor incepatori, dar si a celor desavarsiti, a celor ce se afla la inceput de drum, dar si a celor ce deja l-au parcurs. "Pelerinul rus" este, de altfel, citata in tratatul de Teologie morala ortodoxa al Parintelui Staniloae, aratandu-se ca: "Dupa carticica aceasta, toata dezvoltarea vietii duhovnicesti, de la inceputurile ei pana pe cele mai inalte trepte, se face pe firul rugaciunii lui Iisus. Viata duhovniceasca incepe cu rostirea orala in scurte rastimpuri a acestei rugaciuni, adancindu-se si purificandu-se pe masura ce rugaciunea lui Iisus se rosteste mai des, mai interiorizat si mai de la sine” (Teologia morala ortodoxa, vol. 3, p. 233).

"Pelerinul rus" sau "Marturisirile sincere catre duhovnicul sau ale unui pelerin rus cu privire la rugaciunea lui Iisus" a fost pentru intaia data publicata in Rusia (Kazan) in 1884. In scurt timp a devenit o carte rara, foarte cautata de catre toti cei interesati de mistica ortodoxa. Abia recent, prin retiparirea acesteia in Vestul Europei si in multe alte tari ortodoxe, aceasta carte a devenit accesibila unui cerc mai larg de cititori, interesat de spiritualitatea Bisericii Rasaritene.

"Pelerinul rus", pe langa faptul ca aduce celor o citesc mult folos duhovnicesc, a ridicat de-a lungul timpului o serie de intrebari, ce e drept, secundare, legate de identificarea autorului scrierii si a personajului principal.

Este pelerinul rus autorul scrierii?

Inca de la inceput trebuie sa mentionam ca autorul scrierii este necunoscut. Scrisa la persoana I singular, cartea se prezinta ca autobiografia spirituala a unui taran rus care a trait aproximativ la jumatatea secolului XIX, relatata in conversatii particulare. Conditiile sociale prezentate in carte infatiseaza Rusia in timpul ultimelor decenii de robie, sub aspra conducere autocratica a lui Nicolae I. Mentionarea Razboilului Crimeii (1853-1854) permite o plasare exacta din punct de vedere cronologic.

Exista, de asemenea, multe indicii care ne fac sa nu acceptam intocmai descrierea autorului anonim ca facand referire la sine. Chiar daca stilul cartii are ceva din savoarea limbii ruse taranesti, prezinta in mod esential caracteristicile literare ale scrierilor duhovnicesti din Rusia de la mijlocul sec. XIX. Se fac simtite influente ale misticii alexandrine (Alexandru I,1808-1825) care  si-a pus amprenta asupra gandirii religioase si stilului Bisericii Ortodoxe Ruse in prima jumatate a sec XIX. Unii cercetatori au afirmat ca influentele unui romantism de origine Apuseana nu pot fi negate.

Stilul, aproape in intregime, impreuna cu o serie de profunde cugetari teologice si filosofice, digresiuni si comentarii, sunt greu de acceptat ca fiind rostite de un simplu taran, chiar si in cazul unui cititor al Filocaliei.

Pe de alta parte, multele incidente relatate in detaliu, si chiar ordinea confuza a naratiei, ne fac sa consideram, cu atat mai mult, ca forma autobiografica a intregii povestiri reprezinta o conventie literara.

Arhiepiscopul Averky intr-o lucrare despre spiritualitatea rusa afirma insa ca "toate aceste remarci critice au menirea de a pune in tema cititorul, pentru a nu considera viata mistica a Pelerinului ca reflectand religia populara din Rusia. Din contra, reprezinta produsul unei rafinate culturi duhovnicesti, <<o floare rara in gradina rusa>>”.

Pelerinul rus si Filocalia

Multi din cei ce au studiat aceasta scriere sunt de parere ca o experienta autentica a pelerinului constituie baza compozitiei. Insa unele persoane cu o cultura teologica mai bogata ar fi putut consemna si completa totodata confesiunile orale, probabil chiar "parintele duhovnicesc”, un preot sau calugar din Irkutsk (Siberia) sau chiar unul de la Muntele Athos, de unde manuscrisul se presupune ca ar fi fost adus in Kazan.

In acest sens, cartea este vazuta ca o scriere ce are menirea de a promova in cercurile laice rugaciunea mistica a isihastilor, asa cum o intalnim in Filocalie.

Prima editie in limba greaca a Filocaliei, a fost publicata la Venetia in 1782 de catre Sfantul Nicodim Aghioritul. Traducerea slava realizata de catre Sfantul Paisie Velicichovschi a fost publicata in 1793. Multi dintre parintii greci prezenti in Filocalie erau cunoscuti deja in Rusia Sfantului Nil Sorsky ( sec. XV). Insa din sec. XVI inainte, miscarea duhovniceasca in Rusia avea sa sufere un declin pana in vremea Sfantului Paisie. Acest calugar rus a trait in manastirile din Athos si Romania, unde a facut cunoscuta aceasta traditie mistica. Intreaga renastere a vietii monahale care s-a manifestat in Rusia la sfarsitul sec XVIII si inceputul sec.XIX este tributara lui Paisie si discipolilor sai. Lavra Optina in Rusia (in provincia Kaluga), cu lantul neintrerupt de stareti, a pastrat intr-un sens mai aparte traditia paisiana.

Ca aceasta traditie nu se rezuma doar la viata monastica este aratat de cartea Pelerinului. Scopul sau este sa ne convinga ca rugaciunea inimii este posibila in orice conditie de trai. Adevarat, acesta admite ca insingurarea deplina reprezinta pentru el conditia favorabila pentru a practica rugaciunea continua. Conditiile in care pelerinul traia sunt astfel prielnice rugaciunii ca si chilia monahului.

Pelerinul rus sau mireanul filocalic

Pelerinul rus este istoria exemplara a unui mirean care incepe prin a se intreba, plin de uimire, cum poate omul sa se roage "neincetat”, potrivit indemnului Sfantului Apostolul Pavel, si care, pornind in cautarea raspunsului, ajunge, din marea milostivire a lui Dumnezeu, sa dobandeasca lucrarea plina de har a rugaciunii lui Iisus si sa descopere astfel ca, intr-adevar, imparatia lui Dumnezeu se afla inauntrul nostru (Lc. 17, 21).

Problema crestinilor ortodocsi de astazi, a mirenilor in special, este ca suntem pelerini de ocazie. Prin urmare, suntem si rugatori ocazionali. Caci nu atat calatoria in sine confera folos duhovnicesc pelerinajului, cat rugaciunea si intalnirea personala cu Dumnezeu. 

Pelerinul rus ne arata ca exista o alta fata a pelerinajului, diferita de ceea ce presupune inchinarea la o biserica, manastire sau la Locurile Sfinte. Este pelerinajul ca mod de viata dupa exemplul lui Hristos, care a spus despre Sine ca "nu are loc unde sa-si plece capul”. Drept raspuns, crestinul pelerin rosteste impreuna cu Fericitul Augustin, ca "nelinistit este sufletul meu, pana ce se va odihni intru Tine, Doamne!". Astfel, nici chilia si nici locuinta personala - care il adapostesc - si nici macar lumea intreaga, nu trebuie sa ii fie acestuia "cetate statatoare".  Necontenit, o cauta pe cea viitoare, pe cea ce va sa vina.

In acest sens, prin rugaciune, si in special prin rugaciunea lui Iisus, putem fi martori ai celui mai impresionant pelerinaj, acela al "coborarii mintii in inima”. In special, despre acest pelerinaj launtric care ne deschide vesniciei, da marturie pelerinul rus. Este un pelerinaj la indemana oricui si totusi, atat de rar intalnit. Nu este conditionat de nimic exterior precum banii sau multe alte lucruri. Presupune numai sa avem ca "vehicul"  rugaciunea curata, iar ca merinde pentru drum, bogatia virtutilor.  

Marturia pelerinului rus ni se infatiseaza tuturor, mireni si monahi, ca un "pridvor" spre Filocalie, spre viata si marturia parintilor purtatori de Dumnezeu, care ne arata "cum se poate omul lumina, curati si desavarsi”.

Parintii filocalici nu au iubit frumusetea trecatoare a acestei lumi, ci frumusetea vesnica a lui Hristos, la care s-au facut partasi prin chemarea neincetata a Numelui Sau cel Sfant, in rugaciune, si prin Sfintele Taine. Si noi, mirenii, suntem chemati sa urmam aceeasi cale a iubirii de frumos, cea a "sfintelor nevointe ale desavarsirii”.

doamne ajuta..

Sfântul Apostol Pavel spunea: "Cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?" iar înţelepciunea populară întăreşte această afirmaţie cu vorba:"încurcate sunt căile Domnului". "Încurcate" în sensul de neînţelese, sau foarte complicate pentru ca mintea noastră să le priceapă. Iar "căile Domnului" se referă la gândurile Lui referitoare la noi, de fapt planurile lui în legătură cu viitorul nostru.

Tuturor ni s-a întâmplat să cerem Lui Dumnezeu ceva iar El să ne ofere altceva, deşi ne doream foarte mult acel lucru. Sunt cazuri când cerem şi nu primim pentru că cerem rău. Dar oare cum îţi dai seama dacă atunci când vorbeşti cu Dumnezeu îi ceri ceva bun sau ceva rău?

