La întrebarea aceasta se răspunde de mai de jos…de la începutul relației: Dacă fac sex cu el și nu mă ia de nevastă…cu ce îl întrețin? Ce fac…dacă intru în pat cu el…și ies gravidă?

Problema aceasta și-o pun cele care s-au trezit mai târziu…la capitolul responsabilitate în viață. Însă nici acum nu e timpul trecut! Dacă îți simți copilul în pântece…întreabă-te din punctul lui de vedere. Ce crezi că e mai bine pentru el și nu pentru tine.

Iar proiecția de acum despre viață…e diferită de cea de după ce îl naști. Iar mamele care își pun nădejdea în Mama Stăpânului nostru, în Prea Curata Fecioară, ajung să nască în mod binecuvântat și să se însoțească cu oameni care să le ajute, să le iubească și să le ocrotească.

Avortul nu e o soluție nici împotriva sărăciei și nici pentru tine, ca mamă, ca să nu mai spun pentru copil. Pentru copil și pentru mamă avortul e o dramă imensă, pentru că copilul e condamnat la durere și nefericire iar mama, de asemenea, la boli, anxietate și neîmplinire interioară.

Nimeni nu câștigă de pe urma crimei oribile de a-ți tortura și sfâșia în uter copilul nenăscut. Iar viața de o zi, de două, de 2 ani e infinit mai prețioasă decât moartea, pentru că putem măcar să îl botezăm sau să avem parte de bucuria de a-l ține în brațe, de a-l hrăni și de a-l iubi ceva timp…sau mulți ani.

Însă, în primul rând, când te gândești economic la viața unui copil sau statistic ai un minus de conștiență maternală. Mai înainte de a te întreba despre copil…trebuie să te întrebi cine ești ca mamă. Iar dacă rolul maternal al femeii nu îți este clar nici până la această dată înseamnă că moștenești, de la propria ta mamă, nefericire de a nu ști cine ești ca mamă. Și, mai ales, cine poți fi ca mamă…și mama cui poți fi...........

Predica de pe munte - Iubirea vrajmasilor

Mareste imaginea.

Predica la Duminica a XIX-a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

A zis Domnul:

“Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea; si daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac. Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai. Ci voi iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai. Deci fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv!” (Luca 6, 31-36).

Preaiubitilor, in aceste sase versete, in aceste putine cuvinte e fiinta adanca a descoperirii dumnezeiesti. A fost numita aceasta spusa a Domnului – “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea!” – Legea de aur a Evangheliei. Si, intr-adevar, acest cuvant vrednic este sa uneasca tot sufletul – nu numai crestinesc, ci omenesc – de pretutindeni; acest cuvant al Mantuitorului, pe Care – cum atat de frumos rostea parintele si invatatorul nostru, Dumitru Staniloae – Tatal L-a trimis in lume zicandu-I: “Mergi si mantuieste-Ti fratii! Spune-le lor adevarul mantuitor. Si odata cu spusa acestui cuvant arata-le jertfa Ta, iubirea Ta suprema!”.

Atunci, sa cugetam impreuna asupra acestui cuvant si din launtrul lui: “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi lor asemenea!”. Sa faci tu intai, sa nu astepti pe altul sa inceapa binele; ci de la tine sa porneasca. Asa a zis Iisus: “Faceti voi...!”. Tu, mai intai. Caci de la tine, omule, a inceput – din nefericire, prin ispita diavolului – raul. Pentru ca dintru inceput, tu, omule, zidit dupa chipul Ziditorului, deci dupa chipul luminii si iubirii dumnezeiesti, ti-ai intors fata de la fata Lui.

Sa ne adancim nitel in taina istoriei omului, a caderii si mantuirii lui, la acel act tragic in care fratele si-a ucis fratele – Cain pe Abel. Aceasta a fost adancimea caderii. Adam si-a intors fata de la Dumnezeu. Pacatul lui n-a fost atat de mare… S-a simtit gol… Gol de har, gol de lumina dumnezeieasca si de iubire. Dar despartirea lui de Dumnezeu a insemnat si despartirea copiilor lui unul de celalalt; pana la crima. Si, in urma crimei, omenirea a cunoscut atatea tragedii – ale sfasierii intre frati, intre popoare… In aceasta cadere a sfasierii, omenirea, care n-a pierdut cu totul lumina, puterea divina (caci chipul lui Dumnezeu nu poate fi distrus, Dumnezeu nu-Si ia nici darul, nici chemarea inapoi, ci darul Lui este vesnic), a ajuns, in Vechiul Testament, la Legea Talionului; pe care Mantuitorul a rostit-o in Predica de pe Munte: “Ati auzit ca s-a zis: Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte...”. Adica la raul cuiva sa raspund si eu, daca nu mai mult, cel putin in egala masura . Aceasta era o forma tragica a Legii Talionului, pe care am auzit cum a evocat-o Mantuitorul. Era un fel de suis, spuneau cei vechi, al legii dreptatii. De la crima lui Cain urca omenirea la legea dreptatii. Cum ziceau romanii: “Dreptatea inseamna sa traiesti onest, sa nu lezezi pe nimeni si sa dai fiecaruia ce este al lui”.

Dar sa vedem cum a suit omul, in aceasta taina a mantuirii tuturor. Intrebat fiind un rabin din vremea Mantuitorului: “Spune un cuvant care sa cuprinda esenta adevarului, si atat de concentrat sa fie acest cuvant, ca sa-l poti rosti cat ar sta omul intr-un picior!”, acel invatator de lege, acel rabin a rostit: “Sa nu faci altuia ceea ce nu-ti prieste tie!”. Asa cum zice romanul: “Ce tie nu-ti place altuia nu-i face!”. Pana aici ajunsese schimbarea – intoarcerea omului de la caderea lui Adam si a lui Cain – inainte de venirea Mantuitorului. Pentru ca, de la acest prag incolo, Mantuitorul – Fiul lui Dumnezeu facut Om, asemenea cu noi – in numele Tatalui Ceresc cu Duhul Sfant si al omenirii intregi, sa spuna cuvantul pe care l-am auzit: “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea!”. Cum ti-ar prii tie – cum doresti tu salvarea ta, ceea ce ai ajuns sa cunosti ca te salveaza – asa sa faci semenului tau. Pornind de la Dumnezeu si de la tine. Uneori stai si te gandesti daca e ingaduit vreun fel de iubire de sine… N-ai voie sa te distrugi. Nu-i egoism, sa nu talcuim gresit; dar uneori parca ti-e ingaduit pentru tine, pentru salvarea ta, sa cugeti la tine savarsind binele. Este forma, as zice, adevarata, a iubirii de sine – grija de mantuirea ta. Macar plecand de la acest gand care te motiveaza in adanc, sa faci binele.

Si atunci, asa cum, din cuvantul Mantuitorului am cutezat a zice: “Precum voiesti sa-ti faca tie semenul tau sa faci tu”, incepe, dar, cu binele; niciodata sa nu astepti ca semenul tau sa inceapa, ca nu stii cand va incepe el, pentru ca nu esti stapan pe el. Ci totdeauna sa ai constiinta ca tu, incepand sa faci binele, vei deveni un reper al binelui. Asa cum Iisus iti spune: incepand cu binele fata de oricine. Vom talcui mai mult acest cuvant: fata de oricine.

Zice Mantuitorul: “Daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc. Daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Si pacatosii acelasi lucru il fac. Si daca dati cu imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor ca sa primeasca inapoi intocmai”. Aici se dezvaluie noutatea si unicitatea Evangheliei. Caci am pomenit si starea de crima intre semeni , Legea Talionului: “Ochi pentru ochi” (sau chiar doi ochi pentru un ochi, cum am auzit in pilda amintita), si starea aceea: Sa nu faci altuia ceea ce nu-ti prieste tie, care, observati, te opreste, numai, de la rau. Ea nu e si salvatoare; este o restrictie, e negatia; nu e afirmarea, marturia. Dar Iisus a venit sa transfigureze, sa transforme omul, prin Dumnezeu, Care este acelasi pentru toti, si din fiecare vrea sa faca un semen, un frate asemenea Lui.

Daca dai cuiva, asteptand acelasi dar pentru tine “si pacatosii fac intre ei asemenea. Daca dati cuiva cu imprumut si asteptati sa primiti inapoi intocmai, ce plata aveti?”. Omul, in firea cazuta, zice: pai cum, Doamne, daca i-am dat lui, sa n-am dreptul sa cer inapoi ce i-am dat?! Noi credem si marturisim ca aici Mantuitorul vrea sa ne spuna acest lucru adanc de tot: a venit un om necajit la tine si ti-a cerut un ajutor. Pe de o parte, daca poti, ii dai, si-i dai definitiv, deplin, daca iti sta in masura. Poti sa ajungi chiar la acea masura a vaduvei de la templu – care doi banuti a avut si pe amandoi i-a dat –, cu o incredere desavarsita ca Dumnezeu iti va da inapoi ceea ce ai dat (si-ti da Dumnezeu in schimb, cu certitudine; multi dintre noi au avut aceasta experienta. Observati, cum a zis romanul: “Cine pe saraci ajuta, pe Dumnezeu imprumuta”). Dar daca nu ai ajuns la acel stadiu, atunci ii dai, iar datoria lui este sa gandeasca sa-ti dea inapoi; sa nu fii tu cel obsedat si toata ziua sa-i zici: ia aminte ca ti-am dat. Intelesul Evangheliei acesta este: daca ai dat, nu ramane nici o clipa preocupat in chip egoist. Inca mai adanc: numai atunci esti liber – acesta e cuvantul cel mai de pret –, cand nu mai esti obsedat, posedat de nimic; nici de ceea ce ai daruit, si nici de povara, de robia acelui dar facut, acelui bine facut. Abia atunci esti liber, in adevarul cel mai adanc. Asa cum spune Sfantul apostol Pavel: ajungi la starea aceea “incat cei ce au sa fie ca si cum n-ar stapani, cei casatoriti ca si cum n-ar fi casatoriti” (adica preocupati doar de legea trupului), ci in acea libertate a fiilor lui Dumnezeu.

Pentru care zice Mantuitorul: “De aceea zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai” (Luca 6, 35).

Mai intai: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”. S-a spus adeseori de catre talcuitori ca mai ales in aceasta se afla taina Evangheliei, taina Vestirii celei Bune a lui Dumnezeu-Tatal, prin Fiul Sau in Duhul Sfant: in iubirea vrajmasilor . E vorba asadar de topirea urii si a oricarei seminte a raului, a oricarui lucru al demonului. Caci aici e demoniacul: in ura, in invidie. Se spune ca demonul, Lucifer a fost invidios pe om cand a luat cunostinta ca Fiul lui Dumnezeu Se va intrupa si Se va face asemenea chipului nostru (pentru ca pe acest chip al nostru sa-l inalte la stralucirea chipului slavei Sale). De aceea l-a ispitit pe om; de aceea adeseori suntem noi insine ispititi sa suferim pentru frumusetea, pentru curatia inimii cuiva. Orice iti iarta omul, mai ales cand te vede cazut; un lucru nu-ti iarta: sa fii mai bun decat el. Doamne, fereste-ne de aceasta ispita si da-ne bucuria sfanta de a ne impartasi mai curand din bunatatea celorlalti, din intelepciunea lor; nu de a-i pizmui.

“Iubiti pe vrajmasii vostri...” asemenea lui Dumnezeu. Caci omul, prin pacat, s-a facut vrajmas Dumnezeirii. Sa iubesti pe vrajmasi… E cu putinta? Este, iubitilor. Cum? Numai impartasindu-te din iubire dumnezeiasca. Daca ai sa privesti in jur, la semenii tai, greu te vei impartasi de la ei dintr-o asemenea iubire. De aceea a trimis Tatal pe Fiul Sau. In chip de rob; cel mai de jos. Si in chipul jertfei, al jertfei pentru pacatosi. Cum spune dumnezeiescul Pavel: “Caci Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi cand noi eram pacatosi”. Si a fi pacatos inseamna a fi vrajmas lui Dumnezeu; a fi vrajmas tie insuti. De aceea spune Dumnezeu prin Proorocul: “Nu pe Mine M-ati parasit (in pacatele voastre), ci pe voi insiva”. Cand parasesti lumina si iubirea divina, cand Il parasesti deci pe Dumnezeu, te parasesti pe tine, iti parasesti chipul luminos, iti parasesti menirea, salvarea ta. Si tu atunci esti vrajmas lui Dumnezeu si vrajmas tie insuti. Cand gandesti la cuvantul lui Iisus: “Iubiti pe vrajmasii vostri”, gandeste-te la iubirea ta; ca tu insuti esti un vrajmas. Tu, in caderea ta, esti vrajmasul tau, esti vrajmasul semenilor tai, esti, in ultima instanta, vrajmasul lui Dumnezeu. Si atunci, o Doamne, cat de adanc se reveleaza aceasta taina a iubirii vrajmasilor! Numai aceasta e salvarea lumii.

Intre cele doua razboaie mondiale s-au petrecut atatea revolutii, precum stiti: incepand din Rusia, apoi in Italia, in Portugalia, in Germania, in Spania, si la noi, si in Turcia… Dar dintre cei care au condus revolutiile, unul singur L-a descoperit pe Mantuitorul; si nu era din Europa crestina, ci din Asia – Gandhi. El singur, cand a citit aceste cuvinte ale Mantuitorului: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”, s-a simtit iluminat. Iluminat! El, care era sufletul luminat al poporului indian (pe atunci colonie, sub stapanire straina). Si, cand l-a intrebat cineva cum, cu ce argumente a condus el eliberarea poporului sau, revolutia, cu vreo invatatura calauzitoare din cartile lor vedice? Nu, a raspuns el. “Cand am citit cuvintele lui Iisus: «Iubiti pe vrajmasii vostri!», deodata mi-am spus: Asta imi trebuie. Trebuie sa dovedesc vrajmasilor mei, si tuturor, ca-i iubim”. Si toata revolutia lui a dus-o cu Noul Testament in san, si cand ajungea in mijlocul celor care-l ascultau, din tren cobora putin pe scara vagonului, multimile ii sorbeau vorbele de pe buze, si el scotea Noul Testament si le citea Predica de pe Munte a Mantuitorului, apasand mai ales asupra acestor cuvinte: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”.

Atunci mi-am zis: Doamne, acesti conducatori de revolutii din Europa, acesti dictatori erau botezati, erau crestini; si au facut sa curga atata sange, au ucis atatia semeni ai lor! Iar indianul Gandhi, cand a intalnit cuvantul Tau, cu ce flacara a luminii Tale si a iubirii lui a trait! El insusi, in final, asa s-a si savarsit din viata – martir. Caci a fost martirizat (noi, cei batrani, stim), in 1948.

Fratilor, iubirea aceasta – ea e salvatoarea lumii! Dar te intrebi cum o poti dobandi; si cum o poti trai. Tu vrei s-o traiesti pentru salvarea semenilor tai, a poporului, in numele lui Iisus. Trebuie sa te transfigurezi in aceasta iubire divina dupa chipul Mantuitorului, al Fiului lui Dumnezeu. Dar cum?

