Fericiţi cei săraci cu duhul, fiindcă a lor este împărăţia Cerurilor, a zis DomnulHristos. Pe tine te descumpăneşte acest lucru. Descumpănirea ta vine din faptul că încurci debilitatea mintală a oamenilor slab dezvoltaţi cu sărăcia pe care o laudă Hristos.

Sărăcia duhovnicească, altfel spus frângerea inimii, este o însuşire a celor mai bune minţi pe care le-a avut lumea. Este conştiinţa nimicniciei proprii înaintea măririi lui Dumnezeu, conştiinţa murdăriei proprii înaintea curăţiei lui Dumnezeu, conştiinţa deplinei atârnări proprii de nemărginita putere a Domnului.

Împăratul David a grăit despre sine: eu vierme sunt, şi nu om - iar împăratul David nu era debil mintal, ci a fost o minte bogată şi genială. Fiul lui, preaînţeleptul Solomon, a scris: nădăjduieşte către Domnul cu toată inima ta, şi pe înţelegerea ta să nu te bizui. Asta înseamnă a fi sărac cu duhul, şi anume a te încredinţa întreg lui Dumnezeu, iar în sine a nu crede.

Fericit este cel care e în stare a mărturisi fără făţărnicie: „Puterea mea este neputincioasă,înţelegerea mea nevolnică, voinţa mea şovăielnică - Doamne, ajută-mi!”Sărac cu duhul este sfântul care, precum apostolul Pavel, poate să spună: eu de nimic nu ştiu, fără numai de Hristos!

Sărac cu duhul e savantul care, precum Newton, recunoaşte că neştiinţa sa este nemărginit mai mare decât ştiinţa sa.

Sărăcia cu duhul este antipodul desăvârşit al trufiei şi laudei de sine. De prosteasca,foarte prosteasca trufie şi de pierzătoarea laudă de sine a vrut Hristos să ne păzească atunci când i-a lăudat pe cei săraci cu duhul.

Pace ţie şi bucurie de la Domnul!..

doamne ajuta...

Pentru ambele Testamente Dumnezeu i-a creat pe oameni și i-a binecuvântat ca să formeze cupluri. Adică să fie monogami, cf. Fac. 1, 26-28; 2, 18, 22-25.

Teologia profetică a Sfântului Adam de la Fac. 2, 24 va fi actualizată și aprofundată de Dumnezeiescul Pavel în I Cor 7, 1-10 și în Efes. 5, 22-33, fapt pentru care pasajul de la Efeseni compune Apostolul de la Cununie.

Faptul că Sfântul Lot e îmbătat de fiicele sale și are relații sexuale cu ele sau Sfântul Iacov are două soții sunt cazuri speciale, cu adâncă încărcătură profetică și mesianică în ierminia patristică.

Însă acestea toate nu au schimbat paradigma monogamică a umanității, pentru că nu avem prescripții vechitestamentare și, cu atât mai mult, noutestamentare, care să consfițească poligamia.

(Seria raspunsuri la intrebari incomode)....

doamne ajuta..-------

Iadul personal nu se formează după moarte, ci din timpul vieții, pentru că tot ceea ce facem și suntem ne arată ori intimizându-ne cu Dumnezeu continuu ori distanțându-ne interior de El și, implicit, de normalitatea noastră și de împlinirea noastră personală.

Așa stând lucrurile, noi ne formatăm/ne pregătim continuu pentru Iad sau Rai, cu bună știință și cu multă trudă. Atât binele cât și răul se face cu sârguință, cu pasiune.

Iar dacă ne creăm de acum interior pentru un anume mod de-a fi, trecerea noastră, prin moarte, în veșnicie, nu înseamnă decât o potențare a stării noastre interioare și nu o schimbare de calitate a vieții.

Calitatea vieții interioare e dată de ceea ce facem în relație cu Dumnezeu, cu noi înșine, cu semenii noștri și cu întreaga existență.

Dacă, în mod fundamental, noi suntem plini de dorința de a ne trăi parazitar viața temporală și veșnicia, posibilitatea de a trăi în slava lui Dumnezeu ar însemna un chin imens.

Chinurile Iadului sunt tocmai neputința interioară de a ne împărtăși/de a ne intimiza cu slava lui Dumnezeu, care e atmosfera vieții veșnice.

Iadul nu e în afara slavei și a prezenței lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ține și îmbrățișează toate, inclusiv pe demoni și pe oamenii care se vor chinui în Iad, adică în neacceptarea lui Dumneezeu.

Existența și ținerea în existență a întregii creații e asigurată de către Dumnezeu însă creaturile raționale sunt libere și nu constrânse în perimetrul vieții și al veșniciei lor.

A face binele e conform cu statutul nostru de oameni creați după chipul lui Dumnezeu. A cădea din rațiune, adică a înfăptui păcatul/răul e un chin imens, cu consecințe imense, care, permanentizate, ne fac să trăim o viață sufocantă, saturată de demonism, de neiubire, de necomuniune cu Dumnezeu și cu întreaga creație.

Dumnezeu cunoaște neputința noastră la modul absolut și știe ce suferință, ce dramă e păcatul. Tocmai de aceea marea Taină vindecătoare a Spovedaniei: pentru ca păcatele să fie scoase în mod continuu din noi.

A nu-ți înfăptui dreptul vindecării interioare prin Spovedanie de multe sute și mii de ori într-o viață înseamnă a nu-ți da dreptul la fericire personală, aici și în veșnicie.

Tocmai de aceea suferința veșnică e urmarea suferinței continue interioare pe care am trăit-o aici, cu indiferență maximă. Pentru că nu am dat doi lei pe problemele conștiinței și ale foamei și setei sufletului după bine și adevăr, din acest motiv nu avem creată nicio deschidere către iubirea lui Dumnezeu.

Iar suferința veșnică nu e provocată de ura lui Dumnezeu, ci de iubirea și sfințenia Lui. El dorește și în Iad să ne îmbrățișeze și să ne umple de slava Sa, dar noi suntem nedoritori de El și trăim iubirea Lui ca pe o urgie, ca pe o pedeapsă personală.

(Seria raspunsuri la intrebari incomode)
 

doamne ajuta...

Două evenimente se prăznuiesc astăzi, care sînt strîns legate de Crucea lui Hristos: mai întîi, aflarea Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci pe dealul Golgotha, iar al doilea, întoarcerea lemnului Cinstitei Cruci din Persia la Ierusalim. Mergînd să cerceteze Locurile Sfinte, sfinta împărăteasă Elena a hotărît să afle acolo Cinstita Cruce a lui Hristos. Doar un iudeu foarte vîrstnic, Iuda, mai ştia unde se află îngropat lemnul Sfintei Cruci a Domnului. Constrîns de împărăteasă, el a dezvăluit că locul este sub capiştea lui Venus, ridcată de împăratul Hadrian pe Golgotha. împărăteasa a poruncit ca acea capişte să fie rasă la pămînt şi să se facă acolo săpături. Aşa s-au aflat adînc îngropate în pămînt cele trei cruci. Pe cînd împărăteasa gîndea cum să afle care dintre cele trei este a Mîntuitorului, s-a apropiat un convoi de îngropăciune. Patriarhul Macarie le-a zis să atingă crucile, una cîte una, de cel mort. Nimic nu s-a întîmplat la atingerea primei şi celei de a doua cruci. Dar cînd au atins-o de mort şi pe a treia, mortul a înviat. Aşa au cunoscut că aceea este Crucea Mîntuitorului cea de Viaţădătătoare. Ei apoi au atins Sfînta Cruce a Domnului de o femeie foarte bolnavă, care s-a însănătoşit pe loc.

Patriarhul atunci a poruncit înălţarea Sfintei Cruci la un loc înalt, de unde să o poată vedea tot poporul - şi atunci tot poporul a strigat cu lacrimi: Doamne, miluieşte! împărăteasa Elena a poruncit turnarea unei îmbrăcăminţi de argint întru care a ferecat Sfînta Cruce. După vreme, împăratul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a robit popor mult, şi a luat şi Crucea Domnului în Persia. Sfînta Cruce a rămas în Persia timp de paisprezece ani. în anul 628 împăratul Imperiului grecesc Heraclie l-a învins pe Hosroe şi, cu multă solemnitate, a
întors Sfinta Cruce la Ierusalim. Intrînd în Sfînta Cetate împăratul purta Sfînta Cruce pe umerii lui, dar a văzut că deodată nu mai poate să facă nici un pas, o putere oprindu-l. Sfîntul Patriarh Zaharia a văzut cum îngerul Domnului nu îl lasă pe împărat să păşească mai departe cu Sfînta Cruce în spate, pe aceeaşi cale pe care demult păşise şi Mîntuitorul, dar desculţ, scuipat şi defăimat. Patriarhul i-a descoperit împăratului vedenia. Atunci împăratul şi-a scos straiul şi însemnele imperiale şi, desculţ şi în haine proaste, a purtat în spate Sfinta Cruce pînă la Golgotha, iar acolo a aşezat-o în Biserica învierii Domnului, pentru bucuria şi mîngîierea întregii lumi creştineşti.

Cugetare

Aşa cum lumînarea se aprinde de la o altă luminare tot aşa fapta bună se naşte dintr-o altă faptă bună. Un patrician a voit odată să dăruiască o cruce de aur unei sfinte biserici. El a chemat un aurar tînăr şi foarte priceput, i-a dăruit aur din destul pe care i l-a cîntărit, şi i-a poruncit să alcătuiască sfinta cruce cum i se va părea lui mai frumos. Aurarul, care era sărac, văzînd mulţimea aurului pe care o cheltuieşte acest om pentru mîntuirea sufletului lui, s-a ars şi el în inimă cu flacăra dumnezeiescului dor, şi a hotărît să pună în acea sfîntă cruce şi cei zece galbeni ai lui, singura lui avere. Cînd sfîntă cruce a fost gata, patricianul a cîntărit-o iar şi a văzut că este mai mult aur în ea decît cel pe care i-l cîntărise la început aurarului. El a început atunci să îl certe pe aurar, gîndind că acesta a furat aur şi l-a înlocuit cu un alt aliaj, mai greu. Văzîndu-l pe nobil atît de supărat, tînărul aurar i-a mărturisit fapta lui, zicîndu-i: „Am pus în aurul Domniei Tale şi cei zece galbeni ai mei, singura mea avere, precum şi văduva aceea de demult, ca să am şi eu parte de mîntuire, împreună cu Domnia Ta." Cuvintele acestea l-au atins pe aristocrat la inimă. El a zis atunci către aurar: „De azi înainte tu eşti fiul meu, iar toate ale mele sînt moştenirea ta."

(Sf. Nicolae Velimirovici - Proloagele)..

doamne ajuta..slva domnului...amin

Nu zi niciodată „nu se poate”, ci începe cu „să vedem”. (Nicolae Iorga)

Ştiu că nu ştiu nimic, şi nici măcar asta nu ştiu. (Socrate)

Peştii se prind cu undiţa, iar oamenii cu vorba. (W. Shakespeare)

Viata întreagă pare prea scurtă celor ce fac binele, dar pentru cei ce fac rău o singură noapte înseamnă un timp nesfârşit. (Lucian Blaga)

Piatra de încercare a caracterului omenesc este timpul. (Menander)

Dacă timpul pentru alţii înseamnă bani, pentru noi are un preţ incalculabil. (Goce Delcev)

Felul cum întrebuinţăm timpul liber ne trădează caracterul. (Plinius)

Socoteşte fiecare zi o viaţă. (Seneca)

Oricare ar fi durata timpului, ştiinţa întrebuinţării lui îl va face lung. (Seneca)

Îţi petreci cea mai mare parte a vieţii făcând ce nu trebuie, iar o bună parte a ei, nefăcând nimic, toata viaţa te-ai preocupat de cu totul altceva decât ceea ce ar fi trebuit. (Seneca)

Un minut de îndoiala face cât o veşnicie de suferinţă. (Balzac)

Pierderea vremii bune este maica şi sămânţa vremii rele. (Cantemir)

Cei care îşi întrebuinţează rău timpul sunt cei dintâi care se plâng de scurtimea lui. (La Bruyere)...

doamne ajuta..-nicolae--veselin..

„Cel ce rabdă necazurile va ajunge şi la bucurii. Şi cel ce stăruie în cele neplăcute nu va fi lipsit nici de cele plăcute” (Evagrie Ponticul)

Deşi la prima vedere s-ar părea că experienţa suferinţei îi atinge selectiv pe oameni, înţeleg că nimeni nu e scutit de suferinţă, nimeni nu duce viaţă fără griji. Nu toţi îşi trâmbiţează suferinţa şi orice am face, în faţa suferinţei aproapelui, rămânem subiectivi, nu putem cântări ceea ce simte cel de lângă noi. Cel ce caută să minimalizeze suferinţa celuilalt riscă uneori să adauge suferinţei aproapelui, iar cel ce mângâie pe cel suferind dă întotdeauna dovadă de mărinimie de suflet. Sunt suferinţe pe care nu le poţi atenua şi mângâia în nici un fel, spre exemplu pierderea cuiva drag („Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt” – Matei 2, 18).

De cele mai multe ori înceţoşaţi de lacrimile propriei noastre suferinţe nu o mai vedem pe cea a aproapelui, o vedem doar pe a noastră, gândind, ca şi bietul Cioran, că suferinţa lumii se concentrează într-un fel în suferinţa noastră. Gândul că alţii suferă mai mult nu mângâie întotdeauna.

Sunt dureri în faţa cărora rămâi mut; atunci nu-ţi rămâne decât să-l încredinţezi lui Dumnezeu pe cel căzut sub povara Crucii. Nu-i deloc puţin, e chiar calea potrivită, creştinească pe care o putem împlini oricând, dacă avem dragoste, ridicând ochii spre Cer.

Chiar dacă Părinţii noştri au scris tomuri întregi despre problematica suferinţei ea rămâne până la urmă o adâncă taină. Părintele Teofil de la Sâmbăta mărturisea că din tinereţe se întreabă la ce serveşte suferinţa şi nu am găsit încă răspunsul potrivit. Biserica nu vrea ca oamenii să sufere. În timpul slujbelor noi ne rugăm pentru un „sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem”. Biserica doreşte ca credincioşii să-şi ducă viaţa în linişte şi pace, şi cât este posibil, să nu sufere. În timpul Sfintei Liturghii ne rugăm, de asemenea, pentru conducătorii Bisericii, pentru episcopul nostru, „ca Domnul să-l păzească întreg, în pace, cinstit, sănătos, îndelungat în zile”. După ce am făcut această cerere pentru conducătorii Bisericii, o facem şi pentru noi toţi, pentru că adăugăm: „pe toţi şi pe toate”.

Biserica nu încurajează suferinţa, dar ne învaţă să o suportăm atunci când o întâlnim, să acceptăm partea noastră de suferinţă, să o primim pentru binele nostru, ne învaţă părintele Teofil. Să nu ne dorim suferinţa, dar să o acceptăm dacă vine. Iar dacă suferim, măcar să nu suferim în zadar. Cuvintele Scripturii ne mângâie, Domnul ne încredinţează: „Cine va răbda până în sfârşit, se va mântui”. Numeroase şi felurite sunt cele de răbdat pe care Domnul le îngăduie asupra oamenilor, dar scopul lor este unul şi acelaşi: prin amărăciune să vindece sufletele omeneşti de păcat şi astfel să le pregătească pentru veşnica mântuire. Oricât ne-ar fi de greu uneori, e bine să ne amintim două lucruri: primul, că însuşi Tatăl Ceresc hotărăşte măsura pătimirii; şi al doilea, că El ştie puterea noastră.

Arhimandritul Sofronie, clădit duhovniceşte sub îndrumarea Sfântului Siluan, mărturisea într-o epistolă către o doamnă suferindă din Cipru că întotdeauna a simţit în jurul său stări potrivnice, ameninţări şi piedici aproape de netrecut şi că nu a înţeles sensul acestor încercări nici după 75 de ani de călugărie. Ucenicul Sfântului încheie cu un cuvânt teribil: „Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi”.

Am dat exemplele de mai sus pentru ca cei îndureraţi de purtarea Crucii să afle o oarecare mângâiere, căci de multe ori le răsună în urechi un neîndurat: „Rabdă!”. Uşor a spune rabdă, mai greu e să trăieşti durerea celuilalt.