Una din condiţii este ca tot ceea ce ne dorim pentru noi, să aibă efecte pozitive şi pentru cei din jurul nostru. Cererile noastre să fie benefice şi pentru familia noastră, prietenii noştri şi societatea în care trăim.

Dumnezeu are un plan cu fiecare în parte, dar planul lui Dumnezeu pentru mine este în foarte mare legătură cu planului Lui pentru cei din jurul meu. Aşa se face că uneori ne mirăm de ce ajungem în anumite situaţii, lângă anumiţi oameni, în anumite locuri... Se întâmplă ca Dumnezeu să ne rânduiască într-un anumit loc pentru a fi mai de folos altor persoane, mai mult decât nouă înşine.

Nimic nu este întâmplător. Sfinţii spun că toţi oamenii care vin în viaţa noastră sunt în aşa fel trimişi de Dumnezeu ca să ne schimbe, să ne ajute să iubim mai mult pe Dumnezeu.

Totuşi trebuie să precizăm un lucru foarte important: Dumnezeu face toate aceste lucruri raportându-se la alegerile noastre. Libertatea noastră nu îngrădeşte libertatea lui Dumnezeu. Altfel spus libertatea noastre de a face anumite alegeri nu-l împiedică pe Dumnezeu să-şi împlinească planul. În ce sens? În sensul că Dumnezeu are soluţie pentru fiecare problemă, şi oricâte alegeri rele vom face El mereu va încerca să ne dea o soluţie de ieşire din impas. Soluţiile lui se pun în aplicare de multe ori prin oamenii pe care ni-i trimite în viaţa noastră.

Vă mai spun odată cu toată convingerea din lume: nimic nu este întâmplător! nici cel care trece pe lângă mine pe stradă la ora 09.45, nici maşina care este în dreapta mea la semafor, nici colegul de cameră de la facultate, nici profesorul de matematică... totul face parte dintr-un plan, un mare plan de mântuire.

Eu personal la acest punct al vieţii mele nu înţeleg de ce am ajuns aici, ce plan are Dumnezeu cu mine şi familia mea, sau ce voi face mâine. Am trăit atâtea lucruri, am avut atâtea planuri şi atâtea gânduri pentru viitor dar de multe ori viaţa a luat altă întorsătură. Vă spun sincer că nu mai înţeleg planul Lui pentru mine.

Când Dumnezeu ia o decizie o face astfel încât să împace pe toţi oamenii deodată. Eu cer ceva, tu îi cer altceva....gândiţi-vă că sunt zeci şi sute de mii de oameni care-i cer lui Dumnezeu ceva. Cu siguranţă cererile lor se întrepătrund iar dorinţele unora distrug sau strică dorinţele altora. Astfel Dumnezeu joacă rol de mediator între gândurile şi planurile noastre de viitor.

Gândiţi-vă că deciziile lui Dumnezeu pentru noi se leagă nu numai de deciziile oamenilor din societatea noastră ci şi de vieţilor oamenilor care au murit şi de vieţile oamenilor care se vor naşte. De ce? Pentru că alegerile noastre influenţează viitorul urmaşilor noştri dar şi pentru că rugăciunile noastre pot scoate pe cei care au trecut la Domnul şi sunt în iad.

Aşa stând lucrurile, planul lui Dumnezeu pentru mine este legat de planul strămoşilor mei dar şi de planul copiilor şi al nepoţilor ce se vor naşte. Toate le-a gândit Dumnezeu în aşa fel încât toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

Concluzia e una simplă: când vă supăraţi şi nu înţelegeţi de ce Dumnezeu nu vă ajută, sau de ce El nu vă schimbă viaţa aşa cum vreţi, gândiţi-vă că viaţa voastră e strâns legată de cea a celor din jurul vostru. Într-un articol mai vechi spuneam că deciziile fiecăruia dintre noi influenţează întreaga lume într-o măsură mai mică sau mai mare.

De ce sunt încurcate căile Domnului? Sunt încurcate pentru mintea noastră, pentru că nu le putem înţelege, dar ele sunt perfect gândite, fără cusur, optimizate la maxim pentru a-i ajuta cât mai mult pe oameni în funcţie de alegerile lor. Gândurile Domnului par încurcate pentru că sunt prea complexe, vieţile a milarde de oameni sunt influenţate la fiecare decizia a Lui de a interveni.

De multe ori ne dăm seama de intenţiile lui Dumnezeu cu viaţa noastră la mult timp după ce faptele s-au petrecut. Pe termen scurt anumite întâmplări din viaţa noastră par o enigmă.

Nici un fir de păr nu se mişcă fără voia lui Dumnezeu, aşa cum zice chiar El în evanghelie. Prin asta înţelegem că nici cea mai mică mişcare din Univers nu se întâmplă în afara planului lui Dumnezeu pentru omenire. Dumnezeu nu intervine câteodată sau sporadic ci continuu, clipă de clipă. Nimic nu-i este străin şi necunoscut, este permanent conectat la vieţile noastre.

Părintele Stephen spunea că lumea secularizată de astăzi vede creaţia ca fiind un univers cu două etaje. La primul etaj omenirea, iar la al doilea etaj Dumnezeu. Fiecare cu treaba lui, fără se se întrepătrundă şi fără să se influenţeze prea mult. O astfel de gândire îl dă pe Dumnezeu la o parte din conştiinţa noastră mai ales pentru că prezenţa Sa ne arată păcatele şi greşelile noastre.

Oricum ar gândi lumea şi orice şi-ar imagina, realitatea este una singură: Dumnezeu a creat lumea şi are permanent grijă de ea până la sfârşitul veacurilor. Nimic nu este întâmplător şi totul decurge conform unui plan, dar nu un plan fix, ci unul care mereu se adaptează la deciziile noastre.

Viaţa pe care o trăim este un rezultat al deciziilor pe care le-am luat uneori în colaborare cu Dumnezeu, alteori singuri.....

doamne ajuta..

"Nu uita ca esti o caramida duhovniceasca din marea cladire a Bisericii lui Hristos. Ramai cuminte in acest zid socotindu-te legat de celelalte caramizi cu mortarul iubirii."

"Pana la Dumnezeu, nu este nici jos, nici sus, nici aproape, nici departe, pentru ca Dumnezeu este pretutindeni si de aceea El e mai aproape de tine decat sufletul si trupul tau, numai sa stii si sa afli aceasta apropiere prin credinta si rugaciunie"

"Cand Mantuitorul porunceste iubirea de vrajmasi, El n-o face ca sa te ingenuncheze in fata celui rau, ci ca sa te elibereze de raul din tine si in felul acesta sa-l limiteze."

"Nu exista vrajmas mai mare pentru om decat omul insusi si de nimic nu trebuie sa se teama omul ca de el insusi. Cine isi stapaneste simtamintele, acela isi petrece viata in pace.

Nu e un biruitor mai mare pe pamant, decat acela care se biruieste pe sine insusi si domneste asupra patimilor sale."..

doamne ajuta..

Iata cateva indemnuri din ultimele insemnari ale Sfantului Ioan de Kronstadt, prin care ne arata atat de clar ca lupta cu firea stricacioasa se duce pana in ultima clipa a vietii. Sa nu ne lenevim pe drumul mantuirii si sa nu ne auto-multumim caci nici diavolul nu doarme, cautand mereu sa ne struneasca spre rau. Cu rabdare, cu barbatie si cu nadejde la Dumnezeu sa infruntam toate ispitele care ne ademenesc zi de zi  si care dau tarcoale in jurul mintii precum lupul in jurul stanii. Doar glasul Pastorului cel Bun si al sfintilor Sai sa-l ascultam:

"Dumnezeul meu! Cum a necinstit vrăjmaşul zidirea pe care Tu ai făcut-o după chipul Tău! Şi până acum ne necinsteşte pe toţi, ziua şi noaptea, prin nenumărate păcate şi patimi, gânduri necuviincioase, necurate, hulitoare, vătămătoare, tulburătoare de suflete! Ce luare-aminte, ce rugăciune, ce înfrânare, ce luptă trebuie să fie în noi cu vrăjmaşii cei gândiţi! Dumnezeule, ajută-ne tuturor, mai ales celor credincioşi Ţie şi care iau aminte la Tine!"

Omul este atât de adânc vătămat, stricat şi spurcat de către păcat, care e nesfârşit de felurit, încât chiar nevoindu-se multă vreme în vederea duhovnicească şi cugetarea la cele dumnezeieşti, dacă slăbeşte pentru o clipă frâiele duhovniceşti ale minţii şi ale inimii, îndată poate să se pogoare la gânduri şi simţăminte josnice, trupeşti, spurcate, pentru că rădăcinile păcatelor sunt adânci şi în toate părţile pătrund în inima omenească şi se întâmplă nu rareori să rămână în om până la moartea lui, paralizându-i sufletul. Doar prin răbdare, prin înfrânare, prin rugăciunea neîncetată, prin dureri şi prin suferinţe se dezrădăcinează ele. „Voi fi măcinat de dinţii fiarelor", spunea Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, „ca să mă fac pâine curată a lui Dumnezeu".

"Prietenia cu trupul nostru şi farmecul plăcerilor trupeşti sunt pricina păcatelor noastre, pricina răcelii faţă de Dumnezeu, a împătimirii de lume şi de părutele, trecătoarele, pieritoarele ei bunătăţi, pricina leneviei şi nepăsării noastre sufleteşti. Au dormitat toţi, şi au adormit (Mt. 25,5)"

Bagă de seamă la trupul tău cel mult pătimaş că el îţi este foarte mare duşman: printr-o mie şi una de pofte, el vrea să depărteze sufletul tău de Dumnezeu, să-l slăbănogească, să-l spurce, să îl omoare. Il slăbănogeşte prin lenevirea şi răceala faţă de rugăciune, faţă de metanii, faţă de cugetarea la cele dumnezeieşti.