In timp ce la strana sau in cor se canta: “Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina Tatalui si Fiului si Sfantului Duh”, preotul se roaga in altar: “Cu vrednicie, Doamne, Te marturisim pe Tine, Unule, Vesnicule Dumnezeu, Tu pururea fiind (auziti cuvant atat de frumos!) si acelasi fiind”. Sa retinem cuvintele: “pururea fiind (existand) si acelasi fiind”. Atat de mult ne-au patruns aceste cuvinte! Noi suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu-Tatal prin Fiul in Duhul Sfant; dupa chipul Fiului, Care, pururea fiind iubire si lumina, acelasi este. Si fiecare din noi tinde sa fie acelasi, in aceeasi lumina si aceeasi iubire, neincetat, oricand si oriunde; acelasi fiind, neschimbat. Vedeti, demonul (pacatul) l-a sfasiat pe om, cand i s-a adresat: “Oare a zis Dumnezeu ca de veti gusta din Pomul cunostintei Binelui si Raului veti muri? Nu veti muri. Veti fi ca niste dumnezei”. – Cu alte cuvinte, daca veti gusta nu numai din Pomul binelui, ci si al raului. Dar gustand si din bine si din rau mai ai unitatea, mai esti acelasi? Nu aici s-a produs sfasierea? Nu aici s-a produs duplicitatea? Caci aceasta a fost caderea, Doamne! In afara de ingerii cazuti numai omul e duplicitar, e ambiguu, e impartit. Nu mai e acelasi in orice clipa.

Ma rog de multe ori lui Dumnezeu, si ne rugam toti: Doamne, ajuta-ne sa fim in aceasta unitate de credinta, redobandind unitatea pe care demonul a sfasiat-o. Si sa fim aceiasi, in lumina si iubire divina; acelasi sa fii la altar, acelasi in biserica, acelasi in afara ei, la locul tau de munca, in casa ta, pe strada, in piata, oriunde. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea puterea, de aici inainte macar, sa fim asa cum zicem despre Dumnezeu: pururea fiind si acelasi fiind – pururea fiind iubirea si lumina divina in mine si acelasi fiind – in lumina si iubire: ziua si noaptea, in calatorie sau stand locului, la lucru sau gandind, scriind sau ostenind. In orice stare a mea, acelasi sa fiu.

Zice Sfantul Vasile cel Mare: “Duhul (lui Dumnezeu) este cu adevarat locul sfintilor. Iar sfantul este pentru Duhul Sfant un loc al Sau intrucat se ofera sa locuiasca cu Dumnezeu, si se numeste templul Sau”. Duhul Sfant zideste un loc in lume – e cu adevarat locul sfintilor. Ganditi-va: la Cincizecime, cand a pogorat Duhul Sfant, erau toti apostolii la un loc; si acel loc a devenit un loc al Duhului Sfant. In Evanghelia dupa Ioan citim: “Pe Dumnezeu nu L-a vazut nimeni niciodata. Fiul Sau unic, Care este in Sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut”; deci Fiul din Sanul Tatalui. Cine este Sanul Tatalui? E Duhul Sfant. Cine s-a facut san al Fiului lui Dumnezeu? Maica Domnului. Ca din ea S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu si ea a devenit templu al Duhului Sfant. Dar, prin botez, crestinul nascandu-se din apa si din Duh, din cristelnita care e san al Maicii Domnului, si el devine un loc al Duhului Sfant, cum zice Sfantul Vasile cel Mare. Inima ta sa devina un loc al Duhului Sfant, un templu al Duhului Sfant. Cand te rogi: “Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor (al tuturor bunatatilor dumnezeiesti) si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, curateste-ne de toata spurcaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre”. Duhule Sfinte, vino si te salasluieste intru noi! – in mine, in tine, in fiecare, ca inima mea sa devina loc al Duhului Sfant. Si daca eu devin loc al Duhului Sfant, atunci lumina Duhului Sfant straluceste pe fata lui Hristos, dupa al Carui chip am fost zidit si voia Tatalui se implineste in mine. Daca eu cuget si ma rog asa, aducandu-mi aminte mereu de cuvantul lui Dumnezeu – “Vino si Te salasluieste intru mine, Duhule Sfinte!” – atunci eu raman acelasi, un loc al Duhului Sfant, o marturie a Lui. Asa au fost sfintii toti, chiar negraind uneori…

Va spuneam ca la Sfantul Antonie venea un ucenic o data pe an… Multi altii il intrebau: “Parinte, raspunde-mi la intrebarea cutare sau cutare! Acest ucenic nu-l intreba nimic. Sta langa el.

– Omule, tu nu ma intrebi, nu-mi spui nimic?

– Parinte, mi-e de ajuns sa stau langa tine…” Simtea prezenta harului, a luminii, a pacii divine langa el. Asa au fost sfintii. Unul se ruga lui Dumnezeu: “Doamne, da-mi acea putere ca eu sa iau boala acestui bubos, acestui lepros, iar el sa ia sanatatea mea”. Ce stare de har!… Cum ar fi cineva, bunaoara un bolnav de SIDA in ziua de astazi si ar fi primit cu acea stare de har de un doctor. Cu alte cuvinte sa se impartaseasca cineva din pacea lui Dumnezeu care e in tine, caci aceasta vrea Mantuitorul.

De aceea, incheie Mantuitorul acest cuvant atat de dumnezeiesc: “Deci fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv!”. – Impartasiti-va din mila, din iubirea dumnezeieasca; dar pururea aceeasi, neschimbata. Mereu cercetandu-ma: sa ma schimb eu dupa lume?! Doamne pazeste! Sa fiu eu robul ticalosiei cuiva?! Cand vrajmasului meu ii raspund cu vrajmasie, eu am devenit robul lui. In loc sa fiu robul lui Dumnezeu, eu sunt robul lui. Asta nu inseamna ca, vazandu-l pe vrajmas voind raul semenilor mei sau tarii mele, eu sa lucrez cu relele lui. Mantuitorul S-a rugat pe Cruce: “Parinte, iarta-i ca nu stiu ce fac!” – deci: “Vindeca-i, Doamne!”; caci iertare inseamna vindecare . Asta nu inseamna ca eu am sa ma fac partas relelor cuiva, sa lucrez relele lui. Parintii au spus: “Iubeste pe pacatos; uraste pacatele lui!”. Raul, pe el trebuie sa-l urasc. Dar eu urasc raul din el, iubindu-l, plangand pentru el, rugandu-ma pentru salvarea lui, sa nu mai faca rele. Pentru ca relele lui pot contamina pe altii.

Eu, insa, din aceasta lumina si iubire divina impartasindu-ma, sa raman acelasi. Ajuta-ne Doamne, asa sa ramanem, cu constiinta ca in aceasta stare, cum zic Sfintii Parinti, e o arvuna a invierii. Cand am dobandit starea aceasta, in noi a inceput invierea. Zice atat de frumos Sfantul Isaac Sirul: “Cel ce a aflat dragostea mananca pe Hristos (se hraneste cu Hristos) in fiecare zi si ceas. Si se face prin aceasta nemuritor. Ca «cel ce manaca din painea pe care i-o voi da Eu lui nu va vedea moartea in veac»”. Deci cine mananca din Cuvantul lui Dumnezeu, din lumina si iubirea Lui, din dumnezeiasca Impartasanie, nu va vedea moartea in veac. Fericit este cel ce mananca din Painea dragostei, care este Iisus. Caci cel ce se hraneste din dragoste se hraneste din Hristos, Dumnezeul Cel peste toate; El o marturiseste si Ioan intareste: “Dumnezeu este Iubire”. Prin urmare cel ce vietuieste in dragoste rodeste viata din Dumnezeu si gusta invierea inca din viata de aici.

O, Doamne, fa-ne partasi sa gustam din taina invierii de aici; adica din taina iubirii. Tu, pururea fiind si acelasi fiind, fa-ne si pe noi sa fim aceiasi; fiecare suflet sa ramana acelasi in iubire, in ofranda sfanta…

Asa cum marturisea Sfantul pomenit de noi astazi, Dionisie Areopagitul, in ceasul martirizarii lui: “Cu toate ca am imbatranit (era ca la nouazeci de ani), precum ma vedeti, credinta mea marturiseste. Ca tineretile ce sunt vii imi este credinta batranetilor mele. Si simt ca aceasta credinta si marturie a iubirii Lui va naste neincetat (o spunea aceasta la Paris, unde a mucenicit) fii ai luminii si ai iubirii vesnice, marturie a invierii”, ajuta-ne, Doamne, asa sa marturisim si noi, cei de aici! Fii ai luminii si ai iubirii, fii ai invierii sa fim! Amin.

doamne ajuta..

Iubirea vrajmasilor

Mareste imaginea.

Omul a ajuns sa iubeasca cu masura, pe cine crede de cuviinta. Dar Scriptura nu cere sa iubim pe cine vrem, ci sa-i iubim si pe vrajmasi: "Sa iubiti chiar pe vrajmasii vostri, sa binecuvantati pe cei ce va blesteama, sa faceti bine celor ce va urasc, si sa va rugati pentru cei ce va nedreptatesc si va prigonesc" (Matei 5, 44). Sunt cuvintele lui Hristos. Asadar, omul este pus in situatia fie de a implini ceea ce ii cere Hristos, si asa este crestin, fie de a nu le implini, ramanand lipsit de unirea cu El. Hristos nu cere sa-I admiram teoretic invatatura. Nu vrea sa fim uimiti de cuvintele Sale. Doreste sa le implinim. Iar ca sa nu credem ca ne cere ceva ce El nu face, spune: "Caci El porunceste soarelui Sau sa rasara si peste cei rai, si peste cei buni, si da ploaie si peste cei drepti si peste cei nedrepti".

Iar omul cand aude ca i se cere sa-si iubeasca vrajmasii, i se pare ca are parte de un Dumnezeu nedrept. Spune ca nu poate. Uita ca pentru un crestin adevarat nu exista „nu pot”. In Hristos, toate sunt cu putina. Dar asta cere unire cu El, impartasire de iubirea dumnezeiasca. Numai cel unit cu Hristos, ramane constant in iubire. In acest om, fapta rea facuta de un semen dispare, in vreme ce in cel despartit de Hristos se pastreaza foarte bine tinerea de minte a raului facut. In omul care nu cunoaste iubirea lui Hristos, rautatea altora memorata, devine rautatea lui.

Lumea nu se poate schimba in bine fara iubirea vrajmasilor. Daca il urasti si tu pe cel ce te uraste, ura creste, insa, daca tu ii vei raspunde cu iubire celui ce uraste, acesta are toate sansele sa nu te urasca mai mult sau se poate intampla ca acesta sa-si schimbe sentimentele.

Uneori ne spunem ca Dumnezeu nu are ochi pentru noi. Ca sunt semeni care nu au parte de atata ura din partea altora precum avem noi. Dar nu este important numarul celor ce vin cu rautatea asupra noastra, ci raspunsul nostru. Si e de ajuns sa raspundem cu rautate unui singur om, ca sa ne dam seama ca avem un suflet bolnav, caci numai cel bolnav raspunde rautatii cu rautate. Sfintii Parinti ne spun ca trebuie sa vedem in cel ce ne face rau, un doctor trimis de Dumnezeu, in sensul ca el ne ajuta sa ne vedem boala (caci daca el ne uraste si noi il uram - suntem bolnavi). Acesti Parinti merg mai departe si ne graiesc ca trebuie sa le multumim acestora, pentru ca datorita lor ne cunoastem boala, ca trebuie sa ne rugam pentru ei si sa primim cele ce vin de la ei ca pe niste leacuri trimise de Dumnezeu. Invatatura Sfintilor Parinti nu trebuie sa intre in conflict cu felul nostru de a gandi desavarsirea. Ceea ce trebuie sa retinem din invatatura lor e ca ura nu poate fi biruita cu ura, ci doar cu iubire.

La iubirea curata nu putem ajunge fara rugaciune. In rugaciunea pentru vrajmasii care ne urasc si ne asupresc, nu cerem ca acestia sa fie omorati, cerem sa le schimbe felul de a gandi si faptui: "...si toata vrajba si ura, in iubire de frati, in pace si dragoste desavarsita sa se prefaca”.

De multe ori am fost pusi sa-L aratam cu degetul pe Dumnezeu, pierzand din vedere faptul ca nu avem degete pentru cate prezente are Dumnezeu. Dumnezeu, dupa Intruparea Fiului, nu Se mai descopera din afara, ci dinlauntrul nostru. Asa ca cea mai usora modalitatea de a-i descoperi altuia ca Dumnezeu exista, este de a face dintr-un dusman un prieten. Incercati! Nu este usor, dar e minunat.
doamne ajuta..

Diferențierea sexuală e constitutivă persoanei umane și nu e o consecință postlapsarială, adică apărută în urma păcatului. Pentru că Dumnezeu a format prima comunitate umană dintr-un bărbat, Adam și o femeie, Eva [Fac. 2, 27], ca persoane raționale depline, inclusiv sub raportul organelor lor sexuale, dar pline de har și în relație de comuniune și de vedere extatică cu Dumnezeu.

În urma păcatului, Protopărinții noștri și-au activat sexualitatea pentru a procrea, lucru care nu s-a petrecut în Paradis, cf. Fac. 2, 25, când relația cu Dumnezeu era foarte intimă.

De aceea, teoria păgână a androginismului, care spune, în esență, că omul primordial era bisexual, de unde, până acum, sintagma: îmi caut jumătatea pentru ca să mă căsătoresc e una falsă, nonrevelațională, pentru că ambii  Protopărinți, de sexe diferite, au fost creați ca persoane depline, cărora nu le-a lipsit nimic pentru ca să fie bărbat și femeie.

Dumnezeiasca Căsătorie face din bărbat și femeie o unitate duhovnicească de gândire, simțire și acțiune, pe măsura înaintării lor în viața de sfințenie, care nu presupune anularea personală a celor doi ci potențarea personală a cuplului în iubire, dăruire și ascultare reciprocă....

doamne ajuta...

Mai mereu, si mai ales la tinerete, viata duhovniceasca, viata sentimentala si cea profesionala, reprezinta cele trei transee care par mereu a avea de disputat intaietatea asupra timpului si felului nostru de a ne trai viata. Si adesea cadem victime pe cel putin unul dintre aceste planuri de existenta umana, datorita greselii cronicizate de a aborda neechilibrat viata. In realitatea cele trei planuri nu sunt menite sa ne puna in situatii imposibile, facandu-ne viata grea, ci sunt menite sa ne desavarseasca, sa ne faca frumosi in drum spre Dumnezeu.

La inceput, in rai,  omul experimenta doar viata duhovniceasca si cea de familie "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui" (Fc. 2:18), insa la inaltimi mult mai mari decat cele de astazi. Abia mai tarziu, dupa caderea in pacat a protoparintilor nostri, a aparut si viata profesionala, ca un canon de indreptare spre restaurarea firii: "intru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce". (Fc. 3:19)

Defapt viata duhovniceasca, viata de familie si cea profesionala reprezinta franghia pe care crestinul este menit sa calatoreasca inapoi spre Dumnezeu si spre viata vesnica. Depinde de noi insa, cat de trainic si sanatos impletim aceste trei fire de comuniune cu Dumnezeu si cu semenii.

Insa, asa cum spuneam la inceput, ramane intrebarea de capatai: de ce exista divergente intre cele trei planuri, divergente care aduc atatea necazuri? Pentru ca adesea abuzam de unul din ele in defavoarea celorlalte. Pentru ca nu le impletim armonios si mereu impreuna. De cele mai multe ori se face abuz de prea multa ravna acordata vietii de familie in detrimentul celei duhovnicesti. Gasim mai mereu ore de plimbare, de televizor, calculator si de alte activitati recreative impreuna cu familia, dar mai deloc timp pentru rugaciune, cugetare si participare la slujbele Bisericii.

Apoi se face abuz de ravna acordata prea mult vietii profesionale, in detrimentul celei duhovnicesti si de familie: ore suplimentarea prea multe, program de munca prelungit (voit sau nevoit). Drept urmare a oboselii cauzate de munca exagerata, incepem sa fim obsedati de grijile vietii, devenind lenesi si neravnitori la viata de familie si mai ales la cea duhovniceasca, care este izvorul tuturor bunatatilor. De la lenea duhovniceasca prelungita si grija exagerata pentru lumea aceasta, nu dureaza mult pana cadem in deznajdejde si necredinta.