Diadoh al Foticeii definea răbdarea: „stăruinţa neîncetată de a vedea cu ochii înţelegerii pe Cel nevăzut, ca văzut”. Înţelegem deci că o singură scăpare şi izbăvire avem: Hristos Domnul. Pe El să-L căutăm, El să ne fie mângâiere, sprijin, alinare. Acesta-i lucrul cu adevărat important în viaţă, mai ales când simţim aproape de nesuportat povara Crucii, mai ales când vifore de tot felul se năpustesc asupra noastră. Nu trebuie să gândim că sunt imposibil de dus, că-s absurde, ilogice. Dacă Domnul le îngăduie sunt bune de purtat spre folosul nostru, în ciuda iraţionalităţii lor, din perspectivă lumească, orizontală a vieţii.

Pe timp de furtună Apostolul Petru îl recunoaşte pe Mântuitorul şi-i spune: „Doamne, tu eşti? Porunceşte să vin la tine”. O spune din fierbinţeală. „Vino”, îi spune Mântuitorul. Şi a mers apostolul liniştit pe apele învolburate ale mării ca pe uscat. Pentru că îl vedea în faţa sa pe Hristos. Dar numai şi-a întors privirea de la Hristos să vadă pe unde merge şi… el a judecat logic, drept, doar el mergea pe ape, iar asta e imposibil… şi a început să se scufunde. Şi i-a zis Domnul: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”.

Să nu uităm că Domnul e cu noi pururea! Ne-a încredinţat de asta!..

doamne ajuta...nicolae---veselin.--slava domnului...amin

Zilele trecute am fost cu ceva treabă prin Bucureşti. Deşi sunt oarecum demoralizat de stare ţării noastre în acest moment dar şi de ispitele care vin asupra tinerilor, când am ajuns acolo toate temerile mele s-au amplificat. În Bucureşti se-ntâmplă totul, aici e centrul ţării, şi aici am simţit frustrările oamenilor mai pregnant. Faţă de alte oraşe ale ţării care se zbat pentru a supravieţui Bucureştiul se deosebeşte printr-o paletă de oameni foarte variată care au stiluri de viaţă total diferite, unii ducând-o foarte bine, alţii binişor iar alţii în sărăcie ca restul ţării.

Oportunităţile de viaţă în Bucureşti sunt mult mai mari decât în orice parte a ţării, dar odată cu acestea apar şi riscurile. Bucureştenii cei nativi şi provincialii deveniţi bucureşteni, sunt foarte deschişi la nou şi în general mereu dispuşi să inoveze şi să fie originali. Pofta de noutate şi originalitate duce de multe ori şi la acceptarea multor păcate care dăunează întregii societăţi.

Trei zile cât am stat m-am uitat foarte mult la tineri, la cum se comportă, cum se îmbrăca, la ce vorbesc, la ce-i interesează...pentru că vreau să văd între ce fel de oameni vor conveţui copiii noştri. Eram curios să văd ce fel de colegi vor avea Sofia şi Ilinca când vor ajunge la şcoala generală sau la liceu.

Am rămas dezamăgit de unii din ei, mai ales de liceeni, dar să-i ajute Dumnezeu să se-ndrepte şi să facă ce e frumos în faţa oamenilor. Dezamăgirea aceasta m-a împins la o oarecare stare de deznădejde, gândindu-mă că pe viitor lucrurile vor sta şi mai rău...

E o ispită, lumea mereu a fost aşa pestriţă. Societatea de sute de ani a fost un amalgam de oameni cinstiţi, de hoţi, de parveniţi, sfinţi, curvari, oameni blânzi, de tineri feciorelnici şi liniştiţi care au vieţuit împreună cu tinerii destrăbălaţi şi desfânaţi.

Cât am stat în capitală m-am uitat mereu să văd şi să înţeleg care este de fapt gradul de decădere a societăţii, şi dacă există motive de îngrijorare. Concluzia e una singură: toţi suntem păcătoşi, toţi suntem sub blestemul păcatului şi nimeni nu e vrednic să arate cu mâna pe celălalt, făcând o ierarhie a păcatelor în funcţie de gravitatea lor. "Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Romani 3, 23) aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel.

Toţi suntem în aceeaşi barcă: buni, răi, trebuie să trecem marea învolburată împreună. Aşa a lăsat Dumnezeu lumea în care trăim, încât pentru binele nostru avem nevoie şi de ajutorul oamenilor de lângă noi, a celor pe care noi îi considerăm mai mult sau mai puţin păcatoşi.

Singura problema este cu ce ochi vedem noi societatea? Dacă ochiul meu este stricat, lumina care este în mine va fi întuneric, aşa ne spune Hristos Domnul. Dacă văd lumea doar cu ochi răi, mereu judecând-o şi arătând răul din ea, atunci mă voi umple şi eu de răul pe care-l analizez cu atâta pasiune. Eşti ceea ce faci ! Judeci răul, te împărtăşeşti de rău! Vezi cu ochi răi, te umpli de întuneric, alungi harul lui Dumnezeu şi te-ntristezi.

Păcatele şi slăbiciunile mele, indiferent cât de grave ar fi, le minimalizez şi le trec cu vederea, doar ca să am o părere bună despre mine. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu cei din familia mea. Încerc cât mai mult să văd doar ce-i bun în comportamentul lor pentru că-i iubesc şi-i vreau aproape. N-aş suporta să trăiesc lângă oameni în care văd doar răul. Deci pentru binele meu sunt oarecum forţat să văd partea bună a membrilor familiei mele.

La fel ar trebui să ne raportăm şi la oamenii din societatea în care trăim. Sunt la fel de păcătoşi sau la fel de buni ca şi cei din familia noastră, depinde doar cum vedem noi lucrurile. Vedem doar defectele lor, atunci vom pune în mod greşit verdictul: "societatea e decăzută". Dar n-aş avea curaj niciodată să spun că "familia mea e decăzută" ci aş vrea mereu să-i ascund slăbiciunile, şi să arăt tuturor frumuseţea ei.

Societatea este tot familia noastră, doar că una mai mare. De multe ori punem verdicte de moralitate societăţii în care trăim doar pe baza informaţiilor din presă. Presă urmăreşte senzaţionalul, iar senzaţionalul este mai mereu amestecat cu păcatul. Nu poate fi un subiect de presă iubirea curată între doi tineri, nci întoarcerea la Dumnezeu a unui om plin de necazuri. Naşterea unui copil e mare minune în familie, dar pentru presă este doar un reper într-o statistică. Mass-media oferă o viziune greşită asupra lumii, pentru că nu dispune de toate informaţiile pentru a trage concluziile, şi nici nu este obiectivă în prezentarea lor, ci urmăreşte mereu un scop: politic, economic, etc.

Oamenii sunt aşa cum îi vedem noi. Un sfânt îi vede pe toţi buni, deşi e conştient de slăbiciunile şi păcatele lor, dar are ochi de mamă. Un păcătos îi vede pe toţi păcătoşi pentru că în mintea rea şi lucrul bun se strică. Noi îi vedem pe unii aşa pe alţii altfel. Perceperea oamenilor este doar în ochii noştri.

Când vezi cu ochi frumoşi pe cel de lângă tine îl încurajezi să se ridice la aşteptările tale, îl faci să se autodepăşească, îl impulsionezi să fie mai bun deşi el nu-şi propusese asta.

Este o povară să analizezi păcatele altora, şi judecându-le nu vei face decât să stârneşti în ei o putere şi mai mare de a se îndreptăţi, dar în niciun caz de a se schimba. Judecându-l pe cel de lângă tine îl limitezi, îl faci să se adâncească şi mai mult în slăbiciunea lui.

"Nu judeca ca să nu fii judecat" e ca şi cum ai spune: "nu-i pune limite celui de lângă tine judecându-i greşelile, ci încurajează-l să fie mai bun". Dă-i posibilitatea aproapelui tău să-ţi arate că poate altfel decât e acum.

Evitând să ne vedem păcatele unii altora creştem împreună. E ca într-o familie, unde soţul suplineşte slăbiciunile soţiei, iar soţia completează neputinţele soţului. Ei luaţi separat sunt mai slabi, dar împreună depăşeşsc aptitudinile lor însumate. Dostoievski spunea că uneori 2+2 fac 5. Aici e unul din aceste cazuri.

O altă semnificaţie a îndemnului de a nu judeca dat de Mântuitorul este aceea că judecând pe ceilalţi, stârneşti în ei o dorinţă foarte mare de a te judeca şi ei pe tine. Punând limite celorlalţi prin judecata ta, defapt te limitezi pe tine însuţi, căci şi ei te vor vedea mai mic decât eşti. Slăbiciunile tale vor lua amploare în faţa lor şi ţi le vor arăta cu degetul mai mult decât trebuie.

A privi cu ochi frumoşi lumea înseamnă a o ajuta să evolueze...

A privi cu ochi frumoşi pe cel de lângă mine e ca şi cum l-aş încuraja pe fiul meu care a căzut de pe bicicletă spunându-i: "Ridică-te, încă puţin şi te descurci de minune!"

Frumuseţea este în ochii celui care priveşte ! Frumuseţea este mereu personală... frumuseţea apare între mine şi cei din jur, între felul meu de a mă raporta la ei şi reacţia lor faţă de mine.

Gândeşte-te cu ce ochi te vede Dumnezeu pe tine ! Privirea Lui este mereu o încurajare, un îndemn de a evolua!

Priveşte-i şi tu pe ceilalţi asemenea ! doar eşti fiul Lui.

Eşti aşa cum priveşti lumea !..

doamne ajuta..nicolae---veselin,,,slava domnului...amin

Acum doua zile, Dumnezeu a binecuvantat nasterea primei mele nepoate. Cele care au nascut sau care au asistat la venirea pe lume a unei noi fiinte stiu cat de minunat este acest moment. Pana la urma copii ne fac viata mai frumoasa, iar aparitia unei fiinte este cu adevarat un miracol de la Dumnezeu.
Care este prima reactie la mine in familie? Sau poate si in multe familii? "Sa mergem la biserica sa ne rugam pentru ea sa fie sanatoasa, ca asta e cel mai important lucru" . Sau nu neaparat in aceasta situatie. De multe ori i-am auzit pe oameni sau pe cei din familia mea zicand: "Sanatatea este cel mai de pret lucru al omului", "Nimic nu e mai important ca sanatatea in viata", "Lasa, noi sa fim sanatosi , asta e cel mai important". Nu, nu sanatatea e cel mai important lucru pe acest pamant! Nu contest si nu voi fi absurda, normal ca doresc sanatatea nepoatei mele si a tuturor oamenilor, dar pana la urma Dumnezeu stie mai bine ce e bine pentru toti.
Cu ce folos sa fiu sanatoasa, daca sufletul meu e bolnav? Ce fac eu cu sanatatea mea trupeasca cand voi muri? De ce parintii si familia nu se roaga pentru cei mici ca Dumnezeu sa ii lumineze sa mearga pe cararile Domnului Nostru Iisus Hristos, ci mai degraba se roaga sa aibe sanatate, noroc, viata frumoasa si lunga si cate altele? Exista o carte scrisa de Sfantul Ioan Gura de Aur ,"Parintii si educarea copiilor",in care explica atat de frumos si de simplu despre educarea copilului si modelarea bineplacuta a acestuia inaintea lui Dumnezeu. Copiii, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, sunt precum ceara moale, sau precum perla abia scoasa din cochilie, precum pictura sau sculptura. Parintii devin pictori, artisti , creand locuitorii Imparatiei Ceresti.
Spunea Sfantul Ioan Gura de Aur ca sanatatea trupeasca este provizorie, iar in sanatatea sufleteasca se cuprinde inceputul vietii vesnice.

"Dumnezeu este Cel ce da sanatate celui ce sufera, cand voieste", zice Sf. Varsanufie, voia Sa tinzand, asa cum am vazut, spre ceea ce este mai bine pentru fiecare din punct de vedere duhovnicesc. Deci sanatatea este un dar pretios de la Dumnezeu. Bogatia, fara sanatate, este pentru om aproape totuna cu ceea ce reprezinta drumul pentru un om fara picioare. In zilele noastre, rareori se intampla ca in trupul sanatos sa vietuiasca un suflet sanatos, ci in cea mai mare parte, si aproape intotdeauna, sufletul sanatos vietuieste in trupul neputincios, iar sanatatea trupului ii deschide omului usa spre multe capricii si pacate, iar neputinta trupului o inchide (Sf. Tihon Zadonschi).

Am inceput sa scriu acest artiol uitandu-ma la propria mea familie. Toata familia mea este sanatoasa trupeste, nu au boli grave nicicare. Si ma intreb, cu ce folos? Toti se cearta intre ei, se dusmanesc, tipa unii la altii, sau nu isi vorbesc deloc, se injura si isi vorbesc foarte urat, lucru care a fost mereu dureros pentru mine. Nu l-au cunoscut pe Iisus Hristos si nu prea au frica de Dumnezeu, nici apropiere destula de Biserica. Nici macar de acest eveniment minunat, nasterea nepoatei mele, scandalurile, cuvintele urate in mijlocul familiei si alte lucruri dureroase nu au lipsit. Asa ca degeaba ai sanatate, daca nu il ai pe Iisus Hristos in inima ta. Degeaba ai trupul in putere, daca nu stii sa il sfintesti, daca il folosesti ca sa il necajesti pe Dumnezeu. Mai bine sa imi manance boala trupul acuma, decat viermii  sa imi manance sufletul dupa moarte. Mai bine un om care e cuprins de boala, dar inima lui e cuprinsa de lumina si dragostea lui Dumnezeu. Cu toate durerile pe care mi le aduc cei din familia mea, eu ii iubesc mult si ma rog ca Dumnezeu sa aibe mila de ei si de mine, nu ma rog sa le aduca sanatate, ci sa ii lumineze, sa le arate calea Lui si sa  ii primeasca in Imparatia Sa, chiar daca asta ar insemna sa treaca prin chinuri trupesti si prin boli. Pentru asta ar trebui sa ne rugam, pentru Mantuire, si nu pentru sanatate.

O nenorocire grava, o boala grea si istovitoare ne nimiceste egoismul, ne face sa intelegem ca suntem nimic si totodata ne determina sa ne gandim la Dumnezeul Cel uitat de noi, sa ne pocaim, sa ne plangem pacatele, sa alergam la duhovnic si cu durere in suflet sa cerem dumnezeiasca mila, iar la sfarsit Sfanta Euharistie. Si atunci, dar numai atunci, sufletul nostru se va usura si va reinvia din starea de morbiditate. E mai bine ca in toata viata de aici sa fii bolnav cu trupul, dar cu sufletul sa fii sanatos, decat sa fii sanatos cu trupul, iar cu sufletul sa fii neputincios.

Un insotitor inevitabil al vietii noastre este boala. Oricat am vrea s-o evitam, oricat ne-am stradui sa ne pastram sanatatea, totusi, candva, aceasta se va clatina si va cadea si, astfel ne vom imbolnavi, adica ne vom gasi in patul durerii: batrani, tineri si copii, barbati si femei, buni si rai. Toti, fara nici o deosebire, trecem prin aceasta "proba de foc" care este boala.

Dumnezeu ingaduie lipsurile si neajunsurile in viata noastra nu fara un scop anume; intotdeauna scopul lui Dumnezeu este relatia nostra cu El. Durerea trupeasca are drept scop sa ne determine a ne apropia de Hristos. Nu trebuie sa fim dezamagiti daca Hristos ne refuza ceea ce Ii cerem si ne da altceva mult mai important - mantuirea noastra sufleteasca. Sanatatea sufleteasca este infinit mai scumpa decat cea trupeasca.

Numai pe cei rai si nevrednici boala ii duce la deznadejde si pacat. Pe cei credinciosi - ca pe Iov - ea ii incearca si le sfinteste trupul si sufletul, ca si lui Lazar (Ioan 11, 1 - 44; Luca 16, 20 - 22). Sa nu uitam ca puterea lui Dumnezeu in cei neputinciosi se desavarseste si ca prin multe suferinte ne este dat sa intram in imparatia lui Dumnezeu.

Asadar , ma voi ruga pentru iertarea pacatelor si pentru mantuire, chiar daca asta ar insemna lipsa sanatatii trupesti. Ma voi ruga sa ma lumineze pe mine si pe apropiatii mei Dumnezeu si sa se milostiveasca de noi, sa ne ierte ca in fiecare zi il lovim si il rastignim iarasi pe Scumpul Sau Fiu.

Un batran oarecare deseori se imbolnavea. In cursul unui an s-a intamplat sa nu fie bolnav; batranul se mahnea foarte mult din aceasta pricina si plangea zicand: "M-a parasit Dumnezeul meu si nu m-a cercetat". (Patericul egiptean)

doamne ajuta..

Dumnezeu este eternitatea adevărată sau are eternitatea adevărată, pentru că este comuniune perfectă de Persoane supreme, mai presus de orice limitare. Numai o eternitate în acest sens face posibilă înţelegerea timpului şi raportul eternităţii cu el. Eternitatea în acest sens adevărat nu mai poate fi considerată ca ireconciliabilă cu timpul, dar nici ca identică cu timpul. Timpul nu e ceva contrar eternităţii, o cădere din eternitate, dar nici o eternitate în desfăşurare.