O, vrăjmaş casnic, atotviclean, înşelător! Cât voi mai fi cu tine? Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? (Rom. 7,24)"

"Este nevoie de luptă necurmată cu toate patimile care trăiesc şi au rădăcini în noi. Ia spune-mi, ce patimă ai lovit şi ai omorât? Oare nu trăiesc toate patimile în tine până acum şi nu te rănesc, nu te tulbură ? Scoală-te şi loveşte toate patimile - aceşti amaleciţi gândiţi, care trăiesc în tine ca nişte paraziţi.

Ce unire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios ? (2 Cor. 6,15)"

Să ne gândim cu toţii la starea noastră de plâns, cumplită, şi la nevoia de a ne ridica şi de a ne îndrepta."

"Mulţi nu-şi dau seama de această cădere şi ca atare nu socot că au neapărată nevoie de ridicare - şi se împotmolesc în nenumărate patimi şi obiceiuri rele. Doamne, deschide ochii noştri cei gândiţi!

Doamne! Mă minunez înaintea măreţiei lucrurilor Tale din împărăţia harului şi din împărăţia naturii, pe care Tu ai zidit-o; mă minunez înaintea nemăsuratei Tale dreptăţi şi înţelepciuni, de faptul că Tu, îngăduind iubitei Tale zidiri cuvântătoare (omului) să cadă adânc şi să fie prădată şi amăgită şi batjocorită de şarpele ucigaş de oameni, bine ai voit a-l răscumpăra şi a-l reface în chip mai presus de fire, însuţi întrupându-Te şi înomenindu-Te şi alegând-o ca unealtă a întrupării pe buna, preacurata Fecioară, pe care ai arătat-o Ocrotitoare şi Apărătoare a tuturor creştinilor ortodocşi.

Ingerii se minunează de pogorământul Tău, de bunătatea şi de înţelepciunea Ta!"..

doamne ajuta..

Invierea tanarului din Nain

Mareste imaginea.

In duminica din data de 10 octombrie, Biserica a randuit sa se citeasca pericopa evanghelica despre invierea fiului vaduvei din Nain (Luca 7, 11-17). Din aceasta Evanghelie aflam ca in timp ce Mantuitorul intra in cetatea Nain, un cortegiu funebru iesea din ea. De o parte avem multimea care Il urma pe Iisus, iar de cealalta, pe cei care se indreptau spre cimitir, spre a ingropa un tanar, singurul copil al unei vaduve. Este o intalnire a Vietii cu moartea. Cele doua multimi nu trec una pe langa alta, ci se opresc si se confrunta fara sa se infrunte.

Hristos se apropie de mama mortului si ii spune: "Nu plange". Sigur, sunt cuvinte care ne mira, caci nu-i poti cere unei mame sa nu-si planga copilul. Ca expresie a iubirii indurerate, plansul e firesc. Mai mult, chiar Mantuitorul a plans cand l-a vazut pe prietenul sau Lazar, a patra zi dupa moarte: "Iisus plangea”"(In. 11, 35). Si atunci ne intrebam de ce Mantuitorul plange, iar acestei mame ii spune sa nu planga? El plange pentru a ne arata ca a fost si om, nu doar Dumnezeu. Mamei insa ii cere sa nu planga pentru ca stia ca este la capatul puterilor sufletesti si nu dorea sa cada in deznadejde.

Pe de alta parte, stiind ca avea sa-l readuca la viata, ii spune mamei tanarului, ceea ce le-a spus femeilor mironosite, dupa ce El a inviat din morti: "Nu Ma plangeti". Asadar, intelesul ascuns este: Nu plange, caci de acum nu vei mai avea de ce plange si pe cine plange.

Sa nu uitam ca mama tanarului din Nain, plangea atat despartirea de fiul ei, dar se plangea si pe sine, caci ramanea fara singurul ei sprijin in viata.

Dupa ce Hristos i-a cerut mamei sa nu mai planga, S-a indreptat catre cel mort si i-a zis: „Tinere, tie iti zic, scoala-te!“. In acel moment mortul a inviat, iar Hristos l-a redat viu mamei sale. Sfantul Evanghelist Luca spune ca Mantuitorul S-a atins cu mana de sicriul in care se afla tanarul mort. Explicatia data de Sfintii Parinti este aceea ca El putea sa-l ridice din moarte numai prin cuvant, dar a atins sicriul ca sa ne arate ca Trupul Sau este de viata facator. Asadar Trupul Domnului daruieste viata tuturor celor ce se impartasesc de el. E minunat. Mantuitorul se intalneste cu moartea si o preface in viata. Asta inseamna ca nimeni din cei ce se intalnesc cu Hristos, nu ramane cum a fost, ci se schimba, caci El este Cel ce a schimbat drumul care duce catre moarte in cale spre viata.

In incheiere, Evanghelia ne spune ca multimea vazand aceasta minune, preaslavea pe Dumnezeu, zicand: "un prooroc mare s-a ridicat intre noi“.

Sa nu uitam ca prin aceasta inviere, Mantuitorul i-a intarit si pe ucenici ca El este Mesia. Sa ne aducem aminte ca Ioan a trimis doi ucenici catre Hristos sa-L intrebe: "Tu esti Cel ce va sa vina, sau sa asteptam pe altul?". Si acum le da raspunsul: "Duceti-va si spuneti lui Ioan ceea ce ati vazut si ati auzit". Nu le-a spus: "Eu sunt", sau "Nu sunt Eu", ci doar atat: "Duceti-va si spuneti lui Ioan ce ati vazut si ati auzit: Ca orbii vad, ca ologii umbla, leprosii se curata, surzii aud, mortii invie, saracilor li se binevesteste" (Luca 7, 22).

Un alt lucru pe care trebuie sa-l mentionam este ca Mantuitorul a respectat ca omul sa aiba parte de un sfarsit firesc al vietii. El nu a intervenit decat de trei ori in chip special, prin invierea fiicei lui Iair, a tanarului din Nain şi a lui Lazar. De ce nu a inviat toti mortii? Pentru ca nu pentru acest lucru S-a intrupat. Dar a savarsit cele trei invieri pentru ca ele au o semnificatie spirituala, exprima invierea sufletului din diferite etape ale pacatului: invierea fiicei lui Iair, o copila, este chipul ridicarii din pacat a celui ce a inceput sa savarseasca pacatul, invierea tanarului din Nain, preinchipuie pe cel a intarit legatura cu pacatul, iar invierea lui Lazar mort de patru zile, il simbolizeaza pe cel ajuns mort sufeleteste din cauza pacatului. Din aceste trei invieri trebuie sa retinem ca indiferent de stadiul in care se afla omul cazut in pacat, el se poate elibera de pacat cu ajutorul lui Hristos.

In concluzie, afirm ca nu moare nimeni murind, caci sufletul traieste si dupa moartea trupului. Iar la judecata de Apoi va fi chemat si trupul sa se bucure sau sa sufere vesnic, potrivit vietuirii de pe pamant.

Sa luam aminte la cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur: "Fii mai intelept si, la moartea altuia, invata-te a tremura pentru tine insuti; departeaza toata usuratatea mintii, cerceteaza faptele tale, indeparteaza toate pacatele tale si schimba purtarea ta spre mai bine... Ostasii in mijlocul pacii gandesc la razboi si se pregatesc, pentru ca atunci cand va izbucni, sa-si arate iscusinta castigata in vreme de pace"...

doamne ajuta..

Am ajuns acasa. Iar cand spun asta nu ma refer la faptul ca m-am intors in camera copilariei mele dupa un an de stat in Germania. Ci am ajuns Acasa, acolo unde ar trebui sa se intoarca toti oamenii.

Am fost astazi sa ma spovedesc, dupa ce nu mai facusem acest lucru  de o vreme destul de bunicica. In ultimele saptamani ma tot framantam, ‘‘ Sa merg sau sa nu merg ? Sa il sun sau sa nu il sun ? ( pe duhovnic) ’’. Dupa o perioada de necaz si framantari , mi-am clintit picioarele de plumb si m-am dus la spovedit, iesind de acolo ca noua.

Catre toti oamenii care sunt deznadajduiti si nu mai au curaj sa mearga la spovedanie: Dragii mei, nu exista pacat care sa nu fie iertat! Nu exista pacat atat de mare, pe care Dumnezeu sa nu  il ierte! Spunea un Sfant ca pacatele tuturor oamenilor sunt o mana de praf pe langa bunatatea nemasurata a Lui Dumnezeu.

Noi ,oamenii, deznadajduim pentru ca mintea noastra nu poate sa inteleaga ca iubirea lui Dummnezeu e atat de mare incat toate pacatele la un loc nu o pot birui. Nu putem intelege aceasta Taina mare. "Cum poate Dumnezeu sa ma mai primeasca in bratele Sale dupa ce am savarsit un pacat atat de grav? Sau dupa ce am savarsit un pacat care iar s-a repetat? " Cu adevarat e o taina mare iubirea Lui, caci ma si cutremur cand ma gandesc. Deznadejdea e de la diavol. Dumnezeu nu a dat o lista cu pacatele care nu au iertare in viata aceasta, gandurile acestea ni le da necuratul, nu Dumnezeu.