Dar se intampla sa acordam si ravna prea mare vietii duhovnicesti, izoland-o de viata de familie si cea profesionala, si facand toata truda noastra zadarnica: cititul cartilor duhovnicesti cu nesat, fara insa a acorda atentia si dragostea cuvenite sotului (sotiei), copiilor si parintilor, sau participarea cu acrivie la slujbele Bisericii, dar lenevirea la locul de munca.

Insa, niciodata nu trebuie sa tratam in mod izolat aceste trei fire existentiale pentru ca vom gresi si vom schiopata pe unul dintre ele, dovedindu-ne netrebnici. Daca viata sentimentala imi inabusa viata duhovniceasca, atunci ceva nu este in regula. Daca viata profesionala imi inabusa viata de familie iarasi nu este bine. Daca viata duhovniceasca inabusa viata de familie si pe cea profesionala, gresim din nou. Inseamna ca intr-unul din pahare turnam prea multa ravna si stricam echilibrul balantei fata de Dumnezeu si fata de semeni.

Desigur, viata duhovniceasca este cea care trebuie sa guverneze atat in planul familiei cat si in cel profesional, insa lucrarea noastra trebuie sa fie legata si intre-patrunsa, nu izolata. Trebuie sa se vada atat in casa, cat si la servici ca intr-adevar credinta este roditoare, nu teorie nelucratoare, pentru ca in mod firesc viata duhovniceasca este cea care rasfrange Adevarul si frumusetea lui Hristos asupra vietii de familie si asupra vietii profesionale. Defapt viata duhovniceasca este liantul care ar trebui sa fie absorbit pana la saturatie, atat in viata de familie cat si in cea profesionala, pentru ca acest liant ne leaga in mod direct de Dumnezeu, in tot ceea ce facem si suntem.

Ca in fiecare aspect al vietii, atunci cand vine vorba de profesie, fiecare avem lasat in noi un talant de la Dumnezeu, pe care sa-l lucram si cu care sa ne castigam painea, dar nu numai painea de zi cu zi, ci mai ales bunavointa si iubirea aproapelui nostru. Poate ca esti atras de stiintele umaniste, poate ca excelezi in domeniul IT, sau poate ca te descurci foarte bine in domeniul tehnic. Vei sti mai devreme sau mai tarziu care este talantul tau cu care sa te descurci in viata, insa nu trebuie sa izolezi partea profesionala de partea duhovniceasca, ci sa le faci impreuna lucratoare si impreuna roditoare.

De ce este atat de necesara impreuna lucrare a planului duhovnicesc si de familie, cu cel profesional? Pentru ca nu ai sa stii cum sa lucrezi talantul in folosul tau si al aproapelui deopotriva. Pentru ca ai sa-ti folosesti talantul in mod distructiv, nu constructiv in mod deplin. Pentru ca din persoana creatoare, conform profesiei tale, ai sa te transformi doar in obiect, adica in piesa de uzura a angrenajului muncii. Fiecare profesie de pe lumea aceasta are si o latura creativa, oricat de mica si oricat de subtila ar fi. Aceasta latura creativa este una din multele fatete prin intermediul careia ne asemanam cu Dumnezeu "Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor". Prin aceasta exprimare a creativitatii personale avem cinstea de a lasa amprenta divinului pe chipul materiei. Iar daca nu creem frumosul in activitatea profesionala, atunci nu facem decat sa slutim creatia, asa cum face si diavolul. Iar frumosul nu putem sa-l creem si nu putem sa-l daruim decat atunci cand impletim viata profesionala cu echilibrul si frumusetea vietii duhovnicesti.

In viata sentimentala, in viata de familie lucrurile sunt si mai evidente. Nu poti avea o familie frumoasa, cu intelegere trainica, daca nu o impletesti cu viata duhovniceasca, dar si cu cea profesionala in mod armonios. Orice familie trage ponoase daca nu impleteste funia vietii cum trebuie. Daca in viata de familie nu exista participare activa la tainele bisericii  si  la faptele credintei (milostenia si iertarea in mod special), atunci cu siguranta acea familie se indreapta spre falimentul familial, iar primele simtome ale acestui faliment sunt plictiseala prelugita fata de partenerul de viata si pierderea respectului reciproc. Doar Hristos Domnul este cel care revigoreaza, improspateaza si creste dragostea dintre soti, dar si dragostea dintre copii si parinti. Fara Hristos Domnul in mijlocul familiei, oamenii nu sunt decat triburi de interes alimentar-reproductiv, si nimic mai mult.

Deasemenea viata de familie are de suferit, atat timp cat nu este impletita armonios cu viata profesionala. Degeaba esti un bun inginer, degeaba esti un bun medic sau un excelent economist, daca prin aceasta neglijezi viata de familie. Cu atat mai rau este daca excelezi in viata profesioanala neglijand viata duhovniceasca.

Ca tineri, avem multe ambitii, dar tocmai focul propriei ambitii ne poate parli daca nu stim cum sa chibzuim ravna noastra cu dreapta socoteala pe cele trei planuri: duhovnicesc, sentimental si profesional. A fi un bun crestin, inseamna a fi intotdeauna un bun sot (sotie), un bun tata (mama), un bun coleg/salariat/patron si un bun enorias in acelasi timp, pe toate planurile. Un om duhovnicesc intotdeauna va sti ca viata liturgica este seva frumosului, esenta adevarului si parfumul vesniciei pe care la va rasfrange asupra vietii de familie si asupra vietii profesionale, aratand deplin si vadit porunca Mantuitorului: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri"..

doamne ajuta..

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi într-un grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.

Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta. În dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte. Este cu înţelegerea adâncă în acela, dar, în acelaşi timp, în dor se cunoaşte omul pe sine însuşi, cum nu se cunoaşte în afara dorului.

Dorul este înfăţişat adeseori ca aflându-se lângă persoana iubită; prin dor, cel iubit exercită o atracţie de la distanţă asupra celui ce-l doreşte.

Dorul vine de la persoana dorită la cel ce o doreşte şi îl duce pe acesta cu un gând persistent, penetrant şi afectiv la aceea. Cel ce doreşte nu se mulţumeşte cu preocuparea de interesele sale, nu dă atenţie importantă la nimic în jurul său sau le vede pe toate sub un val de tristeţe, pentru că nu mai vede decât pe cel ce e totuşi la distanţă şi care sigur ar putea da lumină celor din jurul său.

Dorul descoperă taina negrăită a persoanei dorite. Dorul e o tensiune a fiinţei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potenţată faţă de forţa atractivă a altei persoane, faţă de căldura ei, care te scoate din atmosfera de gheaţă a singurătăţii, în dor te descoperi fără să te realizezi. În el, aştepţi prezenţa persoanei dorite ca să te realizezi.

Dorul te cheamă lângă ea. Prin dor trăieşti necesitatea ca comuniunea de mai înainte să se actualizeze din nou, în mod deplin, prin prezenţa persoanei dorite lângă tine. Simţi necesitatea să ai căldura ei lângă tine şi nu numai de la distanţă, ca o dovadă sau ca un semn văzut al iubirii ei. În dor te duci cu gândul şi cu simţirea lângă persoana iubită. Dar, în acelaşi timp, în dor manifeşti trebuinţa ca să te duci în carne şi oase la ea şi ea să vină la tine în carne şi oase.

În dor, o persoană trăieşte valoarea eternă a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a încetat să existe cu totul.

doamne ajuta..

După ani de zile de evoluţie halucinantă a telefoanelor ieri am văzut ceva ce mi-a atra atenţie în mod deosebit. Plimbându-mă, am văzut la Orange telefonul ZTE-S302 care are un afişaj foarte îngust pe care încape doar o linie de text. Este cât se poate de simplu. Poţi să suni, să dai un sms şi în plus are şi radio. În comparaţie cu ultimul IPhone 4 cu tehnologie 3G ai putea spune că telefonul acesta este o glumă şi cei de la Orange au înnebunit scoţând la vânzare un telefon care are tehnologia anului 1995.

Dar nu, cu siguranţă ceva este în spatele acestei alegeri de a oferi la abonament un telefon atât de simplu.

Noi oamenii vrem mereu să fim originali, să fim altfel decât cel de lângă noi, şi nu e nimic rău în asta, pentru că Dumnezeu ne-a creat diferiţi pe fiecare în parte. Dacă toate maşinile din oraş au culoarea metalizată, e trendy să-ţi vopseşti maşina cu o culoare mată, pentru că în mod cert vei atrage atenţia celor din jur. Deşi dacă te gândeşti bine acum 20 de ani toate maşinile erau vopsite cu culori mate.

Dacă înainte toată lumea de la ţară vroia să vină la oraş, astăzi oraşenii, sătui de zgomotul şi poluarea oraşului aleg să-şi facă o casă în afara oraşului, într-un sătuc liniştit, exact aşa cum era odinioară.

Străzile sunt pline de maşini care mai de care mai scumpe şi mai luxoase şi dacă vrei să fii original este foarte greu, pentru că în mod cert mai exista cineva cu acelaşi model de maşină ca şi a ta. Soluţia ar fi să-ţi personalizezi automobilul la un atelier auto. După ani de zile de condus maşini scumpe cei bogaţi au ajuns la concluzia că e trendy astăzi să te plimbi cu maşini cât mai mici şi cochete, cu culori vii: roz, verde aprins, galben cu bulinuţe.

Cu ceva ani în urmă, când abia intrasem în capitalism, toată lumea îşi dorea să meargă în concediu la un hotel luxos, la "all inclusive" unde poţi mânca şi bea cât poţi fără să te întrebe nimeni nimic. Astăzi oamenii îşi doresc să se ducă prin locuri cât mai depărtate de civilizaţie şi cât mai rustice, unde să poată trăi câteva zile rupţi de toată tehnologia, fără internet, gaz şi canalizare. Să stai la cort sau într-o cabană în vârful muntelui, să te speli la râu, să mănânci o mămăligă la ciaun, să bei lapte de capra proaspăt şi să umbli hai-hui prin toate văile.

Până acum era la modă să porţi fuste scurte şi provocatoare, haine cât mai colorate şi mai  atipice, dar iată că astăzi a apărut şi dorinţa multor femei  tinere de a se îmbrăca elegant, cu fuste lungi, cu costume croite clasic aşa cum erau odată.

Omul vrea să fie mereu original, mereu altfel.

Din acest motiv, dacă astăzi toate produsele se promovează în reclame fâcând apel la sexualitate, au apărut mulţi oameni care vor să fie altfel, care vor să arate că sunt mai creativi şi pot vinde un produs nu doar prin arătatea unei femei pe panoul publicitar. Toate videoclipurile pe posturile de televiziune care oferă muzică sunt pline de o sexualitate de multe ori agresivă. E un clişeu învechit. Au apărut artişti care au spus că în videoclipurile lor nu vor face apel deloc la sex, considerând că pot atrage publicul şi în alt fel. Aşa cum acum 30-40 de ani era o mare îndrăzneală să pui o femeie în slipi pe un panou publicitar, şi toată lumea privea acest lucru ca pe ceva inedit, aşa astăzi există oameni care încearcă să arate că pot fi mult mai creativi şi mai ingenioşi, decât a se folosi de sexualitate pentru a vinde un serviciu sau un produs.

Dacă mâine toţi oamenii din jurul nostru ar face nu ştiu ce păcat cu siguranţă poimâine unii din ei ar considera că sunt mai speciali dacă nu fac acel păcat. Dacă toţi oamenii mâine ar alege să meargă fără haine pe stradă, cu siguranţă va apărea nevoia şi dorinţa multora de a fi speciali şi a de se afişa cu haine pe ei.

Dacă până acum era la modă sa dai la ASE sau la Drept, astăzi după ceva ani de capitalism tinerii au observat că cel mai bine câştigă inginerii şi cei din IT iar prin urmare de acum vor fi luate cu asalt facultăţile tehnice.

Originalitatea sădită în noi de Dumnezeu aduce un echilibru în societatea în care trăim. Dacă azi e trendy să păcătuieşti cu siguranţă mâine va fi trendy să faci binele. În facultate am învăţat că de multe ori piaţa se reglează de la sine fără intervenţia statului, şi asta datorită comportamentului fiecărui agent economic care încearcă să obţină maximul de profit pentru sine. În această încercare agentul economic isi perfectioneaza produsele si serviciile facand bine şi celor din jur, chiar fără să vrea.

Dumnezeu a creat lume în mod foarte înţelept, iar noi fiecare în parte, în lupta noastră de a ne fi bine suntem nevoiţi să facem bine celor din jur. Când facem rău celorlalţi suferim şi noi. În lupta mea de a-mi fi bine experienţa îmi arată că voi reuşi asta doar dacă-l iubesc pe cel de lângă mine. La început îl iubesc pe cel de lângă mine ca să-mi fie mie bine, iar mai apoi voi învăţa să-l iubesc necondiţionat.

Agenţii economici pentru a avea afaceri cât mai prospere trebuie să ofere produse cât mai bune, cât mai adaptate nevoilor clientului, încercând zilnic să se autodepăşească. Companiile mari au învăţat că secretul succesului este comunicarea permanentă cu clientul. Părerea unui client faţă de serviciile pe care le ofer este determinantă pentru viitorul afacerii mele. Astfel secretul unui business adevărat este paradoxal şi până la urmă "iubirea clientului".

De aceea Evanghelia se rezumă la o singură poruncă: Iubeşte pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi"...

doamne ajuta..

Singuratatea

Mareste imaginea.

In prezent, singuratatea este pe culmi. Lumea in care se misca omul, il ajuta sa ia chipul singuratatii. La serviciu este nevoit sa lucreze in cubiculum (patru pereti demontabili) in fata unui calculator, lipsit de prezenta altor oameni. Daca nu s-a ajuns la implementarea peretilor demontabili, omul prezent in birou se multumeste sa taca, sa nu mai faca complimente colegelor, pe motiv ca poate fi interpretat ca hartuire sexuala. Iar aceasta hartuire este pedepsita de Regulamentul Intern cu incetarea contractului individual de munca. Asa ca lucreaza printre straini.

Este nevoit sa lucreze cat mai mult din zi, suficient sa nu-si vada aproape niciodata vecinii. Nu se revolta impotriva programului de lucru pentru ca isi aminteste ca siguranta zilei de maine este data de cat trudeste astazi. Asa ca locuieste printre straini.

Munca pe care o depune este stresanta si istovitoare, nu-si permite sa le raspunda parintilor la telefon. Sambata si duminica, nu are timp sa comunice cu ei sau cei dragi, pentru ca trebuie sa participe la diverse instruiri, actiuni menite sa construiasca echipe performante in compania din care face parte. In realitate, compania nu da doi bani pe calitatea sa de persoana unica, o intereseaza doar acea parte din ea care ii poate servi scopurile. Si asa ajunge sa fie un orfan.

Daca vorbim de omul pensionat, trebuie sa spunem ca nici acesta nu este ferit de singuratate. Prefera sa nu deschida usa. Si asta pentru ca intalnind la tot pasul primejdii si amenintari, ramane lipsit de increderea in oameni si prefera sa nu mai comunice cu ei. Ceea ce a prezis Sfantul Cosma Etolianul "ca va veni un timp in care omul va trebui sa calatoreasca vreme de cateva zile, spre a putea intalni un alt om, pe care sa-l poata imbratisa ca pe un frate”, deja se intampla.

Singuratatea pe care am mentionat-o nu este tot una cu cea a pustnicilor. Vietuitorii din pustie, chiar daca au trait zeci de ani fara sa vada oameni, nu au fost singuri, caci Dumnezeu a fost cu ei si acestia cu El. Din afara, singuratatea celor din pustie este identica in ochii multora, cu cea din lume. Dar nu este asa. Daca singuratatea inseamna sa fii cu oameni si totusi sa te simti singur, singuratatea pustnicilor este starea de a fi singuri, lipsiti de semeni in jur, dar fara a se simti singuri.