Dumnezeu a creat lumea ca s-o facă părtaşă de etenitate sau de comuniunea Sa, nu prin fiinţa ei, ci prin har, prin împărtăşirea de ea. Căci eternitatea fiind transcendentă făpturii temporale, nu poate veni ca adaosuri temporale, ci ca un dar din alt plan. Sfinţii se împărtăşesc încă în cursul vieţii terestre de o pregustare a eternităţii lui Dumnezeu. Căci sfinţii, în general, "unindu-se întregi cu Dumnezeu întreg, pe cât e cu putinţă puterii naturale existente în ei, s-au imprimat atât de mult de calitatea Lui, încât nu se mai cunosc decât din El, ca nişte oglinzi atotstrăvezii, având chipul lui Dumnezeu care se priveşte în ele, arătându-se în mod nelaterat prin trăsăturile Lui; căci nu a mai rămas în ei nici una din trăsăturile vechi, prin care se vedea omenescul, ci toate au cedat celor mai tari, cum se umple de lumină aerul amestecat cu ea.

Iar Sfântul Grigorie Palama, citând pe Sfântul Maxim spune şi el că el că cel îndumnezeit devine "fără început" şi "fără sfârşit". El citează şi pe Sfântul Vasile cel Mare, care spune că "cel ce se împărtăşeşte de harul lui Hristos se împărtăşeşte de slava lui veşnică", şi pe Sfântul Grigorie de Nyssa, care spune că omul ce se împărtăşeşte de har "iese" din firea sa şi "devine din muritor-nemuritor, din pătat-curat, din efemer-veşnic şi din om, devine cu totul dumnezeu".

Dar dacă în cursul vieţii temporale numai sfinţii ajung părtaşi, în unele clipe, de eternitate, la sfârşitul acestei vieţi, în planul eshatologic, toţi cei ce au crezut şi s-au străduit să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu se vor împărtăşi de eternitate, pentru că se vor împărtăşi de comuniunea cu Dumnezeu cel necreat.

În aceasta se vede că Dumnezeu a creat pe oameni şi lumea pentru eternitate. Dar eternitatea se câştigă printr-o mişcare spre El, care se realizează în timp. Timpul este astfel mediul prin care Dumnezeu cel etern conduce creaturile spre odihnă în eternitatea Sa.

Mişcarea în timp este folosită astfel de eternitatea divină pentru atragerea fiinţelor create în sânul ei. Mama pune copilul la o distanţă de ea şi îl cheamă spre ea, pentru ca el să se întărească în exerciţiul mişcării ce-l face spre ea, atras de dorul ei.

Mişcarea de care se folosesc fiinţele raţionale pentru a ajunge de la existenţă, prin existenţa bună, la existenţa fericită eternă în Dumnezeu este o mişcare prin voinţă, şi capătă în acestea numele de lucrare.

Prin lucrare aceste fiinţe înaintează spre Dumnezeu, întrucât se purifică de pasiuni, dobândesc virtuţile, între care cea mai înaintată este iubirea şi astfel, eliberate de pasiuni, cunosc raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, adică văd sensurile acestora în Dumnezeu, sau pe Dumnezeu în toate. E un drum de desăvârşire etică, de îmbogăţire în cunoaştere.

Dumnezeu le dă celor create fiinţa reală şi susţine dezvoltarea lor prin energiile Sale necreate. În acest sens e prezent şi El în ele, cu eternitatea Lui. Timpul a început, fără îndoială, o dată cu lumea creată. Totuşi fără o eternitate preexistentă el n-ar fi  putut începe. Dar el nu e nici o simplă perioadă în nesfârşitele perioade ce au fost şi vor fi. Eternitatea dinainte şi cea de după timp este altceva decât timpul. Dar eternitatea explică timpul, care din ea vine şi în ea se sfârşeşte.

Timpul e un fel de scară întinsă de eternitate, sau de o lucrare a ei spre lumea creată. E scara întinsă de eternitatea lui Dumnezeu pusă la dispoziţia mea, după măsura mea, printr-o lucrare a lui Dumnezeu la nivelul meu. Căci eu nu pot trăi încă eternitatea ca atare.

Timpul nu ţine de fiinţa creaturii, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Aceasta pentru că în viaţa viitoare el nu mai e trăit în desfăşurarea lui. Dar tot el spune că în existenţa ei terestră creaţia nu se poate concepe fără timp. Timpul ca atare nu rămâne exterior creaturii, ci devine de la început o condiţie a urcuşului ei. Dar tot aşa de adevărat este că întreaga creatură e făcută să depăşească mişcarea şi timpul. Se poate deci spune că timpul e condiţia relaţiei dinamice a creaturii, care n-a ajuns încă în Dumnezeu, cu Dumnezeu Cel etern.

Odată ajunsă deplin în  El, se instalează cu timpul ei în eternitatea Lui. Atunci relaţia lui Dumnezeu cu creatura ajunge la unirea cu El, a dobândit o maximă intimitate.

Dumnezeu ne-a oferit iubirea Sa de la crearea noastră. Dar răspunsul nostru la dăruirea de Sine a lui Dumnezeu nu este o dăruire de noi înşine care să nu poată fi şi mai deplină, adică să înlăture aşteptarea şi speranţa unei dăruiri şi mai depline. Noi suntem limitaţi ca şi creaturi, dar în acelaşi timp suntem capabili de a ne depăşi şi tindem să ne depăşim. Aceasta introduce timpul, adică trecutul cu nemulţumirea pentru ceea ce am fost şi pentru gradul în care ne-am dăruit, şi viitorul cu tendinţa de a fi mai mult şi de a ne dărui mai mult.

Dar mulţumiţi nu vom fi decât atunci când vom fi depăşit orice nedeplinătate, când ne vom dărui într-un mod care să nu mai poată fi depăşit. Astfel noi suntem atât temporali, cât şi în tendinţă spre eternitate şi legaţi de ea. Năzuinţa aceasta e a noastră dar realizarea o avem prin Dumnezeu.

Şi întrucât caracterul nostru temporal, sau necesitarea de a creşte în iubirea de Dumnezeu şi prin efortul nostru, nu ne permite să avem dintr-o dată pe Dumnezeu oferit integral, Dumnezeu însuşi ni se oferă în măsura în care putem răspunde cu dăruirea noastră.

Dumnezeu Cel etern Se plasează într-o aşteptare în raport cu noi. Astfel apare raportul între El şi timp. De aici se vede că Dumnezeu ţine timpul legat de eternitatea Sa.

În Dumnezeu durata aşteptării este redusă la zero, căci iubirea între subiectele dumnezeieşti este simultană în toată perfecţiunea ei. Neputând creşte mai departe şi neputând cădea din această simultaneitate şi desăvârşire, iubirea dumnezeiască persistă, ca ofertă şi ca răspuns, într-un act bilateral (sau trilateral) extern.

Dumnezeu aşteaptă "cu îndelungă răbdare" întoarcerea noastră la El, trezirea noastră la iubirea pe care ne-o oferă. Dar simultan cu aceasta El se bucură de netemporalitate, sau de absenţa intervalului în manifestarea reciprocă a iubirii între subiectele treimice.

"Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apocalipsa 3, 20).

Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătăia Sa la poartă şi fapta noastră de o deschide.

(Pr. Dumitru Stăniloae - Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I)
doamne ajuta...

Evanghelia zilei ne vorbește despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru că întruparea, viața, moartea, învierea și înălțarea Domnului, tot ceea ce a făcut și face Dumnezeu pentru noi  ne dezvăluie iubirea imensă a lui Dumnezeu pentru noi. Iar Crucea Domnului, adică moartea Lui, din iubire, pentru noi, pe care ne pregătim să o cinstim cu rugăciune și post pe 14 septembrie, e o preaslăvire a dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Pentru că Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu distant, indiferent la nevoile noastre reale și presante, ci un Dumnezeu al milei și al iubirii de oameni, Care Se pătrunde de nevoile, de durerile, de necazurile noastre personale dar și de cele ale lumii întregi. Iar noi, spre Dumnezeul nostru, strigăm mereu ca spre Dumnezeul milostivirii și al înțelegerii noastre profunde, ca Unul care S-a pogorât din cer ca să Își asume, pentru veșnicie, umanitatea noastră.

Și primul verset al Evangheliei asta ne spune: că Dumnezeul nostru a coborât la noi și a experiat condiția creaturii Sale, pentru ca să o îndumnezeiască. De aceea, El este Fiul omului cel prezis de Sfântul Daniel Prorocul, adică Cel care a introdus în persoana Sa dumnezeiască firea noastră umană și, prin acest mare act de milostivire și de iubire față de noi, ne-a deschis tuturor posibilitatea de a ne unii cu dumnezeirea Sa.

Pentru că atunci când ne rugăm Lui ne iradiază interior slava dumnezeirii Sale. Iar când ne împărtășim cu Dumnezeiescul Său Trup și Dumnezeiescul Său Sânge, în Preasfânta Euharistie, ne unim, ființial, în adâncul ființei noastre, cu persoana lui Hristos, Care este Dumnezeu și om și de aceea creștem în îndumnezeire, adică în împărtășirea de slava Sa. Iar când, în mod extatic, vedem slava Sa, a Celui Unui Născut din Tatăl, atunci ne împărtășim de consecințele reale și personale ale iconomiei mântuirii Sale pentru noi.

Însă niciodată Fiul nu este fără Tatăl și fără Duhul Sfânt, pentru că întreaga Preasfântă Treime lucrează pas cu pas la mântuirea noastră. Tocmai de aceea mântuirea noastră are fundament treimic, pentru că creștem în viața duhovnicească din, prin și în harul lui Dumnezeu. Și această creștere ontologică reală abisală ne arată că suntem fiii lui Dumnezeu după har, adică suntem mereu alții și nu stăm în păcatele noastre vechi, ale răutății și ale necredinței.

Cel care S-a coborât din cer e Fiul lui Dumnezeu. Și coborârea Lui se numește întrupare, pentru că astfel a devenit Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. Însă Cel care S-a întrupat pentru mântuirea noastră, din iubire negrăită pentru noi, făptura Sa, nu s-a dezis de firea noastră umană. De aceea a suit-o la cer și a făcut-o să împărățească pe scaunul Dumnezeirii.

Însă coborârea Lui la noi și răstignirea Sa au fost preînchipuite în șarpele de aramă înălțat pe lemn în pustie. Iar înălțarea Lui pe lemn, adică moartea Lui, crucificarea Lui, ne arată că iubirea lui Dumnezeu e uluitor de mare, incredibil de mare, pentru că El nu numai că a devenit om ca noi, afară de păcat, dar a și suportat toate pentru noi și de la unii dintre noi, pentru ca să ne dea tuturor intrarea la Tatăl.

Așa că atunci când ne înălțăm în mod trufaș gâturile, când ne bântuie demonul mândriei și al prețiozității de sine, ar trebui să ne aducem aminte de faptul, că adevărata înălțare e smerenia. Și că adevărata iubire nu e indiferentă, nici crudă, nici plină de acreală ci e o dăruire crucificată față de toți, e dorința de a face tuturor binele pe care ni-l facem și nouă, atunci când ne luptăm cu patimile noastre, când ne crucificăm neîncetat.

Pentru că tăria sau puterea Dumnezeieștii Cruci e harul dumnezeiesc de a ne lupta cu demonii și cu patimile din noi și cu durerile și suferințele de tot felul. Iar când ne suim pe cruce pentru aproapele nostru atunci îl slujim, uitând de noi pentru că îl vedem pe el și iubindu-l pe el pentru ca să ne vindecăm pe noi înșine de egoism și de răceală sufletească.

Pentru că Domnul nu S-a urcat pentru Sine pe cruce, ci pentru cei care vor crede în El și se vor umple de iubirea de a-și răstigni și ei patimile și poftele, pentru ca astfel să poată să îi slujească aproapelui.

Iar credința întru El nu e doar o luare la cunoștință de realitatea Sa ci o alipire cu totul de El și de voia Sa, care ne face să fim foarte dinamici și jertfitori de sine. O alipire intimă, preadumnezeiască, în care să nu mai trăim viața noastră, ci viața Lui, a Celui care a iubit lumea, creația Sa, mai mult decât pe Sine.

Iar când Domnul vorbește de iubirea Tatălui pentru lume ne subliniază faptul că Dumnezeu nu vrea să piardă pe nimeni. Că nu dorește nimănui Iadul, moartea veșnică ci, dimpotrivă, pentru toți Se deschide și pe toți îi așteaptă. Iar noi, în loc să alergăm spre iubirea lui Dumnezeu cu toată ființa noastră, spre Cel care ne așteaptă cu dor inexprimabil, noi ne închidem inima, ne sălbăticim, ne facem că avem altă treabă.

Însă scopul vieții noastre e viața veșnică. E acela de a ne eterniza în bine. De a nu suporta nicio distanță a păcatului între noi și Dumnezeul iubirii noastre.

Tocmai de aceea Crucea Sa nu e o judecată a lumii ci cea mai mare dovadă de iubire a lumii. Pentru că nimeni nu ne-a iubit mai mult ca El. Și nimeni nu ne așteaptă, și nu ne ocrotește, și nu ne înțelege și nu ne dorește binele ca El, ca Dumnezeul nostru. Pentru că mântuirea noastră a venit prin El.

Și pe Hristos, pe Dulcele și Preaiubitul nostru Dumnezeu, nu l-a interesat blestemul crucii [Gal. 3, 13], ci a făcut dintr-un instrument de tortură un semn al iubirii nețărmurite. Pentru că Crucea înseamnă iubirea Lui dar și răbdarea Lui pentru noi, prin care umanitatea Sa a fost umplută de slava dumnezeirii Sale.

Iar când Dumnezeieștii Sfinți ai Bisericii ne vorbesc de asceză ca despre crucea care ne despătimește, ei ne spun, cu alte cuvinte, că dragostea e îndelung răbdătoare, e plină de bunătate, de cuviință [I Cor. 13, 4-5], de neuitare la sine ci la aproapele.

De aceea, numai exemplul viu, care îi antrenează și pe alții în viața liturgică și duhovnicească a Bisericii e exemplul care convinge. Și fiecare dintre noi putem să fim exemple reale și nu ostentative ale vieții cu Dumnezeu, care să demonstreze că Evanghelia nu e o filosofie vetustă și inoperabilă ci o sumă de adevăruri dumnezeiești care ne personalizează, dacă ne lăsăm umanizați și îndumnezeiți de către ele.

Și în ciuda faptului că suntem în prag de toamnă, când totul se scutură și moare, omul nostru lăuntric se poate trezi la viață și poate să strige către Dumnezeul nostru treimic cu inimă doritoare de viața veșnică.

Strigați către Domnul, iubiții mei, pentru că El va auzi glasul inimii care Îl caută!

Strigați cu rugăciuni pline de fapte bune, că Lui îi plac oamenii care sunt dintr-o bucată, care se dau cu totul Lui și nu cu rețineri!

Strigați spre Dumnezeul milei și al îndurărilor, că a Lui este stăpânirea și puterea și slava în vecii vecilor. Amin!...

doamne ajuta...slava domnului..amin----nicolae...veselin

Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post

Mareste imaginea.

Inaltarea Sfintei Cruci, praznuita pe 14 septembrie, este cea mai veche sarbatoare inchinata Crucii. Pe locul descoperirii Sfintei Cruci, imparatul Constantin cel Mare a zidit o biserica a carei tarnosire a avut loc pe 13 septembrie 335. Data de 13 septembrie nu este o zi intamplatoare, daca tinem seama ca aceasta era ziua inaugurarii templului lui Jupiter de pe colina Capitoliului din Roma. Tarnosirea bisericii ridicata pe locul statuii lui Jupiter, era semnul biruintei crestinismului asupra paganismului. Cu ocazia tarnosirii a avut loc si instalarea Lemnului Sfintei Cruci in noul locas. Astfel, punctul de plecare al cultului public si oficial al Sfintei Cruci a fost sfintirea acestei biserici. Meonologhiul lui Vasile II (secolul XI) precizeaza ca pe 14 septembrie, dupa sfintirea bisericii, patriarhul Macarie a ridicat de pe un loc inalt, de mai multe ori, Lemnul Sfintei Cruci.