Atunci cand picam sa ne ridicam! Dumnezeu nu numara caderile noastre , ci ridicarile ! Cand  avem pana la o roata, nu se cade sa ne distrugem toata masina cu un topor, ci schimbam roata. Asa sa facem si noi cu sufletul nostru. Sa nu ne distrugem, sa nu ne sinucidem spiritual prin deznadejde, ci sa mergem sa primim ajutor. Poate ne necajim cand vedem cate pacate s-au adunat la numar?  Spunea Sfantul Petru Damaschin : "Semnele duhovniciei apar cand omul isi vede pacatele ca nisipul de mare, ceea ce inseamna sanatatea sufletului." Iar asta nu inseamna sa incepem sa deznadajduim.

Dragii mei, si de ati savarsit de douazeci de ori acelasi pacat, alergati mereu inapoi la Dumnezeu, caci el va iubeste atat de mult si iarta o inima indurerata si care se pocaieste sincer.  Spunea Ioan Scararul : "Nu te ingrozi daca in fiecare zi ai parte de caderi si nu te urni din calea lui Dumnezeu, ci stai cu barbatie si fara indoiala, ca ingerul tau pazitor va tine seama de rabdarea ta."

Ma uitam mai demult cum un copilas care impiedicandu-se, a cazut si s-a lovit, s-a ridicat cu greutate si incepand sa planga, a alergat in bratele mamei. Asa ar trebui sa fim si noi. Imediat cum ne lovim sa alergam in bratele lui Dumnezeu si sa nu ne insinguram in suferinta noastra. Ce copilas care s-a lovit a refuzat bratele mamei si a plecat singur sa planga? Toti alearga la mamele lor, unii se ridica mai greu, isi tarasc picioarele mai greu, altii alearga imediat, plangand de durere, dar niciunul nu refuza iubirea in momentele acelea. Si de cate ori nu cade copilasul si se loveste in toata copilaria lui? Si tot de atatea ori se ridica si alearga la mama.

Dragii mei, cei care sunteti tristi si nu mai au curaj si nadejde, am gustat din rai, am gustat apoi si din iadul propriu, si stiu cum e sa pici din rai. Incepi apoi sa te intrebi, sa te framanti, si le sucesti in continuu. Dar apoi am inceput sa gust iar din drumul ce duce spre Casa. Iar acum simt ca sunt din nou Acasa , si simt din nou nadejdea si iubirea Lui si ma minunez cat de mare e.

Curaj , Curaj , Curaj !

Cand fugim de Acasa, sa nu uitam sa ne intoarcem inapoi, caci usa e mereu deschisa si pentru cei care au fugit de acasa o singura data si pentru cei care au fugit si s-au reintors de nenumarate ori.

Doamne ajuta !

Ma bucur ca exista saraci. Nu ma bucur de saracia saracilor, nici de suferintele si neajunsurile lor care sunt nespus de grele, dar ma bucur ca saracia lor imi face un mare bine: ma ajuta sa fiu om. Saracia si lipsurile atator oameni ma ajuta sa-mi induiosez inima impietrita si sa-mi sensibilizez nepasarea fata necazurile lor.

Smerenia sarmanilor de a se umili pentru a cere ajutor semenilor, imi palmuieste nesimtirea si toata rautatea care a pus stapanire pe mine prin multa iubire de sine.

Rabdarea sarmanilor imi smereste sufletul mandru si ma indeamna sa fiu cumpatat in toate.

Lipsurile mari ale semenilor mei ma ajuta sa fiu recunoscator lui Dumnezeu, pentru toate cate am, si ma ajuta sa-mi dau seama ca lucrurile care imi prisosesc au unicul scop de a mijloci la apropierea fata de ceilalti oameni si de a invata sa ii iubesc ca pe mine insumi. Prisosul meu nu este altceva, decat podul pe care mi l-a dat Dumnezeu ca sa ajung la inima lor.

Recunostinta saracilor imi aduce bucurie nespusa si ma invata sa ma bucur de toate lucrurile mici ale vietii.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin ei ne vindecam egosimul, nerecunostinta, ura si invartosarea inimii.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin ei invatam sa iubim si sa avem inima de mama.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci milostenia pe care o facem lor, ei ne-o intorc inzecit prin rugaciunile fierbinti pentru mantuirea noastra.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin ei dobandim duh de jerfa si inima smerita.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin ei ne scoti din adancul pacatului si ne ridici la statura duhovniceasca a vaduvei din Evanghelie.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin ei primim bucuria de a darui, si ne alungi degraba intristarea si deznadejdea.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin ei se implineste cuvantul Tau: “fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui” (Matei 5, 7)

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin ei ne lucrezi mantuirea.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin mana lor Tu ne intinzi mana Ta ca sa ne tragi in Imparatia Cerurilor...

doamne ajuta..

"Nu uita ca esti o caramida duhovniceasca din marea cladire a Bisericii lui Hristos. Ramai cuminte in acest zid socotindu-te legat de celelalte caramizi cu mortarul iubirii."

"Pana la Dumnezeu, nu este nici jos, nici sus, nici aproape, nici departe, pentru ca Dumnezeu este pretutindeni si de aceea El e mai aproape de tine decat sufletul si trupul tau, numai sa stii si sa afli aceasta apropiere prin credinta si rugaciunie"

"Cand Mantuitorul porunceste iubirea de vrajmasi, El n-o face ca sa te ingenuncheze in fata celui rau, ci ca sa te elibereze de raul din tine si in felul acesta sa-l limiteze."

"Nu exista vrajmas mai mare pentru om decat omul insusi si de nimic nu trebuie sa se teama omul ca de el insusi. Cine isi stapaneste simtamintele, acela isi petrece viata in pace.

Nu e un biruitor mai mare pe pamant, decat acela care se biruieste pe sine insusi si domneste asupra patimilor sale."

(Pr. Arsenie Boca - Tinerii, familia si copii nascuti in lanturi)...

doamne ajuta..

Ma bucur ca exista saraci. Nu ma bucur de saracia saracilor, nici de suferintele si neajunsurile lor care sunt nespus de grele, dar ma bucur ca saracia lor imi face un mare bine: ma ajuta sa fiu om. Saracia si lipsurile atator oameni ma ajuta sa-mi induiosez inima impietrita si sa-mi sensibilizez nepasarea fata necazurile lor.

Smerenia sarmanilor de a se umili pentru a cere ajutor semenilor, imi palmuieste nesimtirea si toata rautatea care a pus stapanire pe mine prin multa iubire de sine.

Rabdarea sarmanilor imi smereste sufletul mandru si ma indeamna sa fiu cumpatat in toate.

Lipsurile mari ale semenilor mei ma ajuta sa fiu recunoscator lui Dumnezeu, pentru toate cate am, si ma ajuta sa-mi dau seama ca lucrurile care imi prisosesc au unicul scop de a mijloci la apropierea fata de ceilalti oameni si de a invata sa ii iubesc ca pe mine insumi. Prisosul meu nu este altceva, decat podul pe care mi l-a dat Dumnezeu ca sa ajung la inima lor.

Recunostinta saracilor imi aduce bucurie nespusa si ma invata sa ma bucur de toate lucrurile mici ale vietii.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin ei ne vindecam egosimul, nerecunostinta, ura si invartosarea inimii.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin ei invatam sa iubim si sa avem inima de mama.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci milostenia pe care o facem lor, ei ne-o intorc inzecit prin rugaciunile fierbinti pentru mantuirea noastra.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin ei dobandim duh de jerfa si inima smerita.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin ei ne scoti din adancul pacatului si ne ridici la statura duhovniceasca a vaduvei din Evanghelie.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin ei primim bucuria de a darui, si ne alungi degraba intristarea si deznadejdea.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin ei se implineste cuvantul Tau: “fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui” (Matei 5, 7)

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin ei ne lucrezi mantuirea.

Binecuvinteaza-i Doamne pe saraci, caci prin mana lor Tu ne intinzi mana Ta ca sa ne tragi in Imparatia Cerurilor...

doamne ajuta...

Întâia Epistolă către Tesaloniceni şi-a atins numai în parte scopul pentru care fusese scrisă. Creştinii din capitala Macedoniei sunt mângâiaţi şi întăriţi de laudele Apostolului; ei sunt, de asemenea, încredinţaţi că morţii întru Hristos vor participa la slava venirii Acestuia, dar cu privire la venirea însăşi au rămas oarecum nedumeriţi.

Este vorba, în special, de data Parusiei, vremea anume când Domnul Se va arăta. Printre ei s-a stârnit un curent de îngrijorare, agitaţie şi panică, întreţinut de o minoritate care susţine că A Doua Venire bate la uşă şi că, în consecinţă, toţi trebuie să fie de pe-acum pregătiţi să-L întâmpine pe Domnul în văzduh, aşa cum se părea că le spusese Pavel în Prima Epistolă. Curentul prinde consistenţă; numeroşi creştini îşi părăsesc îndeletnicirile, refuză (consideră inutil) să mai lucreze, umblă din casă-n casă şi colportează zvonuri, familii întregi cad în declin economic, societatea iese din ritmul cotidian al existenţei şi-i pândită de dezordine; agitatorii se folosesc în fals de numele şi autoritatea lui Pavel până într-acolo încât răspândesc anumite scrisori ca venind de la el (ceea ce-l va obliga pe acesta să-şi marcheze epistolele cu anumite sigle de identificare şi recunoaştere).