Sfantul Nicolae Velimirovici spune ca “nu trebuie sa ne temem atunci cand suntem lipsiti de oameni, caci nu suntem singuri. Singur este cel care nu stie de Dumnezeu, chiar de i-ar fi toti oamenii prieteni. Unul ca acesta si intr-o tovarasie cat se poate de numeroasa va spune, cum spun si acum unii: "Ma plictisesc! Nu stiu ce sa mai fac. Toate ma plictisesc cumplit". Acestea sunt suflete goale de Dumnezeu, cenusa fara foc”.

Sfintii Parinti ne indeamna ca atunci cand nu avem nimic care sa ne impinga inainte sau inapoi, adica ceva de facut, sa stam cu noi insine. Vom vedea ca nu putem sta mai mult de cateva minute, ne vom plictisi de noi insine. Este o descoperire dramatica. Este semnul ca avem un suflet gol de Dumnezeu...

doamne ajuta..

Astazi sarbatorim 100 de ani de la nasterea parintelui Arsenie Boca. Ca o mangaiere parinteasca, scrierile sale ne indreapta pasii spre cararea Imparatiei Cerurilor, acolo unde ne asteapta cu mare dor, impreuna cu toti sfintii, cu Maica Domnului  si cu Dumnezeu insusi. Sa ii urmam chemarea din indemnul cuvintelor, luand aripile pocaintei si ale smerenie.

De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au facut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea; însă ar fi cu mult mai bine să vii de bunăvoie la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul ne îmbie cu iubire încă din dimineaţa vieţii, taina sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vieţii aşa de îmblătiţi de rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi de bunăvoie şi ne mărturisim greşelile.Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu îţi vorbeşte. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos. Mare este Taina pocăinţei, nu numai fiindcă te face din rău bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând din ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.

Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vie la mântuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de "ştiinţă" şi afumată de mândrie. Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu preot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi necazurile lor. Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptăţii care-i fierbe în zeama lor până li se moaie oasele trufiei.Taina pocăinţei sau mărturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curăţesc de toate: primul, prin care intrăm în obştea creştină e botezul din apă şi din Duh, sau naşterea a doua când suntem înzestraţi cu darurile Duhului Sfanţ, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă. Al doilea e botezul pocăinţei, sau al lacrimilor, pe care îl putem face şi trebuie făcut, ori de câte ori ni se încarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu, fată de oameni şi faţă de noi înşine. Iar al treilea e botezul sângelui care, dacă se întâmplă să vie necăutat de noi, de asemenea ne spală toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme în vreme, mai ales în vremea de prigoană a credinţei creştine drept-măritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu atârnă de noi în privinţa venirii, ci numai în privinţa primirii. Sfântul Ciril ne învaţă¹:

"Dacă cineva nu primeşte botezul nu se mântuieşte, afară numaide mucenici, care primesc împărăţia şi fară de apă. Mântuitorul, când a mântuit lumea pe cruce şi când I s-a împuns coasta, a izvorât sânge şi apă ca să se boteze cu apă cei ce se botează în vreme de pace şi să se boteze cu sângele lor cei ce se botează în vremea prigoanelor. Mântuitorul numeşte şi mucenicia botez, când zice: "Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?"² Lucru de mirare, că pentru pricini pământeşti se găsesc mii şi milioane de oameni, care merg cântând la moarte, dar pentru împăratul Cerurilor abia se mai găsesc puţini, din când în când care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte. Pentru aceasta trebuie ochii spălaţi mai bine ca să vadă mai departe decât stadia vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată sfinţii mărturisitori ai lui Dumnezeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul săbiei la împăratul sufletelor, Mântuitorul nostru. In Taina spovedaniei rogi pe Dumnezeu, căruia I te mărturiseşti, - de faţă fiind şi sluga Sa, tălmaci al voii Sale către tine şi chezaş al tău către Dumnezeu - să-ţi ierte mulţimea relelor ce le-ai făcut, înşirându-le pe toaie după cum te ajută conştiinţa. Şi bun e Dumnezeu, căci te iartă de toate datoriile tale, dar numai dacă ierţi şi tu din inimă, greşelile fraţilor tăi. Dacă nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă. Şi trebuie să iertăm la nesfârşit, pe toţi din toată inima. Cei vechi se rugau pentru cei ce-i schingiuiau şi le cuprindeau picioarele, binecuvântând pe cei ce-i duceau la moarte; iar alţii ziceau,că ar trebui să cumpărăm cu aur ocările şi necazurile ce le pătimim de la oameni. Totul e să te învoieşti aşa, pentru Dumnezeu, şi El îţi ajută; căci adevărat nu e după fire să iubeşti din toată inima pe cel ce te ucide în tot felul, ci e mai presus de fire. Acesta e înţelesul şi capătul acestei judecăţi milostive a lui Dumnezeu, redobândirea iubirii fără margini, întoarsă de la toate păcatele spre Dumnezeu unul şi spre toţi oamenii. Cât se poate prinde de minunea acestei sfinte taine, iată spunem că ea lucrează revenirea oamenilor la nerăutatea pruncilor.

(Parintele Arsenie Boca - Cararea Imparatiei)

doamne ajuta..

În copilărie cu siguranţă am colecţionat fiecare diferite obiecte sau lucruri care aveau ca scop atragerea celor din jur. Fie timbre sau postere, surprize de la gumele de mestecat, cărţi de joc, masinute sau eşarfe colorate, le numărai zilnic bucuros şi satisfăcut de cantitatea acestora. Nu exista zi în care să nu mai adaugi ceva la propria colecţie. Nu exista  săptămână în care să nu cumperi ultimul număr al revistei preferate.

Acum…acestea au devenit doar simple şi vagi amintiri. Tinerii au ajuns să colecţioneze lucruri mult mai valoroase: "de o semnificaţie şi o profunzime cu totul extraordinară". Sunt nelipsite cele mai recente modele de telefoane, ultimele iphone-uri 4 G sau pentru fete, brăţările hand made, poşete şi neîncetatele produse cosmetice. Dar asta nu e tot. De la cutiuţe de chibrit şi şerveţele bogate în diferite nuanţări, am ajuns în perioada adolescenţei chiar şi la maşini. Pentru a te face remarcat în ochii tututor vecinilor, a devenit o modă să ai 2-3 maşini parcate în faţa blocului. Însă mă întreb ; ce rost au toate aceste obiecte pe care le "colecţionăm" în tinereţe? Cât de valoroasă poate fi în viaţa tinerilor o colecţie perisabilă? Ce folos poate aduce aceasta pe termen lung? Poate că n-am observat până acum … dar avem o colecţie chiar în noi înşine. O colecţie mult mai eficientă, folositoare, mult mai operativă şi utilă. O colecţie ascunsă în interiorul fiecăruia …

Să ne imaginăm această "colecţie" ca un puzzle imens. Zilnic adăugăm în acest puzzle cel putin o piesa. Din păcate, nu toate piesele le aşezăm acolo unde trebuie dar mai ales nu toate piesele sunt de calitate şi astfel stricăm puzzle-ul cu sau fără conştiinţă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu colecţia din interiorul nostru; darurile, bunurile duhovniceşti, le amestecăm cu patimile, desertaciunile şi cu mulţimea faptelor nelegiuite.  Acestea strică tot ceea ce este mai curat şi mai frumos si mai trainic; toată minunăţia şi toată puritatea lăuntrică din noi înşine dispare precum ceata suflata de vant. Sufletul deseori poate fi comparat cu un zid. Mii şi mii de patimi se lovesc de acest zid în fiecare clipă a vieţii. La un moment dat zidul nu mai poate face faţă iuţimii şi repeziciunii cu care patimile se lovesc de acesta. Zidul brusc se sparge...

Abia în clipa morţii ne dăm seama de acest lucru. Abia atunci ne dorim cu ardoare să mai putem face ceva, să mai putem schimba ceva în interiorul nostru. Atunci ne dorim să mai adăugăm o piesă la puzzle, o piesa desprinsa din vesnicie, nu din lumea aceasta. Dar din păcate, nu o găsim. Piesele s-au terminat... În timpul vieţii, singuri le-am aranjat cum am crezut de cuviinţă că este bine. Atunci, acest puzzle se clatină, se sfărâmă, se distruge, se stinge în întunecata lui umbră pentru ca toate piesele pe care le-am utilizat au fost trecatoare.

Insa acum colecţia este inca in formare. Să mai adaugi ceva? Poate o Persoană bate şi aşteaptă la uşa inimii să-I deschizi. Poate Aceasta Persoana are cheia cu care poţi reface puzzle-ul urat al vietii. Mantuitorul Hristos are "buretele" cu care poţi inlocui colecţia de păcate, cu colectia virtutilor. Nu îţi va dărui posete, bani sau telefoane pentru a le aduna, însă are ceva mult mai bun pentru tine: faptele credintei. Ce spui...? le adaugi în "colecţie"?..

doamne ajuta...

Mai mereu, si mai ales la tinerete, viata duhovniceasca, viata sentimentala si cea profesionala, reprezinta cele trei transee care par mereu a avea de disputat intaietatea asupra timpului si felului nostru de a ne trai viata. Si adesea cadem victime pe cel putin unul dintre aceste planuri de existenta umana, datorita greselii cronicizate de a aborda neechilibrat viata. In realitatea cele trei planuri nu sunt menite sa ne puna in situatii imposibile, facandu-ne viata grea, ci sunt menite sa ne desavarseasca, sa ne faca frumosi in drum spre Dumnezeu.

La inceput, in rai,  omul experimenta doar viata duhovniceasca si cea de familie "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui" (Fc. 2:18), insa la inaltimi mult mai mari decat cele de astazi. Abia mai tarziu, dupa caderea in pacat a protoparintilor nostri, a aparut si viata profesionala, ca un canon de indreptare spre restaurarea firii: "intru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce". (Fc. 3:19)

Defapt viata duhovniceasca, viata de familie si cea profesionala reprezinta franghia pe care crestinul este menit sa calatoreasca inapoi spre Dumnezeu si spre viata vesnica. Depinde de noi insa, cat de trainic si sanatos impletim aceste trei fire de comuniune cu Dumnezeu si cu semenii.

Insa, asa cum spuneam la inceput, ramane intrebarea de capatai: de ce exista divergente intre cele trei planuri, divergente care aduc atatea necazuri? Pentru ca adesea abuzam de unul din ele in defavoarea celorlalte. Pentru ca nu le impletim armonios si mereu impreuna. De cele mai multe ori se face abuz de prea multa ravna acordata vietii de familie in detrimentul celei duhovnicesti. Gasim mai mereu ore de plimbare, de televizor, calculator si de alte activitati recreative impreuna cu familia, dar mai deloc timp pentru rugaciune, cugetare si participare la slujbele Bisericii.

Apoi se face abuz de ravna acordata prea mult vietii profesionale, in detrimentul celei duhovnicesti si de familie: ore suplimentarea prea multe, program de munca prelungit (voit sau nevoit). Drept urmare a oboselii cauzate de munca exagerata, incepem sa fim obsedati de grijile vietii, devenind lenesi si neravnitori la viata de familie si mai ales la cea duhovniceasca, care este izvorul tuturor bunatatilor. De la lenea duhovniceasca prelungita si grija exagerata pentru lumea aceasta, nu dureaza mult pana cadem in deznajdejde si necredinta.

Dar se intampla sa acordam si ravna prea mare vietii duhovnicesti, izoland-o de viata de familie si cea profesionala, si facand toata truda noastra zadarnica: cititul cartilor duhovnicesti cu nesat, fara insa a acorda atentia si dragostea cuvenite sotului (sotiei), copiilor si parintilor, sau participarea cu acrivie la slujbele Bisericii, dar lenevirea la locul de munca.

Insa, niciodata nu trebuie sa tratam in mod izolat aceste trei fire existentiale pentru ca vom gresi si vom schiopata pe unul dintre ele, dovedindu-ne netrebnici. Daca viata sentimentala imi inabusa viata duhovniceasca, atunci ceva nu este in regula. Daca viata profesionala imi inabusa viata de familie iarasi nu este bine. Daca viata duhovniceasca inabusa viata de familie si pe cea profesionala, gresim din nou. Inseamna ca intr-unul din pahare turnam prea multa ravna si stricam echilibrul balantei fata de Dumnezeu si fata de semeni.

Desigur, viata duhovniceasca este cea care trebuie sa guverneze atat in planul familiei cat si in cel profesional, insa lucrarea noastra trebuie sa fie legata si intre-patrunsa, nu izolata. Trebuie sa se vada atat in casa, cat si la servici ca intr-adevar credinta este roditoare, nu teorie nelucratoare, pentru ca in mod firesc viata duhovniceasca este cea care rasfrange Adevarul si frumusetea lui Hristos asupra vietii de familie si asupra vietii profesionale. Defapt viata duhovniceasca este liantul care ar trebui sa fie absorbit pana la saturatie, atat in viata de familie cat si in cea profesionala, pentru ca acest liant ne leaga in mod direct de Dumnezeu, in tot ceea ce facem si suntem.

Ca in fiecare aspect al vietii, atunci cand vine vorba de profesie, fiecare avem lasat in noi un talant de la Dumnezeu, pe care sa-l lucram si cu care sa ne castigam painea, dar nu numai painea de zi cu zi, ci mai ales bunavointa si iubirea aproapelui nostru. Poate ca esti atras de stiintele umaniste, poate ca excelezi in domeniul IT, sau poate ca te descurci foarte bine in domeniul tehnic. Vei sti mai devreme sau mai tarziu care este talantul tau cu care sa te descurci in viata, insa nu trebuie sa izolezi partea profesionala de partea duhovniceasca, ci sa le faci impreuna lucratoare si impreuna roditoare.

De ce este atat de necesara impreuna lucrare a planului duhovnicesc si de familie, cu cel profesional? Pentru ca nu ai sa stii cum sa lucrezi talantul in folosul tau si al aproapelui deopotriva. Pentru ca ai sa-ti folosesti talantul in mod distructiv, nu constructiv in mod deplin. Pentru ca din persoana creatoare, conform profesiei tale, ai sa te transformi doar in obiect, adica in piesa de uzura a angrenajului muncii. Fiecare profesie de pe lumea aceasta are si o latura creativa, oricat de mica si oricat de subtila ar fi. Aceasta latura creativa este una din multele fatete prin intermediul careia ne asemanam cu Dumnezeu "Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor". Prin aceasta exprimare a creativitatii personale avem cinstea de a lasa amprenta divinului pe chipul materiei. Iar daca nu creem frumosul in activitatea profesionala, atunci nu facem decat sa slutim creatia, asa cum face si diavolul. Iar frumosul nu putem sa-l creem si nu putem sa-l daruim decat atunci cand impletim viata profesionala cu echilibrul si frumusetea vietii duhovnicesti.

In viata sentimentala, in viata de familie lucrurile sunt si mai evidente. Nu poti avea o familie frumoasa, cu intelegere trainica, daca nu o impletesti cu viata duhovniceasca, dar si cu cea profesionala in mod armonios. Orice familie trage ponoase daca nu impleteste funia vietii cum trebuie. Daca in viata de familie nu exista participare activa la tainele bisericii  si  la faptele credintei (milostenia si iertarea in mod special), atunci cu siguranta acea familie se indreapta spre falimentul familial, iar primele simtome ale acestui faliment sunt plictiseala prelugita fata de partenerul de viata si pierderea respectului reciproc. Doar Hristos Domnul este cel care revigoreaza, improspateaza si creste dragostea dintre soti, dar si dragostea dintre copii si parinti. Fara Hristos Domnul in mijlocul familiei, oamenii nu sunt decat triburi de interes alimentar-reproductiv, si nimic mai mult.

Deasemenea viata de familie are de suferit, atat timp cat nu este impletita armonios cu viata profesionala. Degeaba esti un bun inginer, degeaba esti un bun medic sau un excelent economist, daca prin aceasta neglijezi viata de familie. Cu atat mai rau este daca excelezi in viata profesioanala neglijand viata duhovniceasca.