Mentionam ca pelerina Egeria sustine ca Aflarea Sfintei Cruci a avut loc pe 13 septembrie, in aceeasi zi in care s-a sfintit biserica Sfantului Mormant. Potrivit cercetatorilor, Aflarea Sfintei Cruci si Inaltarea Sfintei Cruci au fost sarbatori separate si cinstite la date diferite. In acest sens, parintele profesor Ene Braniste sustine ca in vreme ce Inaltarea Sfintei Cruci se praznuieste pretutindeni (inclusiv la catolici) pe 14 septembrie, Aflarea Sfintei Cruci este sarbatorita la date diferite: in Biserica apuseana pe 3 mai, in Biserica din Alexandria pe 4 mai, iar la copti pe 6 martie.

Racla cu lemnul Sfintei Cruci a fost luata de regele persan Cosroe in anul 614, cand a cucerit Ierusalimul. Ea a fost recuperata de imparatul Heraclius si depusa in Biserica Sfantului Mormant. Pe 14 septembrie 630, patriarhul Zaharia va inalta din nou Sfanta Cruce in fata poporului. Astfel, in ziua de 14 septembrie sarbatorim amintirea a doua evenimente: aflarea crucii pe care a fost rastignit Hristos si aducerea ei de la persi.

Fragmente din Sfanta Cruce

Fragmente din Sfanta Cruce sunt prezente in Biserica Sfantului Mormant de la Ierusalim, in Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul "Sf. Cruce“ din Liege), Spania (Santo Toribio de Liebana), Franta (Saint Sernin de Toulouse; Capela "La Vraie-Croix“ din Morbihan, Bretania; Anjou), la Biserica "Sfantul Vasile cel Mare" de pe Calea Victoriei, in manastirile Tiganesti si Caldarusani, la Manastirea "Panaghia Soumela" - Veria, Grecia si la Manastirea Xiropotamou (Muntele Athos).

Sarbatori inchinate Sfintei Cruci

In calendarul ortodox avem si alte zile inchinate Sfintei Cruci:
- "Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei si de viata facatoarei Cruci" sarbatorita pe 1 august - aminteste de eliberarea grecilor din robia saracinilor cu ajutorul Sfintei Cruci;
- "Aratarea semnului Sfintei Cruci Imparatului Constantin” praznuita pe 7 mai - minune care il va face pe Constantin sa insemneze steagurile, coifurile si scuturile soldatilor cu Sfanta Cruce si astfel va iesi invingator in lupta cu Maxentiu;
- Duminica a treia din Postul Pastilor;
- Doua duminici speciale, notate in calendar ca Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci si Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci.
- Doua zile pe saptamana - miercurea si vinerea sunt consacrate cinstirii Sfintei Cruci.

Cinstirea Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea icoanelor

Sinodul al saptelea ecumenic, tinut la Niceea in anul 787, a stabilit definitiv ca modul de cinstire al Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane. Potrivit canoanelor, orice fel de cruce, atat cele purtate de credinciosi, cat si cele de la morminte, trebuie sa fie sfintite. 

In randuiala Bisericii se prevede ca in ziua praznuirii Inaltarii Sfintei Cruci sa nu se manance bucate de dulce. Aceasta zi se serbeaza cu post pentru ca aminteste de patimile si moartea lui Hristos...

doamne ajuta..

Părinţii filocalici insistă în mod deosebit asupra necesităţii curăţirii inimii, pentru desăvârşirea umană. De aceea, sintagmele pline de adanci intelesuri duhovnicesti, precum „inimă străpunsă", „inimă curată" sau „inimă desăvârşită", revin frecvent în scrisul lor. Diadoh al Foticeii vorbeşte despre „simţirea minţii" şi „simţirea inimii", la care ajunge cel curăţit de patimi. Această simţire are caracterul unei experineţe directe în raţiunile ultime ale realităţilor".

„Paza", „curăţia", „zdrobirea" sau „străpungerea" inimii alcătuiesc o lucrare continuă, în care inima, strajuită de minte, se curăţă de sentimentele şi trăirile necurate şi se uneşte cu mintea, reflectând armonia primordială a puterilor spirituale ale omului. Unificată în sine, ea caută să refaca legătura de iubire şi de dăruire faţă de Dumnezeu, pe Care Il caută în tot şi în toate.

„Asceza sufletească vizează unificarea lucrării minţii şi unirea ei cu inima, curăţirea „văzduhului inimii", spaţiul luptei duhovniceşti, închinarea întregii noastre fiinţe lui Hristos, pentru a face din inima noastră sălaş şi tron al dumnezeirii, locul spre care se îndreaptă şi de unde porneşte toată lucrarea cea bună, aducătoare de bucurie duhovnicească şi de mântuire".

Părintele Arhimandrit Spiridonos Logothetis ne spune că: „Omul are două inimi. Una este inima trupului. Cealaltă este inima sufletului .... în cazul in care una dintre inimi suferă cu ceva, atunci cu siguranţă suntem „bolnavi de inimă" şi viaţa noastră este în pericol, fie viaţa trupului, fie viaţa sufletului nostru".

Dacă avem o inimă bună, suntem buni creştini, iar dacă avem o inimă rea, suntem creştini răi.

Domnul nostru Iisus Hristos spune fariseilor: ,Acum voi, fariseilor, curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie" (Luca 11, 39). „Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate" (Luca 11, 41). Părinţii copiilor, învăţătorii elevilor şi duhovnicii îşi învaţă ucenicii mai mult în ceea ce priveşte faptele exterioare. Rare sunt însă sfaturile care privesc starea inimii. Cele mai multe se referă la faptele cele bune şi la buna purtare dar puţini învaţă cum trebuie să fim în adâncul inimii noastre. Este o mare greşeala.

Dar Biserica Ortodoxă ne învaţă să ne îngrijim mai întâi de inima noastră şi apoi de la sine faptele noastre vor fi bune. Dacă însă vom lăsa să se înrăiască inima noastră, atunci şi faptele noastre vor fi rele. Pentru că din inimă izvorăsc faptele noastre. Toate acestea ne-a învăţat Domnul nostru Iisus Hristos care ne-a spus: „Căci nu este pom bun care să facă roade rele şi, iarăşi, nici pom rău care să facă roade bune. Căci fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din spini. Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din visteria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui'⁹ (Luca 6, 43-45).

Curăţirea inimii este o lucrare grea, dar acest lucru nu trebuie să ne sperie, pentru că: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă lui Dumnezeu" (Luca 18, 27). Insă pentru un creştin adevărat, spune Domnul Iisus: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede" (Marcu 9, 23).

Scopul tuturor poruncilor Dumnezeieşti este să curăţe si să sfinţească inima credincioşilor. Pentru aceasta s-a întrupat Dumnezeu ca să readucă pe om la curăţia pe care a pierdut-o, la simplitatea originală.

Altceva este curăţia inimii şi altceva curăţia minţii. Aceasta deoarece mintea constituie una din facultăţile cele mai nobile ale sufletului, în vreme ce inima este constituită din toate puterile sufletului.

Mulţi cred că au inima curată, numai fiindcă au constatat că mintea lor a fost eliberată de gândurile necurate şi se mişcă uşor în zonele inteligibile.

Sfântul Isaac Sirul învaţă că „mintea se curăţeşte uşor; dar tot aşa de uşor se întinează; iar inima cu anevoie se curăţeşte, dar şi cu anevoie se întinează, deoarece cuprinde şi ţine toate simţirile cele dinăuntru".

Binecuvantarea Domnului peste voi, cu al Sau har si cu a Sa iubire de oameni  totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor !..

doamne ajuta...

Acum doua zile, Dumnezeu a binecuvantat nasterea primei mele nepoate. Cele care au nascut sau care au asistat la venirea pe lume a unei noi fiinte stiu cat de minunat este acest moment. Pana la urma copii ne fac viata mai frumoasa, iar aparitia unei fiinte este cu adevarat un miracol de la Dumnezeu.
Care este prima reactie la mine in familie? Sau poate si in multe familii? "Sa mergem la biserica sa ne rugam pentru ea sa fie sanatoasa, ca asta e cel mai important lucru" . Sau nu neaparat in aceasta situatie. De multe ori i-am auzit pe oameni sau pe cei din familia mea zicand: "Sanatatea este cel mai de pret lucru al omului", "Nimic nu e mai important ca sanatatea in viata", "Lasa, noi sa fim sanatosi , asta e cel mai important". Nu, nu sanatatea e cel mai important lucru pe acest pamant! Nu contest si nu voi fi absurda, normal ca doresc sanatatea nepoatei mele si a tuturor oamenilor, dar pana la urma Dumnezeu stie mai bine ce e bine pentru toti.
Cu ce folos sa fiu sanatoasa, daca sufletul meu e bolnav? Ce fac eu cu sanatatea mea trupeasca cand voi muri? De ce parintii si familia nu se roaga pentru cei mici ca Dumnezeu sa ii lumineze sa mearga pe cararile Domnului Nostru Iisus Hristos, ci mai degraba se roaga sa aibe sanatate, noroc, viata frumoasa si lunga si cate altele? Exista o carte scrisa de Sfantul Ioan Gura de Aur ,"Parintii si educarea copiilor",in care explica atat de frumos si de simplu despre educarea copilului si modelarea bineplacuta a acestuia inaintea lui Dumnezeu. Copiii, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, sunt precum ceara moale, sau precum perla abia scoasa din cochilie, precum pictura sau sculptura. Parintii devin pictori, artisti , creand locuitorii Imparatiei Ceresti.
Spunea Sfantul Ioan Gura de Aur ca sanatatea trupeasca este provizorie, iar in sanatatea sufleteasca se cuprinde inceputul vietii vesnice.

"Dumnezeu este Cel ce da sanatate celui ce sufera, cand voieste", zice Sf. Varsanufie, voia Sa tinzand, asa cum am vazut, spre ceea ce este mai bine pentru fiecare din punct de vedere duhovnicesc. Deci sanatatea este un dar pretios de la Dumnezeu. Bogatia, fara sanatate, este pentru om aproape totuna cu ceea ce reprezinta drumul pentru un om fara picioare. In zilele noastre, rareori se intampla ca in trupul sanatos sa vietuiasca un suflet sanatos, ci in cea mai mare parte, si aproape intotdeauna, sufletul sanatos vietuieste in trupul neputincios, iar sanatatea trupului ii deschide omului usa spre multe capricii si pacate, iar neputinta trupului o inchide (Sf. Tihon Zadonschi).

Am inceput sa scriu acest artiol uitandu-ma la propria mea familie. Toata familia mea este sanatoasa trupeste, nu au boli grave nicicare. Si ma intreb, cu ce folos? Toti se cearta intre ei, se dusmanesc, tipa unii la altii, sau nu isi vorbesc deloc, se injura si isi vorbesc foarte urat, lucru care a fost mereu dureros pentru mine. Nu l-au cunoscut pe Iisus Hristos si nu prea au frica de Dumnezeu, nici apropiere destula de Biserica. Nici macar de acest eveniment minunat, nasterea nepoatei mele, scandalurile, cuvintele urate in mijlocul familiei si alte lucruri dureroase nu au lipsit. Asa ca degeaba ai sanatate, daca nu il ai pe Iisus Hristos in inima ta. Degeaba ai trupul in putere, daca nu stii sa il sfintesti, daca il folosesti ca sa il necajesti pe Dumnezeu. Mai bine sa imi manance boala trupul acuma, decat viermii  sa imi manance sufletul dupa moarte. Mai bine un om care e cuprins de boala, dar inima lui e cuprinsa de lumina si dragostea lui Dumnezeu. Cu toate durerile pe care mi le aduc cei din familia mea, eu ii iubesc mult si ma rog ca Dumnezeu sa aibe mila de ei si de mine, nu ma rog sa le aduca sanatate, ci sa ii lumineze, sa le arate calea Lui si sa  ii primeasca in Imparatia Sa, chiar daca asta ar insemna sa treaca prin chinuri trupesti si prin boli. Pentru asta ar trebui sa ne rugam, pentru Mantuire, si nu pentru sanatate.

O nenorocire grava, o boala grea si istovitoare ne nimiceste egoismul, ne face sa intelegem ca suntem nimic si totodata ne determina sa ne gandim la Dumnezeul Cel uitat de noi, sa ne pocaim, sa ne plangem pacatele, sa alergam la duhovnic si cu durere in suflet sa cerem dumnezeiasca mila, iar la sfarsit Sfanta Euharistie. Si atunci, dar numai atunci, sufletul nostru se va usura si va reinvia din starea de morbiditate. E mai bine ca in toata viata de aici sa fii bolnav cu trupul, dar cu sufletul sa fii sanatos, decat sa fii sanatos cu trupul, iar cu sufletul sa fii neputincios.

Un insotitor inevitabil al vietii noastre este boala. Oricat am vrea s-o evitam, oricat ne-am stradui sa ne pastram sanatatea, totusi, candva, aceasta se va clatina si va cadea si, astfel ne vom imbolnavi, adica ne vom gasi in patul durerii: batrani, tineri si copii, barbati si femei, buni si rai. Toti, fara nici o deosebire, trecem prin aceasta "proba de foc" care este boala.

Dumnezeu ingaduie lipsurile si neajunsurile in viata noastra nu fara un scop anume; intotdeauna scopul lui Dumnezeu este relatia nostra cu El. Durerea trupeasca are drept scop sa ne determine a ne apropia de Hristos. Nu trebuie sa fim dezamagiti daca Hristos ne refuza ceea ce Ii cerem si ne da altceva mult mai important - mantuirea noastra sufleteasca. Sanatatea sufleteasca este infinit mai scumpa decat cea trupeasca.

Numai pe cei rai si nevrednici boala ii duce la deznadejde si pacat. Pe cei credinciosi - ca pe Iov - ea ii incearca si le sfinteste trupul si sufletul, ca si lui Lazar (Ioan 11, 1 - 44; Luca 16, 20 - 22). Sa nu uitam ca puterea lui Dumnezeu in cei neputinciosi se desavarseste si ca prin multe suferinte ne este dat sa intram in imparatia lui Dumnezeu.

Asadar , ma voi ruga pentru iertarea pacatelor si pentru mantuire, chiar daca asta ar insemna lipsa sanatatii trupesti. Ma voi ruga sa ma lumineze pe mine si pe apropiatii mei Dumnezeu si sa se milostiveasca de noi, sa ne ierte ca in fiecare zi il lovim si il rastignim iarasi pe Scumpul Sau Fiu.

Un batran oarecare deseori se imbolnavea. In cursul unui an s-a intamplat sa nu fie bolnav; batranul se mahnea foarte mult din aceasta pricina si plangea zicand: "M-a parasit Dumnezeul meu si nu m-a cercetat". (Patericul egiptean)

doamne ajuta...

În tinereţe ne întrebăm de cele mai multe ori care este voia lui Dumnezeu cu noi, care este planul Său cu noi înşine. De ce rostim în rugăciunea Tatăl nostru ,, facă-se voia Ta ” şi nu a mea ? De ce pentru a primi ceea ce ne dorim trebuie să cerem mai întâi de toate voia lui Dumnezeu?  În interiorul nostru se freamătă mii şi mii de dorinţe; unele bune, altele mai puţin bune. Uneori suntem dispuşi a face orice pentru ca visul să ni se împlinească, iar odată împlinit, observăm că rezultatul nu este tocmai cel dorit.  Atunci ajungem cu uşurinţă la întrebarea: ,, de ce nu e spre folosul meu “?  Cerem motive, indicii chiar,  ,,semne” de la Dumnezeu; stăruim în rugăciune dar căutăm să se facă tot voia noastră.

Ca o paranteză, aş vrea să vă împărtăşesc şi vouă puţin din experienţa mea. Timp de doi ani am cerut ceva în rugăciune care s-a dovedit în final a fi spre răul, şi nu spre folosul meu. Ceream neîncetat ca acel vis să devină realitate, prin rugăciuni, acatiste si paraclise. Credeam că şi Dumnezeu vrea acelaşi lucru pentru mine. Dar timpul trecea, şi cererea tot nu se împlinea. Trăiam cu impresia că Dumnezeu întârzie la chemarea mea. Că nu mai vrea să îmi asculte ruga. Astfel am căzut… Nu înţelegeam ce nu era bine. Nu înţelegeam care era voia Sa cu mine. Am încercat să forţez lucrurile, dar acelaşi răspuns negativ primeam zilnic. Mii şi mii de gânduri se năşteau în minte… Gânduri care nu au făcut altceva decât să îmi transforme căderea "uşoară" într-una adâncă.

Toate acestea până într-o zi, când… Un suflet drag trimis de Domnul m-a trezit la realitate spunându-mi că ,,Dumnezeu nu e un tonomat care împlineşte dorinţe ca apoi să ne supăram pe El”.  Apoi a urmat a doua persoană care mi-a spus că Dumnezeu are ceva mai bun pentru mine.  În acele momente nu am înţeles mare lucru, dar acum înţeleg totul pe deplin. Sper şi voi să înţelegeţi nu de la mine, ci de la Tatăl care ştie ceea ce este spre folosul tuturor.