O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva dintr-un frumos magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie. Amandurura le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai. Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat:"Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos."

In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca: "Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri iar eu am strigat: "Nu face asta!","Nu-mi place!" "Lasa-ma in pace," dar el a zambit doar si a spus cu blandete:"Inca nu!"

Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. "Opreste!" Ametesc! O sa-mi fie rau!" am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit:"Inca nu." M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa... Ajutor! Scoate-ma de aici!" Puteam sa-l vad printr-odeschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta:"Inca nu." Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie m-a scos afara si m-a pus pe raft... am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine!" Ei, asa este mult mai bine" m-am gandit.

Dar, dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot. Mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. "O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!" El doar a dat din cap si a spus: "Inca nu!" Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata
sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma:"Oare ce are de gand sa-mi mai faca?"

O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus:"Uita-te la tine." Si m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!! El a vorbit bland: " Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar, daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai
ametit cand te-am invartit pe roata, dar, daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar, daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine."

Morala este aceasta: Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta Sa voie.

Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL. "Asta imi este toata misiunea si rostul pe pamant, pentru care m-a inzestrat cu daruri - desi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate partile, ca sa propovaduiesc iubirea lui Dumnezeu si sfintirea oamenilor prin iubire. De alte ganduri si rosturi sunt strain."..

doamne ajuta...

Să nu ne rugăm ca fariseul

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

IPS Bartolomeu Anania este cel care a tradus şi diortosit cea mai nouă versiune a Sfintei Scripturi aprobată de Sfântul Sinod. Din acest motiv acest om care a trecut prin experienţa atâtor ani de munca condeiului, cunoaşte foarte bine textul şi contextul în care au fost scrise cărţile biblice. Orice predica a înaltpreasfinţiei sale este o experienţă aparte, o călătorie fascinantă prin înţelesurile adânci ale scripturii. Eu personal am avut foarte multe de învăţat de la el şi vă recomand cu mare bucurie predicile şi cărţile sale, şi în special Sfânta Scriptură versiunea Anania, care prin mii de noite de subsol ajuta la o perceparea mult mai clară a mesajului transmis de prooroci şi apostol.

În această predică vorbeşte despre îndrăzeanălă şi curaj.

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! (Ev. Matei 9:2)

Iar Iisus, întorcându-Se şi văzând-o, i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela. (Ev. Matei 9:22)

"Îndrăzneşte, fiică! Domnul cerului şi al pământului îii va da bucurie în locul întristării. Îndrăzneşte, fiică!" (Tobit 7:17)

În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. (Ev. Ioan 16:33)...

doamne ajuta...

Am ajuns acasa. Iar cand spun asta nu ma refer la faptul ca m-am intors in camera copilariei mele dupa un an de stat in Germania. Ci am ajuns Acasa, acolo unde ar trebui sa se intoarca toti oamenii.

Am fost astazi sa ma spovedesc, dupa ce nu mai facusem acest lucru  de o vreme destul de bunicica. In ultimele saptamani ma tot framantam, ‘‘ Sa merg sau sa nu merg ? Sa il sun sau sa nu il sun ? ( pe duhovnic) ’’. Dupa o perioada de necaz si framantari , mi-am clintit picioarele de plumb si m-am dus la spovedit, iesind de acolo ca noua.

Catre toti oamenii care sunt deznadajduiti si nu mai au curaj sa mearga la spovedanie: Dragii mei, nu exista pacat care sa nu fie iertat! Nu exista pacat atat de mare, pe care Dumnezeu sa nu  il ierte! Spunea un Sfant ca pacatele tuturor oamenilor sunt o mana de praf pe langa bunatatea nemasurata a Lui Dumnezeu.

Noi ,oamenii, deznadajduim pentru ca mintea noastra nu poate sa inteleaga ca iubirea lui Dummnezeu e atat de mare incat toate pacatele la un loc nu o pot birui. Nu putem intelege aceasta Taina mare. "Cum poate Dumnezeu sa ma mai primeasca in bratele Sale dupa ce am savarsit un pacat atat de grav? Sau dupa ce am savarsit un pacat care iar s-a repetat? " Cu adevarat e o taina mare iubirea Lui, caci ma si cutremur cand ma gandesc. Deznadejdea e de la diavol. Dumnezeu nu a dat o lista cu pacatele care nu au iertare in viata aceasta, gandurile acestea ni le da necuratul, nu Dumnezeu.

Atunci cand picam sa ne ridicam! Dumnezeu nu numara caderile noastre , ci ridicarile ! Cand  avem pana la o roata, nu se cade sa ne distrugem toata masina cu un topor, ci schimbam roata. Asa sa facem si noi cu sufletul nostru. Sa nu ne distrugem, sa nu ne sinucidem spiritual prin deznadejde, ci sa mergem sa primim ajutor. Poate ne necajim cand vedem cate pacate s-au adunat la numar?  Spunea Sfantul Petru Damaschin : "Semnele duhovniciei apar cand omul isi vede pacatele ca nisipul de mare, ceea ce inseamna sanatatea sufletului." Iar asta nu inseamna sa incepem sa deznadajduim.

Dragii mei, si de ati savarsit de douazeci de ori acelasi pacat, alergati mereu inapoi la Dumnezeu, caci el va iubeste atat de mult si iarta o inima indurerata si care se pocaieste sincer.  Spunea Ioan Scararul : "Nu te ingrozi daca in fiecare zi ai parte de caderi si nu te urni din calea lui Dumnezeu, ci stai cu barbatie si fara indoiala, ca ingerul tau pazitor va tine seama de rabdarea ta."

Ma uitam mai demult cum un copilas care impiedicandu-se, a cazut si s-a lovit, s-a ridicat cu greutate si incepand sa planga, a alergat in bratele mamei. Asa ar trebui sa fim si noi. Imediat cum ne lovim sa alergam in bratele lui Dumnezeu si sa nu ne insinguram in suferinta noastra. Ce copilas care s-a lovit a refuzat bratele mamei si a plecat singur sa planga? Toti alearga la mamele lor, unii se ridica mai greu, isi tarasc picioarele mai greu, altii alearga imediat, plangand de durere, dar niciunul nu refuza iubirea in momentele acelea. Si de cate ori nu cade copilasul si se loveste in toata copilaria lui? Si tot de atatea ori se ridica si alearga la mama.

Dragii mei, cei care sunteti tristi si nu mai au curaj si nadejde, am gustat din rai, am gustat apoi si din iadul propriu, si stiu cum e sa pici din rai. Incepi apoi sa te intrebi, sa te framanti, si le sucesti in continuu. Dar apoi am inceput sa gust iar din drumul ce duce spre Casa. Iar acum simt ca sunt din nou Acasa , si simt din nou nadejdea si iubirea Lui si ma minunez cat de mare e.

Curaj , Curaj , Curaj !

Cand fugim de Acasa, sa nu uitam sa ne intoarcem inapoi, caci usa e mereu deschisa si pentru cei care au fugit de acasa o singura data si pentru cei care au fugit si s-au reintors de nenumarate ori.

Doamne ajuta !........

Lucrarea Duhului ca persoana in noi cere colaborarea noastra libera, aratandu-se si in aceasta importanta ce ne-o acorda Dumnezeu ca persoane. Duhul cere sa ne insusim lucrarea Lui si sa ne-o facem proprie printr-o vointa si printr-o lucrare a noastra. Duhul nu forteaza, adica nu anuleaza vointa, pe care tot El, ca Dumnezeu, ne-a dat-o prin creatie. El nu o anuleaza, pentru ca El insusi e liber de toate pasiunile, deci si de pasiunea de a stapani. Libertatea e cea mai proprie caracteristica a Duhului, a Spiritului autentic suprem. "Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea" (II Cor. 3, 17). Duhul nu e stapanit de nici o vointa de stapanire, El nu vrea sa stapaneasca asupra nici unei persoane, ci vrea sa o elibereze de tot ce o margineste si o stapaneste pentru ca sa-si poata activa toate puterile ei, inaintand in infinitatea vietii dumnezeiesti, in dialogul liber si iubitor cu Hristos.

Duhul vrea acordul liber al persoanelor umane, in conducerea lor in infinitatea vietii dumnezeiesti si in vesnica ei noutate. El vrea sa elibereze pe om de pasiunile care il robesc si il tin inchis intr-o repetitie monotona. El vrea sa-l faca liber pentru iubirea lui Dumnezeu, izvor infinit de daruri. Duhul ne ajuta sa ajungem la "libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu" (Rom. 8, 21; Gal. 5, 63). El ne face liberi in Dumnezeu pentru iubirea vesnic noua a altor persoane. Prin "libertatea Sa (de pasiuni) ne-a facut Hristos liberi" si ne trebuie un efort ca sa "nu luam iarasi jugul robiei" (Gal. 5, 1). Departe de a ne face robi, numai intrucat ne face liberi, lucrarea Duhului ne da putinta sa ne apropiem de Dumnezeu cel liber, sa ne imprimam de chipul Lui tot mai adanc, sa ne facem asemenea Lui (Efes. 3, 12).

Dar libertatea nu e un capriciu, nu e libertate pentru pacate, care de fapt inseamna robie, ingustare in egoism, in repetitia acelorasi patimi care trec peste libertatea noastra; ea inseamna o eliberare de robia cu aparenta de libertate, de robia care se ascunde cu viclenie  sub masca libertatii.