Ca tineri, avem multe ambitii, dar tocmai focul propriei ambitii ne poate parli daca nu stim cum sa chibzuim ravna noastra cu dreapta socoteala pe cele trei planuri: duhovnicesc, sentimental si profesional. A fi un bun crestin, inseamna a fi intotdeauna un bun sot (sotie), un bun tata (mama), un bun coleg/salariat/patron si un bun enorias in acelasi timp, pe toate planurile. Un om duhovnicesc intotdeauna va sti ca viata liturgica este seva frumosului, esenta adevarului si parfumul vesniciei pe care la va rasfrange asupra vietii de familie si asupra vietii profesionale, aratand deplin si vadit porunca Mantuitorului: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri"..

doamne ajuta..

Iubiți frați și surori întru Domnul, Evanghelia de astăzi [Lc. 5, 1-11] mă provoacă să vorbesc despre Dumnezeiasca Preoție  și despre statutul actual al slujitorilor Bisericii dar nu cu bucurie; nu cu inimă împăcată. Căci contextul social românesc, din ce în ce mai secularizat și mai puțin afabil față de Biserică și de viața preoțească, îl consideră pe preot drept o persoană revolută, care nu se mai încadrează între vocațiile profesionale ale prezentului și pe care tinde să nu îl mai bage în seamă, tocmai pentru că nu e profitabil sau e un obstacol la o morală tot mai relaxată, adică libertină.

Iar ierarhia Bisericii noastre (episcopi, preoți, diaconi) și credincioșii și monahii ortodocși români pendulează între două extreme: tentația materialistă și confortabilă, în care fac pact interior cu păcatele lumii și coabitează cu ele la modul luxuriant, fără să se mai vadă prea multe semnalmente ale unei vieți ortodoxe sau tentația spiritualistă, în care nu se doresc contacte prea mari cu viața socială, culturală, politică a României, pentru că atât viziunea asupra trupului, cât și asupra vieții și a racordării la social sunt defectuoase.

Tocmai de aceea întâlnim foarte rar oameni echilibrați, care să înțeleagă atât rostul banilor, al sănătății și al vieții sociale dar, în primul rând, rostul ascezei și al teologiei în viața lor. Pentru că extrema spiritualistă se angajează într-o asceză fără trup, pe când cea materialistă într-o viață trupească fără spirit.

Și când nu vedem trupul și sufletul nostru la un loc, având grijă de amândouă, tocmai de aceea preotul sau monahul sau creștinul practicant sunt niște curiozități neavenite în plan social și economic. Cel credincios e considerat drept un înapoiat, care aderă, din fanatism, la o credință și o morală stricte, pe când preotul e considerat un ignorant și un profitor, care trăiește de pe urma unor creduli.

Nu putem să scoatem din această ultimă frază dureroasă adevărul că există multă ignoranță și amoralitate atât în rândul credincioșilor cât și a ierarhiei Bisericii, poate puțin prea multă pentru secolul al XXI-lea, însă, pe de altă parte, nici nu putem fi de acord cu ea, pentru că mulți membrii ai ierarhiei bisericești și dintre credincioșii și monahii Bisericii sunt oameni de mare calitate spirituală și intelectuală, oameni foarte muncitori și integri, care nu au nimic de-a face cu viața în neorânduială.

Însă, când pe stradă sau la vreo slujbă sau în mass-media sau în online suntem atacați frontal și ni se spune: voi, popii, care faceți și dregeți în ascuns iar în Biserici vă dați de Sfinți…și Biserica voastră Ortodoxă, care e avidă de bani și care face Biserici peste Biserici și nu se uită la situația socială de acum…înghițim durerea cu toții, chiar dacă nu toată ierarhia sau toți credincioșii Bisericii sau monahii Bisericii Ortodoxe Române sunt hămesiți după bani, destrăbălați, agramați, nesimțiți etc.

Dar dacă unii fac, toți trag oprobriul pe spinarea lor…

Și înghițim în sec, suntem umpluți de rușine, pentru că oamenii au multă dreptate într-un anume aspect: unii se lăfăie în bani iar alții sunt în pragul sărăciei lucii, trăind de pe o zi pe alta. Iar când sărăcia a crescut la asemenea cote în România, aproape insuportabile, iar Biserica e Trupul lui Hristos dar e indiferentă sau nu poate să facă mare lucru pentru oameni, atunci nu mai suntem credibili și nici nu ne mai salută pe stradă.

Dacă trec printr-un oraș, mai mic sau mai mare în reverendă, mă salută doar doi-trei copii de școală, impresionați de aspectul meu și vreo doi trei-bătrâni, din respect pentru vechile obiceiuri și cerșetorii interesați să îi ajuți. Însă majoritatea e indiferentă, apatică când vede un preot, pe care îl consideră un funcționar și nu un slujitor harismat al lui Dumnezeu.

Nu știu cât va mai trece (probabil foarte puțin timp) și preoții ortodocși românii vor constata cum e să decazi de la statutul de slujitor la cel de cerșetor sau de preot cu două sau trei joburi, în afară de slujba la Biserică. Pentru că tendința evidentă e aceasta: preoții trebuie să muncească și nu să mai aștepte pomană de la stat sau de la oameni.

Pentru că slujirea preoțească e înțeleasă astăzi și, pe viitor, cu atât mai mult, ca o stare socială parazitară, în care preoții așteaptă bani de la oameni, pentru că zic ei trei lulele, trei surcele la Botez, Cununie sau Înmormântare.

Și când ni se va sista tuturor amărâtul de ajutor social de la stat (că asta e, și nu salariu!) și Biserica Ortodoxă Română va fi una dintre multe alte asociații religioase, care trebuie să se autofinanțeze, vom asista la dărâmarea pașnică, legală a facultăților de Teologie și a mănăstirilor, care a început deja și la lipsa fundamentală a slujitorilor bisericești, pentru că preoția a început să devină și va deveni o vocație falimentară.

Pe timpul comunismului, fetele nu doreau să se mărite cu viitori preoți pentru că erau niște ratați, din punct de vedere ideologic, pentru sistemul comunist și, doar unele, de pe la țară, mai doreau așa ceva. Tocmai de aceea au fost rari preoții și preotesele de vocație.

Capitalismul nu ne consideră niște ratați in principium ci niște indivizi fără utilitate prea mare. Tocmai de aceea ne va scoate la muncă din altare sau ne va pune să muncim în mănăstiri până la epuizare, pentru ca să trăim după o zi pe alta și să nu ne mai ocupăm de vocația noastră: teologia și viața dedicată lui Dumnezeu și oamenilor.

Pentru că lumea capitalistă e o lume liniară, telurică și mormântal de perversă și de inumană și nu un perimetru propice vieții liniștite, organice.

Însă ea, lumea capitalistă, este lumea noastră. Și vom fi obligați și nu îndemnați, să ne supunem unor rigori care vor schimba și mai mult fața Bisericii, pentru că ne va obliga, ca și ideologia comunistă, să ne descentrăm din viața cu Dumnezeu.

Iar dacă comunismul ne-a scos din lume și ne-a obligat să facem doar slujbe în Biserici, fără mari predici și fără luminare a maselor, pentru ca să nu îi narcotizăm cu opiul credinței, ideologia capitalistă, de asemenea materialistă până în măduva oaselor ca și ideologia comunistă, ne scoate din Biserici, pentru a relativiza viața liturgică și predicatorială a Bisericii, pentru ca să ne pună la muncă și la activitate socială, în ideea că „o să salvăm” lumea fără ajutorul lui Dumnezeu.

Iar noi, în duminica de față, trăim din plin versetul al 5-lea al Evangheliei zilei: „toată noaptea am muncit [și] nimic n-am prins”.

Pentru că, dacă nici 5 % dintre ortodocșii români nu sunt implicați în viața și slujba Bisericii în mod curent, procentul statistic de 86% dintre români declarați ortodocși dar fără practicare curentă a credinței e un procent falimentar.

Iar o statistică falimentară înseamnă o Biserică mică în realitate dar cu o logistică instituțională mult prea mare. Și, mai pe scurt, înseamnă că Biserica Ortodoxă în ansamblu nu își face treaba, pentru că nu mai convinge, nu mai prinde în plasa cuvântului pe oameni.

Și dacă continuăm să construim în acest ritm și să ne îndatorăm față de stat peste măsură, mai devreme sau mai târziu, vom vedea Biserici și Mănăstiri scoase de către fisc la mezat, pentru că nu suntem…profitabili.

Însă Biserica, cât și Școala, cât și lumea artei sau a cercetării științifice nu sunt instituții care produc mașini, avioane, castraveți îmbuteliați, hârtie igienică sau tomberoane ci produc sănătate duhovnicească și mentală, echilibru și cunoaștere de sine, lucruri frumoase și de bun gust, care sunt tot la fel de benefice precum cartofii prăjiți sau storcătorul de fructe.

În atare situație, dacă materialismul capitalist vrea să ne astupe creierul doar cu colesterol și ideologie, atât Biserica, cât și Școala, ca și oricare altă instituție care nu produce materie dar înfrumusețează mintea și sufletul, trebuie să reacționeze și să spună răspicat, că nu se poate trăi doar în trup, doar cu mâncare, sex și somn, ci și cu aer bun, cu dreaptă învățătură, cu artă și cultură, cu știință și perspicacitate.

Cred că trebuie să-i prindem pe oameni de suflet, de conștiință, de mintea și de inima lor cu adevărul dumnezeiesc al Bisericii, care îi sfințește pe oameni. Și preoție, cât și monahism, din ce în ce mai mult vor face oamenii de vocație, care trăiesc și vor trăi drame enorme în mijlocul unei mări de oameni, care nu se lasă prinsă pentru Dumnezeu.

Domnul l-a chemat pe Sfântul Apostol Petru la El și l-a făcut antropus zogron/pescar de oameni [v. 10]. Însă ierarhia Bisericii trebuie să pescuiască oameni, să îi pescuiască nominal, să îi determine, cu harul lui Dumnezeu și prin exemplul lor, ca să trăiască cu și pentru Dumnezeu.

Iar cum la noi, ortodox ajungi prin filiație și nu prin convertire, adică pentru că te-ai născut într-o familie ortodoxă și nu pentru că ai optat pentru dreapta credință, tocmai de aceea venirea la Biserică nu implică, cel mai adesea, și schimbarea vieții, voită și conștientă.

Și majoritari într-o Biserică locală, parohială, sunt cei care au moștenit credință dar nu o cunosc. Nu o cunosc și nici nu vor să o cunoască cel mai adesea, pentru că analfabetismul celor în vârstă și lenea celor mai tineri sau maturi sunt cocoane mari.

Iar preotul, ori vorbește la pereții iconizați cel mai adesea sau la zidurile care îi ricoșează cuvintele și durerea ca un ecou grav, ori se resemnează și o lasă încolo de predică și de viață religioasă și o trece pe muncă și pe distracție.

Tocmai de aceea, discursurile preoțești sunt, cel mai adesea, ori fals pietiste ori fals academice ori fals organizatorice. Sunt vorbe pentru vorbe și nu pentru cineva anume. Nu lovesc pe nimeni în inimă, nu pătrund la nimeni în inimă și toți rămân la fel.

Iar convertiții sau credincioșii conștienți și implicați în teologia, viața și istoria Bisericii se simt, paradoxal, inadaptați, tocmai ei, care reprezintă comoara reală a Bisericii, realii credincioși ai Bisericii Ortodoxe Române, pentru că oamenii Bisericii privesc prin grila banilor și a lejerității cel mai adesea și nu prin grila acrivică a teologiei și a vieții ascetico-liturgice.

Să mai fim pescari de oameni, totuși?!

Ce ne poate întări ca să suportăm atâtea înjosiri, o atare sărăcie și privire disprețuitoare?!

Câți pot fi Paveli ai prezentului misionar sau noi Simeoni ai teologiei sfinte a Bisericii, dacă chiar oamenii Bisericii se luptă unii cu alții?!!

Și cu toate acestea, cu tot acest dramatism al vieții Bisericii, care e o viață divino-umană foarte reală, cu o greutate inimaginabilă, mulți oameni ai Bisericii, slujitori, credincioși și monahi încearcă să reziste și să trăiască o viață sfântă.

Scriem, predicăm, slujim, ne rugăm, plângem, ne mâhnim, iubim și îndurăm, așteptăm și ne dăm cu totul lui Dumnezeu pentru ca slujirea și preoția noastră să fie roditoare de viață veșnică măcar în câțiva.

Corăbiile Sfântului Petru s-au umplut de pești, încât erau cât pe ce să se scufunde [v. 7]. Noi dorim ca măcar câțiva să fie pescuiți, prin noi, pentru Domnul, pentru ca să aibă viață veșnică și încă din belșug.

Pentru că Domnul ne așteptă să ne odihnească pe noi, pe pescarii și peștii raționali, întru Împărăția Sa cea veșnică și fericiți vom fi dacă vom fi împreună întru slava Sa. Și ne rugăm ca Domnul să ne umple pe noi, pe toți, de slava milostivirii Sale celei prea bogate acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!..

doamne ajuta...

Teza centrală a uneia dintre direcţiile spre care se îndreaptă la ora actuală psihologia este aceea că fenomenele psihologice pot fi înţelese atât la nivel psihologic, cât şi la nivel biologic. Cercetările orientate spre abordarea biologică încearcă să explice conceptele şi principiile psihologice în termenii constituenţilor lor biologici. Creierul uman conţine peste 10 miliarde de celule nervoase şi aproape un număr infinit de interconexiuni între ele. Şi, în principiu, poate fi găsită o legătură între activitatea creierului şi a sistemului nervos şi evenimentele psihologice.

Unitatea de bază a sistemului nervos este neuronul, o celulă specializată care transmite impulsuri neuronale sau mesaje altor neuroni, glande sau muşchi. Diferitele tipuri de neuroni din sistemul nervos păstrează câteva caracteristici comune, în ciuda diferenţelor uriaşe de mărime sau aspect. Din corpul celular sau soma pleacă un număr de ramuri scurte numite dendrite (din cuvântul grec dendron, care înseamnă „copac”), care primesc impulsuri neuronale de la neuronii adiacenţi.

Axonul este un tub subţire care pleacă din soma şi transmite mesaje altor neuroni (muşchilor sau glandelor). La capăt, axonul se ramifică într-un număr de mici ramuri care se termină prin nişte mici umflături numite terminale sinaptice. Butonul terminal nu atinge, de fapt, neuronii adiacenţi. Există un mic spaţiu între butonul terminal şi corpul celulei sau dendritele neuronului receptor. Această joncţiune se numeşte sinapsă, iar distanţa în sine se numeşte fantă sinaptică. Când un impuls neuronal coboară prin axon şi ajunge la butonii terminali, acesta declanşează secreţia unui neurotransmiţător, o substanţă chimică eliberată în fanta sinaptică cu rolul de a stimula neuronul învecinat, transmiţând astfel impulsul de la un neuron la următorul.

Neurotransmiţătorii nu au denumiri comune, aşa cum, de altfel, nici acţiunea lor în organism nu este una simplă. Modul în care aceste substanţe produse în sistemul nervos central acţionează nu este încă pe deplin desluşit, realizându-se în continuare studii  asupra lor. Însă ceea ce se ştie cu siguranţă este că aceste substanţe sunt responsabile pentru o mare parte din atitudinea noastră şi din modul în care reacţionăm ori ne simţim.

Cei mai importanţi neurotransmiţători ce ne influenţează starea de spirit sunt dopamina şi serotonina. Primul este implicat în controlul emoţiilor, mişcării şi în apariţia plăcerii. Serotonina are un rol important în reglarea dispoziţiei. S-a descoperit că aceasta este implicată şi în controlul agresivităţii. De exemplu, când nu mâncăm, ne lipseşte un aminoacid (aflat în alimente) esenţial în secreţia de serotonină. Drept urmare, nivelul serotoninei scade, iar starea de nervozitate creşte.