Aşadar, de ce trebuie să cerem să se facă voia Lui şi nu a noastră? Pentru că numai EL ştie ce e bine şi ce nu e bine pentru noi. El ştie ce ne e de folos şi va lucra în inimile noastre numai dacă îL lăsăm. Şi cum îl lăsăm?  Prin: "Facă-se voia Ta şi nu a mea". Este cea mai scurtă rugăciune şi totodată cea mai greu. „Facă-se voia Ta” sunt cele mai grele cuvinte pentru noi as spune, pentru ca presupun lepadarea de sine.

Cei ce caută şi fac voia lui Dumnezeu sunt consideraţi de însăşi Mântuitorul rudele Sale, precum spune în Sfânta Scriptură: "Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea." (Marcu 3:35). Cât de mare poate fi aceasta; prin voia Sa Sfântă Domnul Hristos ne uneşte cu El însuşi,  fraţii şi surorile Sale făcându-ne. A face voia lui Dumnezeu nu înseamnă doar a-I cere asta în mod repetabil la rugăciune, ci şi a împlini poruncile Sale. Împlinirea poruncilor ne ajută să descoperim calea, să realizăm că ceea ce Dumnezeu are pregătit pentru noi este mult mai bun decât ceea ce ne dorim noi. Să nu ne bazăm doar pe propriile noastre dorinţe fiindcă fără El nu putem face nimic. Fără Voia Lui noi nu am fi existat pe acest pământ, fără Voia Sa nu s-ar fi împlinit cele spuse de prooroci. Iată cât de important este să rostim în rugăciune "Facă-Se voia Ta, Doamne". Prin aceste cuvinte ne încredinţăm viaţa în mâinile Domnului căci precum spune Mântuitorul: "lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac".

Voia lui Dumnezeu poate fi implicit şi voia noastră în momentul când nu cerem ceva din această lume, nu cerem să se împlinească o dorinţă egoista ci îl lăsăm pe Domnul să aranjeze lucrurile cum ştie mai bine. Când spui in prezent cu toata increderea "fie precum vrei Doamne", sau ,,facă-se voia Ta”, spui defapt pentru mai tarziu "Asta vroiam cu adevarat Doamne de la Tine, insa nu stiam la inceput cat de bine imi va face ceea ce mi-ai daruit!". Asa Îl laşi pe El să fie întru tine si sa iti guverneze viata dupa cum ti-ar trebui mai bine, nu dupa cum crezi ca ar trebui mai bine, caci adesea ceea ce credem noi ca ne trebuie in viata nu este tocmai ceea ce ne trebuie pentru mantuire.  Să îl lăsăm pe Dătătorul a toate să se sălăşluiască şi în interiorul nostru , rugându-L neîncetat să facă voia Sa cu noi înşine, căci atunci vom înţelege care este planul Său şi cum ne simţim cu adevărat în mâinile Lui. Vom simţi acel sentiment de siguranţă incredibilă, acea bucurie neaşteptată, acea iubire nemăsurată a Celui ce înainte de a se jertfi pentru noi, a rostit în Grădina Ghetsimani:

"Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă…"

doamne ajuta..nicolae..--veselin

doamne ajuta..slava domnului..amin..--nicolae--veselin

Dumnezeu este eternitatea adevărată sau are eternitatea adevărată, pentru că este comuniune perfectă de Persoane supreme, mai presus de orice limitare. Numai o eternitate în acest sens face posibilă înţelegerea timpului şi raportul eternităţii cu el. Eternitatea în acest sens adevărat nu mai poate fi considerată ca ireconciliabilă cu timpul, dar nici ca identică cu timpul. Timpul nu e ceva contrar eternităţii, o cădere din eternitate, dar nici o eternitate în desfăşurare.

Dumnezeu a creat lumea ca s-o facă părtaşă de etenitate sau de comuniunea Sa, nu prin fiinţa ei, ci prin har, prin împărtăşirea de ea. Căci eternitatea fiind transcendentă făpturii temporale, nu poate veni ca adaosuri temporale, ci ca un dar din alt plan. Sfinţii se împărtăşesc încă în cursul vieţii terestre de o pregustare a eternităţii lui Dumnezeu. Căci sfinţii, în general, "unindu-se întregi cu Dumnezeu întreg, pe cât e cu putinţă puterii naturale existente în ei, s-au imprimat atât de mult de calitatea Lui, încât nu se mai cunosc decât din El, ca nişte oglinzi atotstrăvezii, având chipul lui Dumnezeu care se priveşte în ele, arătându-se în mod nelaterat prin trăsăturile Lui; căci nu a mai rămas în ei nici una din trăsăturile vechi, prin care se vedea omenescul, ci toate au cedat celor mai tari, cum se umple de lumină aerul amestecat cu ea.

Iar Sfântul Grigorie Palama, citând pe Sfântul Maxim spune şi el că el că cel îndumnezeit devine "fără început" şi "fără sfârşit". El citează şi pe Sfântul Vasile cel Mare, care spune că "cel ce se împărtăşeşte de harul lui Hristos se împărtăşeşte de slava lui veşnică", şi pe Sfântul Grigorie de Nyssa, care spune că omul ce se împărtăşeşte de har "iese" din firea sa şi "devine din muritor-nemuritor, din pătat-curat, din efemer-veşnic şi din om, devine cu totul dumnezeu".

Dar dacă în cursul vieţii temporale numai sfinţii ajung părtaşi, în unele clipe, de eternitate, la sfârşitul acestei vieţi, în planul eshatologic, toţi cei ce au crezut şi s-au străduit să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu se vor împărtăşi de eternitate, pentru că se vor împărtăşi de comuniunea cu Dumnezeu cel necreat.

În aceasta se vede că Dumnezeu a creat pe oameni şi lumea pentru eternitate. Dar eternitatea se câştigă printr-o mişcare spre El, care se realizează în timp. Timpul este astfel mediul prin care Dumnezeu cel etern conduce creaturile spre odihnă în eternitatea Sa.

Mişcarea în timp este folosită astfel de eternitatea divină pentru atragerea fiinţelor create în sânul ei. Mama pune copilul la o distanţă de ea şi îl cheamă spre ea, pentru ca el să se întărească în exerciţiul mişcării ce-l face spre ea, atras de dorul ei.

Mişcarea de care se folosesc fiinţele raţionale pentru a ajunge de la existenţă, prin existenţa bună, la existenţa fericită eternă în Dumnezeu este o mişcare prin voinţă, şi capătă în acestea numele de lucrare.

Prin lucrare aceste fiinţe înaintează spre Dumnezeu, întrucât se purifică de pasiuni, dobândesc virtuţile, între care cea mai înaintată este iubirea şi astfel, eliberate de pasiuni, cunosc raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, adică văd sensurile acestora în Dumnezeu, sau pe Dumnezeu în toate. E un drum de desăvârşire etică, de îmbogăţire în cunoaştere.

Dumnezeu le dă celor create fiinţa reală şi susţine dezvoltarea lor prin energiile Sale necreate. În acest sens e prezent şi El în ele, cu eternitatea Lui. Timpul a început, fără îndoială, o dată cu lumea creată. Totuşi fără o eternitate preexistentă el n-ar fi  putut începe. Dar el nu e nici o simplă perioadă în nesfârşitele perioade ce au fost şi vor fi. Eternitatea dinainte şi cea de după timp este altceva decât timpul. Dar eternitatea explică timpul, care din ea vine şi în ea se sfârşeşte.

Timpul e un fel de scară întinsă de eternitate, sau de o lucrare a ei spre lumea creată. E scara întinsă de eternitatea lui Dumnezeu pusă la dispoziţia mea, după măsura mea, printr-o lucrare a lui Dumnezeu la nivelul meu. Căci eu nu pot trăi încă eternitatea ca atare.

Timpul nu ţine de fiinţa creaturii, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Aceasta pentru că în viaţa viitoare el nu mai e trăit în desfăşurarea lui. Dar tot el spune că în existenţa ei terestră creaţia nu se poate concepe fără timp. Timpul ca atare nu rămâne exterior creaturii, ci devine de la început o condiţie a urcuşului ei. Dar tot aşa de adevărat este că întreaga creatură e făcută să depăşească mişcarea şi timpul. Se poate deci spune că timpul e condiţia relaţiei dinamice a creaturii, care n-a ajuns încă în Dumnezeu, cu Dumnezeu Cel etern.

Odată ajunsă deplin în  El, se instalează cu timpul ei în eternitatea Lui. Atunci relaţia lui Dumnezeu cu creatura ajunge la unirea cu El, a dobândit o maximă intimitate.

Dumnezeu ne-a oferit iubirea Sa de la crearea noastră. Dar răspunsul nostru la dăruirea de Sine a lui Dumnezeu nu este o dăruire de noi înşine care să nu poată fi şi mai deplină, adică să înlăture aşteptarea şi speranţa unei dăruiri şi mai depline. Noi suntem limitaţi ca şi creaturi, dar în acelaşi timp suntem capabili de a ne depăşi şi tindem să ne depăşim. Aceasta introduce timpul, adică trecutul cu nemulţumirea pentru ceea ce am fost şi pentru gradul în care ne-am dăruit, şi viitorul cu tendinţa de a fi mai mult şi de a ne dărui mai mult.

Dar mulţumiţi nu vom fi decât atunci când vom fi depăşit orice nedeplinătate, când ne vom dărui într-un mod care să nu mai poată fi depăşit. Astfel noi suntem atât temporali, cât şi în tendinţă spre eternitate şi legaţi de ea. Năzuinţa aceasta e a noastră dar realizarea o avem prin Dumnezeu.

Şi întrucât caracterul nostru temporal, sau necesitarea de a creşte în iubirea de Dumnezeu şi prin efortul nostru, nu ne permite să avem dintr-o dată pe Dumnezeu oferit integral, Dumnezeu însuşi ni se oferă în măsura în care putem răspunde cu dăruirea noastră.

Dumnezeu Cel etern Se plasează într-o aşteptare în raport cu noi. Astfel apare raportul între El şi timp. De aici se vede că Dumnezeu ţine timpul legat de eternitatea Sa.

În Dumnezeu durata aşteptării este redusă la zero, căci iubirea între subiectele dumnezeieşti este simultană în toată perfecţiunea ei. Neputând creşte mai departe şi neputând cădea din această simultaneitate şi desăvârşire, iubirea dumnezeiască persistă, ca ofertă şi ca răspuns, într-un act bilateral (sau trilateral) extern.

Dumnezeu aşteaptă "cu îndelungă răbdare" întoarcerea noastră la El, trezirea noastră la iubirea pe care ne-o oferă. Dar simultan cu aceasta El se bucură de netemporalitate, sau de absenţa intervalului în manifestarea reciprocă a iubirii între subiectele treimice.

"Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apocalipsa 3, 20).

Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătăia Sa la poartă şi fapta noastră de o deschide.

(Pr. Dumitru Stăniloae - Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I)
doamne ajuta..slava domnului..amin

„13. Și nimeni nu s-a suit în cer, decât numai Cel care S-a coborât din cer, Fiul omului.

14. Și după cum Moise a înălțat șarpe în pustiu, astfel trebuie să Se înalțe [și] Fiul omului,

15. ca tot cel care crede în El să aibă viață veșnică.

16. Pentru că astfel a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul [Său] Unul Născut, ca tot cel care crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.

17. Pentru că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul în lume pentru ca să judece lumea, ci pentru ca să mântuiască lumea prin El”.

***

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia zilei ne vorbește despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru că întruparea, viața, moartea, învierea și înălțarea Domnului, tot ceea ce a făcut și face Dumnezeu pentru noi  ne dezvăluie iubirea imensă a lui Dumnezeu pentru noi. Iar Crucea Domnului, adică moartea Lui, din iubire, pentru noi, pe care ne pregătim să o cinstim cu rugăciune și post pe 14 septembrie, e o preaslăvire a dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Pentru că Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu distant, indiferent la nevoile noastre reale și presante, ci un Dumnezeu al milei și al iubirii de oameni, Care Se pătrunde de nevoile, de durerile, de necazurile noastre personale dar și de cele ale lumii întregi. Iar noi, spre Dumnezeul nostru, strigăm mereu ca spre Dumnezeul milostivirii și al înțelegerii noastre profunde, ca Unul care S-a pogorât din cer ca să Își asume, pentru veșnicie, umanitatea noastră.

Și primul verset al Evangheliei asta ne spune: că Dumnezeul nostru a coborât la noi și a experiat condiția creaturii Sale, pentru ca să o îndumnezeiască. De aceea, El este Fiul omului cel prezis de Sfântul Daniel Prorocul, adică Cel care a introdus în persoana Sa dumnezeiască firea noastră umană și, prin acest mare act de milostivire și de iubire față de noi, ne-a deschis tuturor posibilitatea de a ne unii cu dumnezeirea Sa.

Pentru că atunci când ne rugăm Lui ne iradiază interior slava dumnezeirii Sale. Iar când ne împărtășim cu Dumnezeiescul Său Trup și Dumnezeiescul Său Sânge, în Preasfânta Euharistie, ne unim, ființial, în adâncul ființei noastre, cu persoana lui Hristos, Care este Dumnezeu și om și de aceea creștem în îndumnezeire, adică în împărtășirea de slava Sa. Iar când, în mod extatic, vedem slava Sa, a Celui Unui Născut din Tatăl, atunci ne împărtășim de consecințele reale și personale ale iconomiei mântuirii Sale pentru noi.

Însă niciodată Fiul nu este fără Tatăl și fără Duhul Sfânt, pentru că întreaga Preasfântă Treime lucrează pas cu pas la mântuirea noastră. Tocmai de aceea mântuirea noastră are fundament treimic, pentru că creștem în viața duhovnicească din, prin și în harul lui Dumnezeu. Și această creștere ontologică reală abisală ne arată că suntem fiii lui Dumnezeu după har, adică suntem mereu alții și nu stăm în păcatele noastre vechi, ale răutății și ale necredinței.

Cel care S-a coborât din cer e Fiul lui Dumnezeu. Și coborârea Lui se numește întrupare, pentru că astfel a devenit Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. Însă Cel care S-a întrupat pentru mântuirea noastră, din iubire negrăită pentru noi, făptura Sa, nu s-a dezis de firea noastră umană. De aceea a suit-o la cer și a făcut-o să împărățească pe scaunul Dumnezeirii.

Însă coborârea Lui la noi și răstignirea Sa au fost preînchipuite în șarpele de aramă înălțat pe lemn în pustie. Iar înălțarea Lui pe lemn, adică moartea Lui, crucificarea Lui, ne arată că iubirea lui Dumnezeu e uluitor de mare, incredibil de mare, pentru că El nu numai că a devenit om ca noi, afară de păcat, dar a și suportat toate pentru noi și de la unii dintre noi, pentru ca să ne dea tuturor intrarea la Tatăl.

Așa că atunci când ne înălțăm în mod trufaș gâturile, când ne bântuie demonul mândriei și al prețiozității de sine, ar trebui să ne aducem aminte de faptul, că adevărata înălțare e smerenia. Și că adevărata iubire nu e indiferentă, nici crudă, nici plină de acreală ci e o dăruire crucificată față de toți, e dorința de a face tuturor binele pe care ni-l facem și nouă, atunci când ne luptăm cu patimile noastre, când ne crucificăm neîncetat.

Pentru că tăria sau puterea Dumnezeieștii Cruci e harul dumnezeiesc de a ne lupta cu demonii și cu patimile din noi și cu durerile și suferințele de tot felul. Iar când ne suim pe cruce pentru aproapele nostru atunci îl slujim, uitând de noi pentru că îl vedem pe el și iubindu-l pe el pentru ca să ne vindecăm pe noi înșine de egoism și de răceală sufletească.

Pentru că Domnul nu S-a urcat pentru Sine pe cruce, ci pentru cei care vor crede în El și se vor umple de iubirea de a-și răstigni și ei patimile și poftele, pentru ca astfel să poată să îi slujească aproapelui.

Iar credința întru El nu e doar o luare la cunoștință de realitatea Sa ci o alipire cu totul de El și de voia Sa, care ne face să fim foarte dinamici și jertfitori de sine. O alipire intimă, preadumnezeiască, în care să nu mai trăim viața noastră, ci viața Lui, a Celui care a iubit lumea, creația Sa, mai mult decât pe Sine.