Libertatea pe care ne-o da Duhul merge mana in mana si creste cu viata spirituala. El e Duhul libertatii, pentru ca e Duhul vietii si, chemandu-ne la libertate si ajutandu-ne sa sporim in ea, ni Se face pricina de viata. "Legea Duhului vietii m-a eliberat pe mine de pacat si de moarte" (Rom. 8, 2).

Sfantul Chiril din Alexandria leaga puterea Duhului de a ne face liberi, de demnitatea Lui de stapanilor de Sine.340 De fapt cine e stapan pe sine e liber. Dar e liber numai cine nu e stapanit de patimi si poate elibera si pe altii de ele.

Libertatea adevarata e robia liber acceptata a binelui, a iubirii altuia, a iubirii fata de altul, a obligatiei benevole fata de binele aproapelui, fata de Dumnezeu care ne cere sa slujim binelui celorlalti si binelui nostru adevarat. Numai in libertatea adevarata, e slujirea adevarata. Exista robia iubirii, care e in acelasi timp adevarata libertate: nu a iubirii trupesti de tine insuti, ci a iubirii binelui tau vesnic si al aproapelui, care are ca baza iubirea de Dumnezeu, singurul in Care e asigurat binele nostru si al tuturor. Binele adevarat nu e niciodata un bine in exclusivitate, ci el sta in relatia libera si iubitoare cu ceilalti. Cine nu slujeste in acest sens pe ceilalti, nu se slujeste nici pe sine. Slujirea lui e numai o aparenta de slujire. El nu slujeste sincer pe altii, ci ca sa si-i aserveasca. La pastrarea acestei libertati, care e una cu robia fata  de Dumnezeu, Cel ce ne face liberi cu adevarat, impotriva falsificarilor ei, Sfantul Apostol Petru ne indeamna zicand: "Traiti ca niste oameni liberi, dar nu ca si cand ati avea libertatea drept acoperamant al vicleniei, ci ca niste robi ai lui Dumnezeu" (II Petru 3, 16; vezi si Gal. 5, 13).

Dupa legea acestei libertati nefalsificate vom fi judecati, adica intrucat am pazit-o (Iac. 2, 12). Caci numai legea acestei libertati ne obliga interior la iubirea de Dumnezeu si desemeni; fara ea ramanem in robia egoismului, care poate lua doar masca libertatii. Legea acestei libertati este "legea desavasita", dar ea consta in implinirea poruncilor iubirii si ea ne va face fericiti prin faptele noastre si prin intiparirea adanca a iubirii in fiinta noastra (Iac. 1, 25).

Aceasta libertate se arata deci in efortul nostru de a nu ne lasa robiti de pasiuni, care totdeauna sunt egoiste, ci de a savasi faptele bune. Ea implica efortul de colaborare cu lucrarea Duhului Sfant. Harul, departe de a ne robi libertatea, ne ajuta sa fim liberi pentru aceasta colaborare. De altfel libertatea colaborarii noastre cu Duhul e implicata chiar in faptul ca harul e o lucrare a Duhului ca persoana si prin ea Duhul vrea sa ne duca la desavasirea iubirii. In insasi colaborarea aceasta cu Persoana Duhului se manifesta si sporeste iubirea dintre noi si El, deci desavasirea noastra. In Occident disputele despre cine e mai tare in relatia dintre har si libertate s-au nascut din conceperea harului ca o forta impersonala. In acest caz, forta impersonala a harului nu poate fi decat sau mai slaba, sau mai tare ca forta omului. Dar intre Dumnezeu ca persoana si credincios ca persoana, nu poate fi o concurenta in manifestarea puterii. Daca harul este manifestare a iubirii lui Dumnezeu cel personal, e firesc ca El sa caute sa trezeasca prin iubirea Lui iubirea noastra libera.

O persoana iubitoare, chiar cand e mai tare, ca in cazul acesta, isi poate limita manifestarea puterii, ca sa dea putinta de manifestare libera partenerului, intrucat voieste iubirea lui. Ea lucreaza nu prin putere, ci prin iubire, care e si ea o putere de iubire pentru cel ce o accepta liber. O persoana care se apropie cu iubire de alta trezeste iubirea acesteia ca manifestare libera. Raportul de iubire este un acord intre doua libertati. Este drept ca precede harul ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu; dar nu ca sa ne traga silnic la iubire, ci ca sa ne solicite iubirea si sa ne dea puterea sa simtim iubirea lui Dumnezeu si sa o manifestam pe a noastra, dar lasandu-ne totusi liberi sa raspundem pozitiv sau negativ.

Nu poti deveni liber pentru bine sau pentru iubire, decat in relatie cu alta persoana care te incurajeaza la bine, iti inspira numai nazuinte spre bine si-ti comunica puteri care sporesc puterile tale spre savasirea binelui. Dar aceasta inseamna ca e necesar si efortul propriu pentru a folosi libertatea care-ti este trezita, a o mentine si a o intari, pentru a folosi puterile sporite prin relatia cu persoana cealalta.

Disputele teologice din Occident au pornit de la o notiune foarte echivoca a libertatii: de la pretinsul liber arbitru sau de la libertatea care ar fi absolut neutra si pentru bine si pentru rau. Ele si-au pus problema: in intalnirea gratiei divine cu aceasta libertate, poate invinge gratia sau libertatea? In cazul cand invinge libertatea, aceasta se decide oarecum singura pentru bine; in cazul cand invinge gratia, aceasta libertate e dusa oarecum la bine cu sila (predestinatianism). In nici unul din cazuri nu se realizeaza colaborarea adevarata, sau nu se dobandeste libertatea adevarata, atat prin har cat si prin vointa noastra. O libertate absolut neutra, sau un liber arbitru nu exista insa. Exista numai o libertate care serveste in mare parte raului, o falsa libertate, si o libertate in bine. In omul de sine, data fiind slabiciunea firii sau vointei, libertatea e dusa usor spre cele rele, sau rezista greu ispitelor spre rau. Ea nu se poate decide singura spre o faptuire exclusiv buna. Liberul arbitru, sau libertatea absolut neutra, este o constructie arbitrara a cugetarii noastre. Dar la libertatea in bine, la adevarata libertate nu se poate ajunge fara ajutorul unei persoane superioare, desi e necesar simultan un efort liber din partea celui ajutat. La libertatea adevarata, sau la libertatea in bine, nu ajunge omul nici numai prin sine, nici silit de o persoana superioara.

Libertatea adevarata nu e un apanaj al individului singularizat, nici al celui inchis in imanent, ci al celui care se afla in relatie iubitoare cu Dumnezeu prin Duhul, dar intr-o relatie pentru care primeste pe de o parte ajutorul Lui, pe de alta, depune si el eforturi proprii pentru a ramane si spori inca. In relatia cu Dumnezeu si prin ajutorul Lui, omul nu se instraineaza de sine, ci de abia prin acestea se realizeaza cu adevarat. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca nici Dumnezeu nu vrea sa sa altereze sau sa stramtoreze firea omului asa cum a creat-o, nici  firea acestuia nu se altereaza in acordul ei cu Dumnezeu care a creat-o, ci de abia prin acest acord ea se realizeaza autentic. "Caci n-a venit (Cuvantul) ca sa altereze firea, pe care ca Dumnezeu si Cuvantul a facut-o; ci a venit ca sa indumnezeiasca firea."

"Pentru ca nimic din cele naturale, precum nici firea insasi, nu se opune Celui ce e cauza firii."  Colaborarea cu harul ajuta pe om cu atat mai mult sa-si dobandeasca adevarata  libertate, cu cat harul e energia lui Hristos, prin Care vointa umana a fost cu adevarat restabilita. Omul, colaborand cu harul, se restabileste in umanitatea sa adevarata, dupa asemanarea lui Hristos. Sfantul Maxim zice, completand cuvintele de mai sus: "Si daca (Cuvantul) a avut vointa naturala ca om, a voit cu siguranta acelea pe care El ca Dumnezeu le-a sadit in fire, cand a infiintat-o prin creatie."..

doamne ajuta...

“Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu“ ne marturiseste explicit Sfantul Siluan Athonitul. Este un cuvant pe care cred ca ar trebui sa-l avem in permanenta in vedere atunci cand citim sau ascultam Evanghelia. Mai ales cand este vorba de Evanghelia Iubirii Vrajmasilor, cea citita in Duminica de maine la Sfanta Liturghie.

Parintele Rafail Noica “pluseaza” si spune ca Dumnezeu, poruncindu-ne, nu asteapta de la noi sa si putem face, pentru ca El stie ca noi nu avem in noi puterea de a implini Cuvantul Lui. Cum se poate asta? Inseamna atunci ca Dumnezeu ne cere “imposibilul”? Da, intr-un fel tocmai asta ne cere! Pentru ca poruncile Sale nu sunt porunci morale, deci nu sunt accesibile vointei simple ale omului. Poruncile lui Dumnezeu reprezinta, dupa cuvintele aceluiasi parinte Rafail, “descoperirea vietii Dumnezeiesti” la care ne cheama si pe noi Hristos. Sunt asadar porunci Dumnezeiesti, nu omenesti.