Neurotransmiţătorii nu influenţează numai modul în care ne simţim, ci şi reacţiile de natură fizică. Un exemplu este oxitocina, o proteină produsă în creier care stimulează secreţia de lapte în cazul femeilor care alăptează, dar şi contracţiile din timpul naşterii, ducând în acelaşi timp la apariţia sentimentului matern.

Adrenalina este un alt neurotransmiţător, esenţial în reglarea atenţiei. Dacă un nivel scăzut de adrenalină duce la oboseală, secreţia în exces poate cauza tulburări de somn şi stări de anxietate. În situaţii riscante, creierul nostru produce adrenalină în exces, ceea ce ne face să acţionăm instinctiv. În combinaţie cu un nivel ridicat de dopamină şi de norepinefrină, adrenalina „se face vinovată” de stările prin care trecem atunci când iubim. Mai exact, dopamina creează starea de euforie, în timp ce ultimele două sunt responsabile de ritmul alert al inimii.

Astfel, un nivel prea mare sau prea mic al neurotransmiţătorilor în organism produce dezechilibre care se pot observa direct în toate aspectele vieţii. Însă modificările care se produc din punct de vedere chimic în creier nu sunt singurele responsabile de apariţia bolilor. De exemplu, în privinţa tulburărilor afective, studiile dovedesc că serotonina este doar unul din multitudinea de factori legaţi de depresie. Factorii sociali şi psihologici cum ar fi singurătatea, lipsa de exerciţiu, dieta săracă, lipsa de încredere în sine pot de asemenea juca un rol enorm în depresie. Astfel, în tulburările depresive şi anxioase, atât biochimia pacientului, cât şi integrarea sa în mediul social şi ocupaţional sunt afectate, fiind necesar tratament atât la nivel biologic, cât şi psihosocial.

Chiar şi în tulburări precum schizofrenia, a cărei cauză primară este biologică, pacientul manifestă frecvent pierderi severe ale abilităţilor de socializare şi ale capacităţii de a exercita o meserie. Suplimentarea medicamentelor antipsihotice cu psihoterapia destinată să ajute persoana să facă faţă consecinţelor schizofreniei poate fi foarte folositoare.

Faptul că o gamă largă de tehnici de psihoterapie şi medicamente este eficientă în tratamentul unor tulburări (în special al depresiei) sugerează că o intervenţie la nivelul sistemului biopsihosocial al unei persoane afectează toate nivelurile sistemului. De exemplu, intervenţia la nivel psihologic poate cauza schimbări în biochimia pacientului şi comportamentele sociale ale acestuia. Acest lucru se întâmplă deoarece biochimia noastră, personalităţile şi procesele noastre de gândire, precum şi comportamentele noastre sociale sunt atât de strâns întrepătrunse, încât fiecare element îl influenţează pe celălalt, atât în mod pozitiv, cât şi în mod negativ.

Viaţa umană, ca şi existenţă biologică, nu este nimic în afara principiului său de unitate, unitate dintre trup şi suflet, dintre lumea spirituală şi lumea materială...

doamne ajuta..

• Orice actiune inainte careia sau dupa care nu poti spune o rugaciune e mai bine sa nu o faci.
• Tot războiul se duce pentru smerenie.
• Multă vreme n-am ştiut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Şi am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insuflă mândrie.
• Când ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.
• Spune: „Sunt mai rău decât toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.
• Sufletele celor mandri sufera de-a pururea din partea demonilor (cuvant primit de la Hristos Insusi).
• Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin întristări şi pocăinţă, şi numai foarte arareori ajunge cineva la iubire.
• Domnul iubeste atat de mult pe om ca ii da darurile Sfantului Duh. Dar pana ce invata sa pastreze harul, sufletul trece prin multe furtuni.
• Domnul a aratat mare mila fata de mine si mi-a dat sa inteleg ca trebuie sa-mi plang toata viata pacatele mele. Aceasta este calea Domnului. Si acum scriu din mila pentru toti oamenii care ca si mine, sunt mandri si din aceasta pricina sufera. Scriu ca sa invete smerenia si sa – si gaseasca odihna in Dumnezeu. Unii zic ca asa a fost mai demult, dar ca acum toate acestea s-au invechit (perimat) insa, nimic nu trece niciodata cand este vorba de Domnul: numai noi ne schimbam, devenim rai si astfel pierdem harul.
• Ah, daca am sti cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cat ii este de mila si se intristeaza pentru cei ce nu se indreapta. Am simtit acest lucru pe mine insumi. Nu mint, spun adevarul inaintea fetei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Il cunoaste: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioara. N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc pe ea si iubirea ei pentru noi. Daca n-ar fi fost milostivirea ei, as fi pierit de mult, dar ea a vrut sa ma cerceteze si sa ma lumineze sa nu mai pacatuiesc. Ea mi-a spus: “Nu-i frumos pentru Mine sa ma uit la tine sa vad ce faci!” Cuvintele ei erau placute, linistite si blande, si ele au lucrat asupra sufletului meu.
• O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme! Dumnezeu aşteaptă cu milostivire pocăinţa noas­tră. Şi tot cerul, toţi sfinţii aşteaptă această pocăinţă.
• Noroade ale pamantului, cad in genunchi inaintea voastra si va rog cu lacrimi: “Veniti la Hristos”.
• Omul bun gândeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor, şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.
• Şi noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care se va chinui în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul Duhului Sfânt, ci în tine viază un duh rău; şi câtă vreme eşti încă în viaţă, sileşte-te prin pocăinţă să te eliberezi de el.
• Unui pustnic care i-a spus odată: ,,Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii, care vor arde în focul veşnic“, Siluan i-a replicat: ,,bine dar spune-mi dacă vei fi în rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?” - “Ce să-i faci? E păcatul lor“, a spus pustnicul. La care Siluan a răspuns: “Iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii“.
• Păcatul îl urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos.
• Multe osteneli si multe lacrimi trebuie pentru a pastra duhul smerit al lui Hristos, dar fara el lumina vietii se stinge si sufletul moare.
• Cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sunt şi su­ferinţele sufletului; Cu cât mai deplină e iubirea, cu atât mai deplină e cu­noştinţa; Cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e ru­găciunea; Cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai sfântă e viaţa.
• Tu iubeşti pe cei ce plâng, şi pe calea plânsului au venit la Tine sfinţii Tăi.
• Omul mandru sau se teme de demoni, sau se aseamana lor. Dar nu trebuie sa ne temem de demoni, ci de mandrie si trufie, caci ele ne fac sa pierdem harul. Cel ce vorbeste cu demonii isi intineaza mintea, in vreme ce mintea celui ce ramane in rugaciune e luminata de Domnul.
• Desi e bland, totusi, Domnul lasa sufletul sa flamanzeasca din pricina mandriei lui si nu-i da harul cata vreme n-a invatat smerenia.
• Harul vine de la iubirea pentru fratele şi se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet.
• Fericit sufletul care iubeşte pe fratele său, căci fratele nostru este viaţa noastră.
• Rugati-va pentru oameni. Aveti mila de poporul lui Dumnezeu… Sigur, este un lucru anevoios. A te ruga pentru oameni e tot una cu a-ti varsa sangele... dar trebuie sa te rogi.
• Dacă începi să te rogi lui Dumnezeu şi demonul stă împotriva ta şi nu-ţi îngăduie să te închini, smereşte-te şi spune: „Nimeni nu e mai rău decât mine pe pământ”, şi în acel ceas demonul va pieri; ei se tem tare de smerenie, de străpungerea inimii şi de mărturisirea sinceră.
• Adu-ţi aminte că în ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nă­dejdea în El.
• Chinuitor lucru este a recunoaste mandria in noi insine, dar Domnul lasa pe cel mandru sa se zbata chinuindu-se in neputinta sa pana ce se smereste.
• Mi-e milă că oamenii se lipsesc pe ei înşişi de un Domn atât de milostiv.
• Dumnezeu – o iubire de care nu te poti satura.
• Fără har, sufletul e asemenea unui dobitoc.
• Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta ru­găciunea ta.
• Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu nu mai poate fi mulţumit cu nimic de pe pământ, ci, ca un prunc care s-a pierdut de mama sa, se avântă necontenit spre Domnul şi strigă: „Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut.”
• Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci când e în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gândeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumne­zeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele“.
• Din toate puterile şi până la sfârşitul vieţii trebuie păs­trată râvna de la început, căci mulţi au pierdut-o şi n-au mai găsit-o. Pentru aceasta trebuie să ne aducem aminte neîncetat de moarte; şi dacă sufletul este gata de moarte, chiar şi numai în parte, el nu se mai teme, vine la smerenie şi pocăinţă, uită tot ce e lumesc, îşi păzeşte mintea neîmprăştiată şi se roagă din toată inima.
• Când cel căruia nu i s-a dat să înveţe pe alţii învaţă totuşi, el întristează pe marele Dumnezeu.
• Unii discută în contradictoriu despre credinţă şi discuţiile [controversele] lor sunt fără sfârşit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, şi atunci Domnul ne va lumina fără discuţii şi îndată ne va lumina.
• Suntem acum ultimii monahi. Dar chiar şi acum sunt încă mulţi nevoitori [asceţi] pe care Domnul i-a ascuns, pentru că ei nu fac minuni arătate, dar în sufletul lor se săvârşesc în fiecare zi adevărate minuni, numai că oame­nii nu le pot vedea. Iată o minune: când sufletul înclină spre mândrie, el se cufundă în întuneric şi deznădejde, dar când se smereşte, atunci vin bucuria, străpungerea [ini­mii] şi lumina.
• Părintele Stratonik mai zicea că va veni o vreme când monahii se vor mântui în haine lumeşti.
• Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!“..
• doamne ajuta..

Trăia în Asia un oarecare împărat păgân.Era puternic şi temut, dar nu avea urmaşi. Când i-a venit vremea împăratului să moară, l-au întrebat cine să împărăţească în urma lui. Grăit-a împăratul: “Găsiţi-mi om care să fie după voia mea, ca să-l înfiez şi să fie împărat după mine. Acel om trebuie să aibă însă trei însuşiri. În primul rând să nu se teamă de moarte; în al doilea rând să nu dorească să fie împărat; în al treilea rând să aibă mai mulţi copii decât orice alt om din împărăţia mea”. Au căutat, au căutat... şi n-au găsit. În cele din urmă au adus înaintea împăratului un lemnar tânăr, frumos şi viteaz.

Împăratul care trăgea să moară l-a întrebat: “Te temi de moarte?” Lemnarul a răspuns: “Cum să mă tem de ceea ce se teme de mine şi va să-mi slujească drept punte spre împărăţia veşnică”. Întreabă iarăşi împăratul: “Vrei să fii împărat?” Lemnarul a răspuns: “Cum să doresc să fiu ceea ce sunt deja? Făcătorul meu m-a înfiat prin Hristos, iar Făcătorul meu este împăratul împăraţilor; aşadar şi eu sunt deja împărat”. În fine împăratul a întrebat: “Câţi copii ai?” Tânărul a răspuns:" 300 am. Sunt cei pe care i-am botezat şi născut duhovniceşte. Aceştia sunt copii mei duhovniceşti, care mă numesc părinte duhovnicesc al lor". Atunci împăratul a căzut pe gânduri, după care a zis: "Te-am chemat să te înfiez, însă acum te rog să mă înfiezi tu pe mine, ca să fiu şi eu între fiii tăi duhovniceşti" şi l-a botezat tânărul pe împărat. Şi împăratul a murit fără teamă de moarte.

Aceste răspunsuri ale tânărului lemnar îţi arată limpede înţelesul spuselor: “şi ne-a făcut pe noi împăraţi”.Toţi creştinii sunt înfiaţi de împăratul ceresc prin milă şi harul acestui împărat şi pentru sângele lui Hristos. Aşadar, toţi câţi trăiesc în această viaţă ca nişte creştini adevăraţi vor intra în nemuritoarea împărăţie a cerurilor şi vor împărăţi cu Tatăl lor, Împăratul Cel veşnic şi neasemuit.

Pace ţie şi binecuvântare de la Dumnezeu......

doamne ajuta....slava domnului...amin.....

De   ziua  mea  am primit  cartea “Da-le  Doamne,  un   coltisor  de  rai !- Chipuri  de  monahi   trecuti  la Domnul” scrisa  de  Parintele  Paisie  Olaru. Aceasta  carte  o  citisem  cu  nesat cu  ceva  timp  inainte, caci  o  imprumutasem  de  la  biblioteca, dar  acum  era  a  mea.

Din  aceasta carte, de  la  Parintele  Paisie  am  aflat   despre   Monahul  Mihail [Dinu]. Ma  impresionat  foarte  mult   ca   acest monah  tanar  tinea  la  curatia  sa, si  s-a  luptat  mult  ca  sa nu  o  piarda. Dupa  ce am  citit  despre  el am  ramas atat  de  mirata  si apoi  i-am  recitit viata  de  mai  multe  ori. Mi-a  ramas  in  suflet.

Gheorghe (acesta   era  numele  Monahului  Mihail  inante  de calugarie)  a  venit, cu  multa  ravna,  la  Sihastria cu  doi  sau  trei  ani  inainte  de  decret. ”Era  foarte  ager, istet  si  ambitios, adica  nu  voia  sa  fie  pacalit”. ”Foarte  nevoitor(...), atat  de  mult  tinea  la  curatia  trupului, incat  de  multe  ori  facea   singur  niste  nevointe “  mari  de  care   se  speria si  Parintele  Paisie care  ii   era duhovnic  si  care  cauta  sa-i  mai  schimbe  socotelile  dar  fratele Gheorghe   nu  se  lasa, ca  zicea: ”Mai   bine  sa  mor, decat  sa  cad”.  Se  marturisea  des; avea  voie  sa   se  si  impartaseasca.

Cand  a venit decretul, trebuia  sa  plece   tot  tineretul  pana  la  55  ani, asa  ca  toti  se  pregateau  de  plecare, iar   el  s-a  dus  la  Parintele  Paisie  si  l-a  intrebat “Parinte  Paisie  ce  ma  fac  eu  acum? Sa  plec  in  lume?”. Iar  parintele  i-a  zis: ”Da, iubitule, plecati, ca  nu  putem  sta  contra  ordinului  statului”. Si  fratele  Gheorghe  a  plecat, si-a  cautat  serviciu dar   nu  se  putea  acomoda. Iar  venea,  se  marturisea  si  iar  pleca  si   zicea “Macar  de-as  fi  fost  calugar, as  sti  si  eu  drumul  meu, ca  trebuie  sa  ma  pastrez  curat, dar  asa  tare  ma  tem  sa nu  cad, ca-i  tare  obraznic  tineretul”. O  data   cand  veni iar la  marturisire spune: “Parinte Paisie, vreau  sa-ti  spun  o  taina, dar  te  rog  sa  nu  spui  la  nimeni. Stii   sfintia  ta  ca  eu  sunt  calugar? ”Iar   parintele  si-a  facut  cruce  si  a  zis: ”Doamne, fiule, ce  minune? Cum  altii  calugari  fiind, se  insoara, iar  fratia   ta   ai  plecat  frate  si  ai  venit  calugar. Cum  ii  asta? Ce  ai  gandit?”.