Iar când Domnul vorbește de iubirea Tatălui pentru lume ne subliniază faptul că Dumnezeu nu vrea să piardă pe nimeni. Că nu dorește nimănui Iadul, moartea veșnică ci, dimpotrivă, pentru toți Se deschide și pe toți îi așteaptă. Iar noi, în loc să alergăm spre iubirea lui Dumnezeu cu toată ființa noastră, spre Cel care ne așteaptă cu dor inexprimabil, noi ne închidem inima, ne sălbăticim, ne facem că avem altă treabă.

Însă scopul vieții noastre e viața veșnică. E acela de a ne eterniza în bine. De a nu suporta nicio distanță a păcatului între noi și Dumnezeul iubirii noastre.

Tocmai de aceea Crucea Sa nu e o judecată a lumii ci cea mai mare dovadă de iubire a lumii. Pentru că nimeni nu ne-a iubit mai mult ca El. Și nimeni nu ne așteaptă, și nu ne ocrotește, și nu ne înțelege și nu ne dorește binele ca El, ca Dumnezeul nostru. Pentru că mântuirea noastră a venit prin El.

Și pe Hristos, pe Dulcele și Preaiubitul nostru Dumnezeu, nu l-a interesat blestemul crucii [Gal. 3, 13], ci a făcut dintr-un instrument de tortură un semn al iubirii nețărmurite. Pentru că Crucea înseamnă iubirea Lui dar și răbdarea Lui pentru noi, prin care umanitatea Sa a fost umplută de slava dumnezeirii Sale.

Iar când Dumnezeieștii Sfinți ai Bisericii ne vorbesc de asceză ca despre crucea care ne despătimește, ei ne spun, cu alte cuvinte, că dragostea e îndelung răbdătoare, e plină de bunătate, de cuviință [I Cor. 13, 4-5], de neuitare la sine ci la aproapele.

De aceea, numai exemplul viu, care îi antrenează și pe alții în viața liturgică și duhovnicească a Bisericii e exemplul care convinge. Și fiecare dintre noi putem să fim exemple reale și nu ostentative ale vieții cu Dumnezeu, care să demonstreze că Evanghelia nu e o filosofie vetustă și inoperabilă ci o sumă de adevăruri dumnezeiești care ne personalizează, dacă ne lăsăm umanizați și îndumnezeiți de către ele.

Și în ciuda faptului că suntem în prag de toamnă, când totul se scutură și moare, omul nostru lăuntric se poate trezi la viață și poate să strige către Dumnezeul nostru treimic cu inimă doritoare de viața veșnică.

Strigați către Domnul, iubiții mei, pentru că El va auzi glasul inimii care Îl caută!

Strigați cu rugăciuni pline de fapte bune, că Lui îi plac oamenii care sunt dintr-o bucată, care se dau cu totul Lui și nu cu rețineri!

Strigați spre Dumnezeul milei și al îndurărilor, că a Lui este stăpânirea și puterea și slava în vecii vecilor. Amin!

doamne ajuta....slava domnului..amin

Avatonul. De ce nu au voie femeile in Sfantul Munte Athos?

Mareste imaginea.

Avatonul este legea care interzice femeilor a intra in Sfantul Munte Athos. "Avaton" inseamna "neumblat", prin acest cuvant facandu-se referire la interdictia femeilor de "a umbla" pe pamantul Sfantului Munte Athos. Avatonul este actul care a permis locului sa ramana pana astazi unul sihastresc si monahal, singurul de acest gen din intreaga lume. Avatonul este o un fel de granita naturala a Sfantului Munte.

Calugarii athoniti au ales locul, salbatic si neumblat, si tot ei au zidit manastirile si bisericile de pe stanci. Calugarii au sfintit locul, cu rugaciunile si sangele lor, si tot calugarii au hotarat, intr-un glas, ca "avaton-ul" sa ramana valid, indiferent de legile si poftele lumii pagane.

O randuiala asemanatoare mai pastreaza si alte manastiri ortodoxe din lume. Dintre acestea, le amintim aici pe urmatoarele: Manastirea Frasinei, Romania; Manastirea Sfantul Visarion - Dosikou, Grecia; Manastirea Sfantul Sava cel Sfintit, Israel.

Manastirile de la Meteora aveau si ele acest "avaton", insa in anul 1948, acesta a fost anulat. Dupa construirea unei sosele care faciliteaza accesul catre manastirile din varful stancilor, turismul a inceput a devasta orice urma de sfintenie care mai exista la Meteora. Astazi, manastirile de la Meteora au ajuns muzee, "cimitire" ale autenticului monahism de odinioara. La manastirea Marea Meteora vin anual circa un milion de turisti. Toate sarcinile din complexele monahale au trecut in sarcina mirenilor angajati. Calugarii mai coboara in biserica doar pentru slujba, dupa ce poarta se inchide si turistii nu mai au voie sa intre in manastire.

Sfantul Munte este ales, zidit si pastrat de calugari cu pretul vietii

Muntele Athos a fost declarat loc sfant al calugarilor in urma decretului imparatului bizantin Vasile I Macedoneanul, emis in secolul al IX-lea. De-a lungul anilor, nenumarati calugari si-au jertfit viata spre a pazi Sfantul Munte, impotriva piratilor si a paganilor, care au cautat sa pangareasca si sa distruga locul.

Muntele Athos a inceput sa fie un loc de retragere pentru calugari inca din timpul ultimelor persecutii romane impotriva crestinilor, iar in anul 726 cand a fost dat primul edict impotriva icoanelor si pana in anul 843, un insemnat numar de calugari de pe intreg teritoriul bizantin a venit la Muntele Athos. Ei au dus aici acte, documente, moaste, obiecte de arta, numeroase icoane. Din aceasta perioada au inceput sa se zideascasi primele "lavre" athonite.

Pentru a-i pune la adapost de diferitele pretentii ale locuitorilor din Peninsula Chalcidica, imparatul Vasile I Macedoneanul, printr-un decret emis in anul 885, a oprit trecerea ilegala peste Canalul Xerxes, declarand in mod oficial Athosul ca "loc al calugarilor" si i-a scutit de plata oricarui fel de taxe catre Stat. Aceasta masura a fost reconfirmata de Leon al VI-lea Filozoful, in anul 911, si de Roman I Lecapenul, in anul 920, care le-au ingaduit sa-si agoniseascasi bunuri personale.

Generalul Nichifor Focas l-a ajutat foarte mult pe Sfantul Atanasie Athonitul, in punerea bazelor primei mari manastiri athonite, anume Marea Lavra, in anul 963. Noua organizare monahala a lui Atanasie se baza pe: impunerea stilului chinovial, oprirea calugarilor de a poseda averi personale, interzicerea deosebirii dintre calugarii greci si cei apartinand altor popoare, supunerea tuturor unui protos, cu drepturi superioare fata de cele ale staretilor, oprirea intrarii pe teritoriul Athosului a femeilor, organizarea comunitatii monahale in mod independent fata de orice autoritate.

Toate aceste hotarari au fost stabilite legal, in anul 970, cand imparatul Ioan I Tzmiskes aproba un Tipikon, care urma sa aiba valabilitate pe intreg teritoriul Muntelui Athos. Acest act a fost semnat de Sfantul Atanasie, alaturi de ceilalti 54 de conducatori ai asezamintelor monahale athonite existente la acea vreme.

La granita dintre Muntele Athos si Grecia se afla gard de sarma, care are din loc in loc panouri metalice pe care este scris "avaton-ul", adica interdictia accesului femeilor pe teritoriul republicii monahale. Acest act este semnat de toti marii stareti ai manastirilor athonite de astazi. Pe intreaga insula nu se afla nici macar animale de sex feminin, afara de gaini si pisici, cat si de pasarile salbatice.

Toti cei care au ajutat la construirea Sfantului Munte, imparati ortodocsi si voievozi, greci si de alte nationalitati, precum si patriarhi ecumenici, au dorit ca locul sa ramana sub protectia Avatonului, lucru intarit de nenumarate hrisoave si sigilii.

Fiind intrebat un parinte, de ce calugarii tin atat de mult la "avaton-ul" Sfantului Munte, a raspuns, zicand: "Pentru ca iubesc femeile." Cine are urechi de auzit, sa auda! In intreg Sfantul Munte nu am intalnit nici un parinte care sa urasca femeile, ori care sa le dispretuiasca. Toti calugarii athoniti indeamna familia spre fapte cuvioase si, cu multa dragoste, vorbesc despre mama si despre sotie, despre sot, despre tata si despre copii.

Mai toti marii duhovnici din Athos s-au facut parinti si sprijin crestinilor din lume, prin carti si prin conferinte, prin spovedanie si povatuire. Pentru a ajunge mari duhovnici, acesti parinti mult s-au folosit de linistea si "avaton-ul" Sfantului Munte.

Originea traditionala a "avaton-ului" este confirmata de legislatia in vigoare, mai precis de articolul 186 din Carta Constitutionala a Muntelui Athos (1924), intrata in vigoare in anul 1926, prin ratificarea de catre Statul Grec, prin decretul din 10/26 septembrie 1926.

Galla Placidia si mustrarea Maicii Domnului "Antifonitria"

Icoana Maicii Domnului numita "Antifonitria", adica "Impotriva Graitoarea", este una dintre cele mai vechi icoane ale Maicii Domnului din Sfantul Munte Athos. Icoana se pastreaza inca si astazi in Manastirea Vatoped, zugravita pe peretele stang al pronaosului bisericii celei mari. Candele ard neincetat in fata acestei icoane slab luminata de putina lumina ce intra printr-o mica fereastra.

Aceasta icoana isi leaga numele de fiica imparatului Teodosie cel Mare (379-395), numita Galla Placidia. In anul 385, dupa moartea primei sotii, Plachila, praznuita ca sfanta in ziua de 14 septembrie, imparatul Teodosie cel Mare s-a casatorit cu Galla. Din prima casatorie, imparatul a avut trei copiii (Arcadie, Honorie si Pulcheria), iar din a doua casatorie, el a mai avut o fiica, anume pe Galla Placidia, viitoarea mama a imparatului Valentinian al III-lea.

Manastirea Vatoped a fost intemeiata, potrivit traditiei locului, undeva pe la sfarsitul secolului al IV-lea, de catre imparatul Teodosie I cel Mare. In anul 382, trecand cu corabia de la Roma, spre Constantinopol, fiica imparatului, Galla Pacidia, a venit in Sfantul Munte Athos, spre a vedea si ea ctitoria tatalui ei.

Vrand sa intre in biserica, femeia a auzit o voce ca de tunet, zicandu-i dinspre icoana Maicii Domnului: "Ramai pe loc si sa nu mai cutezi a veni aici, de acum inainte. Cum indraznesti tu, o femeie, sa calci in acest loc?" Credincioasa fiind, fiica imparatului s-a smerit si a plecat in graba din Sfantul Munte Athos. Din dragoste si pocainta, femeia a ctitorit in incinta manastirii un paraclis, inchinat Sfantului Mare Mucenic Dimitrie.

Cine doreste desfiintarea "avaton-ului" ?

Desfiintarea "avaton-ului" este dorita de toti cei cu viata lumeasca, avand o minte axata pe turism secular si interese financiare. De asemenea, acest lucru este dorit de toti aceia care urasc sau dispretuiesc Biserica Ortodoxa de Rasarit, al carei Sfant Munte este "un varf de lance" in lupta cu duhurile lumii si cu diavolul, care lucreaza in chip viclean, spre piederea cat mai multora.

Desfiintarea "avaton-ului" este ceruta insistent de catre miscarile feministe, grupari de femei straine de dreapta credinta a Ortodoxiei si de orice cuviosie a vietii. Acestea isi cer dreptul de a vizita si de "a umbla" pe Sfantul Munte. Oare acesta sa fie singurul loc din lume pe care nu l-au "vizitat", spre a suferi de pe urma "avaton-ului?! Oare daca l-ar vizita si pe acesta, ar dobandi fericirea si odihna ?! Cate inselare cuprinde inima acestor femei. Niciodata nu vor avea  pace, odihna si liniste.

Mai mult inca, nici una dintre feministe nu isi doresc sa intre in Athos, pentru binecuvantari si minuni, atata timp cat exista legaturi puternice aruncate asupra femeilor care ar indrazni sa se atinga de Munte, ci mai ales din curiozitate si ambitie psihica.

In ziua de 8 ianuarie 2008, politia Sfantului Munte a dat afara din peninsula athonita un grup de femei si barbati (in jur de 500 de persoane), care au incalcat interdictia pasirii femeilor pe Sfantul Munte, avand drept scop o "profanare simbolica a locului", dupa marturia lor, ca protest concret impotriva "avaton-ului". Purtatoarea de cuvant a grupului, Kyriaki Malama, a spus, ignorant: "Este vorba de un act simbolic, am incalcat avatonul."

In ziua de 11 martie 2008, conducerea athonita a trimis o scrisoare oficiala de protest la adresa Patidului Parlamentar numit SIRIZA, adica "Uniunea Radicala de Stanga", privind ambitiile acestuia de a anula "avaton-ul". Partidul SIRIZA este cunoscut pentru pozitiile lui negative fata de "privilegiile" Bisericii Ortodoxe in societatea greceasca.

Soula Panaretou, responsabila a SYN, un mic partid de stanga, foarte progresist in ceea ce priveste problemele religioase, hiper-sensibile in Grecia, declara: "Muntele Athos este un anacronism in cadrul Uniunii Europene. Interdictia privind accesul femeilor ar trebui ridicata."

Pana in anul 1953, incalcarea "avaton-ului" nu era pedepsita in nici un fel de lege. Dupa acest an, ca urmare a debarcarii mai multor femei pe teritoriul Muntelui Athos, in timpul celui de-al IX-lea Congres International de Studii Bizantine, care a avut loc in aprilie 1953, la Tesalonic, statul grec a luat masuri. Astfel, decretul-lege numarul 2623, din anul 1953, hotaraste ca incalcarea "avaton-ului" sa atraga dupa sine o pedeapsa cu inchisoarea pentru o perioada cuprinsa intre doua luni si un an.

Parintele Macarie Simonopetritul, spune: "Prin anul 1960, existau deja previziuni, din partea responsabililor politici, de a transforma manastirile in hoteluri, de a face sosele asfaltate la standarde europene, de a transforma Muntele Athos intr-un soi de muzeu bizantin si de a-i concentra pe toti monahii in una sau doua manastiri, restul manastirilor urmand a fi transformate in muzee."

Ministrul Culturii din primul guvern socialist, actrita-politician Melina Mercouri (ministru intre anii 1981-1989 si 1993-1994), a propus, cu ignoranta, "ca monahii athoniti sa fie mutati la manastirile din Meteora si in alte cateva locuri, iar manastirile sa fie transformate in hoteluri, caci trapezele s-ar potrivi perfect pentru jocuri de noroc, iar chiliile ar oferi privelisti minunate asupra marii". Propunerea acesteia a scandalizat opinia publica mondiala, chiar si o seama de neortodocsi exprimandu-se impotriva.

Autonomia Sfantului Munte si "ajutorul" dat de Uniunea Europeana

In perioada de ocupatie otomana a Greciei, Sfantul Munte a scapat de desfiintarea "avaton-ului", cat si de distrugere, prin plata anuala a unei sume mari de bani. Autonomia Sfantului Munte a fost pastrata, in vremurile de mare incercare, prin ajutorul tuturor crestinilor din lume. Romanii, alaturi se sarbi, bulgari si rusi, au contribuit semnificativ la acest lucru.

In perioada anilor 1960-1970, Sfantul Munte Athos cunoaste o criza monahala fara precedent, numarul vietuitorilor athoniti imputinandu-se dramatic. In aceasta vreme se ajunsese chiar sa se vorbeasca despre transformarea Muntelui Sfant in statiune turistica, iar a manastirilor in muzee, monahismul urmand a fi desfiintat, ori extrem de limitat.

In anul 2002, numarul calugarilor a ajuns la un total de 1610 de vietuitori. Astazi, numarul calugarilor s-a inmultit, insa odata cu aceasta s-au inmultit si primejdiile ce ameninta autonomia Sfantului Munte. Uniunea Europeana si Comisia Patrimoniului Mondial UNESCO au alocat fonduri enorme pentru dezvoltarea drumurilor si a cailor de acces spre manastiri, cat si pentru restaurarea manastirilor, a frescelor si a tuturor dependintelor acestora.

Din pricina alocarii acestor fonduri considerabile, majoritatea manastirilor athonite intreprind lucrari intense si ample de constructie, reconstructie si restaurare. La mai toate marile manastiri se pot zari macarale, schele si santiere (Marea Lavra, Vatoped, Iviron, Xenofont, Dochiariu, Dionisiu, etc).