Si atunci inseamna ca Dumnezeu este absurd? Nu, ci inseamna numai ca este vorba despre ceea ce parintele N. Steinhardt numeste “boieria lui Dumnezeu” care “ne toarna in poala o masura buna, indesata, clatinata si cu varf” (Lc. 6, 38). Dumnezeu vrea sa ne daruiasca TOTUL, vrea sa ne faca sa fim ca El, sa impartasim Viata Lui si de aceea ne porunceste lucruri cu neputinta firii omenesti; de fapt, prin “porunci” El ne cheama cu o chemare cu caracter absolut, o chemare “de ultima autoritate”, pe care sa n-o putem relativiza sau ignora.

Totodata, prin acest fel de porunci Dumnezeu doreste ca noi sa ne descoperim incapacitatea de a trai prin noi insine intru El si sa ne smerim total, in profunzime, sa ne vedem adanc neputinta si netrebnicia noastra si, deznadajduind de noi insine, sa-I cerem Lui ajutorul. Cum am auzit chiar in Apostolul de maine: “Puterea Mea intru neputinta (omului) se desavarseste” (2 Cor. 12, 9) ; abia trairea si constientizarea slabiciunii noastre in lucrarea celor dumnezeiesti ne fac capabili sa le si putem primi cu adevarat! Altminteri, daca am primi mult pentru meritele si eforturile noastre ne-am trufi si am batjocori Darul ce ni se face! “Asadar, foarte bucuros ma voi lauda mai degraba intru slabiciunile mele, pentru ca intru Mine sa locuiasca puterea lui Hristos” (ibidem).

Abia cand ma golesc de orice nadejde in mine si de orice bizuire pe propriile mele puteri, de orice parere ca am facut eu ceva bun, numai atunci ma pot umple de harul lui Dumnezeu! Caci numai cu putere dumnezeiasca, numai cu harul Duhului Sfant putem sa facem cele ale Duhului si ale Dumnezeirii, adica… poruncile evanghelice.

Am socotit ca trebuie precizate din capul locului aceste lucruri cand vorbim in general despre poruncile evanghelice si, in particular, despre porunca iubirii, care culmineaza in iubirea vrajmasilor. Si asta pentru ca multi se insala crezand ca le este foarte la indemana sa iubeasca pe toti oamenii sau sa-i iubeasca pe vrajmasii Bisericii, inchipuindu-si ca deja implinesc cu multa usurinta poruncile cele mai grele ale lui Hristos si judecandu-i pe cei care, dupa intelegerea lor, “nu au dragoste”. Iar altii se insala, cumva la polul opus, crezand ca, daca prin fire ei nu pot implini poruncile duhovnicesti (de exemplu nu pot iubi, nu pot avea blandete, etc.), atunci nici nu li se cere tocmai lor (mai ales daca traiesc in lume) sa le implineasca si atunci renunta la lupta sau isi gasesc in crestinism o parte aparent “accesibila” firii lor. Amandoua extremele sunt denuntate de Parintii Bisericii ca fiind cai ratacite. Si unii si altii, fara sa-si dea seama reduc Evanghelia la un continut “firesc”, psihologic, omenesc.

Primii traiesc foarte mult in inchipuire si, bazandu-se pe niste firi mai sentimentale, mai exaltate sau pe o imaginatie mai dezvoltata, se autosugestioneaza foarte usor si pot ajunge sa li se para ca iubesc usor, ca “au dragoste” pentru toti… Lor li se par lipsite de iubire cuvintele mai severe, mai ferme prin care Ortodoxia este despartita de minciuna si prin care raului i se spune pe numele de RAU. Nu vor sa vada decat “ce e bine” si “roz”, iar “iubirea” lor este mai mult proiectia unei nevoi de siguranta si confort psihologic, din care se exclude automat (prin negare, prin deformare) tot ceea ce este “inconfortabil” si produce nelinistea cea buna sau durere.

De partea cealalta, iubirea aproape ca iese din discutie, este “un moft”, de “sensibilitate” nici nu mai avem nevoie, pentru ca ceea ce este important este sa fii cat mai dur, cat mai “corect”, sa arati cat mai mult curaj in a folosi cele mai “tari” expresii impotriva adversarilor (care pot sa fie si frati, nu conteaza), totul sub acoperirea motivatiei “apararii” si “marturisirii indarjite” a adevarului.

De o parte bem sirop dulce pana la greata sau vin slab si diluat, de cealalta parte ne imbatam cu vodca tare, ruseasca.

Unii ne urcam cu inchipuirea pana la a ne crede la masurile exceptionale ale fratelui din Pateric “care de multa bunatate nu mai stia ce-i rautatea“, iar altii ne credem dispensati de poruncile Evangheliei, de vreme ce noua ne place mai mult fie lupta  ideologica cu “dusmanii neamului”, fie litera Canoanelor, crezand ca in afara discutiilor despre ecumenism, masonerie si ierarhii apostati altceva nici nu mai merita discutat in legatura cu Ortodoxia.

Unii viseaza o pace si o armonie universala si se smintesc cand citesc ca Hristos a zis: “N-am venit sa aduc pace, ci dezbinare” sau cand aud ca Sfintii Parinti ne poruncesc sa nu avem partasie cu ereticii. Ceilalti nu pot intelege razboiul duhovnicesc decat ca pe o cearta nesfarsita cu toata lumea, vezi Doamne “pe motive de credinta” (ca si cum nu scrie in Scriptura ca “un slujitor al Domnului nu trebuie sa se certe”!). Primii sunt un fel de “origenisti” de facto, adica ei cred in apocatastaza si nu accepta in ruptul capului ca Dumnezeu nu-i mantuieste pe toti, la gramada, indiferent ce au facut si ce au crezut, ca si cum mantuirea e un fel de “hocus-pocus”, iar binele si raul pot fi usor relativizate. Ei confunda adesea iubirea pacatosilor si ereticilor cu iubirea, slabiciunea sau indiferenta fata de pacatele sau ereziile lor. Ultimii, dimpotriva, cred ca au ei dreptul sa osandeasca pierzarii pe mai toti oamenii inca de aici, toti le sunt vrajmasi si… crezand ca urasc pacatele si ereziile, trec repede pragul si ajung sa deteste si sufletele celor vatamati de vrajmasul.

Dar Ortodoxia autentica este cea care merge pe “calea imparateasca”. Iubirea vrajmasilor chiar este necesara pentru mantuirea noastra; cel putin sa mergem pe calea dobandirii ei, cel putin sa recunoastem ca n-o avem, dar ca… avem nevoie de ea de la Dumnezeu si s-o cerem! In acelasi timp, nu spunem albului negru si negrului alb: exista vrajmasi ai Bisericii, exista lupi in piele de oaie, nu toti sunt buni, frumosi si bine-intentionati si… nu ne facem ca nu vedem cine este fratele si cine este vrajmasul Bisericii. Avem datoria realismului si trezviei, datoria sa discernem graul de neghina si sa nu luam apararea raului, sa nu fim avocatii minciunii si ai “fiilor minciunii”!

Este important sa tinem cumpana dreapta si in acelasi timp sa uram din toata inima raul sub orice forma ar fi, iar de aproapele nostru cazut sub robia lui sa nu ne scarbim, ci sa ne doara pentru el si sa ne fie mila. Adevarata iubire nu neaga si nici nu justifica raul, nu trece cu superficialitate si usuratate pe deasupra realitatii crude si adesea tragice a caderii umane, a iadului lumii, a nedreptatilor si nerusinarilor, ci le asuma intr-o inima arzand de suferinta, intr-o inima compatimitoare. Trebuie sa nu pacatuim prin prostie si prin lasitate si sa nu lasam raul sa se desfasoare nestingherit fara ca noi sa facem nimic. Dar asta nu ne indreptateste nici sa-i condamnam fara drept de apel sau sa-i batjocorim pe cei care ni se par rataciti, unii fara voia lor. Ci de toti sa avem mila, pentru toti sa ne rugam asa cum putem, tuturor sa le dorim binele si mantuirea, ca sa fim cu adevarat “fiii Celui-Preainalt, Care este bun si cu cei nemultumitori si rai“ (Luca 6, 35) si Care “vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina“!

Sa ascultam acum glasul Ortodoxiei adevarate, exprimat prin Sfintii Serafim Rose si Siluan Athonitul, invatandu-ne care este calea cea dreapta de a ne iubi vrajmasii:

Ce inseamna sa-i iubim pe vrajmasii Bisericii si cum o putem face?

Legaturi:

• Din invataturile Sfantului Serafim de Virita (21 martie):

“Nu o data repeta staretul cat ii este de trebuincioasa crestinului rugaciunea pentru vrajmasi. Iata cuvintele lui: <<Numaidecat sa te rogi pentru vrajmasi, caci daca nu te rogi e ca si cum ai turna gaz pe foc si flacara se mareste din ce in ce mai mult. Totdeauna si pentru toate, chiar si pentru necazuri, multumeste-I Domnului si Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu>>”.