Iar  el  a  zis: ”Parinte, m-am  facut  calugar  sa  nu  cad  in  pacat”. Apoi   intrebat  fiind  a  raspuns  “Mihail  ma  chiama”. Si  s-a  ostenit cativa  ani   monahul  Mihail  caci  in  manastire  nu  putea  sta, in   lume  ii  era   greu, pana  ce  s-a  imbolnavit  de plamani, dupa  care  a  trebuit  sa  steie  si  in  sanatoriu. In  cele  din  urma, vazand  ca  nu  are  semne  sa  se faca  sanatos, a  lasat  sanatoriu  si  acte  si  haine   si  a  venit  la  manastire, s-a  pus  pe  boala   si   a   stat  in  pat, in  mare  suferinta  si  rabdare. Si  in  manastire  s-a  sfarsit.

Intr-o  duminica  am  avut  ocazia sa  merg  la  M-rea  Sihastria. Acolo , dupa  slujba,  am  mers  in  cimitir  la  Pr.Cleopa, la  Pr.Paisie, la  Pr.Ioanichie si  m-am  gandit  sa-l   caut  si  pe  monahul  Mihail. Am  luat  mormintele  la  rand   si  undeva  langa  o  banca (dintre  bancile  de  dupa  mormantul  Pr.Cleopa  in  partea   dreapta)  am  gasit  mormantul  acestui  minunat  calugar...si  m-am  bucurat  atat  de  mult. Si   fiindca banca era  ocupata  m-am  pus  pe  banca  paralela   cu  aceasta si  stateam  sa  ma  odihnesc. Intre  timp  au  venit   un  grup  de  credincioase, care  dupa  ce  s-au  inchinat  si  au  sarutat   crucile Parintilor  sus  amintiti  s-au  dus  pe  banca de  langa  mormatul monahului  Mihail, iar  una  dintre  ele  a  sarutat   si  crucea  de  aici si  a  zis  “Aici   este  calugarul  Mihail  care  a   suferit  boala grea”. Auzind, m-am  bucurat  ca  si  altii  stiu  de  monahul  Mihail  si-l  pretuiesc  ca   si  mine.
Dupa  cateva  zile  am   primit, imprumut   de  la  o  prietena cartea  “Istorioare  duhovnicesti”  scrisa  de  Pr.Ioanichie  Balan  in  care, la  o  prima   rasfoire,  am  gasit  urmatoarea  istorisire:

Sfarsitul  binecuvintat  al  Monahului  Mihail


Acest   parinte  era  ucenicul  duhovnicului  nostru  Paisie  Olaru   din  M-rea  Sihastria. Imbolnavindu-se  de  tanar, zacea  la  pat asteptandu-si   cu  barbatie  sfarsitul. Unul   din  parintii  tineri  l-a  intrebat:
-Parinte  Mihail, nu  te  temi  de  moarte?
-Nu, parinte.De  ce  sa  ma  tem, daca  sunt  cu  Hristos?
L-am  vizitat  seara  inainte  de  moarte. Zacea  in  pat  si  suferea  cu  mult  calm  durerea. Deodata  s-a  uitat  fix  spre  usa  si  mi-a  spus:
-Parinte, sta  unul  urat  in  usa   si  se  uita  la  mine. Spune-i  sa  se  duca  de  aici!
Era  diavolul. Astepta  sfarsitul  parintelui  Mihail, caci  el  vine  la  cel  ce  moare inainte  de  ingerul  lui  pazitor. Am  facut  rugaciune  pentru  el  si  s-a  linistit.
-Parinte, acum  s-a  dus   din usa  omul  acela  urat!
-Parinte  Mihail, cine  te  ajuta in  noaptea  aceasta?
-Cand  voi   simti  ca  este   gata, bat  in  perete  si  chem  pe  parintele  Paisie  sa-mi  citeasca  rugaciunea  de  darea  sufletului...
-Am  plecat  la  chilie. La  miezul  noptii  parintele  Mihail  a  batut  in  perete, a  venit   duhovnicul, i-a   citit la  staruinta  lui rugaciunea  de  darea  sufletului   si  indata  a  adormit  in  Hristos. Sfarsitul  parintelui Mihail, credinta  si  barbatia  lui  ne-a  uimit  pe  toti.
Dupa  40  zile  l-a  visat  unul  dintre  fratii  lui  apropiati  si  l-a  intrebat:
-Ce  faci  acolo  parinte  Mihail?
-Mai  praznuim, mai  cantam  si  ne  bucuram....,a  raspuns  el.
-Cum  este  in  iad, parinte  Mihail?
-Ei,parinte, iadul  este  pe  pamant! De  aici  incepe  si  raiul  si  iadul ! si  s-a  facut nevazut.

Si   mi-am   zis :”Negresit  este  vorba   despre  monahul  Mihail  Dinu”  si  mi-a  saltat  inima......

doamne ajuta...slava domnului...amin........

Am auzit cu siguranţă la Taina Sfintei Cununii, următoarele cuvinte rostite de preot:

,,Cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. Unirea a doi tineri e ca o cunună de mărire şi de cinste. Aceste virtuţi, prin intensitatea si prin puterea lor, pătrund în chip tainic în sufletele mirilor, lăsând acolo un sentiment adânc, mirific , de o profunzime cu totul spirituală.  Însă, mă întreb dacă aceste cuvinte fac referire doar la miri sau şi la noi înşine. Oare nu toţi avem cinste? Oare mărirea nu fiecare dintre noi o purtăm?  Greu de răspuns … Foarte dureros este faptul că omul şi-a pierdut cinstea prin păcat. La fel şi mărirea, care nu semnifică altceva decât multimea  darurilor primite de la Dumnezeu. Această mărire, dăruită de El, noi am pierdut-o prin nerecunoştinţă, prin nemulţumire. Căci mărirea nu se rezumă la darurile lumeşti ci la cele duhovniceşti. Iar pe acestea nu le putem ţine. Nu putem renunţa la ceva lumesc pentru Hristos. Să-i spui unui tânăr contemporan să renunţe la parfumul preferat,  la pachetul de ţigări şi la sticla de băutură, ar fi cu totul ceva penibil; o aberaţie:

,, Cum să renunţ eu la asta? Cu ce rămân în schimb?”

De fiecare dată încercăm să schimbăm persoanele din jurul nostru. Nu reuşim tocmai pentru că nu de schimbare avem nevoie, ci de o deschidere a inimii. Să ne rugăm ca oamenii să îşi deschidă  inima ca Hristos să între în ea cu iubirea Sa smerită. Această putere de a iubi, de a ierta, de a birui răul este adevărata iubire smerită.  De aceasta avem nevoie. Unui tânăr, noi care mergem la Biserică, i-am putea spune multe lucruri despre Dumnezeu, dar oare noi - care ne trezim de fiecare dată "marii teologi ai lumii” , oare chiar iL  cunoaştem pe Dumnezeu îndeajuns încât să vorbim despre El? Chiar suntem noi în măsură să mustrăm un tânăr pentru faptul că nu vine la Biserică? Mustrându-l, certându-l, judecându-l, îi luăm toate şansele de mântuire. Îl aducem astfel  într-un tărâm al întunericului, împotmolindu-l cu diferite polologhii care nu-şi au sensul. În schimb, Hristos nu vrea să piardă pe niciunul dintre noi; ne înmulţeşte şansele de mântuire ; ne încununează cu mărire şi cu cinste la fiecare chemare a Sa. Căci Domnul Hristos nu ne forţează chemându-ne; cum nu poţi forţa pe cineva să te iubească aşa nici Mântuitorul nu ne forţează să răspundem la chemarea Sa.

Mă întreb totuşi dacă vom putea fi vreodată încununaţi cu mărire si cu cinste... Dacă vom putea să păstrăm mărirea, să păstrăm cinstea îndepartandu-ne de păcat. Este foarte greu fiindcă trăim doar biologic, fără nici un orizont duhovnicesc. Creştinismul este singurul factor realist din această lume "biologică"  creată de noi înşine. Pentru mulţi dintre noi ,,mărirea” se rezumă doar la avuţia si  popularitatea dobândite în această viaţă. Bunuri si popularitate care nu sunt altceva decât iluzii trecătoare, vremelnice...

,, Cu cât s-au înmulţit, cu atât au păcătuit împotriva Mea; cinstea lor au schimbat-o în ruşine ( Osea 4:7)” Pentru mulţi dintre noi cinstea se rezumă la slavă deşartă, la mândrie, la iubire de sine, la cu totul altceva numai la cinstea cea Dumnezeiască nu. De ce spun Dumnezeiască? Pentru că  mărirea noastră este legată atât pe pământ cât şi în ceruri, de cinste şi invers. Nu există mărire fără cinste şi nici cinste fără mărire. ,,Care este neamul vrednic de cinste? Neamul omenesc. Care este neamul fără de cinste? Neamul care nu ţine poruncile." (Isus capitolul 7)

Să căutăm aşadar cununa măririi şi a cinstei dăruite de Domnul. Nu doar în faţa Sfântului Altar ne vom încununa, ci şi în această viaţă prin lumina faptelor bune. Să nu umblăm ca nişte amăgitori, cum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă “ ci întru toate cu cinste să trăim. Să zicem: Mărire pentru Cel ce ne încununează cu mărirea, Cinste Celui ne ce încununează cu cinstea cea veşnică şi netrecătoare! Amin....

doamne ajuta.....slava domnului...amin

Dupa multe urcusuri si coborasuri duhovnicesti ieri am avut parte de un urcus mai aparte. Ieri am vazut un om care, as putea spune, mort a fost si a inviat! Mare mi-a fost minunea sa-l revad… Dar sa o iau cu inceputul:

…Era iarna, era dimineata. Am ajuns in centrul primiri urgente cu un pacient. Pe targa din CPU era un alt pacient adus dintr-un accident rutier. La momentul acela, era pentru mine un necunoscut…nu am putut insa sa nu-mi dau seama dupa gravitatea cazului, de faptul ca urma sa fie transferat la alta clinica  din alt oras si sa nu-mi compatimesc colegii care urmau sa efectueze transferul interclinic avand in vedere faptul ca pacientul era intubat si timp de cel putin o ora urma sa fie ventilat la balon (lucru foarte greu de realizat in timpul mersului), ca sa nu mai spun faptul ca trebuia permanent aspirat si monitorizat pentru a interveni in functie de modificarile functiilor vitale.

Trebuie sa recunosc ca nu am avut prea mult timp sa-mi compatimesc colegii pentru ca am fost sunata din dispecerat  ca avem un transfer interclinic foarte grav, iar celelalte masini toacmai revenisera la baza de la accidentul rutier si trebuia facuta dezinfectia masinilor ( numai ca dupa revenirea la baza mi-am dat seama ca ambulantele erau disponibile, dar avand in vedere complexitatea cazului a fost mai  simplu sa motiveze dezinfectia). Astazi stiu ca nu a fost o intamplare sa plec eu cu acel pacient.

Dupa cateva minute deja eram in drum spre clinica neurochirurgie. Pacient instabil hemodinamic, cu traumatism cranio-cerebral grav, traumatism cranio-facial cu evisceratie ochi stang, pneumotorax compresiv, multiple plagi la nivel facial, insuficinta respiratorie grava, hemoragie digestiva superioara masiva, edem cerebral, edem facial, hematom cerebral, etc. Dupa 30 de minute eram epuizata (desi era ora 8 dimineata), incercad tot drumul manevre de dezobstructie a cailor aeriene, dezobstructia sondei IOT, ventilarea pacientului, monitorizarea, etc. Pana la clinica mai aveam de mers aproape o ora (am oprit de foarte multe ori deoarece din mers nu reuseam sa stabilizam pacientul, iar drumul era inzapezit). Pot doar sa va spun ca nu mai aveam speranta ca vom ajunge cu pacientul in viata, dar cum nu poate da omul ce poate da Domnul, am ajuns cu pacientul in viata la neurochirurgie.

Aud si acum concluziile specialistilor chirurgi : “nu cred ca poate fi salvat, dar noi vom incerca”. A doua zi am aflat ca a murit. Am avut si replica: “nu ma mira vestea, m-as fi mirat daca as fi aflat ca traieste”. Era preot. In accident era impreuna cu familia, sotia si doi copii, care au fost aproape nevatamati. Ma intrebam in timp ce incercam sa-l tinem in viata: ”De ce tocmai el? De ce numai el din toata familia, ca si cum ceilalti nu au fost acolo?" Astazi pot sa imi raspund. Si acest raspuns vreau sa vi-l impartasesc tuturor.

La Luca cap. 16 la “Parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar”… dupa ce au murit cei doi, bogatul ,care era in iad, l-a vazut pe Lazar in sanul lui Avraam (in rai), a strigat catre cel din urma sa-l trimita pe saracul Lazar sa-si ude varful degetului in apa si sa-i  racoreasca limba, insa  afla ca intre ei este o prapastie mare si nu pot trece dintr-o parte in alta. “iar el a zis: Rogu-te, dar, parinte, sa-l trimiti in casa tatalui meu, caci am cinci frati, sa le spuna acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin. Si i-a zis Avram: Au pe Moise si pe prooroci, sa asculte de ei.I ar el a zis: Nu, parinte Avraame, ci, daca cineva dintre morti se va duce la ei , se vor pocai…”

Ieri am vazut aceasta minune infaptuita. Cineva a venit de acolo sa ne marturiseasca ca exista rai si iad. Da exista! Dumnezeu a facut  o minune!  O minune pentru mine, o minune pentru toti… Acel  preot care stiam ca a murit, traieste! Rugamintea bogatului pentru fratii lui de pe pamant care atunci nu a fost posibila, acum Dumnezeu ne-a oferit-o noua tuturor celor care inca mai cautam o dovada ca viata continua si dincolo de moarte, ca defapt omul are trei vieti, cum predica ieri acest parinte: o viata in pantecele mamei, o viata pe acest pamant, si viata vesnica. Parintele cunoaste toate aceste trei vieti. A vazut lucruri care ar inspaimanta lumea daca ar fi cu putinta sa se poata vedea si cu ochii trupesti. Cu ochii mintii revede ceea ce a trait si povesteste cu capul plecat, cu ochii inchisi… Iar la final parintele intreba: de ce eu a trebuit sa trec prin toate acestea? Sa se vada opera lui Dumnezeu, minunile lui Dumnezeu, minuni care sunt raspunsuri pentru cei care inca cerceteaza…

Ieri am mers la biserica unde slujeste sa vad cu ochii mei aceasta minune. Nu-mi venea sa cred ca este aceeasi persoana. La inceput l-am recunoscut dupa felul cum a tinut slujba (desi nu l-am auzit niciodata slujind), in timpul Sfintei Liturgii si a predicii asa incat nu mi-am putut stapani lacrimile, la un moment dat am inchis ochii si am crezut ca slujeste un inger. Canta extraordinar de frumos, predica in cuvinte care parca veneau de undeva de sus. Nu exagerez cu nimic, niciodata nu am trait slujba cum am trait-o ieri. Era singurul semn ca acest om este cel care a murit si a inviat. De ce singurul semn? Preotul este de nerecunoscut! Trebuia sa vad ca nu mai are ochiul stang si cicatricile de pe fata, (care erau mascate atat de bine, incat numai de aproape se puteau vedea), pentru a-mi confirma ca este vorba despre pacientul care nu mai avea nicio sansa de supravietuire.

De ce aveam nevoie sa vad acele semne? Oare aveam nevoie de aceeasi confirmare de care a avut nevoie Toma? Ioan cap 20(25) “deci au zis lui (Toma) ceilalti ucenici: Am vazut pe Domnul! Dar el le-a zis: daca nu voi vedea in mainile Lui semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor…, nu voi crede”, iar dupa ce l-a chemat Dumnezeu sa vada si sa-L atinga, Toma a spus: “Domnul meu si Dumnezeul meu”, iar Iisus i-a raspuns: “Pentru ca M-ai vazut ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!”
Multumesc lui Dumnezeu pentru aceasta minune! Multumesc parintelui pentru ceea ce mi-a destainuit. Iar la intrebarea: “de ce eu”? As raspunde:  Pentru a fi un punct luminos spre uimirea tuturor nedumeririlor… pentru noi cei care strigam: “nu vreau, nu mai vreau, Doamne, se te supar”!