Potrivit unor calcule periodice, numai pana in anul 1998, Uniunea Europeana a dat 23,4 milioane de euro manastirilor din Sfantul Munte Athos, "pentru a-si conserva si restaura cladirile si mostenirea culturala". Cand totul va fi restaurat si rezidit cu bani veniti de la acestia, oare nu vor insista asupra anularii autonomiei Sfantului Munte ?!

Aderarea Greciei la Uniunea Europeana, in anul 1981, a facut Peninsula Athos eligibila pentru fondurile de conservare ale Uniunii Europene. Cand a intrat in Uniunea Europeana insa, Grecia a negociat si a obtinut un statut aparte pentru Sfantul Munte Athos, anume dreptul Republicii Monahale Athonite de a-si pastra randuielile vechi de secole, printre care se numara si "avaton-ul", adica interdictia ca femeile sa intre pe teritoriul sau.

Statutul special al republicii este mentionat in protocolul semnat intre Grecia si Uniunea Europeana, la data de 6 noiembrie 1991, pentru intrarea in "spatiul Schengen". De asemenea, in declaratia greceasca din anul 1997, este reinnoit continutul declaratiei comune despre Sfantul Munte, declaratie anexata Actului final al Tratatului de Accesiune a Greciei la Comunitatea Europeana, in anul 1979.

Fondurile Europene pot face insa mult rau Sfantului Munte Athos, deoarece nici un banut nu se da gratuit in lumea aceasta, din partea necredinciosilor. Orice donatie poate ridica o pretentie.

Drept urmare, continuarea era fireasca. Astfel, la data de 15 ianuarie 2003, pretentia Parlamentului European impotriva "avaton-ului" se concretizeaza in rezolutia cu numarul A5-0451, din anul 2002, neobligatorie insa. "Parlamentul European cere ridicarea interdictiei care impiedica accesul femeilor pe Muntele Athos din Grecia, zona geografica de 400 de kilometri patrati, unde accesul acestora este interzis in virtutea unei decizii luate in anul 1045, de catre calugarii celor 20 de manastiri ale regiunii, decizie care violeaza astazi principiul universal recunoscut al egalitatii genurilor, al non-discriminarii, ca si legislatia comunitara asupra egalitatii, precum si dispozitiile relative la libera circulatie a persoanelor in cadrul Uniunii Europene."

Presedinta "Comitetului pentru Drepturi si Sanse Egale pentru Femei", din cadrul Parlamentului European de la Strasbourg, anume grecoaica Anna Karamanou, lupta aprig pentru desfiintarea avaton-ului. Astfel, la data de 21 ianuarie 2003, la scurt timp dupa adoptarea rezolutiei Parlamentului European, ea a emis o declaratie din care citam:

"Aceasta decizie (avatonul) a fost luata cu o mie de ani in urma, in timpul perioadei intunecate a Evului Mediu in Europa si reflecta conditiile sociale ale acelei ere. Astazi, egalitatea genurilor si drepturile femeilor au fost acceptate si recunoscute universal. Prin urmare, aceasta decizie nu mai poate fi legitima, deoarece este in dezacord nu numai cu perceptia dominanta asupra drepturilor femeii, ci si cu religia crestina si credinta insasi. Ma intreb, pe ce Evanghelie, pe ce dogma se intemeiaza aceasta decizie, care interzice la jumatate din specia umana sa intre in Muntele Athos?

In societatile democratice nu pot exista tabu-uri. Respectul pentru traditie nu poate fi folosit ca alibi pentru restrangerea drepturilor omului si impunerea de discriminari pe baza de gen. Monahii athoniti trebuie sa-si reconsidere decizia care atribuie unuia dintre genuri un privilegiu negat celuilalt, tratandu-l pe ultimul (propriile lor mame) ca pe copiii unui Dumnezeu mai mic. Nici o traditie, nici un obicei nu poate fi deasupra respectului pentru drepturile omului si demnitatii umane.

Este demn de notat ca Uniunea Europeana a finantat generos regiunea monahala a Muntelui Athos pentru restaurarea si renovarea manastirilor si pastrarea comorilor culturale care apartin atat barbatilor, cat si femeilor. Nu mai este necesar sa spunem ca femeile platitoare de impozite din Europa au contribuit la aceste fonduri."

Aceeasi femeie, Anna Karamanou, deputata a Miscarii Socialiste Panelene Pasok, si fost euro-deputat, care s-a situat in fruntea luptei duse la Strasbourg pentru ridicarea acestei interdictii, spune: "Este o rusine sa stii ca pentru Muntele Athos se acorda subventii de milioane de dolari pentru renovarea manastirilor, printre contribuabili fiind si femei, care n-au totusi dreptul sa mearga in acele locuri.”

La data de 4 septembrie 2003, din partea Parlamentului European a venit o noua rezolutie, cu numarul A5-0281, care cere Guvernului Grec sa anuleze hotararea penala care impune o pedeapsa cuprinsa intre doua luni si un an de inchisoare, pentru femeile care incalca interdictia de a intra in Muntele Athos. Cu aceasta ocazie, se repeta deci cererea ca interdictia asupra intrarii femeilor in Muntele Athos sa fie ridicata.

Motivul invocat intotdeauna de necredinciosi este urmatorul: democratia nu permite discriminarea intre sexe. Un al doilea motiv este cel ridicat de feministele din Occident, care spun ca, din moment ce contribuie si ele, alaturi de barbati, prin impozite si taxe, la sprijinirea Sfantului Munte (prin fondurile alocate), si ele au dreptul de a avea aceleasi beneficii precum barbatii.

Nimeni nu este impotriva restaurarii si a repararii comorilor materiale din Sfantul Munte Athos, care zac in paragina de atata multime de ani, ci impotriva duhului modernist secular, care stinge flacara monahismului autentic. Finantarea lucrarilor de catre Uniunea Europeana are o intentie ascunsa, anti-crestina, urmarea finala fiind distrugerea autenticului duh monahal athonit.

Parintele Nicodimos, secretar al Sfintei Comunitati, care administreaza republica monastica athonita, spune: "Muntele Athos are o traditie de 1200 de ani, multumita unui decret al Bizantului. Acest statut trebuie pastrat pentru totdeauna".

Ce se va intampla daca "avaton-ul" se va desfiinta ?

Parintii din Sfantul Munte, spun intr-un glas: "Daca femeile intra aici, vine sfarsitul lumii. Asa ne-au invatat batranii nostri, asa au profetit sfintii nostri, care erau facatori de minuni, cuviosi, asceti sau nebuni pentru Hristos." Acest lucru este marturisit de toti parintii athoniti contemporani.

Sfantul Nil Athonitul, vietuitor in Sfantul Munte Athos intre anii 1612-1692, vorbeste despre momentul in care Maica Domnului va parasi Sfantul Munte Athos si nu il va mai ocroti, anume in momentul pasirii pe Munte a femeilor, zicand: "Ascultati, o, parinti, iata ca v-am spus propovaduirea lui Iona spre pilda, ca cel ce are urechi de auzit sa auda si sa nu se intoarca catre altele, spre vatamarea sufletului sau. Precum a deslusit acel filosof propovaduirea lui Iona, asa si eu va spun: precum magnetul nu a lasat fierul, la inaltime de patru vanturi lovindu-se, si apoi din pricina ruginei l-a lasat, si iarasi, dupa ce a fost curatit, l-a ridicat magnetul, asa este Doamna noastra, de Dumnezeu Nascatoarea, Acoperamantul binecredinciosilor, care a tinut Muntele acesta pana in ziua de astazi, precum magnetul pe fier. Si daca magnetul, fiind lucru neinsufletit, are atata putere, oare cata putere, tarie si indrazneala are Doamna noastra de Dumnezeu Nascatoarea?! Singuri vedem cum tine Muntele acesta cu atottiitoarea ei putere. Insa precum clatina vantul magnetul ca sa lase fierul, asa se ridica asupra acestui Munte neamurile, si in tot chipul umbla sa-l rapeasca din mainile Maicii Domnului, dar nu pot. In sfarsit se va lasa din mainile ei, nu din pricina slabiciunii ei, nici din puterea neamurilor, ci numai pentru pacatele celor ce locuiesc intr-insul, pentru ca acestea s-au facut ca o rugina inaintea Maicii Domnului. Ca, daca veti subtia gatlejul vostru cu postul si veti usca trupul vostru, dar intre voi nu aveti dragoste si unire, cu curatenia trupului vostru, nici un rod al dreptatii nu aveti."

Cand "avaton-ul" va fi desfiintat, atunci vom sti ca pentru pacatele noastre si pentru putina noastra rugaciune, Biserica Ortodoxa a fost lipsita de scumpul si nepretuitul Sfant Munte Athos. Cand dragostea si rugaciunea se imputineaza, urmarile nu intarzie niciodata sa apara, iar o lume lipsita de dragoste si rugaciune este o lume in care paganii si necredinciosii, oameni trupesti si straini de orice forma de vietuire duhovniceasca, fac ce vor, urmand poftelor trupului si setei de putere.

doamne ajuta...slava domnului.--amin

Avem aşa de multă nevoie de frumos...suntem aşa de sătui de urâţenie, de banal, cu toţi vrem mai mult, asta o ştiu sigur. Astăzi avem muzica la discreţie, putem asculta orice, oriunde şi oricând. Rămâne doar să alegem. Melodia de mai jos e o invitaţie şi un îndemn de a asculta muzică bună, cu versuri profunde cu melodii încântătoare.

Eşarfă în dar este una dintre melodiile a cărei versuri m-au lăsat fără cuvinte. Am ascultat-o de multe ori şi tot nu-mi vine să cred ce frumoasă e....

Cu ape de rosu-n ochi,
Valuri largi de alb,
Mov si verde zboara cald
Pe chipul tau drag,
Esarfa in dar.

Tin minte si-acum
Ne-am oprit din drum
Ce bine-mi amintesc, ce clar,
Ti-am infasurat
Esarfa in dar.

Culorile alergau,
In vant se certau
Fata toata-ti lumina
Cu albul de var,
Esarfa in dar.

Aveam optsprezece ani,
Eram Beatles fani
Si umblam in tenisi albi.
Primavara-n par
Si miros de mar.

A mai trecut de-atunci ceva,
Albul de var nu-i chiar la fel
Tu gandesti altceva
Si mai e si el.
Eu, aici, tu, acolo,
Niciodata noi.

Te mai vad, cand si cand,
El in stanga ta,
Si nu pot sa-ti spun ce gandesc
Cand la gatu-i vad
Esarfa in dar.

Cu ape de rosu-n ochi,
Valuri largi de alb,
Mov si verde zboara cald
Pe chipul tau drag,
Esarfa in dar.
Pe chipul tau drag,
Esarfa in dar...
Pe chipul tau drag...
Esarfa in dar...

doamne ajuta...slava domnului..amin...nicolae---veselin

Acatistul Nasterii Maicii Domnului

Mareste imaginea.

Acatistul Nasterii Maicii Domnului

(8 septembrie)

Troparul Nasterii Maicii Domnului

Nasterea ta, de Dumnezeu Nascatoare Fecioara, bucurie a vestit la toata lumea, ca din tine a rasarit Soarele dreptatii, Hristos, Dumnezeul nostru. Si dezlegand blestemul a dat binecuvantare si stricand moartea, ne-a daruit noua viata vesnica.

Condacul 1:

Astazi usa vietii se deschide, astazi raza Soarelui Celui intelegator rasare, astazi Maica bucuriei se naste spre mantuirea a toata lumea. Veseliti-va popoare si va bucurati si, cu credinta, din inima laudati-o asa: Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Icosul 1:

Soborul ingeresc si neamul omenesc astazi dupa cuviinta sa se veseleasca, pentru ca Eva cea tainica in lume vine si nadejdea asteptarii lui Adam se implineste. Pe care toti, laudand-o, asa sa-i zicem:

Bucura-te, ca viata si bucuria prin tine lumii se va trimite.
Bucura-te, steaua diminetii cea intelegatoare.
Bucura-te, steaua darului care vestesti venirea in lume a vesnicului Soare.
Bucura-te, dimineata si zori care aduci lumii vesnica nemurire.
Bucura-te, chemarea inapoi a celor ce de rai s-au instrainat
Bucura-te, chemarea inapoi a celor pe care sarpele i-a inselat.
Bucura-te, camara a tainelor mantuirii neamului omenesc. Bucura-te, floarea milei si a indurarii Parintelui ceresc.
Bucura-te, odor ales de Dumnezeu si slava fecioriei.
Bucura-te, salasul cel cuvantator si camara cea sfanta a bucuriei.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 2-lea:

Adam si Eva sa se veseleasca impreuna cu tot neamul omenesc, caci impacarea lui Dumnezeu cu oamenii s-a apropiat si Maica milei la noi a sosit; pentru care, slava dam lui Dumnezeu, asa: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Adam, cu taina, la inceput pe femeie cu numele vietii a numit-o, ca la plinirea vremii, prin Eva cea tainica si duhovniceasca, viata lumii s-a innoit si bucuria in locul intristarii a rasarit; pe care, cu credinta, din inima o laudam asa:

Bucura-te, rasaritul cel gandit al Soarelui Celui neinserat.
Bucura-te, revarsarea bucuriei care ai alungat intristarea.
Bucura-te, roua milostivirii lui Dumnezeu, prin care arsita pacatului se racoreste.
Bucura-te, roua cea de viata aducatoare, prin care roua mortii se tamaduieste.
Bucura-te, lacas preasfant si raiul cel gandit al desfatarii.
Bucura-te, fantana darurilor si izvor al mangaierii.
Bucura-te, stalparea cea intelegatoare din radacina imparateasca.
Bucura-te, floare duhovniceasca din samanta arhiereasca.
Bucura-te, Sfanta Sfintelor cea preaaleasa.
Bucura-te, Sfanta Sfintelor si scara cereasca.
Bucura-te, raiule cu totul inflorit.
Bucura-te, raiule cuvantator si preaimpodobit.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 3-lea:

Bucurie a luat de la Dumnezeu, Ana, pentru nasterea lui Samu-el, dar si mai mare a fost bucuria dumnezeiestilor Parinti pentru nasterea ta, Preasfanta Fecioara. Pentru care, slava si multumita din toata inima au adus lui Dumnezeu, cantand: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Dupa indelungata vreme de nerodire si de mahnire a dumnezeiestilor tai parinti, ca un soare preafrumos ai rasarit si noaptea intristarilor ai risipit-o prin nasterea ta, si bucurie la toata lumea ai vestit. Pentru care cu smerenie si cu umilinta te laudam asa:

Bucura-te, ca nasterea ta ingerul Domnului o a vestit
Bucura-te, ca numele tau de inger s-a proorocit.
Bucura-te, ca la nasterea ta cerul si pamantul s-au bucurat.
Bucura-te, ca numele de Maria ca taina de la Dumnezeu ti s-a dat
Bucura-te, ca cele cinci slove ale numelui tau pe unele din darurile tale le-a aratat.
Bucura-te, ca tu cu fecioria si cu proorocia ai covarsit-o pe Maria.
Bucura-te, caci cu milostenia si cu smerenia ai stralucit mai mult ca Abigail.
Bucura-te, ca frumusetea Rahilei ai intrecut-o fara de asemanare.
Bucura-te, ca frumusetea Rahilei s-a deosebit de a ta, ca a lunii de soare.
Bucura-te, ca pe Iudita cea inteleapta, cu intelepciunea ai intrecut-o.
Bucura-te, ca pe Ana, mama lui Samuel, prin moartea cea ganditoare ai covarsit-o.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 4-lea:

Sa se bucure Isaia Proorocul cu bucurie mare, ca, iata, semnul bucuriei in lume a stralucit si Fecioara Maria, Maica lui Emanuel, la noi a sosit; de a carei venire, cerul si pamantul se bucura si impreuna cu noi canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Inaintea Soarelui dreptatii, steaua diminetii celei duhovnicesti a rasarit si raza zilei celei de taina noua ne-a stralucit Veseliti-va popoare si va bucurati si pe dumnezeiasca Prunca, ce s-a nascut, cu bucurie mare sa o laudam asa:

Bucura-te, Preasfanta, dumnezeiasca Prunca, si odor preacinstit
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, care la noi ai sosit.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, pe care mai inainte, cu duhul, proorocii te-au vazut.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ce te-ai nascut spre mantuirea lumii.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ca din pantece neroditor ai rasarit
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ca prin a ta nastere a venit in lume mila lui Dumnezeu.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, prin care soseste impacarea lumii cu Dumnezeu.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, de a carei nastere se veseleste toata lumea.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ca ai izgonit intristarea cea veche din lume.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ca prin nasterea ta ne izbavesti de osanda.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ce inlaturi de la usa Edenului sabia cea de foc pazitoare.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ca ne aduci iarasi desfatarea raiului.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 5-lea:

Nazaretul cel mic si nebagat in seama sa se veseleasca si sa se bucure, caci cu slava si cu cinste s-a imbracat prin nasterea ta, Prunca a lui Dumnezeu, Maria, pe care toate neamurile te lauda si canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Inflorit si sfintit talcuindu-se Nazaretul, cu taina pe tine te-a aratat Fecioara, cea inflorita cu frumusetea fara de asemanare si impodobita cu felurimea darurilor Preasfantului Duh. De a ta gandita si simtita frumusete foarte minunandu-ne, cu nevrednicie indraznim a te lauda asa:

Bucura-te, floarea darurilor cea inflorita si frumusetea cea fara asemanare.
Bucura-te, Fecioara, cea impodobita cu sfintenie nemuritoare.
Bucura-te, floare care din tulpina uscata ai rasarit.
Bucura-te, ceea ce cu darurile Preasfantului Duh ai inflorit.
Bucura-te, floare care ai covarsit toate florile raiului cu frumusetea ta.
Bucura-te, floarea darurilor cea preaaleasa.
Bucura-te, Fecioara peste care Duhul lui Dumnezeu s-a odihnit
Bucura-te, Fecioara, preasfanta si preafrumoasa.
Bucura-te, floare duhovniceasca, care ai impodobit pamantul.
Bucura-te, Fecioara, care ai fost aleasa de Mirele-Cuvantul.
Bucura-te, floare care cu slava nemuritoare pururea infloresti.
Bucura-te, Fecioara, care covarsesti cu frumusetea cea duhovniceasca cerurile.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 6-lea:

Porumbita lui Noe, oarecand, semn spre incetarea potopului a adus in corabie, iar tu, porumbita cuvantatoare, nascandu-te astazi, semnul milei si al milostivirii lui Dumnezeu il aduci in lume. Pentru aceasta toti ne bucuram si pe Dumnezeu il laudam, cantand: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Pe tine, porumbita lui Dumnezeu, vazandu-te sosind la noi, fiica potopului pacatelor ne paraseste, caci toata lumea prin nasterea ta se izbaveste de osanda, pentru care cu bucurie te laudam:

Bucura-te, porumbita a lui Dumnezeu, care la noi astazi ai sosit.
Bucura-te, porumbita darului, care ai vestit incetarea mortii pacatului.
Bucura-te, porumbita de aur cu totul preastralucita.
Bucura-te, porumbita duhovniceasca si preasfintita.
Bucura-te, porumbita cuvantatoare si preafrumoasa.
Bucura-te, porumbita preasfanta si preaaleasa.
Bucura-te, porumbita, prin care lumea s-a izbavit de intristare.
Bucura-te, porumbita, prin care ne-am izbavit de rana mortii.
Bucura-te, porumbita, peste care Duhul Sfant a venit.
Bucura-te, porumbita, pe care puterea Celui Preainalt te-a umbrit.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 7-lea:

Avraam Patriarhul si Sara s-au slavit de demult pentru nasterea lui Isaac. Dar, Preacurata Fecioara, cu cat este slava ta mai inalta decat a lui Isaac, cu cat slava dumnezeiestilor tai parinti a covarsit pe cea a lui Avraam? Pentru care, se cuvine a-I canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Scara lui Iacob, pe tine, Preasfanta Fecioara, te-a inchipuit, caci pe aceea ingerii s-au vazut suindu-se si pogorandu-se; iar prin tine, scara cea intelegatoare, Ziditorul ingerilor pana la noi S-a pogorat si firea noastra prin tine s-a suit de-a dreapta Tatalui; pentru care te laudam asa:

Bucura-te, scara duhovniceasca, pe care Dumnezeu pana la noi S-a pogorat
Bucura-te, scara intelegatoare, prin care cerul si pamantul s-au unit.
Bucura-te, scara de taina, care de la pamant ne-ai ridicat.
Bucura-te, scara cea tainica, care pe cer te-ai rezemat.
Bucura-te, scara lui Dumnezeu, cea preaminunata.
Bucura-te, scara cerului, cea preainfricosata.
Bucura-te, scara gandita, a tainelor mantuirii.
Bucura-te, scara gandita, spre desavarsire.
Bucura-te, scara, prin care s-a pogorat la noi mila lui Dumnezeu si indurarea.
Bucura-te, scara, prin care noi ne suim la Dumnezeu si luam iertarea.
Bucura-te, scara vie, care toate treptele duhovnicesti ti le-ai agonisit.
Bucura-te, scara Duhului, prin care firea oamenilor pana la cer s-a suit.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 8-lea:

Preafericitii tai parinti, Ioachim si Ana, dupa a lor fagaduinta, dar sfant, cu totul fara prihana, te-au adus pe tine lui Dumnezeu si tuturor oamenilor. Copila a darurilor, adusa ai fost Lui in Biserica si ca un serafim ai iubit pe Dumnezeu si ca un inger il laudai pe El, cantand: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

Vietuirea ta in Sfanta Sfintelor, Preasfanta Fecioara, a fost asemenea ingerilor lui Dumnezeu, caci tu pururea spre Dumnezeu cu privirile mintii erai si in slavoslovia Lui pururea zaboveai; pentru care si noi, smeritii, te laudam asa:

Bucura-te, caci cu ochii mintii de-a pururea inaintea ta pe Dumnezeu ai vazut.
Bucura-te, caci cu vederea slavei Lui pe Moise l-ai intrecut.
Bucura-te, ca gura ta cea de gand spre Domnul pururea o deschideai.
Bucura-te, ca din gura ta cea de gand pe Duhul Sfant pururea Il trageai.
Bucura-te, ca prin tacerea ta cea de gand ai staruit in luarea aminte.
Bucura-te, ca prin tacerea ta cea de gand de Duhul Sfant te-a luminat.
Bucura-te, caci cu smerenia cea preainalta te-ai imbracat.
Bucura-te, ca prin smerenia ta spre tine Domnul a cautat.
Bucura-te, caci prin adancimea smereniei tale, cu inaltime de slava si de dar te-ai incununat
Bucura-te, ca, in Sfanta Sfintelor, Arhanghelul Gavriil trimis a fost spre a-ti vesti.
Bucura-te, ca de la dumnezeiescul Arhanghel ai primit veste de bucurie.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 9-lea:

Prin cuvant ai zamislit pe Cuvantul si L-ai nascut mai presus de firea nasterii. Drept aceea, toate neamurile te fericesc, iar Cuvantul Cel intrupat din tine aude cantarea: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Cortul lui Moise cu mestesug, oarecand, s-a impodobit, iar tu, Preasfanta Fecioara, cort sfant si intelegator spre incaperea lui Dumnezeu Cel necuprins te-ai facut si intru tine L-ai incaput, pentru care te laudam:

Bucura-te, cort al Legii Darului preafrumos lucrat.
Bucura-te, chivot al lui Dumnezeu preainfrumusetat
Bucura-te, chivot viu si de mana neimpletit.
Bucura-te, chivot prealuminat si preasfintit
Bucura-te, cort pe care Arhiereul arhiereilor l-a sfintit
Bucura-te, cort pe care slava lui Dumnezeu l-a acoperit
Bucura-te, cort care ai purtat intru tine pe Datatorul Legii.
Bucura-te, cort intru care Arhiereul Cel Mare a intrat
Bucura-te, cort care spre sfintirea si mantuirea lumii te-ai facut
Bucura-te, cort care pe Dumnezeu in tine L-ai incaput.
Bucura-te, cort cu frumusete duhovniceasca impodobit.
Bucura-te, cort viu si intelegator intru care Cuvantul a locuit.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 10-lea:

Imparatul Solomon, biserica preafrumoasa lui Dumnezeu a zidit, iar imparatul cerului si al pamantului pe tine, Preasfanta Fecioara, biserica vie si intelegatoare spre a Sa salasluire te-a pregatit. Pentru care, toate popoarele prin tine Il laudam si-I cantam lauda: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Adusu-te-ai pe tine lui Dumnezeu ca o haina de aur, cu toata podoaba faptelor bune impodobita, si ca o biserica vie si intelegatoare, a carei frumusete gandita pe ceruri le-a intrecut; iar cetele ingerilor mult minunandu-se, pe tine te lauda asa:

Bucura-te, biserica mai desfatata decat cerurile.
Bucura-te, biserica preasfanta si infrumusetata.
Bucura-te, biserica in care a incaput Dumnezeu.
Bucura-te, biserica preaimpodobita, care pe biserica lui Solomon ai infrumusetat-o.
Bucura-te, biserica a carei slava dinlauntru straluceste.
Bucura-te, biserica intelegatoare in care Dumnezeu se odihneste.
Bucura-te, biserica insufletita si cuvantatoare.
Bucura-te, biserica intru care pururea lumineaza neinseratul Soare.
Bucura-te, biserica mai inalta decat cerurile.
Bucura-te, biserica a Preasfantului Duh, cea prealuminata.
Bucura-te, caci cu darurile Sfantului Duh stralucesti foarte.
Bucura-te, biserica milei si a milostivirii, care pe toti ii adapostesti.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 11-lea:

Mai inainte te-a vazut pe tine, Sfanta Fecioara, dumnezeiescul Prooroc Iezechiel, ca pe o usa incuiata si pecetluita cu Duhul, prin care a intrat si a iesit Hristos-Dumnezeu, nestricand pecetile fecioriei tale, pe Care Il laudam si Ii cantam: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Prin tine, usa vietii celei de taina, a venit in lume Mantuitorul si usile cerului s-au deschis pentru toti cei ce vor crede in El si pe tine te vor avea mijlocitoare preabuna; pentru care te laudam asa:

Bucura-te, usa lui Dumnezeu prin care Viata a intrat.
Bucura-te, usa cea intelegatoare a cerescului Imparat.
Bucura-te, usa prin care mila si iertarea pentru noi a venit
Bucura-te, usa raiului celui preasfintit.
Bucura-te, usa luminii si a bucuriei.
Bucura-te, usa cea pecetluita a fecioriei.
Bucura-te, usa imparatiei cerurilor cea preafrumoasa.
Bucura-te, usa mantuirii cea preaaleasa.
Bucura-te, usa vietii si a indurarii.
Bucura-te, usa milei si a mangaierii.
Bucura-te, usa gandita a slavei celei nemuritoare.
Bucura-te, usa darului, prin care a venit in lume Mantuitorul Soare.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 12-lea:

David, Proorocul si imparatul, dupa cuviinta sa se bucure, ca din neamul lui pe pamant vlastar preasfant a rasarit, care Rodul vietii, prin Duhul Sfant, Il va aduce in lume; pe Care ingerii si oamenii Il lauda si Ii canta: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Dumnezeiescul Parinte David, pe tine mai inainte te-a vazut, prin Duhul Cel Sfant, ca pe o Imparateasa a cerului si a pamantului, stand de-a dreapta lui Dumnezeu, imbracata in haina aurita si impodobita, pe care noi, smeritii robii tai, cu credinta din inima te laudam:

Bucura-te, Imparateasa cerului si a pamantului.
Bucura-te, Imparateasa cerului cea preaslavita.
Bucura-te, Imparateasa cea fara de asemanare, mai slavita decat Serafimii.
Bucura-te, Imparateasa ingerilor si a tuturor cetelor celor intelegatoare.
Bucura-te, Imparateasa preasfanta si preafrumoasa.
Bucura-te, Imparateasa preabuna si preaaleasa.
Bucura-te, Imparateasa cea impodobita cu haina de aur ceresc.
Bucura-te, Imparateasa cea cu frumusete duhovniceasca impodobita.
Bucura-te, Imparateasa zilei, care in ziua judecatii celei de apoi vei sta langa divanul cel de fulger.
Bucura-te, Imparateasa preaindurata, care la vremea judecatii celei de apoi mare indrazneala catre Judecatorul vei avea.
Bucura-te, Imparateasa preamilostiva si preafolositoare.
Bucura-te, Imparateasa preamilostiva, nadejdea preaticalosu-lui meu suflet la judecata cea viitoare.
Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nas cut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 13-lea:

O, Preacurata si Preasfanta, dumnezeiasca Prunca Maria care te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea, asculti rugaciunile nevrednicilor robilor tai, care, cu credinta si cu evla vie, din inima laudam nasterea ta cea preacinstita si cerem prin tine, de la Dumnezeu, iertare pacatelor noastre, pace si mare mila, cantandu-I: Aliluia!

(Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarasi Icosul intai si Condacul intai.

Rugaciune rostita la Nasterea Maicii Domnului

O, Preasfanta, Preacurata si Preanevinovata dumnezeiasca Prunca si Fecioara Maria, care te-ai nascut din parinti drepti si fara prihana, spre bucuria si mantuirea a toata lumea. O, Preasfanta Fecioara, floarea firii omenesti, preafrumoasa si preainteleapta, care din tulpina uscata si neroditoare ai rasarit si care, prin a ta nastere, intristarea preafericitilor tai parinti si a toata lumea ai risipit-o; nu ne lasa pe noi, pacatosii si nevrednicii, care intru intristari si scarbe ne aflam din pricina pacatelor noastre. O, roada preasfintita a rugaciunii si a infranarii, asculta rugaciunea neputinciosilor robilor tai si, cu darul preasfintelor tale rugaciuni, ajuta-ne noua si ne invata a ne ruga lui Dumnezeu din inima, fara de raspandire si fara de forma.

Pe tine, chemarea lui Adam celui cazut, te rugam sa mijlocesti pentru noi catre Dumnezeu, ca sa ne cheme cu darul Sau la adevarata pocainta. Pe tine, Maica bucuriei, te rugam, veseleste cu darul tau sufletele noastre cele mahnite si cuprinse de intristare. Tu, Maica Luminii, mijloceste la Preabunul Dumnezeu pentru luminarea mintilor si a inimilor noastre. Tu, raiule cuvantator, ajuta-ne cu darul rugaciunilor tale sa ne curatim de intinaciunea pacatelor noastre, ca sa ajungem la dumnezeiescul rai. Tu, palatul cel insufletit al Cuvantului, ajuta-ne noua sa vedem palatul Noului Sion, cel din ceruri. Tu, Mireasa cea Preasfanta si cu totul fara de prihana a lui Dumnezeu, ajuta-ne ca sa vedem si noi, cei neputinciosi, Ierusalimul cel ceresc, pe Mireasa Mielului si Maica celor intai-nascuti. Tu, caruta Luminii, du-ne pe noi la lumina bucuriei, care de-a pururea este stralucitoare celor drepti si sfinti. Tu, norul cel in chipul porfirei cu raze de aur, umbreste-ne pe noi de acea fierbinteala a poftelor trupesti si de aprinderea maniei si a iutimii. Pe tine, ceea ce esti starea fulgerului dumnezeirii si raza cea stralucita a Soarelui celui de gand, te rugam, lumineaza-ne cu darul tau, ca sa nu uitam ca si noi suntem biserici ale lui Dumnezeu si sa nu intristam cu pacatele noastre Duhul lui Dumnezeu, Care locuieste in noi. Tu, noian al darurilor celor duhovnicesti, ajuta-ne sa dobandim si noi, nevrednicii, darul lui Dumnezeu in veacul de acum si in cel viitor. Tu, salas al Duhului Sfant, mijloceste cu darul tau la Dumnezeu, ca inima curata sa zideasca in noi si cu duh drept sa innoiasca cele dinlauntru ale noastre.

Pe tine, Maica indurarii si a mangaierii, te rugam, cu adanca umilinta a inimii, sa stai langa noi in ceasul cel mai de pe urma al vietii noastre, ca sa ne ajuti si sa ne mangai sufletele in vremea despartirii de acest trup stricacios si de veacul acesta trecator. Pe tine, porumbita intelegatoare cu aripi de aur si cu straluciri de fulger, te rugam din toata inima sa calatoresti cu noi pana ce vom trece toate vamile cele infricosatoare ale vazduhului si toata puterea intunericului celui de sub cer. Pe tine, usa vietii, a luminii si a bucuriei, te rugam sa ne ajuti sa intram pe portile cele sfinte ale imparatiei cerurilor si sa ajungem, cu darul preasfintelor si preaputemicelor tale rugaciuni, la lumina veseliei celei neasemanate si neapropiate.

Pe tine, Imparateasa cerului si a pamantului, care pururea stai de-a dreapta Sfintei Treimi si care ai nascut pe Ziditorul Serafimilor si i-ai intrecut intru cinstire pe Heruvimi, te rugam, noi, pacatosii si nevrednicii robii tai, sa stai aproape de sufletele noastre in ziua cea mare si infricosatoare a Judecatii de apoi si sa imblanzesti mania cea sfanta si dreapta a Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ca sa miluiasca si sa mantuiasca sufletele noastre. Amin.