• Vamesul-Fariseu – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi:

“In primul rand trebuie sa nu ne panicam, ci sa ne privim cu mai mult realism si chiar cu autoironie. Astia suntem. Sa ne asumam asa cum suntem. Ce rost are sa ne punem fard peste fata sufletului, fie el si fard “duhovnicesc”? Mandria cea mare statea tocmai in inselarea de a crede ca era ceva de capul nostru, ca eram noi cine stie ce… Si ce daca am descoperit cat de uraciosi suntem de fapt? Vorba parintelui Rafail, abia acum ar trebui sa ne bucuram mai mult, pentru ca abia acum VEDEM! (…) Noi ne amagim ca imitand sau traind prin inchipuire un anume comportament ori anumite stari si virtuti duhovnicesti dobandim deja smerenia vamesului. (Desigur, are si imitatia rolul ei formativ, insa numai daca ii stim masura si daca ramanem constienti ca… e doar imitatie si daca nu ne uitam scopul, daca mai tindem totusi spre autentic, spre interiorizarea reala a acelui comportament). “Semnele exterioare ale smereniei (respectul aparent fata de vointa altora, de exemplu) nu sunt intotdeauna simptomatice in cazul smereniei spirituale. Adesea ele sunt in realitate simple trasaturi umane, controlate, nascute si observate de mintea individuala… (…) Adevarata smerenie trebuie sa decurga din ceva launtric, dintr-o dispozitie personala stimulata de descoperirea spirituala a prapastiei dintre starea cazuta a omului si potentialul dumnezeiesc la care ne-am referit. Un astfel de sens, un astfel de mod de abordare a lumii imbina forta spiritului cu cea a mintii si, astfel comportamentele unor asemenea oameni constienti spiritual nu sunt nici deliberate si nici prefacute” scrie Arhiepiscopul Chrysostomos de Etna”.

• Iubirea este criteriul Judecatii de Apoi. Dar care iubire?
• Parintele Savatie ne invata sa incepem prin a fi sinceri cu Dumnezeu
• Munitie pentru razboiul duhovnicesc de la Sfantul Siluan Athonitul
• DREAPTA SOCOTEALA – INTRE RAUTATEA BANUIELII GENERALIZATE SI PROSTIA BLAGOSLOVIRII RAULUI
• Parintele Nicolae Steinhardt despre pacatul prostiei si al fricii
• Parintele Iustin: SMERENIA NU INSEAMNA PROSTIE SI DEPERSONALIZARE!
• Crucea lui Hristos impotriva neo-crestinilor iubitori ai lumii de aici – Arhiepiscopul Averchie
• Sfântul Maxim Mărturisitorul, nor călăuzitor în întunericul generalizat al apostaziei prin tăcere:

“Ce frumos ar fi să citească acest text şi cei care îl folosesc pe Sfântul Maxim (si nu numai pe el) pentru a îşi elabora complicatele şi lipsitele de viaţă raţionamente ale filosofiei „iubirismului“, moda fatarnica a zilelor noastre! Pentru că exisă nu puţini care cred că pricep ceva din scrierile filocalice ale Sfântului, foarte contemplative, foarte inalte, dacă ei le percep intelectual. Însă priceperea intelectuală este nimic dacă ea nu este luminată de trăirea prin duh, prin experierea, adică, a acelor principii expuse. Filocalia Sfântului este contemplativă în sensul în care autorul ei trăia şi experia cele descrise acolo, la un nivel de neimaginat pentru cititorii de astăzi. În lipsa experierii, scrierile Sfântului Maxim sunt transformate în filosofie abstractă, lipsită de viaţă, de duh. Cei care citesc astfel scrierile sale contribuie la formarea unei păreri de sine nocive care afirmă că deţin iubirea şi că o şi înfăptuiesc. O “iubire” găunoasă, estetică, siropoasa, sentimentalista si inchipuita ce se exercită asupra unor “abstractiuni”, nu asupra unor oameni concreti – iubim homosexualii, dar nu pentru că trăim cu ei, ci aşa, de la distanţă, estetic, iubim pe eretici, iubim pe hulitori, în general, ne place sa-i “iubim” mai exaltat tocmai pe cei de care Scriptura zice sa ne ferim si de ale caror pacate sa ne delimitam. Ii “intelegem” si ii “iubim” nu pentru că simţim ceva pentru celălalt, ci pentru că ne place să ne considerăm, la rândul nostru, marginalizaţi şi neînţeleşi, eroi romantici ai unor drame care mângâie orgoliul nostru pitit sub masca smereniei. De fapt este vorba o forma mascata a iubirii de noi insine, asa cum magistral arata Oana Iftime.

Cât de străină este această “dragoste” de sine de dragostea reală a Sfântului Maxim, acuzat că urăşte, acuzat de încăpăţânare şi calcat în picioare de cei care ziceau “pace, pace”! Si astazi, “atot-iubitorii” si “atot-tolerantii” fata de eretici, sodomiti, pagani, etc. ii zdrobesc, ii ponegresc, ii persecuta si ii urasc de moarte pe fratii lor care indraznesc sa se opuna ideilor gresite si planurilor ticluite de ei. Asta le si da in vileag falsitatea si caracterul inselator al vorbelor mari si frumoase despre iubire (pentru cine are ochi sa vada, dar…)”.

Din vremurile cele mai vechi Biserica a cinstit-o pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu ca Patroană şi Apărătoare a poporului creştinesc de pretutindeni care, prin rugăciunile ei mijlocitoare cheamă mila Fiului ei asupra noastră, a păcătoşilor. Ajutorul Preasfintei Maicii Domnului s-a arătat limpede şi mereu de-a lungul timpului, atît către persoane, cît şi către comunităţi de oameni şi popoare, pe timp de pace şi pe timp de război, în pustiile sihastrilor şi în mijlocul cetăţilor şi vuietului lumii. Evenimentul pe care îl prăznuieşte astăzi Biserica Ortodoxă de pretutindeni confirmă limpede că Maica Domnului este pururea apărătoarea poporului creştinesc.

Spre ziua de întîi Octombrie a anului 911¹, în timpul domniei împăratului Leon cel înţelept, se făcea în Sfînta Biserică Vlaherne din Constantinopol priveghere de toată noaptea. Biserica era plină de popor. Sfîntul Andrei cel Nebun pentru Hristos stătea într-un ungher mai în spate, împreună cu ucenicul său, Epifanie. La ora patru dimineaţa, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu s-a arătat înaintea poporului, stînd în văzduh, ţinîndu-şi omoforul întins ca un acoperămînt deasupra capetelor credincioşilor.

Ea era îmbrăcată în purpură încrustată cu aur şi strălucea cu lumină negrăită, în jurul ei se aflau apostolii, sfinţii, mucenicii şi fecioarele. Sfîntul Andrei cel Nebun pentru Hristos a zis către ucenicul său iubit, Epifanie: "O vezi, frate, pe împărăteasa şi Doamna tuturor cum se roagă pentru întreaga lume?" Iar Epifanie a zis: "O văd, Părinte, şi mă minunez!" Acesta este evenimentul pe care îl przănuieşte Biserica astăzi, eveniment ce a a instituit Sărbătoarea Cinstitului Acoperămînt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, spre a ne ţine în minte pururea că prin a noastră smerită nevoinţă şi rugăciune, putem primi şi noi, în greutăţile vieţii noastre, neîncetatul ajutor al Doamnei şi Stăpînei noastre de Dumnezeu Născătoarea, cea care ne acoperă pe noi cu Cinstitul ei Acoperămînt.

Cugetare

Preasfînta Născătoare de Dumnezeu adesea s-a arătat credincioşilor celor aflaţi în nevoie: uneori ca să îi întărească mai departe pe calea asprelor nevoinţe, alteori ca să îi vindece de boală, sau să le descopere anumite taine de neapărată trebuinţă sufletelor lor. în Marea Lavră din Sfintul Munte Athos au avut loc două astfel de minunate arătări, asemănătoare între ele. In timpul unui Sfînt şi Mare Post, la vremea cîntării Acatistului celui Mare, Sfîntul loan Kukuzel şedea în biserică, obosit, înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Cum şedea, a adormit. Chiar atunci Cea Sfintă şi Preacurată s-a arătat lui şi i-a zis: "Bucură-te, o, Ioane! Cîntă şi nu înceta a cînta, căci iată pentru aceasta eu cu tine voi fi pururea!" Zicînd aceasta, ea a pus un ban de aur in mîna Sfîntului loan. Cînd s-a trezit din aţipire, iată banul de aur era în palma lui. După aceea,nenumărate minuni s-au lucrat la acea sfîntă icoană a Maicii Domnului, precum şi de la banul de aur de ea dăruit Sfîntului loan Kukuzel.

A doua arătare s-a făcut înaintea Sfîntului Grigorie monahul care, ca şi Sfîntul loan Cucuzel, era cantor bisericesc. Patriarhul Kallistos hotărîse ca la Sfîntă Liturghie a Sfîntului Vasile cel Mare, să se cînte în cinstea Maicii Domnului De tine se bucură...² în loc de obişnuita cîntare Cuvine-se cu adevărat... Dar succesorul său, Patriarhul Pilotei, a anulat hotărîrea înaintaşului lui şi a poruncit să se cînte Cuvine-se cu adevărat, ca la toate Sfintele Liturghii de peste an, ca fiind o cîntare mai scurtă. Cu toate acestea, la vecernia Botezului Domnului, de faţă fiind Patriarhul Grigorie al Alexandriei, Sfintul Grigorie a cîntat după vechea rînduială, De tine se bucură, îndată după aceasta, Cea Sfîntă şi Preacurată i s-a arătat lui şi, precum odinioară Sfîntului loan Cucuzel, i-a dăruit şi lui un galben de aur, şi i-a zis: "Recunoscătoare îţi sînt pentru cîntarea ce aduci cinstirii mele." De la această slăvită minune s-a instituit ca totdeauna la Liturghia Sfîntului Vasile cel Mare să se cînte în cinstea Maicii Domnului cîntarea De tine se bucură....

doamne ajuta...