Inger sau om? A ales sa fie OM, sa se faca tuturor de toate, impartasind spre bratele ce se intind spre el , ca intr-o alegorie, binecuvantarea si mici investituri cu semnificatia clipei…Darul nu soseste de la sine, parintele transporta de undeva de sus o comoara pe care doar o restituie lumii absolut, fara adaogiri si fara stersatura; e doar un intercesor care mediaza intact strasuri existentiale. Parintele nu are greutate; mana sa pusa pe umarul tau are ponderea unei aripi care atinge tamaduitor.

Folositi vremea! Sa ne intrebam in fiecare zi cui i-am dat mai mult din ea. Nu cel care stie multe si vorbeste frumos despre Dumnezeu sau despre toate este destept, ci cel care traieste singur numai pentru Dumnezeu intru toate (parintele Arsenie P.). Iisus cu mare dor ar vrea sa locuiasca in inima ta. Deschide! Inima ta ar fi un mic cer divin. Doamne ajuta!..........

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. „Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. „Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă… „Unde? Unde e Raiul?” , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.

„Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. „Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. „Vreau să găsesc Raiul”, răspunse copilul, „şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.

Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu niciun vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Ce este aceasta?”, întrebă copilul. „Aceasta este o mănăstire”, spuse bătrânul. „De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. „Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: „Cum merge, cum îţi e?” „Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. „Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrânul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. „Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” „Mie…, nimic”, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, „Dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. „Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. „Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treaba cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. „Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”. Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. „N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. „Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. „Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. „Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: „Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” „Am să-i spun!”, răspunse copilul bucuros, „Dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. „Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi, câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. „Frate”, îi spuse el, „bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. „Vezi firimiturile astea, de pe masă?”, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. „Sunt cu mult mai puţine decât păcatele lui… Nu poate să vină”. „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. „Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. „A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. „De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: „Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”.

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. „Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. „Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. „Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: „Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”

Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe… „Am înţeles…”, spuse copilul, „Nu se poate…” „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. „Bine”, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, „Spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”.

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spuse! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă, clopotele băteau. „De ce?”, întrebă nedumerit copilul. „Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!

Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nicio firimitură, Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul!” striga fericit copilul, prin mănăstire. „Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. „Nu se poate!”, strigau aceştia. „Cum arată?” „E plin de iertare”, murmură copilul. (…)..

doamne ajuta....nicolae--veselin-..slava domnului...amin

Înzestrat cu raţiune şi inteligenţă, după Chipul Creatorului şi cu dorinţa de a a se ridica  duhovniceşte la asemănarea cu El, omul a manifestat întotdeauna un interes deosebit pentru descifrarea marilor taine ale existenţei sale. Una dintre acestea este şi cea pe care o consideră cel mai de preţ dar pe care l-a primit de la Dumnezeu, şi anume viaţa.

Atât despre viaţă ca şi concept filosofic, cât şi despreviaţă ca organism viu s-a scris foarte mult în istoria omenirii. Dacă oamenii de ştiinţă analizează viaţa mai mult din perspectiva viului, teologia conferă vieţii o semnificaţie spirituală şi sfântă. În demersul nostru nu urmărim să facem o prezentare exhaustivă despre complexitatea viului şi nici o expunere despre sfinţenia vieţii, ci dorim să oferim câteva puncte de reper, ca subiecte de reflecţie în ceea ce priveşte relaţia dintre ştiinţă şi teologie care se stabileşte în discursul despre viaţă.

Discursul ştiinţific despre viaţă are la bază două direcţii de cercetare: una se referă la descifrarea complexităţii şi evoluţiei viului şi alta la descoperirea originii vieţii (viului). În acest sens, se manifestă două metodologii de cercetare: o metodologie deterministă şi o metodologie nedeterministă. În ceea ce priveşte metodologia deterministă, aceasta se bazează pe metoda clasică, newtoniană, de a analiza fenomenele naturii ca fenomene reversibile, la echilibru, predictibile, dacă se cunosc condiţiile iniţiale. Pe baza acestei metodologii, Descartes şi-a formulat cunoscuta şi arhifolosita metoda reducţionistă de cercetare, potrivit căreia „dacă o problemă este prea mare sau prea complicată, atunci divide-o în subprobleme, pe care le poţi rezolva gradual pe fiecare”.

Folosind această metodă, oamenii de ştiinţă ai secolelor trecute (şi chiar ai secolului nostru!) au încercat să studieze viaţa prin analiza organismelor vii, divizându-le pe acestea până la cele mai mici particule, care sunt atomii. Primele constatări au fost acelea referitoare la „omogenitatea” compoziţiei viului. S-au pus în evidenţă faptul că din cele 90 de elemente chimice naturale, doar câteva se găsesc constant în organismele vii, şi anume: C, H, O, N, P, Na. Acestea sunt organizate în molecule simple, cum ar fi: aminoacizii, monozaharidele şi lipidele, sau în structuri complexe, precum proteinele, polizaharidele etc., cunoscute sub denumirea de biopolimeri.

Sigur că cercetările avansate din domeniul biologiei celulare au evidenţiat şi alte elemente care, odată descoperite, vin să lumineze multe dintre „tainele” vieţii. Aşa s-au descoperit acizii nuclei (compoziţia şi structura lor), organitele celulare, cromozomii, genele şi apoi codul genetic. Cercetările asupra codului genetic au spulberat teoria materialistă potrivit căreia viaţa ar fi rezultatul hazardului şi că speciile ar fi apărut ca urmare a unor întâmplări, numite ştiinţific mutaţii genetice. Mutaţiile genetice înseamnă schimbarea ordinii unui aminoacid în proteină, respectiv modificarea poziţiei unei baze azotate în lanţul acidului nucleic. Pentru un organism simplu, numărul total de posibilitaţi de organizare a codului genetic este de 10^2.400.000. Dacă o modificare ar avea loc într-o secundă, numărul total de modificari care ar trebui să aibă loc în aşa fel încât să apară, cu probabilitate maximă, un organism cu un anumit cod genetic s-ar produce în 10^2.400.000 s, timp mult mai mare decât vârsta universului, ce se estimează, potrivit modelului Big-Bang, la 10¹⁷s. De asemenea, schimbarea ordinii unui aminoacid din proteinele care învelesc ADN-ul organismelor superioare, numite histone, ar avea loc în 600 milioane de ani.

Animaţi de rezultatele cercetărilor privind complexitatea viului, oamenii de ştiinţă şi-au îndreptat atenţia asupra originii vieţii. În treacăt amintim câteva dintre teoriile ce s-au formulat referitor la acest subiect. Cea mai veche este teoria cunoscută sub numele de „generaţia spontanee”, potrivit căreia organismele vii pot apărea din lumea nevie (van Helmont susţine apariţia şoarecilor după o perioadă de incubaţie de 21 de zile a unui amestec de boabe de grâu şi o cămaşă murdară!!). Această teorie a fost infirmată de Pasteur (1862), care a arătat că dezvoltarea organismelor vii într-un mediu prealabil sterilizat se datorează unei contaminări cu microbii conţinuţi în aer. Următoarea teorie este cea vitalistă, ce susţine că organizarea elementelor chimice într-un organism viu se datorează unei forţe vitale, numită entelehie. Respingerea acestei teorii se datorează chimistului german Friederich Wohler, care a sintetizat un compus organic ce aparţine viului (ureea) din compuşi minerali (cianatul de argint). O altă teorie, cunoscută sub denumirea de „panspermie”, propusă de Herman Richter în anul 1865, susţinea că „seminţele” vieţii au apărut în spaţiul interstelar  şi au găsit teren fertil pe planeta Pământ. O asemenea teorie încă mai stârneşte interes datorită rezultatelor cercetărilor cuprinse în programele spaţiale, dintre care cele mai importante sunt cele referitoare la meteoritul Murchison, în compoziţia căruia s-au găsit 70 de aminoacizi, dintre care 8 sunt cei întâlniţi în compoziţia proteinelor.

Teoria care a stârnit cel mai mult interes este cea propusă independent de Oparin şi Haldane la începutul secolului al XX-lea, cunoscută sub denumirea de „originea chimică a vieţii”. Aceştia considerau că în condiţiile primare ale terei (condiţii prebiotice), care presupuneau temperaturi ridicate, activitate vulcanică puternică, prezenţa radiaţiilor UV şi un conţinut scăzut de oxigen, substanţele simple existente în atmosferă (metan, hidrogen, apă, amoniac) ar fi putut reacţiona şi rezulta substanţe compuse din care să se obţină substanţele de bază ale organismului viu: proteine, zaharide, lipide, acizi nucleici. Ideea părea genială, dar rezultatele de laborator nu au confirmat pe deplin ipoteza. Experienţa lui Miller (1956) a intrat în istorie prin iluzia unor rezultate, dar şi prin decepţia altora. Astfel, dacă în atmosferă reducătoare s-au obţinut o serie de aminoacizi proteici, într-o atmosferă bogată în dioxid de carbon aceştia nu se mai regăsesc. Sigur că de la aminoacizi şi până la proteine este cale lungă de urmat. Nu mai vorbim de organizarea spontană a proteinelor în acizi nucleici şi transmiterea informaţiilor în procesul de diviziune celulară.

Toate aceste experienţe de reproducere a viului în condiţii hidrotermale, în matrici catalitice argiloase sau în spaţiul interstelar au fost victimele metodei deterministe, respectiv reducţioniste de a cerceta viul (viaţa). În realitate, în studiul viului nu se poate aplica metoda reducţionistă deoarece viaţa este un sistem cu parametri multipli pentru care suma părţilor nu este niciodată egală cu întregul. Potrivit teoriilor moderne, viaţa nu este un sistem predictibil. Apariţia vieţii nu trebuie căutată în reacţiile chimice care au loc în condiţii prebiotice. „Ar fi pur şi simplu o lene intelectuală să presupunem că în ştiinţe precum biochimia şi neurofiziologia am putea obţine o imagine de ansamblu a unei fiinţe vii alăturând pietricele de mozaic”, afirmă cunoscutul biochimist Friedrich Cramer de la Institutul pentru Medicină Experimentală „Max Planck” din Gottingen.

Legile fizicii cuantice, formulate la începutul secolului al XX-lea au influenţat şi cercetările în domeniul viului. Ca în fizica cuantică, viul este un sistem care evoluează după legi nedeterministe. Astfel, viul este un sistem termodinamic deschis, complex, ireversibil, a cărui existenţă se află departe de starea de echilibru. De altfel, cercetările de la sfârşitul mileniului al doilea au arătat că nu starea de echilibru este cea care caracterizează materia vie, aşa cum susţinea teoria clasică deterministă, ci starea de neechilibru. Ylia Prigogine, unul dintre laureaţii premiului Nobel în chimie care s-a ocupat de termodinamica proceselor departe de echilibru, afirmă că „materia în stare de echilibru este plictisitoare. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de echilibru cu atât mai inteligentă devine materia”. Aşadar, materia vie este materia departe de echilibru. Viul este o structură organizată bazată pe schimb energetic şi informaţional. Starea de ordine a viului se realizează prin consum de energie şi producere de entropie (structuri disipative), ca măsură a ireversibilităţii sistemului. Astfel, viaţa este rezultatul unui echilibru dinamic între ordine şi haos.

Pentru a explica emergenţa vieţii, oamenii de ştiinţă ai secolului XX au introdus concepte noi precum cel de „autoorganizare”, „câmp evoluţional”, „câmp vital”, hiperciclu etc.. Autoorganizarea este privită ca o proprietate intrinsecă a materiei, aflată în câmp evoluţional, precum este greutatea, atunci când se vorbeşte de câmpul gravitaţional. Autoorganizarea ca potenţial creator al materiei evolutive se manifestă într-un spaţiu cu patru dimensiuni. Cea de-a patra este timpul, considerat ca un vector a cărui direcţie dă sensul de curgere şi caracterul ireversibil al vieţii.

Teoria hiperciclurilor a lui Eigen reprezintă una dintre teoriile moderne care descrie, dar nu explică, evoluţia vieţii. Această teorie este o reprezentare matematică a capacităţii evolutive a materiei. Ea încearcă să demonstreze formal posibilitatea replicării ARN-ului primar prin procese autocatalitice ciclice, asigurându-se astfel zestrea informaţional-multiplicatoare a organismului viu şi posibilitatea acestuia de a evolua după legi nelineare şi discontinue.

Cercetările din domeniile biochimiei, biologiei celulare, geneticii, neuroştiinţelor au condus la rezultate remarcabile. Din păcate, puţine sunt cele care se manifestă ca soluţii binefăcătoare pentru om şi mediu înconjurător; cele mai multe reprezintă forme de agresiune asupra vieţii şi a întregii creaţii a lui Dumnezeu.

Cu toată strădania cercetărilor în domeniul viului, oamenii de ştiinţă recunosc că nu au încă răspuns la întrebări de felul: după ce lege se unesc în mod selectiv atomii pentru a forma structurile simple şi complexe ale organismului viu? de ce există forţe de interacţiune? dacă construcţia organismului este organizată conform unui program genetic, atunci cine este autorul programului? de ce există autoorganizare, ca proprietate a priorică a materiei evolutive? de ce există viaţă şi care este sensul existenţei acesteia? La o singură certitudine au ajuns oamenii de ştiinţă: viul este o structură informaţional energetică fundamental complexă, capabilă de reproducere, imposibil de cuprins într-o definiţie.

Si totuşi... Cea mai simplă şi completă definiţie a vieţii o găsim în Sfânta Scriptură, unde în Cartea Facerii profetul Moise mărturiseşte cum Dumnezeu a dat viaţă creaturilor sale şi a poruncit înmulţirea fiecărei specii „după felul lor” (Fac. 1, 21-25). Omului, în schimb, fiind „cununa creaţiei Sale”, i-a dat viaţă într-un mod special. După ce l-a plămădit din elementele creaţiei anterioare aflate în pământ, Dumnezeu dă omului viaţă din propria viaţă: „şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2.7). Iată sfinţenia vieţii. Iată simplitatea şi sfinţenia vieţii.

Toată complexitatea viului evidenţiată de ştiinţă nu este altceva decât o mărturie a puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu, Care în actul creaţiei a indus în fiecare făptură toate elementele necesare existenţei şi dezvoltării sale. Dumnezeu a dat creaţiei sale o ordine şi o armonie deosebite. El l-a făcut pe om împărat al creaţiei Sale şi l-a împuternicit cu păstrarea acestei ordini şi armonii. L-a aşezat în rai, care este simbolul vieţii veşnice, al frumuseţii, al ordinii şi armoniei cosmice. În rai, omul a fost aşezat între pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului (Fac. 2, 9). Ispitit de diavol, omul s-a îndepărtat de primul pom, a întrerupt relaţia doxologică cu Dumnezeu şi s-a apropiat de cel de-al doilea pom, care înseamnă neascultare faţă de Dumnezeu. Prin aceasta, omul - şi alături de el întreaga creaţie - a distrus ordinea şi armonia primară. A pierdut haina strălucitoare a dumnezeirii şi a îmbrăcat haina de piele a morţii. Din acest moment, creaţia este într-o stare de luptă între ordine şi haos, între viaţă şi moarte.

Numai Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Jertfa Sa pe Cruce şi Învierea Sa au recreat ordinea cosmică şi au dat un nou sens vieţii. Prin trăirea în Hristos, viaţa îşi recapătă sensul sfinţeniei şi finalitatea eshatologică. „Viaţa voastră este împreună cu Hristos şi ascunsă în Dumnezeu”, mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel (Col. 3, 3).

În concluzie, în timp ce ştiinţa nu ne învaţă ce este viaţa, ci ceea ce putem spune despre viaţă, teologia ne învaţă să preţuim viaţa, ca dar sfânt al lui Dumnezeu..

doamne ajuta...